1.

REGLEMENTĂRILE CONSILIULUI EUROPEI ÎN MATERIA DELINCVENŢEI

JUVENILE
Recomandarea (78) 62 privind delincvenţa juvenilă şi schimbarea socială,
adoptată de Comitetul de Miniştri la 29 noiembrie 1978 la cea de a 296-a reuniune a Comitetului.
Ea are la bază dezvoltarea copilului, a mediului social în care creşte şi se dezvoltă
acesta, fiind propuse concomitent:
 Îmbunătăţirea condiţiilor de cazare şi a facilităţilor sociale pentru familiile cu copii aflate
în situaţii defavorabile, prin efectuarea de servicii de cazare disponibile şi adecvate
pentru a promova cele mai bune condiţii de dezvoltare a tinerilor;
 Să se asigure că există o oportunitate pentru toţi adolescenţii să aibă pregătire
profesională, care corespunde intereselor şi aptitudinilor lor;
 Sporirea ajutoarelor financiare pentru familii cu mulţi copii, astfel asigurând grija şi
siguranţa acestora;
 Revizuirea sistemelor şcolare, urmărindu-se ca şcoala să asigure necesităţile fiecărui
copil, în dependenţă de cerinţele moderne ale societăţii actuale, astfel putând detecta din
timp dificultăţile acestora atât la nivel psihologic, cat şi social.
La fel se recomandă de a lua în considerare aplicarea unor măsuri în domeniul
justiţiei penale a minorilor, cum ar fi:
 protejarea drepturilor fundamentale ale tinerilor prin participarea lor în toate acţiunile
judiciare care îi privesc;
 revizuirea sancţiunilor aplicate tinerilor, precum şi a măsurilor de reintegrare socială;
 menţinerea la un nivel minim a sancţiunilor şi a altor măsuri, care presupun privarea de
libertate şi dezvoltarea metodelor alternative de tratament;
 revizuirea Legii cu privire la minori, în scopul de a furniza o asistenţă cât mai eficientă
tinerilor infractori, evitându-le în acelaşi timp marginalizarea acestora.
 Recomandarea (87) 20 a Comitetului de Miniştri privind reacţiile sociale
la delincvenţa juvenilă, adoptată la 17 septembrie 1987 la cea de-a 410-a reuniune a
Comitetului, în termenii articolului 15.b din Statutul Consiliului Europei.
 Statelor membre fiindu-le propus să revizuiască şi să implementeze, în
cazurile necesare, în legislaţia lor următoarele puncte:
 Prevenirea;
 Mediere;
 Proceduri împotriva minorilor;
 Intervenţiile;
 Cercetarea presupune promovarea unei cercetări comparative în domeniul delincvenţei
juvenile, astfel încât să se ofere o bază pentru politica promovată în acest domeniu;
Prevenirea: Prevede întreprinderea sau continuarea eforturilor specializate de prevenire a
delincvenţei: a) prin punerea în aplicare a unei politici de promovare a integrării sociale a
tinerilor; b) prin acordarea de asistenţă specială şi introducerea de programe de specialitate în
şcoli, în scopul de a-i integra pe acei tineri care se confruntă cu dificultăţi în acest domeniu; c)
luarea masurilor de reducere a oportunităţilor oferite tinerilor pentru comiterea infracţiunilor.
Mediere: Intervenirea organelor speciale de protecţie a copilului, pe lângă procurori. La fel să se
ia în considerare participarea familiei în proces, precum şi asigurarea protejării intereselor şi
drepturilor minorului.
Proceduri împotriva minorilor: Se referă în special la reţinerea minorilor, la privarea acestora de
libertate. Printre aceste proceduri am dori să evidenţiem în special poziţia minorului în cadrul
procedurii, unde se recomandă a se ţine cont în special de: prezumţia de nevinovăţie; dreptul la
asistenţă din partea unui avocat, care, dacă este necesar, poate fi numit oficial şi plătit de către
stat; dreptul părinţilor sau al unui alt reprezentant legal de a fi prezent la procedură, care ar trebui
să fie informat la începutul procedurii; dreptul minorilor de a apela, interoga şi confrunta
martorii; posibilitatea minorilor de a cere un al doilea expert de aviz sau orice alte măsuri
echivalente; dreptul minorilor de a vorbi şi, dacă este necesar, de a da un aviz cu privire la
măsurile avute în vedere pentru ei; dreptul la recurs; dreptul de a aplica pentru o trecere în revistă
a măsurilor dispuse; dreptul minorului la respectul faţă de viaţa lui privată;
Intervenţiile: în special, se urmăreşte scopul de a se asigura că intervenţiile în ceea ce priveşte
minorii delincvenţi sunt orientate către beneficiul acestora.
Cercetarea presupune promovarea unei cercetări comparative în domeniul delincvenţei juvenile,
astfel încât să se ofere o bază pentru politica promovată în acest domeniu. Accentul se pune pe:
măsurile de prevenire; relaţia dintre poliţie şi tineri; politicile privind criminalitatea şi modul de
funcţionare a sistemelor juridice în cauză cu minori; alternativele la privarea de libertate;
implicarea comunităţii în grija de tinerii delincvenţi; relaţia dintre factorii demografici şi cei
vizând piaţa forţei de muncă, pe de o parte, şi minorii delincvenţi, pe de altă parte; rolul mass-
mediei în domeniul delincvenţei şi reacţia acesteia la delincvenţă; măsurile şi procedeele de
reconciliere între tinerii infractori şi victime
Recomandarea nr. (92)16 din 19 octombrie 1992 a Comitetului de Miniştrii al
Consiliului Europei referitoare la Regulile europene cu privire la sancţiunile şi măsurile
comunitare, elaborate pe baza Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, adoptate de Consiliul Europei în 1950.
Recomandare reţine că Regulile europene au avut un triplu scop:
 să stabilească standardele după care legislaţiile naţionale să reglementeze sancţiunile
comunitare neprivative de libertate,
 să realizeze un sistem de garanţii împotriva încălcării drepturilor omului pentru infractorii
supuşi unor asemenea sancţiuni şi
 să creeze un ansamblu de reguli necesare celor care sunt răspunzători de implementarea
şi administrarea acestor măsuri.
 La 17 noiembrie 2010 au fost adoptate Liniile directorii ale Comitetului
de Miniştri al CE privind justiţia adaptată copiilor.
 Liniile directorii vizează în mod special ca în cursul procedurilor să fie
respectate toate drepturile copiilor, în special dreptul la informare, la reprezentare, la
participare şi la protecţie, ţinându-se cont de nivelul de maturitate şi înţelegere a
copilului, de circumstanţele cauzei.
La data de 02 martie 2016 Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei a adoptat
o nouă Strategie privind drepturile copilului pentru perioada 2016-2021 (a treia la număr), care
identifică cinci priorități:
 Oportunități egale pentru toți copiii
 Participarea tuturor copiilor
 O viață fără violență pentru toți copiii
 Justiție prietenoasă copiilor
 Drepturile copiilor în mediul digital
1. Oportunităţi egale pentru toţi copiii. Statele urmează să asigure drepturile sociale ale
copiilor şi să prevină discriminarea prin modificarea legislaţiei şi a politicilor bazându-se pe
standartele Consiliului Europei.
2. Participarea tuturor copiilor. Statele urmează să asigure participarea copiilor la luarea
deciziilor ce ţin dezvoltarea, implementarea şi evaluarea legilor, politicilor şi acţiunilor ce îi
privesc. O modalitate de a realiza acest lucru este prin utilizarea instrumentului Consiliului
Europei de evaluare a participării copiilor pentru a evalua măsura în care ţările implică copiii
la luarea deciziilor. Noua strategie face referire la Rec (2012)2 a Comitetului de Miniştri cu
privire la participarea copiilor şi tinerilor sub vârsta de 18 ani.
3. O viaţă fără violenţă pentru toţi copiii. Statele urmează să asigure un cadru legal,
administrativ, social şi educaţional adecvat pentru a proteja copiii de la orice formă de
violenţă fizică sau mintală, accidentări sau abuzuri, tratament indiferent sau neglijent,
maltratare sau exploatare, inclusiv sexuală. Rezultatele aşteptate ale Strategiei sunt:
 modificarea legislaţiei şi a politicii pentru implementarea Rec (2009)10 a Comitetului de
Miniştri cu privire la strategiile naţionale integrate pentru protecţia copiilor împotriva
violenţei, ratificarea şi implementarea Convenţiei cu privire la protecţia copiilor împotriva
exploatării sexuale şi abuzului sexual (Convenţia de la Lanzarote) şi a Convenţiei privind
prevenirea şi combaterea violenţei împotriva femeilor şi a violenţei domestice (Convenţia de
la Istanbul); luarea de măsuri pentru a interzice pedepsele corporale; implementarea
standardelor Consiliului Europei referitor la alte forme de violenţă. De asemenea, se propune
ca în fiecare an pe data de 18 noiembrie să fie sărbătorită Ziua europeană de protecţie a
copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzului sexual.
4. Justiţie prietenoasă copiilor. Statele urmează să promoveze justiţia prietenoasă copiilor, să
asigure protecţie în cazul privării lor de liberate şi să se orienteze la drepturile copiilor în
familie. De asemenea, statele sunt încurajate să ratifice şi să implementeze al treilea Protocol
opţional la Convenţia Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului privind procedura
de comunicare, ceea ce va permite copiilor ale căror drepturi au fost încălcate să adreseze
plângeri în faţa unei comisii a ONU.
5. Drepturile copiilor în mediul digital. Toţi copiii trebuie să aibă posibilitatea de a utizilia în
siguranţă tehnologiile informaţionale şi de comunicaţie, să poată participa pe deplin, să se
exprime, să caute informaţii şi să se bucure de toate drepturile prevăzute în Convenţia
Naţiunilor Unite cu privire la Drepturile Copilului, de aceea statele urmează să asigure o
protecţie sporită în acest sens
Ce spune jurisprudența CEDO în materia protecției dreptului copilului?
 ARTICOLUL 2 – Convenția Europeană a Drepturilor Omului
 1. Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege. Moartea nu poate fi cauzată
cuiva în mod intenţionat, decît în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de un
tribunal în cazul în care infracţiunea este sancţionată cu această pedeapsă prin lege.
 2. Moartea nu este considerată ca fiind cauzată prin încălcarea acestui articol în cazurile
în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut necesară la forţă: a) pentru a asigura
apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale; b) pentru a efectua o arestare
legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute; c) pentru a reprima,
conform legii, tulburări violente sau o insurecţie
 Dreptul la naștere
 În cauza X c REGATUL UNIT, din 13 mai 1980,
 în care reclamantul a contestat reglementările legii engleze care permiteau
întreruperea sarcinii fără acordul soţului, Comisia a constatat că noţiunea de „orice
persoană" trebuie privită ca o fiinţă născută, aşadar, art. 2 nu se aplică în privinţa
fătului nenăscut. Comisia a mai semnalat şi divergenţele existente în legislaţiile
europene cu referire la momentul în care se consideră că începe viaţa. Comisia a
specificat că viaţa copilului conceput este intim legată de viaţa femeii care îl poartă
şi nu poate fi privită izolat de aceasta. Dacă s-ar privi izolat, aceasta ar însemna că
viaţa copilului nenăscut ar trebui privită în mod separat de pericolul care poate
surveni asupra femeii care-l poartă.
 În cauza V c. FRANŢA, din 8 iulie 2004,
 CtEDO a constatat că nu a fost încălcat art. 2 din Convenţie, arătând că punctul de
plecare cu privire la dreptul la viaţă ţine de marja de apreciere a statelor, constatând, de
asemenea, că nu există un concept unic european cu privire la definiţia ştiinţifică şi
juridică a începutului vieţii. În aşa mod, Curtea a declarat că nu este posibil, în condiţiile
actuale, să se dea un răspuns in abstractio la întrebarea dacă un copil care urmează să se
nască este o persoană în sensul art. 2 din Convenţie. Totuşi, în cauza dată, a fost vorba de
pierderea copilului din cauza neglijenţei unei terţe persoane. Aşadar, nu ţinea de intenţia
mamei de a se dezice de copil sau de un conflict între mamă şi tată. Pe lîngă faptul că a
fost pornită o urmărire penală împotriva medicului, reclamanta trebuia să angajeze
 responsabilitatea spitalului printr-o acţiune în instanţă privind responsabilitatea civilă
delictuală, prin care putea solicita repararea prejudiciului cauzat de medic. Reclamanta
însă s-a abţinut de la o asemenea acţiune în instanţă, fapt ce a permis Curţii să nu constate
responsabilitatea statului francez.
ARTICOLUL 3
 Nimeni nu poate fi supus torturii, nici pedep selor sau tratamentelor inumane ori
degradante.
 TYRER vs MAREA BRITANIE, din 25 aprilie 1978 Un băiat de 15 ani a fost supus,
printr-o hotărîre judecătorească, la pedepse corporale pentru că a cauzat leziuni corporale
unui elev din clasele mai mari al aceleaşi şcoli. El a fost forţat să scoată pantalonii şi să se
culce pe masă. A fost ţinut de doi poliţişti, iar un al treilea l-a lovit de trei ori cu o vargă.
Curtea Europeană a considerat această pedeapsă ca „violenţă înstituţonalizată" ce a dus la
încălcarea art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
 VIOLENȚA DOMESTICĂ FIZICĂ ȘI SEXUALĂ
 Z. Şl ALŢII vs MAREA BRITANIE, 26 noiembrie 2002
 Pe parcursul mai multor ani, trei surori şi fratele lor au fost supuşi violenţei fizice şi
sexuale din partea concubinului mamei lor, inclusiv după condamnarea acestuia pentru
atac asupra unor fete. După ce şi-a ispăşit pedeapsa, s-a întors să locuiască cu familia sa,
în încălcarea condiţiilor şi termenului de încredere. Persoana forţa copiii, printre altele, să
se bată între ei cu lanţuri şi bice în timp ce el admira aceste scene. Ca rezultat, fetele au
căpătat un stres posttraumatic, iar băiatul avea probleme de personalitate. Instanţa a
constatat că serviciile sociale nu au fost capabile să protejeze copiii, stabilind că a fost
încălcată dispoziţia art. 3 şi pentru faptul că nu există nicio cale eficace de atac privind
încălcarea articolului.
 TRATAMENT INUMAN ÎN TIMPUL DETENŢIEI
 OKKALI vs TURCIA, din 17 octombrie 2006
 Un băiat de 12 ani a fost bătut de către ofiţerii de poliţie care au încercat să-l forţeze să
mărturisească faptul că a furat bani de la angajatorul său (acuzaţia de furt ulterior a fost
retrasă). El a părăsit secţia de poliţie cu vărsături şi vînătăi cu dimensiuni de 30 x 17 cm.
A fost luată decizia de a suspenda executarea hotărîrilor de condamnare a ofiţerilor de
poliţie, vinovaţii continuîndu-şî serviciul. Curtea a constatat o încălcare a art. 3 în
legătură cu inacţiunile ofiţerilor de poliţie şi lipsa de protecţie specială pentru minori.
Curtea şi-a exprimat regretul asupra faptului că în cadrul procedurilor nu a fost acordată
protecţie suficientă minorului, iar vîrsta minorului nu a fost considerată ca o circumstanţă
agravantă, precum cere orice legislaţie naţională privind protecţia minorilor. Imunitatea
vinovaţilor a pus la îndoială, de asemenea, efectul dîsuasiv al sistemului judiciar şi
capacitatea sa de a proteja pe cineva.
ARTICOLUL 4
Interzicerea sclaviei și a muncii forțate
 WILDE, OOMS Şl VERSYP vs BELGIA, din 18 iunie 1971
 Solicitanţii au fost consideraţi vagabonzi şi erau deţinuţi în centre pentru vagabonzi, fiind
forţaţi să lucreze pentru salarii mici. Ei s-au plâns 63 că au fost forţaţi să lucreze pentru
salarii mici sub ameninţarea aplicării unor sancţiuni disciplinare. Curtea a decis că nu a
fost prezentă o încălcare a art. 4 CEDO, asta pentru că detenţia lor, precum şi munca lor
în centrele de adăpost pentru vagabonzi nu au depăşit limitele permise de Convenţie,
deoarece au avut ca scop reabilitarea vagabonzilor, iar practicile respective sunt similare
cu cele ale altor state membre ale Consiliului Europei.
 ARTICOLUL 5
  DREPTUL LA LIBERTATE ȘI SIGURANȚĂ
 PLASAREA SPECIALA A COPIILOR
 BOUAMAR vs BELGIA, 29februarie 1988
 CtEDO a elaborat unele criterii de interpretare a normei date. Aşadar, se presupune că
aplicarea unei anumite educaţii minorului este determinată de comportamentul acestuia.
Pentru realizarea acestei prevederi este necesar, în primul rînd, ca legislaţia naţională să
prevadă o asemenea metodologie legată de plasare pentru a asigura educaţia copilului.
Această dispoziţie permite şi luarea unei măsuri provizorii de reţinere a copilului ca o
etapă preliminară a regimului de educaţie. în speţa dată, copilul a fost plasat în detenţie
de 9 ori. Chiar dacă Guvernul a adus drept argument că acesta a fost un program special
în care organele naţionale au dorit să cunoască mai bine personalitatea reclamantului,
Curtea a constatat o încălcare a Convenţiei, inclusiv din motivul că, la momentul
respectiv, în Belgia nu exista niciun centru închis pentru minorii cu deficienţă de
comportament. Suplimentar s-a constatat că în locul în care a fost plasat copilul nu exista
un personal calificat.
ARTICOLUL 6
DREPTUL LA UN PROCES ECHITABIL
 S.C. c MAREA BRITANIE, din 15 iunie 2004
 Un băiat de 11 ani, cu nivel intelectual foarte scăzut pentru vârsta sa, a fost condamnat de
un tribunal pentru adulţi la închisoare, pe o perioadă de doi ani şi jumătate, pentru
încercarea de a fura un sac de la o femeie în vîrstă de 87 de ani, care a căzut şi şi-a rupt
braţul. Curtea a constatat o încălcare a art. 6 pct. 1 din Convenţie, pe motiv că băiatul nu
a putut să participe pe deplin la judecată, el nu a înţeles rolul juraţilor şi necesitatea de a
face o impresie bună asupra lor, de asemenea, nu a fost conştient de faptul că risca o
pedeapsă cu închisoarea, gândindu-se că se va întoarce acasă la tatăl său vitreg. Minorul
cu dizabilităţi mintale trebuia să fie judecat de o instanţă specială.

ARTICOLUL 8
DREPTUL LA VIAȚĂ PRIVATĂ ȘI DE FAMILIE
 NYLUNG vs FINLANDA, din 29 iunie 1999
 Curtea a constatat că instanţele naţionale corect au acordat preponderenţă intereselor
copilului şi ale familiei în care acesta trăieşte faţă de interesele bărbatului care ar dori să
stabilească legătura sa biologică cu acel copil. Copilul, la epoca faptelor, avea 15 ani şi,
potrivit legii naţionale, el putea decide dacă este cazul să intenteze sau nu o acţiune de
cercetare a paternităţii sale. Această posibilitate aparţinea doar copilului şi nu altor
persoane, inclusiv celui care pretindea că e tatăl biologic al acestuia.
 X. vs REGATUL UNIT, din 9 mai 1977 Comisia Europeană a Drepturilor Omului a
considerat că decizia instanţelor naţionale privind autorizarea desfacerii complete a
contactelor dintre copilul de vârstă fragedă şi tatăl acestuia, care ispăşea o pedeapsă de
lungă durată cu închisoarea, căsătoria fiind anulată, reprezintă o măsură necesară pentru
asigurarea dezvoltării copilului.
 K.H. Şl ALŢII vs SLOVACIA, din 28 aprilie 2009
 Opt femei de etnie romă au afirmat că nu pot rămâne însărcinate, suspectând că au fost
sterilizate fără acordul lor după o intervenţie chirurgicală. Acestea au înaintat o cerere
către statul slovac, împotriva a două spitale slovace, solicitând investigarea situaţiei
invocate. în urma investigaţiilor, s-a constatat că reclamantele au fost sterilizate fără
acordul lor şi fără a fi informate ulterior privitor la fapta comisă. în faţa instanţei
europene, reclamantele au invocat acţiuni arbitrare din partea autorităţilor slovace prin
încălcarea art.8 şi 6. Potrivit aprecierilor Instanţei de la Strasbourg, reclamantele au ajuns
 în imposibilitatea de a concepe copii, iar acest lucru denotă evident încălcarea art. 8
coroborat cu art. 6 par. (1) de către autorităţile slovace.
II. REGLEMENTĂRILE NAȚIUNILOR UNITE ÎN MATERIA DELINCVENȚEI
JUVENILE
Declarația de la Geneva din 1924 privind Drepturile Copilului (aşa-
numita „Declarație de la Geneva”) – elaborată de Eglantyne Jebb, fondatoarea
mişcării „Salvaţi Copiii” din Marea Britanie, adoptată la 23 februarie 1923 de către
Uniunea Internațională Salvați Copii.
Declaraţia stipula următoarele principii:

• copilului trebuie să i se ofere toate resursele necesare pentru dezvoltarea sa normală, atât
din punct de vedere material, cât şi spiritual;
• copilul care este flămând trebuie să fie hrănit, copilul care este bolnav trebuie îngrijit,
copilul care este retardat trebuie ajutat, copilul care este delincvent trebuie să fie
reabilitat, iar copilul orfan şi care vagabondează trebuie să fie protejat şi sprijinit;
• copilul trebuie să primească, cu precădere, alinare în perioadele de suferinţă;
• copilului trebuie să i se asigure condiţiile pentru a-şi putea câştiga existenţa şi trebuie
protejat împotriva oricărei forme de exploatare;
• copilul trebuie să fie educat în aşa fel încât să conştientizeze faptul că aptitudinile sale
trebuie puse în slujba semenilor săi.
• Declarația Drepturilor Copilului, adoptată prin Rezoluția Adunarii
Generale a Națiunilor Unite 1386 (XIV) din 20 noiembrie 1959.
• Declaraţia nu a instituit anumite obligaţii concrete pentru state privind ameliorarea
cadrului normativ şi instituţional în interesul superior al copilului. Declaraţia nu a avut
decât valoare simbolică, Convenţia cu privire la Drepturile Copilului (adoptată mai
târziu) fiind cea care a produs efecte juridice pentru ţările semnatare
• Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice din 1966.
• Pactul interzice sancţionarea cu pedeapsă capitală a persoanelor sub 18 ani, dispune că
tinerii deţinuţi să fie separaţi de adulţi şi deferiţi, cât mai curând posibil, în faţa unui
judecător, garantează ca unui minor delincvent să i se recunoască aceleaşi drepturi ca şi
oricărui alt inculpat în procesul penal şi obligă statele părţi la Pact să instituie proceduri
penale care ţin cont de vârsta şi de interesul pe care îl prezintă reeducarea copiilor în
conflict cu legea.
Convenția cu privire la Drepturile Copilului, adoptată prin Rezoluția Adunării
Generale 44/25 la 20 decembrie 1989
Convenţia cu privire la drepturile copilului prevede patru principii fundamentale,
formulate în art. 2, 3, 6 şi 12 ale Convenţiei.
1. Principiul nediscriminării = 1) Principiul nediscriminării – din cauza lipsei de maturitate
fizică şi intelectuală, minorul are nevoie de o protecţie specială şi de îngrijiri speciale.
2. Principiul unui interes superior şi bunăstării copilului 2) Principiul unui interes
superior şi bunăstării copilului – în toate deciziile care vizează copiii, fie că sunt luate de
instituţii publice sau private de ocrotire socială, de către tribunale, autorităţi
administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie
luate în considerare cu prioritate. Statele părţi se angajează să asigure copilului protecţia
şi îngrijirile necesare pentru bunăstarea sa, ţinând cont de drepturile şi obligaţiile
părinţilor săi, ale tutorilor săi, ale altor persoane legal responsabile pentru el, şi vor lua, în
acest scop, toate măsurile legislative şi administrative corespunzătoare.
Uneori, chestiuni discutabile apar la determinarea faptului ce ar trebui să constituie
interes superior pentru un copil.
 În această ordine de idei, există câteva modele de determinare:
 modelul obiectiv – cel care ia decizia acţionează din convingerea că anumite condiţii
sunt considerate a fi în interesul superior al copilului;
 modelul autodeterminismului dinamic – copilul poate să-şi exprime propriul punct de
vedere în deciziile care-i afectează direct viaţa;
 modelul mixt – îmbină atât elemente obiective, cât şi cele subiective.
3. Principiul dreptului la viaţă, supraviețuire şi dezvoltare 3) Principiul dreptului la viaţă,
supravieţuire şi dezvoltare – orice copil are un drept inerent la viaţă, supravieţuire şi
dezvoltare, iar statele părţi vor asigura în deplină măsură realizarea acestor drepturi.
Dreptul la viaţă este consfinţit în majoritatea actelor în materia drepturilor omului.
Statului îi revine datoria primordială de a asigura dreptul la viaţă, implementând o
legislaţie penală concretă care evită aducerea atingerilor persoanei, precum şi datoria de a
lua în mod preventiv măsuri de ordin practic pentru a proteja individul a cărui viaţă este
ameninţată de acţiunile criminale ale altei persoane.
Dreptul la dezvoltare reprezintă un drept inalienabil al omului, în virtutea căruia orice
fiinţă omenească, precum şi toate popoarele, au dreptul să participe, să contribuie şi să se
bucure de dezvoltarea economică, socială, culturală şi politică prin intermediul cărora
toate drepturile şi libertăţile fundamentale pot fi pe deplin realizate.
4. Principiul dreptului la libera exprimare 4) Principiul dreptului la libera exprimare –
copilului cu discernământ i se garantează dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra
oricărei probleme care îl priveşte, opiniile copilului fiind luate în considerare, avându-se
în vedere vârsta lui şi gradul de maturitate (art.12 din Convenţia cu privire la Drepturile
Copilului). Libertatea de exprimare cuprinde libertatea de a căuta, a primi şi a difuza
informaţii şi idei de orice natură, fără să se ţină seama de frontiere, sub formă verbală,
scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alte mijloace, la alegerea copilului
Ansamblul Regulilor minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptate la
Primul Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delicvenţilor
în 1955, aprobate prin Rezoluţia nr.663 C (XXIV) din 31 iulie 1957.
Vizează stabilirea principiilor şi regulilor unei bune organizări penitenciare şi a
practicării tratamentului faţă de deţinuţi. Printre altele, se recomandă: diferitele categorii
de deţinuţi trebuie să fie introduse în aşezăminte sau secţii de aşezăminte, separat,
ţinându-se cont de sexul lor, de vârsta lor, de antecedentele lor, de motivele detenţiei lor
şi de necesităţile tratamentului lor. Unele reguli se referă în special la tinerii deţinuţi:
instruirea analfabeţilor şi a tinerilor deţinuţi trebuie să fie obligatorie şi administraţia
trebuie să vegheze cu atenţie asupra acesteia.
Principiile directorii ale Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei
juvenile, adoptate prin Rezoluţia 45/112 din 14 decembrie 1990 (Principiile sau Ghidul
de la Riyadh).
reprezintă o tratare completă şi pozitivă a prevenirii şi reintegrării sociale şi
detalizează strategiile economice şi sociale care implică aproape toate
domeniile societăţii. Deopotrivă, subliniază importanţa concentrării
acţiunilor statelor membre în vederea eficientizării eforturilor naţionale în
domeniul protecţiei şi ocrotirii minorilor şi tinerilor, prin diminuarea
factorilor criminogeni şi prin consolidarea intervenţiilor statale în asigurarea
socializării/reintegrării sociale a acestora
Regulile Națiunilor Unite pentru protecţia minorilor privaţi de libertate,
adoptate prin Rezoluţia 45/113 din 14 decembrie 1990 (Regulile de la Havana).
Acest instrument expune în detaliu normele aplicabile situaţiilor în care un copil este
deţinut într-o instituţie sau un centru, oricare ar fi acesta: penal, corecţional, educativ sau
preventiv, şi că acesta este deţinut deoarece fie este bănuit, fie există convingerea că a
comis o infracţiune şi, de asemenea pentru că se consideră că copilul este în pericol. În
corespundere cu acestea, privarea de libertate trebuie aplicată în condiţii şi împrejurări
care asigură respectarea drepturilor minorilor. Sub niciun motiv legat de statutul lor nu li
se vor refuza minorilor privaţi de libertate drepturile civile, economice, politice, sociale
sau culturale care le sunt acordate prin dreptul naţional sau internaţional şi care sunt
compatibile cu privarea de libertate. Protecţia drepturilor individuale ale minorilor, în
special în ceea ce priveşte legalitatea executării măsurilor de detenţiune, va fi garantată
de autoritatea competentă, pe când obiectivele integrării sociale vor fi asigurate prin
inspecţii periodice şi alte mijloace de control, efectuat în conformitate cu standardele
internaţionale, legile şi reglementările naţionale, de către un corp de control
corespunzător constituit, autorizat să viziteze minorii şi care nu aparţine instituţiei de
detenţiune.
Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, aprobate
prin Rezoluţia 54/113 din 1990.
prevăd o serie de reguli destinate să ghideze deţinerea minorilor în privaţiune de
libertate. Printre altele, se arată că sistemul justiţiei pentru minori trebuie să susţină
drepturile şi siguranţa şi să promoveze bunăstarea fizică şi mintală a minorilor. Pedeapsa
cu închisoarea trebuie folosită numai ca o metodă extremă. Normele determină vârstă
până la care o persoană este considerată minor, adică vârsta de 18 ani. Totodată, stabilesc
ca limita de vârstă sub care nu este permisă privarea de libertate a unui copil trebuie
determinată prin lege. Privarea de libertate trebuie aplicată în condiţii şi împrejurări care
asigură respectarea drepturilor minorilor. Minorilor deţinuţi în instituţii trebuie să li se
asigure participarea la activităţi şi programe care să le promoveze şi susţină sănătatea şi
respectul de sine, să le stimuleze simţul răspunderii şi să încurajeze acele atitudini şi
aptitudini care îi vor ajuta în dezvoltarea potenţialului lor ca membri ai societăţii.

Regulile minime ale Națiunilor Unite pentru elaborarea măsurilor

nonprivative de libertate, adoptate prin Rezoluția 45 / 110 Adunării Generale pe 14
decembrie 1990 (Regulile de la Tokyo).
Conţin reglementări privind: sancţiunile şi măsurile neprivative de libertate;
implementarea şi administrarea măsurilor comunitare; standardele de pregătire a
personalului abilitat să lucreze în acest domeniu; politicile de implementare a acestor
sancţiuni; cooperarea internaţională în materia prevenirii infracţionalităţii şi a
tratamentului infractorilor. Încurajează menţinerea persoanei în stare de libertate ori de
câte ori este posibil, în toate fazele cercetării, urmăririi şi procesului penal, precum şi
respectarea demnităţii sale. Cu atât mai mult, minorii care au incălcat legea trebuie să fie
trataţi din perspectiva alternativelor extrajudiciare.
Regulile ONU privind tratamentul deţinutilor femei şi impunerea
măsurilor nonprivative de libertate delincvenţilor femei (Regulile de la Bangkok),
adoptate prin Rezoluția Adunării Generale a ONU la data de 21 decembrie 2010.
adoptate prin Rezoluţia Adunării Generale a ONU la data de 21 decembrie 2010. Cele 70
de reguli sunt destinate să răspundă necesităţilor specifice femeilor în sistemul de justiţie
penală şi în detenţie şi să reducă privarea inutilă de libertate a femeilor. Regulile de la
Bangkok conţin reglementări referitor la copiii care însoţesc părinţii în închisori, precum
şi reglementări referitor la minorii în conflict cu legea de sex feminin. Regulile mai
 prevăd că instituţionalizarea minorilor aflaţi în conflict cu legea trebuie să fie evitată în
cea mai mare măsură posibilă. Vulnerabilitatea minorilor delincvenţi bazată pe criteriul
de sex trebuie să fie luată în considerare la luarea deciziilor.
Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, semnată la Haga, la 29 mai 1993, la care Republica Moldova a aderat în 1998
Obiectivele principale ale convenției sunt:

 să stabilească garanţii pentru ca adopţiile internaţionale să se înfăptuiască în interesul

superior al copilului şi în respectul drepturilor fundamentale care îi sunt recunoscute în
dreptul internaţional;
 să instaureze un sistem de cooperare între statele contractante pentru a asigura respectul
acestor garanţii şi să prevină astfel răpirea, vânzarea sau traficul de copii;
 să asigure recunoaşterea în statele contractante a adopţiilor realizate potrivit Convenţiei.
 Observația Comitetului ONU pentru Drepturile Copilului privind
Raportul Republicii Moldova în baza art.44 al Convenției (2009). Comitetul pentru
Drepturile Copilului formulează constatările în baza art.2, 3, 6 și 12 a Convenției. Printre
altele, în materie de discriminare, Comitetul este preocupat că în pofida garanțiilor
legislative care există contra discriminărilor, principiul non-discriminării nu este pe
deplin respectat și prin urmare, copii care provin din familii social vulnerabile, copii cu
dizabilități, copii care trăiesc cu HIV/SIDA sau copii care aparțin unor etnii diferite sau
de o altă religie riscă să devină obiectul unor discriminări. în special copii romilor sunt
frecvent victime ale discriminărilor și au un acces limitat la educație, la sănătate și un
nivel de viață suficient. Astfel Comitetul recomandă supravegherea respectării
principiului non discriminării de către stat în particular în cazul copiilor care provin din
familii social vulnerabile, copiilor cu dizabilități, copiilor care trăiesc cu HIV/SIDA,
copiilor care aparțin unor etnii diferite sau de o altă religie. Constatări și recomandări
sunt formulate și în privința drepturilor și libertăților fundamentale (art.7, 8, 13, 17, 19 și
37). Printre observațiile Comitetului ONU se regăsesc și cele referitoare la: mediul de
familie al copilului, inclusiv situația copiilor privați de un mediu familial, adopție; copii
cu dizabilități, inclusiv sănătatea adolescenților, serviciile de sănătate, HIV/SIDA, nivel
de viață suficient; educație, implicit formarea profesională și orientare în profesie; măsuri
de protecție speciale (vis-a-vis de probleme precum exploatarea economică a copilului,
copii care locuiesc sau lucrează în stradă).
STANDARDELE INTERNAȚIONALE ÎN MATERIA DELINCVENȚEI JUVENILE
Standardele internaţionale în materia delincvenţei juvenile constituie un corpus iuris ce conţine
un minimum de drepturi şi garanţii care trebuie respectate şi asigurate de statele membre la
instrumentele care le consacră, precum şi un set de măsuri de prevenire a delincvenţei juvenile
care trebuie sau se recomandă a fi implementate. Drepturile şi garanţiile privesc minorul în
special în faţa justiţiei penale (faza de urmărire penală, faza de judecată sau ulterioare procesului
judiciar). Standardele pot fi obligatorii (convenţiile, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda),
sau cu caracter de recomandare (soft law). Pentru prima categorie, statele pot stabili o protecţie
mai largă a drepturilor, dar nu una mai restrânsă
Standardele internaționale în materia delincvenței juvenile pot fi grupate în cele referitoare
la:
 1) vârsta responsabilităţii penale;
 2) măsurile prejudiciare;
 3) procedurile judiciare sau măsurile alternative;
 4) condiţiile detenţiei minorilor;
 5) prevenire şi reintegrare.
Vârsta responsabilităţii penale.
 Potrivit art.40.3 lit.a) din Convenţia privind drepturile copilului din 1989, „statul
va lua toate măsurile pentru ca să stabilească o vârstă minimă sub care copiii să fie prezumaţi ca
neavând capacitatea de a încălca legea penală”.
Regulile de la Beijing adaugă că „începutul acestei vârste nu trebuie să fie fixat la
o vârstă prea mică, avându-se în vedere imaturitatea emoţională, psihică şi intelectuală” (regula
4.1.).
La determinarea pragului de vârstă sub care minorul nu poate fi ţinut responsabil pentru
fapta delincventă ar fi vorba despre două probleme:
 prima – vârsta la care minorii nu răspund în nici un caz, neavând atinsă vârsta
intermediară care este mai mică decât vârsta majoratului penal;
 a doua – vârsta intermediară atinsă deja de minor care îi permite să se înfăţişeze în faţa
unei jurisdicţii care i-ar aplica unele măsuri speciale adaptate vârstei.
Măsurile prejudiciare.
Convenţia de la New York obligă statele să ia, ori de câte ori este posibil, măsuri
speciale în cauzele cu minorii fără a recurge la procedura judiciară, cu condiţia ca drepturile şi
garanţiile legale să fie respectate pe deplin.
Regulile de la Tokyo stabilesc că detenţia provizorie nu poate fi decât o măsură de
ultimă instanţă în procedurile penale, ţinând cont în mod special de ancheta infracţiunii
prezumtive şi de protejarea societăţii şi a victimei.
Procedurile judiciare sau măsurile alternative.
Documentele Naţiunilor Unite subliniază faptul că este de preferat ca minorii să
nu fie supuşi procedurilor juridice standard şi instituţionalizării, prevăzându-se o întreagă gamă
de dispoziţii, precum cele referitoare la îngrijire, orientare şi supraveghere, la îndrumare, la
perioadele de proba, la plasamentul familial, la programe de educaţie generală şi profesională şi
la soluţii alternative celor privind îngrijirea într-un cadru instituţional, pentru a asigura copiilor
un tratament în interesul bunăstării lor şi proporţional cu situaţia lor şi cu infracţiunea săvârşită.
Regulile de la Beijing determină drepturile minorului în toate fazele procesuale,
procedurile speciale aplicabile minorului pe toată durata investigaţiilor şi procesului, precum şi
tratamentul la locul de detenţie.
Regulile de la Tokyo stabilesc o serie de posibilități care pot fi aplicate până la și
după judecarea cauzei, precum:
 avertismentele verbale,
 eliberarea condiționată,
 repararea daunelor cauzate victimei,
 probațiunea și supravegherea judecătorească,
 munca în folosul comunității,
 redirecționarea către un centru de plasament,
 împăcarea,
 scuzele, etc.
Se rețin două din obiectivele cele mai importante ale justiţiei pentru minori,
prevăzute în Regulile de la Beijing:
 Primul este asigurarea bunăstării minorului.
 Al doilea obiectiv este „principiul de proporţionalitate”.
Condiţiile detenţiei minorilor
Convenţia cu privire la drepturile copilului, prevede la art. 37 alineatul 1 lit. (b) că
copiii nu trebuie să fie privaţi de libertate în mod ilegal sau arbitrar.
Acelaşi articol din Convenţie, precum şi Regulile de la Tokyo, prevăd de
asemenea şi faptul că, în cazul copiilor, se poate recurge la privarea de libertate doar ca la o
măsura extremă şi pentru perioada cea mai scurtă care se impune.
Articolul 37 al Convenției ONU privind drepturile copilului garantează ca nici un
copil să nu fi e supus relelor tratamente, inclusiv torturii, și interzice pedeapsa capitală sau
detenția pe viață pentru copiii delincvenți.
 Pe lângă alte drepturi, copiilor ar trebuie să le fie garantate în special următoarele
drepturi: menținerea contactelor regulate și semnificative cu părinții, familia și prietenii prin
intermediul vizitelor și al schimbului de corespondență, cu excepția cazului în care se impun
restricții în interesul justiției și al copilului.
Prevenire și reintegrare
Legislația internațională cheamă statele membre să insereze în sistemele de
justiție juvenilă Principiile ONU privind prevenirea delincvenței juvenile.
Conform acestora, planuri de prevenire a delincvenţei juvenile vor trebui instituite
la fiecare nivel al conducerii de stat şi presupun:
• analiza atentă a problemei şi identificarea de programe, ser vicii, facilităţi şi resurse avute
la dispoziţie;
• definirea clară a responsabilităţilor pentru agenţiile, instituţiile şi persoanele implicate în
eforturile de prevenţie;
• implementarea de metode pentru reducerea efectivă a producerii de acte criminale;
• cooperarea apropiată între naţiuni, state, guverne locale şi provinciale cu implicarea
celor din sectorul particular, a reprezentanţilor cetăţenilor şi ai comunităţii pentru a
manifesta grijă faţă de copil, a oferi o educaţie sănătoasă;
• participarea tineretului în politica de prevenţie a delincvenţei, incluzând apelul la
resursele comunităţii, autoajutorarea tinerilor, precum şi programe de asistenţă şi
compensare a victimei; etc.
Recomandarea Nr. R (87) 20 a Comitetului de Miniştri către Statele Membre
privind reacţiile sociale la delincvenţa juvenilă, precizează că:
 prevenţia vizează o politică comprehensivă de promovare a integrării sociale a tinerilor;
 oferirea asistenţei speciale şi introducerea unor programe specializate, pe baze
experimentale, în şcoală, în organizaţii sportive şi de tineret pentru o mai bună integrare a
tinerilor care au dificultăţi serioase în acest domeniu;
 întreprinderea unor măsuri tehnice şi contextuale pentru a reduce oportunităţile de a
comite infracţiuni de către tineri.
Standarde ale UE în materia delincvenței juvenile
Delincvenţa juvenilă poate fi combătută eficient doar prin adoptarea unei strategii
integrate la nivel naţional şi european”, subliniază Parlamentul European, într-un Raport adoptat
la Strasbourg, la 7 iunie 2007
Raportul subliniază că, prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui exercitată după
cum urmează:
• la nivel primar (pentru toţi cetăţenii);
• la nivel secundar (minorilor cu comportament delincvent ocazional);
• la nivel terţiar (minorilor cu comportament delincvent persistent).

Agenda privind drepturile copilului, aprobată de Tratatul de la Lisabona

consideră promovarea şi protecţia drepturilor copilului unul dintre obiectivele Uniunii Europene,
la 15.07.2011. Aceasta defineşte principiile şi obiectivele UE în domeniu.
Obiective în materie ar fi:
 O justiţie în interesul copilului;
 Protejarea copiilor în situaţii de vulnerabilitate;
 Promovarea şi protejarea drepturilor copilului în contextul acţiunii externe a UE;
 Sensibilizarea copiilor;
O justiţie în interesul copilului: fie că sunt victime, martori, suspecţi, solicitanţi de azil
sau în cazul în care părinţii lor divorţează, copiii se pot confrunta cu sistemul judiciar din
multiple motive. Uniunea trebuie să le ofere acces la justiţie, ţinând seama de nevoile lor
specifice şi de vulnerabilitatea lor.
• Protejarea copiilor în situaţii de vulnerabilitate: acţiunea UE trebuie să se concentreze,
îndeosebi, asupra acelor categorii de copii deosebit de vulnerabile, cum sunt copiii supuşi
riscului sărăciei şi excluziunii sociale, copiii cu handicap, copiii solicitanţi de azil şi copiii romi
sau copiii dispăruţi. La un alt nivel, tinerii internauţi sunt, de asemenea, vulnerabili, deoarece
riscă să fie expuşi unor conţinuturi dăunătoare sau pot deveni victime ale hărţuirii în spaţiul
digital.
• Promovarea şi protejarea drepturilor copilului în contextul acţiunii externe a UE: Uniunea
doreşte să facă din promovarea şi protejarea drepturilor copilului o prioritate în cadrul relaţiilor
sale cu ţările terţe. Aceasta va lupta, în special, pentru a combate violenţa împotriva copiilor,
munca infantilă, implicarea copiilor în grupările armate şi în turismul sexual, prin intermediul
cooperării bilaterale şi multilaterale, al instrumentelor comerciale şi al 86 ajutorului umanitar.
• Sensibilizarea copiilor: sondajele Eurobarometrului arată că 76% din copiii chestionaţi nu sunt
conştienţi de faptul că au drepturi, iar 79% dintre aceştia nu ştiu cui să i se adreseze în caz de
nevoie. Uniunea doreşte să asigure o mai bună informare a copiilor cu privire la drepturile lor,
pentru ca aceştia să poată participa la deciziile care îi privesc
UE propune 11 acţiuni care vizează promovarea şi protejarea drepturilor copilului,
şi anume:
 adoptarea unei propuneri de directivă care să confere o protecţie sporită victimelor
vulnerabile, îndeosebi copiilor;
 prezentarea unei propuneri de directivă de stabilire a unor măsuri de protecţie speciale
destinate persoanelor suspectate care sunt vulnerabile, îndeosebi copiilor;
 revizuirea legislaţiei UE de facilitare a recunoaşterii şi executării hotărârilor privind
răspunderea părintească;
 promovarea orientărilor Consiliului Europei privind o justiţie în interesul copilului şi
luarea acestora în considerare la elaborarea legislaţiei civile şi penale;
 sprijinirea activităţilor de formare a judecătorilor şi a altor profesionişti în domeniu
pentru a favoriza o participare optimă a copiilor la sistemele judiciare;
 o mai bună formare a autorităţilor care se ocupă de minorii originari din ţările terţe
neînsoțiți de un adult la sosirea lor pe teritoriul UE;
 acordarea unei atenţii deosebite copiilor în cadrul măsurilor luate de statele membre
pentru integrarea romilor;
 încurajarea introducerii rapide a liniei europene directe 116 000 pentru copiii dispăruţi şi
a mecanismelor de alertă în cazul răpirii copiilor;
 adoptarea de măsuri în cadrul Programului UE pentru un internet mai sigur, menite să
combată hărţuirea, manipularea psihologică în scopuri sexuale, expunerea la conţinuturi
dăunătoare şi alte riscuri la care sunt supuşi tinerii internauţi;
 punerea în aplicare a Orientărilor UE privind promovarea şi protejarea drepturilor
copilului în cadrul relaţiilor cu ţările terţe, precum şi a Orientărilor UE privind copiii şi
conflictele armate;
 crearea unui punct unic de acces pe site-ul EUROPA destinat copiilor, care să le
faciliteze accesul la informaţii privind Uniunea şi drepturile lor.
tema 3 reglementrile nationale singuri o invattam d nu o raspundem
tema 4- 5 pentru data viitoare.
Pentru tema 3 sa facem = interpretrea legislatia rm cu privire la dr copilului= absolut toti