Cazania Originală

A 6 - A DUPĂ RUSALII 267
puterea, dimpreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum

și pururea și în vecii vecilor. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
A 7 - A DUPĂ RUSALII
CUVÂNT ÎNAINTE
Precum soarele luminează cu strălucirea sa toate
câte sunt pe sub cer și tuturor tinde strălucirea sa, așa și
Domnul nostru Iisus Hristos, Dreptul soare, lumina cea
neapusă, strălucirea cea veșnică, luminează pre toți câți
vin către Dânsul; - nu numai trupul ci și sufletul, - cum
a luminat și pre acei doi orbi de care spune acum
Sfântul Matei Evanghelistul.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru credința acelor doi orbi și pentru puterea cea

Dumnezeiască.
Isaia proorocul mai înainte de vreme a văzut cu

Duhul Sfânt venirea lui Dumnezeu pe pământ și binele
ce vrea să facă neamului omenesc; pentru aceea strigând
a zis (35, 4, 5): „ Veselește-te pustie neumblată, că iată
Dumnezeul vostru va veni și vă va izbăvi pre voi. Atun-
cea se vor deschide ochii orbilor, și urechile surzilor vor
auzi, și deschis va grăi limba muților. Atunci șchiopii
vor sări ca cerbii”.
Acestea ce a prorocit de demult proorocul, acum
s-au plinit. Cu adevărat acum s-au deschis ochii orbilor;
și nu numai celor doi, ci la toată lumea a strălucit lumi-
na Sfintei Evanghelii a Împărăției lui Dumnezeu; s-a
vărsat Duhul Sfânt întru inimile oamenilor cele pustii,
întru care nu umblase binele lui Dumnezeu; deschis
grăiește limba celor ce mărturisesc Evanghelia; surzii
aud glasul lui Hristos.
Domnul Dumnezeu cu trup au umblat pe lume, și
întru umblarea Sa, mult bine au făcut neamului ome-
nesc. Mergând pe cale, pre o femeie ce-i curgea sânge
de doisprezece ani, o au tămăduit (Marcu 5, 25). Fata lui
Iair o au înviat. Și dacă au ieșit de acolo, veniră după
Dânsul doi orbi de strigau și se rugau, fiindcă prinseseră
de veste de minunea ce făcuse Hristos în casa lui Iair
de-i înviase fata. Pentru aceea cu deadins se rugau să le
deschidă ochii și să le dea vedere, și ziceau: Fiul lui
David, miluiește-ne. Fiul lui David îi ziceau orbii, fiind-
că acest nume, mare cinste și mare slavă avea întru
Israiliteni. Dintre împărații jidovești, întâi David a făcut
lui Dumnezeu spre plăcere și lui i-au făgăduit Dum-
nezeu, că din seminția lui se va naște Mesia Hristos,
cum și scrie: „Din roada pântecelui tău voi pune pe
270 CAZANIE LA DUMINICA
scaunul tău“ (Ps. 131, 11). Pentru aceea și orbii aceia
știind aceasta, Îl strigau și-I ziceau: Fiul lui David.
Însă Sfinția Sa Domnul Hristos, nu vru să-i tămădu-
iască pe cale, până n-au intrat în casă. Nu pentru alta,
numai pentru nemulțumitorii jidovi ce erau cu Dânsul,
care pururea huleau și ocărau minunile Lui ce făcea. Iar
dacă au intrat în casă, atunci le-au zis: Oare credeți că
pot face aceasta ? Întrebat-au Hristos, nu că doară nu
vedea Sfinția Sa credința ce era întru inimile lor, ci pen-
tru ca să arate și ei singuri cu gura lor, credința, ca să în-
demne și pre alții către credință. De multe ori minunile
ce făcea Domnul, nu le făcea numai pentru cei bolnavi,
ci mai vârtos pentru cei ce vedeau și auzeau. Așa și
aicea, au cerut Hristos credință de la orbi, pentru ca să
arate înaintea mulțimii, că puterea credinței mult poate:
pe mare ca pe uscat au dat să umble, morții să învie,
munții să mute și orbilor ochi să dea.
După ce I-au tămăduit și le-au dat lumină, le-au zis
să nu spuie nimănui minunea ce au făcut. Cu aceasta ne-
au învățat să nu ne lăudăm cu bunătățile noastre, nici să
ne mărim cu binele nostru. Iar ei dacă au ieșit, poves-
teau și spuneau către toți minunea aceea. Nu pentru că
doară nu ascultară cuvântul ce le zisese Hristos să nu
spuie nimănui, ci ca niște mărturii cuvântului lui Hris-
tos, mărturiseau preste toată țăra aceea binele și minuni-
le lui Hristos.
Dacă s-au dus de la Dânsul orbii, luminați și trupește și
sufletește, atunci îndată au adus la Dânsul un om mut,
îndrăcit. Nu era această boală din firea omului aceluia,
ci din vicleșugul diavolului, și de aceea alții l-au adus
pre dânsul, că nu putea nici să se roage lui Hristos, de
vreme ce diavolul legase limba lui de era mut. Pentru
aceea nici Hristos n-au cerut credință de la dânsul, ca de
la orbi, ci îndată l-au vindecat. Izgonit fiind dracul,
mutul a grăit, iar mulțimea se mira și grăia: Nici odini-
oară nu s-au arătat minuni ca acestea în Israiliteni.
PARTEA A DOUA:
Pentru faptele cele bune ce se cheamă lumină, și

pentru faptele cele rele ce se cheamă întuneric.
Toate faptele cele bune au începătură de la Dumne-

zeu, pentru că Acela este singur lumină adevărată, cum
au zis Însuși (la Ioan 12,46): „Eu sunt lumina lumii; cela
ce va umbla după mine și după zisele mele, acela nu
umblă întru întuneric, ci va umbla pururea în lumină”.
Precum este Hristos lumină, așa și lucrurile Lui sunt
lumină.
Iar faptele cele rele, au începătură de la diavolul.
Precum este acela întunecat, așa sunt și lucrurile lui
întunecate. Faptele lui cele rele sunt acestea: Necredința
fără frică, adică când nu se teme cineva de Dumnezeu;
nemulțumirea, mândria, deșarta mărire, lăcomia, mânia,
nepaza, lenea, beția. Dintru acestea se nasc curviile, ne-
curățiile, zavistia, pizma, uciderea, furtișagurile, apucă-
rile, nemilostivirea, vrajba. Acestea sunt lucrurile întu-
nericului. Cine le are și le face pe acestea, acela este orb
și întunecat cu întunericul diavolului și moștean împără-
ției drăcești, unde este focul nestins și munca veșnică,
gătită iubitorilor de păcate. Cei ce umblă întru acest
întuneric, aceia sunt mai orbi decât orbii aceia de atunci,
pre care i-au luminat Hristos. Aceștia, după trup numai,
în această lume erau orbi, iar aceia și după suflet, în veci
sunt osândiți, și nici odinioară pre Dumnezeu nu vor
vedea, nici lumina Împărăției Lui; pentru că acele
păcate, tot sufletul cu întunericul veșnic îl cuprinde, și
mintea cu orbire neînțeleaptă o leagă. Precum cel orb nu
vede înaintea sa nimica: nici țărmure, nici șarpe, nici
armă, nici altceva nimic din câte îi aduc lui moarte; așa
și omul cel ce este orb cu întunericul păcatelor, nimic nu
vede înaintea sa, nici chiar păcatul cel face; nici se teme
de moarte, nici gândește de muncă, ci toate acestea zac
dinafară de mintea lui. Cum cel orb nu vede să se
ferească de șarpe, așa și iubitorul de păcate, nu vede să
se ferească de păcate.
Precum faptele cele drăcești sunt și se cheamă întu-
neric, așa și faptele cele bune sunt și se cheamă lumină.
Faptele cele bune sunt acestea: dragostea, credința, nă-
dejdea, adică să creadă fiecare și să nădăjduiască în
Dumnezeu; smerenia, supunerea, blândețele, dreptatea,
milostenia, curăția, răbdarea, ascultarea, ruga, postul,
paza, trezvirea, paza Bisericii. Acestea sunt lucrurile lu-
minii. Acestora este învățător și începător Hristos. Cine
le va ținea întru inima sa și le va face, acela este fiu al
luminii și moștean Împărăției cerului.
Iar tu, o omule, cel ce iubești păcatele, ce vei alege
dintru aceste două, ca să ții ? - Faptele cele bune, sau
cele rele ? Lui Hristos să urmezi, sau dracului ? În lumi-
nă să umbli, sau întru întuneric ? Cu Dumnezeu și cu
îngerii Lui întru Împărăția cerului, sau cu diavolul în
munca focului nestins ? Alege acum una din două; îți
este în voie și ai minte slobodă.
De vei zice: eu pot și lui Dumnezeu și dracului să
slujesc; și în lumină și în întuneric să umblu; și bine și
rău să fac;—aceasta nu este adevărat, ci este minciună și
înșelăciune drăcească. Să nu te înșeli, omule, cu aceste
gânduri și cu aceste amăgiri, că n-are nici o împreunare
dracul cu Dumnezeu; n-are parte întunericul cu lumina,
nici faptele cele rele cu cele bune, nici păcătoșii cu cei
drepți. Atâta sunt de departe, cât este cerul de iad.
Socotește, o omule creștine: a cui voie faci și cui
urmezi, aceluia vei fi după moarte și întru împărăția lui
vei locui în veci. Două împărății sunt întru această lume:
o împărăție a răutăților și a păcatelor, altă Împărăție a
bunătăților și a dreptății. Acestea totdeauna sunt în vraj-
bă: răul binelui și binele răului. Întru împărăția răutăți-
lor, împărățește diavolul; întru Împărăția bunătățlor,
Împărățește Hristos. Pentru aceea fugiți de scăpați și
ieșiți din împărăția întunericului și alergați la lumina
Împărăției lui Hristos, și cu Dânsul în veci să împărățiți
și acolo să-L preamăriți dimpreună cu Părintele și cu
Duhul Sfânt, acum și pururea și în veci nesfârșiți.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Nimic așa de dulce sufletului creștinesc nu este
întru această lume, ca atunci când aude cuvântul lui
Dumnezeu; căci cuvântul lui Dumnezeu se cheamă foc,
care, dacă cade în suflet, toată răceala păcatelor scoate
afară, și dragostea lui Dumnezeu ca un foc se aprinde
întru dânsul și toate gândurile păcatelor arde. Într-alt
chip se cheamă sabie de amândouă părțile ascuțită, că
nu se sfiește de fața nimănui: nici de împărat, nici de
domn, nici de vlădică, ci ca o sabie de amândouă părțile
ascuțită, taie și vădește toate fărădelegile și toate gându-
rile cele de păcate din inimile tuturor. Se cheamă și hra-
nă, cuvântul lui Dumnezeu, că este mai dulce decât toa-
tă dulceața acestei lumi, că îndulcește și trupul și sufle-
tul în veci, hrănește sufletul cu hrană nevăzută și este
viu în veci. De această dulceață a gustat și mulțimea
aceea care umbla după Hristos, din multe cetăți, sate și
pustiuri, și trei zile stătură împrejurul Lui, nemâncați,
ascultând cuvântul Lui. Pentru aceea și Domnul Hristos
în două chipuri le-au făcut lor bine, că toți bolnavii lor
i-au tămăduit și pre dânșii cu cinci pâini mici, cinci mii
de oameni au săturat, numai bărbați, afară de femei și
afară de prunci, cum mai ales auzim astăzi din Sfânta
Evanghelie.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru cum se cade să dea fiecare cale mâniei, și

pentru minunea lui Hristos.
Acestă minune a fost într-acea vreme când au auzit

Domnul Hristos, că pre Ioan Botezătorul l-a tăiat Irod.
Atunci intrând în corabie, S-au dus într-un loc pustiu la
o parte (Matei 14, 11, 13).
S-au dus Domnul în pustie, nu că doară Se temea de
moarte, că Însuși de bună voie vrea să o ia - cum zisese
Însuși: „Am putere să-mi pui sufletul meu, și am putere
iar să-L iau“,— ci au fugit dinaintea mâniei, ca să ne în-
vețe pre noi să nu ne dăm înșine pre noi în năpaste, ci să
fugim dinaintea mâniei omenești. A fugit Domnul Hris-
tos și pentru aceasta, că încă nu era venită vremea mun-
cilor Sfinției Sale. Și încă, ca să arate și aceasta, că n-au
luat trup amăgitor, cu vreo nălucire, ci trup adevărat
asemenea ca și alți oameni, alegând numai fără de
păcate.
De ar fi fost prins atunci de Irod, L-ar fi omorât ca
și pre Ioan; iar de S-ar fi izbăvit atunci Hristos dintru
acea nevoie, atunci ar grăi de Sfinția Sa, căci cu nălucire
S-au arătat și n-au luat trup adevărat, ci nevăzut au scă-
pat din mâinile lui Irod, ca și cum ar fi fără de trup. Pen-
tru aceea Domnul Hristos de bună voie S-au dus în pus-
tie, ca să astupe gura ereticilor: a lui Marchian și a lui
Manifiu, ce au învățat căci cu nălucire S-au întrupat
Hristos. S-au dus Domnul în pustie ca să Se osebească
de mulțime și să Se odihnească ceva; dar mulțimea nici
așa nu se lăsa de Dânsul, ci cu drag alerga după Dânsul
și prin pustii, arătând către Dânsul credință și dragoste.
Pentru aceea au luat și plată, mila lui Dumnezeu, pentru
osteneala lor. Dacă i-au văzut pre dânșii, I s-au făcut
milă de ei, și câți bolnavi aveau cu ei, pre toți i-au
vindecat (Matei 14, 14) și din mulți, cu cuvântul, dracii
au scos, șchiopii au ridicat, orbii au luminat, slăbănogii
au întărit. Și nu numai trupurile lor de boală le-au vinde-
cat, ci și sufletele lor din boala veșnică au slobozit și în
flămânzirea lor i-au hrănit. Atâta este de mare mila lui
Dumnezeu, cât nu dăruiește numai de ce se roagă omul,
ci și de ce nu se roagă dobândește.
Văzând Apostolii lui Hristos acea mulțime cu, atâta
osârdie că stă împrejurul lui Hristos și de atâta vreme
flămânzi și nu au ce mânca, s-au apropiat către
Învățătorul lor Hristos și-L rugau să-i sloboadă pre
dânșii ca să se ducă să-și cumpere bucate. Nu știau ei,
nici gândeau de bucatele cu care vrea Hristos să-i hră-
nească. Pentru aceea și Domnul Hristos n-au zis: Eu le
voi da de vor mânca, ci zise lor: Dați-le voi lor să
mănânce, iar ei nu trebuiește să se ducă de la mine, că
de le-ar trebui M-ar fi rugat ei să-i slobod pre dânșii. Eu
sunt hrană flămânzilor și izvor de apă vie însetaților. Eu
pot să hrănesc și aicea, cum am hrănit și poporul jido-
vesc în pustiile Sinaiului, cu mană din cer și cu apă din
piatră seacă, în patruzeci de ani (Ieșire 16, 4). Pentru
aceea nu trebuiește să se ducă ei, ci le dați voi lor să
mănânce. Iar ei au grăit: Doamne, n-avem aicea decât
numai cinci pâini și doi pești. Atuncea Domnul Hristos
au zis lor: Aduceți-mi încoace pâinile și peștii, ca să
cunoașteți și voi puterea Mea. Eu stăpânesc marea și
uscatul; în mare înmulțesc peștii și pe pământ roada. Eu,
din puțin pot face mult, și din mici, mari. Apostolii au
adus pâinile și peștii. Dacă le-au luat, au zis să șadă
poporul pe iarbă, și Sfinția Sa ridicându-Și ochii și
căutând la cer, au binecuvântat și au frânt; adeverind că
din cer au venit de la Părintele, și învățând pre noi, să nu
ne atingem de bucate la masă să mâncăm fără bine-
cuvântare, mai înainte până nu vom mulțumi lui
Dumnezeu Celui ce ne hrănește.
PARTEA A DOUA:
Pentru puterea Dumnezeirii lui Hristos și pentru

înmulțirea pâinilor și peștilor.
Dacă au binecuvântat Domnul Hristos și dacă au

frânt, de aceea s-au înmulțit pâinile și peștele. Cu mâi-
nile au binecuvântat și au frânt, iar cu puterea cea nevă-
zută a Dumnezeirii Sale, au înmulțit pâinea și peștele, ca
să cunoască toți că este Acela ce înmulțește roada pă-
mântului și dă hrană la toate făpturile; că este Acela ce
au zis dintâi să crească pământul iarbă țarinilor și se-
mințe de toate felurile (Facere 1,12); să scoată apele
jivini vii, chiții cei mari, pești și jivinii de toate felurile
ce sunt în apă și hiarele mărilor și ale pământului, și
păsările ce zboară în văzduh. Acestora tuturor este făcă-
tor și înmulțitor Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul
lui Dumnezeu, cu firea trupului nostru îmbrăcat.
Precum se cunoaște după acele lucruri dintâi, pute-
rea măririi Sale, Care numai cu cuvântul au zis și s-au
făcut, așa și aicea pentru înmulțirea pâinii și a peștelui,
se cunoaște puterea Lui cea Dumnezeiască. Cu nimic nu
este mai mică aceasta decât acele de atunci.
Această minune au făcut-o în pustie ca să nu fie
vreun prepus, să zică cineva că au fost aproape de vreun
târg, de au adus de altă parte acele bucate.
Binecuvântând și frângând Domnul Hristos acele
cinci pâini și doi pești, le-au dat Apostolilor. Apostolii
luând, fărâmiturile creșteau în mâinile lor și se înmul-
țeau. Aceasta văzând ei, se mirau și se bucurau, și așa au
dat mulțimii de-și împărția, că erau așezați cete, câte o
sută și cincizeci, pe iarbă verde. Mâncară toți și s-au
săturat din puțină pâine și din doi pești, cinci mii de
bărbați numai, afară de femei și prunci. Tuturor le-au
ajuns și încă au și prisosit douăsprezece coșnițe pline de
fărâmituri.
Învățat-a Domnul Hristos să strângă fărâmiturile, să
cunoască că nu sunt alte pâini întregi, ci sunt acelea ce
au frânt. Douăsprezece coșnițe au învățat să umple, pen-
tru ca fiecare Apostol să ducă pe umere coșul său, ca să-
și aducă aminte de minunea Domnului și Făcătorului
său. Și Iuda vânzătorul să poarte coșul pe umărul său, ca
să-i fie martor umărul și mâinile, în vremea aceea în
care vrea să vândă pre Domnul său, Cel ce au făcut
această minune.
Dacă au făcut Sfinția Sa această minune, atunci
foarte s-au mirat de Dânsul jidovii, atâta cât și Împărat
vreau să-L ridice. De aicea mare laudă au acei din mul-
țimea aceea, care, cu femei, cu prunci, au călătorit după
Hristos până în pustie. Acolo au flămânzit, stând și
ascultând învățățura Lui trei zile. Așa este dragostea;
toate prea lesne le rabdă: foamea, goliciunea, zăduhul și
gerul.
Așa și nouă ni se cade, celor ce vom să urmăm
după Hristos și să cercăm Împărăția cerului. Să nu iubim
nimic mai vârtos decât pre Hristos; nici casa, nici satele,
nici avuția, nici odihna trupului. Să ieșim afară din gâl-
ceava păcatelor și din valurile poftelor lumii; că cel ce
se aprinde cu focul dragostei lui Hristos, acela nici o
greutate nu simte întru această lume, care să-l poată des-
părți de Dumnezeu precum zice dumnezeiescul Pavel
(la Epistolia cea către Romani 8, 35) nici sărăcia, nici
foamea, nici goliciunea, nici chiar moartea, nici sabia.
Deci să agonisim și noi această dragoste; să-L avem
întru noi; că în voia noastră este, ori să petreacă întru
noi, ori să Se ducă de la noi. Când vom gândi de cele
cerești și mintea noastră o vom întinde către Dumnezeu,
atunci va petrece întru noi; iar când vom căuta binele și
dulceața acestei lumi, atunci va fugi de la noi. În lumea
cea de sus este ascuns focul acelei dragoste, iar întru
această lume de jos este răceală mare. Pentru aceea,
când va fi legată inima noastră de această lume de jos,
atunci mare răceală și ger va avea inima noastră și va fi
stearpă și fără de roadă de faptele cele bune. Iar când
vom căuta către lumea cea de sus și mintea noastră cu
voia noastră o vom trimite acolo, atunci de acea lumină
de acolo se va încălzi.
Focul acelei dragoste nu este altceva, fără numai
singur Duhul Sfânt, Care aprinde focul dragostei lui
Dumnezeu întru noi. Acela te va învăța și te va îndrepta
din întuneric la lumină, din moarte în viață, de pe
pământ în cer întru Împărăția Lui, întru care pre noi pre
toți ne învrednicește, Doamne Iisuse Hristoase Dum-
nezeul nostru, acolo unde Împărățești cu Părintele și cu
Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
A 9 – A DUPĂ RUSALII
CUVÂNT ÎNAINTE
Precum între pietrele cele scumpe, mai tare decât
diamantul nu este, așa și într-alte bunătăți creștinești,
mai tare nu este decât credința însă când este împreuna-
tă cu fapte bune. Aceasta este nebiruită de toate vicleșu-
gurile vrăjmașului. Pentru credință, și Petru Apostol a
umblat pe mare ca pe uscat. Până se ținea de dânsa, nu-l
lăsa să se afunde în mare; iar cât o a lăsat, așa îndată a
început a se afunda și a început a înnota, de care lucru
mai lămurit auzim spuind Sfânta Evanghelie pe care o
scrie Matei Evanghelistul. Cap. 14, stih 22, 34.
PARTEA ÎNTÂI:

spaima Apostolilor
Minunat este Dumnezeu întru toate lucrurile Sale și

puterea minunilor Lui cine o va spune; că nu numai pe
uscat și prin pustii au făcut minuni, ci și pe mare sunt
urmele Lui, și cărările Lui întru ape multe. Dacă au
arătat Domnul mila Sa mulțimii aceleia de au vindecat
bolnavii lor și i-au săturat în foamea lor cu pâine făcută
cu minune, i-au slobozit pre dânșii să se ducă pe la
casele lor. Pre Ucenicii Săi i-au trimis să treacă cu cora-
bia de cea parte de mare către lume, iar El Însuși S-au
dus la un munte într-un loc pustiu să se roage.
Aceasta au făcut pentru ca să ne învețe pre noi: nu
totdeauna să petrecem în gâlceavă, nici totdeauna să fim
osebiți de oameni; ci, când voim să ne rugăm și cu
Dumnezeu să vorbim în ruga noastră, atunci ne tre-
buiește tăcere în singurătate și în locuri fără de oameni
să fim să ne rugăm. Și când voim iar să grăim către
oameni de cele sufletești, atunci să lăsăm singurătatea.
Zăbovit-au Domnul Hristos la rugăciune, mult, ară-
tându-ne să răbdăm și noi la rugă, mult, și cu așteptare
să ne rugăm. De n-ai și dobândi de ce te rogi, încă să nu
te mâhnești, nici te lăsa de rugă; că știe Dumnezeu, cu
tocmelele Sale cele neștiute, a-și folosi. Și oamenii de
multe ori ca niște prunci se roagă de ce nu le este de
folos și mai vârtos de vătămare. Pentru aceea și Dum-
nezeu nu dă de fiecare dată după rugăciunea noastră;—
ca și părintele, fiului său, de vede că cere cuțit, nu-1 dă,
ci-1 ascunde să nu se vatăme cu dânsul.
Iar căci S-au rugat Domnul Hristos atunci, nimenea
din credincioși să nu se îndoiască că nu-I trebuia ceva,
ca Cel ce poate toate, ci ca un Arhiereu adevărat Care
vrea să-Și dea trupul Său ca un miel spre junghiere,
pentru mântuirea a toată lumea, S-au rugat cu trupul și
cu sufletul ca un om adevărat, pentru neamul omenesc.
Dacă au biruit moartea, au rușinat pe diavolul, au
risipit iadul, S-au înălțat la cer și au șezut dea dreapta
Părintelui preste îngeri (Marcu 16, 19); de aicea de toți
este cinstit și închinat: de îngeri în cer și de oameni pe
pământ. Cei ce strigă către Dânsul, îi izbăvește; cei ce se
roagă către Dânsul, ruga lor o primește ca un Dumnezeu
adevărat ce este, mărit împreună cu Părintele și cu
Duhul Sfânt.
Domnul Hristos au zăbovit în singurătate și în rugă
până la miezul nopții. Ucenicii erau în corabie pe mare
și pățiau nevoie mare de furtună și de valuri, în cât era
să se înnece. Această primejdie cuprinsese și trupurile și
sufletele lor. Domnul nu S-au arătat curând, învățându-i
să rabde bărbătește scârbele câte li se vor întâmpla întru
mărturia Evangheliei. Pentru aceea ei erau în gânduri și
în spaimă mare și le era frică să nu-i părăsească cumva
Învățătorul lor Hristos, și gândeau întru sine de grăiau:
Doară să nu-L fi scârbit în ceva de ne îndeamnă să ple-
căm pe mare singuri fără de Sfinția Sa, întru această
noapte cu întuneric și cu furtună. De altă parte se jeleau
și le părea rău, în ce chip va trece Sfinția Sa din pustie
unde rămăsese, către lume, că altă corabie acolo nu era,
fără numai aceea în care intraseră Ucenicii. Într-alt chip
se tânguiau unul către altul grăind: De ar fi aicea cu noi
Învățătorul și dulcele nostru Domn, n-am păți noi întru
acest chip, nici am fi morți de frică mai înainte de
moarte.
Acestea gândind ei și unul către altul grăind, se
apropie de dânșii Domnul Hristos, umblând pe mare ca
pe uscat, în al patrulea ceas din noapte. Ucenicii dacă L-
au văzut s-au speriat, că le părea că este o nălucire, că li
se arată ceva, și de frică strigară. Iisus îndată grăi cu
dânșii și au zis lor: Cutezați, că Eu sunt; nu vă temeți.
Din ce se apropia de dânșii, din ce se mai scornea fur-
tuna și valurile se înălțau asupra lor.
Sfinției Sale îi era voia să fie așa, că știa cu înțe-
lepciunea Sa minunate lucruri a face de mântuirea ome-
nească. Pentru că nu-L cunoscuseră pre Dânsul după
minunea ce făcuse cu pâinile în pustie, că este Fiul lui
Dumnezeu, de aceea acum, pe mare, în frică și în nevoie
mare L-au cunoscut și au mărturisit că este Fiul lui
Dumnezeu.
Umblând Domnul pe mare și mergând către dânșii,
nu-L cunoșteau Ucenicii fiindcă era noaptea și fața Lui
nu o vedeau. Pentru aceea li se părea că este duh, nu
este trup, se speriară și de frică au strigat. Iar Domnul
mângâindu-i pre dânșii, le-au zis: Nu vă temeți, că sunt
Eu Învățătorul vostru. De nu vedeți fața Mea, voi
cunoașteți glasul Meu.
Acestea dacă a auzit Petru i-a părut bine și a zis:
Doamne, de ești Sfinția Ta, zi-mi să viu la Tine pe apă,
ca să Te cunosc pre Tine Domnul mării și Împăratul
lumii. Sfinția Sa i-au zis: Vino. Și dacă s-a pogorât
Petru din corabie și mergea pe apă către Hristos, El
văzând un vânt mare s-a temut, a început a se afunda și
a strigat zicând: Doamne, ajută-mi ! Iisus îndată tinzând
mâna l-au apucat și i-au grăit: Puțin credinciosule,
pentru ce te-ai îndoit ?
PARTEA A DOUA:
Pentru credința Apostolilor și cum se cade nouă cu

credința a ne apropia către Dumnezeu.
Credința și dragostea a făcut pre Petru de s-a pogo-
rât din corabie și a plecat pe apă. Pentru mare credință și
dragoste ce avea către Domnul Hristos, a vrut mai
înainte decât alți Ucenici să-L vadă și să grăiască cu
Dânsul. Pentru aceea, dacă s-a pogorât Petru cu credință
și cu dragoste ca aceea a merge către Hristos, marea îl
purta pe spatele sale și umbla ca pe uscat; iar dacă auzi
sunetul vântului, își întoarse ochii săi de către Domnul,
și căută către vânt, atunci îndată începu a se afunda, căci
se îndoia, de frica vântului.
Așa și noi dacă vom întoarce ochii sufletului și
mintea noastră de către Dumnezeu și vom căuta către
vânturile cele deșarte ale lumii acesteia, atunci și noi
îndată vom începe a ne afunda în marea păcatelor.
Și pre Apostolul Petru, credința, pe mare îl purta,
iar necredința îl afunda; pentru aceea Domnul Hristos
apucându-1 de mână i-au zis: Ce faci, o Petre ? Ce a fost
mai mare tu ai biruit și ai ieșit din corabie de ai plecat
pe mare numai căci ai auzit glasul Meu, iar acum și fața
Mea văzuși și Mă cunoscuși că sunt Eu și cu gândul te-
ai îndoit. Acestea zicând l-a luat de mână și l-a suit în
corabie, și de aceea îndată s-a oprit vântul. Iar cei ce
erau în corabie au venit și s-au închinat Lui, zicând: Cu
adevărat ești Fiul lui Dumnezeu !
Văzut-au Apostolii minune mai minunată decât cea
dintâi, când a contenit vântul și marea, și atunci se
mirau și ziceau: Cine poate fi Acesta, că și marea și
vântul ascultă de Dânsul ? Iar acum nu o a contenit
numai, ci și umblă pe dânsa ca pe uscat. Pentru aceea și
Ucenicii s-au și mirat și au și crezut, că Acela este
Hristos, Carele au închegat Marea Roșie când au trecut
Israilitenii (Ieșire 14, 22), a înnecat pre Faraon, și este
Acela Carele umblă pe aripile vântului (Ps. 103, 4). Și
n-au crezut numai, ci și cu frică au căzut înaintea Lui și
au zis: Cu adevărat credem că Sfinția Ta ești Fiul lui
Dumnezeu, că văzurăm mărirea Ta și puterea Dumneze-
irii Tale. Sfinția Ta stăpânești marea și vânturile.
Adus-au Hristos pre Petru în corabie ca să cunoască
Ucenicii, că n-a afundat vântul pre Petru în mare, ci
necredința lui; pentru că unde este credința tare, acolo
nimic nu strică: nici marea, nici vântul, nici hiarele, nici
focul, nici sabia, nici moartea, nici altă faptă care cum-
va. Așa au fost de tari Ucenicii lui Hristos, după ce S-au
înălțat Hristos la cer, că nu s-au temut de frica a toată
lumea, până n-au întors neamurile de la idolatrie către
Dumnezeu.
Așa și noi, de ne este voia să mergem și să ne apro-
piem către Dumnezeu, credință tare trebuiește să avem.
Să credem toate făgăduințele lui Hristos, ce au făgăduit
nouă, ca și cum le-am vedea cu ochii noștri, ca și cum
ne-am atinge cu mâinile de dânsele.
Făgăduitu-ne-au (la Marcu 16, 16) că cine va crede
și se va boteza, acela se va mântui și Împărăția cerului
va dobândi. Deci să crezi, că nu te botează preot, nici
înger, nici arhanghel, ci Însuși Dumnezeu. Cu apă și cu
Duhul Sfânt te naște întru viața de veci.
Făgăduit-au că cine va mânca din trupul Lui și va
bea din sângele Lui, întru Sfinția Sa va petrece și Sfinția
Sa întru dânsul (Ioan 6, 57).
Deci, chiar să nu-L vezi cu ochii tăi acum, însă cu
credința, mai adevărat decât cu ochii să privești Sfânta
Liturghie, ca și cum ai privi junghierea trupului lui Hris-
tos, Care a fost junghiat pe Cruce cu sulița în coaste, și
cu cuie de fier au fost pătrunse palmele și tălpile Sfinției
Sale și S-au dat pre Sine (Isaia 53, 4, 7) ca un Mielușel
spre junghiere, să fie jertfă pentru păcatele a toată
lumea. Această jertfă se face cu Sfânta Liturghie, lui
Dumnezeu Părintelui, pururea, pentru iertarea păcatelor
fiecăruia din noi. Și când te împărtășești din Sfânta
Pâine ce se sfințește în Sfânta Liturghie, întru acea fărâ-
mă de Pâine, tu să știi că guști trupul lui Hristos. Nu o
parte sau o bucățică, ci deplin și întreg trupul Sfinției
Sale îl iei și-l mănânci.
De te miri, cum de nu se împarte trupul lui Hristos
când sfărâmă preotul Sfântul Agneț, ci este tot întreg în
fiecare din fărâme; miră-te și de aceasta, cum dacă se
sparge oglinda, fața omului nu se împarte cu dânsa, ci se
vede întreagă în fiecare fărâmătură.
Făgăduit-au Domnul Hristos, că în glasul arhanghe-
lului și în trâmbița lui Dumnezeu, vom învia toți de o
dată din morți. De te miri, cum va învia trupul putred,
miră-te și de aceasta, cum sămânța până nu cade în
pământ să putrezească, până atunci nu răsare.
Făgăduit-au că vom sta toți la judecata Sfinției Sale
(Matei 25, 31), și celor drepți le va da binele de veci, pe
care nici ochi de om l-au văzut, nici urechi au auzit, nici
la inimă a intrat; iar păcătoșii vor fi izgoniți în munca
focului de veci, unde sunt plânsuri și scrâșniri de dinți.
De te miri cum se vor cunoaște atunci, care vor fi drepți
și care vor fi păcătoși, miră-te și de aceasta, cum sămân-
ța dacă răsare din pământ nu face alt spic, fără numai de
ce fel este.
Ce ar fi bună credința de ar fi descoperite și arătate
toate lucrurile ? Și de n-am crede lui Dumnezeu de ce
nu vedem cu ochii, ce ar fi bună credința ? Pentru aceea
au grăit Domnul acest cuvânt, zicând: „Ferice de cei ce
n-au văzut și au crezut“.
În această laudă de credință, și pre noi, credincioșii
Tăi, ne primește să Te lăudăm, Doamne, acolo întru
Împărăția Ta cea de sus, unde Împărățești cu Părintele și
cu Duhul Sfânt, acum și pururea și întru veci nesfârșiți.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Grea era căderea neamului omenesc. Într-alt chip
n-a putut să se îndrepteze, fără numai cu munca și cu
moartea Fiului lui Dumnezeu. Nu este mai mare bine și
mai scump, decât binele ceresc și veșnic pe care îl pier-
duse omul. Pentru aceea nici cu altă plată s-a putut în-
toarce, fără numai iarăși cu munca și cu moartea Dom-
nului nostru Iisus Hristos. Întru această slujbă dacă au
venit din cer să slujească nouă oamenilor și să ne
întoarcă nouă iarăși binele ce pierdusem întru Adam cel
dintâi, multe și alte fapte bune au făcut neamului ome-
nesc, Domnul Hristos, cum mai lămurit ne spune nouă
astăzi Sfânta Evanghelie. Matei, Cap.17. stih 14, 23.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru puterea lui Hristos asupra dracilor și pentru

păcat, cum este mai rău decât dracul.
Pe vremea când au venit Domnul Hristos în lume,
în foarte multe trupuri de oameni intrase diavolul, cât
numai aveau număr îndrăciții, pentru că foarte se întă-
rise împărăția diavolului atunci pe lume. Pentru aceea și
Mesia Hristos, într-acea vreme au venit, ca să facă
război cu diavolul, împărăția lui să o risipească și
oamenii de sub robia lui să-i scoată.
Până într-acea vreme, ca un ostaș înarmat muncea
și robia diavolul pre oameni. Spăria și înspăimânta
oamenii cu arătări ce făcea prin văzduh, cu ghicituri ce
ghicea oamenilor, și de ce-i întrebau ei, dracii răspun-
deau dintru acele trupuri de dumnezei ce făceau oame-
nii, de lemn și de argint, și de frică se închinau oamenii
lor. Și nu numai dobitoc ce avea mai bun, ci și pre fiii
săi îi junghiau de făceau lor jertfă. Și când le făceau lor
praznice, toate fărădelegile și toate păcatele făceau, și
trupurile lor cu cuțite le croiau și cu acelea împungeau
de se încruntau (precum scrie și la a treia carte a împăra-
ților 18, 28). Ucideri și vărsări de sânge fără număr
făceau, și alte răutăți toate câte iubește diavolul. Și încă
mai rău, că pre Dumnezeu nu știau nici I se închinau, ci
știau pe diavolul și lui i se închinau.
Cu acestea măcina și muncea diavolul trupurile
oamenilor, și sufletele cu întunericul și cu munca veș-
nică. Nimenea din fiii lui Adam, nu scăpau de sub mâna
lui: nici împărat, nici domn, nici sfânt, nici prooroc,
fiindcă toți erau în puterea și în legătura lui, pentru
păcatul celui dintâi zidit, până în vremea ce au venit Cel
mai tare decât dânsul, Mesia Hristos, Carele, puterea
șarpelui aceluia,—a diavolului, o au biruit, împărăția lui
o au pustiit și dracii din trupurile oamenilor așa cu
putere mare îi scotea, numai cu cuvântul ce grăia.
Era și părăsirea lui Dumnezeu aceasta, de lăsase să
intre dracii în trupurile oamenilor de-i munceau, pentru
ca să cunoască oamenii, că decât trupurile, mai rău chi-
nuiește sufletele, nevăzut, și le duce în muncile veșnice.
Nu este atâta pagubă când intră dracul în trupul
omului, căci la mulți, mântuire le agonisește; că acea
zdrobitură și muncă ce are trupul, sufletului aduce bine-
le veșnic și pocăință; mulți dacă se trezvesc cad la sme-
renii și la pocăință. Iar când este bine trupului și este
sănătos de se desfătează în dulceți și în mâncări, iar în
suflet intră păcatul, este mai mare pagubă, căci atunci
ține dracul pre acel suflet în păcatul morții de veci.
Pentru aceea Sfântul Ioan Gură de Aur a zis, că păcatul
este mai rău decât dracul, că dracul face pre oameni
smeriți, cum și vedem, că dacă iese din oameni, acei
oameni se sfiesc și le este rușine. Iar noi când facem
păcate, nu ne sfiim nici ne este rușine. Nu este atâta
pagubă, când orbește diavolul ochii trupului, pe cât este
pagubă când orbește ochii sufletului, să nu vadă cerul,
nici pre Dumnezeu, nici judecata Lui, nici moartea, nici
munca de veci, pentru ca să fie orb să nu vadă nici să
gândească de păcat, nici să se poată feri, sau să poată
scăpa. Mai mare pagubă este când nu lasă să asculte
dojana, învățătura, certarea, decât atunci când asurzește
urechile. Mai mare pagubă este când îi ia graiul să nu se
spovedească și-i aduce rușine de se va spovedi, decât
atunci când îi ia limba să nu poată grăi.
PARTEA A DOUA
Pentru spovedanie și pentru diavolul că este mai

cumplit apoi decât întâi.
Omule creștine ! De ce nu te temi de acel vrăjmaș

și de chipul lui nu te socotești ? Pentru ce nu scapi din
puterea lui până poți ? De ce nu ucizi răutățile tale cu
rușinea sfintei spovedanii, ci iubești pe acel drac, care
îndeamnă limba ta la blesteme, la minciuni și la cuvinte
spurcate, iar spre spovedanie așa de tare încuie și astupă
gura ta ?
Cunoaște puterea lui asupra ta. - Când gândești de
spovedanie, îndată scârbește inima ta, îndată te păgubeș-
te cu altceva, îndată cu valuri te oprește, îndată aduce
aminte de rușine și te sfătuiește că-ți este destul o dată
într-un an a te spovedi; și dacă te lași până la anul, de
aceea până la alt an, și așa în piedica lui ești bucuros să
umbli, și te duce unde nu vrei tu, ci acolo unde vrea el.
Nu te simți întru acel sfat rău, nici te cunoști că nu ești
ție, ci aceluia ce stăpânește cu tine în păcate ? Domnul
Dumnezeu așteaptă și îngăduiește puterii lui, cu care
vrea să te omoare și la munca de veci să te ducă, și nu o
sloboade, ci peste voia lui te apără de primejdii și de
moarte. Iar tu, îngăduirea și îndelungă răbdarea lui
Dumnezeu, nu o socotești; însă curând vei vedea ce te
va întâmpina de la acel armaș, adică rău chinuitor, pen-
tru zisa dreptului Judecător, a lui Dumnezeu. Acela ce
acum nu te lasă să le spovedești, acolo la judecata lui
Dumnezeu, tare le va striga și le va pârî acel vrăjmaș
diavolul.
Pentru aceea, aruncă și leapădă sfatul lui; arată
vicleșugul lui înaintea Duhovnicului tău, și nici la jude-
cată nici la moartea ta nu va avea cu ce te înfricoșa acel
vrăjmaș. Nu te lăsa, pentru rușine, să nu te spovedești,
că Sfântul Ioan Gură de Aur zice: Dumnezeu către păcat
au pus rușine, iar către spovedanie au pus îndrăznire.
Dracul le-a întors: către păcat a pus îndrăznire, iar către
spovedanie a pus rușine și-ți zice: te va ierta Dumnezeu
și fără de spovedanie. Dar nu te va ierta, că Însuși au zis
(Matei 16,19) „Pre cine veți dezlega pe pământ, dezle-
gat va fi și în cer“. Zice Domnul Hristos: Pe pământ am
ispravnici legători și dezlegători; mergeți la dânșii. De
vă vor dezlega pre voi de păcatele voastre pe pământ, și
de mine veți fi dezlegați în cer; iar de nu veți alerga și
de nu veți năzui la ispravnicii Mei, să vă dezlege de
păcatele voastre pe pământ, nici de Mine în cer nu veți
fi dezlegați.
O mare milă și de nimenea necuprinsă ! Nu dă
înger ispravnic, care niciodată (după cei căzuți) n-a
greșit și cu greșiții nu s-ar fi înțeles; ci a dat spre această
judecată pre fratele meu, care este dintr-un sânge și din-
tru neputință ca și mine, înaintea căruia mai puțină ruși-
ne îmi va fi, când este și el om ca și mine. Mare bucurie
este când în dar și pentru puțină osteneală, atâta greutate
de păcate se iartă. Lăudat să fie Dumnezeu pentru milă
și îndurare ca aceia !
Nu te lăsa acelor draci să-ți astupe gura, că până nu
ajunge apa până la gură, tot este nădejde de ieșit; iar
dacă ajunge apa de umple gura, de aceea numai ce
rămâne afundarea. Până poate striga fiecare când vede
tâlharii, prea lesne poate dobândi ajutor; iar dacă apucă
de-1 prinde de grumazi, îl zugrumă și nu mai poate
striga,—cum face și lupul cu oile, pentru ca să nu poată
zbiera să le ajute cineva.
Arată Domnul Hristos și alt meșteșug al diavolului:
dacă dobândește pre om după suflet, îi face mare odihnă
după trup. De aceasta grăiește Domnul Hristos zicând
(Luca 11,21): „Ostașul întrarmat, străjuiește casa sa, și
sunt în pace toate câte are“. Se nevoiește, adică, pentru
cei ce sunt ai săi, să aibă sațiu de toate, să fie veseli, să
fie desfătați, să dănțuiască, să petreacă. Însă, cât este
clipeala ochiului, cad în muncă veșnică, după cum zice
Iov. Pentru aceea, pre eretic, pre curvar, pre ucigaș, pre
lacom și pre alții ce zac într-alte păcate de moarte, nu-i
scârbește, nu intră în trupurile lor, fiindcă are sufletul
care este fără de moarte și mai mare decât trupul. Pentru
aceea binele acestei lumi, să ne fie nouă cu prepus, și
mai rău să ne temem decât de primejdiile și pagubele
acestei lumi. Dobitocul ce va să se junghie și să se facă
de mâncare, se hrănește bine, iar hrana cea bună o
plătește cu moartea.
Altă tocmeală a satanei ne arată nouă Domnul Hris-
tos: dacă îl izgonim din inimă cu spovedania și cu
pocăința, mai cumplit este decât întâi, căci cearcă ajutor
lui de la tovarășii săi, ca să ne arunce din nou în păcat,
și fără de voie să facem voia lui. Ia cu sine șapte duhuri
mai rele și mai viclene, întru acel război. Această biruire
au asupra omului de nu se va socoti: în mai mari păcate
îl va arunca și sub mai grei păzitori va fi ținut; cu acele
lanțuri va fi legat, și-i va fi cea de apoi mai amară decât
cea dinâi.
Abesalom când a omorât pre fratele său Amon,
pribegi de frica tatălui său David. Acolo se pocăi și-l
iertă David tatăl său (precum mărturisește la a doua
Carte a Împăraților 13,28,39). Iar după aceea, dacă nu
s-a socotit, s-a întrarmat asupra lui satana și în mai mare
păcat l-a împins, atâta cât s-a ridicat asupra tatălui său și
l-a izgonit de la împărăție, și a fost mai rău după acea
pocăință decât întâi.
Precum după boală, de nu se păzește bolnavul până
se însănătoșează bine, iarăși îl întoarce boala și mai
cumplită decât întâi este, de care și moare; așa și acela
ce se scoală din păcate, mai mult îl supără diavolul și
mai mulți tovarăși se pornesc asupra lui, pentru ca să-l
întoarcă iarăși în păcatul dintâi. De aceea este mai slab
păcătosul a se scula din păcate, și mai tare este legat;
precum face și un stăpân, care, când fuge de la dânsul
robul, mai tare îl leagă, dacă îl găsește, și la mai tari
păzitori îl dă.
Urâtă ne este muncirea dracului când vedem cum
zdrobește și muncește trupurile oamenilor în care intră;
dar fără de nici o îndoire, mai rău zdrobește și muncește
sufletele acelea ce le ține întru puterea sa, adică în pă-
cate: ochii sufletului orbește ca să nu vadă sfârșitul său;
limba o leagă, ca să nu-și spovedească păcatele sale;
mâinile îi leagă, ca să nu facă nici un bine; picioarele îi
împiedică, ca să nu cerce pre Domnul Dumnezeu și în
căile Lui să nu umble; inima o umple de poftele cele
deșarte, voia o întoarce de la bine și toată puterea
sufletului slăbește.
Pentru aceea să ne păzim, a doua oară să nu ne în-
toarcă în păcate; căci diavolul este aflător și foarte
meșter spre răul nostru, și mulți ajutori și tovarăși are
spre aceea. Dacă vom vrea, nimic nu ne va strica, cu toți
tovarășii lui. De și are el șapte draci mai cumpliți decât
sine, însă noi avem șapte sute de îngeri împotriva lui,
de-i vom cerca să ne fie ajutori către Dumnezeu. Avem
și sfinții care sunt frați nouă dintr-un trup și dintr-un
sânge cu noi. Dacă se sfătuiesc dracii spre căderea și
spre răul nostru, cu cât mai vârtos sfinții lui Dumnezeu,
pentru dragostea ce au către Domnul lor și către noi,
mai cu mare putere vor sta întru ajutorul nostru către
Dumnezeu ? Numai să nu ne lenevim nici noi în vremea
cea de ajutor. Să arătăm și de la noi sârguință și luptare
împotriva diavolului. Nu lăsa nimic în casa inimii tale
din cele ce iubește dracul și-l fac a se întoarce iarăși la
tine. De izgonești pre roaba Agara, izonește și pre fiul
ei, ca să nu aibă muma a se întoarce la fiu. Te-ai părăsit
a nu mai greși; însă până va rămânea curva în casa ta,
nu vei fi fără de greșeală, ci să știi că iar se va întoarce
vrăjmașul tău la tine. Te-ai părăsit de a nu lua cu ne-
dreptul; te-ai părăsit de beție; însă până când vei avea
tovarăși bețivi, iarăși se va întoarce satana cu mai multă
oaste și îți va fi cea de apoi mai amară decât cea dintâi;
de care lucru, Doamne Iisuse Hristoase, ne izbăvește
și binele de veci ne dăruiește, pentru mare mila Ta;
că Ție se cuvine cinste, laudă, închinăciune și mare
cuviință, dimpreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt,
acum și pururea și în vecii vecilor netrecuți Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Cum nu este într-un chip apa mării cu picăturile
ploii așa nu este într-un chip mila lui Dumnezeu cu mila
oamenilor. Noi suntem datori lui Dumnezeu cu întuneri-
ce de talanți, și Sfinția Sa ne iartă toți. Nouă ne sunt
datori oamenii mai câte puțin - numai câte o sută de
bani - și noi nu voim să-i iertăm. Pentru aceea, Domnul
Hristos, pildă ca aceea au pus întru Evanghelia ce am
auzit astăzi, arătându-ne cum ni se cade să fim împotri-
va celor ce ne greșesc. Evanghelia de la Matei cap.
18, stih 23—35,
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru mila lui Dumnezeu către noi și pentru a

noastră nemilostivire către frații noștri.
Cine auzind nu se va mira de minunată
înțelepciunea lui Dumnezeu, că această pildă o au înce-
put de la mila Sa și o au săvârșit întru mânia Sa ? Cu
adevărat această pildă este înfricoșată celor nemilostivi
și veselă celor milostivi. Așa vrea să facă Dumnezeu la
judecata Sa cu neamul omenesc, cum au făcut și domnul
acesta cu robul său.
Petru a auzit de la Domnul Hristos aceste cuvinte
(Mat. 18,15,17): „De va greși ție fratele tău, du-te de-1
ceartă între tine și el singur; și de te va asculta, ai
dobândit pre fratele tău. Iar de nu te va asculta, mai ia
împreună cu tine încă pre unul sau doi, ca prin gura a
două sau trei mărturii, să stea tot graiul. Iar de nu-i va
asculta, spune-l soborului. Și de nu va asculta nici de
sobor, să-ți fie ție ca un păgân și vameș“, și Petru a
răspuns zicând: „Doamne, de va greși mie fratele meu,
până de câte ori îl voi ierta ? Au până de șapte ori ?
Grăit-au lui Iisus: Nu zic ție până de șapte ori, ci până
de șaptezeci de ori câte șapte“. Adică, ca și cum ar zice
așa: O Petre, ție îți pare că este o milă și o răbdare mare
a ierta greșeala fratelui până de șapte ori; dar aceasta nu
este nimic, măcar și până de șaptezeci de ori câte șapte
de ai face aceasta. Nimic nu este asemenea milei ce fac
Eu neamului omenesc. Voi oamenii sunteți datori Mie,
nu de șaptezeci de ori câte șapte, ci cu mii de talanți.
Dacă nu aveți cu ce plăti, toate vă iert vouă. Însă voi nu
faceți așa prietenilor voștri, ci când sunt ei datori vouă
măcar numai cu o sută de bani, atunci voi îl prindeți de-i
sugrumați și-i băgați în temniță până vă plătesc tot.
Împăratul de care grăiește Domnul Hristos că este
milostiv spre datornic, Însuși Sfinția Sa este, Care este
Împărat împăraților, și pentru mare milă au fost om de-
plin și Dumnezeu deplin. Robii Lui sunt toți oamenii, de
la cel mic până la cel mai mare: împărații și domnii, vlă-
dicii și boierii. Dator este fiecare om, cu mii de talanți,
pentru mult bine ce am luat de la Dânsul; nu numai
viață și hrană cum și vedem că ne slujesc toate făpturile:
cerul, pământul, soarele, stelele, uscatul cu dobitoacele
și cu roada, marea cu peștii (Ps. 8, 6, 9), văzduhul cu
păsările ci mai apoi și cu sângele Său ne-au răscum-
părat. Nu cu aur nici cu argint, ci singur pre Sine S-au
dat plată pentru noi.
De aici putem cunoaște că suntem robi Lui să-I
slujim. Când ne lepădăm de slujbă, atunci și noi rămâ-
nem datori. Datoria altceva nu este, decât greșeala fiecă-
ruia din noi. Atâtea păcate adunăm, păcate către păcate,
cât nu au măsură. De nu s-ar milostivi Domnul Dum-
nezeu spre mulțimea atâtor păcate ale noastre, nimenea
împotriva Judecătorului său celui drept n-ar putea sta.
Dacă precum zice înțeleptul Solomon (la Pildele
sale 24,16) „de câte șapte ori într-o zi cade cel drept”,
dar de cel păcătos ce vom zice ? Când va putea păcăto-
sul să se plătească de datorie ? Au doară din vistieria
sărăciei sale de unde n-are ce da ? Cu neputință lucru
este să se poată plăti; îndeșert va și gândi fiecare de
aceasta.
Pe cât este neasemănată și depărtată destoinicia lui
Dumnezeu de neputința omenească, pe atâta este nease-
mănată plata Făcătorului celui de sus de la zidirea cea
de jos. După cum când ar răni sau ar lovi un țăran pre
împăratul, cu ce ar plăti ? de ar muri și de zece ori pen-
tru aceea, încă n-ar putea plăti așa și omul cel dintâi
zidit, Adam, și întru dânsul noi toți, n-a putut plăti gre-
șeala sa cu munca ce a fost muncit în iad cinci mii și
cinci sute de ani, ci iarăși Dumnezeu Părintele ceresc au
dat pre Fiul Său de au plătit cu muncile și cu moartea
Sa.
Cine a fost așa de drag și prieten lui Dumnezeu ca
Moisi proroc ? Dar pentru aceea din datorie nu s-a putut
plăti, când s-a scârbit pre jidovi, mai vârtos când a rugat
pre Dumnezeu să vadă și el țara făgăduinței, și Dumne-
zeu nu l-au ascultat. Omul când greșește altui om, unuia
asemenea lui își greșește; dar când greșește lui Dum-
nezeu, ce asemănare poate să fie între om și între Dum-
nezeu, când omul este cum zice Avraam (Facere 18,17)
praf și cenușă ? Când greșește omul împotriva altui om,
greșește un păcătos împotriva altui păcătos, și un căzut
împotriva altui căzut; dar când greșește împotriva lui
Dumnezeu, atunci greșește împotriva Bunului și Puter-
nicului Celui necuprins de minte de om, Care este fără
început și fără sfârșit.
În datorie mare ca aceasta văzându-se robul despre
care se scrie în Sfânta Evanghelie, și neavând putere cu
ce plăti și în ce chip scăpa, căzând înaintea domnului
său, se închina lui și se ruga zicând: Doamne, mai îngă-
duiește-mă și-ți voi plăti tot.
De aici să ne învățăm, ce vom face când vedem că
păcatele noastre ne despart pre noi de Dumnezeu și
mânia Lui au aprins. Când simțim că este cumplită jude-
cata Lui asupra noastră, atunci să cădem înaintea lui
Dumnezeu cu inimă înfrântă și cu lacrimi, să ne rugăm
și de bine a face să ne apucăm.
Așa a făcut și robul acela, care s-a rugat numai să-l
îngăduiască, iar domnul său îi dădu mai mult decât a
cerut: nu numai din legătură l-a slobozit, ci și datoria
toată i-a iertat. Această învățătură avem aicea, dintru
aceste cuvinte ale Domnului, că dintru mila Sa mai mult
ne dă decât cerem, cum au dat și robului Său aceluia.
Dar robul dacă s-a văzut slobod și iertat de domnul
său, aflând un datornic al său care îi era dator o sută de
bani, (dinari) adică cu mult mai puțină datorie avea la
semenul său, decât era el dator domnului său, și totuși
nimic pentru aceea nu-i îngădui, nici își aduse aminte
de binele ce-i făcuse domnul său, să facă și el datorni-
cului său, ci îndată a început a-1 zugruma și a-l strânge
să-i plătească. Căzut- a și datornicul acela înaintea lui de
s-a rugat, precum căzuse și el înaintea domnului său,
însă nimic nu folosi, ci-1 aruncă în temniță până când a
plătit toată datoria.
Mai rău făcu el cu semenul său decât domnul său
cu dânsul, pentru că domnul său nici un rău nu i-a făcut,
ci i-a luat seama. Dacă a rămas cu atâta datorie, nu se
porni spre dânsul, nici îl bătu. Iar acesta îndată a început
cu rău, de-i lua sănătatea și nu-1 lăsa să răsufle, ci-1
strângea de gât; până și în temniță l-a aruncat.
Cu acest rob nemilostiv arată Domnul, că noi
oamenii pentru puțină greșeală ce ne greșește cineva,
facem mai mult rău aceluia decât cum ne face nouă
Dumnezeu, pentru cele multe și mari greșeli ce greșim
Sfinției Sale. Dumnezeu iartă omului mare și grea dato-
rie, care datorie face mii de talanți, și suma acelei datorii
face zece mii de poveri de galbeni; iar omul, nici un ban
nu iartă fratelui său. O, câtă milă are Dumnezeu spre
om, și câtă răutate are omul !
Pre Dumnezeu Acela ce-Și puse capul Său și cu
moartea Sa au răscumpărat viață și sănătate omului și
întru această lume și în veacul ce va să fie, omul îl
mânie și îl scârbește cu fapte rele. O, ce păcat greu este
cu care rămâne dator lui Dumnezeu și niciodată n-ar
avea cu ce plăti, de nu S-ar milostivi singur Domnul său
de la Sine să-l ierte ! Rugămu-ne și ne iartă Sfinția Sa
atâta datorie de păcate, și gustăm din mila Lui cea
bogată, pentru care nici odinioară n-am slujit.
Să ne aducem aminte de legătura cu care suntem
legați cu cuvântul Domnului nostru, ca să nu se întoarcă
iarăși spre noi datoria noastră. Unde au iertat păcatele
noastre, acolo acea iertăciune au pus pre noi, ca și noi
greșelile și datoria fraților noștri să iertăm. Să ne adu-
cem aminte, că așa va face Dumnezeu cu noi, cum
facem și noi cu prietenii noștri, adică cu fiecare om. Tu
vrei să-ți răscumperi strâmbătatea pre fratele tău, și
Dumnezeu mai mare și fără scăpare răscumpărare va
pune pre tine. Dumnezeu cu judecata cea adevărată,
Care cu moartea cea veșnică poate să te certe, ție nu-ți
răsplătește; iar tu singur de bună voie ceri răsplătire cum
zice înțeleptul: cine va să-și răsplătească, acela va afla
răsplătire de la Dumnezeu. Știe Dumnezeu creștinătatea
noastră, când mai multe sfezi, mai multe zavistii, mai
multe răutăți, mai multe asuprele fără de vină sunt întru
noi creștinii, decât între păgâni. Pentru puțin lucru,
certări cumplite și legături, închisori, morți rele, atâta,
în cât suntem mai nemilostivi unul altuia decât păgânii.
Și după moartea noastră așa se va face nouă, cum s-a
făcut și slugii celei nemilostive, precum mai deslușit
veți înțelege în a doua parte a Sfintei Evanghelii.
PARTEA A DOUA:
Pentru pâra robului, care a fost pârât de soții săi, și

pentru osânda lui.
Spune Sfânta Evanghelie, că dacă au văzut soții ce

a făcut acel rob nemilostiv cu datornicul său, se mâhniră
și s-au dus de au spus domnului său.
Soțiile care arată lui Dumnezeu nemilostivirea noastră,
sunt lacrimile și suspinele săracilor, argațior și
lucrătorilor, când sunt asupriți și munca neplătită. Ace-
lea spun nemilostivirea noastră înaintea lui Dumnezeu.
Văzând și oamenii cei buni și drepți, cumplirea celor
nemilostivi, se mâhnesc și roagă pre Dumnezeu să le
răscumpere. Așijderea și îngerii sunt soții nouă, de slu-
jesc cu noi lui Dumnezeu, și cum aceia duc faptele cele
bune înaintea lui Dumnezeu cu veselie, așa și pe cele
rele, cu jale. Dar ce va face Domnul unora ca acelora ?
Fiecare poate să știe, că le va face ce a făcut și robului
aceluia, pre care l-a pus Sfinția Sa chip nouă tuturor.
Spune Evanghelia, căci chemându-1 domnul pre dân-
sul, i-a zis: Rob viclean, toată datoria aceea ți-am iertat,
căci m-ai rugat; dar ție pentru ce nu ți-e milă de fratele
tău, cum mi-a fost și mie milă de tine ?
Chema-va Domnul Dumnezeu pre toți robii Săi cu
moartea, la ziua cea de apoi, de care nimenea nu se va
putea da în laturi. Acolo vor sta înaintea noastră răută-
țile fiecăruia din noi; vor sta nemilostivirile noastre,
vrăjmășiile, apucările, pradele săracilor și sărmanilor.
Pe lângă acestea va vedea omul mila lui Dumnezeu, ce
au avut pre lume; va vedea că multe răutăți i-au iertat
Dumnezeu, iar el, pentru puțin, a amărât și a muncit; va
vedea că și-a întors urechile de către rugăciunea nepu-
tincioșilor. Și va lua același răspuns ca și robul cel
nemilostiv pre care se mânia domnul său și-l dădu mun-
citorilor până a plătit tot cu ce era dator. A fost întâi
iertat, și pentru aceea zise să-l certe. Păcatul ce-i iertase,
din nou se întoarse. Nemulțumirea ce arătă lui Dumne-
zeu pentru mila ce a dobândit, și vrăjmășia ce arătă spre
fratele său, pierdu iertarea păcatelor sale, mila lui Dum-
nezeu și căzu iar în datorie, și încă în datorie ca aceea,
pe care nici odinioară nu o va plăti, nici dintru acele
munci va ieși vreodată, pentru că nu este putință să se
poată plăti, ci va fi dat de aici în munca veșnică fără de
nici o îndoire.
Ne va întâmpina și pre noi aceea ce învață cu pildă
despre acel rob, pe care pildă o încheie la noi Domnul,
zicând: Așa va face vouă Părintele Meu din cer, de nu
veți ierta oricare din voi, din inima sa, greșelile fratelui
său. Întru acest cuvânt scurt se încheie toată pilda
Sfintei Evanghelii. De aicea să socotească acela ce i se
pare că este volnic să facă pre lume ce va vrea, că
groaznic lucru este a cădea vinovat în mâinile lui Dum-
nezeu. Să socotească ce-i va ajuta mândria, când va sta
asemenea cu cei mici ce i-a asuprit și i-a năpăstuit. Într-
un chip suntem răscumpărați cu sângele Fiului lui Dum-
nezeu, într-un chip avem un Judecător în cer. Dacă te-au
îmbogățit Dumnezeu și te-au ridicat preste alții, n-au
făcut aceasta ca să asuprești săracii, ci ca să-i miluiești,
ca să fii fiu lui Dumnezeu și moștean Împărăției cerului,
pe care noi toți să o dobândim pentru mila Domnului
nostru Iisus Hristos, a Căruia mărire și putere este preste
toți și închinăciune de la toți, dimpreună cu Părintele și
cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Este o hiară ce se cheamă vasilisc, care numai cu
ochii dacă vede pre om, îl omoară. Și această lume
omoară pre cei ce o iubesc cu înșelăciunea banilor și a
avuției, cum a omorât și sufletul acelui tânăr de care
spune Sfânta Evanghelie de astăzi, pe care o scrie Matei
Evanghelistul Cap. 19, stih. 16, 26.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru lăcomia avuției care desparte sufletul de la

Dumnezeu.
Rădăcina tuturor răutăților este lăcomia avuției.
După cuvântul lui Pavel Apostol (I Timotei 6, 10) pre
mulți oameni pierde, cetăți țări risipește, pământul
împarte cu hotare și cu vămi îl precupețește, marea cu
sânge amestecă, râuri de lacrimi din ochii săracilor
varsă. Pentru ia sunt furtișagurile, uciderile, războaiele,
jurămintele strâmbe. Aceasta nu lasă oamenii să intre
întru Împărăția cerului; pe care lucru îl cunoaștem după
acel voinic, care, pentru multă avuție și strânsură ce
avea căci era bogat foarte el iubea să nu moară nici-
odată, ci să trăiască totdeauna, să mănânce numai și să
bea, că avea de toate de ajuns. Și gândind în sine să afle
vreo cale ca aceea să nu moară, ci să poată fi și în acea
lume, să locuiască în veci într-aceeași avuție și într-ace-
lași bine cum locuia și aicea, merse la Hristos cu mare
plecare de L-a întrebat, ce bine va face să aibă viață în
veci ?
Aceia ce au mult și le este de toate pe voie, n-ar
iubi să moară niciodată, ci ar iubi să trăiască în veci, să
mănânce numai și să bea, cum a fost și bogatul acela de
care scrie Sfânta Evanghelie (Luca 12,17), că i-a rodit
țarinile, adică i se înmulțise avuția și agoniseala și gân-
dea întru sine zicând: Ce voi face, că n-am unde strânge
avuția mea ? Și zise: Știu ce voi face: voi risipi jitnițile
și vistieriile mele, și mai mari le voi zidi. Voi aduna
acolo toată agoniseala mea și binele meu, și voi zice
sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăți strânse spre
mulți ani; mănâncă și bea, veselește-te.
Precum trăgea nădejde acesta de trai mult și nu știa
că întru acea noapte va muri, așa și acest voinic bogat,
cerca trai mult să viețuiască; și auzind că Domnul Hris-
tos dă tuturor ceea ce-L roagă și răspunde tuturor celor
ce-L întreabă, apropiatu-s-a și el și a zis: Învățător bun !
Acest voinic ca și către un om de rând grăia către
Hristos; pentru aceea și Hristos după firea lui i-au răs-
puns și i-au arătat lui, că nu este numai om, ci și Dum-
nezeu. Însă pe ascuns i-au arătat, zicându-i: Nimenea nu
este bun, numai unul Dumnezeu. Ca și cum ar zice: De
vreme ce-ți pare că sunt om ca și alți oameni, în zadar
Mă grăiești că sunt bun, că nici un om nu este bun. Iar
căci Mă grăiești bun, adevărat grăiești că sunt bun; dar
nu după părerea ta, ca un om, ci ca un Dumnezeu ce
sunt. Pentru binele tău M-am plecat și om pe pământ
Mă aflu, cum Mă vezi și tu. Om M-ai cugetat că sunt,
iar când grăiești că sunt bun, atunci Dumnezeu Mă arăți
că sunt.
Întrebat-a voinicul acela: Ce voi face ca să am viața
de veci ? Domnul Hristos au răspuns lui, nu pentru
traiul lui, ci adevărat pentru viața veșnică, și au zis lui să
facă învățăturile legii: să nu ucidă, să nu curvească, să
aibă în cinste pre părinții săi, să iubească pre aproapele
său ca și pre sine.
Până grăia Domnul Hristos aceste cuvinte, toate le
asculta cu drag și zicea că le-a făcut acelea toate; iară
cât i-au pomenit să-și vândă avuția, să o împartă săraci-
lor și să fie și el sărac ca și Sfinția Sa, atunci s-a mâhnit
și și-a făcut voia foarte rea. Pentru aceea și Hristos îl
mângâia cu cuvântul și-1 arăta, că nu-și va pierde avuția
dând-o săracilor, ci o va afla în cer, zicând: Și vei avea
vistierie în cer, iar nu pe pământ, unde este mai mare și
mai scumpă, cât stă cerul de pământ.
Nu numai avuția de și-ar da cineva săracilor, ci
tocmai și capul de și-ar pune și sângele să-și verse, încă
tot covârșește avuția aceea din cer; cum zice și Pavel
Apostol (Romani 8, 18), că mici și de nimic sunt pă-
timirile noastre dintru această lume, împotriva mărirei
celei de veci ce va să se arate. Hristos n-au zis voinicu-
lui aceluia să-și puie capul și să-și verse sângele pentru
numele Lui. Numai lipsa avuției îl scârbi, mintea lui de
la Dumnezeu o depărtă, Împărăția Cerului dinaintea lui
o încuia și la viața cea desăvârșit nu a putut să vie,
pentru lăcomia avuției.
Foarte mâhnit și scârbit s-a întors înapoi și a părăsit
pre Hristos, lumina și viața cea veșnică. Pentru aceea
Domnul Hristos învăța pre Ucenicii Săi grăind, că nu
este putință bogatului să intre întru Împărăția cerului:
„Adevăr grăiesc vouă, că mai ușor este funiei corăbiei a
intra prin urechea acului, decât bogatul întru Împărăția
cerului”.
PARTEA A DOUA:
Pentru cei ce nădăjduiesc spre bogăție iar nu spre

Dumnezeu.
Cu adevărat, după cum funia corăbiei niciodată prin
urechea acului nu va trece, așa și bogații cei ce nădăjdu-
iesc mai mult spre bogăție decât spre Dumnezeu, nici-
odată întru Împărăția cerului nu vor intra. Când așteaptă
ajutor de la bogăție, iar nu de la Dumnezeu, și au nădej-
de să le folosească mai mult bogăția decât Dumnezeu,
atunci și inima acelora stă la bogăție, iar nu la Dumne-
zeu, și se închină bogăției în locul lui Dumnezeu, pe
care bogăție, Pavel Apostol o numește închinăciunea
idolilor. Unora ca acelora le dă veste Domnul Hristos ca
să se știe, că până când vor fi de vor viețui așa, atunci
vor intra întru Împărăția cerului, când va intra și funia
corăbiei prin urechea acului.
N-au grăit Hristos întru această Sfântă Evanghelie
de toți bogații; căci și Avraam a fost bogat. Când a avut
treisute și optsprezece slujitori la casa sa, nu este chip să
fi fost sărac. A fost iubitor de străini, ospătător și către
toți milostiv. Și nu numai că închina lui Dumnezeu toată
avuția sa, ci și pre singurul său fiu iubit ce avea, adică
pre Isaac, spre junghiere îl duse, ca să facă jertfă lui
Dumnezeu cu dânsul (Facere 22, 10). Iov a fost bogat,
căci însuși spune de sine și zice: „Fost-am ochi orbilor
și picioare șchiopilor; gurile săracilor m-au lăudat, și
nici un sărac deșert n-a ieșit din casa mea, și lâna oilor
mele a încălzit spatele săracilor” (Iov 31, 16, 20). Așij-
derea și David împărat a fost bogat și s-a mântuit, pen-
tru că nu l-a oprit pre dânsul avuția să nu se roage lui
Dumnezeu în toate zilele de câte șapte ori, și din miază
noapte, zice însuși, mă sculam de mă rugam ție, și n-am
nădăjduit spre avuție, ci spre judecățile tale, Doamne
(Ps. 118, 62) ; nici gândea de avuție, ci pururea ca un
prunc după maică, suspina după Domnul său și zicea:
Ochii mei sunt pururea către Dumnezeu, și în toate nop-
țile cu lacrimi udam așternutul meu, și noaptea mă
grijesc cu inima mea și suspină sufletul meu.
Așa fă și tu, cum au făcut aceia, și te vei mântui și
cu avuție.
Avuția este în două chipuri. Una este din nedrep-
tate, dintru apucare, din pâri, din jurăminte strâmbe, din
camete, din furtișaguri, din asuprele. Această avuție de
nu va fi întoarsă înapoi, care a cui este cum a făcut
Zaheu de a întors de patru ori mai mult, de la cine luase
- acea avuție de o va ținea, nu este să oprească pre om
numai de la Împărăția cerului, ci-i aduce și munca de
veci. Altă avuție este din agoniseală dreaptă. Dar și pe
aceasta se cade a o cheltui bine, că și aceea este o dre-
gătorie dată de la Dumnezeu. Pentru aceea să nu o ai a
ta, ci a lui Dumnezeu. Nici să nădăjduiești spre dânsa, ci
spre Dumnezeu. Să nu o cheltuiești spre sațiul acestei
lumi, pentru mândrii, lăcomii, beții, curvii, ucideri și
spre alte cheltuieli rele, ci o cheltuiește pentru Biserici,
preoți, neputernici, sărmani, pentru cei ce cad în nevoi și
în sărăcii, și atunci vei avea și tu vistierie în cer.
Ucenicii dacă au auzit de la Hristos acel cuvânt că
mai ușor este să intre funia corăbiei prin urechea acului,
decât bogatul întru Împărăția cerului, ei se mirau foarte
și grăiau: Dar cine va putea să se mântuiască ? Iar Dom-
nul Hristos, căutând către dânșii, au zis: La oameni nu
se poate aceasta, iar la Dumnezeu toate se pot. Acela
care pentru lăcomia avuției lasă ajutorul lui Dumnezeu
și le este mai dragă agoniseala decât Dumnezeu; aceia
cărora Dumnezeu le este pântecele și rușinea este cins-
tea lor; aceia care nu cer ajutor de la Dumnezeu; celor
ce au inima, cugetul și nădejdea toată spre avuție; nu le
este cu putință să se poată mântui, căci fără de mila lui
Dumnezeu și fără de ajutorul Lui, nu este cu putință
nimănui să se mântuiască. Pentru aceea la Dumnezeu
toate se pot, și cine va cere milă și ajutor de la Sfinția Sa
și va arăta sârguință pentru mântuirea sa, acela va lua de
la Dumnezeu ce va cere, pentru că Dumnezeu poate pre
cei nemiluiți să-i miluiască, pre cei rătăciți să-i întoarcă
și bogaților celor milostivi, Împărăția cerului să le des-
chidă, întru care și pre noi pre toți ne învrednicește,
Hristoase Doamne; că Ție se cuvine cinste, mărire și
ținere, dimpreună cu părintele și cu Duhul Sfânt,
acum și pururea și în veci nesfârșiți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Pentru că pe această vreme era culesul viilor pe
acele locuri, pentru aceea și pildă de la vie a luat de a
pus înaintea jidovilor, - cum auzim mai lămurit din
Sfânta Evanghelie pe care o scrie Matei Evanghelistul.
Cap. 21 stih 33, 44
PARTEA ÎNTÂI
Pentru lucrătorii cei răi care au omorât slugile Domnului

lor și mai apoi au omorât și pre Domnul lor.
Multe dovedește această pildă și arată binele lui

Dumnezeu către oameni și mai vârtos către neamul jido-
vesc, care au omorât proorocii lui Dumnezeu. Și nici așa
nu S-au lepădat de dânșii, ci și pre Fiul Său au trimis la
dânșii, amândouă legile întru una au împreunat și mân-
tuirea lor le-au mărturisit; iar ei ca niște nemulțumitori,
și asupra Lui își ridicară mâinile. Pentru aceea, jidovii
au căzut și neamurile s-au sculat.
Domnul au zis: Un om oarecare era casnic. Om pre
Sine Se grăiește Domnul, fiindcă pentru iubirea oameni-
lor au fost Om. Casnic este, că stăpânește toate: cerul și
pământul. Casa Lui este toată lumea. În ea locuiește și
domnește. Acela zidește și din nimic face, sădește și
crește. Acela au sădit din începutul lumii, în Rai, pre
Adam și pre Eva (Facere 1, 28) și din vița acelora s-a
întins până la Avraam și până la Moisi și până la toată
seminția lui Iacov.
Întâi seminția jidovească s-a chemat via lui Dumne-
zeu, pentru că din Egipt a fost mutată în țara făgăduită și
acolo a fost sădită de Dumnezeu (Ps. 79, 9). De această
vie au făcut Domnul Hristos pildă, pentru ca să le aducă
aminte de aicea să cunoască cine este săditorul și Dom-
nul casei. Pre această vie au sădit-o Dumnezeu în loc
ales, în țara făgăduită, și o îngrădi cu lege ca și cu un
gard. A săpat întru dânsa teasc ce se cheamă Biserică, și
jertfelnicul unde junghiați jertfă și făceau rugi pentru
iertarea păcatelor.
Au zidit întru dânsa, ca un turn tare, cetatea
Ierusalimului, și de aici o a dat în mâna lucrătorilor:
învățătorilor legii, oamenilor jidovești, arhiereilor și
cărturarilor, și S-au dus.

Cu dânșii arată Domnul îndelungă răbdarea Sa, că
le îngăduia, nu le răsplătea degrab, nici îi muncea pentru
greșelile lor, nici iarăși semne și minuni le arăta lor ca
mai înainte, ci le ascunsese acestea și le îngăduia ne-
dreptățile lor. Și atâția ani a fost via aceea, nici tăiată,
nici săpată, nici plivită, ci se înțelenise și crescuse întru
dânsa spini și vulpile făcuseră întru dânsa vizuini. Și așa
via nu făcea roadă mulți ani - precum grăiește și Dum-
nezeu cu proorocul (Isaia 5, 4) zicând: „Aștepta-i să
facă struguri, iar ea făcu spini“. Iar dacă a sosit vremea
ce era din veci tocmită să adune și să culeagă roadă viei
Sale, adică credință și ascultare de la seminția jidoveas-
că, atunci au trimis la dânșii slugile Sale, adică prooro-
cii. Dar lucrătorii cei necredincioși: cărturarii, învățăto-
rii legii, arhiereii, boierii jidovești, au prins proorocii
aceia și pre unii i-au bătut, pre alții i-au omorât, pre alții
cu pietre i-au ucis. Au mai trimis și alte slugi mai multe
decât întâi, și le-au făcut și lor iarăși așa.
Slugile cele dintâi și de-al doilea, sunt proorocii și
drepții, care după multe vremi au fost trimiși de la Dum-
nezeu la poporul jidovesc să ia de la dânșii roadă de
fapte bune: credință, ascultare, pocăință; iar ei, nu
numai roadă de fapte bune că nu dădu la cei ce au fost
trimiși, ci încă foarte îi apăsară: pre unii bătură, pre alții
omorâră și sângele lor vărsară — precum au făcut lui
Zaharia feciorul lui Varahia, lui Isaia că l-au despicat cu
fierestrăul, lui Ieremia că l-au aruncat în groapa cea
tinoasă, și lui Miheea. Pre unii cu sabia, pre alții cu
pietre i-au omorât.
Acestea toate cu blândețe le răbda Domnul viei.
Văzu gardul viei Sale zdrobit cu fapte rele și cu fărăde-
legi, lucrătorii leneși și necredincioși, furi și tâlhari și
ucigași slugilor sale, și Domnul casei Se mâhni foarte, și
încă mai mult arătă lor mila Sa; pentru că după aceea le
trimise pre Unul-Născut Fiul Său, doar așa se vor rușina
de Fiul Său. Dacă L-au văzut lucrătorii aceia pre Fiul,
au zis întru dânșii: Acesta este moștenitorul, veniți să-L
omorâm și să ținem moșia Lui; și scoțându-L afară din
vie, L-au omorât.
Lucrătorii sunt cărturarii jidovești, învățătorii legii,
care dacă au văzut pre Fiul lui Dumnezeu, Domnul nos-
tru Iisus Hristos, L-au prins ca pre un rob și afară de
Ierusalim, pe lemn L-au răstignit și L-au omorât. O ne-
buni și lui Dumnezeu urâți ucigași ! Pentru ce ați omorât
pre Sfântul și Dreptul Mesie ? Au pentru aceasta căci
v-au scos din robia cea amară a lui Faraon, înaintea
voastră marea o au desfăcut, cu stâlp de foc noaptea
v-au apărat, ziua cu nor, pentru zăduf, vă acoperea, în
locuri fără de apă din piatră seacă cu apă vă adăpa
(Ieșire 17, 6), în pustii cu mană în patruzeci de ani vă
hrănea, țara făgăduită vă dădu, neamurile dinaintea
voastră le-au izgonit, și mai apoi pentru voi pe pământ
S-au arătat și cu oamenii au locuit ? Puternicul Dumne-
zeu ca un neputernic, Domnul casei ca un rob au venit,
roadă de pocăință și credință de la voi să ia. Au doară
pentru aceasta ați omorât pre Hristos Fiul lui Dum-
nezeu, că orbii voștri i-au făcut cu ochi, stricații au cură-
țit, dracii din oameni au izgonit și morții au înviat ? Voi
nemulțumitorilor, de Dânsul v-ați lepădat, ați căzut din
darul Lui și din Împărăția cerului v-ați înstrăinat.
PARTEA A DOUA:
Pentru căderea jidovilor și pentru chemarea

neamurilor
După ce au omorât robii pre Fiu, întrebat-au Dom-
nul Hristos: Ce va face domnul casei, lucrătorilor celor
răi ? Ei au răspuns: Pre cei răi cu rău îi va pierde și via o
va da altor lucrători, care vor da lui rodurile la vremea
lor.
Socotiți, cum se judecară singuri pre sine acei
lucrători răi, vicleni și nemilostivi ucigași. Fără de voia
lor gândeau și proroceau de pieirea lor.
Domnul Hristos dacă au călcat moartea, au înviat a
treia zi și S-au înălțat la cer de au șezut de-a dreapta
Părintelui, le-au îngăduit patruzeci de ani pentru ca să se
întoarcă să creadă și să se pocăiască de faptele lor cele
rele. Iar ei tot mai în rău mergeau, de munceau și omo-
rau pre cei ce credeau în Hristos, și îndelungă răbdarea
Sfinției Sale întru nimic nu o socoteau. Pentru aceea,
după atâta bine și după atâta așteptare, au trimis spre
dânșii oștile Romanilor ca să omoare pre ucigașii aceia,
căci se umpluse spre dânșii mânia lui Dumnezeu. Pentru
aceea, cetatea Ierusalimului o au risipit; biserica lui
Solomon cea mare și vestită, cu foc o au ars; ucigașii
aceia de sabie au pierit; câți rămăseseră, în robie i-au
dus; gardul legilor îl risipiră, sfințenia călcară și împără-
ția lor o au pustiit. Și așa au răsplătit Dumnezeu moartea
robilor Săi și a Fiului Său, pre capetele lor. Via Sa o
dădu altor lucrători.
După aceea aduce lor altă prorocie despre Sine zi-
când: Au doară n-ați citit în Scripturi că piatra aceea ce
nu o socotiră ziditorii, aceea au fost în capul unghiului ?
De la Dumnezeu au fost aceasta și este minunată întru
ochii noștri. Pentru aceea grăiesc vouă, că se va lua de
la voi Împărăția cerului și se va da altor neamuri ce va
da roadele viei. Via este credința cea dreaptă, dragoste
către Dumnezeu și către aproapele său, frica lui Dumne-
zeu, smerenia, înțelepciunea, bărbăția, curăția și alte
fapte bune. Iar neamul cui se dă via, sunt toți câți cred
Fiului Său,—lui Hristos, și fac roadele viei, acesteia.
Luată a fost Împărăția lui Dumnezeu de la jidovi și a
fost dată altor neamuri, care dau roadele ei.

Piatra S-au grăit pre Sine, Hristos. Precum este
piatra cea mai mare în cornul pereților de ține amândoi
pereți, așa și Domnul Hristos, piatra tăriei celei veșnice,
ține cerul și pământul, și împreună îngerii cu oamenii;
pentru că Sfinția Sa Hristos este Cap bisericii noastre,
care biserică este din doi pereți, adică din jidovi și din
neamuri zidită. Acestor doi pereți le este Hristos Cap.
Această piatră este pusă în sfântul Sion de Dumnezeu
Părintele ceresc și este foarte minunată întru ochii noștri
și a îngerilor, că minunate și slăvite minuni au făcut.
Această piatră n-a fost socotită de ziditori, adică de
cărturarii și de dascălii jidovești; pentru aceea au zis
către dânșii Domnul Hristos: Cel ce va cădea pre aceas-
tă piatră se va vătăma, iar pre cel ce va cădea ia, îl va
sfărâma. Deci, întru această lume se împiedică și se
vatămă de dânsa toți necredincioșii și vrăjmașii Lui, iar
la judecată vor fi sfărâmați aceia toți în munca de veci și
vor fi rășchirați de venirea lui Hristos, în întunericul
împărțit.
Această pildă auzind, să se spăimânteze nu numai
jidovii, ci și noi care ne părăsim, călcăm poruncile lui
Hristos și nu lucrăm fapte bune. Domnul Hristos, ca un
săditor de vie, va tăia vița care nu va face roadă bună, și
în foc o va arunca (Ioan 15, 2). Iar care va face struguri,
o va lua în dreapta Sa, Se va veseli de dânsa și va arăta
roada și mărirea ei înaintea îngerilor lui Dumnezeu.
Pentru aceea și noi să ne nevoim să aducem Lui roadă
de pocăință și de fapte bune, ca să scăpăm de munca de
veci și Împărăția lui Dumnezeu să dobândim, pentru
darul Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia se cuvine
cinstea, ținerea și toată lauda, dimpreună cu Părintele și
cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Când ar fi un împărat mare să-și logodească lui o
fată de țăran și de neam prost, să o ia să-i fie lui împără-
teasă, atunci toate rudeniile fetei aceleia ar avea bucurie
mare, că pentru acea logodire, iese din sărăcie toată se-
minția aceea și ajunge la strălucire, la cinste împărăteas-
că, la toată avuția și la tot binele. Și încă mai mare bu-
curie are neamul acela, că împăratul se împreună în sân-
gele lor de se cheamă și ei de sânge împărătesc și moș-
teni împărăției aceleia. Tot în așa chip și Fiul lui Dum-
nezeu Mare Împărat, S-au logodit cu neamul omenesc,
cu firea omenească neîmpărțit S-au împreunat, sânge și
trup din oameni luând, cu dânșii S-au rudit și la nuntă cu
mare veselie l-au chemat. Lucru ca acela mare și ne-
auzit, nouă osândiților,—fiilor lui Adam, mare nuntă au
făcut Dumnezeu cu Fiul Său și la casa Sa ne-au chemat,
la dulceața cea netrecută și nesfârșită și la sațiul și
binele cel veșnic ne-au poruncit, cum mai lămurit spune

nouă Sfânta Evanghelie de astăzi pe care o scrie Matei
Evanghelistul. Cap. 22 stih 1-14.
PARTEA ÎNTÂI
Această pildă ascunsă și înțeleaptă a Domnului nos-

tru Iisus Hristos, arată de o parte mult bine și mare dra-
goste a Lui către oameni, iar de altă parte nemulțumirea
și îndărătnicia oamenilor către Dumnezeu.
Cine este Împăratul Acela ce au făcut nunta ? - Este
Dumnezeu Părintele. Om Se cheamă, pentru iubirea ce
are spre oameni. Acela au făcut nuntă Fiului Său Iisus
Hristos. I-au adus Lui ca o mireasă, sufletele credincio-
șilor Săi și le-au împreunat Lui cu credința, cu dragostea
și cu viața cea curată.
Unirea între bărbat și între femeie, adică între mire
și mireasă, este credința cea tare și viața cea nedespăr-
țită, care înmulțește dragostea întru ei și binecuvântarea
lui Dumnezeu spre ei.
Dumnezeu Părintele au dat Unuia-Născut Fiului
Său, ca să izbăvească tot neamul omenesc, să-l spele de
păcate cu sângele Său și să-l facă mireasă curată logodi-
tă Lui, unindu-l, cu Sine întru credință, întru dragoste
sufletească și întru viață nedespărțită, pentru ca să-L știe
că este seminție omenească, fiindu-i lui și Domn și
Dumnezeu și Cap.
Precum este mirele cap miresei sale, așa și Dum-
nezeu este cap Bisericii, adică credincioșilor Săi, către
care Pavel Apostol grăiește (II Corinteni 11, 2): „Logo-
dit-am pre voi unui bărbat, ca să vă pui fecioară curată,
nu altuia, ci numai lui Iisus Hristos“. Deci, cum iubește
mirele pre mireasa sa ce umblă după voia sa, așa și
Dumnezeu iubește Biserica Sa, adică pre credincioșii
Săi ce umblă după voia Lui.
Credincioșilor lui Dumnezeu le zice Pavel Apostol,
că sunt Biserica lui Dumnezeu (I Corinteni 3,16). Pentru
aceasta, precum locuiește Dumnezeu în casa Împărăției
Sale, așa locuiește întru credincioșii Săi - cum adeve-
rește Însuși zicând: „Cel ce va face învățăturile mele,
Părintele meu Cel din cer îl va iubi pre dânsul, la dânsul
vom veni și locaș întru dânsul vom face“.
Locașul lui Dumnezeu întru credincioșii Săi, se
cheamă Biserica, că din multe neamuri este adunată
întru una. Pentru credință, se cheamă logodnică lui
Dumnezeu, căci a luat trup și sânge dintru dânsa. Pentru
aceea n-au trimis Înger, nici Arhanghel, nici Heruvim
sau Serafim ca să o aducă Lui mireasă, ci Însuși Împăra-
tul și Mirele, Fiul lui Dumnezeu, purcese dintru scaunul
Său cel înalt și au venit din cer întru această lume. Au
aflat neamul omenesc lepădat de credința în Dumnezeu
și lipit de credința în idoli. Neamul omenesc se lepădase
de Dumnezeu și credea idolilor și dracilor. Fiul lui
Dumnezeu au găsit lumea abătută și totuși o au logodit
Lui fecioară curată. Din roabă o au făcut împărăteasă;
din săracă, bogată; din goală, îmbrăcată cu haina cea
luminată a sfântului Botez; i-au dat ca inel de logodnă
darul Duhului Sfânt. Zestrele ei în două părți le-au îm-
părțit: o parte întru această lume i-au dat căci au slobozit
neamul omenesc din robia satanei, sufletul de păcate
l-au curățit și dar să fie fiu lui Dumnezeu i-au dăruit;
altă parte, în veacul ce vine ține să-i dea învierea din
morți, viața cea neputredă, petrecerea cu îngerii, moșia
Împărăției cerului.
Acestea toate, cu nădejdea și cu credința sunt aco-
perite, care în vremea nunții aceleia se vor arăta. Atunci
se va da nouă bunătatea cea veșnică ce este în cer. Cu
venirea lui Hristos cea dintâi, suntem logodiți Lui; iar cu
a doua venire, când va veni la judecată, atunci va face
nuntă deplin. Biserica Sa, ce se cheamă credincioșii Săi,
ca pre o mireasă o va duce Părintelui Său în curțile ceru-
lui și atunci îi va da și zestrea ce i-a rămas.
Nunta o arată ca pe un lucru de veselie, de dragoste
și de bucurie. Arată că nimic acolo nu este de grijă, nici
sunt cu schimbare, ci toate sunt stătătoare și neschim-
bate, cu pace și cu odihnă.

La această nuntă au trimis slugile sale să strige pre
cei chemați, și cu înaltă mărturie ziceau: Veniți la nuntă
și la veselie ! Veniți, căci nu este ospățul lui Artaxerxe
împăratul pământesc, care ospăta numai voievozii și
boierii săi, numai oamenii unei cetăți (Estir. 1, 5), iar a
face pre vreunul dintr-înșii împărat sau a-și împărți cu
dânșii împărăția sa n-a putut, temându-se de scăderea și
de sărăcia sa. Ospătatu-i-a nu îndelung și încă cu bucate
putrede. Această veselie nu trăiește, ci în scârbă se în-
toarce. Iar veselia și ospățul la care ne cheamă pre noi
Dumnezeul cerului și al pământului, o au gătit cu mare
sațiu și cu de toate de ajuns, nu pentru ca să-și arate
lauda și Sfinția Sa ca Artaxerxe împăratul, ci pentru
binele și pentru mângâierea celor ce i-au făcut, ca să
împărățească cu Dânsul și să se ospăteze cu Dânsul, nu
cu bucate pământești, ci cu bucate cerești care dau viață
și sănătate, nu în jumătate de an, ci întru ani nesfârșiți,
trainici. Aceste bucate nici o îngreuiere, nici o greață nu
fac. Moartea nu se apropie, scârba, lacrimile și bolile
fug. Nu numai voievozii și boierii, nu numai oamenii
unei cetăți, ci și cei mai mici și mai de jos, toți pot fi
împărați. Atâta este de mare și de largă Împărăția Dom-
nului nostru, în cât pot toți ca unul să fie împărați și ni-
mănui nici o lipsă să nu fie. Veniți la nuntă și la ospăț !
Veniți nu la lucru nici la osteneală, ci la veselii. De veți
și osteni aicea ceva puținel, dulceață mare veți avea, vă
veți ușura și plată mare vi se va da. Jugul Domnului
Nostru este bun și sarcina Lui este ușoară (Matei 11,
29). Veniți și nu lepădați ospățul și cinstea aceasta care
cu mare cheltuială este gătită.—Nu boi, nici dobitoace
grase, nici hiare, nici păsări au junghiat pentru voi, ci
pre Unul-Născut Fiul Său au junghiat și spre moarte
groaznică L-au dat, ca să facă vouă veselie și ospăț ca
acela. Fiul Lui care este asemenea cu Dânsul întru Dum-
nezeire, foame și neputință aicea pe lume au răbdat, ca
voi să vă ospătați și să vă săturați acolo în veci. Acela
au fost sărac, ca voi, pentru sărăcia Lui, să vă îmbogă-
țiți. Pentru slujba și pentru sângele Lui, s-au făcut ospăț
și cinste ca aceea în așa chip, că mai mare și veșnic
pentru voi, nu se va putea găti. Acela fiere amară au
gustat și oțet pe Cruce au băut (Matei 27, 34), ca pre voi
să vă ospăteze cu hrană îngerească, și cu dulceața ce-
rească să vă îndulcească. Fost-au pentru noi ca un miel
junghiat pentru ca să ne răscumpere din Egiptul munci-
lor, cu moartea Lui pre Dumnezeu să îmblânzim și gus-
tând din trupul și sângele Lui, să avem viață veșnică și
toată dulceața cea netrecută. Măcar că au fost și omorât
Domnul Hristos, însă acum viețuiește și Împărățește, și
veselie mare au gătit vouă. Pentru aceea mergeți la masa
și la nunta Lui !
Între soți dragostea este atât de mare că își lasă
omul tatăl și maica sa și se lipește de femeia sa și sunt
amândoi un trup - cum scrie și Scriptura (Facere 2, 25).
Hristos au lăsat în cer pre Tatăl și aicea jos pre Maica Sa
și S-au lipit de mireasa Sa, adică au murit pentru
Biserică, care suntem noi credincioșii - precum Pavel
Apostol zice: „Pentru aceasta va lăsa omul pre tatăl său
și pre mama sa și se va lipi de femeia sa și vor fi amân-
doi un trup. Taina aceasta mare este, iar eu zic de
Hristos și de Biserică” (Efes. 5, 32).
Pentru aceea și noi, mult suntem datori să iubim pre
Domnul nostru, Acela Care așa au vrut de S-au împre-
unat cu noi. O, cât avem să ne temem spre a nu călca
cumva credința logodirii noastre ! Pe cât este de mare
dragostea mirelui către mireasa sa cea bună și credin-
cioasă, pe atâta este mai mare mânia către cei ce nu ține
credința Mirelui Său. Așa și noi când mâniem pre Dum-
nezeu cu vreun păcat, atunci mare mânie are pre noi
Dumnezeu.
PARTEA A DOUA:
Slugile care au fost trimise să strige chemații la

nunta Împăratului ceresc, sunt aceia ce au învățat cum
este un Dumnezeu puternic și făcător tuturor făpturilor
câte sunt văzute și câte sunt nevăzute; de la Acela, iar
nu de la altul, să se ceară ajutor, mântuire, bine, sănătate
și bună întâmplare.

Așa a învățat Adam pre feciorii săi: pre Avel, pre
Sit. Așa s-a învățat Enos a lăuda numele lui Dumnezeu.
După dânsul Enoh, După Enoh, Matusal. După aceea
Lameh tatăl lui Noe. Aceștia au fost mai înainte de
potop trimiși de Dumnezeu de au chemat împreună pre
toți la nunta credinței și faptelor celor bune, să cunoască
pre Dumnezeu; iar ei n-au vrut ci s-au dat după rudenia
lui Cain cea rea, în fapte rele și în păcate, atâta cât i-a
pierdut Dumnezeu pre toți cu potop de apă (Facere 7,17)
; numai ce a ferit pre Noe și feciorii lui, ce era seminție
bună și dreaptă.
După aceea dacă s-au înmulțit oamenii pre lume,
n-au contenit Dumnezeu de a trimite slugile Sale la
seminția omenească, cum au fost feciorii lui Noe, Sim
cel bun, Melhisedec, Afet, Avraam, Lot, dintre care cu
Avraam și Dumnezeu au vorbit (Facere 12, 1, 2) și au
întărit către dânsul făgăduința ce dăduse lui Adam în rai,
că din seminția lui se va naște Acela care va călca și va
zdrobi capul șarpelui.
Trimis-au după aceea pre Moisi prooroc, pre Aaron
și toți proorocii, cu mai mare și cu mai arătată învăță-
tură. Toți într-un chip au spus de Mesia Hristos și au
arătat cum Se va naște, cum va viețui pre lume, ce va
face, cum va pătimi, cum va învia din morți a treia zi,
cum va izbăvi neamul omenesc, cum Dumnezeu Părin-
tele din începutul lumii tocmește pre lume credința și
cunoștința Fiului Său; pentru care lucru, au gătit întru
slava Sa nuntă și veselie credincioșilor Săi. Dar nemul-
țumirea omenească se arată întru aceste cuvinte ale
Domnului Hristos: Iar aceia nu gândiră, ci se risipiră,
unii la satele sale, alții la neguțătoria sa, alții la femeile
sale, alții prinseră slugile lui de le ocărâră și le uciseră.
Trei cete de oameni vedem: unii nu numai n-au vrut
să meargă la nunta împăratului, ci și pre Dumnezeu
Împăratul lor L-au părăsit, în locul Lui alți dumnezei lor
au făcut și se închinau făpturilor, iar pre Făcătorul Îl
părăsiră (Ps. 105, 20). Alții după acei fără de Dum-
nezeu, se aflară unii ca aceia, care nu de tot părăsiră
nunta împărătească, ci ca și cum s-ar părea că vor mer-
ge, însă pentru binele acestei lumi, pentru lăcomii,
pentru agonisite și pentru alte pofte și dulceți trupești,
părăsiră dulceața cea cerească. Ve-ți afla și astăzi unii ca
aceia, care, pre cei ce fac bine, îi laudă, iar ei cu sine fac
rău. În sfârșit alții sunt acei care nu numai la nuntă n-au
vrut să meargă, ci și slugile, au ucis: pre Moisi prooroc
cu pietre vrea să-l ucidă de nu l-ar fi apărat Însuși Dum-
nezeu. Pre Isaia cu fierăstrăul îl tăiară. Pre Ieremia cu
pietre îl uciseră. Pre Miheea l-au urât. Pre Ilie să-l
piardă îl izgoneau. Pre Ioan Botezătorul cu sabia l-au
tăiat. Pre Apostoli mult i-au amărât și i-au izgonit, și
mulți dintru dânșii au omorât. Pre patriarhi și pre vlădici
din scaune îi scoteau, pre mulți îi omorau și închiși s-au
sfârșit.

Și până astăzi slugile ce sunt trimise de cheamă la
acea veselie, sunt urâți și izgoniți. Pentru aceea unii ca
aceia sunt supuși sub mânia lui Dumnezeu, cărora le-au
răsplătit Dumnezeu cu mânia Sa, cum au răsplătit celor
de demult cu potopul (Facere 7, 21, 22), Sodomului și
Gomorului cu focul, jidovilor cu robia și cu pustiirea
Ierusalimului, nouă astăzi cu venirea altor neamuri
străine preste noi. Precum au certat pre aceia de atunci,
așa și pre noi acum ne ceartă, pentru răutățile și pentru
nedreptățile noastre, scurtând volnicia și îndestularea
noastră. Aceasta să ne aducem aminte, că Dumnezeu
mult îngrijește de noi. Pentru noi au făcut nunta Fiului
Său, pentru noi au gătit, pre noi la nuntă ne-au chemat
trimițând slugile Sale. Iar de nu vom vrea cum n-au vrut
nici aceia, Dumnezeu va afla cu cine Se va veseli; va
afla cine va mânca și cine va bea; iară pre noi nevred-
nicii ne va pierde, în muncă și în întuneric ne va risipi și
ne va pustii, de care lucru, Doamne, ne ferește cu mila
Ta și la veselia Ta ne întoarce; că a Ta este puterea și
tăria, dimpreună cu Fiul Tău cel fără de început și cu
Duhul Sfânt Făcătorul de viață, acum și pururea și în
vecii vecilor nesfârșiți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Cum este boala cumplită trupului, așa și mărirea
deșartă este cumplită sufletului, că multe boli bagă întru
dânsul: mintea întunecă și de Dumnezeu o desparte în
pofte lumești și trupești. De această boală suferea tot
neamul jidovesc, ca și acel legiuitor de care spune
Sfânta Evanghelie de astăzi, pre care o scrie Matei
Evanghelistul Cap. 22, Stih 35, 46.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru vicleșugul jidovilor și pentru îndreptarea lui

Hristos, și cum ni se cade să iubim pre Dumnezeu.
Ne vine a ne mira de blândețile Domnului nostru

Iisus Hristos, că așa au vrut a vorbi cu oameni vicleni și
amăgitori, în cât de acea Înțelepciune sus îngerii se
cutremură și de fața ei se sfiesc, iar jos oamenii cei
fățarnici se întrebau cu dânsa. Hristos este Înțelepciunea
lui Dumnezeu. De această Înțelepciune cu îndrăznire
s-au apropiat fariseii. Fiindcă Îl auziseră întrebându-Se
cu saducheii, pentru aceia și ei se ispitiră să se întrebe
cu Înțelepciunea cea veșnică. Însă ei nu năvăleau singuri
cu sine ca saducheii, ci pre unul dintre dânșii au trimis,
care, le părea mai înțelept și mai iscusit în lege.
Acesta dacă s-a apropiat către Hristos, cu vicleșug a
tins cuvânt și a grăit: Învățătorule, care poruncă este mai
mare în lege ? Iar Hristos văzând vicleșugul lui că nu-L
grăiește de la inimă învățător, ci cu fățărie și cu mândrie
numai din gură a arătat smerenie, din lege îi aducea lui
și-i arăta, că întâi este dator omul să iubească pre Dum-
nezeu cu toată inima, cu tot sufletul și cu tot gândul.
Care este dragostea inimii și care este a sufletului ?
Dragostea inimii este să moară cineva cu trupul pentru
dreptate, că dreptatea este Însuși Dumnezeu; și iarăși să-
și ferească inima curată de gânduri de păcate, de curvie,
de ucideri, de furtișaguri (Ieșire 20, 13, 14), de mânie;
pururea să aibă în gură rugăciune, laudă, mulțumită
către Dumnezeu. Aceasta este să iubească pre Dum-
nezeu cu toată inima.
Iar dragostea sufletului și a gândului este aceasta,
că sufletul are trei părți: voia, înțelegerea și gândul. Cu
acele puteri nevăzute se cade ca sufletul să iubească pre
Dumnezeu. Să-și întoarcă voia sa către Dumnezeu. Cu
înțelegerea să cunoască pre Dumnezeu. Pururea de Dân-
sul să înțeleagă și voia Lui să facă. Cu gândul să gân-
dească pururea de Dumnezeu, să-L iubească și puterea
gândului către Dânsul să-și întoarcă. Puterea gândului
este mintea. Mintea este ochii sufletului. Deci, de va
iubi cineva pre Dumnezeu și cu gândul și cu sufletul,
acela totdeauna va căuta către Dânsul cu ochiul sufle-
tului, cum zice și proorocul (Ps. 15, 8): „Văzut-am pre
Dumnezeu înaintea mea pururea, ca să nu mă clătesc
către păcate în veci”.
Se cade a iubi pre Dumnezeu nu cu o parte de trup,
nici cu o parte de suflet, ci deplin: cu tot sufletul și cu
tot trupul. Omul este alcătuit din trup și din suflet, pen-
tru aceea și cu trupul și cu sufletul se cade să iubească
pre Dumnezeu, adică cu toată inima și cu tot sufletul.
A doua învățătură asemenea ei, au zis: Să iubească
pre aproapele său ca însuși pre sine. Și pentru ce o
numește asemenea ? Pentru aceasta, că se face cale cele-
lalte învățături. Cine iubește pre aproapele său, acela și
pre Dumnezeu iubește; cel ce zice că iubește pre Dum-
nezeu și pre vecinul său nu iubește, acela este mincinos.
De nu iubește pre aproapele său că-1 vede, dar pre
Dumnezeu că nu-L vede, cum să-L poată iubi (Ioan 4,
20) ?
Ce este dragostea aproapelui său, să-l iubească ca însuși
pre sine ? Aceasta: ce nu-ți place ție, altuia nu face. Să
nu râvnești nici să poftești, nici femeia lui, nici ago-
nisita lui, nici sluga lui, nici boul lui, nici asinul lui
(Ieșire 20, 14, 17); nici îl întrista, nici îl pârî, nici îi face
rău, pentru rău, nici îl năpăstui. Aceasta este dragostea
către aproapele său. Și încă nu numai atâta, ci și a muri
pentru dânsul, căci dragostea cea desăvârșit este Dum-
nezeu, și această dragoste au arătat, că nu numai pentru
prieteni, ci și pentru vrăjmași a murit.
Mai mult decât oricare vecin, creștinul este de
aproapele și fratele nostru, fiindcă avem un Tată pre
Dumnezeu în cer, ne-a născut o maică sfântul Botez,
într-o casă am crescut în Sfânta Biserică cu hrana
cuvântului lui Dumnezeu, dintr-o pâine gustăm și dintr-
un pahar bem din cinstit trupul și sângele lui Hristos, o
masă avem pământul, un acoperământ cerul și o lumină
soarele și luna. Pentru aceia suntem datori să ne iubim
unul pre altul ca niște frați de aproape.
Această învățătură a fost și în Legea Veche, scrisă
și dată nu de altcineva, ci de Însuși Dumnezeu, și în
Legea Nouă, acum, iarăși este dată de Domnul Hristos,
căci au zis (la Ioan 15,17): „Aceasta vă zic vouă, ca să
vă iubiți unul pre altul”. Și: „Pre aceasta vor cunoaște
pre voi că sunteți ucenicii mei, de vă veți iubi unul pre
altul”.
Această dragoste au arătat Domnul acelui fățarnic și
i-au pus înainte învățătura aceia ce este întâi în lege. De
ar fi fost iubind pre Dumnezeu acel învățător de lege, ar
fi iubit și pre Fiul Lui, adică pre Hristos. Dacă a văzut
că Domnul Hristos l-au lăsat în rușine și pre dânsul ca și
pre saduchei, s-a dus scârbit.
Văzând Hristos că s-au adunat fariseii și au ceartă
între dânșii, atunci i-au întrebat despre Sine, ce vor
răspunde Sfinției Sale.
PARTEA A DOUA:
Pentru întrebarea ce a făcut Hristos fariseilor pentru

ca să-L cunoască pe Dânsul că nu este, Fiul lui
David, ci este Fiul lui Dumnezeu.
După întrebarea acelui învățător de lege și după răs-

punsul lui Hristos, mult s-a folosit acel fățarnic; dar ca
să cunoască pre Hristos adevărat, nu a putut, pentru
necredința lui. De aici au întrebat Domnul pre farisei și
au zis: Cum vă pare vouă de Hristos, al cui Fiu este ? Ei
au răspuns zicând: Al lui David.
Socotește ! După atâtea minuni, după atâtea semne și
după atâtea arătări, aducea pre dânșii să-L cunoască că
este asemenea cu Părintele. De departe descoperea lor
Dumnezeirea Sa și le arăta și cu cuvântul și cu lucrul ca
să-L cunoască că este întru Dumnezeu Părintele mai
înainte de veci. Pentru aceea au întrebat pre dânșii, al
cui Fiu este. Și dacă au zis că este al lui David, atunci au
început a le arăta lor că nu este Fiu, ci este Domn și
Împărat lui David, și au zis: Dar David cum îl grăiește
cu Duhul Sfânt că este Domn lui ? Și de este Domn lui
David, cum să poată fi Fiu lui, că Fiul nu stăpânește cu
Părintele, ci Părintele cu Fiul ? De vreme ce M-ați grăit
că sunt Fiu lui David, înșivă să înțelegeți nu de aiurea,
ci din prorocia lui, că el nu Mă grăiește că sunt Fiu, ci
Domn și stăpânitor, și nu grăiește aceasta de la sine, ci
din Duhul lui Dumnezeu. Deci, pentru că Hristos este
Domn lui David, pentru aceea nu este Fiu al lui, ci este
Fiul lui Dumnezeu, dintru aceiași fire și dintru aceiași
Dumnezeire.
Aici nu se leapădă Hristos să nu fie Fiu lui David
trupește, că Sfinția Sa din seminția lui David au luat
trup și din seminția lui S-au născut, pentru că Sfinția Sa
Preacurata Fecioara era nepoată lui David, și trupește
Hristos se cheamă Fiu lui David. Dar pentru că fariseilor
le părea că Hristos este om de rând ca și alți oameni,
născut numai din seminția lui David, iar Dumnezeu nu-
L grăiau să fie, nici credeau că este om deplin și
Dumnezeu deplin, pentru aceea ziceau că este numai
Fiul lui David, iar nu și Domn lui David. De aceea,
Sfinția Sa Hristos le arăta lor cuvântul ce a grăit David
despre Sine și le-au zis: De mă grăiți voi că sunt Fiu lui
David, apoi David pentru ce grăiește din Duhul Sfânt
așa (Ps. 109, 1): „Zis-au Domnul Domnului meu (adică
Dumnezeu Părintele Fiului Său), șezi de-a dreapta mea
până când voi pune pe vrăjmașii tăi așternut picioarelor
tale“ ? Deci, vă învățați din prorocia lui, că el lămurit
arată Domnia Mea, Dumnezeirea Mea și asemănarea
Mea cu Părintele.
Această prorocie o au arătat Domnul Hristos înain-
tea fariseilor și învățătorilor legii în vremea aceea când
vrea de bună voia Sa să meargă spre moarte, ca să-și
deschidă ei ochii să vadă și să cunoască că vor ucide pre
Domnul lui David și pre Împăratul cerului. Mult mân-
gâia și alina Sfinția Sa mulțimea cu aceste cuvinte, iar
fariseii se răneau cu rană nevindecată și nimic n-au
dobândit pentru mândria lor cea deșartă.
Mândria în multe feluri se împarte, nu numai în lu-
crurile cele trupești, cum este: în boierie, întru avuție, în
virtute, în frumusețe, în meșteșuguri, ci și în lucrurile
cele sufletești se amestecă, cum este: în rugăciune, în
post, în milostenie și într-alte fapte bune se înfățișează;
așa că, de port haine bune, mă țiu mare; de port proaste,
iarăși mă țiu mare că sunt sufletesc; de mănânc bucate
scumpe, mă țiu mare; de mă postesc, iarăși mă țiu mare.
Așa și într-alte lucruri în toate.
Noi să stăm acestora împotrivă; să nu fim ocărâți și
de oameni și de draci. Căci ce ocară este mai mare decât
aceasta, când de la cei ce așteptăm noi să ne laude, aceia
ne ocărăsc și nu ne iubesc ? Nouă ne pare că ne laudă,
iar ei râd de noi și cu miile de cuvinte rele grăiesc de
noi. La Dumnezeu nu este așa. De vei aștepta laudă de
la Dânsul, mai mult te va lăuda, te va preamări și plată
îți va da. De aștepți laudă de la oameni, lauda de la
Dumnezeu o pierzi. Lauda pământească mâine sau
poimâine rămâne și tu te duci fără de dânsa, și nici aici,
nici acolo nu o dobândești. Pentru aceia nevoiește-te să
dobândești mărirea cea de sus de la Dumnezeu, ca să fii
slăvit cu Dânsul întru Împărăția Lui cea cerească, întru
care Hristoase Doamne, ne învrednicește, pre noi pre
toți acolo să Te lăudăm împreună cu Părintele și cu
Duhul Sfânt, acum și pururea și întru vecii nesfârșiți.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Precum un neguțător adaugă banii și avuția domnu-
lui său cu nevoința sa, așa și cei ce se nevoiesc întru
această lume cu fapte bune, adaugă binele lor cel ceresc;
iar cei ce se lenevesc, aceia pierd binele acel netrecut și
cad în munci, cum auzim spuind Sfânta Evanghelie pre
care o scrie Matei Evanghelistul. Cap, 25, Stih 14,
30.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru binele ce împarte Dumnezeu oamenilor și

pentru cine cum ține binele acela ce ia de la
Dumnezeu.
Ca un om ce se duce și își dă slugilor sale avuția sa.
Om S-au grăit pre Sine Domnul nostru Iisus Hristos,
pentru mila Sa, ca unul ce este Milostiv și blând
mângâietor spre noi și stăpânește pre noi toți ca un om
cu oamenii și cu slujitorii casei sale.
Slugile Lui sunt toți cei de pre lume, de la domni și
împărați, până la cei mai mici.
Talanții Lui sunt tot binele și cinstea ce dă pre
lume oamenilor, toate dregătoriile sufletești și lumești,
încă și viața, mintea, hrana și toate faptele lumii, hiarele,
peștii, păsările și dobitoacele, toate împărțite le dă
oamenilor, pentru că soarele Lui strălucește cum spre
cei drepți așa și spre cei nedrepți, și plouă cum spre cei
buni așa și spre cei răi. Dumnezeu dă unora mai mult,
altora mai puțin, dar pentru aceea să nu te sperii măcar
că ai luat mai puțin decât alții, căci toți într-un chip au
cinste de la Dumnezeu. Cum sunt cei cinci talanți darul
lui Dumnezeu, așa și un talant este darul lui Dumnezeu
Tot de la un Dumnezeu sunt dați, fiecăruia după puterea
și după destoinicia lui. Însă, celor ce li se dă mult, mai
mult se va cere de la dânșii cum grăiește și Înțeleptul
zicând: „Cei tari, mai tare vor fi strânși“. Pentru aceasta
Dumnezeu dă unora mai mult, altora mai puțin, pentru
ca să se ajute unul cu altul în lume și să fie trebuincioși
unul altuia. De ar fi dat tuturor într-un chip, atunci n-ar
trebui unul altuia, nici ar sluji unul altuia, nici dragoste
ar fi atunci între oameni. Pentru aceea arată întru această
Sfântă Evanghelie, că la ziua judecății se va întreba cu
slugile sale, cum a cheltuit darul ce i-au dat: împărțit-a
și altora, au numai el însuși l-a mâncat ?
Cei ce au luat cinci talanți, sunt patriarhii, arhiereii,
preoții, pentru că aceștia au destoinicie mai mare decât
împărații, decât domnii și decât boierii lumii acesteia.
Împărații, domnii și boierii iarăși, mai mare cinste au
decât oamenii de rând, și mai mari daruri au luat. Pentru
aceea fiecare după vrednicia sa a luat daruri de la Dum-
nezeu: unii cinci cum sunt dregătorii bisericii, alții doi
cum sunt dregătorii lumii, alții unul cum sunt cei mai de
jos ce sunt sub dregătoria altora. Dar după cum aceștia
cu unul, de-1 vor înmulți, cinste și plată mare vor lua de
la Domnul său ca și cei cu cinci, așa și acei cu cinci de
nu-i vor înmulți, vor lua muncă și certare de la Domnul
său, ca și cel cu unul ce l-a îngropat. Precum cere
Dumnezeu de la cel cu mult, așa și de la cel cu puțin.
Pentru aceea este a se teme foarte și a se îngriji tot
omul, de aceea ce arată Domnul cu pildă întru această
Sfântă Evanghelie. Sluga aceia ce a luat un talant și n-a
lucrat cu dânsul, ci l-a îngropat, n-a fost numai luat de la
dânsul talantul, ci și de mâini și de picioare a fost legat
și în matca focului a fost aruncat. Așa vor păți și dre-
gătorii Bisericii, de nu vor învăța pre cei de sub păstoria
turmei lor. Așa vor păți și dregătorii lumii, de nu vor
face dreptate în lume asupriților și năpăstuiților. Așa vor
păți și bogații de nu vor ajuta neputernicii și sărmanii.
Așa vor păți și înțelepții de nu vor da sfat și învățătură
spre folosul nepricepătorilor. Așa vor păți și virtoșii de
nu vor sprijini pre cei slabi. Așa vor păți și meșterii de
nu vor învăța meșteșugul și pre alții. Așa vor păți și
puternicii de nu vor scoate pre cei adânc întristați din
mâna celor mai tari decât dânșii. Așa vor păți și slugile
de nu vor fi cu credință domnilor lor. Aceștia toți într-un
chip cu sluga cea rea vor fi legați și judecați la ziua
judecății.
Acest lucru este la știrea tuturor. Fiecare domn
iubește sluga cea bună și o cinstește, iar pre sluga cea
rea o urgisește și o pedepsește cu închisoare și cu moar-
te rea. Deci, în ce chip vezi că domnii pământești
plătesc slugilor lor, întru acel chip și Dumnezeu, robilor.
Păzește-te să nu te afli slugă rea și vicleană Domnului
tău. Să nu cheltuiești bunătatea Lui numai pentru trupul
tău mâncând, bând și alte cheltuieli rele făcând, ci să-l
împarți și să-l mănânci cu cei ce n-au, căci acesta este
cuvântul ce zice Domnul: Să dai talantul Meu neguță-
torilor.
Neguțătorii sunt Bisericile, neputernicii, lipsiții,
sărmanii, care dacă iau ajutor dintru talantul ce au dat
Dumnezeu robilor Săi, adaugă laudă, și mulțumită lui
Dumnezeu dau. Cel ce nu caută numai de binele și de
folosul său, ori a se mântui, ori a se îmbogăți, ori a
se boieri, ci se nevoiește și altora să folosească, acela
înmulțește talantul Domnului său. Iar cel ce îngroapă
talantul, este cel ce se îngrijește numai de binele său, iar
de altul nu caută. Din tocmeala cea rea a unui asemenea
rob, se fac pre lume războaie și răsmirițe. Câți sunt păr-
tași acestui rob, nu se vor sătura niciodată. Nici odini-
oară nu vor sta de a vicleni, de a apuca cu nedreptate și
de a înghiți munca altuia. Această lăcomie este pămân-
tul în care îngroapă sluga cea vicleană talantul Dom-
nului său. Aceasta împietrește inima oamenilor să ție
tare avuția.
PARTEA A DOUA:
Pentru plata ce va da Dumnezeu fiecăruia după,

lucrul lui, și pentru lenea noastră.
Cum este un împărat ce dă slugilor sale bani mulți

să agonisească cu dânșii și lor și împăratului, și dacă le
dă el se duce, și după multă vreme iar vine de ia seama
slugilor sale, și acelora care au agonisit și au făcut
dobândă le dă cinste și boierii, iar pre aceia ce au
cheltuit rău și s-au lenevit de au îngropat în pământ
banii lui și n-au agonisit, în închisori și în munci rele
îi osândește; tot așa va face și Dumnezeu cu noi la
judecată, care este să fie așa degrab și de năprasnă ca un
fulger. Acum îngăduiește și rabdă răutățile noastre ca și
cum s-ar fi dus, adică așteaptă întoarcere și pocăință să
facem și nu ne răsplătește. Noi greșim, Sfinția Sa tace ca
și cum n-ar ști. Noi nu ne oprim de păcate, El se oprește
de a ne certa. El ne miluiește, noi ținem că este din
binele nostru. După multă vreme spune că va veni.
Vremea aceea multă este: de când S-au înălțat cu trup de
pe pământ la cer, până la judecată. Atunci va veni cu
mare slavă și toți sfinții cu Dânsul (Matei 25, 31).
Atunci va începe a se întreba cu slugile Sale pentru
talanții ce le-au dat.
Apropia-se-vor robii cei buni și vor cuvânta: Iată
lucrul nostru, Doamne; datu-ne-ai cinci talanți, acum îți
dăm zece. Nu cerem nici o plată căci suntem slugi și
robi Ție. Cu ce am fost datori, iată am lucrat; iar Sfinția
Ta, pentru aceea, nu ne ești dator cu nimic. Domnul
Dumnezeu, pentru cuvântul și pentru făgăduința Sa ce
S-au legat cu noi, cu mare plată și cu mare cinste îi va
lăuda și va zice: O, bune și credincioase slugi ! Preste
puține ați fost credincioși, mai spre multe vă voi pune.
Dați-le putere preste câte zece cetăți (Luca 19, 17).
Dați-le domnie preste multe cetăți. Cu voi împart: ce
este al Meu, al vostru este. Acea veselie veți avea, care
am și Eu. Acel bine, întru care Împărățesc și Eu. O, cât
se va plăti de bine lucrul nostru acolo !
Iar pre robul cel leneș, cu cuvinte grele îl va înfrunta; de
haine dezbrăca-l-vor; toată dregătoria de la dânsul vor
lua, și tot binele Domnului său. Va rămânea sărac, gol și
rușinat. Va fi ca și cum n-ar fi avut nimic, căci ce a avut,
rău a ținut, și Domnul va porunci să se ia de la dânsul și
să se dea celui ce are mai mult decât dânsul.
Cu privire la acest cuvânt ce au grăit Domnul: „Cel
ce are puțin încă se va lua de la dânsul și se va da celui
ce are mult“, Efrem Sirul grăiește cu pildă și spune așa:
Un domn casnic avea trei slugi. Dă unuia cinci pluguri,
altuia două pluguri, altuia numai un plug fiecăruia după
vrednicia sa și-i trimise în țărină peste o apă, să are, să
samene și să agonisească domnului lor. Cel cu cinci și
cel cu două au arat, au semănat și a făcut multă pâine și
agonisită domnului lor. Cel cu unul, dejugând boii i-a
legat la un gard și el s-a culcat de a dormit. Când a venit
domnul său, a aflat boii nepăscuți și morți de foame.
Pentru aceea i-a luat de la dânsul și i-a dat celui cu cinci
pluguri, iar pre acea slugă a învățat să-l lege și mult să-l
bată.
Așa ne va face și nouă Dumnezeu Domnul Nostru,
pentru lenea noastră, când va veni să vadă lucrul fiecă-
ruia din noi. Întru acest chip se împlinește cuvântul
Domnului: „Celui ce are i se va da, iar cel ce nu are, și
ce i se pare că are, încă se va lua de la dânsul”.
O Doamne, dă slugilor tale, neputincioșilor robilor Tăi,
să nu fie leneși, ci să fie sârguincioși, să iubească
folosul Tău, iar nu al lor. Dă-le minte și înțelepciune
spre slujba oamenilor Tăi și fraților noștri, ca să putem
ajunge lauda Ta și plata Ta întru acea zi când vei plăti
fiecăruia după lucrul lui, pentru Iisus Hristos Fiul Tău,
cu Care Împărățești întru Duhul Sfânt, în veci netrecuți
și nesfârșiți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE:
Decât toate făpturile câte sunt pre lume, nu este mai
neputincios decât omul. Sub primejdii în multe chipuri
este supus și de scârbe multe este cuprins, nu numai
despre partea bolilor și neprisosințelor, ci și de altă
parte, că nici de duhurile cele necurate nu este slobod
trupul omului. Aceasta ne-o arată nevoia acelei fete,
pentru care mama ei foarte cu greu striga și glăsuia către
Domnul Hristos zicând: Mântuiește-mă Fiul lui David,
că fata mea rău se îndrăcește, cum auzim mai lămurit
spuind nouă astăzi Sfânta Evanghelie pre care o scrie
Matei Evanghelistul. Cap. 15, Stih 21, 28.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru credința și pentru bărbăția inimii acelei

femei.
Ce tocmeală a fost aceea că Domnul Hristos au ieșit
din țara jidovească și s-au dus în latura păgânească ?
Nemulțumirea și necredința jidovilor a fost. Atâta au
fost de nemulțumitori oamenii bisericii jidovești: învăță-
torii legii, cărturarii, fariseii, în cât după atâtea minuni
ce au făcut Hristos între ochii lor, nu vrură să creadă,
nici luară în seamă.
Nu numai în vremea în care viețuia Hristos pre
lume a fost urât și lepădat cuvântul și învățătura Sfinției
Sale de dânșii, ci și după aceea învățătura Sfinților
Apostoli și toată mărturia Sfintei Evanghelii călcară și
nici într-o seamă nu o au socotit. Pentru aceea, de urâtul
lor au ieșit Hristos din țara lor și S-au dus în țară
păgânească în hotarele Tirului și ale Sidonului. Fără de
mulțime de oameni au intrat într-o casă, vrând să nu-L
știe nimenea.
O femeie hananiancă având o fată îndrăcită și
auzind de minunile și de mărirea lui Hristos, a venit și
acolo în casă, și căzând la picioarele Lui, se ruga să-i
tămăduiască fata ei - cum scrie și Marcu Evanghelistul
(7, 25). Domnul, acolo, nimic după rugăciunea ei n-au
făcut, ci au ieșit și au plecat. Ea iarăși se ducea pe urma
Sfinției Sale de striga și zicea: Fie-ți milă de mine, Fiul
lui David ! Și așa cu glas mare strigând și glăsuind după
Hristos, nu-i răspundea ei nimic.
Ea striga și Sfinția Sa tăcea, nu pentru altceva, ci
una, pentru ca prin bărbăția și cu răbdarea acelei femei
să învețe pre credincioșii Săi, ca să stea și ei tare întru
toate nevoile, să ceară ajutor de la Dumnezeu; alta,
pentru ca să se îndemne Ucenicii să se roage pentru
dânsa văzând rugăciunea și lacrimile ei. Aceasta s-a și
întâmplat, căci dacă văzură jalea și mâhnirea ei, se apro-
piară și-L rugau zicând: Dă-i, Doamne, ceia ce se roagă,
că vine tot strigând pe urma noastră. La acea rugăciune
a lor, răspuns-au lor zicând: „Nu sunt trimis decât la oile
cele pierdute ale casei lui Israil“.
Dă Domnul răspuns Ucenicilor Săi, pentru ce nu
vrea să asculte pre acea femeie păgână: că a fost să arate
binele Său neamului jidovesc dintru care se și născuse;
că din veci a fost tocmită de Dumnezeu mântuirea ome-
nească să fie dintru acel neam, și iarăși întru același
neam să arate Dumnezeu mila Sa și darul Său, și de
acolo ca dintr-un izvor să se verse preste alte neamuri.
De acest lucru și proorocii toți așa au prorocit. Păgâna
aceea nici era de acea seminție, nici era venită vremea
să cunoască păgânii binele lui Dumnezeu. Pentru aceea,
Domnul Hristos nu o împreuna în oile Sale, și binele
Său nu vrea să-i dea ei.
Ea dacă auzi că au dat răspuns ca acela de dânsa
către Ucenicii Săi, întru nimic nu s-a speriat, nici s-a
smintit cu inima, nici din credință și din nădejde ce avea
nu s-a îndoit, ci a mers și s-a apropiat de Domnul
Hristos, s-a închinat Lui și-L ruga cu aceste cuvinte
zicând: Doamne, ajută-mi ! Domnul Hristos au zis ei:
„Nu este bine a lua pâinea fiilor și a o da câinilor”.
Fii a numit pre jidovi, căci ei cunoșteau pre Dum-
nezeu, iar câini au numit pre păgâni, căci schimbaseră
cinstea și mărirea lui Dumnezeu Celui neputred, în chi-
pul oamenilor celor putrezi. Păsărilor, hiarelor celor cu
patru picioare și șerpilor se închinau și le făceau cinste.
Pentru aceea și Domnul Hristos, ca și cum ar ocărî
pre acea femeie păgână, cu aceste cuvinte o mustra
zicându-i: Nu ți se cade să iei de la Mine bine, căci tu
fiind cu minte, lemnele, pietrele, hiarele păsările, șerpii,
ai în locul lui Dumnezeu și acelora ca lui Dumnezeu te
închini. Pe acele lucruri le ții că sunt dumnezei și de la
aceia aștepți și ceri ajutor. Deci te du la dumnezeii tăi
aceia, să-ți dea ei de ceea ce te rogi. Așa o înfruntă
Domnul, cât nimic de aceea pe rugăciunea ei să nu facă.
Iar ea mustrarea și înfruntarea aceea nimic nu socotea,
ci neîncetat striga și se ruga.
La acel răspuns aspru al Domnului, că nu este bine
să ia pâinea fiilor să o dea câinilor, cu umilință a cuvân-
tat și ea zicând: Așa este, Doamne, dar și câinii mănâncă
din fărâmiturile ce cad din masa domnilor lor. Ca și cum
ar zice: Așa este, Bunule Doamne ! Câine mă mărturi-
sesc că sunt, păgână sunt; dar Sfinția Ta, Carele ești
tuturor milostiv, din mila Ta cea mare fă și acest bine.
Precum se satură câinii din fărâmiturile ce cad din masa
domnilor lor, așa și din fărâmiturile milei Tale să se
sature fiica mea; iar eu, maica ei, cu bucurie de binele
Tău să fiu mângâiată.
La această rugăciune cu foc, cu jale și cu plecare
mare ca aceea, căutând Domnul au zis femeii aceleia; O
femeie, mare este credința ta; fie ție precum vrei. Și s-a
tămăduit fiica ei întru acel ceas. Ca și cum ar zice Dom-
nul: Ai crezut că sunt Fiul lui David; ai crezut că sunt
pierzătorul dracilor; ai crezut că pot să-ți ajut; adăuga-și
la credința ta rugă cu plecare și cu răbdare mare; răspun-
sul Meu cel aspru și mustrarea Mea, întru nimic nu te
scârbi; puse-și nădejde ca aceea întru Mine, că am
putere să fac ce voi vrea;— iată și lumea ai biruit cu
credința ta și din păgână te-ai făcut credincioasă; pentru
aceea iată îți dau ceea ce te rogi: cum vrei, așa să fie ție.
Și așa a dobândit hananianca aceea sănătate fiicei sale.
PARTEA A DOUA:
Învățătură pentru hananianca.

Apostolii și toți sfinții au pus nouă chip de
învățătură pre femeia hananiancă; întâi, pentru ca să ne
învățăm din răbdarea ei, că tare și virtuoasă minte a avut
întru credința sa, când Domnul spre rugăciunea ei nu
căuta nici gândea. Al doilea, că o mustra și o înfrunta
pentru păgânătatea ei. Al treilea, că se lepăda Sfinția Sa
să nu facă aceea ce ia se ruga. Grele erau aceste trei
lucruri, care dau a ști, că Domnul Hristos nu primește
rugăciunea ei; dar pentru aceea întru inima ei tot se mai
aprindea focul credinței către Hristos și nădejde ca
aceea avea, încât din credința sa nimic n-a slăbit, și din
ce o lepăda de la Sine Hristos cu cuvântul, cu atâta ea se
ruga mai cu milă, și de aceea mai mare nădejde avea că
o va milui Sfinția Sa, cum a și fost.
Cu aceasta ne învață să fim stătători tari în bolile
noastre, și întru toate nevoile noastre să nu slăbim a cere
ajutor de la Sfinția Sa. De ai și cunoaște că nu ești luat
aminte de Dumnezeu și nu-ți ascultă ruga ta, atunci să-ți
aduci aminte, că măcar că ești și păcătos și păcatele tale
te-au depărtat de Dumnezeu, însă pentru aceea tot să te
rogi mai cu mare jale, că Sfinția Sa este Milostiv și
darul milei Sale nu-1 va opri de către tine. Nevoiește-te
de curățește firea ta cu spovedania; strigă, mărturisește
răutățile tale; cearcă dezlegare aici pe pământ, de-ți este
voia să fii dezlegat și în cer; să nu lăsăm nici smerenia
cu care așa s-a rugat hananianca aceea, cu inimă înfrântă
și plecată, măcar că și nu citise ea Scriptura ce zice, că
ruga omului plecat străbate cerul. Poate cunoaște fiecare
smerenia și plecarea ei, că de atâtea ori a fost înfruntată
de Domnul cu cuvinte aspre, iar ea fără încetare cu
plecare mare se ruga și ajutor și milă cerea.
O, sfântă plecare, mult poți la slava lui Dumnezeu:
păcatele ierți, mânia lui Dumnezeu îmblânzești cum
avem chip pre David, pre Ahav și pre alții, spre vrăjmași
biruire dai ca lui Ezechie împărat, ca Estirei, ca Israilite-
nilor, din răsplătirea lui Dumnezeu scoți ca pre Ninivi-
teni, care în loc de pedeapsă au luat milă de la Dumne-
zeu, la înalte dregătorii scoți oamenii ca pre David, ca
pre Saul și pre alții pre mulți. Nu este mincinos cuvân-
tul lui Dumnezeu ce au zis (la Luca 18, 14): „Cel ce se
va smeri, se va înălța; iar cel ce se va înălța, se va
smeri”.
Rugăciunea cu smerenie multă a ajutat acelei femei
hananience. La smerenie alătură și simplitate, căci se
ruga către Domnul zicând numai așa: Miluiește-mă,
Doamne Fiul lui David ! Nu cu vreo vorbă de cuvinte
multe, ci pe scurt și simplu, pentru că de la inimă ne-
vinovată și dreaptă ieșia acea rugă. Unde este nevino-
văție dreaptă acolo este și adevăr, precum mărturisește
Sfânta Scriptură zicând (Iov 1, 1): Era în țara Husa un
om anume Iov. Acela era om nevinovat, drept, adevărat,
și după nevinovăția cea dreaptă îi sporea adevărul și
prisosința.
Acum, întru aceste vremi, în zadar va căuta cineva
nevinovăție dreaptă și priință, că întru oameni creștini,
nevinovăție și dreptate creștinească nu vei afla, ci
mărire deșartă, mândrie, laudă și fală. Întru ei s-au
înmulțit nepriința. Nedreptatea îi aduce de laudă și
fălesc pre om, pentru ca să-l înbuneze, să-i deschidă
inima către dânșii. Socotește ce au grăit Domnul Hristos
întru această Sfântă Evanghelie, zicând că nu este trimis
decât la oile cele rătăcite în casa israiltenească, adică la
oamenii cei păcătoși în seminția creștinească. Mare
mângâiere este păcătoșilor care cu credința cunosc pre
Dumnezeu, că aceia sunt adevărat israiliteni. Măcar că
au și căzut în păcate, însă Domnul tot zice că sunt oile
Sale și pentru dânșii au venit. Numai ce trebuiește să-și
cunoască păstorul său, că de oile Sale așa grăiește
Domnul (la Ioan 10, 27, 28): „Oile mele mă cunosc și
Eu încă cunosc pre ele și Eu le voi da lor viața de veci“.
Deci, de-ți este voia să fii oaie ca aceea și să te cunoască
Domnul Hristos, al Lui glas să asculți, iar nu al altuia
străin, că pășunea noastră acea veșnică nu este de la
altul, fără numai de la Domnul Hristos, de care Sfinția
Sa grăiește că nu este pâine de gloată, ci este pâinea
fiilor Împărătești, pre care noi toți să o dobândim,
Doamne Iisuse Hristoase, întru domnia Ta cea mare și
întru Împărăția Ta cea desfătată, acolo unde Împărățești
cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și în
veci de veci netrecuți și nesfârșiți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Nu este nimic pre lume mai drag și mai dulce
sufletului creștinesc decât cuvântul lui Dumnezeu.
Acest folos face așa întru omul acela ce-1 ascultă și-l
ține, că luminează mintea și gândul lui către dragostea
lui Dumnezeu și către lucrurile cele cerești. Face din fiii
mâniei, fiii lui Dumnezeu. Sufletul omului îl îndestu-
lează și-l însănătoșează. Pre om îl luminează și-l deș-
teaptă din răutățile păcatelor. După aceea la lauda cea
desăvârșit îl duce. Pentru aceea și Domnul nostru Iisus
Hristos au venit pre lume, și cuvântul lui Dumnezeu
întru inimile oamenilor semănând, mare mulțime de
oameni se adunau la Dânsul,—cum spune și în Sfânta
Evanghelie de astăzi, că de mulțimea ce năvălea la Sfin-
ția Sa, pentru ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu, de
nevoie îi era Sfinției Sale a intra în corabie și de pe apă
a învăța oamenii cei de pe uscat,—cum arată Sfânta
Evanghelie de astăzi pre care o scrie Luca Evanghelistul
Cap. 5 stih 1,11.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru învățătura lui Hristos și pentru vânatul peștilor.
Mai înainte de această Evanghelie, scrie Luca

Evanghelistul (4, 38, 40) că Domnul Hristos multe
minuni au făcut: duhuri necurate din oameni au izgonit,
pre soacra lui Petru de boală o au tămăduit. Acestea le-
au făcut în cetatea Capernaum, unde, când apunea
soarele, toți câți aveau bolnavi de boli în multe chipuri,
i-au adus la Domnul Hristos și Sfinția Sa își punea mâi-
nile pre fiecare din ei, și se tămăduiau. încă și dracii din
mulți ieșiau și strigau: Tu ești Hristos Fiul lui Dum-
nezeu. Dacă s-a făcut ziuă s-au dus într-un loc pustiu, și
mulțimea îl căuta, a venit la dânsul și-l oprea să nu se
ducă de la dânșii. Dar Sfinția Sa au zis către dânșii: Și
într-alte locuri trebuiește să mărturisesc Evanghelia
Împărăției cerului, că pentru aceea sunt trimis. Și măr-
turisea prin soboarele Galileei, atâta în cât se strânsese
la Dânsul mulțime multă din Galileea și din Capernaum
și de pe aiurea, și așa năvăleau și se îndesau în cât dau
preste Sfinția Sa: unii pentru ca să se vindece de boli,
alții pentru ca să audă învățătura Lui, alții numai pentru
ca să vadă om mare și vestit ca Acela.

Aflându-Se atuncea lângă iezerul Ghenizaretului
care se cheamă Marea Galileei, și văzând două corăbii
lângă iezer, au intrat întru una dintr-însele pentru năvala
oamenilor, ca să nu poată năvăli să-L calce. Pescarii ale
cărora erau corăbiile acelea, erau Ucenicii Sfinției Sale:
Petru, Andrei, Iacov și Ioan, care fiind meșteri de acel
meșteșug, tot se țineau de meșteșug și pentru hrană
vânau pește. Până atunci măcar că erau chemați de
Domnul spre Apostolie, dar încă de meșteșug nu se
lăsaseră cu totul și să umble tot după Domnul Hristos.
Dacă au intrat Domnul în corabia aceea ce era a lui
Petru, au șezut și i-au zis să urnească corabia de la
margine, pentru ca să-i fie îndemână a învăța de pe apă
mulțimea ce sta pe uscat, și lor încă să le fie îndemână a
căuta în fața Lui și a asculta cuvântul Lui. Și așa în
multe chipuri și cu pilde în multe feluri învăța pre
mulțimea aceea despre Împărăția cerului, și inimile lor
mângâia și le lumina cu cuvântul.
Dacă au încetat Sfinția Sa Domnul de a învăța, au
zis lui Petru: Mână mai la adânc și aruncați mreaja
voastră spre vânat.
Domnul nostru, după mărturia cuvântului lui Dum-
nezeu, îndată au zis Apostolilor să lucreze lucru de
hrană, dând știre că cine vrea să agonisească hrană
trupească, să agonisească după săturarea sufletului,
adică după ce va asculta slujba Bisericii, cuvântul lui
Dumnezeu, și după ce se va ruga. Iată, Apostolii o
noapte întreagă vânaseră și nimic nu prinseseră, dar
îndată ce au ascultat cuvântul Domnului, au aruncat
mreaja și mult pește au prins. Se aseamănă această
îndreptare cuvântului Domnului (la Matei 6, 33):
„Căutați mai înainte Împărăția lui Dumnezeu și drep-
tatea lui, și acestea toate se vor adăuga vouă“, adică și
hrana și agoniseala. Altă învățătură este că degrab, după
mărturia cuvântului lui Dumnezeu, zice Domnul celor
ce sunt ai Săi, să lucreze. Cu aceasta ne-au dat învăță-
tură că, după ascultarea cuvântului lui Dumnezeu, mai
bine este ca omul să lucreze decât să dănțuiască și lucru-
ri fără de ispravă să privească,—cum fac cei ce serbează
sărbătorile în beții, în blestemății și în toate cheltuielile
cele rele. Acei care în sărbători mai mult se îmbată și
joacă, curvesc și ucid de unde vin sfezile, uciderile,
morțile întorc sărbătorile lui Dumnezeu. Dintru acest
lucru, să ne vie nouă vreun folos sufletesc, ci pieire
veșnică sufletelor noastre.
Dacă au zis Domnul către Petru să arunce mreaja în
mare să vâneze pește, îndată a început a se apăra zicând:
Învățătorule, toată noaptea am trudit și nimic nu am
prins. Acest cuvânt arată nouă, că toată truda noastră și
toată nevoința noastră nu este nimic, de nu va vrea
Dumnezeu să ne dea binecuvântarea Sa. Pentru aceea
trebuiește fiecare din noi, să rugăm pre Dumnezeu mai
înainte să ne fie întru ajutor întru toate treburile noastre
și întru toate primejdiile și nevoile. Cu voia lui Dumne-
zeu, toate se fac și toate se pot. Fără de voia Lui, toată
truda noastră este în deșert, cum a fost și a lui Petru. A
trudit și Petru toată noaptea cu tovarășii săi și nimic nu
au vânat; dar dacă au aruncat mreaja, după cuvântul
Domnului său, au prins atâta pește cât nu-1 puteau
scoate la margine, ci au chemat pre alți tovarăși să le
ajute. Despre acest lucru așa spune Sfânta Evanghelie
zicând: „Și au făcut semn tovarășilor săi, care erau într-
altă corabie, ca să vie să le ajute lor; au venit și au
umplut amândouă corăbiile, în cât ele se afundau.
Vrut-au Domnul Hristos să-Și arate puterea Sa și în
mare, ca toate făpturile să asculte de Dânsul. Știm din
Sfânta Evanghelie, că vânturile după zisa Lui au stătut și
valurile mării de zisa Lui au ascultat și s-au alinat, în cât
se mirau oamenii și grăiau (Matei 8, 26, 27): „Cine
poate fi Acesta, că și vântul și marea ascultă de
Dânsul“ ? Apa mării L-a ținut pe deasupra și au călcat
pe dânsa ca pe uscat. Smochinul a trebuit să sece după
zisa Lui. Pâinea s-a înmulțit cu binecuvântarea Lui, și
cu cinci pâini, cinci mii au săturat. Cunoscut-a soarele,
pămân-tul, pietrile, puterea Domnului lor. Cunoscut-au
dracii, iadul, puterea Acestui Domn. Iată și peștii în
mare, după zisa Lui, stătut-au ascultători și voia Lui au
plinit.
Deci, să cunoaștem și noi puterea Lui, și după
învățătura Lui să stăm ascultători, noi care nu suntem
pești fără grai și fără minte, pentru că ne-au zis: Unul
altuia să ajutăm și să priim. Iată că și Apostolii la treabă
unul altuia au ajutat și după zisa Domnului lor au fost
ascultători, ca întru creștini să se ție dragostea creș-
tinească.
Dă, Doamne, scăpare întru inimile și întru faptele
creștinești, fiindcă vedem că nu are dragoste unul către
altul. Cei mai mari pre cei mici ca pre niște robi îi au. În
loc de ajutor, mai tare le iau, mai tare îi pradă, mai tare
îi robesc. Între toți oamenii, unul altuia nimenea nu pof-
tește binele, unul altuia râvnește, unul pre altul pizmu-
iește. De cere cineva ajutor de la cineva, camătă îi caută
să dea, cât să nu se poată plăti. Acestea toate le facem
împotriva zisei lui Dumnezeu, căci câte ne învață Sfinția
Sa, toate le lepădăm și suntem surzi la zisa lui Dumne-
zeu. Au doară sunt puțini de cei ce lăcomia lor nici
odinioară nu o pot sătura ? Aceștia, nicicum să ajute pre
cineva, ci încă gândesc de unde vor lua și pre cine vor
prăda să strângă bani și avuție. Doamne, dă ca din bine-
le ce ne-ai împărțit, să ajutăm și noi pre frații noștri
creștini și unul altuia bine să facem; că aceasta este
dragostea creștinească; cu aceste lucruri se înblânzește
Dumnezeu. Fără de acestea, cu anevoie va îmblânzi
cineva pre Dumnezeu.

PARTEA A DOUA:
Pentru spaima și mirarea lui Petru ce a văzut atâta

pește, și pentru ascultarea Apostolilor.
Dacă a aruncat Petru mreaja, după zisa Domnului,

și a văzut că s-a vânat atâta pește, a cunoscut că nu este
pentru truda sa, ci pentru zisa și pentru voia lui Dumne-
zeu, știindu-se pre sine păcătos. Puterea lui Dumnezeu
văzând s-a spăimântat și de mare minune ce a văzut, a
mers și a căzut la picioarele lui Iisus și a zis: Ieși de la
mine, Doamne, că sunt om păcătos. Nu sunt destoinic să
stau înaintea feței Tale, că Te văd că ești Domn și stă-
pânitor a toate făpturile. De vreme ce Te ascultă marea
și peștii din ea, eu nu sunt vrednic să stau înaintea Ta,
fiindcă sunt om păcătos, Doamne, iar Sfinția Ta ești
curat și Sfânt.
Se cădea, Petre, să te rogi ca să petreacă Domnul cu
tine, să-ți meargă tot bine întru toate. Dar nu este de
mirare că ai făcut și tu ca și alți oameni, care au fost
bucuroși să aibă pre Dumnezeu cu sine, iar dacă au
văzut mărirea Lui, sau arătarea Lui, s-au speriat foarte și
s-au spăimântat, pentru aceasta că s-au socotit pre sine
ce sunt. Avraam s-a mărturisit (Facere 18, 27) că este
țărână și cenușă înaintea lui Dumnezeu. Iov, ca niște
tină, zice, că ne-a făcut și ca niște praf ne întoarcem.
Moisi prooroc s-a speriat și a fugit dinaintea lui Dum-
nezeu. Așijderea Iezechil văzând arătarea lui Dumnezeu
n-a putut răbda, ci a căzut cu fața la pământ (Iezechil
44, 4) și puținel de nu i-a ieșit sufletul dintr-însul. Cum
a fost plecarea sutașului aceluia ce s-a rugat Domnului
de a zis (Matei 8, 7,8), că nu este vrednic să intre în casa
lui, ci numai să zică cu cuvântul și se va tămădui sluga
lui; așa și Petru s-a făcut nevrednic înaintea Domnului,
iar Domnul degrab l-a făcut vrednic, nu spre vânatul
peștelui, ci spre vânatul oamenilor, să prindă întru mân-
tuire pre lume oamenii cu învățătura și cu minunile, cum
a prins în mare peștii, cu mreaja. Sutașul sănătate slugii
sale a dobândit pentru plecare, iar Petru Apostol și învă-
țător lumii a stătut, căci cu aceste cuvinte l-au întărit și
l-au mângâiat Domnul zicând: Nu te teme, că de acum
nu vei vâna pește, ci oameni.
Dacă i-au făgăduit Domnul această dregătorie, ce a
făcut Petru și ceilalți ? Spune Sfânta Evanghelie, că
pentru acea minune ce au văzut, au tras corăbiile la
uscat, au lăsat toate și au plecat după Dânsul. De aici să
ne învățăm a fi ascultători către Domnul Hristos; toate
să părăsim pentru Dânsul. Să nu ne fie mai drag nici
avuție, nici tată, nici mamă, nici prietenii, mai vârtos
decât Domnul nostru Hristos și învățătura Lui cea
sfântă. Acest gând să fie întru tot omul creștin, ca pentru

chemarea ce ne-au făcut Domnul nostru, după Dânsul să
umblăm, iar nu după lume. Chiar de ne-ar opri lumea
toată și de ne-ar fi și de părinți și de prieteni a ne des-
părți, nici atunci de după Dânsul să nu ne întoarcem și
zisa Lui să nu părăsim; că iată Apostolii, oameni de
rând și necărturari fiind, numai pentru cuvânt și pentru
minune au lăsat toate și au plecat după Dânsul. Noi în
toate zilele auzim cuvântul Lui și minunile Lui socotim,
și nimic nu ne poate îndemna să urmăm Lui. Aceia nici
acasă nu s-au mai întors, ci au părăsit toate câte aveau.
Avraam pentru Dumnezeu, a lăsat tot, și țara și
rudeniile și prietenii, și a fost nemernic (adică străin)
într-altă țară (Facere 12, 1, 4); iar noi, pentru Dum-
nezeu, nicicum să lăsăm ceva, ci de nu ne-am jura încă
pre numele Lui. Dacă nu dăm săracului, încă să nu-i
luăm ce are. Dacă nu ajutorim căzutul, neputernicul,
încă să nu-1 asuprim, să nu-1 amărâm. Dacă nu ne pasă
de binele nostru cel netrecut să-l agonisim, încă să nu-1
risipim. Dacă ne lenevim a sluji lui Dumnezeu, încă să
nu-1 mâniem.
O Doamne Iisuse Hristoase, dă nouă ca darul Tău
să sufle întru inimile credincioșilor Tăi, să se afle în
mreaja Apostolilor Tăi, scoțându-i dintru adâncul răută-
ților lumii acesteia și trăgându-I către marginea Împără-
ției Tale, pre care noi toți să o dobândim, pentru mila și
pentru îndurarea Ta cea mare, că a Ta este puterea,
cinstea, biruirea, slava, frumusețea și toată lauda, dim-
preună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea
și întru veci netrecuți și nesfârșiți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Vrând Domnul nostru Iisus Hristos să învețe pre
oameni ca să fie blânzi și răbdători, această învățătură
au dat de au zis: Cine nu se va întoarce și să fie ca un
prunc, nu va intra întru Împărăția cerului. Pruncul nu
ține mânie, nici are scârbă în sine să gândească rău
cuiva. De o parte îl bat și-l izgonesc, de altă parte se
întoarce și vine. Pizmă și zavistie nu are. Așa vrea
Domnul să fie credincioșii Săi: răbdători, blânzi,
nemânioși și rău pentru rău nimănui să nu facă. Cum Îl
auzim învățând Însuși într-această Sfântă Evanghelie de
astăzi pre care o scrie Luca Evanghelistul Cap. 6 stih
31,36.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru dragoste, blândețe și neținerea mâniei.

Cum este focul în mijlocul altor făpturi, de lumi-
nează și încălzește, așa și dragostea cea deplin în mij-
locul altor bunătăți, luminează și încălzește sufletul și-l
aprinde cu dragoste către Dumnezeu.
Dragostea se împarte în două părți: o parte este
văzută, alta nevăzută. Cu partea cea nevăzută se cade a
iubi pre Dumnezeu Cel nevăzut, cu tot sufletul, cu toată
inima, cu tot gândul, și a face voia Lui și învățătura Lui,
și a dori de viața cea nevăzută ce este în veacul ce va să
fie. Iar cu partea cea văzută se cade a iubi pre aproapele
său ca și pre sine; nu numai pre prietenii noștri, ci și pre
vrăjmașii noștri.
Domnul au zis (Matei 5, 44): „Iubiți pre vrăjmașii
voștri, faceți bine celor ce nu vă iubesc pre voi grăiți de
bine pre cei ce vă blesteamă pre voi, rugați-vă pentru cei
ce vă năpăstuiesc pre voi“. Aici pe scurt umple Domnul
toată învățătura creștinească, căci din dragoste purcede
mila, cum avem chip pre Domnul Hristos, că au iubit
lumea, pentru care dragoste am dobândit mila Lui, pen-
tru care milă suntem izbăviți. Nu poate fi mai mare dra-
goste decât aceasta, că a murit Domnul Hristos pentru
vrăjmașii Săi; nici poate fi mai mare milă decât aceasta,
că au iubit Domnul Hristos pre vrăjmașii Săi.
Și întru noi, nu va putea fi mai mare milă decât
când vom avea dragoste sufletească către vrăjmașii
noștri. Așa a făcut David milă cu Memfivoste nepotul
lui Saul vrăjmașul său, căci pentru dragostea ce avea cu
Ionatan tatăl său, întoarse de-i dădu toată avuția lui Saul
moșul său (precum scrie la a doua Carte a împăraților 9,
7). Așa a făcut Pavel Apostol, Ștefan întâiul mucenic, în
sfârșit toți drepții Legii Vechi și Legii Noi.
O, mare bine au agonisit nouă și frumoasă cunună
au împletit nouă Dumnezeu cu această dragoste. Mare
este cu adevărat milostenia, că pentru dânsa Dumnezeu
ne iartă păcatele. Nimic nu este mai mare decât când
iertăm pre cei ce ne sunt vinovați nouă; atunci îndată
dobândești cununa biruirei și te lipești de Dumnezeu,
cum și grăiește Sfinția Sa prin gura proorocului și zice
(Ps. 24, 22): „Cei ce nu țin mânie și cei drepți, se lipesc
de mine“. Drepții sunt cei ce nu fac strâmbătate
nimănui: nici la prieteni, nici la vrăjmași. Cel ce va vrea
să răsplătească, acela va afla răsplătire de la Dumnezeu.
Dacă vreunul va ținea altuia mânie și de la Dumnezeu
va cere iertare, sau dacă către om nu va avea dragoste și
de la Dumnezeu va cere milă, cine se va ruga pentru
iertarea păcatelor unuia ca aceluia (grăiește Isus Sirah
cap. 28, stih 1, 4) ?
Pentru aceea, iartă pre cel ce te-a păgubit și te-a
mâniat, căci în ce ceas te vei ruga lui Dumnezeu pentru
iertare, într-acel ceas va ierta păcatele tale, fiindcă așa
au făgăduit și au zis (Mat. 6,14): „De veți ierta pre
oameni de greșelile lor, va ierta și Dumnezeu Părintele
vostru greșelile voastre; iar de nu veți ierta pre oameni
de greșelile lor, și Părintele vostru Cel din cer, nu va
ierta pre voi de greșelile voastre“.
Domnul nostru Iisus Hristos au văzut, că până sun-
tem într-această viață, până atunci suntem sub mare
neputință și sub mare lipsă și nenorocire supuși, însă nu
pre toți într-un chip asuprește neputința și nenorocirea.
Pentru aceea Domnul au învățat ca, cei ce sunt mai
slobozi de lipsă, de neputință, să le fie milă de cei mai
neavuți, de cei mai neputincioși. Pre care vor vedea în
sărăcie înnotând, în boli zăcând, de agonisită scăpați, de
bătrânețe slăbiți, în scârbe căzuți; pre unii ca aceia
învață Domnul cei mai avuți, cei mai sănătoși, cei mai
tineri, cei mai bogați, cei ce mai au pace, să-i ajute, să-i
miluiască. Și aceasta nu învață Domnul pre unul sau pre
doi, ci pre toți câți sunt credincioșii săi. Așa de demult
cu proorocii a dus oamenii către milostenie zicând cu
Isaia Prooroc (58,7, 8): „Frânge pâinea ta săracului,
flămândului. Pre cei fără de casă, du-i în casa ta. De
vezi omul gol, îmbracă-l. Atunci va străluci de diminea-
ță lumina ta și sănătatea ta degrab va înflori și va merge
înainte dreptatea ta și slava lui Dumnezeu te va încon-
jura. Atunci vei striga și Dumnezeu te va auzi, și încă
grăind tu, va zice: Iată am venit”. Așijderea și prin
Miheea Prooroc zice (6, 8): „Ți-a arătat, omule, care
lucru este de treabă înaintea lui Dumnezeu și ce trebu-
iește lui Dumnezeu de la tine, adică să faci dreptate, să
iubești milostenia și să ostenești pentru Dumnezeul tău“.
Întru aceste cuvinte ale Domnului nostru și ale prooro-
cilor Sfinției Sale, arată nouă cărora vom urma și de
care vom asculta, de ne este voia să dobândim mila
Domnului nostru.
PARTEA A DOUA:
Pentru milostivirea ce are Dumnezeu spre noi și cum

ne vom asemăna Lui cu milostivirea.
De vrei să știi mai bine cum vei putea fi milostiv,

iată că Domnul dă nouă chip de ne învață cum vom fi
milostivi și zice așa: „Fiți milostivi precum și Părintele
vostru Cel din cer este Milostiv“. Cum este milostiv
Părintele nostru Cel din cer, plină este Scriptura de
aceasta, iată cum grăiește David Proorocul (Ps. 144, 9):
„Mila Domnului este preste toate făpturile lui. De mila
lui este plin pământul și merge din neam în neam spre
cei ce se tem de Dânsul”.
Mila Domnului se arată mai întâi într-aceasta, că
pocăința omului îndelung o așteaptă și îndelung rabdă.
Noi greșim, iar Dumnezeu tace ca și cum nu ar ști.
Dumnezeu își oprește certarea, iar noi nu ne oprim de
păcate. Dumnezeu ne tinde mila Sa, iar noi ne întindem
în răutăți precum despre aceasta și Petru Apostol
mărturisește zicând: „ Cu răbdare îngăduiește Dumne-
zeu pentru noi, că nu vrea pre nici un om să piardă, ci
vrea să se întoarcă toți să se pocăiască“. Mare milă arată
nouă Dumnezeu cu aceasta. Pre îngeri, dacă greșiră,
nu-i răbdă; pre omul cel dintâi așijderea. Pre îngeri din
cer i-au pierdut, pre Adam din rai îl izgoni (Facere 3,
23), iar acum așteaptă și rabdă până la bătrânețe, doară
cândva ne vom veni în simțire.
Al doilea, se arată mila lui Dumnezeu oamenilor și
mai vârtos celor ce de bună voia lor se întorc de către
dânsa, și cu păcate grozave și de pieire se depărtează de
Dânsul; iar Dumnezeu în multe chipuri și cu milă în
multe feluri îi cuprinde către Sine, îi cheamă cu bine tot-
deauna și dă tuturor într-un chip, nu numai celor ce nici
o slujbă nu-i slujesc, ci și celor ce răutăți și păcate
înmulțesc.
Al treilea, și aceasta este mila lui Dumnezeu mare,
când primește și pre omul cel păcătos, dacă se întoarce
către Dânsul, el care de multe ori L-a mâniat cu fapte
rele și grozave, așa precum zice și Proorocul: În ce ceas
se întoarce păcătosul din răutățile sale, într-acel ceas
uită Dumnezeu păcatele lui. Că aceasta este adevărat,
socotește pilda ce scrie Luca Evanghelistul (15, 20, 21):
Când feciorul cel curvar, dintr-acea slujbă rea a diavo-
lului, s-a întors la casa tatălui său, atunci tatăl său, dacă
l-a văzut de departe, îndată a ieșit înaintea lui de l-a
întâmpinat, în brațele sale l-a cuprins, l-a sărutat, toate
greșelile lui și cheltuielile i-a iertat, cu veșmântul cel
dintâi l-a îmbrăcat, inel în degetul lui i-a dat și încălță-
minte în picioare. Și nu pentru altceva, ci numai pentru
că s-a întors din păcate și a mărturisit greșelile sale
zicând: „Părinte, greșit-am la cer și înaintea ta, și nu
sunt vrednic să mă chem fiul tău, ci mă fă ca pre unul
din argații tăi“.
Aici Domnul Hristos au tâlcuit, că Părintele este
Dumnezeu, iar fiul este fiecare om păcătos. A arătat
mila Părintelui Său spre omul cel păcătos, care, când se
întoarce din păcate și spovedește răutățile sale înaintea
lui Dumnezeu și duhovnicului său, gata este Dumnezeu
să-l ierte, Împărăția cea netrecută să-i dăruiască, veș-
mântul sfântului Botez ce a pierdut, iar să-i dea, și toate
darurile îi dă ca și cum nu L-ar fi mâniat nici odinioară.
De aici poate cunoaște fiecare cât este de mare mila
Părintelui Ceresc, că Sfinția Sa nu alege, ci fiecăruia
este Milostiv. Zice soarelui Său să strălucească și celor
răi ca și celor buni, și celor nedrepți ca și celor drepți; și
dă ploaie precum celor buni, așa și celor răi. Pe lângă
acestea, toate faptele noastre cele rele ce ni se par bune
și frumoase, iar înaintea lui Dumnezeu sunt rele și gro-
zave, Sfinția Sa așa le tocmește și le înfrumusețează
spre binele nostru, ca și cum am face tot bine.
Deci și noi, de ne este voia să plinim zisa Domnului
nostru Hristos, să facem bine nu numai prietenilor
noștri, ci și vrăjmașilor noștri (Matei 5, 44). De vom
face bine numai celor ce ne fac nouă bine, acea dragoste
nu este dumnezeiască, ci este omenească. Și păcătoșii, și
tâlharii, și furii pre ai săi iubesc și unul altuia fac bine.
Pentru aceea întocmai cu dânșii muncă vor lua; iar cel
ce va face bine săracului, neputernicului și celui ce nu-1
iubește pre dânsul, acea dragoste și acea milă este dum-
nezeiască și sufletească. Cine va avea acea milă, mare
plată va lua de la Dumnezeu și fiu Aceluia se va chema
după cuvântul Sfinției Sale ce au grăit (la Matei 5, 12):
„Bucurați-vă și vă veseliți când veți face așa, că plata
voastră multă este în cer și veți fi fii Celui de sus“. Așa
și vrăjmașul tău acum, cel ce ți-a făcut rău, de-1 vei
îngădui cu blândețe, atunci și vrajba lui vei potoli și la
pocăință îl vei aduce, dacă va vedea răbdarea ta. Și
însuți pentru blândețea și pentru răbdarea ta, cununa
Împărăției cerului vei dobândi, pre care, pre noi pre toți
ne învrednicește să o dobândim, Iisuse Hristoase Dum-
nezeul nostru, că Ție se cuvine toată cinstea, mărirea și
puterea, dimpreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum
și pururea și în vecii vecilor. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Nu este nimic așa de dulce sufletului nostru întru
acest veac, ca atunci când se pomenește învierea din
morți și a doua naștere întru viața de veci. Cu această
pomenire se veselesc sufletele drepților. Sufletele păcă-
toșilor se întorc la pocăință, cu fapte bune le îmbogă-
țește, de păcate și fără prihană le ferește și tot binele și
frumusețile lumii ca o nimic le socotește împotriva fru-
museții celei veșnice, care după înviere se va arăta celor
drepți. Pentru aceea se cade nouă să credem tare în
învierea, pre care Domnul ne-au arătat nouă nu numai
cu cuvântul, ci și cu lucrul și cu mare minune ce au
făcut cu fiul văduvei în cetatea Nain, precum mai
lămurit auzim astăzi din Sfânta Evanghelie pre care o
scrie Luca Evanghelistul Cap. 7, stih 11,16.
PARTEA ÎNTÂI:

adevărată, a Lui minune ce au făcut.
Să cunoaștem astăzi dintru această Sfântă Evan-

ghelie, iubiții lui Dumnezeu, că Domnul Hristos nu este
om de rând, cum îl grăiesc jidovii și arienii, ci este
Dumnezeu adevărat. După călătoria ce au făcut și după
atingerea de pat, om deplin Se arată; iar după cuvânt și
după minune, Dumnezeu deplin Se mărturisește, căci
putea numai cu un cuvânt să învie mortul, ca și pre
Lazăr (Ioan 11, 43). Pentru aceea Se atinse de pat, ca să
cunoască toți, că și trupul Lui este dătător de viață și de
înviere și să știe, că este Acela Care din început au zidit
din pământ pre om, i-au dat suflet de viață (Facere 2, 7)
și lumină de vedere. Pre acest tânăr l-a întors din
pământ și i-au dat suflet; nu altul, ci pre acelaș ce ieșise
din trup, iarăși l-a întors în trup, ca să cunoască că din
puterea glasului Său, învie morții, Îl ascultă portarii
iadului și sloboade morții din închisorile iadului.
Mari și minunate minuni au făcut Domnul nostru
Iisus Hristos, nu ca un om, ci ca un Dumnezeu adevărat:
au schimbat în Egipt apele în sânge (Ieșire 7,17,18);
celui ce era din naștere orb, i-au dat vedere (Ioan 9, 7);
stricații au curățit numai cu un cuvânt; pe draci din
oameni au izgonit; din cinci pâini, cinci mii de oameni
au săturat în pustie; din apă, vin au făcut; din ologi, cu
picioare au făcut; pre surzi i-au făcut să audă și pre muți
să grăiască; pre Lazăr cel de patru zile mort, l-au înviat
și pre fata lui Iair. Așa și pre tânărul din Evanghelie
înaintea mulțimii l-au înviat.
Spune Sfânta Evanghelie că I s-au făcut milă de
sărăcia femeii aceleia, căci avea numai pre acel copil și
i-au zis: Nu plânge, că astăzi vei vedea mărirea lui
Dumnezeu, numai să Mă cunoști că Eu sunt învierea, nu
numai copilului tău, ci și tuturor celor ce vor crede în
Mine. Acestea dacă auziră cei ce duceau patul, au stătut,
și au grăit Hristos: Tinere ție zic, ascultă glasul Făcăto-
rului tău, Cela ce biruiește cu moartea și cu viața. Eu zic
morții să se ducă de la tine, iar tu te scoală. Atunci
îndată s-a sculat mortul, a șezut și a început a grăi. Nu
s-au rugat ca Ilie nici ca Elisei proorocii lui Dumnezeu
căci acestora ca unor oameni le trebuia rugă, să-i audă
Dumnezeu să învie mortul; iar Domnul Hristos ca un
Dumnezeu ce este, Însuși cu puterea Sa au înviat mor-
tul. Atunci s-au spăimântat toți dacă au văzut această
minune că a înviat mortul. Mai vârtos se mirau de
puterea Lui cea mare și au început a lăuda pre Dum-
nezeu și a grăi, că mare Prooroc S-a sculat întru noi, și
au miluit Dumnezeu pre oamenii Săi. Îl grăiau Prooroc
căci era de cinste acest nume în israiliteni. Îl grăiau mai
mare decât proorocii ce au fost mai înainte de Dânsul,
pentru lucruri minunate ce făcea, pe care nimenea din
oameni nu le putea face. Pentru atâtea minuni ce făcea,
era cunoscut și știut, nu numai în jidovi, ci și în toate
laturile lumii.
Pentru aceea noi credem, că Sfinția Sa este Dumne-
zeu mai înainte de veci întocmai și asemenea și Unul cu
Părintele Ceresc după Dumnezeire. Acela este Izbăvito-
rul lumii, învierea noastră și viața de veci. La ziua de
apoi Acela va învia neamul omenesc cu trâmbița înge-
rului și va aduna înaintea mărirei Sale toate neamurile
(Matei 25, 32), și va da fiecăruia după lucrul lui -
păcătoșilor: munca de veci și matca focului, iar
drepților: viața de veci și Împărăția cerului.
PARTEA A DOUA:
Pentru învierea a toată lumea și pentru slobozirea

din robia acestei lumi.
Iarăși zic ca și din început, că nimic nu este mai

dulce sufletului întru acestă lume, decât atunci când
aude și crede în învierea morților, și înnoirea întru viață
neputredă și fără de moarte și în unirea sufletului cu
trupul în lumea ce va să fie. Pentru aceea, pururea ni se
cade să ne aducem aminte de acestea ca niște robi.
Precum robii fiind în închisori și în robii grele, tot-
deauna gândesc la scăparea lor, la casa și la moșia lor;
așa și noi să gândim totdeauna la învierea și la slobo-
zirea noastră, căci aceia ne va scăpa de scârbele și de
grijile acestei lumi, de moarte și de putrejune. Noi încă
suntem ca într-o robie întru această lume, între duhuri
rele și vrăjmașe. Nici odinioară nu avem veselie deplin.
Putem și noi să zicem cu acei care au fost robi în Vavi-
lon (Ps. 136, 4): „Cum vom cânta cântarea Domnului în
țară străină ?“ Cu adevărat această lume este străină; nu
este a noastră, ci suntem străini într-însa; nu avem aici
cetate stătătoare. Să căutăm pe cea viitoare să o aflăm,
că aceea este moștenirea noastră cea stătătoare. Pentru
aceea, nimic să nu avem mai de cinste întru această
lume, ca moștenirea veacului ce va să fie și ca veselia
cea adevărată. De aceasta să ne aducem aminte. Cu
acestea să ne veselim sufletele noastre, gândind de
moarte și de viața cea fără de moarte. Acestea sunt
porțile prin care vom trece la viața cea de veci în veacul
ce vine. Aceste porți stau împotriva noastră. Una din ele
este groaznică și cu durere, este moartea care duce tru-
pul în pământ și în putrejune. Alta, foarte veselă și
frumoasă, este învierea care ne duce din întuneric în
lumină, din moarte în viață, de pe pământ în cer (Ioan 5,
24).
Pentru aceea și ziua și noaptea să ne aducem aminte de
aceea; în viață curată și fără de păcate să petrecem; să
ne gătim de moarte și de înviere; să ne împodobim
sufletele noastre cu toate podoabele cele sufletești și cu
toate faptele cele bune. Atunci vor lumina bunătățile
tale înaintea cetelor îngerești, înaintea a toată lumea, și
te vei veseli cu drepții întru veselie neîncetată, întru
binele acela de care scrie Pavel Apostol (I Corinteni 2,
9), că nici ochi l-au văzut, nici urechi l-au auzit, nici la
inimă a intrat Împărăția cea de sus a cerului, care noi
toți să o dobândim, pentru Darul Domnului nostru Iisus
Hristos, a Căruia este toată ținerea, slava și cinstea,
dimpreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și
pururea și în vecii vecilor netrecuți și nesfârșiți.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Când plugarul vrea să samene sămânța, trimite mai
înainte argații săi de taie mărăcinii și ară pământul, apoi
scoate sămânța din jitniță de o samănă. Această sămânță
trupească, se aseamănă celei sufletești. De aici au luat
pildă și Hristos despre sămânța cuvântului lui Dumne-
zeu. Când au vrut să-l semene pre pământul cel înțele-
gător al inimii omenești, au trimis slugile Sale: pre
patriarhi, legea, proorocii, ca să taie mai înainte spinii
păcatelor și închinăciunea idolilor din sufletele noastre,
apoi Însuși Dumnezeu au venit să samene sămânța Sa,
cum auzim acum mai lămurit din Sfânta Evanghelie pre
care o scrie Luca Evanghelistul. Cap. 8, stih 5 ,15.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru semănatul seminței; cum pier trei părți și

numai a patra parte rodește.
Domnul Dumnezeu în multe chipuri și în multe

feluri au îngrijit de mântuirea neamului omenesc și cu
mare înțelepciune au grăit către dânșii, uneori deschis și
la arătare, alte ori acoperit și cu pildă, cum și aici, ca de
alt oarecine grăiește de Sine, cum au venit din cer ca un
semănător să semene cuvântul bunei vestiri, și ia pildă
din semințele ce cad pe cale, pe piatră și în mărăcini, și
grăiește: Ieșit-au semănătorul.
De unde au ieșit și unde au venit ? Ieșit-au Hristos
Fiul lui Dumnezeu, din brațele Părintelui, din Domnia
Sa cea înaltă, întru robii Săi cei de jos, din cer pe pă-
mânt. Noi către Dânsul n-am putut merge pentru păca-
tele noastre, ci Însuși au venit către noi să mărturisească
și să spuie nouă de Împărăția cerului și de binele de
veci. Aceasta este așa ca și cum ar fi niște vinovați ce
stau departe, dinafară de curțile împărătești, și vrând
împăratul să-i ierte și să le dea pace, nu-i bagă înlăuntru,
ci însuși el iese dinafară de grăiește cu dânșii. Așa au
făcut și Domnul nostru Iisus Hristos Împăratul mărirei
de veci: au ieșit de la scaunul Împărăției Sale și au venit
către noi.
N-au pierdut pre lucrătorii cei răi și leneși, pre noi
care îl părăsisem și în locul Lui ne închinam idolilor și
dracilor, ci cu blândețe au vorbit cu noi. Nu numai cu
cuvântul și cu învățătura au îngrijit de noi, ci încă S-au
și trudit și ca un plugar au ostenit. Au ieșit întru această
lume ca un plugar în țarina sa, să trudească, iar nu să
odihnească. Plugarului nu se cade să odihnească. Sfinția
Sa Hristos în chipul unui plugar, care cu acest gând
seamănă, ca nici un grăunț să nu piară, ci toate să facă
roadă, iar care grăunț cade în laturi pe cale, sau pe
piatră, sau pe spini, acesta nu se face cu voia semănă-
torului;—Sfinția Sa Domnul Hristos, zic, cu acest gând
au semănat sămânța cuvântului Său, ca să nu piară nici
unul, ci toți să se mântuiască.
Este în afară de voia lui Dumnezeu când nu pri-
mesc toți într-un chip cuvântul Lui, ci însăși arătura,
adică inima oamenilor, este vinovată. Întru aceasta
cuvântul lui Dumnezeu se aseamănă seminței, întâi pen-
tru aceasta, că precum este aruncată sămânța în pământ
pentru roadă și pentru spor, așa și cuvântul lui Dum-
nezeu este semănat întru inimile oamenilor. Al doilea,
pentru hrană se închipuiește cuvântul lui Dumnezeu,
seminței; că precum iese din sămânță hrană de viață
trupească, așa și din cuvântul lui Dumnezeu iese hrană
sufletească întru viața de veci. Al treilea, pentru aceasta
se cheamă cuvântul lui Dumnezeu sămânță, căci precum
sămânța nu face roadă în fiecare pământ, așa și cuvântul
lui Dumnezeu nu face roadă întru inima fiecărui om,
cum se arată în Sfânta Evanghelie de astăzi, care zice că
semănătorul semănând sămânța sa, una a căzut lângă
cale, a fost călcată și apoi mâncată de păsări. Calea este
inima oamenilor, prin care trec și se petrec gândurile ca
niște valuri de mare, care intră și ies cum ar umbla
printr-o cârciumă mulțime de oameni. Întru acea inimă,
un gând iese, iar în locul lui mai multe intră. Întru acea
inimă, nu se poate acoperi să facă roadă cuvântul lui
Dumnezeu, Ci este călcat și sfărâmat de picioarele gân-
durilor celor rele și este mâncat de păsări, adică de
dracii văzduhului.
A doua sămânță este aceea care cade pe pământ
pietros și răsare curând, dar pentru că nu are umezeală,
când răsare soarele ea se vestejește și seacă. Aceștia
sunt acei care cu osârdie ascultă cuvântul lui Dumnezeu,
cu drag îl primesc și laudă pre cela ce spune, iar vreme
multă întru sine nu-1 țin; căci grijile și valurile cu care
sunt împietrite inimile lor, nu lasă să se înrădăcineze
cuvântul lui Dumnezeu întru dânșii. Sunt seci căci n-au
umezeală de umilință, sau de lacrimi, sau de smerenie,
ca și o piatră pe care măcar că răsare sămânță, totuși cât
o lovește fierbințeala soarelui, îndată seacă. Fierbințeala
care seacă sămânța cuvântului lui Dumnezeu este aceas-
ta: Întâi, cât aude cineva cuvântul lui Dumnezeu, tot cu
drag îl primește, până nu se vădește păcatul acela întru
care este împietrită inima lui, care păcat nu este bucuros
să-l părăsească. Curvarul când aude vădindu-se faptele
altora ca tâlhăria, furtișagul, uciderea, ascultă cu drag;
iar dacă îl atinge de curvie întru care este împietrită
inima lui, îndată se mâhnește, se scârbește și învățătura
aceea nu-i place. Al doilea, până atunci ține minte
cuvântul lui Dumnezeu, până este în pace de supărarea
diavolului; iar cât simte supărare și fierbințeală de la
vrăjmașul, îndată uită cuvântul lui Dumnezeu. Al
treilea, când văd că le este ceva greu a ridica după învă-
țătura cuvântului lui Dumnezeu, ori pagubă întru ago-
nisită pentru milostenie ce le este a da, ori cu sine a
trudi și a posti, îndată și aceștia cad din învățătura
cuvântului lui Dumnezeu. Al patrulea, când vine pre
dânșii năpaste și grijă de la împărați, de la cei mai mari
păgânești, pentru lege și pentru credință cum a venit
creștinilor în zilele lui Neron, ale lui Dioclițian și ale
altor împărați tirani. Și atunci unii au răbdat și au
dobândit cununi de mucenie, alții au căzut din credință
și au pierit.
A treia sămânță a căzut în spini, a crescut puținel,
iar dacă se înălțară mărăcinii, o împresurară și nici
aceasta n-a făcut roadă. Mărăcinii sunt avuția. Cei ce au
avere, mare grijă și valuri au pentru ea. Cum înneacă
mărăcinii sămânța, așa și averea îneacă cuvântul lui
Dumnezeu. De n-ar fi tâlcuit Însuși Hristos că mărăcinii
sunt avuția, s-ar crede că numai mărăcinii, adică spinii
înghimpă și vatămă, iar avuția îndulcește. Dar de vei
socoti în ce chip strică averea cuvântul lui Dumnezeu,
atunci vei crede acest tâlc: întâi, avuția face grijă în
gând. Acei care strâng cu lăcomie, nici odinioară nu au
liniște în gând, ci totdeauna se înmulțesc griji întru dân-
șii. Pentru aceea este la întâia carte către Timotei (6, 9):
„Cei ce vor să se îmbogățească, cad în griji și în năpăști
mari“. Al doilea, averea este vrăjmașă lucrurilor celor
bune, că nu poate să se roage curat fără de gânduri, nici
își poate înălța mintea către Dumnezeu, acela ce este
cuprins de avuție nedreaptă. Pentru aceea este zis (Matei
6, 21): „Unde este avuția ta, acolo este și inima ta”. Al
treilea, spinii adică averea, înneacă cuvântul lui Dum-
nezeu cu valurile ce lacomii au peste măsură împrejurul
averii lor. Măcar că și ascultă cuvântul lui Dumnezeu,
însă mai mult gândesc de bani cum îi vor adauge.
Acelora ce se îmbogățesc cu nedreptul, nici odinioară
nu le ajunge, și acolo cuvântul lui Dumnezeu nu are loc,
căci este înnecat de acele griji.
PARTEA A DOUA:
Pentru cele trei părți din sămânța cuvântului lui

Dumnezeu ce piere întru inimile oamenilor, și pentru
a patra sămânță ce face roadă.
După pilda ce au grăit Domnul Hristos întru această
Sfântă Evanghelie cunoaștem, că trei părți din oameni
pier și numai a patra parte se mântuiesc.
Cei dintâi sunt ca o arătură în care nu intră cuvântul
lui Dumnezeu, căci le este greață de dânsul, cum ar fi un
bolnav ce-i este greață de bucate. Precum de bolnavul
ce-i este greață de bucate, nici o nădejde nu este, așa și
de cei ce le este greață de cuvântul lui Dumnezeu, o
nădejde slabă este de mântuire.
Cei de-al doilea sunt către ascultarea cuvântului lui
Dumnezeu ca o arătură în care, măcar că și intră sămân-
ța și răsare, dar îndată seacă. Aceia sunt ca niște bol-
navi, care, măcar că nu le este greață de bucate, dar dacă
mănâncă, nu le pot înghiți. Precum de acei bolnavi
puțină nădejde este de sănătate, așa și de mântuirea
acestora.
Cei de-al treilea sunt ca o arătură în care, măcar că
și intră sămânța, însă roadă nu face. Într-aceștia cuvân-
tul lui Dumnezeu este ca niște bucate ce nu se mistuiesc,
ci mai mult îngreunează decât satură. Și de aceștia este
nădejde ca și de ceilalți.
Cei de-al patrulea sunt acei care primesc cuvântul
lui Dumnezeu cu inimi bune și drepte, și fac rod întru
răbdare. Pre aceștia Dumnezeu îi aseamănă pământului
celui bun. Precum rodește pământul cel bun din puțin
mult, așa și aceștia din puțină învățătură multe și mari
fapte bune fac. Din puțină sârguință a lor, Dumnezeu le
adaugă cu miile binele și darurile întru Împărăția ceru-
lui. Pentru puțina dare, acolo îi îmbogățește cu avuție
cerească nemăsurată. Cu cât este mai înalt cerul de
pământ, cu atâta este mai mare și plata lui Dumnezeu
decât lucrul cel bun ce lucrează cineva pre lume. Cum
este pământul cel bun ce rodește în toate vremile, așa și
aceștia, și în răutăți, și în griji, și în frică, și în nevoi, și
în năpăști, stau tare lângă cuvântul lui Dumnezeu și
lângă credința Lui. Aceasta este roada care o fac întru
răbdare.
Pentru aceea, să socotească cine cum este întru
inima sa, și cine cu ce gând ascultă cuvântul lui Dum-
nezeu, căci pentru aceea scrie Evanghelistul, că grăind
Domnul Hristos aceste cuvinte, strigă: „Cine are urechi
de auzit să audă“. Strigă Hristos cu cuvântul, cu lucrul,
cu viața, cu moartea, ca să ne întoarcem către Dânsul;
strigă celor surzi să audă; strigă celor ce dorm ca să se
trezească; strigă celor leneși să se simtă; strigă celor ne-
înțelegători să înțeleagă; strigă celor rătăciți să se întoar-
că; strigă celor păcătoși să se pocăiască; strigă cu Scrip-
turile în toate zilele, cu slugile sale: cu arhiereii, cu pre-
oții, cu toți învățătorii Bisericii; strigă tuturor de orice
vârstă bătrânilor, tinerilor; sănătoșilor, bogaților, săraci-
lor, strigă să-și aducă aminte de moarte, de ziua cea în-
fricoșată a judecății Lui, când va veni întru slava Sa cu
toți sfinții îngeri (Mat. 25,31) și de prăpastia iadului
unde se vor munci păcătoșii care nu se pocăiesc; strigă
să-și aducă aminte după aceea de Împărăția cerului și de
plata aceea ce vrea să o dea Dumnezeu întru acea zi:
bunătatea, frumusețea, dulceața, odihna, veselia întru
Împărăția cea de sus a cerului, pre care noi toți să o
dobândim, pentru mila și darul Domnului nostru Iisus
Hristos, a Căruia este toată mărirea, cinstea, ținerea și
închinăciunea, împreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt,
acum și pururea și întru veci netrecuți și nesfârșiți.
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
În mijlocul altor făgăduințe, Dumnezeu au făgăduit
celor buni, bine, iar celor răi, rău să le plătească.
Această Evanghelie de astăzi, cu pilda a doi oameni ne
arată și deschis ne spune, cum a fost, după moarte, celui
rău și cum a fost celui bun: cel rău se află în muncă, iar
cel bun în sânul lui Avraam; cel rău, muncit în văpaie de
foc, ars de sete și de usturime, iar cel bun, desfătat și
dezmierdat de îngeri și odihnit în sânurile lui Avraam.
Așa ne învățăm dintru această Sfântă Evanghelie
întâi, că după această viață trecătoare, îndată ce ieșim
din ea, este altă viață, care are plată de fiecare lucru. Al
doilea, că în iad nu este nici o odihnă, ci este muncă
cumplită totdeauna. Al treilea, că Domnul Dumnezeu
faptele cele bune cu bine le plătește, iar pentru cele rele
ceartă. Al patrulea spune, că oamenii cei morți au milă
către cei vii, și cei ce sunt în muncă nu ar vrea să
vadă pre alții cu sine acolo, cum mai lămurit auzim din
Sfânta Evanghelie de astăzi, pre care o scrie Luca
Evanghelistul. Cap. 16 stih 19, 31.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru bogații cei nemilostivi și pentru răbdarea

celor săraci.
Cu această pildă arată Domnul două cete de
oameni: bogații cei nemilostivi și săracii cei răbdători.
Precum pier bogații, pentru nemilostivire, și se vor duce
în matca focului, așa și cei săraci se mântuiesc, pentru
răbdare, și la Împărăția cea de sus se vor duce de îngeri.
Dar precum așa în zadar nu pier bogații, ci numai cei
nemilostivi, așa în zadar nici săracii nu se mântuiesc, ci
numai cei răbdători și mulțumitori, care, cu mulțumire
rabdă sărăcia și se feresc de toate faptele cele rele. Cei
ce fac răutăți și păcate, măcar de ar fi și săraci, în matca
focului de veci se vor duce (Matei 25, 45). Bogații care
vor face bine, vor fi duși în sânul lui Avraam de se vor
veseli. Pentru aceea Domnul Hristos arată și răul și
binele: răul, prin bogatul cel nemilostiv; binele, prin
săracul cel răbdător. Acestora amândurora arată Domnul
și sfârșitul și locul: celui sărac și mulțumitor, locașul
cel de sus între îngeri încununat; iar celui bogat și
nemilostiv, iadul între draci urâți, cum spune Sfânta
Evanghelie:
„Un om oarecare era bogat și se îmbrăca în porfiră
și în vison, și se veselea în toate zilele luminat”.
Bogatului nu i-au zis pre nume, fiindcă n-a fost vrednic
să-i pomenească Dumnezeu numele cum a zis și proo-
rocul (Ps. 15, 5): „Nu voi pomeni numele lor prin buzele
mele; iar săracului zise pre nume ca unui drept, fiindcă
numele acelora sunt scrise în cărțile vieții.
În vremea când era Hristos cu trup pe pământ, scrie
că era în Ierusalim un om anume Lazăr, foarte sărac, și
locuia înaintea porții unui om bogat și nemilostiv. De
aici au luat Domnul Hristos pilda aceasta pentru bogații
cei nemilostivi, care petrec în hrană, în băutură și în tot
binele de ajuns, iar pre cei săraci nu-i caută la sărăcia și
la greutățile lor, ca și bogatul din Evanghelie. Acesta se
îmbrăca cu porfiră și cu vison; cu dulceață mare se
veselea în toate zilele; mâncările îi prisoseau, băuturile
cu surle și cu timpene îl îndulceau, jocurile și danțurile
îl veseleau; cântecele și dezmierdările lumești îl desfă-
tau, slugile și slujnicile îl îmbunau, frumusețea lumii îl
dezmierda, avuția ca apa îi curgea; de toate părțile era
îngrădit de bine și de îndestulare. Dar săracul Lazăr în
sărăcie grea pătimea rău înaintea porții lui, în gunoi
zăcând gol, flămând și însetat; ziua de soare ars, noaptea
de ger înghețat, de toți părăsit numai de câini înconjurat.
Acestea toate cu blândețe le răbda și mulțumea lui
Dumnezeu făcătorului său.
Pre care dintru acești doi vom lăuda: pre bogatul
sau pre săracul ? Știu că mai mulți vor vrea cu cel bogat
și vor zice, că mai bine este a fi bogat și îmbrăcat cu
veșminte scumpe și frumoase, a mânca bine, a bea bine,
a se veseli cu cântece și a se dezmierda întru dulcețile
lumii, decât a zăcea în gunoi, gol și flămând.
Dar socotiți sfârșitul amânduror: săracul, după
atâtea scârbe, din gunoi a fost dus de îngeri în cer, acolo
cu dânșii în veci să se veselească; iar bogatul, după atâta
bine, a fost dus de draci în matca focului de veci. Era
îmbrăcat în porfiră și în vison, iar ca astăzi de năprasnă
îl ajunse pre dânsul sărăcie netrecută și de toate rămase
gol și pustiu. În loc de slugi, dracii îl trag în munci; în
loc de porfire, cu văpaie de foc îmbrăcat; in loc de
bucurie, suspine și plânsuri; în loc de mâncări scumpe și
de băuturi bune, foame și sete; în loc de surle, țipete și
vaiete groaznice. Atâta rămase de sărac într-o mică clipă
de ceas, încât o picătură de apă nu avea pe ce să
cumpere.
Și până în ziua de astăzi mulți bogați sunt ca acela,
și încă și mai cu asupră; că acela merse în muncă pentru
că nu dădu milostenie săracului; iar aceștia de acum iau
săracului încă și ce are, nicicum să-l miluiască.
Dar pentru că acela nu căuta de sărac și milă lui nu-i
era, pentru aceea a fost dus în matca focului nestins.
Acolo fiind în muncă, ridicat-a ochii săi în sus și a văzut
pre Avraam de departe și pre Lazăr în sânul lui, și stri-
gând a zis: Părinte Avraame, fie-ți milă de mine și
trimite pre Lazăr acela care oarecând zăcea înaintea por-
ții mele în gunoi, flămând, însetat, de câini încunjurat și
de mine nesocotit. Pre acela te rog să-l trimiți să-și
întingă vârful degetului său în apă și să-mi răcorească
limba mea, că mă muncesc cumplit întru această văpaie
de foc. Atunci Avraam nu-i răspunse lui să-i zică:
Omule nemilostive, cum nu-ți este rușine a chema pre
acela de care mai înainte te-ai scârbit, și ceri milă de la
care nici o milă nu i-ai făcut ? Nici una din acestea nu
i-a zis. Ca un drept și înțelept, n-a tulburat suflet muncit,
că-i era destul munca în care era, ci mângâind durerea
lui a zis: Fiule, adu-ți aminte de judecata lui Dumnezeu
cel drept, căci cu dreaptă măsură v-a măsurat (Matei 7,
2). Adu-ți aminte că tu ți-ai luat binele tău în viața ta.
Acolo în lume te-ai veselit larg și desfătat; de toate
poftele te-ai îndulcit după voia inimii tale, și în toate
păcatele slobod ai locuit. Pentru aceea, tu aici te mun-
cești și rău chinuiești, iar Lazăr după atâta patimă rea ce
a pătimit, aici se mângâie în locuri luminate și răco-
roase. Multă goliciune și multă foame și sete a răbdat;
pentru aceea aici este îmbrăcat și îndestulat și vesel în
veci netrecuți, cu îngerii locuind. Dar tu după acea viață
cu sațiu de tot binele și după avuție multă ce ai avut în
lume, aici ai venit la sărăcie atât de mare, că o picătură
de apă n-ai pe ce cumpăra, și de la noi ajutor în veci nu
vei avea, căci între voi și între noi o prăpastie mare s-a
întărit, în cât nici de acolo nu poate să vie cineva
încoace, nici de aici să vie acolo.
PARTEA A DOUA:
Pentru despărțirea cea veșnică a celor drepți de cei

păcătoși, și pentru că se cuvine a crede Scripturile, iar
nu să așteptăm morți din groapă să învie să ne spuie.
Cât stă de departe cerul de pământ și întunericul de

lumină, așa stau de departe drepții de păcătoși; și încă și
mai presus, căci drepții sunt în locuri luminate în mâna
lui Dumnezeu așteptând făgăduința bunătăților celor
nespuse, iar păcătoșii în oarecare locuri întunecate
așteptând dreapta judecată și răsplătirea cu munca
iadului. Precum faptele și voile lor osebite au fost, așa și
locașurile. Pentru aceea, mare prăpastie este între drepți
și între păcătoși, și mare despărțire este celor ce sunt de-
a dreapta lui Dumnezeu și celor ce sunt de-a stânga.
Nimenea nu au ieșit din Împărăția lui Dumnezeu de sus
să meargă în iad jos, nici din iad să mergă întru
Împărăția cerului.
Aici să se rușineze cei ce zic, că muncile au sfârșit
și că poate să iasă cineva din iad și să se ducă întru Îm-
părăția cerului, pentru că și bogatul acesta cu rugăciune
a cerut aceasta și n-a dobândit, ci numai ce i-a răspuns
Patriarhul Avraam de i-a zis: Fiule, nu poate nimeni să
iasă de acolo din munci și să vie aici la Împărăția ceru-
lui, că mare și netrecută prăpastie s-a întărit între noi și
între voi.
Dacă a văzut că n-a putut dobândi de sine ce s-a
rugat, apoi de acei vii a început a grăi și a se ruga și
zicea, să trimită pre Lazăr în casa părinților săi să măr-
turisească la cinci frați ce are, să nu vie și ei într-acel loc
de muncă. La aceea a zis Avraam lui: Au pre Moisi și
pre alți prooroci, deci să-i asculte pre dânșii. El a răs-
puns: Nu așa Părinte Avraame, ci de ar învia cineva din
morți și s-ar duce la dânșii, s-ar pocăi. Și iar a zis lui:
Nu îngrijești tu atâta de cei vii cât îngrijește Dumnezeu
care i-a făcut. Mii de mii de învățători le-a lăsat: Proo-
rocii, Apostolii, Arhiereii învățătorii lumii. Cine va
asculta de dânșii, acela nu va veni într-acel loc de
muncă unde te muncești tu. Ție, visuri și povești deșarte
ți-a părut Scripturile și n-ai crezut, pentru aceea ai căzut
în ce n-ai știut. De ar ști Dumnezeu că trebuie acest
lucru, și din morți ar trimite mărturisitori. Dar știe
Domnul Dumnezeu că nu este de folos acest lucru,
pentru aceea au ascuns de către noi acestea, căci de
multe ori s-ar închipui dracii în trupuri de oameni morți
și ar sminti pre mulți. Și din oameni s-ar scula amăgitori
și mincinoși. Pentru aceea ne-au zis să ascultăm de
Prooroci și de Apostoli cum scriu, că aceia adevărat
spun cu Duhul Sfânt, cui ce va fi după moarte. Deci,
cine nu va asculta de dânșii, măcar și din morți de ar
învia careva, încă n-ar crede; ca și atunci jidovii, că au
văzut morții înviind, de ce folos le-au fost ? Văzut-au
pre Lazăr înviat de patru zile mort și se ridicară să-l
ucidă (Ioan 12, 10). Văzut-au pre Domnul Hristos înviat
din morți și învierii Lui n-au crezut. Și pre Apostoli, că
înviau morții ca Petru pre Tavita și Pavel pre Eutih
(Fapt. Apost. 20,10)—căutau să-i ucidă. Așa este
necredința; nu crede nimănui: nici Scripturilor, nici
chiar celor ce înviază din morți.
Noi, iubiților, cu Scripturile să ne înțelepțim, că
acelea spun adevărat; Scriptura este lumină celor întu-
necați și povață celor rătăciți.
Sunt unii din cei ce se semețesc în filosofii și
tâlcuiesc după voia lor Scripturile și zic, că bogatul
acesta a fost așa. Și acum, care om moare nespovedit și
neîmpărtășit, merge în iad. Așa fiind, apoi, pentru cei
drepți, la ce ar veni Hristos la judecată ? Dar iată ce
zice Teofilact, prin alegorie: Poporul jidovesc se arată
prin bogatul, căci bogat era acela de demult, cu toată
știința și înțelepciunea îmbogățindu-se și cu cuvintele
lui Dumnezeu cele mai scumpe decât aurul și decât
piatra cea mai scumpă. Încă și în porfiră și în vison se
îmbrăca, împărăția având și preoția. Porfira închipuind
împărăția, iar visonul preoția, căci Leviții în veșminte de
vison se îmbrăcau la slujbele preoțești. Se veseleau în
toate zilele luminat, căci în toate zilele aduceau jertfe
dimineața și seara. Iar Lazăr închipuiește poporul cel
din păgâni, cel sărac de dumnezeieștile daruri și de
înțelepciune, și cel ce lângă uși zăcea, căci nu se cădea
păgânilor să intre în casă, fiindcă spurcăciune se soco-
teau, precum au strigat și asupra lui Pavel, că pre păgâni
a băgat în Biserică și a spurcat sfânt locul acela (Fapt.
Apost. 21, 28). Încă și bubos era, cu păcate împuțit și-l
lingeau câinii cei fără rușine, adică dracii se hrăneau cu
bubele sale, că dezmierdările lor sunt ale noastre bube și
rănile păcatelor. Prin moartea bogatului iarăși poporul
jidovesc se închipuiește, murind în păcatele sale și în
văpaia pizmei ard, pizmuind; iar cel sărac și necinstit
poporul cel din păgâni în sânurile lui Avraam tatăl păgâ-
nilor odihnește după adevăr, pentru că și Avraam păgân
fiind a crezut lui Dumnezeu, și de la slujirea idolilor, la
cunoștința dumnezeiască s-a mutat. Deci, și cei ce sunt
părtași mutării lui și credinței, cu adevărat și în sânurile
lui se odihnesc, soarta lui având și locașurile bunătăților
moștenind. Dorește jidovul de o picătură din stropiturile
cele vechi din Lege și de curățenii, ca să-și răcorească
limba lui și să poată îndrăzni și a grăi ceva către noi,
cum că Legea ar fi lucrătoare; dar nu dobândește, căci
Legea lor până la Ioan a fost. „Jertfa”, zice, „și prinosul
n-ai bine voit” (Ps. 39, 6), și altele. Și Daniil zice: „Va
pieri de tot ungerea și se va pecetlui prorocia” (Daniil 9,
24), adică a înceta și a se încuia ale Legii Vechi, a
prorocit. Iar tu și după obicei această pildă poți să o
tâlcuiești: că fiind tu bogat în răutăți, să nu treci cu
vederea pre mintea ta cea flămândă, care zace jos, - ea,
făcută ca să se ridice în sus. Nu o lăsa să zacă înaintea
ușilor, ci o bagă pre dânsa înlăuntru, ca să nu fie afară,
nici să zacă, ci să lucreze. Nu te desfăta numai trupește,
ca să nu te asemeni jidovilor.
Pentru aceea suntem datori să ne plecăm Scripturii
și învățătorilor Bisericii și să ascultăm ca să scăpăm de
pilda muncii bogatului, și cu Lazăr să dobândim raiul,
pentru mila și darul Domnului nostru Iisus Hristos, a
Căruia este cinstea, ținerea și toată puterea, dimpreună
cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și întru
veci nesfârșiți Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE:
Cum sunt vânturile cele mari de izgonesc și risipesc
norii și umbra lor nu se poate prinde de mâini de om,
așa și lucrurile a tot binele lumii, bunătatea și avuția,
toate cu degrab fug și trec de la noi: avuția de la noi și
noi de la ea, iar moartea este la mijloc de desparte una
de către alta. Domnul știind că nici un folos nu ne este
de avuție aici pre lume, ne învață să o mutăm în cer și
acolo să o ascundem, cum auzim lămurit din Sfânta
Evanghelie de astăzi, pre care o scrie Luca Evan-
ghelistul Cap. 12 stih 33, 40.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru: Să nu fim lacomi și să, ne îmbogățim aici, ci

să trimitem în cer avuția noastră.
Strânsoarea cea cu lăcomie, o oprește Domnul
Hristos, arătând nouă că nu suntem locuitori întru aceas-
tă lume, ci ne este a locui în cer. Deci, strânsoarea cu
lăcomie a avuției, slujește nouă numai întru această
lume și în puțină vreme. Pentru aceea Domnul Hristos
ne învață să ne îngrijim de cele veșnice, iar nu de cele
trecătoare.
Într-alt chip arată Domnul Hristos, că avuția este
amăgitoare, fiindcă se strică și piere aici pre lume de
rugină, de molii, de furi și de tâlhari. Deci în zadar va
nădăjdui cineva în lucru ca acela ce piere. Fiindcă în trei
lucruri zace avuția: în bani, în veșminte, în pietre scum-
pe, pentru aceea Domnul de aceste trei lucruri arată și
spune, că banii se strică de rugină și cu vremea chel-
tuindu-se se sfârșesc; veșmintele, moliile le mănâncă;
pietrele cele scumpe ce nici ruginesc nici moliile le mă-
nâncă, de furi și de tâlhari pier și toate trec. De și sunt
omului de treabă în această lume, însă cu lăcomie să nu
strângă, ci numai cât să-i ajungă hrană și îmbrăcăminte,
iar de aici, să dea în mâna săracilor, bisericilor, preoți-
lor, ca să afle în cer.
Avuția acestei lumi are un bine amăgitor; pe ea
nicidecum nu e cu putință omului să nu o iubească. Dar
că este amăgitoare avuția, spune Sfânta Scriptură (II
Cronica 33, 11): Manase împăratul jidovesc a fost împă-
rat mare și vestit. După aceea a fost rob în legătura Va-
vilonului. Așijderea Adonivezec împărat care prinsese
șaptezeci de regi de le tăiase degetele mâinilor și ale
picioarelor, și se hrăneau sub masa lui cu fărâmiturile ce
cădeau din masa lui; iar mai apoi ce făcuse el acelora,
așa și el a pățit (Judec. 1, 17). Deci, de este atâta de
amăgitoare avuția, bine a grăit Pavel Apostol și a zis (I
Timotei 6, 17): Nimeni să nu-și puie nădejdea în avuție
nestătătoare, ci cu mila, cu milostenia și cu ajutorul la
neputincioși, să agonisim vistierie în cer la Dumnezeu.
Cuvintele din Evanghelia de astăzi, nu le-au grăit
Domnul către cei ce agonisesc din drept și cu cât au slu-
jesc lui Dumnezeu, ci au grăit către cei lacomi și au zis:
„Unde vor fi vistieriile voastre, acolo vor fi și inimile
voastre“. Unde este gândul lacomului ? Să ia, să strângă,
să ție, să nu-și ia nici lui, nici să dea altora acolo este
toată inima lui, și toată nevoința lui. Pentru aceea Pavel
Apostol zice, că lăcomia este închinare idolească. Pre-
cum a fost celor ce s-au închinat idolilor, tot gândul și
toată nădejdea într-acei idoli, așa și lacomului tot gândul
și toată nădejdea îi este în bani și întru avuție.
Deci, așa să ne îngrijim aici pre lume, încât să nu
pierdem cele cerești pentru cele pământești. Pentru aceia
și Domnul Hristos ne aduce aminte și ne dă în grijă, să
ne nevoim mai mult pentru cele veșnice decât pentru
cele trecâtoare. Cu ruga, cu postul și cu milostenia, să
ne adunăm nouă vistierie în cer; căci știm, că goi am
ieșit din pântecele maicii noastre, goi ne vom și duce
întru acel ceas când moartea pre împărați și pre domni
cu cei săraci pune asemenea, și după moarte, acolo unde
vor fi vistieriile noastre, acolo vor fi și sufletele noastre
(Matei 6, 21). Precum sunt cei ce au pre lume vistierie
de bani, toate câte vor întru această lume prea lesne
dobândesc: și cetăți, și sate, și slugi; așa și tu, creștine,
de vei avea vistierie de fapte bune în cer, toate câte
frumuseți cerești vei vrea, prea lesne le vei dobândi: și a
te veseli cu îngerii, și a privi pre Dumnezeu; a locui în
curțile cerului, și a viețui în viață fără de moarte, întru
slava, cinstea și mărirea Împărăției lui Dumnezeu.
PARTEA A DOUA:
Cum se cade nouă să fim pururea gata la venirea lui

Hristos Domnului nostru.
După aceea au zis Domnul: „Să fie mijloacele voas-

tre încinse și făcliile aprinse”. Aici îndeamnă Hristos
Fiul lui Dumnezeu să fim pururea gata întru întâmpina-
rea Lui. Când va veni al doilea rând, să fim încinși,
adică trezi și gata către ieșirea dintru această lume întu-
necată și cu scârbe, în țara cea făgăduită nouă de Dum-
nezeu și de proorocii Lui. Făcliile să fie aprinse în mâi-
nile noastre, adică să avem dragoste aprinsă către Dum-
nezeu și către aproapele nostru; să ardă și să lumineze
faptele noastre în lume; să nu dormim în somnul păcate-
lor, ci să facem ca și robii cei înțelepți, care, dacă vine
domnul lor de la nuntă și bate în ușă, îndată îi deschid
lui. Ferice de robii aceia pre care, când vine domnul lor,
îi află făcând așa.
Cu această pildă ne îndeamnă pre noi Dumnezeu ca
să fim pururea gata cu fapte bune; să stăm cu pocăință
adevărată; să ne îngrijim de mântuirea noastră; nu
numai în ceasul cel dintâi al tinerețelor, ci și în cel al
doilea al bătrânețelor să fim gata cu pocăință. Cu cât
greșești, cu atâta te pocăiește și cu toată inima ta căieș-
te-te de păcatele tale; risipește păcatele tale cu miloste-
nia; spală sufletul tău cu lacrimile; spovedește greșelile
tale lui Dumnezeu și duhovnicului ; întoarce-te din
răutăți și te părăsește de a greși (Ps. 33, 14); cazi cu rugă
și cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu; de câte ori ai greșit,
de atâtea ori să faci așa.
Întru acest chip să aștepți ceasul morții și venirea
Domnului tău. Nu îndelunga pocăința până mâine sau
poimâine, că nu știi până mâine ce ți se întâmplă ; că și
până în cântatul cocoșilor poate să te întâmpine moar-
tea, negata, și la județul lui Dumnezeu să te tragă legat
de păcate. Mai bine să îndelungi răul până a doua zi,
decât binele. Mulți, când vor să facă cuiva rău, sau să
osândească pre cineva, sau alt păcat să facă, ei fac
acum; iar când este să facă bine, să dea milostenie, să
slujească lui Dumnezeu, să se pocăiască, îndelungă până
mâine poimâine. Mâine vine diavolul ca un fur meșter și
fură de la dânșii aceea ce s-au făgăduit. Și așa îi
îndelungă de faptele cele bune de mâine până poimâine,
din tinerețe până la bătrânețe, de la bătrânețe până la
moarte; îi amăgește până îl apucă moartea, negata.
Dar Domnul Hristos nu așa, ci ca un izbăvitor și de
viață dătător, ne învață și ne sfătuiește pre noi să fim
gata, că nu știm ziua, nici ceasul în care va veni Fiul
Omului și va judeca cu dreptate: păcătoșilor și celor ce
nu s-au pocăit, cu munci și cu pedepse le va plăti; iar
celor buni și trezi ce-I vor deschide, numai cât va intra
la dânșii cu Părintele și cu Duhul Sfânt, va locui cu
dânșii, va cina cu dânșii întru odihna veseliei celei de
veci, îi va scoate din întuneric la lumină, din moarte la
viață, la Ierusalimul cel de sus, la Împărăția cerului; va
șterge toate lacrimile din ochii lor și îi va împreuna cu
îngerii întru minunată veselie și întru bucurie veșnică a
viețui.
O mare și minunată a Ta slujbă, Doamne Iisuse
Hristoase ! cu care slujești nouă robilor Tăi, că a Ta este
mărirea și cinstea cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum
și pururea și întru veci netrecuți și nesfârșiți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Cine din credincioși nu se va mira de binele; cel
mare al lui Dumnezeu !? Precum se varsă râuri dintr-un
izvor mare și adapă oamenii, dobitoacele și hiarele
curate și necurate, așa și de la Hristos, izvorul binelui de
veci, se varsă atunci și se varsă și acum celor credin-
cioși, râuri mari de mântuire sufletelor: nu numai jidovi-
lor, ci și păgânilor celor ce veneau la dânsul, în ce chip a
dobândit Iair, femeia aceea căreea îi curgea sânge, și
mulțimea ce urma după Sfinția Sa cum auzim mai
lămurit din Sfânta Evanghelie de astăzi, pre care o scrie
Luca Evanghelistul. Cap. 8, stih 41, 56.
PARTEA ÎNTÂI:
Scârbele și nevoile ce ne silesc pre noi, ne întorc

către Dumnezeu. Pentru credința femeii aceleea ce-i
curgea sânge.
Din tinerețile noastre gândul fiecăruia din noi trage
către păcat și firea noastră este alunecătoare spre răutăți,
urmând celor ce au greșit strămoșilor noștri celor dintâi
zidiți. Pentru aceea Domnul Dumnezeu slobozește spre
noi scârbe și nevoi multe, ca pentru unele ca acelea să
ne aducem aminte și să năzuim către Dumnezeu. De
n-ar fi pusă de la Dumnezeu această zăbală în gura
neamului omenesc, ca un cal ager ar alerga către păcate
și nici odinioară nu și-ar aduce aminte de Dumnezeu.
Mulți, petrecând în bine și în dulcețile lumii, slobozi,
uită pre Dumnezeu; iar dacă vin pre dânșii năpăști și
greutăți, atunci se întorc către Dumnezeu; precum pre
mai marele soborului, moartea fiicei sale îl întoarse
către Hristos; pre femeia ce-i curgea sânge, boala ei o
întoarse. Așa și mulți alții, unii pentru răni și pentru
boli, alții pentru alte nevoi ce aveau de la diavolul,
veneau din laturi de departe, căci Domnul Hristos multe
minuni făcea numai cu cuvântul: dracii din oameni
izgonea și toate bolile tămăduia.
Acestea auzind Iair mai marele soborului, și el a
venit la Hristos, a căzut la picioarele Lui și se ruga cu
lacrimi ca să meargă în casa lui și să tămăduiască o fată
a lui ce murea. Domnul Hristos nu S-au apărat de rugă-
ciunea lui, ci i-au făgăduit că va merge, și îndată au
plecat după dânsul. O preaslăvită minune ! Dumnezeu
plecă după om, că pentru om S-au pogorât pe pământ, și
ca un om a călătorit în casa lui Iair. Și mare mulțime
mergând după Dânsul, năvălea de-L împresura: unii
pentru ca să-L vadă, alții pentru ca să se atingă de
Dânsul să se tămăduiască.
Atunci și o femeie fiind bolnavă peste seamă, căci
îi curgea sânge de doisprezece ani, și la mulți doctori se
cheltuise și nimic nu folosise, ci încă mai în rău căzuse,
atunci, zic, și ea veni la Domnul Hristos cu mulțimea și
n-a îndrăznit să stea înaintea feței Lui și să spuie boala
sa, de rușine, ci dinapoi mergea și gândea întru sine de
zicea: De este acesta om drept și făcător de minuni, și dă
sănătate bărbaților, femeilor, fetelor, vameșilor și păcă-
toșilor, și eu încă mă voi atinge de poalele veșmintelor
Lui și mă voi vindeca de boala mea, măcar că și sunt
femeie necurată. Și așa viind dinapoi s-a atins de veș-
mintele Lui, și îndată s-a vindecat și a stătut curgerea
sângelui ei. Pentru aceea Domnul Hristos au zis: Cine se
atinse de Mine ? Și începură atunci toți a se lepăda. Iar
Petru a zis: Doamne, mulțimea se îmbulzește și Te
împresoară, și Sfinția Ta zici: Cine se atinse de Mine ?
Sfinția Sa zise: S-a atins oarecine de Mine, că Eu simți
puterea ce ieși din mine. Atuncea dacă a văzut femeia că
știe toate, și temându-se să nu se mânie Bunul doctor și
să se întoarcă boala iarăși spre dânsa, s-a speriat și
tremurând de frică a văzut că nu se va ascunde nici se
va putea tăgădui, și căzând înaintea Sfinției Sale a spus
de toate: cum s-a atins de poalele veșmintelor Lui și
cum s-a tămăduit îndată de acea boală cumplită. Pentru
aceea Domnul au îmblânzit-o pre dânsa și frica de la
inima ei au izgonit și i-au zis: Cutează fata lui Avraam
și nu te teme. Cunoaște-Mă că Eu sunt Făcătorul tău și
pentru tine în chip de om pe pământ am venit, ca să te
vindeci trupește și sufletește, și în loc de moarte, viață
să dobândești. Pentru aceea, du-te sănătoasă.
Cu această credință se cade și nouă să ne atingem
de trupul lui Hristos, să ne cuminecăm din cinstit trupul
și sângele Domnului nostru Iisus Hristos. Atuncea cu
spovedania și cu pocăința îndată va sta curgerea gându-
rilor celor spurcate, ne vom izbăvi de boala muncilor de
veci și așa Domnul Hristos te va mângâia înaintea
cetelor îngerești și va zice: Cutează și vino binecuvân-
tată fiica Părintelui Meu; cu pace intră întru Împărăția
cerului; credința ta te izbăvi cu izbăvire veșnică.
PARTEA A DOUA:
Pentru învierea fetei lui Iair și pentru puterea

Dumnezeirii lui Hristos.
Dacă au tămăduit Domnul pre femeia ce-i curgea

sânge, și grăind Sfinția Sa de aceea, că veni oarecine din
casa lui Iair și i-a zis lui: Nu osteni pre Învățătorul, că a
murit fata ta. Iisus auzi și au zis lui: Nu te teme, ci crede
numai, că astăzi vei vedea slava lui Dumnezeu în casa
ta; puterea Dumnezeirii Mele o vei cunoaște și vei crede
că Eu biruiesc viața și moartea. Eu poruncesc morții și
Mă ascultă. Iadul se cutremură de puterea Mea și sufle-
tele, de nevoie, le sloboade, căci Eu sunt viața și în-
vierea (Ioan 11, 25).
După aceea intră Domnul în casa lui Iair, plângând
și le-au zis: Nu plângeți, că n-a murit fecioara, ci doar-
me. Iar cei ce erau acolo râdeau și-și băteau joc, că știau
că a murit. Atunci Sfinția Sa au scos pre toți afară,
numai ce au lăsat pre tatăl și pre mama fetei și trei
Ucenici ai Săi: pre Petru, pre Iacov și pre Ioan. Au luat
de mână pre fecioară și o au strigat zicându-i: Fecioară,
scoală, zic ție Eu Stăpânitorul vieții și al morții. Și în-
dată s-a întors duhul ei și a înviat. Au învățat apoi să-i
dea ei să mănânce, pentru ca să nu zică jidovii că au
înviat o arătare, iar nu ce este adevărat, căci arătarea nu
mănâncă. Nu i-au dat Sfinția Sa singur să mănânce, ci
au zis părinților ei să-i dea; căci așa au făcut când au
înviat și pre Lazăr. Au zis altora să-l desfașe (Ioan 11,
44) ca să spuie ei singuri minunea și învierea.
Izgonit-au Domnul din casa lui Iair pre toți cei ce
glăsuiau cu alăute și cu fluiere, căci nu erau vrednici să
vadă lucru ca acela. Numai de au lăsat în casă să vadă
acea minune Petru, Iacov și Ioan ca niște verhovnici și
tainici Dumnezeirii Lui și tatăl și mama fetei, să vadă ei
cu ochii lor, să nu zică că au înviat alta în locul fetei lor.
Poruncit-au lor Domnul ca nu cumva să spuie cuiva
minunea ce au făcut, mai înainte de munci și de răstig-
nire, pentru ca să nu se arate minunea Lui zavistnicilor
jidovi și pentru zavistie să cadă în mai mare păcat. Așa
se cade să facem și noi: când avem pizmași și zavistnici,
să nu arătăm lor faptele noastre cele bune, pentru ca să
nu-i băgăm pre dânșii în mai multă zavistie și în mai
mare păcat.
Înviat-au Domnul fata lui Iair; nu alt suflet, ci
sufletul care a fost mai înainte în trup, pre acela l-au
întors iarăși în trup, și ca dintr-un somn au ridicat
mortul din moarte, și scârba părinților o întoarse întru
bucurie.
Noi, văzând preaslăvită minune, căci cu venirea lui
Hristos, moartea nu se ține în seamă de moarte, ci se
ține în seamă de somn, căci s-a risipit puterea ei cea
mare de puterea lui Hristos, să ne nevoim să luăm pre
Hristos în casa sufletelor noastre, ca și sufletele noastre
ce sunt moarte în păcate să le învieze, că fiecare păcat
este ucigaș sufletului. Pentru aceea feriți-vă de păcate ca
de un șarpe veninat Isus Sirah 21, 2), ca nu cumva să te
muște cu veninul păcatelor și să te omoare cu munca de
veci. De această moarte să ne temem mai vârtos decât
de moartea cea trupească; că moartea trupească este tre-
cătoare, iar moartea a doua este munca de veci. Pentru
aceea grăiește Domnul Hristos în Sfânta Evanghelie
zicând (la Matei 10, 28): Nu te teme de acela ce ucide
trupul, că sufletul nu-1 poate omorî, ci te teme de
moartea care pierde și trupul și sufletul în matca focului
nestins. Aceasta este munca iadului în care merge omul
dacă nu se pocăiește, ci moare în păcat. Atunci se chea-
mă că moare omul în veci, fiindcă numai viețuiește în
viață și în lumină, ci în muncă și în întuneric, în iad de
desuptul pământului. Pre aceasta o numește Ioan Teolo-
gul (Apocalipsă 20, 6) a doua moarte, care o spune
Hristos că ucide și trupul și sufletul. Iar moartea din
care te va deștepta Hristos ca dintr-un somn, ca și pre
fata lui Iair, aceea nu este moarte, ci este somn și mutare
dintru această lume către a doua viață; că toți sfinții cu
această moarte s-au dus dintru această lume și acum
sunt vii în mâna lui Dumnezeu; cu care moarte, în spo-
vedanie și în pocăință, și pre noi, Doamne, să ne învred-
nicești să trecem în ceata sfinților, în lăcașul viilor, întru
bucuria drepților, în lumina îngerilor, acolo unde Împă-
rățești cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și
întru veci netrecuți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
În pilda din Sfânta Evanghelie de astăzi, Domnul
Hristos arată întâi, că acel învățător de lege și cu alți mai
mari cu toți, erau foarte răi și fără de milă către oameni.
Ei se arătau a fi buni și drepți înaintea oamenilor și
pentru aceea le-au zis: Așa să faceți cum a făcut și
samarineanul, adică, nici unul din voi n-a făcut milă cu
aproapele său, cum au făcut acest samarinean. Pentru
aceea, îi trimite pre dânșii la niște fapte bune ca acelea.
Al doilea, arată învățătura ce învață să iubească fie-
care pre Dumnezeu și pre aproapele său. Această învăță-
tură are în sine toate scripturile Legii, și cine o face, îi
dă viața de veci.
Al treilea arată, că aproapele nu se cheamă omul ce
este numai dintr-o seminție de oameni, ci după fire toți
suntem de aproape unul altuia și trebuiește spre fiecare
să avem milă, precum mai deslușit vom auzi din Sfânta
Evanghelie de astăzi pre care o scrie Luca Evanghe-
listul. Cap. 10 stih 25, 37.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru întrebarea legiuitorului și pentru răspunsul

lui Hristos cum ni se cade a iubi pre Dumnezeu și
pre aproapele nostru.
Fariseii, cărturarii și toți învățătorii legii jidovești,

auzeau că Hristos învață despre viața de veci și despre
învierea morților; pentru aceia și legiuitorul, întâi a
întrebat pentru aceasta: Ce va face ca să aibă viața de
veci ? În Legea lui Moisi prooroc, nicăieri nu este scris
despre viața de veci, și pentru acel lucru învățătura lui
Hristos arăta a fi minunată și neauzită. De aceasta se
mira și legiuitorul și gândea: de învață Hristos învăță-
tură nouă ca aceea despre viața de veci care până aici nu
s-a auzit, poate fi că dă și lege alta nouă împotriva Legii
lui Moisi, și legea aceea care va fi împotriva Legii lui
Moisi, nu este de la Dumnezeu; pentru aceea a zis:
Învățătorule, ce voi face ca să dobândesc viața de veci ?
Cu această întrebare dulce vrea în ceva să-L vâneze,
să-L poată surpa că învață împotriva Legii Vechi, să-L
învinuiască, să ridice spre Dânsul pâră și vrajbă. Dar
Hristos, ca Cela ce știe toate, văzând vicleșugul și meș-
teșugul legiuitorului aceluia, că nu întreabă cu adevărat
despre viața de veci, ci mințea, la Legea lui Moisi l-a
trimis pre dânsul, ca vicleșugul lui să se arate, zavistia
să-i potolească și mândria să-i plece. I-a adus lui aminte,
pentru care lucru aici pre lume este făgăduită în Legea
cea Veche viața de veci și care învățătură este mai mare.
Legiuitorul ca un orb îndreptat pe o cale, a răspuns
drept, zicând: Să iubești pre Domnul Dumnezeul tău cu
toată inima ta, din tot sufletul tău, din toată virtutea ta și
din tot gândul tău, și pre aproapele tău ca însuți pre tine.
Ca și cum ar zice, întâi: cu toată inima, nu cu inimă
îndoită, nici cu inimă întinată și necurată, ci cu inimă
deplin curată și neîndoită: de Acela singur să te temi,
întru Dânsul să nădăjduiești și toată ascultarea inimii
tale, Lui să o pleci.
A1 doilea, din tot sufletul, căci spun că locașul
sufletului este întru inimă. Această parte este întâia în
om. Ea învie mai înainte și moare mai apoi. Pentru
aceea Dumnezeu va să aibă pre om cu totul: și cu inima
care este casă sufletului, și cu sufletul care este domn și
locuitor întru inimă, pentru ca să nu fie în om nimic
despărțit de dragostea Lui. Și toate puterile sufletului să
le întorci spre cinstea lui Dumnezeu, cum este mintea,
voia, aducerea aminte, cu toate să slujim lui Dumnezeu,
deplin să-L și lăudăm.
A1 treilea, cu toată virtutea ta. Nu vrea Domnul
Dumnezeu să lase nimica slobod de la dragostea Sa: nici
din partea sufletului, nici din partea trupului, ci cu totul
vrea pre om să-l aibă. Și n-a zis: cu tot trupul, ci cu toată
tăria ta, căci trupul tot întru tăriile ce are zace. Nu numai
trupul și sufletul leagă Dumnezeu către dragostea și
slujba Sa, ci și tăria, puterea, virtutea va să o aibă Lui,
ca să fie omul cu toate ascultător și slugă lui Dumnezeu,
ca Celuia de la Care are toată firea și ajutorul.
A1 patrulea, cu tot gândul tău. Gândul omului are
scaunul său în cap, că acolo șade mintea și înțelegerea,
din care purcede înțelepciunea, știința, învățătura, price-
perea, toată slobozirea și oprirea gândurilor, cunoașterea
tuturor lucrurilor câte se aud, câte se gândesc și câte se
grăiesc cu limba, alege binele din rău și răul din bine,
vrerea, pofta, dragostea, mânia, nădejdea, frica. Acestea
și alte isprăvi de treabă, mintea le săvârșește, care are
scaunul său în capul omului. Deci vezi, o omule creș-
tine, când vei iubi pre Dumnezeu cu toate câte are sufle-
tul omului de la Domnul Dumnezeu, apoi cu toate te
pleci și te logodești lui Dumnezeu.
Așijderea și pre cei de aproape ai noștri să-i iubim
ca înșine pre noi. Pe scurt să zicem: ce nu-ți place ție,
altuia să nu faci. De aproapele nostru este tot omul,
căruia îi trebuiește milă și ajutor de la noi: Care face
milă cu dânsul, acela îi este mai de aproape, cum și
Domnul Hristos au arătat acelui legiuitor mândru și au
zis: Adevărat drept grăi, însă de vrei să fii viu în viața
de veci, fă milă cu aproapele tău. Legiuitorul cu mân-
drie a răspuns și a zis: Dar cine este de aproape mie ?
Hristos au arătat lui cu pildă, că tot omul căruia
trebuiește ajutor și milă de la dânsul, este lui de aproape,
și au zis: Un om oarecare se pogora din Ierusalim în
Ierihon și a căzut între tâlhari, care dezbrăcându-1 pre el
și rănindu-1 s-au dus, lăsându-1 abia viu.
PARTEA A DOUA:
Pentru căderea lui Adam și pentru Domnul Hristos

cum l-au ridicat din cădere, l-au pus pre dobitocul
său și l-au dus iarăși de unde a căzut.
Omul acela ce s-a pogorât din Ierusalim în Ierihon

și a căzut în tâlhari de l-au dezbrăcat, l-au rănit și l-au
lăsat abia viu, este Adam cu tot neamul lui. Pentru
greșeala ce a săvârșit în Rai (Facere 3,7) el a căzut din
Ierusalimul cel de sus și din viața Raiului cea frumoasă
și fără valuri, în latura Ierihonului celui de jos, în viața
acestei lumi păcătoase. Precum Ierihonul este cetate
zidită jos pe valea Iordanului, iar Ierusalimul este zidit
sus pe munți, așa și Raiul este zidit de Dumnezeu sus la
răsărit pe munți înalți și frumoși, unde sunt vânturi vese-
le, nici foarte calde, nici foarte reci și văzduh luminat;
căci raiul stă mai sus de pământ, ca o curte împărătească
mai sus decât alte case, iar pământul acesta stă jos făcut
numai pentru hiare și pentru dobitoace, unde a fost
izgonit Adam, pe care pământ și noi acum locuim.
Pentru aceea zice pilda, că se pogora, căci pe încet tot-
deauna se pogora Adam cu neamul său din bine în rău și
din bunătăți întru răutăți și în păcate.
Și așa pogorând, a căzut între tâlhari. Căzut-a și în
mâna și în puterea diavolilor, în care nici odinioară
omul n-ar fi căzut de n-ar fi călcat însuși de bună voia sa
zisa lui Dumnezeu. Dacă a căzut, jefuitu-l-au pre dânsul
și l-au dezbrăcat de veșmintele cele neputrede și fără de
moarte; dreptatea, nevinovăția și darul lui Dumnezeu de
la dânsul au jefuit, și îndată a început a se rușina și a se
ascunde, ferindu-și goliciunea și rușinea sa. Pentru acest
lucru a fost scos și izgonit din rai; apoi cu răni de păcate
în multe chipuri rănitu-l-au pre dânsul tâlharii diavoli.
Pentru păcate, ca pentru răni și pentru ucideri, veni pre
dânsul moarte. După aceea amărâtul om zăcea pe cale
jefuit, dezbrăcat, jumătate mort și jumătate viu, trupul
mort, sufletul viu.
Întâmplatu-s-a un preot oarecare a trece pe acea
cale, și dacă l-a văzut, el a trecut. Preotul acela este
Legea Veche, care ducea oamenii tot pe aceeași cale
către moarte. Pentru aceea nimic n-a folosit, nici a putut
să ajute rănitului.
După aceea a venit și un diacon la acel om rănit și
de durere cuprins; dar și acela dacă a venit și l-a văzut
nu i-a dat nici el nici un ajutor. Diaconul acela sunt
Proorocii, care cu învățătura și cu mărturia cuvântului
lui Dumnezeu, vreau să îndrepteze pre om; însă om la
om n-a putut folosi, nici a putut izbăvi. Nici Legea, nici
Proorocii n-au putut vindeca rănile neamului omenesc.
Mai apoi de aceștia de toți a venit către acel rănit ce
zăcea bolnav și de abia viu, Samarineanul Cel milostiv,
Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu,
cu trup îmbrăcat, Care au fost om pentru noi (Ioan 1,14)
și au văzut că s-au împuțit și au putrezit rănile lui, I s-au
făcut milă de dânsul și nu S-au scârbit de împuțiciunea
rănilor lui, ci S-au apropiat și au legat rănile lui. le-au
spălat cu vin și le-au uns cu unt. Untul închipuiește mila
și iubirea lui Dumnezeu de oameni, făgăduirea bucuriei
celei de veci și petrecerea cu îngerii. Vinul însemnează
mânia și urgia lui Dumnezeu, certarea muncilor de veci.
Cu aceste două lucruri se scot oamenii spre pocăință și
rănile cele de păcate se vindecă. Pentru aceea au venit
către noi Fiul lui Dumnezeu, cu fire Dumnezeiască și
omenească, și cu aceste două firi, ca și cum ar vărsa vin
și unt pre rănile păcatelor noastre, așa le-au vindecat.
Acela bolile noastre au luat și cu rănile Lui noi ne-am
vindecat, și cu prea cinstit trupul și sângele Lui, viața de
veci am dobândit. Și așa trupul nostru cel rănit de păcate
l-a ridicat pre dobitocul Său, adică pre umărul Său, ca
un păstor bun pre oaia cea rătăcită (Matei 18, 12, 13), la
Părintele Său o au dus și cu cetele cerului o au împre-
unat. Luat-au pre noi care am zăcut jos răniți și ne-au
dus la casa de sănătate, la Biserica Sa, că Biserica lui
Hristos ca o casă de sănătate primește pre toți: și jidov
și elin, și turc și tătar, și drepții și păcătoșii, tâlharii și
vameșii și curvarii. Din toate părțile lumii și din toate
neamurile primește Sfânta Biserică pre cine se întoarce
către Dumnezeu, crede lui Hristos Fiului lui Dumnezeu
și face poruncile Lui.
Îngrijitorii într-această casă de sănătate au fost
Apostolii. După dânșii urmașii lor: arhiereii, preoții și
învățătorii lumii, cei ce mărturisesc cuvântul lui Dumne-
zeu. Acestora le-au dat Domnul Hristos, această casă de
sănătate, adică Biserica Sa, și ducându-se după învierea
Sa în cer, le-au dat lor doi arginți, adică două legi:
Legea Veche și Legea Nouă. Amândouă aceste legi au
semnul și pecetea Împăratului ceresc. Pentru aceea au
zis Domnul Hristos: De vei adauge și de la tine, eu când
mă voi întoarce îți voi plăti. Deci, cu adevărat după
ducerea lui Hristos au adaus Apostolii multă trudă și
mare nevoință pentru mântuirea noastră. Așijderea după
dânșii și învățătorii lumii, multă trudă au adaus: unii cu
scrisoarea, alții cu învățătura spuind și tâlcuind Legea
Veche și Legea Nouă, alții și capetele și-au pus pentru
adevăr. Pentru aceea și după truda lor vor lua plată,
atuncea când Se va întoarce Domnul de va veni la a
doua venire a Sa să facă judecată lumii. Atunci vor zice
și aceștia: Iată Doamne doi talanți ne-ai dat, noi și alți
doi am adaus. Atunci va zice Domnul: Iubiții mei robi și
bunii mei propovăduitori, intrați întru bucuria Domnului
vostru după truda voastră (Matei 25, 21) și luați cununi
de cinste ce am gătit vouă întru Împărăția mea, pre care
noi toți să o dobândim, pentru darul Domnului nostru
Iisus Hristos, a Căruia este slava și cinstea de la toți,
stăpânirea preste toți, dimpreună cu Părintele și cu
Duhul Sfânt, acum și pururea și întru veci netrecuți și
nesfârșiți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Nu este nici o hiară prin munți și prin pustii mai
cumplită decât nesațiul și scumpetea în casa celor
bogați, fiindcă aceasta este maică lăcomiei și nemilosti-
virii. Toate hiarele se satură și se odihnesc, dar omul
lacom nici odinioară nu se satură. Când îi și prisosește,
atunci mai mult îi lipsește. Inima lui de nesațiu nici
odinioară nu se odihnește, ci tot mai spre multă avuție
se aprinde, ca și bogatul despre care auzim spuind astăzi
Sfânta Evanghelie, pre care o scrie Luca Evanghelistul.
Cap. 12 stih 16, 21.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru bogații cei lacomi ce își lipesc inima de avuție.

Este zis prin proorocul (Ps. 61,11): „Bogăția de ar
curge ca un izvor, încă să nu-ți lipești inima de ea“.
Acest cuvânt n-a băgat în seamă bogatul din Evanghe-
lie, nici a vrut să asculte, pentru aceea inima sa o a lipit
de avuție putredă și trecătoare, cum auzim astăzi în
Sfânta Evanghelie. Și-a deslipit inima de binele cel
veșnic și o a lipit de binele cel trecător. În loc de viață,
alese moarte. În loc de binele cel stătător, alerga după
umbră.
Dacă s-a îmbogățit, dacă s-a înmulțit avuția lui din
venitul casei sale și îi dădu Dumnezeu spor în toate;
dacă a văzut că-i prisosesc de toate, ce a făcut bogatul
acela ? N-a zis: să dau celor neavuți, celor neputincioși,
să ajut pre cei slabi, să hrănesc pre cei flămânzi, să adăp
pre cei însetați, să îmbrac pre cei goi, ca să aflu și eu în
mâna lui Dumnezeu plată netrecută în cer, ci a zis: voi
risipi jitnițile și vistieriile mele, și mai mari le voi zidi.
Voi aduna acolo toată avuția mea, să trăiesc mulți ani.
Dacă a văzut atâta avuție, a uitat de moarte și îi părea că
nu va muri. Se îngrijea mulți ani să trăiască și a zis cu
laudă sufletului său: suflete, ai mult bine strâns pentru
mulți ani; mănâncă, bea, veselește-te. Dar Dumnezeu
l-au făcut pre dânsul nebun și i-au zis: Nebune, într-
această noapte sufletul tău se ia de la tine; cele ce ai
gătit, cui vor fi ? Ca și cum ar zice: Omule nebune, cum
să trăiască acestea întru mulți ani ? când unele putre-
zesc, altele le mănâncă moliile; de multe ori și focul le
arde, de răzmirițe pier și furii le fură. De ar și trăi unele
ca acestea, atunci pe neașteptate vine moartea ca un fur
și ca un tâlhar, în ziua în care nu aștepți și în ceasul ce
nu-1 știi, și toată avuția o ia de la tine și o dă vrăjmașilor
tăi. Acestea toate au căzut fără veste pre bogatul acela și
s-a pomenit din bogat, sărac; din veselie, în lacrimi și în
suspinuri; din mâncări scumpe și din băuturi, în foame
și în sete; din curți luminate, în temnița iadului; din
avere și din avuție, în scădere și în sărăcie ca aceia, în
cât nu avea pe ce-și cumpăra o picătură de apă să-și ude
limba în văpaia cea de foc.
Acestea auzind și noi, socotește pentru Dumnezeu,
adu-ți aminte că vei muri, adu-ți aminte de veacul
veșnic ce vine și nu te lăsa poftelor lumii să te poarte.
Socotește că toate ai de la Dumnezeu și nimic nu ai să
nu fi luat de la Dumnezeu. Pentru aceea să nu mănânci
peste voia lui Dumnezeu ce ți-au dat, Care iarăși îți
poate lua când va vrea. Pentru acest dar ce ți-au dat,
Dumnezeu îți cere să dai seama și certare trebuie să iei,
de nu-1 vei cheltui și spre folosul sufletesc. Să te
părăsești și să te temi de Acel Domn de la Care ai toate.
Teme-te, zic, și să nu te înalțe lauda, cinstea, mărirea,
mândria, frumusețea și buna întâmplare a lumii acesteia.
Toate curând trec dacă le ia Cel ce le-au dat, dar Dum-
nezeu tot rămâne, El, Care este dătător de bine celor
buni și judecător cumplit celor răi, celor ce nu-L ascultă:
mândrilor, semeților, celor ce sunt îndestulați și slobozi
în păcate, lacomilor, nemilostivilor. Toți aceștia, după
zisa Lui, Împărăția lui Dumnezeu nu vor dobândi; căci
precum celor ce le-au dat mult, mult se va cere de la
dânșii, așa și din chipul ce-ți pune înaintea ochilor tăi
Sfânta Scriptură, te ceartă. Darurile lui Dumnezeu să le
mănânci cum se cade, de-ți este voia să iei plată nesfâr-
șită de la Dumnezeul tău. Adu-ți aminte încă și de Sfân-
ta Scriptură ce zice, că judecătorul, fără de milă va fi
celor ce nu fac milă aproapelui lor. Și de cuvântul acela
ce zice Solomon (Pilde 21, 13) : „Cel care își astupă
urechea sa să nu audă glasul celui sărac, și el însuși când
va striga către Dumnezeu, nu va fi auzit”. Iubește Dum-
nezeu mai multă milă decât multă dare; pentru aceea
zice proorocul (Avacum 2, 12): „Amar de cei ce zidesc
casă cu sânge și zidesc nedreptăți; cuprinde-l-va paharul
mâniei lui Dumnezeu; și voi umplea de rușine casele lor
cele slăvite, și urgie voi slobozi pe slava lor”.
Nu trebuiește a dovedi mai mult în ce chip va certa
Dumnezeu pre cei care fac cum scrie Isus Sirah (34,
22): Cel ce face jertfă dintru agonisita săracilor, așa este
înaintea lui Dumnezeu ca și cel ce junghie fiul înaintea
tatălui său; și cel ce oprește plata lucrătorului, este ca și
cel ce varsă sânge. Acestea știind și proorocul David, a
grăit aceste cuvinte către Dumnezeu (Ps. 8,18): De ai fi
vrut, Doamne, jertfă, adică dare de bani și de dobitoc, ți-
ași fi dat; dar jertfa ta, Doamne, este suflet umilit, inima
înfrântă și smerită, Dumnezeu nu o va urgisi. De aceasta
fiecare om, și bogat și sărac, se cade să se păzească, să
nu cadă în vreuna din acestea vinovat lui Dumnezeu, că
înfricoșat lucru este a cădea în mâna lui Dumnezeu.
PARTEA A DOUA:
Pentru ce a pierit acest bogat de care spune Sfânta

Evanghelie că l-a întâmpinat mânia lui Dumnezeu
fără veste.
Să nu aibă cineva vreo părere care cumva, că a

pierit bogatul acesta pentru că a fost bogat, fiindcă bo-
găția este dar de la Dumnezeu, pre care o dă Dumnezeu
după sfatul voiei Sale, cui vrea. Pentru aceea citim în
Sfânta Scriptură că mulți oameni au fost bogați și la
Dumnezeu sunt buni.
Domnul Hristos arată pentru ce a pierit bogatul
acesta, și spune că nu pentru aceasta că doară a luat cu
sila al străinului, sau cu asupreală, sau cu vicleșugul, să
se fi îmbogățit, sau cu prada, sau cu camăta. Nici de
unele de acestea n-au pomenit Domnul Hristos, ci
numai pentru aceasta, că acea avuție a lui ținea el că-i
este din mintea sa, iar nu de la Dumnezeu, și cât avea tot
pe sațiul trupului cheltuia, și numai pentru sine ținea, iar
de nenorocirea și de sărăcia aproapelui său nimic nu
gândea. Numai pentru atâta arată Domnul că a pierit
acest bogat. Și nu este lucru de mirare, căci numai sațiul
și odihna, fără de alte păcate, pre mulți au pierdut, de
care lucru Iezechil proorocul (16,48,49), deschis a arătat
când aseamănă Ierusalimul cu Sodomul și grăiește așa:
„Acestea au fost răutățile surorii tale, Ierusalime: mân-
dria, sațiul, îndestularea de toate, odihna în care cu suro-
rile sale se răsfăța ea; săracului și lipsitului mâinile nu
și-a întins, nici a dat. Pentru aceea i-a sosit piericiunea”.
Mândria, mâncările, băuturile fără de nici o opreală,
viața cea dezmierdată și nici odinioară cu osteneală, și
fără de milă; acestea au pierdut Sodomul; acestea au
risipit Ierusalimul; acestea au prăpădit și pre bogatul
acesta.
Pentru acestea, și pre noi de multe ori vin certări de
la Dumnezeu. începătura vieții noastre, iubiții mei creș-
tini, este cum scrie Scriptura: pâinea, apa și veșmintele.
Dar ce vor zice acum cei ce pradă cu nedreptul și se
îmbogățesc din osteneala altora ? Despre aceștia prooro-
cul grăiește: „Amar de cei ce înmulțesc avuție nu dintru
al său și pradă pre mulți. Vor râde toți de dânșii mai
apoi. Amar celuia ce strânge cu lăcomie rău casei sale,
pentru ca să fie întru înălțime cuibul lui, și i se pare că
se va izbăvi din mâinile celui rău“. Destul spune prooro-
cul, cu numele lui Dumnezeu, ce va veni spre unii ca
aceia care se îmbogățesc cu lăcomie din munca altora,
vrând să înalțe la mărire casele lor.
Bogatul din Sfânta Evanghelie de astăzi nu avea
această vină, ci alte vini avea, care se par a fi mai ușoare
și mai mici, însă pentru aceea destul a fost certat cum-
plit. De aceea fiecare om care se cheamă slugă lui Dum-
nezeu, să se ferească de acestea și să nu se asemene
bogatului aceluia ce a zis: suflete, ai mult bine strâns
pentru mulți ani; odihnește, mănâncă, bea, veselește-te.
N-a zis că-i sunt de la Dumnezeu, părându-i că nu are
nimic de la Dumnezeu, numai din grija și din mintea sa;
pentru aceea le-a făcut toate că sunt ale sale, iar ale lui
Dumnezeu nimic.
Tu, o omule creștine, din ce ți-au dat Dumnezeu, dă
și tu lipsitului, neputinciosului, bolnavului. împarte
pâinea ta flămândului și îmbrăcăminte celui gol. De ai
mult, dă mult; de ai puțin, dă și puțin; de nu ai nici
puțin, dă-i cuvânt bun, nu-1 ocări, nu-1 mustra, și pentru
aceasta vei fi moștean Împărăției cerului, întru slava
sfinților; că celor milostivi va grăi Domnul de le va zice:
„Veniți, binecuvântații Părintelui meu, de moșteniți
Împărăția cerului, care am gătit vouă mai înainte de
începutul lumii” (Matei 25, 34); pre care noi toți să o
dobândim cu Darul Domnului nostru Iisus Hristos, a
Căruia este slava dimpreună cu Părintele și cu Duhul
Sfânt, acum și pururea și în veci netrecuți. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Cum este o maică ce îngrijește de fiii săi cu mare
osârdie, de-i hrănește pre dânșii, îi încălzește și de boli îi
ferește, așa și Domnul nostru Iisus Hristos, au arătat
dragostea Sa neamului jidovesc, de i-au hrănit pre dânșii
cu bine în multe chipuri. Cu învățătura și cu multe
minuni i-au chemat pre dânșii ca să dobândească ei
mântuirea cea veșnică, iar ei de un făcător de bine ca
Acela se lepădau și se puneau lui împotrivă. Dar Dom-
nul Hristos nepărăsindu-i tămăduia bolnavii lor și pre
cei legați îi dezlega din legătura dracului, ca și pre
femeia de care deschis ne arată nouă Sfânta Evanghelie
de astăzi, pre care o scrie Luca Evanghelistul. Cap. 13
stih 10, 17.
PARTEA ÎNTÂI:
Hristos face bine și celor ce se pun Lui împotrivă.

Arată Domnul mila Sa și preste vasele cele nevred-
nice, ca Cel ce este bun tuturor. A întins darul Său, mai
vârtos jidovilor, căci din robia Egiptului i-au slobozit
prin Moisi prooroc; Marea Roșie o au secat înaintea lor
(Ieșire 14,21); șapte neamuri pentru dânșii au pierdut și
țările acelora lor le-au dat; cu mană în patruzeci de ani
i-au hrănit în pustie; îngeri întru ajutorul lor le-au trimis;
Lege le-au dat; cu împărăție și cu preoție i-au înălțat.
Dacă au pierdut aceste daruri, ei necredincioșii, Dumne-
zeu nu i-au părăsit, ci încă și mai mare bine le-au arătat
lor nemulțumitorilor. Singur de Sine au venit la dânșii în
trup de om (Ioan 1, 14), Cel ce este tuturor stăpânitor și
slobozitor, ca pre dânșii să-i slobozească din robia lui
Faraon celui nevăzut și din întunericul robiei celei
amare, nu a Egiptului, ci a iadului. Venit-au Păstorul cel
bun la oile cele pieritoare ale seminției jidovești, ca pre
cele rătăcite să le caute, pre cele bolnave să le tămădu-
iască și din robia satanei să le ducă la Împărăția Lui cea
slobodă, din întuneric la lumină, din moarte la viață.
Pentru aceea au venit Fiul lui Dumnezeu în lume ca,
celor năpăstuiți de diavolul, să le ajute și pre cei legați
de dânsul, să-i dezlege, cum au dezlegat și pre femeia ce
era gârbovă din legătura satanei, și pre cei depărtați de
dânsul să-i apropie. Pentru aceea și cu cuvântul și cu
lucrul îi chema pre dânșii să cunoască și să creadă că
Sfinția Sa este Fiul lui Dumnezeu și Mesia Cel adevărat,
Care este de prooroci mărturisit și de la Dumnezeu
făgăduit. Dar ei necredincioșii nici așa nu s-au îndreptat,
ci își păienjeniră ochii ca să nu vadă lumina minunilor
lui Hristos; urechile își astupară ca să nu audă cuvintele
Sfinției Sale.
Și încă nu le-au ajuns atâta, ci încă Îl și pârau, Îl
defăimau, Îl ocarau și-L urmăreau ca să-L ucidă. Atâta
erau de necredincioși și de zavistie cuprinși, în cât și cel
mai mare al soborului, mai bine dorea să vadă pre acea
femeie bolnavă și gârbovă, decât să facă Domnul Hris-
tos minune să o tămăduiască; mai mult îi plăcea să fie
toți bolnavi, stricați leproși și îndrăciți, decât să vadă pre
Hristos că îi tămăduiește.
Jidovii se adunau sâmbăta în biserică de ascultau și
învățau legea. Pentru aceea și Domnul Hristos, sâmbăta
intra în soborul jidovesc de-i învăța pre dânșii în multe
chipuri înțelepciune și minuni făcea, ca să-L cunoască
pre Dânsul că este lor adevărat izbăvitor. Drept aceea și
pre femeia aceea înaintea lor o au dezlegat de legătura
satanei. Ea era gârbovă și neputincioasă într-acea boală
de optsprezece ani. Dacă o au văzut Domnul, I s-au
făcut milă și o au vindecat. Pentru niște păcate ale ei i se
întâmplase boală ca aceea. Venise preste ea acea muncă
și acea certare de la Dumnezeu, ca în puțină vreme să se
muncească trupul ei; iar sufletul ei să se izbăvească de
munca de veci. Când este boală în trupul cuiva, atuncea
mult folosește sufletul acela dacă rabdă și mulțumește
lui Dumnezeu; căci boala ucide păcatele în trup, și pre
suflet din munca de veci îl izbăvește. Boala femeii
acesteia de mulți ani era, cum spuse Însuși Domnul că a
fost de optsprezece ani, ca să pricepem noi că n-a fost
cu putință să se vindece de la oameni, ci numai de la
Dumnezeu. Așa este mila lui Dumnezeu: degrab tot
binele dă în dar, căci nu uită fapta Sa. Nu este vreun
lucru să nu se poată la Dumnezeu: din nimic face de
este; din mort, face viu, și din bolnav, sănătos.
Acestea auzind și noi, să strigăm cu lacrimi și cu
suspinuri către Dumnezeu izbăvitorul nostru, căci și su-
fletul nostru este bolnav, gârbov sub grea sarcină de
păcate și nici decum nu poate căuta în sus către cer,
numai în pământ și către cele pământești, fiindcă este
legat cu legătura păcatelor. Pentru aceea, de ne vom
ruga cu credință, cu suspinuri și cu lacrimi către
Dumnezeu, atunci se va milostivi spre noi și ne va
slobozi dintr-o muncă ca aceea, că altul nimenea nu ne
va putea izbăvi, numai singur Dumnezeu.
PARTEA A DOUA:
Pentru zavistia și pentru nemulțumirea neamului

jidovesc.
Dacă a văzut mai marele soborului că sâmbăta au
tămăduit Hristos pre acea femeie bolnavă, atunci s-a
umplut de zavistie și a început a grăi poporului: Șase
zile sunt în care se cade a lucra; într-acelea să vie să se
tămăduiască, iar nu în ziua sâmbetei.
Așa este zavistia; nu știe să-și aleagă eiși binele;
totdeauna stă împotrivă binelui. Pentru zavistie mulți au
pățit rău întru această lume. Îngerii, din luminați ce
erau, au căzut de s-au făcut draci întunecați. Adam din
Rai a fost izgonit (Facere 3, 23). Avel de fratele său a
fost ucis. Iosif cel prea frumos de frații săi a fost vândut
în robie (Facere 37, 27). Domnul Hristos în mijlocul a
doi tâlhari răstignit. Până și în ziua de astăzi, pentru
zavistie, mulți pătimesc rău: case sărăcesc, cetăți se
risipesc, locuri se pustiesc. Pentru aceea zavistia este
mai rea decât toate răutățile diavolului din început și
întru inima oamenilor celor vicleni se ascunde, ca și
întru inima acestui mai mare al soborului.
Dar Domnul Hristos, Cela ce este puterea și Înțe-
lepciunea lui Dumnezeu, au zdrobit capul și veninul
zavistiei. Când grăia mai marele soborului că nu se cade
a tămădui sâmbăta, atunci Domnul au răspuns lui și i-au
zis: Fățarnice, fiecare din voi, au nu-și dezleagă boul
său, sau asinul său de la iesle și-l duce de-1 adapă sâm-
băta ? Dar aceasta, fată a lui Avraam fiind, pre care o a
legat satana, iată de optsprezece ani, au nu se cădea să
fie dezlegată de această legătură în ziua sâmbetei ?
Vădit-au Domnul zavistia și nemulțumirea acelui
mai mare al soborului și i-au zis fățarnic, pentru că
dobitoacelor lui știa a face bine și a le îngriji, iar de om
ce este zidirea lui Dumnezeu, nu gândea nimica, nici
îngrijea. În loc să-i pară bine și să mulțumească dătăto-
rului celui de bine, el îi părea rău de binele ce dobândise
acea femeie, iar mulțimea ceea ce auzea și vedea, se
bucura și slăvea pre Dumnezeu pentru toate minunile ce
se făceau de Dânsul.
Cum este zavistia de rea, așa și nemulțumirea pre
mulți a pierdut. Isav pentru că nu mulțumi lui Dumne-
zeu că-1 făcuse mai mare decât fratele său Iacov (Ieșire
25, 24), de cinste și de binecuvântare se lipsi, căci
pentru un blid de bucate își vându cinstea, pe care mai
apoi și cu lacrimi o a căutat și nu o a dobândit. Saul a
căzut din împărăție pentru nemulțumire (precum mărtu-
risește la întâia carte a împăraților 31,3,4). Gherghese-
nii, când s-au dus Hristos la dânșii, nu L-au primit și de
lumina Lui s-au lipsit. Pentru nemulțumire, și neamul
jidovesc ce a fost chemat la nuntă și n-a vrut, Împărăția
lui Dumnezeu a pierdut. Așa și acest mai mare al sobo-
rului, a pierdut darul lui Hristos.
Acestea auzind și noi să ne temem și binele nimă-
nui să nu zavistuim. Tocmelele lui Dumnezeu, cu mul-
țumită și cu credință să le primim, de ne este voia să
scăpăm de mânia lui Dumnezeu și binele de veci
să dobândim, unde sunt mulțimile și cetele îngerilor,
frumusețea sfinților, lumina drepților; de unde a fugit
toată grija, toate suspinurile și lacrimile; unde sunt
curțile cele cu ziduri de pietre scumpe și ulițile de aur,
pline de lumină și de veselie; unde este liniște și odihnă
fără de nici o scârbă și viață dulce fără de nici un urât,
întru Împărăția cea largă și desfătată a cerului, pre care
nouă tuturor să ne-o dea, pentru mare mila Sa, Domnul
nostru Iisus Hristos, a Căruia este toată cinstea și slava,
veci de veci. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Cine nu se va mira de dragostea lui Dumnezeu cea
mare ce au arătat neamului omenesc ? că i-au chemat
pre dânșii la ospățul odihnei celei de veci și au trimis la
dânșii slugile sale, cu rugăciune, să vie la ospăț și la
cina lui Dumnezeu cea mare. Cine iarăși nu se va mâhni
de nemulțumirea jidovilor sau și a altor oameni, care ca
niște nemulțumitori s-au lepădat și n-au vrut să se ducă,
ci își aflară prilej: unii cu moșiile, alții cu negoțul boilor,
alții cu poftele trupului și cu grija femeii, și așa se
lipsiră de veselia cea veșnică și Dumnezeu îi leapădă
pre dânșii, iar în locul lor chemă pre alții din calea cea
rătăcită: pre orbi și pre șchiopi îi duse în casa Sa, cum
auzim astăzi mai deslușit din Sfânta Evanghelie, pre
care o scrie Luca Evanghelistul. Cap. 14 stih 16, 24
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru mărirea și slava cinei lui Dumnezeu.
Omul Acela care au gătit cină, este Însuși Sfântul și

Binecuvântatul Dumnezeu. Cina și cinstea cea mare, se
înțelege odihna și dulceața binelui acel desăvârșit ce
este în cer gătit slugilor și casnicilor lui Dumnezeu, de
care Însuși Domnul Hristos au grăit Ucenicilor Săi
zicând: Eu voi găti vouă Împărăție ca să mâncați și să
beți întru Împărăția Mea la masa Mea. O, minunat ospăț,
și a toată dulceața și pofta și veselia vrednic ! Adeveri-
mu-ne, că zicea pe pământ nu are omul mai mare mân-
gâiere decât când șade la masa sa cu prietenii cei iubiți
și se veselește întru toate de ajuns; cu pace, fără de nici
o grijă și fără de nici o scârbă mănâncă și bea și așa
săvârșește ziua și dulce adoarme. Când ar fi în toate
zilele așa să slujească omului, n-ar trebui mai bună viață
pre lume decât aceasta. Acest lucru și Solomon împărat
socotind a zis, că decât aceasta nimic nu are omul mai
bine pre lume, întru toată buna întâmplare și întru toată
cinstea sa. Vreme ca aceea cu pace și cu bună întâm-
plare, scrie Scriptura, că era în zilele acestuia și Solo-
mon, când Domnul Dumnezeu dădu acelor oameni pace
ca aceea, în cât aveau așa de mult argint și aur, cât este
nisipul, și fiecare dintre dânșii mânca, bea și se veselea
fără de nici o grijă, sub umbra pomilor grădinilor sale.
Dar cu mult mai mult și neasemănată este pacea cea
cerească de sus. Ospățul acela din curțile Lui și veselia,
mai mângâioasă și mai cu dulceață este. Cu adevărat se
cheamă cină mare, pre care nici un domn, nici un
împărat a toată lumea, a o face și a cinsti oamenii întru
acel chip, nu pot.
Artaxerx împăratul avea o sută douăzeci și șapte de
țări, și vrând să-și arate puterea, avuția și slava împără-
ției sale, a făcut ospăț mare prietenilor săi și celorlalte
neamuri și celor măriți ai Perșilor și Midenilor, o sută și
optzeci de zile (Estir1,3,4). După aceea, tuturor oameni-
lor câți erau în cetatea Suza, șapte zile, de au mâncat, au
băut și s-au veselit; dar nu toți oamenii, ci numai dintr-o
cetate, și nu îndelungată vreme, ci numai șapte zile. Cu
nici unul dintre dânșii nu și-a împărțit împărăția, căci
tuturor foarte ar fi fost puțină și el ar fi rămas sărac.
După ospăț iarăși se întoarseră la sărăcia, la casa și la
neputința sa; și încă mai rău, căci și cinstea aceea cu
scârbă s-a săvârșit, când Vasti împărăteasa, împăratului
a arătat neascultare, și la ospăț, la masa lui, n-a vrut să
vie (Estir 1,12).
Cinstea cea cerească nu este așa. Împăratul împăra-
ților și Domnul cerului și al pământului, ne va cinsti.
Bunătatea, sațiul, puterea, slava și cinstea Lui, nu are
sfârșit. În curtea Lui, numai o stea este mai mare decât
tot pământul și marea. El, nu numai domnii și boierii va
cinsti, ci și pre cel mai prost și sărac aici pre lume, și
fiecăruia dintre dânșii poate să dea mai mare împărăție
decât a lui Artaxerx. Nu numai șaptezeci de zile este
ospățul Lui, ci în veci netrecuți. Acest ospăț nici o
schimbare, nici o scârbă, nici boală, nici moarte nu
aduce. Acolo, zice proorocul, au făcut Dumnezeu cinste,
unde este mai frumos, cu bucate dulci și cu vin ales;
acolo unde noapte nu este, unde soarele nu apune și luna
nu scade; unde este viața tuturor și veselie; unde toate
cugetele, toate poftele și lipsele noastre se vor umplea;
unde se vor sfârși zilele călătoriei celei cu lacrimi; unde
este mângâiere ca aceea pre care, nu numai cu ochii nu
putem vedea, ci nici cu mintea nu putem gândi; unde nu
este numai o picătură ca aici, ci sunt izvoare și ape de
dulceți, de veselie și de bine netrecut, cum zice David.
Fiul lui Dumnezeu, Domnul Hristos, pentru aceasta din
cer S-au pogorât pe pământ, ca să ne facă acea cinste și
acel ospăț, și cale la Dânsul să ne deschidă. Așa cu greu
pentru aceasta au lucrat ca să ne răscumpere acea cinste,
în cât și sângele Său și viața Sa pentru noi aici Și-au
pus. De pe pământ iarăși în cer au călătorit, pentru ca să
ne gătească loc nouă acolo. Pentru noi au luat și ține
moștenirea cea de acolo, pentru ca să ne cheme și pre
noi la Sine. Pentru această cinste sunt toate obiceiurile
Bisericii și ale credinței noastre: sfântul botez, Sfânta
cuminecătură, posturile, rugăciunile, milosteniile și
toate faptele cele bune creștinești.
PARTEA A DOUA:
Pentru lepădarea jidovilor și pentru chemarea neamurilor.
Cină mare numește aici Sfânta Evanghelie, odihna

cea veșnică în veacul ce va să fie. După cină oamenii nu
ies la lucru să se ostenească, ci se odihnesc pe pat. Ziua
lucrătorii lucrează și rabdă ori zăduful, ori gerul; iar
dacă vine seara, atunci ei se odihnesc pe pat de odihnă.
Așa și toți sfinții s-au ostenit întru această lume și multe
scârbe au răbdat, iar în veacul acela se vor odihni, în
lumina aceea care pururea strălucește.
Cu adevărat minunată este acea cină. La ea a che-
mat Dumnezeu, întâi neamul jidovesc, cu Legea și cu
Proorocii, cum a grăit către dânșii Pavel Apostol și a
zis: „Vouă s-a căzut întâi să mărturisim cuvântul lui
Dumnezeu; iar dacă l-ați lepădat și v-ați făcut înși-vă
pre voi nevrednici vieții de veci, iată acum noi ne în-
toarcem la neamuri, că așa ne-au zis Dumnezeu“ (Fapt.
Apost. 13,46, 47). Deci, întâi jidovii au fost chemați la
credința lui Hristos și la Biserica Lui aici pre lume,
pentru care a fost să intre la cina cea mare și veșnică.
Dar pentru că s-au lepădat și înșiși pre sine s-au osândit,
pentru aceea și Dumnezeu pre dânșii i-au blestemat ca
să nu guste nici odinioară din acea cină.
După aceea către alți oaspeți au trimis Domnul
Dumnezeu, de au chemat pre cei săraci și neputernici,
șchiopii și orbii, adică neamul păgânesc ce am fost noi
neamurile, pre care îi țineau jidovii că sunt săraci și
neputernici cu sufletele, fără de Dumnezeu și fără de
lege, fără de tăgăduirea lui Dumnezeu și fără cunoștința
Lui, ca niște orbi și șchiopi ce nici vedeau, nici știau să
umble pre calea lui Dumnezeu. Pre aceștia i-au chemat
Dumnezeu la credința cinei celei mari.
Între oaspeții ce șed la masa Sfintei Evanghelii,
sunt unii lepădați mai rău decât jidovii, care singuri de
bună voia lor se leapădă și se osândesc de către cinstea
și ospățul acela.
Cei dintâi, spune Sfânta Evanghelie, că au cum-
părat sate. Aceștia sunt cei ce nădăjduiesc spre avuție,
se îmbogățesc din osteneala altora și iubesc odihna tru-
pului și tot în mândrii și în dulceți a petrece.
Cei de-al doilea, spune Sfânta Evanghelie, că au
cumpărat pluguri de boi. Aceștia sunt plugarii, țăranii,
care numai pentru agonisită și pentru vite îngrijesc și tot
de aceea numai se nevoiesc, iar de darurile lui Dumne-
zeu puțini gândesc, și numai pământul caută, iar nu
cerul.
Cei de-al treilea sunt cei ce au luat femeie, care,
lângă lucrul cel fără de lege de curvie, adică lângă
femei, totdeauna șed, în pofte spurcate, în murdării de
păcate trupești locuiesc și în curvii ca într-o tină se
tăvălesc.
Și așa aceștia toți pentru sate și pentru femei, se
leapădă de veselia cinei aceleia.
Întâi este mândria și mărirea pentru care au căzut
îngerii din cer și s-au făcut diavoli (Isaia 14, 14, 15). Al
doilea, lăcomia este pentru care Adam a cazut din rai
(Facere 3,23). Al treilea, necurăția este pentru care
lumea s-a înnecat cu potop de apă (Facere 7, 17, 18).
Chemații aceștia încă cu aceste trei păcate cad din
Împărăția cerului și nu se învrednicesc să intre în casa
Domnului de sus, să guste din cina Lui.
Cumpărat-am sat, dar ce am dobândit când cu
strâmbul și rău l-am dobândit, și pentru dânsul pre
Dumnezeu și cerul am pierdut ? Pentru un măr, ca și
copiii, ai vândut moștenirea cea veșnică; pentru un blid
de bucate, ca Isav, ți-ai vândut binecuvântarea (Facere
25, 33, 34). Ce ai dobândit, astăzi cauți spre ele, iar
mâine sau poimâine de nevoie trebuie să te duci de la
ele. Unde sunt curțile, îmbrăcămintele ? Unde se duce
omul ? Gol spre frig, flămând spre foamete, bolnav spre
boli, neputincios spre neputințe. Boii și dobitocul pentru
care pre Dumnezeu au mâniat, neguțătoria și banii, ce
folos îi vor aduce dacă pierde mila lui Dumnezeu ? Să
înjuge boii la carul în care îl vor duce după moarte la
groapă și să puie toți boii și toată avuția cu sine să o
îngroape, oare îi va fi de vreun folos ? Poftele și dulce-
țile trupului, au doară nu se întorc și acelea în urât, în
boli, în vătămări și în scurtarea vieții ?
O, cumpărători de sate, vânzători de boi și poftitori
trupești, până când nu vă veți socoti ? Dumnezeu din cer
au venit de au spus vouă de slava cea mare a cerului, de
bunătatea casei Părintelui Său și de gustarea cea dulce la
ospățul la care singur va căuta. Spus-au vouă de mila Sa
cea Dumnezeiască către voi, că pre voi vă cheamă la
cina Sa cea veșnică, pre care cu cinstit sângele Fiului
Său vouă au răscumpărat și vouă o ține Fiul lui Dum-
nezeu; iar voi un dar ca acela îl lepădați și cu sate și cu
boi și cu femei vă aflați pricină ? Mare nebunie și ne-
înțelepciune arătați ! Cine va fi atâta de nebun ca să
iubească a merge mai vârtos la masa unui sărac, decât la
masa Domnului său, Care îl roagă, îl cere și-l poate
îmbogăți, și toată casa lui să o aducă la acea cinste a
acelei mese ?
Să nu zăbovim când ne cheamă, nici să fugim de
acea cinste cerească. Să apucăm până nu se mânie Dom-
nul casei, până nu pune alți oaspeți la masa Sa, până nu
ne leapădă de la darul Său și de la gustarea binelui
ceresc. Să nu stăm afară și să vedem pre alți oaspeți la
masă și să zicem: dar aceștia ce sunt ? De care ne-am
râs, ne-am bătut joc și ne-au părut că sunt fără de minte
și nebuni, și viața lor fără de cinste, socotește acum că
sunt însoțiți întru fiii lui Dumnezeu. Pre cei de rând și
pre cei săraci nu-i împiedică avuția și bunătatea lumii,
pre care neavând-o se îngrijesc de cea cerească și le este
drag să audă de altă domnie dacă aceasta nu au; drag le
este să audă de alt bine dacă pe acesta nu-1 au. De au și
dat Dumnezeu celor bogați avuție pre lume, însă cu
inima să fie săraci și în fapte bune bogați. Săracii să nu
se scârbească de sărăcie, ci de bună voie să stea pre
sărăcia lor și spre Dumnezeire, căci sărăcia preste voie,
dorire către bunătatea cerească nu face.
O Doamne, îngrozirea Ta cu care vei să izgonești
pre cei nemulțumitori de la bucuria Ta și de la voroava
Ta cea cerească, să îngrozească inima noastră de către
binele și bucuria acestei lumi trecătoare, să iubim binele
și bucuria cea netrecută pentru Iisus Hristos Fiul Tău,
Care Împărățește cu Tine și cu Duhul Sfânt într-o
Dumnezeire neîmpărțită, în vecii vecilor netrecuți și
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Pre cât de mare dar este mulțumirea sufletului celui
drept, pe atâta de rea și de vătămare este sufletului ne-
mulțumirea. Mulțumirea adună milă și bine și ia daruri
de la Dumnezeu, iar nemulțumirea risipește și pierde și
de mila lui Dumnezeu departe izgonește pre oamenii cei
nemulțumitori, ca și pre acei nouă leproși de care mărtu-
risește Sfânta Evanghelie de astăzi, pre care o scrie Luca
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru mila ce Domnul nostru Iisus Hristos o dă și

celor nevrednici, și pentru nemulțumirea celor nouă
leproși.
Minunat este Dumnezeu întru toate lucrurile Sale și
nepricepute sunt tocmelele Lui. Cine va putea să spuie
lucrurile Lui și mila binelui Său ? Precum izvorăsc din-
tr-un izvor ape de adapă toate hiarele pământului curate
și necurate, așa și mila cea veșnică a Domnului nostru
Hristos, izvorăște multe daruri și se dau și celor vrednici
și celor nevrednici. Sfinția Sa știe pre cei nevrednici și
pre cei nemulțumitori. Știe și începutul și sfârșitul
tuturor făpturilor încă mai înainte de ce le-au făcut. Dar
pentru că Sfinția Sa este milă veșnică tuturor întinsă și
dătătoare, pentru aceea se dă și celor nevrednici și ne-
mulțumitori. Dumnezeu au știut nevrednicia satanei și
căderea lui încă mai înainte de ce l-au făcut, dar ca un
deplin ziditor umplând mila Sa, l-au făcut să cunoască
lumina din întuneric. Încă și de Adam dacă vom socoti,
nu vom putea face să nu ne mirăm că și a acestuia ne-
mulțumire și nevrednicie au știut, dar pentru aceea tot
l-au făcut pre dânsul și în Rai l-au tocmit să locuiască.
Tot așa și pre acei nouă leproși, îi știa Domnul că nu vor
mulțumi, însă pentru mila Sa i-au vindecat de lepră.
Lepra este o boală rea pe trup și bube pe cap și pe
obraz. Pre unii ca aceia în Legea Veche îi izgoneau din
oraș și din sat (precum vedem că se mărturisește la
Cartea Numerilor 5, 1 și 2). Era o rană cumplită trimisă
de la Dumnezeu pre neamul jidovesc, pentru neplecarea
și necredința lor. Îndoită durere răbda leprosul: Într-un
chip pe trup, într-alt chip pe suflet. Era izgonit nu numai
de alți oameni, ci și din casa sa: de la femeie și de la
copiii săi. Iar când se va întâmpla să se ducă de la
vreunul acea lepră, atuncea se ducea acela la preoți de
se arăta. Preotul avea semn de cunoștea cine se curățea,
și-l primea; iar pre cel ce încă nu se curățea, iarăși îl
izgonea afară din oraș.
Întru atâta pedeapsă fiind acei zece leproși, văzând
pre Domnul Hristos că merge prin Samaria și Galileea,
să intre într-un oraș, au stătut departe, că nu cutezau să
se apropie, pentru necurăția lor, și au strigat: Iisuse,
Îndreptătorule, miluiește-ne, că Te știm că ai venit la noi
de la Dumnezeu, doctor milostiv, de vindeci toate rănile
și toate bolile din oameni, dracii izgonești și oamenii în-
dreptezi pe calea cea adevărată; pentru aceea strigăm și
noi: miluiește-ne pre noi ! Nu cerem aur, nici argint, ci
fețele noastre să curățești ca să nu fim izgoniți de la
oameni. Iar Domnul Hristos, ca un Mântuitor al tuturor
și adevărat izbăvitor din moarte și din iad, Cel ce ascultă
pre toți cei ce strigă către Dânsul, ascultat-au și pre dân-
șii și i-au vindecat numai cu cuvântul, zicând: Duceți-vă
de vă arătați preoților.
Cu aceasta cinsti Domnul ceata preoțească. Așa era
Legea și pentru aceea la preot i-au trimis pre dânșii să se
arate că s-au curățit. De au ținut Sfinția Sa Legea, fiind
Domn Legii, cu cât mai vârtos se cade nouă a ținea
Legea lui Dumnezeu și a nu călca poruncile lui Dum-
nezeu ? și mai vârtos a se pleca preoților ca unora ce
sunt trimiși de la Dumnezeu spre alegerea necurățiilor
noastre, nu numai celor trupești ci și celor sufletești.
Precum alegeau preoții atuncea și cunoșteau curăția și
necurăția celor leproși, așa și acum preoții cei iscusiți și
duhovnicii, cunosc stricăciunea rănilor noastre celor
sufletești, când se curățesc și când se înmulțesc.
Și a fost dacă au trimis Domnul pre acei leproși la
preoți, mergând ei s-au curățit. Unul dintr-înșii văzând
că s-a curățit, s-a întors și cu glas mare lăuda pre Dum-
nezeu și a căzut pe fața sa la picioarele Lui de mulțumea
lui Dumnezeu Celui ce l-au vindecat. Iar Iisus au zis:
zece s-au curățit; cei nouă unde sunt ? Cum nu s-au
întors să dea slavă lui Dumnezeu ? Numai acesta de altă
limbă ? Și au zis lui: Scoală, credința ta te-a mântuit.
Pretutindenea se arată nemulțumirea jidovilor către
binele lui Hristos. Mulțumirea limbilor a arătat acest
samarinean. Zece leproși se curățiseră și întocmai vinde-
care au dobândit, iar mulțumirea nu le-au fost întocmai,
căci cei nouă nu s-au întors să dea laudă lui Dumnezeu,
și erau israiliteni. Mai gata au fost păgânii a crede lui
Hristos, decât nemulțumitorii jidovi; pentru aceea și
Domnul au primit pre samarinean ca pre un credincios
și înțelept. De atunci a crezut în Hristos samarineanul
acela și în toată Samaria lăuda binele Lui. Pentru aceea
samarineanul acela s-a învrednicit întru mărirea cea de
veci, nu numai aici pe pământ, ci și în cer; iar acei nouă
nemulțumitori, pentru nemulțumire au căzut din slava
cea veșnică, și aici și acolo. Pentru astfel de ne-
mulțumire mulți și mari din mult bine au căzut și la
mare răutate au ajuns.
PARTEA A DOUA:
Pentru păcate din pricina cărora cu lepră certa

Dumnezeu pre oameni.
Se află în Sfânta Scriptură, că pentru unele păcate

erau certați de la Dumnezeu oamenii, cu lepră, pentru
aducerea aminte și pentru învățătura noastră, ca să
scăpăm de necurăția sufletelor noastre.
Mai întâi citim despre Mariam sora lui Moisi și a
lui Aaron, că răpștea și clevetea împotriva fratelui său
Moisi, care era pus de Dumnezeu la mare dregătorie
preste oamenii lui Dumnezeu, pentru care lucru îl cleve-
tea pre dânsul și zicea: „Au doară numai către Moisi au
grăit Dumnezeu ? Au doară nu va grăi și către noi ? ”)
Întru nimic nu socotea dregătoria cea înaltă a fratelui
său. Spune Scriptura, că auzind Dumnezeu S-au mâniat
și au slobozit pre dânsa lepră, atâta cât s-a rugat Moisi
lui Dumnezeu pentru dânsa, și pentru voia lui, că era
drag lui Dumnezeu, o au iertat de acel păcat. Însă așa
curând dintru acea certare a o slobozi n-au vrut, până
nu s-a pocăit șapte zile afară din tabără. Deci, mare
păcat și de moarte este clevetirea împotriva celui mai
mare și când cineva osândește pre altul pentru vina în
care este și el vinovat.
Pentru păcat au certat Dumnezeu cu lepră pre
Neeman arapul, și cu aceea l-a tras la cunoștința Sa cea
sfântă. Spune Scriptura), că a fost om mare la Dum-
nezeu și în cinste deosebită. Fiind mai marele oștirii, cu
dânsul au izbăvit Dumnezeu Siria. Era om puternic și
bogat, însă plin de lepră. Mândria lui o certase Dumne-
zeu cu bube, că era trufaș. Acest lucru îl face Dumnezeu
mai mult întru cei mari, slobozind preste oameni nepu-
tință ca aceea, pentru ca să cunoască că sunt și ei
oameni, nu sunt dumnezei, nici poate cinstea să le
slujească desăvârșit, ci să cerce altă cinste, adică pe cea
veșnică. Deschis-au Dumnezeu lui Neeman ușa milei
Sale cu o fată ce era robită din țara jidovească și slujea
la nevasta lui). Fata știa pre Elisei prooroc în țara ei, și
spunea către stăpâna ei de minunile ce face proorocul, și
zicea că de ar merge Domnul ei la dânsul, l-ar tămădui.
Minunat este Dumnezeu, Care o învățătoare ca aceea
trimise în casa lui Neeman; că pentru sluga cea bună, și
casa stăpânului ei o binecuvintează Dumnezeu. Plecat-a
Neeman cu carte de la împăratul său la Ioram împăratul
jidovesc, cu pompă, cu avuție și cu slugi multe. A sosit
la împăratul și a fost trimis la prooroc. S-a dus și a stătut
înaintea casei proorocului, cu acea pompă mare. Însă
proorocul, pentru ca să vindece întâi mândria lui, n-a
ieșit la dânsul, numai ce a trimis de i-a zis: Du-te la
Iordan și te spală de șapte ori în el, și te vei însănătoșa și
trupul tău se va curăți). Iar el, ca un mândru, s-a mâniat
că n-a ieșit proorocul la dânsul, și că l-a trimis la tămă-
duire așa de proastă, și a zis: Au doară n-am eu mai
bune ape la Damasc ? Și a plecat mânios. Dar slugile lui
îl rugau și i-au zis să facă toate câte zise proorocul.
După cuvintele lor s-a întors și a crezut, fiindcă nu
numai la prooroc, ci și la apa unde este zisa lui Dum-
nezeu, se pot face toate preste firea omului. Și așa a
mers, s-a spălat în Iordan și s-a curățit, după cuvântul
proorocului.
De aceea, domnii cei mari ai lumii să se păzească
de mândrie, că știe Dumnezeu a-i smeri, și celor mai
săraci ce sunt slugi lui Dumnezeu a-i înălța; că și cu
niște săraci și proști ca aceia se slujește Dumnezeu și cu
dânșii tămăduiește sufletele noastre. Iar preoții, de mân-
dria slujitorilor, a curtenilor domnești și boierești, să nu
se teamă când îi sperie și-i pleacă Dumnezeu sub ascul-
tarea lor cea sufletească.
Dumnezeu au certat cu lepră pre Gheezi sluga aces-
tuiași prooroc, pentru lăcomie și pentru precupia Duhu-
lui Sfânt; că dacă n-a vrut proorocul să ia de la Neeman
daruri pentru vindecare, Gheezi sluga lui a alergat, a
ajuns pe cale pre Neeman și în numele proorocului a
cerut de la Neeman și a luat bani și veșminte scumpe).
Când a tăgăduit înaintea proorocului că n-a luat, proo-
rocul l-a vădit pre dânsul că a luat cutare și cutare și i-a
zis: Tu vei lua lepra aceluia ce i-ai mințit; că pre dânsul
pentru mândrie căzuse, iar pre tine pentru lăcomie; el
s-a curățit, iar tu te vei îmbolnăvi. O, mare puterea lui
Dumnezeu pre prooroc ! Știa gândurile oamenilor și era
de față acolo unde cu trupul nu era. Și până astăzi
oameni mai înainte cunoscători sunt în lume, pre care
singur Dumnezeu îi știe.
Se află în Scriptură și un împărat cu numele Iozie,
pre care l-a certat Dumnezeu cu lepră, pentru înălțarea și
pentru îndrăznirea cu care lua pre sine cinstea preoțeas-
că și vrea să slujească în Biserica lui Dumnezeu ca un
preot. Acest lucru nu se cădea lui, ca unui om mirean,
și-l înfruntă arhiereul cel mare zicând: Nu este lucrul
tău, împărate, a cădi lui Dumnezeu. Preoțesc este acest
lucru. Spre această slujbă sunt cei sfințiți. Iar dacă n-a
vrut să asculte, Dumnezeu cu lepră l-au lovit, care
îndată s-a arătat în fruntea lui, și s-a speriat. A fost
lepădat din Biserică și a rămas vătămat și închis în toată
viața sa până la moarte. Deci, să se teamă fiecare a se
amesteca în lucrul și în treaba preoțească.
Mai apoi au certat Dumnezeu cu această boală pre
nepoții lui Ioav, pentru ucidere și vărsare de sânge ce
făcuse Ioav; că Dumnezeu ceartă fiii pentru păcatele
părinților, mai vârtos când îi blesteamă cineva din
oameni drepți, cum blestemase David împărat pre Ioav.
Pre unii ca aceia slobozea Dumnezeu lepră, ca să le
arate, cât Îi este de urât păcatul, și cei ce zac întru păcate
sunt vrednici a fi izgoniți din Biserică și din cer. Umblă
Domnul Hristos între noi, până suntem întru această
lume, cu slugile Lui cu preoții în Biserică cu binele și cu
mila Sa aceea, împrăștiind banii și împărțind avuția
sănătății celei sufletești și curățire păcatelor, numai de
am vrea să ne îngrijim noi înșine și să strigăm către
Dânsul: Doamne, al Tău este tot cât am, dator sunt cu
cât am să fac voia Ta, toate dau în mâinile Tale, învață-
mă a le cheltui. Nu numai roada, ci și pomii și grădina,
Ție închin. Nu numai agoniseala, ci și trupul și sufletul,
Ție dau. Învață-mă a le cheltui spre lauda Ta, spre
folosul săracilor și fraților Tăi. Spre mântuirea sufletului
meu de la Tine sunt toate, la Tine să se întoarcă; că a
Ta este lauda în vecii vecilor. Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Precum călătorii când intră în cârciumă, nimic întru
ea nu țin că este al lor, ci și uneltele lor ce bagă întru ea,
cu socotință le pun să nu le piardă sau să uite ceva la
plecare, așa și noi suntem datori pururea să ne socotim
călători întru această lume și nimic să nu ținem întru ea
că este al nostru; cum și Domnul nostru Iisus Hristos,
fiind aici pre lume, au grăit despre Sine și au zis: „Fiul
omenesc n-are unde să-și plece capul“, cum auzim în
Sfânta Evanghelie de astăzi, pre care o scrie Luca
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru străinătatea și sărăcia lui Hristos

pe pământ.
Dumnezeu, pre Care nici un loc nu-L cuprinde, nici
Se mută cu mărirea din loc în loc, că este pretutindenea
de față, Acela de bună voia Sa au fost străin pentru noi
și minunat au călătorit minunatul Dumnezeu: din mărire
întru smerenie, din cer pe pământ. Pe pământ au călăto-
rit din loc în loc: din Vitleem în Egipt au fugit). Din
Egipt în Nazaret au călătorit; din Nazaret în Ierusalim
S-au înstrăinat; - din cetate în cetate și din sat în sat, de
pe uscat pe mare și de pe mare în pustii. Străin în lume,
fără de casă, totdeauna Se trudea și umbla căutând oaia
cea pierdută neamul omenesc - El, Păstorul cel bun) Și
iarăși din lume au călătorit: Dumnezeu cel tare, ca un
Mielușel blând, spre moarte și spre răstignire; de pe
Cruce în iad și din iad iar în lume întru mare slavă,
pentru înviere. Din lume au călătorit în cer, adică de pe
pământ S-au suit cu trup la Părintele Său, unde au fost și
mai înainte, și acolo cu călătoria Sa au veselit și au
bucurat îngerii și arhanghelii, heruvimii și serafimii, și
au șezut de-a dreapta lui Dumnezeu mai presus de toate
cetele începătoriilor și tăriilor, preste înălțime. Această
călătorie a străinătății Lui, de demult au văzut-o Prooro-
cul Ieremia, cu Duhul Sfânt, și a zis): „Cela ce ești
nădejdea israilitenilor și izbăvitorul nostru în vreme de
scârbă, pentru ce ești ca un străin pe pământ și ca un om
călător te sălășluiești prin locașuri omenești ? De ce ești
ca un viteaz ce nu-și poate folosi ?”
Această străinătate a Domnului Tău, o omule creș-
tine, pre tine te învață a fi smerit și sărac de bună voie.
Acela pentru tine au sărăcit, ca tu cu avuția Lui cea
veșnică să te îmbogățești. Acela au fost ca un străin pe
pământ, ca ție să-ți gătească odihnă și moșie în cer.
Acela, Care în casa ta aici pre lume n-au avut nici capul
unde-Și pleca, ție Împărăția cea largă și desfătată a lui
Dumnezeu ți-au deschis. Cu acestea cu toate, dă chip de
fapte bune, ție, o omule. Mândria ta cu acestea o sme-
rește, ca tu nimic să nu ții că este al tău pe pământ: nici
cetate, nici sate, nici case, nici avuția, încă nici fiii și
fiicele. Nici măcar trupul nu este al tău, ci este al Celuia
ce l-au zidit. Pentru aceea să nu gândești că doară este al
tău ceva pe pământ, că moartea stăpânește pe toate. Goi
ne naștem în lume, goi ne ducem din lume. Nu te lega
cu lucrurile cele putrede și amăgitoare ale acestei lumi
ca și cum ai fi locuitor în veci aici în lume, ci trimite
gândul tău înainte în veacul și în lumea ce vine. Mută
cugetul tău de aici în cer și te îngrijește de acelea. Nu
lăsa gândul tău să se tăvălească pe pământ în păcate,
ci-1 trimite degrab din întuneric în lumină, din moarte în
viață, de pe pământ în cer. Părăsește toată înșelăciunea
păcatului în lume. Cu bucurie călătorește pe urma Dom-
nului tău, asemănându-te străinătății și sărăciei Lui.
„Fiul Omenesc” S-au numit pre Sine Domnul
Hristos, pentru luarea trupului, și au zis că n-are în lume
unde să-Și plece capul, căci Dumnezeu nu locuiește
întru inima oamenilor celor păcătoși, ci vulpile, adică
dracii cei vicleni, și păsările, adică gândurile cele de
mândrie, se încuibează; iar Fiul Omenesc acolo n-are
capul unde-Și pleca.
Acestea auzind și tu, nevoiește-te degrab de izgo-
nește din casa trupului tău vulpile cele împuțite și
păsările cele necurate; mătură casa ta, adică trupul tău,
cu pocăința și cu spovedania; spală împuțiciunea dintru
ea, cu lacrimile; cădește-o cu tămâie de rugăciuni și o
împodobește cu fapte bune. Dacă te va vedea Fiul lui
Dumnezeu, Hristos, făcând așa, atunci va intra în casa
ta, scârba ta o va schimba întru bucurie, va face Luiși
locaș acolo, o va umplea de toate darurile cele cerești,
sufletul tău îl va lumina și cu veselia cea veșnică îl va
sătura. Atunci întunericul și moartea va fugi de la tine,
neputând răbda să vadă Lumina și Viața cea de veci în
casa ta. După aceea nu vei mai fi cuib de vulpi
întunecat, ci vei fi locaș luminat Sfintei Treimi și curte
Împăratului ceresc. De-a pururea vei avea întru tine
lumina lui Hristos.
PARTEA A DOUA:
Pentru călătoria noastră întru această lume, și că nu ni se

cade să căutăm înapoi măcar de ne-ar fi și cu greu.
Călătoria noastră întru această lume este foarte
sârguitoare; este ca o apă repede ce curge. Alergăm și
ne apropiem de moarte. Zilele noastre trec ca o umbră
de nor fără de ploaie, ca și corabia pe mare ce o bate
vântul spre margine, ca o piatră din deal la vale când se
prăvălește și nu se poate opri. Așa merge de tare și viața
noastră către moarte. Noi suntem ca niște nemernici
întru această lume, după cuvântul Proorocului David),
fiindcă această lume este ca o cârciumă; numai pentru
călători este făcută și pentru hrana călătorilor. Și întru ea
cine este stăpân ? este moartea; și este foarte mânioasă;
curând ne scoate din casa sa și ia de la noi tot cât avem,
ca un fur și ca un tâlhar, și ne lasă goi numai cu trupul,
de ne ducem în cale departe și străină.
Pentru aceea se cade, ție, o omule, să știi de unde
vii și unde te duci. Te duci din ce n-ai fost, întru viața
ceea ce este pururea fiitoare, din întuneric la lumină.
Călătorești întru această lume ca printr-o pădure întune-
cată, plină de furi și de tâlhari, de hiare rele și cumplite,
plină de draci, de zmei sburători și de alte duhuri rele.
Unii caută trupul tău să-l înghită, alții sufletul tău să-l
mănânce: unii cu lăcomia avuției, alții cu necurăția cur-
viei, alții cu mândria lumii și cu iubirea măririi. Călăto-
rești întru această lume ca și cum ai înnota pe o mare cu
valuri și cu vânturi rele, unde sunt în toate zilele furtuni
de scârbe: de o parte bat valurile bolilor și ale neputințe-
lor, de altă parte valurile năpăștilor, săracilor, nevoilor
și greutăților celor mai mari. Precum este în mare că
peștii cei mari înghit pe cei mici, așa și întru această
lume cei puternici pre cei neputernici; de toate părțile
ești în frică și în groază, în cât nu știi dacă vei fi viu
până a doua zi.
Pentru aceea, te rog, să cunoști călătoria ta și să știi
unde te duci. Dacă vei cunoaște, știu că te vei teme și te
vei folosi. Te duci într-o cale neștiută, în locuri straș-
nice, în lume minunată, și trebuie a intra pe două porți
groaznice, unde frică și spaimă mare va avea sufletul
tău. Întâia poartă este moartea, prin care cu voie fără
voie trebuie a trece cu destulă durere. La acea poartă
sunt strejarii mânioși și nemilostivi, care te vor încon-
jura și te vor dezbrăca de toate câte ai întru această lume
și vor lua de la tine toate. Numai cele sufletești îți vor
lăsa, de vei avea; iar de nu vei avea nici acestea, numai
gol te vor lăsa și așa trebuie să vii la a doua poartă a
judecății lui Dumnezeu, înaintea la atâta mulțime de
îngeri și atâtea soboare de sfinți, prietenii lui Dumnezeu,
și tocmai înaintea feței dreptului Judecător, unde te vei
teme și te vei cutremura, că nu vei ști ce te va întâmpina
și cum va fi, și ce răspuns vei avea. Și încă de vei merge
gol, o ! ce rușine vei păți ! că întâi te vor întreba: ce ai
venit așa gol și sărac ? și îți vor zice: ce ai făcut cu veș-
mântul cel fără de moarte cu care te-ai îmbrăcat în sfân-
tul botez ? După aceea și de alte daruri sufletești te vor
întreba, și îți va zice Dreptul Judecător: Pentru ce ai
venit ca un rob, gol și sărac, aici înaintea a atâțea fii
dumnezeiești și înaintea scaunului măririi Mele ? Ce ai
făcut cu darurile creștinătății ? Unde le-ai pierdut ? Întru
nimic n-ai băgat în seamă darurile Mele, nici ai mulțu-
mit pentru binele Meu ce ți-am dat; pentru aceea și Eu
întru nimic nu te socotesc, ci ca pre un rob viclean după
lucrul tău te voi judeca și fața Mea în veci nu o vei
vedea.
Tu, suflete păcătoase, auzind acestea, teme-te și te
înfricoșează, că înaintea ta stă moartea cumplită, Jude-
cătorul cel drept și groaznic, muncile cele neîncetate,
matca focului nestins, întunericul împărțit, plângerea și
scrâșnirea dinților). De acestea să te temi foarte și să te
părăsești de păcate, până ești încă pe calea vieții tale.
Până încă nu te duci întru acele locuri, adu-ți aminte de
acele porți prin care trebuie a trece în viața cea netre-
cută. Socotește din toate părțile, că prin multe lațuri de
păcate treci, să nu cumva să cazi în vreunul din ele.
Lasă în lume, ca Avraam, tatăl și mama, adică păcatul
care naște poftele cele ce sunt de pieire sufletului.
Tuturor celor ce sunt robi păcatului, le zise Domnul
Hristos că sunt morți, cum auzim întru această Sfântă
Evanghelie, că oarecine a zis către Hristos: Învățătorule,
veni-voi tot după tine, numai ce-mi zi să mă duc mai
întâi să-mi îngrop pre tatăl meu; iar Domnul au zis lui:
Lasă morții să-și îngroape morții săi. Pentru aceea și tu
să lași pre cei ce sunt robi păcatului, măcar de ți-ar fi și
părinți și frați. Pre unii ca aceia, zice Domnul, să-i lași și
să-i slujești Lui, fără de păcate și fără de valuri, și ziua
și noaptea. După aceea să nu te mai întorci înapoi ca să
cauți spre faptele cele de mai înainte, căci nu vei putea
fi îndreptat întru Împărăția cerului.
Precum jidovii, dacă ieșiră din Eghipt, se întoarseră
cu gândul la bucatele Egiptului, la carnea și la căldările
ce avuseseră acolo), și pentru aceea trupurile lor au
căzut în pustii și țara cea făgăduită nu le-a fost a o vedea
așa și tu dacă vei începe a te întoarce la întunericul
păcatelor acestei lumi, trupul sufletului tău va cădea în
pustiile veacului acestuia, în munci, și nu vei ajunge să
intri în țara cea făgăduită, în Ierusalimul cel de sus.
Lot fugind să scape de arderea Sodomului, femeia
lui se întoarse de căuta înapoi și îndată se făcu stâlp de
sare). Și tu de vei căuta înapoi către poftele cele de
păcate, îndată te vei face ca un bolovan de sare, mort,
lins de dobitoacele păcatelor.
Pentru aceea, cei ce călătoriți după Hristos și vreți
să scăpați de faraon cel nevăzut, adică de satana, de
diavolul și din robia egiptului, adică din muncile de
veci, nu zăboviți întru întunericul pustiei celei de păcate,
ci ieșiți după povața voastră, - după Moisi, adică după
Duhovnic, care poate să vă îndrepteze și să vă treacă
marea păcatelor. Cu spovedania și cu lacrimile să înne-
cați gonacii lui faraon și să scăpați din păcate, ca jidovii
din Marea Roșie. Să cântați în Biserică mulțumită lui
Dumnezeu, Celui ce va izbăvit. Să mâncați mană din
cer, Sfânta Cuminicătură, hrana sufletelor voastre, fără
de care hrană nimenea nu va putea fi viu în viața ce
vine. Fără de greșeli veți intra în țara cea făgăduită după
povața voastră care este Domnul Hristos. Acesta pentru
voi au intrat acolo, pentru ca să vă bage și pre voi, acolo
unde este privirea a cete de îngeri și de soboare de sfinți
ce sunt nouă frați mai mari, pentru că au intrat acolo mai
înainte de noi, care sunt scriși în cer, unde este tot binele
din veci ascuns și vouă făgăduit, pe care bine și îngerii
doresc să-l vadă întru care bine, și pre noi pre toți cre-
dincioșii Tăi, ne învrednicește, Doamne Iisuse Hristoase
Dumnezeul nostru, acolo în veci să locuim și pre Tine
să te preamărim, dimpreună cu Părintele și cu Duhul
Sfânt, acum și pururea și în vecii vecilor netrecuți și
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Cine va putea spune minunile lui Dumnezeu și să
facă auzite puterile și lucrurile cele bune ale lui Hristos?
Tuturor dă binele Său celor ce-l cer, și cui se roagă îi
dăruiește: leproșii curățește, dracii din oameni izgoneș-
te, morților înviere, orbilor vedere, cum și pre acel orb
pre care l-au vindecat în Ierihon, precum mai deslușit ne
spune Sfânta Evanghelie de astăzi, pre care o scrie Luca
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru dragostea lui Hristos ce este întinsă,

tuturor neoprit.
Cum este soarele de strălucește toate câte sunt pe
sub cer și toate neamurile omenești luminează, cu mult
mai vârtos este Acela Carele e soarele cel Sfânt și drept
ce luminează nu numai trupurile dinafară, ci și sufletele
dinlăuntru: ochii inimii deschide și mintea deșteaptă de
cunoaște omul pre Dumnezeu și binele de veci ce i-au
gătit lui. De aici se cunoaște dragostea ce are către
oameni Domnul nostru Iisus Hristos, că pretutindenea
umbla și în toate laturile călătorea prin cetăți și prin sate
de tămăduia toate neputințele și bolile din oameni, și cu
minunile ce făcea se lumina mintea oamenilor și se
întorceau oamenii către Dumnezeu și către pocăință.
Deci au venit Iisus și în Ierihon. Acolo un om orb
anume Vartimei ședea lângă drum de cerea, și auzind
poporul trecând, întreba: Ce este ? Și-i spuseră că este
Iisus Nazarineanul. Cât auzi de numele lui Iisus, îi păru
bine, că de multă vreme auzea de Dânsul că face minuni
multe și vindecă bolnavii. Pentru aceea a strigat cu glas
mare și a zis: Iisuse Fiul lui David, miluiește-mă, că am
auzit de minunile Tale cele multe și de binele ce ai făcut
prin Ierusalim și prin Capernaum; că tu, Doamne, pre
cel ce era din naștere orb l-ai făcut cu ochi, și iarăși pre
doi orbi ce au strigat în urma Ta, și pre aceia i-ai lumi-
nat. Pentru aceea și eu strig: Fiul lui David, fie-Ți milă
de mine ! Iar Domnul au grăit către dânsul: Ce strigi și
ce ceri de la Mine ? Orbul a răspuns: Cer să văd.
Cu adevărat nu este proastă cererea orbului, este
mare și numai Dumnezeu putea cererea lui să împlineas-
că, iar altcineva nimeni din oameni. Pentru aceea Dom-
nul S-au milostivit spre rugăciunea lui și spre credința
lui cea tare și l-au întrebat ce cere. Întrebatu-l-au Dom-
nul nu că doară nu știa El cel ce știe toate mai înainte de
ce se cere, ci l-au întrebat ca să nu zică cineva că orbul
acela cerea una și Hristos alta îi dădu. Ce cerea orbul,
înaintea tuturor a spus și Hristos înaintea tuturor i-au dat
și au zis: Credința ta cu care crezi că te pot tămădui,
aceea te izbăvi. Și îndată a văzut și cu glas mare a
început a lăuda pre Dumnezeu; și nu numai el singur, ci
și toți oamenii cei ce văzuseră acea minune, au dat slavă
lui Dumnezeu și mulțumită.
Această minune a fost dinafară de poarta cetății. Cu
această minune ca și cu un sol dădu veste Domnul
Hristos în cetate, ca să știe cetățenii Ierihonului că lumi-
na cea adevărată vine la dânșii să lumineze sufletele lor
cele întunecate, cum au grăit Însuși și au zis: „Eu sunt
lumina lumii; cel ce va umbla după mine, nu va merge
în întuneric, ci va avea viața de veci“ (Ioan 8, 12).
PARTEA A DOUA:
Pentru orbirea sufletului și pentru jurământ.

Să ne asemănăm și noi acelui orb cu credința și cu
răbdarea, că mult a răbdat și el când îi zicea mulțimea să
tacă și-l conteneau fariseii și saducheii cei ce nu iubeau
minunile lui Hristos; dar el mai tare striga și se ruga,
căci așa este sufletul răbdător: nici se teme de primejdii,
nici îi este frică de cei mai mari, ci mai tare se aprinde
cu ruga și cu credința; și dacă dobândește, nici odinioară
nu încetează de a mulțumi.
Așa și noi să facem: mai înainte de ce dobândim, să
fim răbdători; și după ce dobândim, să fim mulțumitori.
De ne-ar și zice vrăjmașii noștri să tăcem, adică diavo-
lul, lumea și trupul, care nu iubesc binele lui Hristos,
noi mai tare și mai cu deadinsul să ne rugăm lui Dumne-
zeu ca să caute spre noi cu milă și să lumineze ochii
inimii noastre, pre care i-a întunecat fumul păcatelor
lumii.
Legea învățăturilor lui Dumnezeu este lumină. Cine
se va lipsi de dânsa, acela este orb cu sufletul, mai mult
decât orbul acela; căci acela ce este orb de ochi, nimic
nu vede să facă rău, iar cel ce este orb de minte și de
suflet, acela toate răutățile face, nu numai într-un chip,
ci în toate chipurile.
Ce orbire mai mare este decât aceasta, când ține
cineva Sfânta Evanghelie și-și pune mâinile pe ea, care
învață ca nici într-un chip să nu jure, și el jură ? Cât rău
au pățit sfinții părinți și câte nevoi au răbdat pentru ca să
întărească credința lui Hristos, iar noi de multe ori fără
de nici o nevoie, fără de nici o frică de moarte, ne lepă-
dăm înșine de credința noastră. Și când jurăm pe Sfânta
Evanghelie ori cu strâmbul, ori cu dreptul, atuncea ne
lepădăm de credința noastră; și nu ne lepădăm numai, ci
și în mare pedeapsă cădem, căci scrie în cartea lui Zaha-
ria Proorocul), cum a văzut acest prooroc o seceră foarte
mare de douăzeci de coți de lungă și de zece coți de lată,
și i-au zis Dumnezeu: Această seceră iese dinaintea lui
Dumnezeu și intră în casa celuia ce se jură pre numele
lui Dumnezeu. Deci vedeți, o fraților, ce mânie a lui
Dumnezeu iau cei ce se jură. Pentru aceea să ne ferim,
ca de foc, de jurământ.
Zic unii: de nu voi jura, cum voi scăpa din mâna
vrăjmașului meu ? Ce grăiești, omule ? De vrăjmașul
tău te temi și juri, și de Dumnezeu nu te temi ? Cu
adevărat să știți, creștini binecuvântați, că cela ce jură
sau pune pre altul să jure, acela este ucigaș sufletului
său. Au doară pentru aceea este Biserica ca să mergem
să jurăm ? Nu ! ci este pentru rugăciune ca să ne rugăm
pentru vrăjmașii noștri și pentru greșelile noastre. Sau
Sfânta Evanghelie, au pentru aceea o au făcut Hristos să
ne jurăm pe dânsa ? Nu ! ci ca să auzim cum ni se cade
să facem, de ne este voia să ne izbăvim din muncile de
veci și binele acel de sus să dobândim.
Ia deschide Sfânta Evanghelie pe care îți pui
mâinile de juri, de vezi ce zice Hristos. Îți zice să juri
vreodată cu strâmbul sau cu dreptul ? Nu ! nu zice
nicăieri. Din potrivă zice, că muncă sufletului are acela
ce jură și cel ce pune pre cineva să jure. Deci, de zice
Hristos în Sfânta Evanghelie să nu juri, tu cum îți pui
mâinile pe Sfânta Evanghelie și juri ? Cum nu te temi de
mânia lui Dumnezeu ? Nu socotești că de ai și scăpa de
vrăjmașul tău, însă de Dumnezeu nu vei scăpa ? Nu
socotești în capul tău, că de vei scăpa de datoria aceasta
trecătoare din lume, însă de munca veșnică nu vei
scăpa ?
Creștini binecuvântați, ascultați cuvântul Domnului
nostru Hristos și nu vă jurați, nici puneți pre alții să jure,
că mare canon și mare greutate au pre sufletele lor unii
ca aceia, cum grăiește și Sfântul Vasilie cel mare și zice,
că jurământul este lepădare de Dumnezeu. Pentru aceea,
tot creștinul să se ferească de jurământ ca și cum s-ar
feri de foc. Să nu îndrăznească a jura, că pentru îndrăz-
nire vine orbire și întuneric în sufletele oamenilor
de cad în păcate în multe chipuri. Domnul ne învață
zicând): „Socotiți-vă ca să nu se îngreuieze inimile
voastre cu mâncările și cu băuturile, și fără de veste să
vie preste voi ziua aceea “, adică ceasul morții, întru
care ceas nu vor folosi jurământurile și vicleșugurile ce
facem pre această lume. Toate faptele noastre cele
ascunse Câte facem în taină ziua și noaptea, arătate vor
fi înaintea dreptului Judecător, unde va fi toată lumea
adunată. O, ce rușine vom păți ! Decât munca, mai mare
ne va fi rușinea.
Să ne păzim, deci, și să părăsim faptele cele întune-
cate care sunt: fățăriile, vicleșugurile, jurământurile,
furtișagurile, uciderile, curviile, lăcomiile, nedreptățile,
mândriile, bețiile și altele asemenea acestora, și să ne
apucăm să facem faptele cele luminate care sunt
acestea: dreptatea, smerenia, curăția, milostenia, postul,
paza bisericii, spovedania, cuminicătura și altele aseme-
nea acestora, ca să fim fii luminii și moșteni Împărăției
cerului, pre care noi toți să o dobândim cu darul Dom-
nului nostru Iisus Hristos, a Căruia este mărirea, cinstea,
ținerea și puterea, dimpreună cu Părintele și cu Duhul
Sfânt, acum și pururea și întru veci netrecuți și nesfârșiți
Amin.
CAZANIE
LA DUMINICA
CUVÂNT ÎNAINTE
Sfânta Evanghelie de astăzi arată mai întâi, că
nimic n-au zăbovit Domnul Hristos, nici S-au oprit de la
mântuirea neamului omenesc, pe de o parte făcând bine
oamenilor și umblând prin țara jidovească, vindecând
bolnavii și chemând păcătoșii, iar pe altă parte învățând
cu cuvântul și spuind despre Împărăția cerului. Pentru
acest lucru, se arată mare osteneală a Domnului Hristos.
Se arată și nemulțumita oamenilor împotriva a atâta
osteneală.
Al doilea, arată în ce chip s-a întors Zaheu, ce a
făcut dacă s-a întors și ce binecuvântare a luat de la
Hristos și el și toată casa lui. Dorind să vadă pre Hristos,
L-a luat în casa sa, cu drag L-a cinstit în casa sa, slujind
înaintea Lui ca o slugă înaintea stăpânului Său, mai apoi
și avuția sa toată nu o oprea săracilor și neputernicilor,
pre care îi asuprise și-i năpăstuise.
Al treilea, arată cuvântul drăgăstos al Domnului
Hristos ce au zis, că este izbăvitor păcătoșilor, însă
numai păcătoșilor celora ce se întorc și vin la pocăință
cu plecare și cu fapte bune și dumnezeiești, cerând izbă-
virea lor de la Domnul lor, cum mai lămurit veți înțe-
lege iarăși din Sfânta Evanghelie de astăzi, pre care o
scrie Luca Evanghelistul. Cap. 19, stih 1, 10.
PARTEA ÎNTÂI:
Pentru a lui Dumnezeu iubire către oameni și pentru

întoarcerea lui Zaheu.
Dumnezeu cel nevăzut, Acel mare și strașnic, stăpâ-

nitor tuturor făpturilor, Care S-au arătat în muntele Sinai
lui Moisi Prooroc, groaznic și strașnic, în furtună de foc,
în văpaie arzând, în fum și în glas de trâmbiță, în tunete,
în fulgere și în cutremur de pământ, așa că, dacă a văzut
neamul jidovesc slava Lui cea mare, ziseră către Moisi):
„Să nu mai grăiască cu noi acest Dumnezeu, că de va
mai grăi vom pieri toți, ci grăiește tu cu Dânsul și ne
spune nouă poruncile lui și te vom asculta”; Acel Dum-
nezeu au smerit a Sa mărire, și Dumnezeirea Sa o au
învălit cu trup din Preacurata Fecioară Maria, și așa au
venit în lume Păstorul cel bun căutând oaia cea pierdută
și rătăcită în urma idolilor celor muți, adică pre neamul
omenesc ce se închina idolilor; pentru care oaie, era gata
și viața Sa să-Și puie.
Umblând pe pământ ca un om deplin ce era, au
venit și în cetatea Ierihonului, pentru chemarea multora
și mai ales a lui Zaheu. Acest Zaheu era vameș mare. El
auzind minunate lucruri despre Hristos, era bucuros să-
L vadă, să-L cunoască și să grăiască cu Dânsul. Bucuros
era și în casa sa să-L ia și să-L ospăteze; Dar știindu-se
că este om păcătos și se scârbesc toți oamenii de dânsul,
se rușina să facă aceasta, ci numai vrea să-L vadă. Și
nici aceasta nu o putea dobândi, una pentru că era mic
de stat, alta pentru că gloatele îl împresurau. Pentru
aceea a alergat înainte și s-a suit într-un dud ca să poată
să vadă de acolo pre Hristos. Rușine era pentru un om
bogat și vestit ca acela să se suie în copac înaintea atâtor
oameni ce erau cu Hristos; însă râvna lui uită cinstea și
slava ce avea, numai ca să vadă pre Hristos.
Acestea toate nu erau ascunse lui Hristos, Care știa
nu numai lucrurile, ci și cugetele lui Zaheu. Pentru
aceea viind la locul acela sub copacul în care era Zaheu,
îndată au căutat și dacă au văzut pre Zaheu, au zis lui:
Zahee, grăbește de te pogoară, că astăzi trebuie să fiu în
casa ta. Iar Zaheu dacă auzi acest glas, - glasul care
învie morții, glasul bucuriei celei de veci, glasul de care
ascultă vânturile și marea, care glas cheamă păcătoșii la
pocăință, atuncea inima și sufletul lui se umplu de
bucurie și îndată s-a pogorât și a căzut la picioarele lui
Iisus, de mulțumea și cu mare bucurie L-a dus în casa
sa. De bucurie uitase toată frumusețea, slava și binele
lumii ca și Petru în muntele Tavorului și toată avuția,
aurul și argintul le avea ca niște tină, numai să dobân-
dească pre Hristos. Pentru aceea a stătut înaintea lui
Hristos, și a zis: Iată, Doamne, jumătate din avuția mea
o dau celor nenorociți și săracilor, și de am năpăstuit pre
cineva cu ceva, voi întoarce de patru ori mai mult.
Aici poate fiecare va socoti, că Zaheu mai înainte
de ce învățase a crede, a fost îndurat, ascultător, milos-
tiv; din apucător, a fost miluitor; din luător, a fost dătă-
tor; că mai drag îi era să-și izbăvească sufletul, decât
toată agonisita și avuția ce avea. Pentru aceea Domnul
Hristos au grăit către dânsul și au zis: Astăzi s-a făcut
mântuire casei acesteia. Ca și cum ar zice: Astăzi te
întorci, astăzi dai, astăzi întorci cui ce ai luat, astăzi s-a
făcut izbăvire casei tale, că Fiul Omenesc au venit în
lume să izbăvească pre cel ce era pierdut.
Locuit-au Domnul Hristos cu păcătoșii, însă cu cei
ce s-au pocăit. Deci, să nu te părăsești, o păcătoase. Iată
că avem pre Domnul Hristos, Care, pentru cei păcătoși
au venit pre lume; pre păcătoși să cerce și să-i caute; să
izbăvească pre păcătoșii care se întorc către Dânsul, pre
care nu numai îi primește cu drag, ci-i și binecuvintează
și-i îndreptează. Deci, nădăjduiește acelui Domn, că nici
pre noi nu ne va părăsi de ne vom părăsi și noi de păcate
și de vom cere mila Lui.
PARTEA A DOUA:
Pentru îndurarea și pentru plata către cei asupriți și

năpăstuiți, cu care s-a îndreptat Zaheu.
Dacă au intrat Domnul Hristos în casa lui Zaheu,

socotindu-se Zaheu singur pre sine și văzând mare necu-
răție în casa sa, adică avuție strânsă din camătă, din
asuprele și din dobândă nedreaptă, a strigat și a zis:
astăzi lepăd din casa mea și întorc acum tuturor ce am
luat cu strâmbul și pre cine am asuprit; iar din ce am
agonisit cu dreptul Jumătate dau săracilor și sărmanilor.
O minunată primeneală ! O, negrăite daruri și milele lui
Dumnezeu ! Ce este mai greu oamenilor, lui Dumnezeu
este ușor. Funia corăbiei trece prin urechea acului, adică
bogatul căruia îi erau dragi banii, banii i-a urât și de
sărăcie nu s-a temut. Cel lumesc și trupesc, sufletesc s-a
făcut. Casa cea de lăcomie, de camătă și de precupie, a
fost casă lui Dumnezeu. Aici se cunoaște, că de-ar fi
fost ceva fățărie întru inima lui Zaheu, să întoarcă unora
și altora să oprească, n-ar fi intrat în casa lui, ci văzând
inima lui dreaptă și plecată a face toată voia Sfinției
Sale, dulcelui Domn, în casa lui a intrat și binecuvân-
tarea Sa, lui i-au dat.
Tot așa și fiecare de nu va tăia deodată nedreptatea
de la sine și din casa sa, niciodată nu se va putea
îndrepta să intre funia corăbiei prin urechea acului.
Pentru aceea și Domnul Hristos zice), că mai ușor este
să intre funia corăbiei prin urechea acului, decât bogatul
întru Împărăția cerului. Cămătarul trebuie întâi să se
părăsească de a fi cămătarnic, apoi să dea milostenie
dintru agoniseala sa. Așijderea și lacomii, apucătorii,
asupritorii, mitarnicii, prădătorii, vameșii, furii, tâlharii
să întoarcă, ca Zaheu, ce a luat cu nedreptul. De nu va fi
cu putință să întoarcă, apoi să părăsească nedreptățile,
mitele, apucările, asuprelele, cămătărniciile, răutățile, și
să facă cum zice David Prooroc): „Oprește-te de rău și
fă bine“. Întâi, să se părăsească de rele și să facă bine; al
doilea, să aibă nădejde că-i vor fi de folos toate lucrurile
câte va face întru numele lui Dumnezeu.
De va și da cineva la Biserici, la sihastri și la rugă-
tori, însă el însuși va zăcea în păcate și va face toate
relele, de puțin folos vor fi lui de la unul să ia și altuia
să dea, unul să blesteme, altul să mulțumească. Ce folos
este o mână să zidească, alta să risipească ? Nici un
folos nu este, numai trudă și osteneală fără ispravă. Pre
acei care vor să se întoarcă adevărat către Dumnezeu,
Zaheu îi învață nu numai al lor să dea și să împartă
sărmanilor, ci de au și luat cu strâmbul de la cineva, mai
cu asupră să-i întoarcă; căci cei năpăstuiți vor striga,
pentru strâmbătate, către Dumnezeu, iar de ar și tăcea,
însuși strâmbătatea va striga să-și răzbune pre cei ce o
au făcut. Precum au oprit Dumnezeu celui ce fură, să nu
fure (Ieșire 20, 14), așa au contenit și celui ce face
strâmbătate. Aceștia amândoi nu vor putea fi fără de
urgie de la Dumnezeu, de nu vor face plată celui asuprit,
cum a făcut Zaheu.
Greu oaspete au fost Domnul Hristos celor ce s-au
întors către Dânsul, căci celor ce au vrut să slujească
Lui le-au zis (la Marcu 19, 29), să-și lase pentru Dânsul
tatăl și mama, și prietenii, și agonisita, și femeia, și
feciorii, mai apoi și viața și sănătatea, și au făgăduit cu o
sută de ori mai mult să ia întru viața veșnică. Pentru care
lucru, Matei Evanghelist, când încă ședea la vamă și a
luat pre Hristos în casa sa să ospăteze, dacă a crezut a
fost a lăsa toate. Și toți ceilalți Apostoli, cum și Zaheu,
pentru ospățul cu care a ospătat pre Hristos, le-a fost a
lăsa toate. Deci, Domnul Hristos este greu celor ce
iubesc cele lumești, iar sufletește mare și îndurat platnic
este întru viața veșnică, pre care noi toți să o dobândim,
pentru darul și mila Domnului nostru Iisus Hristos, a
Căruia este slava, cinstea și ținerea, cu Părintele și
Duhul Sfânt, acum și pururea și întru veci netrecuți și
CAZANII
LA PRAZNICE ÎMPĂRĂTEȘTI
CUVÂNT PENTRU INDICTION

LA ÎNTÂI SEPTEMBRIE
Întru acestă zi, Sfânta Biserică prăznuiește și alt

praznic ce se cheamă Indiction, adică începătura anului
nou. Indiction este o vorbă latinească izvodită de îm-
părații Romani, când aceștia stăpâneau toată lumea. În
ziua dintâi a lunei Septembrie au așezat acest Indict, și
numărul au pus să se săvârșească în cincisprezece ani.
Acest număr l-a împărțit în trei părți, căci întru acești
ani, de la toate limbile cele supuse lor, trei feluri de dăj-
dii luau. Pe fiecare acei cinci ani îi numea lustrumi, care
se zice luminoși, căci întru acea zi în care limbile
dădeau dăjdiile acelor 5 ani, cete, cu lumânări aprinse,
se veseleau; și aceasta făceau pentru că la numărul cel
dintâi a 5 ani, aramă și fier aduceau limbile; a doua,
după 5 ani, argint; și a treia, după 5 ani, aur; și pentru
aceea acei 15 ani, Indiction țineau, și iar dintâi luau, și
așa până la venirea lui Hristos, anul acesta de toți era
știut.
PENTRU INDICTION 481
La întâia zi a lunei Septembrie, Hristos au intrat în
biserica jidovească și au citit la Isaia Proorocul unde era
scris: „Acum anul Domnului cel primit”, și celelalte.
Pentru aceasta Biserica prăznuiește la întâia zi a lunei
Septembrie, Indictul, pentru că într-acestă zi au intrat
Hristos în Biserică, și pentru aceasta bună mulțumită
aduce Biserica lui Dumnezeu, pentru roadele de anul
acela ce a luat, și pentru alți ani se roagă, ca să-și dea
pământul rodurile sale.
Fiindcă începătura lunei Septembrie este începătura
numărului anului, a praznicelor dumnezeiești câte sunt
preste an și a tuturor sfinților;—pentru aceea se cade
nouă astăzi, întru începătura anului nou, să lăudăm pre
Dumnezeu făcătorul nostru, cu credință și cu dragoste să
ne închinăm Lui și să-I mulțumim de toate darurile cele
bune ce au dat nouă văzute și nevăzute. Praznicile Sfin-
ției Sale câte sunt de acum preste an, și ale tuturor sfin-
ților Lui, să le prăznuim cum se cade, de ne este voia să
avem plată de la Dumnezeu și de la sfinți, pentru ce
vom serba și pentru ce vom prăznui. Să nu facem
lucrurile cele ce sunt de necinstea lor, iar nu de cinste;
că de vom mânca și vom bea peste măsură, să ieșim
afară din minte, de vom sălta în jocuri, în danțuri și într-
alte fapte ce nu se cade, atunci ce cinste facem sfinților
cu praznicul nostru ? Sau cum va primi Dumnezeu praz-
nicul și osteneala noastră ? Deci, ce folos este că ne vom
cheltui pentru ca să cinstim sfântul, și acela mai rău și
482 CAZANIE LA I SEPTEMBRIE
mai tare se mânie pre noi ? De-ți este voia să cinstești
sfântul și să primească și Dumnezeu praznicul tău,
mergi la Biserică, ascultă la Vecernie, la Utrenie și la
Sfânta Liturghie; adu-i tămâie, lumânări, prescuri. Nu
chema bogații și prietenii, că într- altă dată te vor chema
și aceia pre tine și îți va fi împrumut praznicul tău, și
plata de la Dumnezeu o vei pierde, ci cheamă săracii și
neputincioșii de-i satură. Pre cei ce slujesc Bisericii, îi
ospătează. Mănâncă și tu cât trebuiește și mulțumește
lui Dumnezeu. Nu te îmbăta, nu chema cimpoi, alăute și
măscărici, căci acestea toate sunt de necinste sfinților,
iar nu de cinste.
În vremea de demult, păgânii cei ce se închinau
idolilor, așa făceau în praznicele lor: beau mult de se
îmbătau; unul pre altul se întrecea care va bea mai mult;
ziceau în toate felurile de cimpoi, jucau, curveau și toate
păcatele făceau. Noi creștinii care credem în Hristos,
Care iubește înțelepciunea, oprirea voii, postul, curăția,
milostenia, blândețele și alte lucruri bune, acestea să ne
sârguim a face și de acestea să îngrijim și ziua și noap-
tea, pentru ca să veselim pre Dumnezeu și să cinstim și
sfinții. Aici să petrecem viață cu pace, fără de sminteală
și fără de primejdii de vrăjmași văzuți și nevăzuți, iar
acolo să ne învrednicim Împărăției cerului, pre care noi
toți să o dobândim, pentru Iisus Hristos adevăratul
Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine toată slava, cinstea
și închinăciunea, dimpreună cu al Său fără de început
PENTRU INDICTION 483
Părinte și cu cinstitul și de viață făcătorul Sfântul Duh,
acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.
CAZANIE
LA 8 SEPTEMBRIE
La nașterea Preasfintei, și preabinecuvântatei

Stăpânei noastre Preacuratei Fecioarei Maria.
Ascultați, iubiții mei frați, cum scrie Sfânta Scrip-

tură despre nașterea sfinției sale Preacuratei Fecioare. În
Palestina era un om cu numele Ioachim, și femeia lui o
chema Ana. Amândoi erau binecuvântați de Dumnezeu
pentru milostenii și alte faceri de bine. Erau de rudă îm-
părătească și feciori nu aveau. Obicei era întru acea
vreme, ca acei care nu făceau copii, de toți să fie ocărâți.
Bucate nimeni nu mânca cu dânșii. În Biserică mai jos
de toți sta, și când își duceau jertfa la Biserică, mai apoi
decât a tuturor era primită.
Întru una din zile fiind praznic mare la jidovi, s-a
dus și loachim cu Ana la Biserică, și pentru multă osâr-
die ce aveau ei către Dumnezeu, au îndrăznit și și-au dat
prinosul la preot mai înainte de alții. Preotul s-a mâniat
foarte și i-a înfruntat cu cuvinte rele. De mare rușine,
ieșiră afară din Biserică și mergând ei spre casă, s-a
întors Ioachim către femeia sa Ana și a zis: Pre mine nu
mă trage inima să mai intru în casa mea, nici să mai fiu
LA 8 SEPTEMBRIE 485
viu nici o zi ? Pentru că suntem urgisiți de Dumnezeu și
de oameni. Tu te du acasă și cât poți dă milostenie și te
ascunde în grădină de roagă pre Dumnezeu. Eu mă voi
duce într-un munte de voi posti și voi ruga pre Dum-
nezeu, doară se va milostivi și ne va dărui copii.
Despărțindu-se unul de altul, Ana s-a dus acasă, a
intrat în grădina sa și acolo se ruga lui Dumnezeu cu
lacrimi și zicea: Doamne Atotțiitorule, Cel ce numai cu
cuvântul ai făcut cerul și pământul și toate câte se văd,
Cel ce ai zis făpturilor tale să crească și să se înmulțeas-
că, Cel ce ai binecuvântat pre Sara femeia lui Avraam și
la bătrânețe a născut pre Isaac, și ai dăruit pre Ana care
a fost și ea stearpă și a născut pre Samuil prooroc, dă-mi
și mie, Doamne, roadă pântecelui meu și nu mă lăsa să
fiu de ocară și de urgie oamenilor. Ce voi naște, ori
fecior, ori fecioară, voi închina Sfinției Tale, cu toată
inima, și voi da să slujească în Biserica Sfinției Tale.
Acestea grăia Ana cu lacrimi rugându-se lui Dumnezeu.
Ioachim bărbatul ei, dacă s-a dus în munte, mai
multe a zis, plângând și el și rugându-se lui Dumnezeu
ca și femeia lui. Pentru aceea, Dumnezeu văzând lacri-
mile și suspinele lor, au trimis pre Arhanghelul Gavriil
și s-a dus la Ioachim acolo în munte unde era, și a zis:
Bucură-te Ioachime și te veselește, că eu sunt Îngerul lui
Dumnezeu. Am venit să-ți spui că vei avea o fecioară,
care va naște întru fecioria sa, pre Împăratul lumii pre
Dumnezeu. Deci lasă scârba ta și amărăciunea sufletului
486 CAZANIE
tău, și te du vesel la casa ta, că au auzit Dumnezeu ruga
ta; numai să ai nădejde întru cuvântul meu și să mulțu-
mești lui Dumnezeu. Acestea a zis Îngerul către Ioachim
și s-a dus degrab și la Ana și i-a zis și ei așijderea.
Ioachim dacă a auzit cuvântul Arhanghelului Ga-
vriil, s-a dus vesel la casa sa și a aflat și pre Ana veselă
în casă pentru cuvântul Îngerului După aceasta, dacă
s-au împlinit nouă luni, a născut Ana o fecioară din
sămânța lui Ioachim bărbatul ei. Numai Hristos S-au
născut fără de sămânță bărbătească, iar Preacurata
Fecioara și ea ca și toți oamenii s-a zămislit și s-a născut
dintru amestecare bărbătească.
Întru acea vreme aveau obicei jidovii de chemau
preoții a opta zi după naștere, de-i ospătau părinții prun-
cului și puneau nume pruncului. Deci după obicei și
Ioachim a chemat preoții a opta zi să-i ospăteze și să-i
puie nume pruncei. Și i-a pus nume Maria. Maria se tâl-
cuiește împărăteasă, iar după cuvântul elinesc zice, sin-
gură aceasta va izbăvi pre toți oamenii din vicleșugul
diavolului, care nu iubește binele nimănui.
Acest praznic prăznuim noi astăzi, iubiții mei creș-
tini. Această taină serbăm, preamărim și ne închinăm
Preacuratei Fecioarei. Lăudăm și pre Ioachim cu Ana,
părinții sfinției sale. Pentru aceea să nu ne arătăm
nemulțumitori și să facem necinste sfântului praznic, cu
beții, cu lăcomii, cu curvii, cu cuvinte rele, ci să lăsăm
LA 8 SEPTEMBRIE 487
unii să se îngrijească de mâncări multe și de băuturi,
alții de avuție multă și de lăcomii, alții de pofte și de
dulceți trupești. Și care sunt aceia ? Sunt limbile cele
neînțelegătoare și înșelate, care nu știu ce cred, nici
cunosc pre Dumnezeu, nici așteaptă înviere și judecată,
nici cred că vor lua fiecare după lucrul său. Unii ca
aceștia să se îngrijească de unele ca acestea, iar noi cei
ce credem în Dumnezeu adevărat, să nu ne învăluiască
acele lucruri, ci de sufletul nostru să îngrijim să-l lumi-
năm, sufletul nostru să înfrumusețăm cu fapte bune și
să-l hrănim cu cuvântul lui Dumnezeu. Să îngăduim lui
Dumnezeu cu fapte bune. De acestea să îngrijim și de
acestea să ne nevoim. Dacă credem în Dumnezeu Cel ce
iubește acestea, și așteptăm să înviem, să fim judecați și
să luăm fiecare după lucrul său, apoi pentru aceea să
facem lucrurile cele ce se cad credinței noastre; să nu ne
pară că ne vom mântui fără de lucruri. Precum nu poate
arde focul fără de lemne, așa și credința fără de lucruri
bune nu poate singură mântui pre om. Acest lucru îl
putem cunoaște și după Ioachim și Ana părinții Prea-
curatei Fecioare, căci pentru post, pentru rugă și pentru
milostenia ce făceau, sunt astăzi în lume lăudați. Ferice
de cei ce au făcut milostenie la săraci, la robi, la
Biserici, că pre aceia îi va milui Dumnezeu și le va da
întru Împărăția cerului binele acel netrecut și neîm-
puținat. Milostenia mult poate la Dumnezeu, cum zice și
înțeleptul Solomon: „Milostenia izbăvește sufletul din
488 CAZANIE
moarte”.
Care este sufletul și care este moartea ? Sufletul
este sufletul fiecărui om, fie bărbat, fie femeie. După
suflet nu se deosebește bărbatul de femeie, fiindcă au
suflet într-un chip; numai că este bărbatul mai mare
decât femeia, cum este Dumnezeu mai mare bărbatului;
într-aceasta se deosebesc, iar într-un chip le-a dat
Dumnezeu suflet. Moartea sufletului se cheamă munca.
Sufletul este fără de moarte și nici odinioară nu moare.
Iar de va fi în muncă sufletul, ce folos va fi de viața lui
că va viețui în muncă ? Mai bine ar fi fost să nu fie nici
născut acel om, cum zice și Domnul Hristos.
Pentru milostenie iarăși zice înțeleptul Solomon, că
cel ce va da milostenie în mâna săracului, va afla în
mâna lui Dumnezeu înfricoșatului Judecător. Și iarăși
zice acesta): „Cel ce dă săracului, acela împrumută pre
Dumnezeu, și Dumnezeu îi va da cu miile mai mult“.
Zice și Hristos în Sfânta Evanghelie), că ferice este de
cei milostivi, fiindcă aceia vor fi miluiți de Dumnezeu,
și acelora le va da Împărăția cerului.
Ne învață Hristos pentru milostenie, să nu facem
milostenie la arătare, de va fi loc, ci întru ascuns, ca să
nu ne laude oamenii, căci vom pierde plata noastră. De
nu va fi loc să dăm milostenie pe ascuns, noi să dăm și
la arătare, cu smerenie și cu inimă curată, de ne este
voia să avem plată de la Dumnezeu. Cu smerenie, ca să
LA 8 SEPTEMBRIE 489
nu ne mândrim că doar facem ceva lucru mare. Cu
inimă curată, ca să nu-i pară rău după ce dă, sau să
înfrunteze săracul, nici să se laude către oameni, căci cel
ce iubește lauda de la oameni, pierde plata de la Dum-
nezeu. Cel ce iubește să aibă plată de la Dumnezeu, i se
cade să nu se arate, ci să se ascundă pre sine, să nu se
arate bunătățile lui, și atunci Dumnezeu, Cel ce știe
inimile tuturor, îi va da și aici pe pământ de-1 va îngriji
și va fi cinstit de oameni, și acolo Împărăția cerului îi va
da. Așa învață Însuși Hristos, că cel ce miluiește săracul,
și aici va lua de la Dumnezeu pentru una o sută, și acolo
va dobândi viața de veci și bucuria neîncetată. Acest
bine, și pre noi să ne învrednicească Dumnezeu să-l
dobândim întru Împărăția cerului, pentru mare mila Sa;
că Aceluia se cuvine cinste și închinăciune, dimpreună
veci netrecuți și nesfârșiți. Amin.
TÂLCUIREA EVANGHELIEI
DUMINICII ÎNAINTE DE ÎNĂLȚAREA

SFINTEI CRUCI
(Ev. Ioan III, 13-17)
Frați creștini,
La temelia învățăturii creștine, cuprinsă în Sfintele
Evanghelii și celelalte cărți ale Noului Testament, sunt
și cărțile proorocilor. Ele sunt tot atâtea trâmbițe, care
trâmbițează și adeveresc taina cea mare a adevăratei cre-
dințe. Ele sunt temeliile cele neclătite ale credinței în
Hristos; ele întăresc Sfintele Evanghelii și pe toate cele-
lalte cărți în care cred creștinii, pentru că, așa cum spune
Sfântul Apostol Petru, „niciodată prorocia nu s-a făcut
din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu
au grăit, purtați fiind de Duhul Sfânt”. Domnul au adus
de multe ori cuvintele proorocilor spre dovedirea Dum-
nezeirii Sale, și nu numai cuvintele, ci și preînchipuirile
prorocești despre Dânsul. Evanghelia de astăzi cuprinde
preînchipuirea Crucii, pe care în mod prorocesc a făcut-
o Sfântul; prooroc Moisi. Astfel, pe când Domnul Iisus
arăta lui Nicodim, cât este de necesar Sfântul Botez pen-
tru mântuirea omului, iar Nicodim nu putea să înțeleagă
cele ce auzea, atunci Iisus i-au zis: „Dacă v-am spus
DE ÎNĂLȚAREA SFINTEI CRUCI 491
lucruri pământești”, adică cele care se fac pe pământ,
cum este botezul despre care îți vorbesc, „și nu credeți”,
nu le înțelegeți, „de vă voi spune lucruri cerești”, adică
cele despre nașterea Mea din Dumnezeu Tatăl și cele
despre Pronia și purtarea de grijă a lui Dumnezeu, „cum
puteti să credeți și să le înțelegeți”. După aceasta.
„Domnul au zis: nimeni nu s-a suit în cer, fără
numai Cel ce s-au pogorât din cer, Fiul Omului, Care
este în cer“.
Prin cuvintele acestea, Iisus au arătat că este Dum-
nezeu și om. Puterea de a se sui în cer și a se coborî din
cer, dar în aceeași vreme de a fi și în cer, este numai a
lui Dumnezeu, Care este pretutindenea și toate le plineș-
te. Deci, prin suirea și coborârea din cer, dar în același
timp și prin aceea că este în cer, Iisus arăta că este Dum-
nezeu, iar prin cuvântul „Fiul Omului” arăta că este și
om, că s-au pogorât din cer când s-au făcut om, și s-au
suit în cer, când S-au înălțat la ceruri, după învierea Sa
din morți. Deși S-au pogorât pe pământ, niciodată însă
nu S-au despărțit de sânurile Tatălui, ci pururea era
împreună cu El și în cer și pretutindenea. Ca să-l încre-
dințeze pre Nicodim, pe de o parte că El este Dumnezeu
și om și pe de altă parte de scopul venirii Sale pe
pământ, Iisus Hristos au continuat vorbirea Sa, spunând:
492 DUMINICII ÎNAINTE
„Și după cum Moisi a înălțat șarpele în pustie, așa
trebuie să se înalțe Fiul Omului, pentru ca oricine crede
într-Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.
Se știe că ieșind israilitenii din Egipt au venit în
pustiul Edomului, unde îi mușcau șerpii, iar cei mușcați
de șerpi mureau. Atunci Moisi s-a rugat lui Dumnezeu
ca să izbăvească norodul de această pedeapsă. Dumne-
zeu, ascultând rugăciunea lui, i-au spus să facă un șarpe
de aramă și să-l pună culcat pe capul unui stâlp, și de va
fi mușcat vreun om de șarpe, să se uite la stâlpul cu
șarpele de aramă și nu va mai muri. Și a făcut Moisi șar-
pe de aramă, și l-a pus culcat pe capul stâlpului și când
vreun șarpe mușca pre vreun om, cel mușcat se uita la
șarpele de aramă și trăia. Șarpele târâtor, care mușca pre
israiliteni în Edom, însemna pe diavolul, care a rănit de
moarte sufletul strămoșilor neamului omenesc în Eden
și încă până astăzi rănește de moarte sufletele strănepo-
ților lor. Șarpele de aramă preînchipuia pre Fiul și
Cuvântul lui Dumnezeu, Care au luat chip de rob, făcân-
du-se om. Șarpele de aramă a fost înălțat pe stâlp, iar
Domnul Iisus S-au înălțat pe Cruce. Cel care căuta la
șarpele de aramă, se vindeca de rănile mușcăturii șar-
pelui târâtor; cel care crede în Domnul Iisus se curătește
de rănile diavolului. Cel care privea la șarpele de aramă
nu murea, ci trăia viața sa vremelnică. Cel care crede în
Domnul Iisus nu piere, adică nu se duce în iad, ci are
viață veșnică. Din porunca lui Dumnezeu s-a înălțat
șarpele de aramă pe stâlp; din bunăvoința lui Dumnezeu
și Tatăl S-au înălțat Iisus pe Cruce. De aceea Iisus au
zis: „Și după cum Moisi a înălțat șarpele în pustie, așa
trebuie să se înalțe Fiul Omului”, adică să se răstig-
nească. Și arătând lui Nicodim, pentru ce trebuia să se
răstignească, au zis:
„Că Dumnezeu așa au iubit lumea, încât au dat pre
Fiul Său cel Unul-Născut, pentru ca oricine crede într-
Însul să nu piară, ci să aibă viață veșnică”.
Atât de mult au iubit Dumnezeu lumea, adică
neamul omenesc încât, pentru mântuirea oamenilor, au
dat pre Însuși Fiul Său cel Unul-Născut, adică L-au
trimis în lume să se facă om, să sufere patimă, răstignire
pe Cruce și moarte, pentru ca oricine va crede în El să
nu piară osândit în chinurile cele fără de sfârșit, ci să
moștenească viața și fericirea cea veșnică. Dumnezeu au
iubit pre om pentru că omul este zidirea cea mai aleasă
dintre toate zidirile Lui, care au arătat înțelepciunea și
puterea lui Dumnezeu cea nemărginită. Dumnezeu au
făcut cerul și pământul, adică toate cele cerești și cele
pământești; apoi, împreunând cerul cu pământul, au
făcut din ele o alcătuire, adică pre om, care este ceresc
și pământesc, duh și trup, chip al lui Dumnezeu după
puterile sufletului și asemănare a lui Dumnezeu după
săvârșirea faptelor bune. Când îl slăvesc pre Dumnezeu
îngerii, atunci îl slăvește cerul. Când făpturile mărturi-
sesc slava Lui, atunci îl slăvește pământul; iar când îi
slujește și I se închină omul, atunci îi aduce laudă cerul
și pământul, duhurile și trupurile, toată zidirea cea
văzută și cea nevăzută. De aceea Dumnezeu au trimis în
lume pre Fiul Său cel Unul-Născut:
„Căci n-au trimis Dumnezeu pre Fiul Său În lume,
ca să osândească lumea, ci ca să se mântuiască prin El
lumea”.
Cuvintele acestea sunt o întărire a celor care s-au
grăit mai sus, când au zis că Dumnezeu au dat pre Fiul
Său cel Unul-Născut, ca să se mântuiască toți cei care
vor crede în El. Spunând că Dumnezeu n-au trimis pre
Fiul Său în lume ca s-o osândească, ci ca s-o mântuias-
că, Iisus s-au referit la întâia Sa venire, când, ca un om,
umblând pe pământ, au chemat pre toți la pocăință. La a
doua venire însă, Iisus va veni nu ca să mântuiască, ci
ca să judece lumea, căci, precum la plinirea vremii,
Dumnezeu au trimis pre Fiul Său, ca prin milă să
mântuiască lumea, tot așa au pus zi în care va judeca
lumea cu dreptate, prin Același bărbat pre Care L-au
rânduit să dea credință tuturor, înviindu-L pre El din
morți. Amin!
CAZANIA
DUMINICII ÎNAINTE DE ÎNĂLȚAREA

SFINTEI CRUCI
(Despre roadele cugetării la învățăturile dumnezeiești)
Frați creștini,
Iisus Hristos, când au vorbit cu Nicodim despre
Crucea Sa și despre mântuirea venită printr-însa, au
adăugat și învățătura despre dragoste, zicând: „Că Dum-
nezeu așa au iubit lumea, încât au dat pre Fiul Său cel
Unul-Născut, pentru ca oricine va crede în El să nu
piară, ci să aibă viață veșnică”. Acestea nu le-au grăit în
zadar, ci ca să arate că dragostea L-au făcut pre El om și
ea este pricina mântuirii noastre. Au unit cuvântul cre-
dinței cu cuvântul dragostei, ca să ne învețe că aceea
este credința cea mântuitoare, care este unită cu dragos-
tea, precum zice și dumnezeiescul Apostol căci credința
care se arată prin faptele dragostei este desăvârșită.
Deci, dacă avem o astfel de credință, ea este adevărată și
fără îndoială ne mântuiește. Iar de va lipsi dragostea,
atunci credința noastră este asemenea cu credința demo-
nilor, pentru că „și demonii cred și se cutremură”, dar
dragoste nu au; de aceea la nimic nu le folosește
credința lor.
Proorocii, sfinții Apostoli, sfinții părinți și dascăli,
au învățat că dragostea este izvorul și rădăcina tuturor
faptelor celor bune, pentru că ea unește pre om cu
Dumnezeu și fără ea orice faptă bună este moartă. Toți,
într-un singur glas, au zis că fără dragoste nimeni nu se
mântuiește. Domnul Iisus Însuși au arătat cum au fost
osândiți bogatul cel nemilostiv, omul cel lacom, care a
ascuns talantul, fecioarele care nu aveau untdelemn în
candelele lor, iar pre cei nemilostivi i-au trimis în focul
cel mai dinafară, De aceea credem că mai toți creștinii
știu că fără dragoste nici unul dintre ei nu poate să se
mântuiască și totuși vedem foarte puțini creștini care
iubesc pre Dumnezeu și pre aproapele lor, căci fiecare
se îngrijește și se ostenește mai mult pentru agoniseală
pământească, decât pentru comoara cea cerească a
dragostei.
Cum se întâmplă însă că deși omul are în firea lui
sădită dragostea, totuși el nu iubește nici pre Dumnezeu,
nici pre aproapele său ? Este la fel ca atunci când îți
pironești ochii tăi în pământ, și nu vezi cerul, pentru că
nu ai alți ochi afară de cei cu care te uiți în pământ.
Când toată dragostea ta o dai celor lumești, atunci nu
iubești nici pre Dumnezeu, nici pre aproapele tău, pen-
tru că nu ai altă dragoste afară de cea pe care ai dat-o
celor lumești. Înălțând ochii spre cer, vezi mai ușor
măreața operă a lui Dumnezeu, și-ți aduci aminte de El.
Fără să vrei, Dumnezeu fiind dragoste, iar dragostea la
dragoste trage, dragostea din tine te apropie de Dum-
nezeu și nu-1 mai poți uita pre Domnul Dumnezeul tău.
Cât timp îți lipsește aducerea aminte de Dumnezeu, îți
va lipsi și dragostea din inima ta, căci știut este că pre
acela pre care-1 ai de-a pururea în mintea ta, pre acela îl
iubești și cu neputință îți este să iubești pre acela, de
care niciodată nu-ți aduci aminte și nu te gândești la el.
Iată de ce comoara dragostei este aducerea aminte de
Dumnezeu, iar aducerea aminte de Dumnezeu se trezeș-
te prin citirea Sfintelor Scripturi și cugetarea neîncetată
la poruncile lui Dumnezeu. Deci, dacă vei face acestea,
nu vei putea uita niciodată pre Dumnezeu. Neuitând pre
Dumnezeu, vei duce spre rodire dragostea ta, o vei
crește, o vei mări.
Dar, poate, vei zice că nu poți să-ți aduci într-una
aminte de Dumnezeu și de poruncile Lui, fiindcă ai
soție, copii, casă, nenumărate griji, necazuri și nevoi.
Aceasta depinde de tine, căci ce te oprește, ca mai
înainte de a începe lucrul tău, să socotești că Dumnezeu
este de față și vede ce faci ? Ce greutate ai ca, în orice
lucrare a ta, să nădăjduiești la Dumnezeu și să chemi
numele Lui cel Sfânt ? Când faci aceasta, atunci cugeți
ziua și noaptea la poruncile dumnezeiești și-ți aduci
aminte pururea de Dumnezeu.
Câte griji avea psalmistul David, stând pe scaunul
împărătesc, ca să păzească pre supuși de vrăjmașii care-i
înconjurau, să judece norodul și să povățuiască toată
împărăția sa însă, între atâtea nevoi și griji aflându-se,
niciodată nu uita pre Dumnezeu, ci zicea: „În veac nu
voi uita îndreptările Tale, că într-însele m-ai viat
Doamne”. Poruncile lui Dumnezeu erau cugetarea și
sfetnicii lui, după cum mărturisește zicând: „Pentru că
mărturiile Tale cugetarea mea sunt și îndreptările Tale
sunt sfaturile mele”. El iubea Legea lui Dumnezeu și la
ea cugeta în toată vremea, după cum el însuși spune:
„Cât am iubit Legea Ta, Doamne, toată ziua cugetarea
mea este la ea”. Iată cum David, care-și aducea aminte
de Dumnezeu în toată vremea, atât de mult a sporit dra-
gostea inimii sale, încât Dumnezeu, Cel ce este dragos-
te, au mărturisit despre el, zicând: „Aflat-am pre David,
fiul lui Iesei, bărbat după inima Mea”. Iar dragostea
inimii noastre, a celor care ne gândim la tot felul de
păcate, sălbăticindu-se, nu iubește nici pre Dumnezeu,
nici pre aproapele, ci se lipește cu totul de cele pămân-
tești, de care, după puțin timp, ne desparte pre toți
moartea.
Atunci cum putem să cugetăm totdeauna la Dumne-
zeu și la poruncile Lui ? Când pofta trupului ne silește
spre săvârșirea păcatului, să ne gândim că „nici desfrâ-
nații, nici lacomii, nici furii, nici bețivii, nici bârfitorii,
nici răpitorii nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”.
Când facem milostenie să ținem seamă de cuvântul
acela: „Să nu știe stânga ta, ce face dreapta ta”, iar când
postim să ne aducem aminte de cuvintele Domnului:
„Unge-ți capul tău și fața ta o spală, ca să nu te arăți
oamenilor că postești”.
Cea mai înaltă și mai desăvârșită cugetare a omului
va fi atunci când el își va înălța ochii minții și se va
gândi că Dumnezeu, din bunătatea Sa, au făcut cerul și
pământul, marea și toate cele văzute și nevăzute și că
din iubirea Sa de oameni au făcut pre om după chipul și
asemănarea Sa și l-au împodobit cu putere cuvântătoare
și cu voință liberă, supunând toată făptura conducerii
lui. Apoi că, din dragostea Sa cea nesfârșită, au trimis
pre Unul-Născut Fiul Său în lume, ca Mântuitor și Izbă-
vitor al neamului omenesc, că El poartă grijă de toate și
de fiecare dintre oameni în parte, dându-ne din cer ploi
și vremi roditoare, umplând de hrană și de veselie inimi-
le noastre. Din milostivirea Sa primește pre cei ce se
pocăiesc, iar cu mila Sa cea nemărginită, are pregătită
de la începutul lumii Împărăția și slava veșnică, nu
numai pentru cei drepți, ci și pentru cei păcătoși care se
pocăiesc.
Fericit este omul acela care, ziua și noaptea, va
avea acest fel de cugetare. Cel care cugetă acestea,
simte că ele sunt mai dorite decât aurul și decât pietrele
scumpe, mai dulci decât mierea și fagurul. Simțirea
aceasta aprinde în inima omului focul dragostei dumne-
zeiești, iar aceasta îl face să strige cu proorocul: „Cât
sunt de iubite lăcașurile Tale, Doamne al puterilor;
dorește și se sfârșește sufletul meu după curțile
Domnului. Inima și trupul meu, s-au bucurat de Dumne-
zeul cel viu”. „Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel
viu”. Amin.
CAZANIE
LA 14 SEPTEMBRIE LA ÎNĂLȚAREA
SFITEI CRUCI
Astăzi se arată, fraților, taina cea din veci tocmită și

de toate semințiile ascunsă, iar acum mai apoi sa arătat
spre mântuirea noastră. Pentru aceea, noi credincioșii,
aducându-ne aminte de binele și de mila lui Dumnezeu
ce au făcut cu noi, prăznuim cu bucurie praznicul sfintei
Cruci, ne închinăm cu frică și cu cutremur și cu veselie
sufletească o sărutăm. Astăzi este bucurie în cer și pe
pământ. Astăzi se veselesc îngerii și prăznuiesc oame-
nii, căci luminata Crucea lui Hristos se arată în lume.
Pentru această Cruce, împărăția diavolului s-a risipit,
blestemul s-a călcat, moartea de veci s-a omorât, iadul
s-a deșertat, morții au înviat, raiul și cerul s-au deschis.
Astăzi Biserica lui Dumnezeu se închipuiește raiului; că
precum a fost în rai lemnul acela care a omorât pre
Adam, pentru greșeala lui, așa și în Sfânta Biserică este
cinstita Cruce lemnul vieții, care au înviat pre Adam,
pentru moartea lui Hristos. Pentru aceea se ridică Sfânta
Cruce și se arată astăzi întru noi, ca să cunoaștem că
este începătură învierii a toată firea omenească și ridi-
care din păcatul lui Adam, tuturor celor ce cred în
Hristos, Care S-a răstignit pe ea.
502 CAZANIE LA ÎNĂLȚAREA
De acestea de toate ne veselim și ne bucurăm, dar
ne și umilim și suspinăm de la inimă, lacrimi pe fețele
noastre vărsăm, când ne aducem aminte de chinurile și
de moartea cea amară a Domnului nostru Iisus Hristos,
văzând înaintea ochilor noștri cinstita Cruce pe care o
au purtat pe umerile Sale, mergând la răstignire ca un
Mielușel spre junghiere.
Nu este bucurie feciorilor acelora ce văd înaintea
ochilor lor moartea tatălui lor, și mai vârtos feciorului
aceluia ce este vinovat morții părintelui său. Aceluia i se
cade să plângă mai cu amar, că pentru greșeala lui,
părintele său cel drag, cu moarte groaznică moare. Așa
și tu, păcătosul meu suflet, să plângi acum cu amar, că
pentru păcatele tale a murit Părintele și Făcătorul tău
Cel iubit, Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Care te-au
născut sufletește în viața de veci. Acela pe lemnul
Crucii cu piroane a fost pironit, între doi tâlhari răstig-
nit, cu spini ghimpoși încununat, cu fiere adăpat și peste
obraz cu palma bătut. Deci, cum să nu-mi fie a plânge și
a tângui, când Cel fără de păcate a chinuit pentru păca-
tele mele ca să mă slobozească din chinul și din munca
iadului ? Pentru aceea să plângi cu amar, sufletul meu,
că tu ești vinovat pentru moartea Domnului tău. Acela
pentru tine a fost prins și legat, înaintea nedreptei
judecăți dus, cu nedreptul judecat, la stâlp bătut și pe
Cruce fără de milă răstignit. A murit pentru tine ca să te
învie din moartea cea de veci, întru viața cea netrecută.
SFINTEI CRUCI 503
În groapă întunecată S-au îngropat, ca pre tine să te
scoată întru lumina cerului. Cât bine ai de la Dumnezeu,
Acela tot cu Crucea Sfinției Sale l-au făcut ție. Această
Cruce nu numai de la răstignirea lui Hristos este cinstită
și preamărită, ci și mai înainte de aceea în toate veacu-
rile câte au trecut, lemnul Crucii în multe chipuri și în
multe feluri s-a închipuit și s-a însemnat pe această
lume, de oameni mari și de sfinți și prooroci.
În anul de la facerea lumii 5533, în zilele lui Tibe-
rie împărat, Domnul nostru Iisus Hristos au vrut de bună
voia Sa, pentru mântuirea noastră, de a chinuit cu trupul,
iar nu cu Dumnezeirea, a murit și au înviat a treia zi.
Necredincioșii și zavistnicii jidovi în multe chipuri meș-
teșugeau să ascundă învierea lui. Mai întâi au pecetluit
și au întărit mormântul, ca nu cumva să învie Domnul
Hristos. După aceea au pus și strejari să străjuiască. Mai
apoi, dacă au fost acelea toate risipite și stricate de pute-
rea cea Dumnezeiască, și strejarii spuneau și mărturi-
seau că Hristos au înviat, cu bani au început a sfătui să
ascundă învierea lui Hristos; au dat bani mulți strejarilor
să zică că n-au înviat, ci L-au furat Ucenicii lui.
Dacă S-au înălțat Hristos de pe pământ la cer în a
40 - a zi după învierea Sa, și minuni multe făcându-se
de sfinții Apostoli, iarăși scrâșneau cu mânie jidovii și
se sfătuiau zicând: Veniți să ascundem locul unde a fost
răstignit și îngropat Hristos, că de vor vedea oamenii
Crucea pe care a fost răstignit, și groapa în care a fost
îngropat, toți vor veni și vor crede întru Dânsul.
Atuncea au învățat de au astupat groapa, și Golgota,
locul unde era Sfânta Cruce, să se uite, să nu se mai
pomenească. Dumnezeu au lăsat să se împlinească sfatul
lor cel rău, căci era să se pustiască cetatea Ierusalimului,
să ardă cu foc, iar ei să fie tăiați, de foame morți, și
robiți pentru îndrăznirea ce avuseseră asupra Domnului
Hristos. Acest lucru a și fost la patruzeci de ani după
răstignirea lui Hristos. Întru atâțea ani le-au îngăduit
Dumnezeu, tot pentru ca să se întoarcă să creadă și să se
pocăiască. Sfânta Cruce a fost ascunsă până în zilele
Marelui Constantin, care a fost întâi pre lume împărat
creștin. Pentru care lucru a fost creștin, ascultați.
Când a vrut acest Constantin să facă război cu Ma-
xentie împăratul Romei, să se bată cu dânsul, atunci
gândind de mulțimea și de tăria oștei Romei, s-a spăi-
mântat inima lui și s-a întristat. Dar într-o zi la amiază i
s-a arătat lui pe cer chipul Sfintei Cruci strălucind mai
mult decât lumina soarelui și pe acea Cruce a văzut
scris: „Cu aceasta vei birui”. Aceasta dacă a văzut Cons-
tantin, s-a veselit și degrab a învățat să facă cruci și să le
puie în steaguri. Și așa s-a dus la război. Și s-a lovit cu
Maxentie, l-a biruit, împărăția Romei a luat și s-a
botezat. După aceea și alte războaie a făcut și răsăritul
tot sub mâna sa l-a plecat.
Atuncea a trimis pre maica sa Elena să se ducă la
Ierusalim, să caute Sfânta Cruce. Dacă a înțeles Macarie
SFINTEI CRUCI 505
patriarhul Ierusalimului de venirea împărătesei, a ieșit
cu mare cinste înaintea ei, cu toți episcopii de prin
prejur. Ea a început a-i întreba de Sfânta Cruce. Unul
spunea într-un chip, altul într-alt chip și nimeni adevărat
nu știa, că era și vreme multă de când era ascunsă și
îngropată de jidovi. Atunci Macarie patriarhul, s-a dat
spre rugăciune și de la Dumnezeu a fost arătat lui locul
acela unde era Sfânta Cruce. Degrab a adunat împără-
teasa de a săpat și a curățit locul acela și s-a ivit Golgota
unde a fost răstignit Hristos. Nu departe de acolo a aflat
și trei cruci: una a lui Hristos și două ale celor doi tâl-
hari ce-i răstigniseră împreună cu Hristos. Cu deadinsul
a mai căutat și a aflat și piroanele.
Dar împărăteasa în scârbă și în grijă a căzut, căci nu
putea să cunoască din acele trei cruci, care este a lui
Hristos. Această nepricepere o a dezlegat tot Macarie
patriarhul, cu o minune întru acest chip: O fată de neam
mare murise în Ierusalim. Patriarhul a adus cele trei
cruci și a pus câte una pre dânsa, și numai cât s-a apro-
piat Crucea lui Hristos de acea fată moartă, îndată a
înviat și a fost sănătoasă, a sărit și umbla și cu glas mare
mulțumea și lăuda pre Dumnezeu.
Dacă s-a răspândit vestea cum s-a aflat Sfânta
Cruce, îndată s-a strâns mulțime mare de creștini, care
doreau să vadă Sfânta Cruce. Pentru că nu toți puteau să
o vadă, patriarhul Macarie s-a suit pe amvon și a ridicat
cinstita Cruce în vederea tuturor. Dacă o a văzut, toată
mulțimea a început a striga: Doamne miluiește-ne ! De
atuncea s-a întărit praznicul Sfintei Cruci a se prăznui și
a se ridica în patrusprezece zile ale lunii Septembrie.
Pentru aceea și noi, iubiții mei creștini, Sfânta
Cruce să o cinstim, să ne închinăm, să o sărutăm foarte
cu frică și cu bucurie să o preamărim; cu frică, pentru
nedestoinicia noastră, iar cu bucurie, pentru binele ce
ne-a dăruit. Să ne dezbrăcăm ca de un veșmânt rupt și
întinat de viața cea cu păcate și să ne îmbrăcăm întru
armele luminii. Să facem zisele lui Hristos, ca să fim și
noi fiii luminii și moșteni Împărăției cerului, pre care
noi toți să o dobândim, pentru Iisus Hristos Dumnezeul
nostru, Căruia se cuvine slavă, cinste și mare cuviință în
vecii vecilor netrecuți și nesfârșiți. Amin.
DUMINICII DUPĂ ÎNĂLȚAREA SFINTEI

CRUCI
(Ev. Marcu VIII, 34-38 și XI, 1)
Frați creștini,
Cu ajutorul lui Dumnezeu, iată că am ajuns la înce-
putul anului bisericesc, unde aflăm două ajutoare tari și
puternice pentru ostenelile noastre în calea ce ni se des-
chide înainte. Unul dintre acestea este Preasfânta Cruce,
lemnul cel de viață dătător, bucuria lumii, puterea cre-
dincioșilor, întărirea drepților, nădejdea păcătoșilor.
Pentru aceasta Sfânta Biserică o pune pe dânsa înaintea
noastră, ca, în evlavie închinându-ne ei, să luăm har și
putere în greutatea drumului nostru dintr-un an întreg.
Celălalt ajutor este glasul Domnului din Sfânta Evan-
ghelie de astăzi, care ne cheamă să ne ridicăm crucea
noastră și să mergem după Hristos, și ne îndeamnă să ne
mântuim sufletele noastre. Să ascultăm deci, cu evlavie,
tâlcuirea cuprinsului Evangheliei de astăzi, care ne
spune că:
„Domnul au zis: oricine voiește să vină după Mine
să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze
Mie”.
508 CAZANIE DUPĂ ÎNĂLȚAREA
Câtă înțelepciune dumnezeiască, frați creștini, și
câtă iubire de oameni ! Domnul Hristos, nici nu silește
pre cineva, deși are putere, și nici nu poruncește, deși
este Stăpân, ci fiecăruia, lăsându-i slobodă stăpânirea de
sine însuși, ca un iubitor de oameni, cheamă la Sine
pre toți oamenii, pentru că voiește mântuirea tuturor,
zicând: cel care, după a sa socoteală și dintr-a sa voință,
vrea să vină după Mine, adică să fie ucenic al Meu,
urmând poruncile Mele, acela trebuie să facă trei lucru-
ri: să se lepede de sine, să-și ia crucea sa, și să-Mi urme-
ze Mie. Învățătura pe scurt a acestor cuvinte evanghe-
lice pe care am arătat-o mai pe larg în tâlcuirea Sfintei
Evanghelii de la Duminica a treia a sfântului și marelui
Post este: cel care voiește să se facă ucenic al lui Iisus
Hristos trebuie să se lepede și să urască orice păcat, să
omoare toate patimile și toate poftele lui cele rele și să
urmeze învățăturilor lui Iisus Hristos. Arătând Domnul
pentru ce cere aceste trei lucruri de la ucenicii Săi, mai
departe au zis:
„Că cine va voi să-și mântuiască sufletul îl va
pierde; iar cine va pierde sufletul său pentru Mine și
pentru Evanghelie, acela îl va mântui”.
Sufletul omului este nemuritor și omul nu poate să-l
piardă din cauza dragostei sale față de Iisus Hristos și
față de Evanghelia Sa. Prin aceste cuvinte, Iisus Hristos
nu vorbește despre ființa sufletului, ci despre poftele și
păcatele lui cele rele. Deci cel care va pierde păcatele
SFINTEI CRUCI 509
cele rele ale sufletului său: mândria, zavistia, ura, nemi-
lostivirea și celelalte patimi și răutăți ale lui, nu pentru
fățărnicie, sau pentru iubirea de slavă, ci pentru dragos-
tea față de Iisus Hristos și pentru păzirea poruncilor
Evangheliei, acela își va mântui sufletul său și va moș-
teni viața cea veșnică. Iar cel ce va căuta să-și înde-
plinească poftele cele rele ale sufletului, acela își va
pierde sufletul său, adică îl va da chinurilor celor fără de
sfârșit. „Cel care-și iubește sufletul său, zice Sfântul
Evanghelist Ioan, îl va pierde; iar cel care-și urăște
sufletul său în lumea aceasta îl va păstra spre viața
veșnică”. „Cine va căuta să mântuiască viața sa o va
pierde, spune Evanghelistul Luca; iar cine o va pierde
va păstra-o vie“. Sfântul Evanghelist Matei spune și mai
lămurit acest lucru, zicând: „Cine ține la viața lui va
pierde-o, iar cine- și va pierde viața lui pentru Mine o va
găsi“ . Deci, zicând Domnul să se lepede de sine cel
care vrea să se ducă după El, prin „sine” s-au referit la
suflet, nu la trup, pentru că zice mai departe: cel ce va
voi să-și mântuiască sufletul său, adică cel care va voi
să se mântuiască pre sine însuși, acela se va pierde. Iar
cel care se va pierde pre sine însuși, nu pentru mărirea
sa, nici pentru lauda oamenilor, ci pentru dragostea față
de Iisus Hristos și față de învățăturile Sfintei Evanghelii,
acela se va mântui pre sine însuși, în viața cea veșnică.
Ca să arate cât de mare este valoarea sufletului omenesc
și cât de costisitoare este pierderea lui, Domnul au
adăugat:
„Ce-i folosește omului să câștige lumea întreagă,
dacă-și pierde sufletul ? sau ce ar putea să dea omul în
schimb, pentru sufletul lui”?
Adică: ai dobândit toată lumea aceasta cu aurul,
bogățiile și desfătările ei. Care este folosul tău, dacă în
schimb ți-ai pierdut sufletul tău, lepădându-te de Hris-
tos, sau desfăimând Evanghelia Lui ? Orice lucru lu-
mesc are alt lucru pe potriva sa, în care se poate schim-
ba. Dai aur și iei în loc aceeași valoare de argint; dai
pietre scumpe, mărgăritare, țarini, vii, orice alte lucruri
pământești, dar iei altele pe potriva acestora; te lipsești
de lucrul acesta, dar dobândești altul de valoarea lui.
Sufletul însă nu se poate schimba cu nimic, căci nu se
găsește în lume vreun lucru vrednic, cu care să poată fi
schimbat sufletul.
„Iar cine se va rușina de Mine și de cuvintele Mele,
în neamul acesta desfrânat și păcătos, și Fiul omului se
va rușina de el, când va veni întru mărirea Tatălui Său,
cu sfinții îngeri”.
Prin aceste cuvinte Domnul spune lămurit că cei
care se rușinează de Patimile, de Crucea și de îngropa-
rea Sa, sau se leapădă de Dumnezeirea Sa și defăimează
poruncile Evangheliei Sale, înaintea oamenilor din
lumea aceasta, când va veni întru slava Tatălui Său să
SFINTEI CRUCI 511
judece lumea, atunci îi va rușina pre ei, zicându-le: „Vă
spun vouă că nu vă știu pre voi de unde sunteți: depar-
tați-vă de la Mine, voi toți, lucrătorii nedreptății”. Atun-
ci ce va folosi omului toată lumea cu bogățiile ei ? Sau
ce va da atunci, cel păcătos, ca să-și izbăvească sufletul
său din focul Gheenei ? Domnul au numit neamul ome-
nesc desfrânat și păcătos, căci precum femeia care-și
lasă bărbatul și se duce cu altul este o desfrânată și
păcătoasă, tot așa este desfrânat și păcătos sufletul celui
care părăsește pre Dumnezeu și se închină diavolului.
„Apoi au grăit către ei: adevăr grăiesc vouă, că sunt
unii din cei care stau aici, care nu vor gusta moartea,
până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu, venind
întru putere”.
Citind în continuare cele istorisite de Sfântul Evan-
ghelist Marcu, aflăm că după șase zile de când Domnul
Iisus spusese aceste cuvinte: „au luat cu Sine pre Petru,
pre Iacov și pre Ioan, și i-au dus într-un munte înalt, pre
ei singuri, și S-au schimbat la față înaintea lor”. Deci,
lămurit este că Domnul au numit Împărăția lui Dumne-
zeu venind întru putere, slava dumnezeieștii Lui Schim-
bări la față, în muntele Tavor, când au strălucit razele
slavei Lui dumnezeiești, adică ale slavei Tatălui Său, cu
care va veni să judece vii și morții; ale slavei aceleia,
pre care o vor dobândi drepții întru Împărăția cerului.
De aceea, fața lui au strălucit ca soarele, iar hainele Lui
s-au făcut albe ca lumina. Slava aceasta, despre care El
au zis că „sunt unii din cei ce stau aici, care nu vor muri,
până ce n-o vor vedea, Petru, Iacov și Ioan acești trei
Apostoli ai Domnului au văzut-o în muntele Tavor, stră-
lucind acolo cu puterea Dumnezeirii lui Iisus Hristos.
Și, pe când stăteau în norul care-i învăluia, au auzit
glasul care venea din nor, zicându-le: „Acesta este Fiul
Meu cel iubit, pre Acesta să-L ascultați”.
Glasul Domnului l-am auzit și noi, frați creștini, în
Sfânta Evanghelie de astăzi. Să ascultăm deci și noi de
Fiul cel iubit al lui Dumnezeu Tatăl și de poruncile
Evangheliei Sale, ca să nu ne pierdem sufletele noastre,
ci să ni le mântuim. Amin.
CAZANIA
DUMINICII DUPĂ ÎNĂLȚAREA

SFINTEI CRUCI
(Despre iubirea de sine)
Frați creștini,
Pre când Iisus spunea Ucenicilor că se va da pre
Sine spre patimi și spre moarte pentru mântuirea neamu-
lui omenesc, Petru, luându-L deoparte, a început să-L
dojenească, să nu facă una ca aceasta. Dar Iisus, întor-
cându-se către Ucenicii Săi, au mustrat pre Petru și i-au
zis: mergi înapoia Mea, satano ! Că tu nu cugeti cele ce
sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor.
Apoi, au chemat la Sine mulțimea, împreună cu Uceni-
cii Săi și le-au zis: „Cel ce voiește să vină după Mine să
se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”.
Petru, învățând pre Iisus Hristos să-și păzească
viața și să lase mântuirea oamenilor, L-a îndemnat să se
iubească numai pre Sine, nu și pre ceilalți oameni. L-a
îndemnat pre Iisus să cadă în păcatul iubirii de sine, tot
așa cum L-a ispitit satana și L-a îndemnat să cadă în
păcatul mândriei și al iubirii de avuții pământești. De
aceea Hristos l-au certat și l-au numit pre Petru, satană,
fiindcă în acel moment Petru nu cugeta la dragostea față
de oameni, pre care o vrea Dumnezeu, ci la iubirea de
sine, care place oamenilor. Cu acest prilej, Iisus arată
cum trebuie să fie Ucenicii Săi și toți cei ce vor crede în
El, spunând: „Cel ce voiește să vină după Mine să se
lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie“.
Prin aceste cuvinte Domnul au cerut tuturor celor care
cred în El să se lepede de poftele trupești și să nu-și
lipească inima și toată viața lor de cele pământești.
Nimic altceva nu ne împiedică de la pregătirea vieții
noastre după voia lui Dumnezeu, decât numai iubirea de
sine. De aceea numai cel care va birui patima iubirii de
sine, acela își va ridica crucea sa și va urma lui Iisus
Hristos. Pentru ca să ne încredințăm de aceasta, trebuie
să știm însă de unde se naște și ce este iubirea de sine.
Frați creștini, Dumnezeu, Care au sădit dragostea în
firea oamenilor, au arătat că hotarul cel dintâi al dragos-
tei este: să iubești pre Dumnezeu mai mult decât toate
lucrurile cele pământești și cerești, mai mult decât pre
tine, mai mult decât viața ta. Iar hotarul cel de al doilea
al dragostei este: să iubești pre aproapele tău, cât și pre
tine însuți. Oamenii însă încalcă cu multă ușurință un
hotar sau altul, sau pe amândouă laolaltă. Din această
încălcare se naște iubirea de sine, care nu este altceva,
decât dragostea peste măsură față de noi înșine, mai
mult decât dragostea față de aproapele și chiar mai mult
decât dragostea față de Dumnezeu.
SFINTEI CRUCI 515
Iubirea de sine a fost pricina primelor păcate omenești.
Să ne ducem cu mintea noastră, la pământul cel fericit
al Edenului, unde era Raiul. Atâta vreme cât dragostea
celor dintâi oameni a stat în hotarul ei firesc oamenii
iubeau cu adevărat pre Dumnezeu și erau fără păcat și
fericiți. Când însă au călcat acest hotar al dragostei și au
voit să se facă ei înșiși dumnezei, atunci au păcătuit,
lăsând să intre iubirea de sine în inima lor. Atunci ei au
săvârșit un păcat, pe care îl poartă în sine orice om care
nu s-a botezat în Hristos. De atunci cugetul omului este
plecat spre cele rele, din tinerețile lui. Iată cum iubirea
de sine este pricina întâiului păcat.
Să ne întoarcem acum gândul spre pământul în care
au fost izgoniți cei dintâi oameni. Vom vedea pre Cain,
întâiul ucigaș, încâlcând hotarul dragostei față de
aproapele și omorând din invidie pre fratele său Avel.
Căci iubirea de sine, intrând în inima lui, a născut invi-
dia, iar invidia l-a împins la uciderea fratelui său. Iată
cum iubirea de sine a fost și pricina întâiului omor.
Dumnezeiasca Scriptură ne spune că la început
două neamuri de oameni erau în lume: unul se trăgea
din Cain: aceștia erau iubitori de trup și de cele trupești;
iar altul se trăgea din Set și erau iubitori de Dumnezeu.
Pre cei din Cain, Sfânta Scriptură i-a numit fiii oameni-
lor, iar pre cei din Set, fiii lui Dumnezeu. Iubitorii de
Dumnezeu, văzând fetele iubitorilor de trup că sunt fru-
moase, le-au iubit mai mult decât pre Dumnezeu; au luat
fiecare din ei femei după pofta lor. Această amestecare a
stricat cu totul și dragostea către Dumnezeu, și cea către
aproapele. De aceea, fiecare se iubea numai pre sine,
trăind ca și când n-ar fi avut suflet, ci numai trup. Dum-
nezeu au osândit însă pre oameni și i-au înnecat, afară
de Noe care se păstrase curat și de feciorii lui.
Soborul iudeilor cunoscând că pe nedrept au osân-
dit la moarte pre Domnul se temeau ca nu cumva, pro-
povăduindu-se Evanghelia, să-și capete din partea
oamenilor osânda meritată. De aceea, chemând pre
Apostoli, le-a zis: „Au nu v-am poruncit vouă cu tot
dinadinsul să nu mai învățați în numele lui Iisus
Hristos ? Și iată că ați umplut Ierusalimul cu învățătura
voastră și voiți să aduceți asupra noastră sângele Omului
Ace-luia“. Iubirea de sine îi împingea să oprească
mântuirea întregii lumi.
Frați creștini, să ne întoarcem acum ochii la noi în-
șine și să ne cercetăm adâncul inimii noastre. V-ați gân-
dit vreodată care este pricina cea dintâi a păcatelor noas-
tre ? V-ați întrebat pentru ce noi alegem plăcerile tru-
pului, călcând poruncile lui Dumnezeu ? Pentru ce atât
de greu recunoaștem greșelile noastre cele mari și atât
de ușor judecăm cele mai mici greșeli ale altora, nelip-
sind mai niciodată din gura noastră clevetirea și osân-
direa ? Pentru ce mai toți, ne socotim mai sus decât
ceilalți, lăsându-ne stăpâniți de mândrie ? Pentru că ne
iubim pre noi înșine mai mult decât pre Dumnezeu și
SFINTEI CRUCI 517
decât pre aproapele, pentru că suntem iubitori de sine.
Dacă ai iubi pre Dumnezeu din tot sufletul și din tot
cugetul tău; dacă ai iubi pre aproapele tău ca însuți pre
tine, nimic dintr-acestea nu ai face, pentru că cine iubeș-
te nu defăimează; cine iubește nu viclenește. Iubirea de
sine este cu adevărat pricina cea dintâi a oricărui păcat.
Toți sfinții au izgonit departe de la dânșii patima
iubirii de sine. Dintre ei vedem mai ales pre Moisi și pre
Apostolul Pavel. Moisi a izgonit din inima sa atât de
departe iubirea de sine, încât, când au greșit iudeii,
închinându-se vițelului de aur și nu lui Dumnezeu, el s-a
rugat lui Dumnezeu ca să ierte păcatul poporului, grăind
aceste cuvinte: „Poporul acesta a făcut un păcat foarte
mare. Și-au făcut un dumnezeu de aur. Iartă-le acum
păcatul ! Dacă nu, atunci șterge-mă din cartea Ta, în
care m-ai scris”. Apostolul Pavel, ca și Moisi, a iubit
poporul lui Israil mai mult decât pre sine, după cum el
însuși spune: „Căci aș dori, de s-ar putea, să fiu eu
singur anatema, departe de Hristos, pentru frații mei,
rudele mele după trup”. Adică ar prefera să ia asupra sa
osânda cea mare, chiar despărțirea de slava lui Iisus
Hristos, pentru ca neamul lui Israil să creadă și să se
mântuiască. De aceea Moisi a ajuns la atâta curăție,
încât Dumnezeu grăia cu el față către față, ca și cum ar
vorbi cineva cu prietenul său. Iar Apostolul Pavel
și-a înălțat sufletul său la atâta desăvârșire, încât s-a
învrednicit, viu fiind, să se suie până la al treilea cer și
să audă cuvinte nespuse, cu neputință omului a le grăi.
S-ar putea să se întrebe unii creștini: cum poate
omul să nu se iubească pre sine, când este știut „că
nimeni vreodată nu și-a urât trupul său, ci fiecare își
hrănește și-l încălzește ”? Nici o lege nu poruncește să
ne urâm pre noi înșine. Însăși legea lui Dumnezeu des-
pre dragoste este întărită pe legea firească a dragostei,
care este în orice om. Deci, dacă nu te iubești pre tine,
cum poți iubi pre aproapele tău ca însuți pre tine ? Să te
iubești deci pre tine însuți, cât voiești, dar să nu
nesocotești hotarele dragostei.
Rămâneți deci în cele două hotare ale dragostei,
cum spune Iisus Hristos, zicând: „Să iubești pre Domnul
Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și
cu tot cugetul tău. Aceasta este cea dintâi și cea mai
mare poruncă. A doua, la fel cu aceasta este să iubești
pre aproapele tău ca pre tine însuți. În aceste două
porunci se cuprind toată Legea și proorocii”. Amin!
CAZANIE
LA 21 NOIEMBRIE
La Intrarea Preacuratei Fecioare, când o au dus

părinții ei în Biserică de o au închinat lui Dumnezeu,
fiind pruncă de trei ani.
Toate praznicile sfinților sunt sfinte și de folos

sufletelor omenești, dar praznicul acesta de astăzi ce
este al Stăpânei noastre, al Preacuratei Fecioare, este
mai sfânt, mai de folos și mai minunat, că sfinții se
cheamă și sunt slugi lui Hristos, iar sfinția sa Preacurata
Fecioară este maică Domnului nostru Iisus Hristos,
Stăpâna și Împărăteasa a toată lumea.
Mulți sfinți și mulți prooroci au fost mai înainte de
Hristos de au mărturisit cuvântul lui Dumnezeu, însă ni-
menea n-a ascultat nici a crezut. Dar și aceia măcar că
au fost sfinți, nu mergeau întru Împărăția cerului, căci
calea Raiului nu era deschisă, ci era închisă de păcatul
lui Adam, și toți oamenii câți mureau mai înainte de
Hristos, mergeau în muncă. Pentru că nimenea nu era
izbăvit de păcatul lui Adam, pentru aceea au vrut Zidito-
rul și Domnul lumii de au venit și S-au născut din sfânta
Fecioară Maria și S-au întrupat dintru dânsa. Cum S-au
520 CAZANIE LA INTRAREA
născut dintru dânsa din Duhul Sfânt fără sămânță bărbă-
tească, așa după naștere curată a fost și este, precum a
fost și mai înainte de ce a născut pre Hristos.
Multe minuni au fost pre lume, cum spun Sfintele
Scripturi, dar cum S-au născut Dumnezeu trupește din
Maria Fecioara, preste toate minunile trece și covârșeș-
te. Nici îngerii, nici arhanghelii, nici alte cete ale cerului
nu pot să-L vadă lămurit, iar Fecioara Maria I-a fost
Maică Lui. Cerul și pământul nu pot să-L încapă, iar
într-o Fecioară mică au încăput. Minune prea minunată
și veste prea înfricoșată ! Dumnezeu este, poate face ce
va vrea. Au doară este ceva să nu se poată lui Dum-
nezeu ? cum auzim și astăzi că au făcut Dumnezeu și au
tocmit cu Maica Sa, precum spune Sfânta Scriptură.
Scrie că părinții Preacuratei Fecioare, Ioachim și
Ana, erau oameni bogați și feciori nu făceau. De aceea
s-au rugat lui Dumnezeu să le dăruiască un fiu din
trupul lor, și ce se va naște dintru dânșii, ori parte băr-
bătească, ori femeiască, să-l dăruiască lui Dumnezeu.
Dumnezeu au auzit ruga lor și a născut pre Maria.
Când a fost de trei ani, și-au adus aminte părinții ei
de făgăduirea ce au făcut lui Dumnezeu. Degrab au
strâns rudeniile și fetele cetății și au petrecut pre Prea-
curata Fecioară, cu lumini și cu făclii, până ce o au
dus în Biserică. Întru acea vreme era arhiereu Zaharia
tatăl sfântului Ioan Botezătorul, și dacă a văzut pre
MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ 521
Preacurata Fecioară pruncă numai de trei ani, a cunos-
cut, ca un prooroc ce era, ce va fi, și a stătut de a zis
către sfinția sa: Bucură-te, Împărăteasa lumii și stăpâna
neamului omenesc. Bucurăte Preasfântă a lui Dumnezeu
Născătoare și Maică a marelui Împărat Hristos. Pre tine
proorocii te-au mărturisit, pre tine te-au avut laudă. Cele
ce au prorocit ei, astăzi toate s-au plinit. Astăzi se vese-
lesc sufletele proorocilor, văzând pre tine în Biserică.
Strămoșii noștri pre tine te-au așteptat, cei din muncă
pre tine te au izbăvire. Ție se vor închina îngerii, te vor
cinsti arhanghelii și te vor mări oamenii. Strămoșii
noștri spre tine au nădejde să se izbăvească din mâinile
diavolului. Pentru aceea intră în Biserică unde se chea-
mă Sfânta Sfintelor, că ești mai curată decât mine. Eu,
Stăpână, intru numai o dată într-un an, dar tu, Fecioară,
să șezi și să petreci pururea, să aștepți până vei fi lăcaș
iscusit Duhului Sfânt. Bucură-te și te veselește, că înge-
rii au să-ți slujească ție, ca ceea ce ești Împărăteasă a
toată lumea.
După aceea s-a întors către părinții ei și a zis: Bu-
curațivă și vă veseliți, că v-ați învrednicit a fi părinții
acestei prunce. Voi ați covârșit pre părinții noștri și pre
toți strămoșii noștri. Pre voi vă vor slăvi nu numai
oamenii, ci și îngerii. Atunci a zis Ana, mama Preacura-
tei Fecioare, către Zaharia: Primește fiica noastră și o du
în loc curat să petreacă, că este curată și făgăduită lui
Dumnezeu. Zaharia o a luat și o a dus în Sfântul altar.
522 CAZANIE LA INTRAREA
Acolo a rămas Preacurata Fecioară de a petrecut doi-
sprezece ani. Întru acel loc ce se cheamă Sfânta Sfin-
telor, nimenea nu cuteza să intre, fără numai arhiereul,
și acesta numai o dată într-un an.
Întru atâția ani ce a petrecut Preacurata Fecioară
acolo, Arhanghelul Gavriil o a hrănit cu bucate cerești.
Acele bucate adăugire nimic n-au făcut, nici a ieșit afară
Preacurata Fecioară vreodată, ci acolo a petrecut doi-
sprezece ani vorbind și grăind cu îngerii, până în vremea
aceea ce o a luat Iosif logodnicul, să o păzească în casa
sa și să-i fie păzitor.
Această sărbătoare prăznuim astăzi, fraților. Pentru
aceea să facem și lucrurile acelea ce se cad credinței
noastre, pre care le iubește Dumnezeu să le facem. Să
nu zică nimeni că se va pocăi la bătrânețe, că nu știi ce-
ți aduce ziua și noaptea și în ce te apucă moartea. Pentru
fapte bune, viața de veci și bucuria netrecută vei dobân-
di, iar pentru fapte rele, scârbă și muncă vei lua, atuncea
când va judeca Dumnezeu pre toți care și după lucrul
său, când râul cel de foc va curge și va despărți drepții
de cei păcătoși. Atuncea se vor despărți tată de fecior,
mamă de fată, frate de soră și soră de frate. Atuncea vor
vedea părinții pre feciorii lor în muncă și fecior pre
părinte. Cei din muncă vor vedea pre cei drepți întru
Împărăția cerului și li se va aprinde inima lor, căci păcă-
toșii vor vedea pre cei drepți pentru ca să se amărască,
iar drepții nu vor vedea pre păcătoși pentru ca să nu se
MAICII DOMNULUI ÎN BISERICĂ 523
scârbească. Precum noaptea cel din întuneric vede pre
cel din lumină, așa și păcătoșii din întunericul cel îm-
părțit vor vedea, pre cei drepți ce vor fi întru acea lumi-
nă mare. Mare răutate va fi acolo, fraților; mare nevoie,
mare amar. Ferice de cei ce vor fi făcut milostenie săra-
cilor, robilor, Bisericilor; pre aceia îi va milui și Dum-
nezeu atuncea. Pentru aceea, fraților, să ne gătim de
moarte, cu lucruri bune, cu rugăciune, cu milostenie, cu
spovedanie, cu foame, cu sete, cu pocăință de păcatele
noastre. Cu aceste lucruri ne vom izbăvi de munca de
veci și vom dobândi Împărăția cerului, pentru darul și
mila Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine
cinste, laudă și închinăciune, cu Părintele și cu Duhul
Sfânt, acum și pururea și întru veci netrecuți și nesfâr-
șiți. Amin.
DUMINICII ÎNAINTEA NAȘTERII

LUI HRISTOS
(Ev. Matei I, 1-25)

Când citești istoria neamului după trup al lui Iisus
Hristos, din Sfânta Evanghelie, ți se pare că vezi scara
patriarhului Iacov, pe care îngerii lui Dumnezeu se
suiau până la cer și se pogorau până la pământ. În
povestirea Evangheliei despre neamul lui Hristos, stră-
moșii Săi se suie până la Dumnezeu și se coboară până
la Iisus Hristos, Care pe pământ S-au întrupat. Două
sunt nașterile lui Iisus Hristos; una Dumnezeiască din
Tată fără mamă, iar alta omenească din mamă fără tată.
Pre cea Dumnezeiască a propovăduit-o Evanghelistul
Luca, zicând: „Fiu al lui Enoh, al lui Set, al lui Adam, al
lui Dumnezeu”. Pre cea omenească a arătat-o Evan-
ghelistul Matei, când a scris despre nașterea Lui din
Fecioara Maria, începând povestirea neamului de la
Avraam și pogorându-1 până la Iisus Hristos, așa cum
am auzit în Sfânta Evanghelie de astăzi, care zice:
„Cartea neamului lui Iisus Hristos, Fiul lui David,
Fiul lui Avraam“.
Evanghelia de astăzi se mai numește și „Cartea
neamului lui Iisus Hristos, Fiul lui David, Fiul lui
NAȘTERII LUI HRISTOS 525
Avraam”. În limba iudeilor, Iisus înseamnă Mântuitor.
Fiindcă El este Mântuitorul lumii, de aceea s-au numit
Iisus, după cuvântul proorocului Isaia, care zice: „Pen-
tru Sion El va veni ca un Mântuitor, pentru cei care din
Iacov se vor căi de păcatele lor, zice Domnul.
Hristos înseamnă uns, pentru că Iisus; ca un om,
s-au uns nu cu untdelemn, cum se ungeau preoții și
împărații, ci cu Duhul Sfânt, precum a proorocit despre
El Isaia, zicând: „Duhul Meu pre care l-am turnat preste
Tine și cuvintele Mele pe care le-am pus în gura Ta, să
nu se depărteze din gura Ta, nici din gura neamului Tău,
zice Domnul, de acum și până în veac”. Iar Fiu L-a
numit pre Iisus Hristos, adică strănepot al lui David și al
lui Avraam, pentru că dintr-înșii se trăgea neamul Prea-
sfintei Născătoare de Dumnezeu, din care Hristos au
luat trup și S-au făcut om. După ce Evanghelistul a pus
acest început Evangheliei pe care a scris-o, povestind
mai departe despre nașterea Domnului Iisus Hristos, a
început mai întâi cu strămoșii după trup ai Domnului, de
la Avraam, zicând:
„Avraam a născut pre Isaac; Isaac a născut pre
Iacov; Iacov a născut pre Iuda și pre frații lui”.
A început povestirea neamului lui Iisus Hristos de
la Avraam, pentru că Avraam este părintele neamului
iudeilor, din care neam S-au născut și Hristos. De altfel
lui Avraam i-au dat Dumnezeu făgăduința Mântuitorului
526 CAZANIE ÎNAINTEA
Hristos, Care se va naște din urmașii lui și prin care se
vor binecuvânta toate neamurile pământului, când i-a
zis: „Voi binecuvânta pre cei care te vor binecuvânta,
iar pre cei care te vor blestema îi voi blestema; și se vor
binecuvânta întru tine toate neamurile pământului”.
Evanghelistul a pomenit numele lui Iuda, tăcând numele
fraților lui, fiindcă din urmașii lui S-au întrupat și S-au
născut Hristos, precum a proorocit patriarhul Iacov,
zicând: „Nu va lipsi sceptrul din Iuda, nici toiag de câr-
muitor din coapsele lui, până ce va veni împăciuitorul,
Căruia se vor supune popoarele”. Apostolul Pavel a
întărit aceasta, grăind: „Prea știut este că din Iuda au
răsărit Domnul nostru”. Și mai departe Sfânta Evanghe-
lie istorisește că: „Iuda a născut pre Fares și pre Zara
din Tamar; Fares a născut pre Esrom: Esrom a născut
pre Aram; Aram a născut pre Aminadav; Aminadav a
născut pre Naason; Naason a născut pre Salmon”.
Evanghelistul a pomenit nu numai pre Fares, care a
fost tatăl lui Esrom și strămoș al celor după el, ci și pre
Zara, pentru că ei erau gemeni. Apoi a continuat:
„Salmon a născut pre Vooz, din Rahav; Vooz a
născut pre Obed, din Ruth; Obed a născut pre Iessei;
Iessei a născut pre David împăratul. Împăratul David a
născut pre Solomon, din femeia lui Urie; Solomon a
născut pre Roboam; Roboam a născut pre Abia; Abia a
născut pre Asa“.
De trei femei a pomenit Evanghelistul: de Rahav,
de Ruth și de femeia lui Urie, de Versava. A pomenit de
Rahav și de Ruth, ca să ne arate că la Dumnezeu nu este
nici iudeu, nici elin; nu este nici rob, nici slobod; nu este
nici parte bărbătească, nici femeiască, ci toți sunt soco-
tiți la fel. Precum Rahav și Ruth, nefiind din neamul
iudeilor, au părăsit credința părintească și, crezând în
Dumnezeu, s-au învrednicit a fi strămoașele lui Hristos,
tot așa Biserica neamurilor păgâne, primind pre Apos-
toli și părăsind închinăciunea idolească, s-a învrednicit
mântuirii. A pomenit apoi de Versava, soția lui Urie, ca
să ne învețe că pocăința șterge atât de mult păcatul,
încât cel ce s-a pocăit, ca David, nu se mai socotește
păcătos, ci drept. Mai departe spune:
„Așa a născut pre Iosafat; Iosafat a născut pre
Ioram; Ioram a născut pre Ozia; Ozia a născut pre
Ioatam; Ioatam a născut pre Ahaz; Ahaz a născut pre
Ezechia; Ezechia a născut pre Manase; Manase a născut
pre Amon; Amon a născut pre Iosia; Iosia a născut pre
Iehonia și pre frații lui, la strămutarea în Babilon”.
Strămutările iudeilor în Babilon au fost două: cea
dintâi, în vremea lui Ioachim, fiul lui Iosia, iar cea a
doua, cu puțin mai în urmă, în vremea lui Iehonia.
Aceasta a fost cea mai vestită strămutare, pentru că
atunci a mutat Nabucodonosor de la Ierusalim în Babi-
lon, împreună cu împăratul Iehonia, care se mai zicea și
Ioachim, multe mii de iudei.
„După strămutarea în Babilon, Iehonia a născut pre
Salatiil; Salatiil a născut pre Zorobabel”.
Iehonia avea optsprezece ani când s-a urcat în sca-
unul împărătesc. A împărățit numai trei luni la Ierusa-
lim. Apoi împreună cu mulțimea multă de popor a fost
mutat de Nabucodonosor în Babilon, unde a și murit.
După strămutarea sa în Babilon, a născut pre Salatiil, iar
Salatiil a născut pre Zorobabel, care s-a întors în Ierusa-
lim și a zidit jertfelnic lui Dumnezeu. Apoi:
„Zorobabel a născut pre Abiud; Abiud a născut pre
Eliachim; Eliachim a născut pre Azor; Azor a născut pre
Sadoc; Sadoc a născut pre Achim; Achim a născut pre
Eliud; Eliud a născut pre Eliazar; Eliazar a născut pre
Matan; Matan a născut pre Iacov; iar Iacov a născut pre
Iosif, bărbatul Măriei; din care S-au născut Iisus, ce se
zice Hristos”.
Din ultimele cuvinte de mai sus se nasc următoarele
trei nedumeriri:
Pentru ce Evanghelistul Matei spune că tatăl lui Io-
sif se numea Iacov, iar Evanghelistul Luca spune că se
numea Ili ? Aceasta este prima nedumerire. Pentru ce
apoi amândoi acești Evangheliști, povestind neamul lui
Iisus Hristos, au arătat pre Iosif, ca și cum ar fi fost cu
adevărat tatăl lui Iisus Hristos după trup ? Aceasta este a
doua nedumerire. Pentru ce, în fine, în amândouă
povestirile despre neamul lui Iisus Hristos se afla atâta
deosebire nu numai în ce privește numele, ci și neamul
celor arătați ? Aceasta este a treia nedumerire. Dezlega-
rea celei dintâi nedumeriri o vom avea, dacă vom socoti
că tatăl lui Iosif, ca și alți oameni din vremea aceea,
avea două nume, numindu-se și Iacov și Ili. Dezlegarea
celei de a doua nedumerire o vom avea dacă ne vom
gândi că evreii, care erau despărțiți în douăsprezece
neamuri, nu luau femei decât din neamul, din care
făceau parte și că logodna la evrei se socotea nuntă,
deși cei logodiți nu se întâlneau spre împărtășire de
nuntă; de aceea și Evanghelistul a numit pre Iosif bărbat
al Fecioarei Maria, dar nu și tată al lui Iisus. Evanghelis-
tul Luca spune precis că „se credea” numai că Iisus era
fiul lui Iosif. Deci amândoi Evangheliștii, având scopul
să arate că Iisus Hristos se trage din neamul lui Avraam
și că a luat trup din urmașii lui Iuda, povestind neamul
lui Iosif, au povestit și neamul Fecioarei Maria, pentru
că Preasfânta Născătoare de Dumnezeu fiind logodită cu
Iosif nu se trăgea din alt neam, decât tot din neamul lui
Iosif, adică al lui Iuda, ea neputându-se logodi cu o per-
soană din alt neam. Dezlegarea nedumeririi a treia o
vom avea, dacă vom socoti că Evanghelistul Matei nu a
urmat totdeauna șirul, pe rând, de la tată la fiu, ci uneori
a sărit de la tată la nepot, și chiar la strănepot, căutând
mai mult la împărații care au împărățit unul după altul la
iudei, decât la fiii care s-au născut în chip firesc, pe
rând, unul după altul. Evanghelistul Luca a urmat însă
povestirea neamului la rând, din fiu în tată.
„Așa dar, preste tot, de la Avraam până la David
sunt patrusprezece neamuri; de la David până la strămu-
tarea în Babilon sunt patrusprezece neamuri; și de la
strămutarea în Babilon până la Hristos sunt iarăși patru-
sprezece neamuri”.
Sfântul Grigore Teologul, luând aminte la istorisi-
rea neamului lui Iisus Hristos din Evanghelia lui Luca, a
spus, în cuvântul său de la praznicul Pogorârii Sfântului
Duh, că Hristos este al șaptezeci și șaptelea de la Adam.
Cu acel prilej el a arătat și însemnătatea numărului de
șapte și de șaptezeci și șapte de la Adam până la Hristos,
dar n-a zis nimic despre numărul cel de trei ori câte
patrusprezece de la Matei, ci a dat pricină să înțelegem
că numărul de șapte înseamnă, pe lângă altele, și odihna
de lucrurile Domnului, după cum spune Scriptura,
zicând: „Iar în ziua a șaptea S-au odihnit Dumnezeu de
toate lucrurile Sale, pe care le-au făcut”. Și precum
lucrarea lui Dumnezeu este zidirea cea dintâi a lumii, tot
așa este și înnoirea ei, care s-a făcut prin rânduiala
întrupării lui Iisus Hristos. Pentru aceasta grăia Mântu-
itorul nostru, zicând: „Lucrul pe care Mi l-ai dat să-l fac,
l-am săvârșit”, adică a săvârșit lucrul mântuirii. Două
sunt deci lucrurile lui Dumnezeu: facerea cea dintâi a
lumii și înnoirea ei, după care urmează și cele două
odihne de lucrurile acestea. Și, fiindcă de două ori câte
șapte fac patrusprezece, de aceea și numărul patruspre-
zece înseamnă aceste două odihne. Evanghelistul repetă
numărul patrusprezece, de trei ori, ca să arate încetarea
Preasfintei Treimi de la aceste doua lucrări. Și așa, cu
taină, arătând neamul lui Iisus Hristos, Evanghelistul
povestește pe urmă și cele despre nașterea cea mai pre-
sus de fire a Domnului și Mântuitorului nostru Iisus
Hristos, zicând:
„Iar nașterea Lui Iisus Hristos așa a fost: că fiind
logodită Maria, mama Lui, cu Iosif, mai înainte de a fi
ei împreună, s-a aflat având în pântece din Duhul
Sfânt“.
Pentru trei pricini au binevoit Dumnezeu să se
logodească Pururea Fecioara Maria cu Iosif: întâi, ca să
scape de primejdia morții, pentru că moartea era pe-
deapsa acelei fecioare care, neavând bărbat, se afla în-
sărcinată; dar logodna, dând pricină fiecăruia să creadă
că de la logodnicul ei a zămislit, înlătura primejdia
pedepsei cu moartea. A doua, ca să se arate că Hristos
se trage din neamul lui Avraam și din seminția lui Iuda.
Aceasta nu putea să fie însă, dacă nu era logodită
Fecioara cu un bărbat din seminția lui Iuda. A treia,
pentru ca Iosif logodnicul, fără de nici o bănuială rea, să
slujească lui Hristos când S-au născut și mai cu seamă
când îi prigonea Irod. Iosif s-a învrednicit spre slujba
aceasta, pentru că pre toți îi covârșea cu faptele lui bune.
Deci, spunând Evanghelistul că: „Logodită fiind Măria,
mama Lui, cu Iosif ”, pentru ca să nu socotească cineva
că, deși logodna nu este nuntă, totuși Iosif ar fi trăit cu
Sfânta Fecioară, ca și cum ar fi fost împreunați prin
nuntă, a adăugat și aceste cuvinte, ca să înlăture orice
bănuială: „Mai înainte de a fi ei împreună, s-a aflat
având în pântece din Duhul Sfânt“, adică a zămislit prin
puterea și lucrarea Preasfântului și întru tot puternicului
Duh Sfânt. Iar după aceasta, ca să întărească și mai mult
acest adevăr, Evanghelistul a arătat teama care cuprinse-
se pre Iosif din pricina minunii care se făcuse cu Sfânta
Fecioară și pre care el nu avea de unde s-o cunoască,
zicând:
„Iosif, bărbatul ei, fiind om drept și nevrând s-o
vădească, și-a pus în minte s-o lase în ascuns”.
Iosif este numit drept ca și Iov, după faptele cele
bune ale lui: blândețea, nepomenirea de rău, dragostea
către aproapele, râvna pentru Legea lui Dumnezeu, și
înțelepciunea. Râvna Legii lui Dumnezeu îl silește să o
părăsească ca pre o fată bănuită de păcat; dar aceasta îi
era destul ei spre osândă. Înțelepciunea sa l-a învățat pre
Iosif, chip milostiv și lăudat. N-a vrut nici s-o vădească,
nici să arate cuiva greșeala ei, nici să mai vorbească cu
ea, ci s-a hotărât să o părăsească în ascuns. Dar, purtarea
de grijă a lui Dumnezeu, care l-au rânduit pre el a fi
păzitor al Sfintei Fecioare și slujitor al lui Hristos, Celui
care S-au născut dintr-însa, nu l-au lăsat pre Iosif să-și
împlinească acest gând.
„Căci cugetând el acestea, iată îngerul Domnului i
se arată în vis, grăind: Iosife, fiul lui David, nu te teme a
lua pre Maria, femeia ta, că ce s-a zămislit într-însa este
din Duhul Sfânt”.
L-a numit Îngerul pre Iosif fiul lui David, ca să
cunoaștem că și Fecioara cea logodită cu el era tot din
neamul lui David, și să ne încredințăm că din urmașii lui
David au luat trup Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul-Născut,
cum au zis sfinții prooroci. Temându-se Iosif de călca-
rea Legii, se gândea să părăsească pre Sfânta Fecioară.
De aceea Îngerul îl încurajează, zicând: nu te teme de
călcarea Legii, dacă vei lua pre Maria, femeia ta. Îngerul
o numește pre ea: femeia lui, iar ca să-l încredințeze că
este curată și neîntinată, îi spune că ea a zămislit, nu din
bărbat, ci din puterea Sfântului Duh. Apoi, Îngerul a
adăugat:
„Ea va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus, că
El va mântui poporul Său de păcat”.
Iată însemnarea cea adevărată a numelui lui Iisus,
arătată nu de om, ci de Îngerul Domnului. Maria, zice
Îngerul către Iosif, va naște Fiu, iar tu-L vei numi pre El
Iisus, pentru că El este Mântuitorul poporului Său, adică
Mântuitorul întregului neam omenesc, că El va mântui
de păcatele lor pre toți cei care vor crede în El, după
cum și proorocul Isaia a propovăduit: „Pentru Sion El
va veni ca un Mântuitor, pentru cei care din Iacov se vor
căi de păcatele lor”. Și Îngerul a continuat, spunând:
„Acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea
ce s-au zis de Domnul, prin proorocul care zice: Iată
Fecioara va avea în pântece și va naște Fiu, și vor chema
numele Lui: Emanuel, care se tălmăcește: cu noi este
Dumnezeu”.
Urmând cuvântul său, Îngerul a zis: să știi, Iosife,
că acestea toate, adică nașterea cea fără de bărbat,
zămislirea din Duhul Sfânt și numele Fiului Mariei, s-au
făcut, ca să se împlinească cuvântul lui Dumnezeu, pre
care L-au grăit prin proorocul Isaia, zicând: „Pentru
aceasta Însuși Domnul Meu va da un semn: iată
Fecioara va lua în pântece și va naște Fiu și vor chema
numele Lui: Emanuel”. Îngerul a tâlcuit numele Ema-
nuel, zicând că înseamnă: cu noi este Dumnezeu. Nume-
le Emanuel înseamnă ceea ce înseamnă și Iisus, că
atunci când este Dumnezeu cu noi, El este și Mântuito-
rul nostru, iar noi suntem mântuiți. Dar ce a făcut Iosif,
auzind cuvintele Îngerului ?
„Deșteptându-se din somn, Iosif a făcut așa precum
i-a poruncit Îngerul Domnului și luă la el pre femeia sa,
și n-a cunoscut-o pre ea până ce a născut pre Fiul său
Cel Întâi-Născut și a chemat numele Lui: Iisus”.
Iosif auzind în somn aceste preaslăvite lucruri și
văzând în vis pre Înger, atâta încredințare a intrat în
inima lui încât, sculându-se din somn, nu s-a îndoit nici-
decum, că n-ar fi grăit către el Îngerul lui Dumnezeu, ci
crezând, a făcut cele ce i-a poruncit lui, adică a luat pre
Sfânta Fecioară și cu toată râvna și evlavia a ajutat-o și
a slujit ei.
Iar când a născut pre Mântuitorul lumii, atunci,
după porunca Îngerului, L-a numit pre El: Iisus. Cuvin-
tele: „Și n-a cunoscut-o pre ea, până ce a născut pre Fiul
Său Cel Întâi-Născut, trebuie înțelese că Iosif nu s-a
împreunat niciodată cu Sfânta Fecioară, căci cuvintele
„până ce” înseamnă pururea, niciodată, așa cum se înțe-
leg, când se spune despre corbul trimis de Noe să vadă
dacă au scăzut apele pe pământ: „Acesta zburând nu s-a
mai întors până ce a secat apa de pe pământ”, adică nici-
odată. Același lucru îl vedem și din spusele Mântuitoru-
lui Hristos, atunci când zice: „Zis-au Domnul Domnului
Meu: șezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pre
vrăjmașii Tăi așternut picioarelor Tale”, adică pururea,
pentru că Iisus nu s-au pogorât de pre Scaunul cel de-a
dreapta lui Dumnezeu și Tatăl Său, niciodată. Maria a
fost fecioară și înainte de naștere, în naștere, și după
naștere, și în toată vremea vieții ei pământești, așa cum
o laudă și o preaslăvește neîncetat, în rugăciuni și în
cântări, Sfânta noastră Biserică creștină Ortodoxă.
Auzind cuvintele : „Fiul său Cel Întâi Născut”, să nu
socotești că a născut și alți copii, Preasfânta Născătoare
de Dumnezeu, pentru căci cuvintele „Întâi-Născut” nu
înseamnă aici nimic altceva decât numai pre „Cel Întâi
și, Unul-Născut”, așa cum se înțeleg aceleași cuvinte ale
Sfântului Apostol Pavel când zice: „Și iarăși, când
aduce în lume pre Cel Întâi-Născut”, și cum cântăm la
Sfânta Liturghie: „Unule-Născut, Fiule și Cuvântul lui
Dumnezeu, Cela ce ești fără de moarte și ai primit pen-
tru mântuirea noastră a Te întrupa din Sfânta Născătoare
de Dumnezeu și Pururea Fecioara Maria; Carele nes-
chimbat Te-ai întrupat și răstignindu-Te, Hristoase
Dumnezeule, cu moartea pre moarte ai călcat. Unul
fiind din Sfânta Treime, împreună slăvit cu Tatăl și cu
Duhul Sfânt, mântuiește-ne pre noi. Amin !
CAZANIA
DUMINICII ÎNAINTEA NAȘTERII LUI
HRISTOS
Întruparea Domnului a fost spre căderea și ridicarea

multora din Israel
Frați creștini,
Luminat este chipul lui Iisus Hristos, pre care Înge-
rul L-a arătat lui Iosif, dar mult mai luminat este acela
pre care L-a vestit Arhanghelul Gavriil Sfintei Fecioarei
Maria. Dacă vom asemăna cele ce a zis Îngerul către
Iosif, cu cele ce a arătat Arhanghelul către Sfânta Fe-
cioară, vom vedea că bunele vestiri ale Arhanghelului
au arătat mai lămurit Dumnezeirea lui Iisus Hristos.
Aceasta nu este de mirare, căci cu cât prisosea sfințenia
Născătoarei de Dumnezeu, mai mult decât fapta cea
bună a lui Iosif, cu atât și bunele vestiri ale Arhanghe-
lului către dânsa au covârșit bunele vestiri ale Îngerului
către Iosif.
Îngerul s-a arătat lui Iosif în vis ca să-i izgonească
frica de păcatul călcării Legii, prin cuvintele: „Iosife,
fiul lui David, nu te teme a lua pre Maria, femeia ta !“.
Arhanghelul Gavriil a venit înaintea Sfintei Fecioare,
când ea era trează la rugăciune, și a întâmpinat-o cu
cuvintele: „Bucură-te ceea ce ești plină de dar, Domnul
este cu tine. Binecuvântată ești tu între femei !“.
Îngerul a spus pe scurt lui Iosif că prin puterea
Sfântului Duh S-au zămislit Hristos în pântecele maicii
Sale, zicând: „Că ce s-au zămislit într-însa, din Duhul
Sfânt este”. Arhanghelul Gavriil a arătat Sfintei Fecioa-
re mai pe larg lucrurile dumnezeieștii întrupări. Spunând
că nu numai prin venirea Sfântului Duh, ci și prin pute-
rea lui Dumnezeu Tatăl s-au săvârșit taina cea mare a
întrupării lui Iisus, a zis: „Duhul Sfânt se va pogorî
preste tine și puterea Celui Preaînalt te va umbri”.
Îngerul a spus lui Iosif numele lui Hristos, zicând: „Ea
va naște Fiu și vei chema numele Lui: Iisus”. Același
lucru a spus și Arhanghelul către Sfânta Fecioară, însă a
adăugat că Iisus „va fi mare și Fiul Celui Preaînalt se va
chema; și Domnul Dumnezeu îi va da Lui tronul părin-
telui Său, David. Va Împărați preste casa lui Iacov în
veci și Împărăția Lui nu va avea sfârșit…”. „Pentru
aceasta și Sfântul care se va naște din tine Fiul lui Dum-
nezeu se va chema”. Acesta este chipul cel luminat al
lui Iisus Hristos, pre care l-au zugrăvit sfinții îngeri.
Acestea sunt mărturiile puterilor cerești, prin care s-a
mărturisit Dumnezeirea lui Iisus Hristos, mai înainte de
a se naște, mărturii care veselesc inima și umple sufletul
oamenilor de nădejdea mântuirii. Dacă s-au pogorât Fiul
lui Dumnezeu Cel Unul-Născut din înălțimea slavei
Sale dumnezeiești, în adâncul de jos al smereniei ome-
nești și, fiind Dumnezeu adevărat, S-au deșertat pre Sine
Însuși, chip de om luând; dacă au venit în lume, nu ca să
judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea printr-Însul;
dacă S-au sălășluit printre noi, ca să mântuiască pre cei
păcătoși, bucurați-vă toți și vă veseliți, că bucurie, vese-
lie și mântuire a strălucit tuturor oamenilor celor din
lume; s-a șters păcatul, a încetat suferința, s-a dezlegat
blestemul, a înflorit binecuvântarea, s-a închis ușa iadu-
lui și s-a deschis ușa Raiului. Toți suntem mântuiți, toți
am ajuns fii ai lui Dumnezeu, toți am devenit moșteni-
tori ai Împărăției cerurilor.
Întru această bucurie aflându-ne, auzim glasul lui
Simeon, care a luat descoperire de la Duhul Sfânt să nu
vadă moartea, mai înainte de a vedea pre Unsul Domnu-
lui. Acesta, la adânci bătrâneți, când L-a văzut pre Iisus
ca un Prunc și L-a primit în brațele sale, plin de o sfântă
bucurie că i se hărăzise de Dumnezeu fericirea aceasta,
a zis: „Acum slobozește pre robul Tău, Stăpâne, după
cuvântul Tău, în pace ! Că văzură ochii mei mântuirea
Ta, pre care ai gătit-o înaintea feței tuturor popoarelor.
Lumină spre descoperirea neamurilor și slavă poporului
Tău, Israil”. Și Simeon L-a binecuvântat, iar către
Maria, mama Lui, a zis: „Iată, Acesta este pus spre
căderea și spre ridicarea multora din Israel, și ca un
semn de dispută, ca să se dea pe față gândurile multor
inimi”. Și insuflat fiind de Duhul Sfânt, ducându-se cu
gândul la cele ce avea să pătimească Fiul lui Dumnezeu
Cel întrupat pentru mântuirea oamenilor, în chip profe-
tic a spus Sfintei Fecioare: „iar prin sufletul tău va trece
sabie”.
Dar cum este pus Acesta spre căderea și spre ridi-
carea multora din Israel, când El este lumina lumii, care
luminează pre toți, ca să se ridice din întunericul necre-
dinței și din adâncul păcatului ? Soarele răsărind își
întinde razele sale pretutindenea, dar cei care închid
ochii nu văd lumina, ci rămân în întuneric. Cine este
vinovat de întunericul lor ? Soarele care strălucește și
luminează pre toți deopotrivă, sau aceștia care-și închid
ochii și nu voiesc să vadă lumina ? Nu soarele este de
vină, ci cei care nu voiesc să vadă razele luminii.
Soarele trimite lumina sa pretutindeni; dar cei care au
ochii bolnavi, căutând la lumină, se vatămă. Cine este
pricina vătămării, lumina sau boala ochilor ? Boala
ochilor este pricina vătămării, nu lumina. Așa s-a
întâmplat și la venirea Domnului în lume.
A răsărit în Betleem lumina harului lui Iisus
Hristos, cu prilejul nașterii Sale din Sfânta Fecioară.
Deasupra peșterii s-a arătat steaua cea prea luminoasă și
neobișnuită. Slava Domnului, care a strălucit împrejurul
păstorilor și Îngerul care le-a binevestit bucurie mare și
le-a arătat semnul Celui care S-au Născut, a zis: „Și
acesta este semnul pe care vi-1 dau: veți găsi un Prunc
înfășat, culcat în iesle”. Mulțimea de oaste cerească a
sfinților îngeri lăudau pre Dumnezeu și ziceau: „Slavă
întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, întru
oameni bunăvoire”. Împărații de la răsărit au venit și
s-au închinat Lui, aducându-I daruri scumpe: aur, ca
unui Împărat a toate; tămâie, ca unui om muritor; și
smirnă, ca unui Dumnezeu fără de moarte. Acestea toate
erau lumini neasemănat mai luminoase decât lumina
soarelui. Iar când a răsărit El în Ierusalim, atunci a stră-
lucit atât de mult lumina cereștii Lui învățături, încât cei
care au fost trimiși ca să-L prindă, ei înșiși minunându-
se, au zis: „Niciodată n-a grăit vreun om așa cum
vorbește omul Acesta”. Atât de mult a luminat mulțimea
minunilor Lui celor preaslăvite, încât se minunau mulți-
mile de oameni, zicând că niciodată nu s-a arătat așa
ceva în Israel. Cei care și-au închis ochii și n-au voit să
vadă aceste dumnezeiești lumini n-au crezut în Iisus, ci
au rămas în întunericul necredinței. De aceea s-au osân-
dit. De asemenea cei care au căutat și au văzut lumina,
dar au avut ochii sufletului întunecați de mândrie, de
zavistie și de celelalte patimi, s-au vătămat pre ei înșiși
cu vătămare mare și veșnică, pentru că nu numai că n-au
crezut, ci au și prigonit și L-au osândit spre moarte pre
Iisus, Dătătorul de lumină. Rea voința și patimile i-au
vătămat pre ei, iar nu lumina cea strălucitoare a dumne-
zeieștii întrupări. În felul acesta înțelegem cum întrupa-
rea Lui Iisus și venirea Lui în lume, au fost spre ridica-
rea și spre căderea multora; spre ridicarea păzitorilor
poruncilor Domnului și a celor care se pocăiesc și spre
căderea celor care calcă poruncile Lui cele sfinte și nu
se pocăiesc.
Frați creștini, să deschidem ochii și să vedem pre
Ziditorul făpturii și Stăpânul tuturor celor văzute și ne-
văzute, așezat în peștera săracă și culcat în ieslea dobi-
toacelor ca un prunc, în scutece înfășat. Cunoscând
Dumnezeiasca Lui întrupare și smerenia Lui cea mare,
să ne întoarcem de la păcatul mândriei și să gândim
totdeauna, cu toții numai pe cele smerite. Când noi vom
crede că pentru dragostea față de noi, păcătoșii, și vrăj-
mașii Lui, Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu S-au
făcut Om și a suferit Cruce și moarte; când și noi ne
vom iubi unii pre alții, precum și EI ne-au iubit pre noi,
și când ne vom sârgui să urmăm poruncile Lui, atunci
întruparea Lui va fi cu adevărat spre ridicarea și mântu-
irea sufletelor noastre; atunci ne vom arăta, cu adevărat,
vrednici de dragostea Lui cea nesfârșită față de noi;
atunci ne vom dovedi, cu adevărat, fii luminați ai lui
Dumnezeu și moștenitori ai Împărăției Sale celei veș-
nice, care a fost pregătită din veac pentru toți cei aleși și
bineplăcuți Lui.
De nu vom înțelege însă Taina cea negrăită a întru-
pării Fiului lui Dumnezeu, de nu vom pricepe adâncul
nesfârșit al dragostei lui Dumnezeu, care s-au sălășluit
printre oameni, prin întruparea Fiului Său Cel Unul-
Născut și de nu ne vom face părtași acestei dragoste
dumnezeiești prin fapte de dragoste față de semenii
noștri și prin împlinirea în viața noastră de toate zilele a
sfintei învățături a Domnului și Mântuitorului nostru
Iisus Hristos, în zadar ne mai numim creștini, în zadar îi
mai prăznuim Sfânta Sa întrupare.
Doamne, Mântuitorule, Iubitorule de oameni și
Dumnezeule al milei ! Toți cei care credem în Tine
voim să fim păzitori poruncilor Tale dumnezeiești. Dar
voința noastră este neputincioasă, este înfrântă de pati-
mile trupului, se tulbură de deșertăciunea lumii și se
amăgește de ispitele diavolului. Tu, dar, Doamne, Cel ce
atât de mult ne-ai iubit pre noi și atât de mult Te-ai
smerit pentru noi, întărește neputința voinței noastre și o
împuternicește pe ea spre lucrarea și împlinirea porun-
cilor Tale celor dumnezeiești. Luminează cele dinlăun-
tru ale noastre și toate mădularele noastre cu voința Ta.
Curătește-ne de toată răutatea și păcatul. Păzește-ne
neîntinați și curați de toată spurcăciunea și lucrarea
diavolească. Dăruiește-ne după bunătatea Ta: lucrurile
Tale să cugetăm, poruncile Tale să gândim, în voile
Tale să umblăm, de frica Ta să ne temem și cele plăcute
Ție să facem, până la suflarea noastră cea mai de pe
urmă. Nu lăsa ca întruparea Ta să ni se facă nouă celor
care credem în Tine, spre cădere în iad și spre osândă, ci
binevoiește ca ea să ne fie spre ridicare în viața de veci
ca să-Ți putem cânta cu toată vrednicia: „Fecioara astăzi
pre Cel mai presus de ființă naște și pământul peștera
Celui neapropiat aduce; îngerii cu păstorii slavoslovesc
și magii cu steaua călătoresc, că pentru noi S-au născut
Prunc tânăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.
Amin!
CAZANIE
LA 25 DECEMBRIE
La slăvita și luminata zi a Nașterii Domnului nostru

Iisus Hristos.
Domnul Dumnezeu, Ziditorul și Făcătorul a toată

lumea, dintâi au făcut pre Adam cu toate darurile împo-
dobit, și toate i-au dat pe voia lui. I-au dat minte slobo-
dă, niminea să nu biruiască cu mintea și cu voia lui. I-au
dat să aibă putere ca un împărat preste toate făpturile lui
Dumnezeu. I-au dat viață fără boală, fără durere, fără
păcate și fără de moarte. Și încă ce i-au mai dat ? I-au
dat voie să mănânce din toți pomii Raiului. Numai puți-
na învățătură i-au lăsat, dar și aceasta nu pentru altceva,
ci numai pentru ca să cunoască că are și el mai mare pre
Dumnezeu. Dar el nici pe aceea nu o a ținut, ci a călcat
învățătura lui Dumnezeu; pentru care lucru a fost izgonit
din Rai). Nimenea nu l-a smintit, nimenea nu l-a izgonit
din Rai; însuși pentru greșeala sa s-a izgonit, s-a lipsit
de mărirea lui Dumnezeu și a căzut pe acest pământ
blestemat.
Nu i-a ajuns cu atâta, ci mai multe răutăți s-a întors
a face omul după aceea: ucideri, curvii, vărsări de sânge,
546 CAZANIE
vrajbe; toate lucrurile diavolului le făcea omul. Și încă
mai rău decât acestea, că nu se închina nici lui Dumne-
zeu, ci idolilor celor muți și surzi, pietrelor și lemnelor
se închina, și numai putea să cunoască pre Dumnezeu.
Nu putea pricepe, că de sunt făpturile lui Dumnezeu
atâta de luminate și de frumoase, cum este soarele și
stelele, dar cu cât mai vârtos va fi Acela Care au zis și
s-au făcut acestea ? De strălucește soarele atâta, care
este zidirea lui Dumnezeu, dar cu cât mai mult va stră-
luci Acela, Ziditorul ? Pământul că este făcut de Dânsul
și ne ține pre noi pre toți, dar cu cât va fi mai puternic
Cel ce au făcut pământul ? Omul că este zidit de Dum-
nezeu și este atâta de înțelept și înțelegător, atâta de
frumos și meșter, dar cu cât mai vârtos va fi Dumnezeu
Cel ce l-au zidit pre dânsul ?
N-a putut omul să priceapă atâta, căci mintea lui era
întunecată de păcate. Dar Dumnezeu, vrând să-l întoarcă
din înșelăciunea lui, arăta și semne multe. Potop a fost
în toată lumea de s-au înnecat toți oamenii). Sodomul și
Gomorul cu foc le-au ars). Războaie dese, robii multe.
Pe lângă acestea și prooroci a trimis, sfinți și învățători
le-au dat; Iar oamenii nu se mai întorceau din răutățile
lor. Așteptat-au Dumnezeu să se pocăiască oamenii, dar
ei nu se mai părăseau de păcate.
Mai apoi de acestea de toate, dacă au văzut că nu se
mai îndreptează oamenii, S-au pogorât Însuși și S-au
născut cu trup din Sfânta Fecioară Maria, și astăzi Cel
LA NAȘTEREA DOMNULUI 547
nevăzut, pre lume S-au născut, lumea toată L-a văzut și
Dumnezeu au fost om). Dumnezeu, Cel ce este fără de
început, astăzi S-au născut cu început. Ce lucru este
altul mai lăudat ? Ce lucru este mai minunat ? Cine va
auzi și să nu se mire ? Cine va socoti și să nu se spăi-
mânteze ? Dumnezeu să fie om ? Pentru ce ? Pentru a
noastră mântuire, pentru al nostru bine, pentru a nostră
izbăvire din mâinile diavolului.
S-au născut Domnul nostru Iisus Hristos la cinci
mii și cinci sute de ani de la începutul lumii, în zilele lui
Irod împăratul jidovesc. Întru acel ceas erau niște păs-
tori de străjuiau noaptea împrejur turma lor). Și a stătut
înaintea lor Îngerul lui Dumnezeu și slava lui Dumnezeu
i-au luminat pre dânșii. Iar ei s-au mirat și s-au speriat
foarte. Și Îngerul a zis către dânșii: Nu vă temeți, că iată
vă spun vouă bucurie mare, care va fi tuturor oamenilor,
că S-au născut vouă astăzi Mântuitorul Iisus Hristos în
cetatea lui David. Și acest semn să fie vouă, că veți afla
pruncul înfășat, culcat în iesle). Și fără de veste, cu
Îngerul acela s-a arătat mulțime de voinici cerești, și cu
mare veselie lăudau pre Dumnezeu și cântau cântări cu
glasuri mari și ziceau: Slavă întru cei de sus lui Dumne-
zeu și pe pământ pace și întru oameni bună voire.
Dacă s-au dus de la dânșii îngerii, păstorii au zis: Să
ne ducem până în Vitleem să vedem cuvântul acesta ce
ne spuse nouă astăzi Dumnezeu. Și dacă s-au dus au
aflat pre Maria și pruncul înfășat și pus în iesle și au
548 CAZANIE
spus toate câte văzuseră și auziseră de pruncul acela.
Dacă au auzit se mirau toți de câte spuneau păstorii de
rânduiala pruncului.
Întru aceea au sosit și niște filosofi de la răsărit.
Acești filosofi erau crai de la Persida, căci atunci craii și
împărații erau filosofi și știau întoarcerea cerului și um-
blarea stelelor. Acest meșteșug îl învățaseră aceștia de la
Valaam strămoșul lor, care prorocise de Hristos și zisese
așa): „Străluci-va o stea din Iacov și se va ridica un om
din Israiliteni și va pierde toți boierii Moavitenilor“.
Această prorocie o avea scrisă în carte pe limba lor și
socoteau ei pururea când va străluci steaua aceea. Și
întru acea vreme au văzut steaua așa mare și luminată, și
nu mergea ca alte stele spre apus, ci spre miază-zi.
Îndată au priceput că acea stea este a acelui mare Împă-
rat, care a strălucit cu naștere trupească din seminția lui
Iacov. S-au sfătuit și au plecat cu mari gloate, ca niște
crai, la închinarea tânărului Împărat. Când mergeau ei,
atuncea și steaua aceea mergea înaintea lor de-i îndrep-
ta; iar când se odihneau, atuncea și ea sta; dacă plecau,
ea iarăși pleca. Dacă au sosit la Ierusalim, steaua s-a
ascuns dinaintea lor, ca să n-aibă cine-i îndrepta, ci să
întrebe pre jidovi să le spuie și să știe toți de venirea lor.
Pentru aceea dacă au intrat în cetate, au început a
întreba pre jidovi: Unde este Împăratul vostru ce S-au
născut acum de curând ? Iar jidovii le-au răspuns
zicând, că n-au alt împărat fără de Irod. Și iar le-au zis
filosofii aceia: Nu vă întrebăm noi de Irod, ci vă
întrebăm de Împăratul Acela ce S-au născut acum, că
i-am văzut steaua Lui la răsărit și am venit să ne închi-
năm Lui.
Această veste dacă a auzit Irod împărat s-a spăi-
mântat și tot Ierusalimul cu dânsul. A adunat pre toți
arhiereii și cărturarii jidovești și i-a întrebat pre dânșii,
unde este să se nască Împăratul lor. Iar ei au zis: În
Vitleem zice proorocul că se va naște. Atuncea Irod încă
mai mult s-a temut și a chemat în taină pre filosofi de i-a
întrebat în ce vreme li s-a arătat steaua, și a zis către
dânșii: Duceți-vă de întrebați cu deadinsul de nașterea
pruncului; dacă îl veți afla voi, să-mi spuneți și mie ca
să viu și eu să mă închin lui. Cu aceasta meșteșugea ca
să-l poată ști unde S-au născut, să trimită, nu să se
închine, ci ca să-l piardă.
După aceea au ieșit craii și filosofii aceia din cetate
și erau scârbiți pentru stea că se ascunsese dinaintea lor.
Fiind ei scârbiți, li s-a arătat lor iarăși steaua aceea ce-i
îndrepta pre dânșii, și a mers înaintea lor până când a
venit de a stătut deasupra unde era pruncul. Craii aceia
s-au veselit foarte, au intrat în peșteră și dacă au văzut
pruncul cu Maria maica Lui, au căzut de s-au închinat
Lui și au scos de I-au dat daruri: aur, tămâie și smirnă.
Aurul închipuiește tocmeala împărătească, și cu acesta
au închipuit filosofii aceia, că Domnul Hristos este
Împăratul a toată lumea. Tămâia închipuiește tocmeala
550 CAZANIE
Dumnezeiască, și au adeverit că toate jertfele cele cu
bună mireasmă se duc și se închină lui Hristos împreună
cu Dumnezeu Părintele, precum în Legea Veche așa și
acum în Legea Nouă. Smirna închipuiește trup de om
mort, și cu aceasta au adeverit cum Hristos este om
adevărat, va muri și va fi uns cu smirnă. Pentru aceea
aceste daruri s-au căzut să I se închine la nașterea Lui, și
întru acest chip au crezut filosofii aceia de Hristos.
După aceea s-a arătat lor Îngerul lui Dumnezeu și
le-a zis să nu se întoarcă să spuie lui Irod, ci pe altă cale
să se ducă în țăra lor.
Deci socotiți, iubiții mei creștini, că acei crai și filo-
sofi au lăsat odihna și curțile lor, femeile și feciorii lor și
în țără străină au călătorit, căutând pre Hristos. Întru
același chip și voi, creștini, lăsați ale acestei lumi toate.
Lăsați casele, adică viața voastră cea cu păcate; lăsați
femeile, adică curvia; lăsați feciorii, adică poftele și
gândurile cele de păcate, și înșivă vă duceți și vă închi-
nați Lui. Acela pentru tine au ieșit din cer de au venit pe
pământ, iar tu către Dânsul din păcate nu vrei să ieși; și
ce milă vei dobândi de la Dânsul ? Oameni străini și
păgâni de departe cu daruri au călătorit de s-au închinat
lui Hristos, iar tu un pas de loc numai până la Biserică te
lenevești a merge, ca să vezi acolo pre Hristos și să te
închini, de la Care ai tot binele și pre această lume și în
ceea ce va să fie. Au doară gândești că vei trăi în veci,
să cauți numai de această lume, cum îi părea lui Irod
împărat ? Acesta de care ați auzit că spune Sfânta Evan-
ghelie, dacă a auzit de nașterea lui Hristos, s-a scârbit și
s-a spăimântat, căci își pierdea împărăția, dacă a auzit
de nașterea altui împărat. Aceasta este întru oamenii cei
mândri și falnici, care iubesc lauda acestei lumi deșarte.
Dacă aud de pierderea mărirei lor, se tem foarte și se
sperie, cum ați auzit și de acest Irod; căci de n-ar fi
dobândit el domnia pentru fală și pentru mândrie, nu
s-ar fi spăimântat, nici ar fi făcut atâta moarte.
Dacă nu s-au întors filosofii aceia să-i spuie de
Hristos, s-a scârbit și a trimis de a omorât patrusprezece
mii de copii, cugetând că împreună cu dânșii va nimeri
și pre Hristos de-L va omorî. Însă rău s-a smintit, vai de
el ! cum zice și Scriptura, că nu este sfat, nici pricepere,
nici înțelepciune împotriva lui Dumnezeu. De ce se
cumpănea el cu sfatul său, de aceea a smintit mai rău,
căci pruncii i-a tăiat și i-a dus lui pârâși înaintea lui
Dumnezeu, și pre Dumnezeu, pentru Fiul Său, asupra sa
L-a mâniat și împărăția lui o a scurtat; care lucru să fie
departe de creștini.
Cade-se a ști și aceasta, că Domnul Hristos au venit
pre lume sărac și smerit, întâi pentru aceasta, ca toți
smeriții și săracii, fără de frică și fără rușine să meargă
către Dânsul. Al doilea, ca să nu fie lepădați și urgisiți
în lume săracii și sărmanii de către cei mai mari și mai
bogați, ci să știe că cine se va lepăda de dânșii, de
Hristos se leapădă, cum zice Hristos Însuși): „Cine va
552 CAZANIE
face unuia din acești mai mici, ori bine, ori rău, mie
face“. Al treilea, ca să se arate Însuși cu sine chip nouă,
slugilor sale, creștinilor, pentru ca în ce chip au fost
Domnul Hristos, așa să fim și noi slugile Lui; nu mai
mari decât Domnul nostru, ci așa ca și Dânsul: plecați,
blânzi, răbdători, batjocoriți și ocărâți de această lume;
rău nimănui nimic să nu facem, ci înșine să purtăm
greul altora. Al patrulea, ca să se arate slugile lui anti-
hrist dintre slugile Sfinției Sale, care întru tot se pun
contra lui Hristos: mândrii, măreții, avuții, strașnicii,
care cu sila și de nevoie silesc pre oameni să urmeze lor
și tuturor fac nevoie. Iar ei nimic nevoie nu vor să
poarte, cum sunt păgânii și necredincioșii. Al cincilea,
Hristos mai cu deadins S-au întrupat, ca să scoată tot
neamul omenesc din toată răutatea care agonisise lui
pentru neascultarea sa. De nu s-ar fi născut Hristos Fiul
lui Dumnezeu trupește, jidovii ar fi rămas întru înșelă-
ciunea lor; noi, neamurile, am fi întru închinăciunea ido-
lilor; lumea toată ar fi în robia diavolului, cerul ar fi
încuiat, mânia lui Dumnezeu ar fi pre toți oamenii și
nimenea până acum nu s-ar fi mântuit, nici din munci
nu s-ar fi izbăvit; și mai apoi Duhul Sfânt n-ar fi dat
oamenilor, și lumea din înșelăciune către adevăr n-ar fi
venit. Acestea toate s-au schimbat din rău în bine astăzi,
nouă creștinilor, cu nașterea Domnului Hristos.
Pentru aceea și noi să prăznuim astăzi, să cinstim
această zi împărătească, să mărim pre Hristos, Care S-au
născut astăzi, nu cu praznice păgânești, nu cu jocuri, nu
cu mâncări multe și cu beții. Să nu ne mândrim, nici să
ne lăudăm, că moartea ne așteaptă. Să nu curvim, nici să
ne spurcăm, că focul nestins se gătește pentru unii ca
aceia. Să nu mâncăm mult și să ne îmbătăm, că mâine
iar vom flămânzi, ca și cum n-am fi mâncat. Ce dobân-
dim din beții, sau ce bine agonisim sufletelor noastre ?
Câți au petrecut zile ca acestea, cu cântece cu cimpoi, cu
jocuri, iar acum sunt țărână în pământ ! Numai ferice de
cei ce au făcut și fac bine pentru sufletul lor. Pentru
aceea flămânzii să-i săturăm, însetații să-i adăpăm, goii
să-i îmbrăcăm, bolnavii să-i socotim, închișii și legații
să-i cercetăm, nemernicii să-i primim, năpăstuiților să le
folosim, pentru păcate să ne pară rău și să plângem,
sfinții să lăudăm. Atuncea va primi Dumnezeu praznicul
nostru și ne va învrednici Împărăției cerului, pre care
noi toți să o dobândim, cu mila și darul Domnului
nostru Iisus Hristos ce S-au născut astăzi, Căruia se
cuvine cinste și mărire, împreună cu Părintele și cu
Amin.
CAZANIE
A DOUA IARĂȘI LA NAȘTEREA DOMNULUI

NOSTRU IISUS HRISTOS
„Că n-au luat oarecând de la îngeri, ci din sămânța

lui Avraam au primit” (Evrei 2, 16).
Două firi mai de cinste au făcut Dumnezeu: cea

îngerească și cea omenească, că pre Înger și pre om i-au
făcut după chipul Său, de oarece așa au zis grăind Dum-
nezeu: „Să facem pre om după chipul nostru și după
asemănare”. Însă nu pentru trup, ci pentru suflet este
omul asemănat și este făcut după chipul lui Dumnezeu,
că Dumnezeu n-are trup, ci este duh, fiindcă așa zice
Hristos: „Duh este Dumnezeu”. Îngerul este duh, că așa
zice cântătorul de psalmi): „Cel ce face îngerii săi
duhuri”. Și sufletul omului este duh, că așa grăiește
același prooroc „Lua-vei duhul lor și se vor sfârși și în
țărâna sa se vor întoarce”.
Dumnezeu este nevăzut, Îngerul este nevăzut și su-
fletul omului este nevăzut Dumnezeu este nemuritor, în-
gerul este nemuritor și sufletul omului este nemuritor.
Dumnezeu are înțelegere și voie, îngerul are înțelegere
și voie și sufletul omului are înțelegere și voie.
Amândouă acele firi au căzut pentru trufie. Îngerul
a poftit să fie asemenea lui Dumnezeu, că așa scrie
proorocul Isaia) grăind: „zis-a diavolul: spre cer mă voi
sui și mai sus decât stelele cerului voi pune scaunul meu
și voi ședea în munte înalt și spre munții cei înalți, care
sunt către miază-noapte; sui-mă-voi deasupra norilor și
voi fi asemenea celui de sus”. Dar pentru acea trufie, pre
Înger îl leapădă Dumnezeu din cer la iad, că așa grăiește
același prooroc: „Cum căzu din cer luceafărul acela ce
strălucea dis de dimineață”. După aceea zice: „Iar acum
în iad vei pogorî”.
Și omul vrea să fie asemenea lui Dumnezeu când a
zis către dânsul: Veți fi ca dumnezeii. Întru acel ceas
mâncă omul poamele din pomul din care a fost lui
poruncit să nu mănânce, și pentru aceea scoase Dumne-
zeu pre om din rai, că așa este scris în cartea Facerii):
„Scoase pre dânsul Domnul Dumnezeu din Raiul hranei,
ca să lucreze pământul dintru care a fost luat”.
Acum omului, Dumnezeu dăruiește mila Sa, că
firea lui cea căzută au luat spre Sine, iar Îngerului,
Dumnezeu mila aceea nu va să arate, că firea lui n-au
luat spre Sine;—așa grăiește Pavel Apostol): „Că n-au
luat oarecând de la îngeri, ci din seminția lui Avraam au
luat”.
Pentru aceea făgăduiesc întru vorba mea de astăzi,
a arăta pricinile pentru care au luat Dumnezeu spre Sine
556 CAZANIE
firea omenească, iar nu îngerească. După aceea voi arăta
pricinile pentru care firea omenească au luat spre Sine
Fiul lui Dumnezeu, iar nu altă față a Dumnezeirii, adică
nu Părintele, nici Duhul Sfânt.
Rog pre Hristos Izbăvitorul nostru de ajutor și pre
dumneavoastră de ascultare.
Întâia pricină pentru care au luat Dumnezeu spre
Sine firea omenească iar nu îngerească este că îngerii nu
pieriseră toți, ci au rămas mulți din ei, iar oamenii erau
căzuți toți pentru păcatul celui dintâi zidit.
Vom putea înțelege aceasta din pilda lui Hristos,
precum mărturisește Sfântul Luca Evanghelistul) gră-
ind: „Care om dintre voi având o sută de oi și pierzând
una din ele, nu va lăsa cele nouăzeci și nouă în pustie și
merge în urma celei pierdute, până când o află pe
dânsa ? Și aflând pe dânsa, o pune pre umerile sale
bucurându-se“. Omul acela se cheamă Hristos, că așa
zice prooro-cul David): „Ieși-va omul la lucrul său și la
lucrarea sa până în seară“. Nouăzeci și nouă de oi, se
înțeleg nouă cete ale îngerilor, pre care lăsându-i Hristos
în cer, a venit pe pământ să caute oaia cea rătăcită, adică
firea omenească, care era depărtată, pentru păcate, de la
Dumnezeu, și era rătăcită în lume; că așa zice către
Dumnezeu, cântătorul de psalmi, grăind): „ Rătăcit-am
ca o oaie pierdută, caută pre robul tău“. Aflat-au Hristos
pre acea oaie rătăcită și o au luat pre umerile Sale, că au
luat spre Sine firea omului, după cuvântul lui Ioan
Apostol): „Dumnezeu se arătă în trup“.
Vom putea înțelege aceea și dintru altă pildă a lui
Hristos care zice: „Care femeie având zece costande,
(mărgăritare) și de va pierde una dintrânsele, nu aprinde
lumânarea și mătură casa și caută cu deadinsul până-l
găsește“ ? Femeia aceea se înțelege a doua față a Dum-
nezeirii, Care lăsând în cer nouă costande, adică nouă
cete îngerești, S-au pogorât pe pământ ca să caute cos-
tanda cea pierdută, adică firea omenească, cu lumina
aprinsă, cu învățăturile dumnezeiești; că așa zice
împăratul David: „Făclie picioarelor mele este legea ta,
și lumină cărărilor mele“. Aflat-au acea costandă al
doilea chip al Dumnezeirii, adică Fiul lui Dumnezeu, că
S-au îmbrăcat cu trup omenesc, după cuvântul Sfântului
Ioan Evanghelistul care zice): „Cuvântul S-au făcut
trup“. Drept aceea îngerii n-au fost pieriți toți, că au mai
rămas din ei nouă cete în cer; iar firea omenească toată
era pierdută. Prin oaia și costanda cea pierdută și de
Hristos aflată, se înțelege firea omenească.
Vom putea pricepe aceea de la Sfântul Ioan cuvân-
tătorul de Dumnezeu, care a văzut pe cer un șarpe mare
cu șapte capete și cu zece coarne, precum mărturisește
la Apocalipsă), și cu coada lui dobora a treia parte din
stelele cerului. Șarpele acela se înțelege diavolul acel
trufaș, îngerul diavolilor cel mai mare. Șapte capete se
înțeleg șapte păcate de moarte, adică trufia, lăcomia,
558 CAZANIE
nesațiul pântecelui, pizma, mânia, lenea și curvia, pe
care păcate foarte le iubește diavolul. Zece coarne se
înțeleg zece hule împotriva a zece porunci ale lui
Dumnezeu. Stelele se înțeleg îngerii cei trufași, care,
împreună cu diavolul cel mare, sunt lepădați din cer la
iad. Pentru aceea au luat Dumnezeu pre Sine firea
omenească, iar nu îngerească, căci îngerii n-au căzut
toți, ci numai o parte dintr-înșii a pierit. Drept aceea zice
Ioan Evanghelistul: Cu coada lui dobora a treia parte din
stelele cerului. Oamenii erau pierduți toți pentru păcatul
celui întâi zidit, căci așa grăiește Pavel Apostol: Toți
greșiră și sunt scăpați de mărirea lui Dumnezeu.
A doua pricină pentru care au luat Dumnezeu spre
Sine firea omenească iar nu îngerească este, că omul a
greșit din slăbiciune, având pre sine trup, care prea lesne
l-a plecat la păcat; Iar Îngerul a greșit din firea cea rea,
neavând trup pe sine.
În trei chipuri greșește omul: sau din slăbiciune, sau
din neștiință, sau din firea cea rea. Păcatul din slăbiciu-
ne este împotriva Părintelui Dumnezeu, căci Părintele se
cheamă întru tot puternic. Păcatul din neștiință este îm-
potriva Fiului, că Fiul lui Dumnezeu se cheamă înțelep-
ciune. Păcatul din firea cea rea este împotriva Duhului
Sfânt, că Duhul Sfânt se cheamă bun. Deci, care om va
greși din slăbiciune sau din neștiință, mai lesne îl va
ierta Dumnezeu, de se va pocăi pentru dânsul, de oarece
așa zice Psalmistul): „Păcatele tinerețelor mele și ale
neștiinței mele, nu le pomeni”. Însă cine greșește din
firea cea rea, împotriva Duhului Sfânt, omului aceluia
nu-i iartă Dumnezeu lesne păcatul lui, că așa zice
Hristos): „Tot păcatul și hula se va ierta oamenilor, iar
hula care este împotriva Duhul Sfânt, nu se va ierta
oamenilor“.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt este deznădejdea,
adică atunci când se îndoiește omul de mila lui Dumne-
zeu și se smintește pentru mântuirea sa, se îndoiește că
nu-1 va ierta pre dânsul Dumnezeu de păcatele lui. Nu
se cade nimănui a se îndoi de mila lui Dumnezeu și a se
deznădăjdui pentru izbăvirea sa, măcar de ar fi omul cât
de păcătos, numai să-i pară rău pentru păcatele lui că
le-a făcut, și să se spovedească de ele la duhovnicul său,
și pentru dânsele să facă pocăință. Atuncea îl va ierta
pre el Dumnezeu de toate păcatele lui, că Dumnezeu
este îndurat cu inima, și mila Lui nu are sfârșit, precum
scrie proorocul David): „Îndurat și milostiv este Dom-
nul, îndelung răbdător și mult Milostiv. Nu se mânie
până în sfârșit, nici poartă pizmă în veci. Că nu după
fărădelegile noastre ne-au făcut nouă, nici după păcatele
noastre ne-au dat nouă. Că după cum e înălțimea cerului
de la pământ, au întărit Dumnezeu mila sa spre cei ce se
tem de Dânsul. Cât sunt de departe răsăriturile de la
apusuri, atâta au depărtat de la noi fărădelegile noastre”.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt este nădejdea cea
de tot, adică atunci când cineva nădăjduindu-se de tot
560 CAZANIE
milei lui Dumnezeu, cu îndrăznire face păcat și zice:
Milostiv este Dumnezeu, nu va socoti păcatele mele.
Acel om să-și aducă aminte de dreptatea lui Dumnezeu,
că Dumnezeu este drept și ceartă pre oamenii aceia, care
preste seamă se nădăjduiesc milei lui Dumnezeu; că așa
zice Psalmistul: „Dumnezeu este drept și va tăia gruma-
jii păcătoșilor”.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt este punerea îm-
potriva dreptății, adică atunci când vede oare-cine drep-
tatea, însă stă împotrivă și nu vrea să mărturisească că
acel lucru așa este, iar nu într-alt chip. Întru acest chip
erau vrăjitorii Egiptului, care au stat împotriva lui
Moisi, după cuvântul Apostolului Pavel, precum scrie la
a doua carte către Timotei), grăind: „Precum Ianis și
Iamvris au stat împotrivă lui Moisi, așijderea stau
împotriva adevărului, oamenii putreziți la minte și
neiscusiți întru credință”.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt este semănarea ne-
dreptății și vrajbei între frați și prieteni, adică atunci
când seamănă cineva vrajbă între prieteni și între alți
oameni, și-i aduce pre ei la sfadă. Atuncea ei încep a se
sfădi între ei, a se mânia unul pre altul și a se nevoi între
sine ca să ia viața unul altuia, ei care mai dinainte aveau
dragoste și priință mare între ei. Unul dintre aceștia era
Ahitofel, care între David și între feciorul lui Avesalom
a semănat vrajbă și a dat sfat rău lui Avesalom, în ce
chip ar putea omorî pre David tatăl său și să ia împărăția
de la dânsul, precum se mărturisește la a doua carte a
împăraților).
Păcatul împotriva Duhului Sfânt este întărirea ini-
mii, adică atunci când oare-care dacă face păcatul și
întru multă vreme se tăvălește întru acel păcat, nu-i pare
rău pentru dânsul că l-a făcut, nici îl mărturisește pe el
la duhovnicul lui, și nu ia pocăință pentru dânsul. Unii
ca aceia erau evreii, care căzând întru închinăciunea
idolilor, în multă vreme se tăvăleau în acel păcat și nu
vreau să se pocăiască de închinăciunea idolilor și să se
întoarcă către Dumnezeul cel drept, măcar de-i și învăța
pre ei Dumnezeu de multe ori, ca să se pocăiască și să
se întoarcă către Dânsul. Pentru aceea zise Dumnezeu
către neamul evreiesc, precum mărturisește proorocul
Isaia), grăind: „Vână de fier este cerbicea ta, și fruntea
ta este de aramă”.
Păcatul împotriva Duhului Sfânt este semeția sau
luarea firii înainte, adică atunci când oare-cine are
putere a face păcate și poartă grijă tot de aceea în ce
chip ar putea plini păcatul acela. Unul ca acela era Isav
care avea putere și voie ca să omoare pre fratele său
Iacov, și purta grijă de prilej ca acela, în ce chip ar putea
face acel lucru; că este scris în cartea Facerii): Zis-a Isav
în mintea sa: de s-ar apropia zilele morții tatălui meu ca
să omor pre Iacov fratele meu”.
562 CAZANIE
Pentru aceea au luat Dumnezeu spre Sine firea
omenească, iară nu îngerească, că omul a greșit, din
slăbiciune, împotriva Părintelui Dumnezeu; Iar Îngerul a
greșit din firea cea rea împotriva Duhului Sfânt.
A treia pricină pentru care au luat Dumnezeu spre
Sine firea omenească iar nu îngerească este, că Îngerul a
greșit de bună voia sa, iar omul fiind înșelat de șarpe.
În două chipuri este păcatul: unul este al nostru pe
care îl facem noi singuri, al doilea păcat este străin pe
care îl face alt om. Dar și noi, acelui păcat străin rămâ-
nem părtași și ne ceartă Dumnezeu și pentru păcate stră-
ine. Precum este în trupul omenesc, că pentru un mădu-
lar, când este bolnav, bolesc și celelalte mădulare după
cuvântul Apostolului Pavel): „De va boli un mădular,
toate mădularele bolesc cu dânsul” - așijderea și în
lumea care se cheamă trup, adică Biserica lui Hristos,
pentru un om rău, pre mulți oameni buni îi ceartă
Dumnezeu.
Încredințatu-s-au de aceasta oamenii lui Israil, ale
căror oști le era a fugi înaintea vrăjmașilor lor dinaintea
locuitorilor de la Hanaan și s-au ucis din oastea lor 36
de bărbați, pentru unul - Ahar cel rău - pre care, după
porunca lui Dumnezeu, când l-au certat cu moarte și
cum l-au dezrădăcinat dintru ei, întru acel ceas se con-
teni Dumnezeu a se mânia ca să-i certe pre ei vrăjmașii
lor și să-i dezrădăcineze din lume. Pentru Ahar cel
blestemat, toți Israilitenii rămaseră blestemați, că așa
zise Dumnezeu către Isus Navi): „Nu vor putea sta fiii
lui Israil înaintea feței vrăjmașilor lor, ci vor întoarce
spatele înaintea vrăjmașilor lor, că sunt de blestem, și nu
voi mai adauge de acum înainte a fi cu voi“. Pentru
aceea grăiește Apostolul): „Aluatul puțin toată frămân-
tătura dospește.
Ceartă Dumnezeu și pre copiii cei mici și nevino-
vați, cu moarte, pentru păcatele străine ale părinților lor,
căci în vremea potopului, împreună cu părinții cei vino-
vați, și pre copiii cei nevinovați i-au înnecat Dumnezeu
cu apă. În Sodom și în Gomor, împreună cu părinții cei
vinovați, pre copiii cei nevinovați, iar i-au ars Dum-
nezeu cu foc de piatră pucioasă.
Cu toate acestea ni se cade a ști, că Dumnezeu nu
ceartă pre copiii cei mici, ci ceartă pre părinții lor cei
răi, pre tatăl și pre maica, care văzând supărarea și dure-
rea copiilor lor, mai multă boală să aibă în inima lor și
să aibă întristare multă în inima lor. Așa ceartă Dum-
nezeu pre împăratul David, pentru păcate, că a zis Natan
proorocul către dânsul): „Fiul tău care s-a născut de la
tine, cu moarte va muri”. După aceea este scris: Și
Dumnezeu zdrobi copilul, care s-a născut lui David din
femeia lui Urie.
După aceea arată Dumnezeu copiilor celor mici
mila Sa, când îi cercetează pre ei cu moartea aceasta de
564 CAZANIE
acum, pentru ca să nu urmeze și ei părinților lor celor
răi, și să nu facă păcatele acelea care fac părinții lor, ca
să meargă la iad în muncile cele de veci și la moartea
cea rea; că așa zice prea înțeleptul Solomon), scriind:
„Răpitu-s-au pentru ca răutatea să nu schimbe mintea
lui, sau vicleșugul să înșele sufletul lui“.
Pentru aceea ceartă Dumnezeu, pentru păcate, și
neamul străin, copiii și alte neamuri, când urmează ei
păcatelor părinților lor și fac păcate în acelaș chip cum
au făcut și părinții lor. Însuși Dumnezeu au zis aceasta,
când au dat legea lui Moisi în muntele Sinai), grăind:
„Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Dumnezeu râvnitor,
care dau păcatele părinților pre feciori până la al treilea
și al patrulea neam, celor ce nu mă iubesc pre mine“.
Încă mai tare ceartă Dumnezeu pentru păcatele pă-
rinților, pre nepoți sau pre feciorii cei răi, pentru că ei
plinesc măsura păcatelor părinților lor, urmând în toate
păcatele lor. După aceea face Dumnezeu asupra lor
dreptate pentru toate păcatele lor și pentru ale părinților
lor, tocmai precum ar face ei acele păcate toate. Și
așteaptă Dumnezeu vreme îndelungată până când se vor
plini păcatele lor, că așa zice Dumnezeu către Avraam,
precum este scris în cartea Facerii): „Până acum încă nu
s-a săvârșit păcatele Amoreilor“. Îndelungată vreme
patru sute de ani așteaptă Dumnezeu până când se vor
plini de tot păcatele Amoritenilor, care erau închinători
de idoli, curvari și muncitori. După aceea ceartă mai
tare pre strănepoții lor, ca pre niște închinători de idoli
și ca pre niște necurați și vrăjmași, pentru păcatele lor și
ale părinților lor. I-a certat cu sabia lui Moisi și cu a lui
Isus Navi, care erau mai mari taberii Israilitenilor, care
au stricat toate împărățiile acelor păgâni și pre dânșii
i-au omorât și au moștenit pământul lor, Măsuratu-l-au
cu funia și l-au împărțit cu sorți, după cuvântul prooro-
cului David): „Izgoni de la fața lor neamurile și cu sorți
le împărți lor pământul, cu funie măsurătoare de lucru,
și sălășlui întru satele lor neamul lui Israil“.
Încă ne ceartă pre noi Dumnezeu pentru păcate
străine, cărora rămânem noi părtași, când ar omorî cine-
va pre altcineva, sau de ar fura ceva, sau ar face curvie,
sau alt păcat ar fi făcut, și noi având putere îl binecuvân-
tăm pre el, sau îi dăm voie, sau îi poruncim lui ca să
facă acel lucru, sau să-l sfătuim pre el, sau îl vom învăța
pre dânsul spre acea faptă, au să nu-1 oprim pre el de
acel lucru rău de la care am avut putere a-1 opri, sau
l-am lăudat acel lucru și nu l-am oprit, nici l-am certat
pentru păcatul lui. Deci de a și făcut altul acel păcat, noi
tot rămânem părtași păcatului aceluia de oameni străini,
că așa zice cântătorul de psalmi grăind: „De cele ale
străinilor iartă pre robul tău.
Pentru aceea au luat Dumnezeu spre Sine firea
omenească, iar nu îngerească, că Îngerul a greșit din
bună voia sa, iar omul a greșit din înșelăciune, căruia
păcat este părtaș și Îngerul cel rău, adică diavolul,
566 CAZANIE
pentru că el înșeală pre om intrând în șarpe și grăind
către om prin gura șarpelui.
A patra pricină pentru care au luat spre Sine Dum-
nezeu firea omenească iar nu îngerească este, că În-
gerul era mai de cinste decât omul și pentru aceea era
dator mai tare să se ferească de păcat. Cine este mai de
cinste, i se cade ca să fie și mai cu omenie. Lesne vom
înțelege aceea, cum Îngerul era mai cinstit decât omul,
că dreptul Iov pre îngeri îi numește că sunt stele, iar
omului zice că este putrejune, precum este scris în
cartea lui): „Stelele sunt necurate înaintea lui; cu cât mai
vârtos omul fiind putrejune și fiul lui, vierme.
Se cade omului celui sufletesc, adică al Bisericii, să
fie mai cu omenie decât mireanul, pentru ca să se în-
drepteze și să se învețe și mirenii din firea lui, vâzând
omenia și lucrurile lui cele bune. Pentru aceea Hristos,
pre oamenii cei sufletești, adică ai Bisericii, i-au numit
sare, grăind: „Voi sunteți sarea pământului; deci de se
va împuți sarea, cu ce se va mai săra ? Numai va fi lepă-
dată afară și călcată de oameni“. Numit-au Dumnezeu
pre oamenii Bisericii, lumina lumii, zicându-le: „Voi
sunteți lumina lumii”. Numit-au pre ei Hristos, cetate ce
este zidită în vârful muntelui înalt, care munte se înțe-
lege Biserica lui Dumnezeu, precum scrie la Matei
bunul vestitor), grăind: „Nu se poate ascunde cetatea
stând în vârful muntelui”. I-au numit Hristos și făclie
care este pusă în sfeșnic. Acest sfeșnic se înțelege iarăși
Biserica lui Dumnezeu, căci așa zice Hristos: „Nimenea
nu aprinde lumina și să o puie pe dânsa sub obroc, ci în
sfeșnic, și va lumina tuturor care sunt în casă”. Și nu Se
mânie Dumnezeu atâta pre omul prost când Îl mânie pre
El, cum Se mânie când greșește înaintea lui Dumnezeu
omul Bisericii, adică preotul sau călugărul, că oamenii
Bisericii sunt mai cinstiți decât oamenii mireni; pentru
aceea li se cade să fie și mai cu omenie.
Așijderea și îngerii, pentru că erau mai cinstiți decât
omul, li se cădea să fie și mai cu omenie, și nu se cădea
lor să facă păcate. Iar acum cea mai proastă, firea noas-
tră omenească, o îngerilor, poate ca să se laude înaintea
voastră și să se cheme mai cinstită decât firea voastră,
pentru că firea cea omenească iar nu cea îngerească, au
luat spre Sine Dumnezeu, și S-au împreunat cu firea
omenească, iar nu cu îngerească, după cuvântul lui
Pavel Apostolul: „Nu de la îngeri oarecând au luat, ci
din seminția lui Avraam au luat”, încă și pentru aceea
firea noastră cea mai proastă, omenească, o îngerilor, se
va putea lăuda înaintea voastră, și acum pre sine mai
cinstită decât firea voastră cea îngerească, pentru că
acum nu omul îngerului, ci Îngerul omului celui împre-
unat cu Dumnezeu se închină, după cuvântul proorocu-
lui David, ce grăiește: „Ca să se închine lui toți îngerii
lui”.
Pentru acea pricină au luat spre Sine Fiul lui Dum-
nezeu firea omenească, iar nu alt chip al Dumnezeirii,
568 CAZANIE
că omul pentru nepriceperea sa a fost greșit și s-a stricat.
Cine face păcate, acela n-are minte, ci este fără de
minte, după cuvântul cântătorului de psalmi, care zice:
„Omul fiind în cinste nu înțelese; alăturatu-s-a cu dobi-
toacele cele neînțelegătoare și s-a asemănat lor”. Și
iarăși Fiul omenesc este înțelepciune, de care se grăiește
în pildele lui Solomon): „Ascultați pre înțelepciune și vă
veți înțelepți și nu veți greși, că fericit va fi bărbatul care
va asculta de mine, și omul care va păzi căile mele”.
Pentru aceea s-a căzut Fiului lui Dumnezeu a lua spre
Sine firea omenească, ca să îndrepteze pre om înțelep-
ciunii lui Dumnezeu, pre el care era stricat prin neprice-
perea sa.
Și pentru acel lucru au luat spre Sine Fiul lui Dum-
nezeu firea omenească, iar nu altă față a Dumnezeirii, că
era lucru cuvios, ca Acela ce este Fiul lui Dumnezeu,
Acela să fie și Fiul omenesc. Așa S-au numit pre Sine și
Însuși Hristos, zicând: „Când va veni Fiul omenesc întru
mărirea Sa și toți sfinții îngeri cu dânsul, atuncea va
ședea pe scaunul măririi sale, și se vor aduna înaintea
lui toate neamurile.
Încă și pentru acel lucru Fiul lui Dumnezeu au luat
spre Sine firea omenească, iar nu altă față a Dumneze-
irii, ca să fie și omul fiul lui Dumnezeu, așijderea și Fiul
lui Dumnezeu să fie fiul omenesc, că toți oamenii care
cred în Hristos, sunt fii lui Dumnezeu, după cuvântul
Sfântului Ioan Evanghelistul, precum scrie în buna
vestire), grăind: „Le dădu lor putere a fi fii lui Dum-
nezeu, celor ce cred în numele lui, care nu din sânge,
nici din poftă trupească, nici din poftă bărbătească, ci de
la Dumnezeu S-au născut”.
Mai pe urmă și pentru acel lucru Fiul lui Dum-
nezeu au luat spre Sine firea omenească, iar nu altă față
a Dumnezeirii, că era lucru cuvios, ca Fiul lui Dumne-
zeu, Care este la mijloc între fețele Dumnezeirii, adică
între Părintele și între Duhul Sfânt, să fie iar același la
mijloc între Dumnezeu și între om, precum vedem acum
întru acel chip, că așa grăiește Sfântul Apostol Pavel:
„Unul solitor lui Dumnezeu și oamenilor, omul Iisus
Hristos”.
Drept măritorilor creștini, să ne păzim și noi de tru-
fie, că pentru trufie au lepădat Dumnezeu pe Înger din
cer la iad; pentru trufie și pre om l-au izgonit din rai. Să
ne păzim de păcate care strigă pururea răsplătire înain-
tea lui Dumnezeu. Păcat ca acela este uciderea de bună
voie. Când ucise Cain, fără de vină, pre Avel fratele său,
acel păcat striga către Dumnezeu pentru răsplătire, că
așa zise Însuși Dumnezeu către Cain, precum se mărtu-
risește în Cartea Facerii omenești): „Sângele fratelui tău
strigă către mine de la pământ “.
Strigă către Dumnezeu răsplătire, păcatul Sodomu-
lui. Păcate ca acelea sunt îndeletnicirea sau lenea,
cum ar fi: bețiile, batjocurile, neîndurarea inimii spre
570 CAZANIE
oamenii cei săraci, a urî pre Dumnezeu și înfricoșata
curvie împotriva firii (sodomia). Acele păcate au strigat
către Dumnezeu în Sodom, că așa au zis Dumnezeu
către Avraam): „Strigarea Sodomului și a Gomorului s-a
înmulțit către mine și păcatele lor sunt mari foarte“.
Strigă către Dumnezeu răsplătire, supărarea oame-
nilor celor săraci, văduvelor, nemernicilor și robilor.
Când Egiptenii supărau pre Israiliteni, păcatul acela a
strigat pentru răsplătire către Dumnezeu, că așa au zis
Dumnezeu către Moisi): „Strigarea fiilor lui Israil veni
către mine și Eu văzui tânguirea lor, cu care Egiptenii îi
supărau pre ei“.
Strigă către Dumnezeu pentru răsplătire, oprirea
plății slugilor, năimiților și lucrătorilor, că așa zice
Apostolul Iacov către oamenii cei bogați, care opresc
plata lucrătorilor lor, scriind în cartea lui): „Iată plata
lucrătorilor celor ce au lucrat holdele voastre, și sunt
lăsați de voi”. Strigă, și strigările celor ce au secerat
intrară în urechile Domnului Savaot. Deci să ne păzim și
noi de toate felurile de păcate, că ele pre noi nu ne lasă
să ne apropiem de Dumnezeu, de oarece așa zice proo-
rocul Isaia), grăind: „Păcatele voastre vă despart între
voi și între Dumnezeu”. Deci, de ne vom feri de păcate,
Hristos Fiul lui Dumnezeu, Care au luat spre Sine firea
omenească, ne va duce pre noi la Împărăția cerului, ca
să locuim acolo în veci nesfârșiți. Amin.
DUMINICII DUPĂ NAȘTEREA LUI

HRISTOS
(Ev. Matei II, 13-23)
Frați creștini,
Din Sfintele Evanghelii, ce s-au citit în sărbătorile
Nașterii Domnului, am aflat că la nașterea lui Hristos
s-a arătat o stea neobișnuită la Răsărit, după care s-au
condus cei trei magi cu darurile lor și au venit spre a se
închina lui Iisus Hristos, pre care Îl vestea steaua. Magii
erau niște oamenii învățați și filozofi din vremea aceea.
Mulți dintre ei erau crai adică conducători de neamuri.
Ajungând ei la Ierusalim și arătând lui Irod scopul călă-
toriei lor, au primit poruncă de la el să caute Pruncul și
să-i trimită veste dacă-L găsesc. Deci, plecând ei de la
Irod și fiind conduși de stea, au ajuns la locul unde era
Pruncul cu Maria, mama Lui, și îngenunchind s-au
închinat Lui, aducându-I daruri: aur, tămâie și smirnă.
Dar după aceea, arătându-li-se Îngerul Domnului în vis,
a poruncit magilor să nu se mai întoarcă la Irod. De
aceea, plecând ei din Betleem, pe alt drum, s-au dus în
țara lor. Ce s-a întâmplat mai departe, ne povestește
Evanghelia de astăzi, care spune că:
572 CAZANIA DUMINICII
„După plecarea magilor, iată Îngerul Domnului se
arată în vis lui Iosif, zicând: scoală-te, ia Pruncul și pre
mama Lui și fugi în Egipt și stai acolo până ce-ți voi
spune, fiindcă Irod are să caute Pruncul ca să-L
omoare”.
După ce magii s-au închinat Pruncului Iisus și au
plecat din Betleem pe alte căi spre țările lor, s-a arătat
lui Iosif Îngerul și i-a poruncit să ia Pruncul și pre mama
Lui și să meargă în Egipt. Arătarea Îngerului și porunca
dată lui Iosif, cu descoperirea gândului lui Irod de a
omorî pre Iisus, ne arată deosebita purtare de grijă a lui
Dumnezeu de a păzi pre Hristos care se născuse. Iar
aceasta s-a făcut ca să cunoaștem că voia lui este să
fugim de primejdii, și să nu dăm loc mâniei, aruncându-
ne în mijlocul lor. Ascultând porunca Îngerului:
„Iosif s-a sculat, a luat noaptea Pruncul și pre
mama Lui și a plecat în Egipt. Și a fost acolo până la
săvârșirea lui Irod, ca să se împlinească cuvântul spus
de Domnul, prin proorocul, care zice: din Egipt am
chemat pre Fiul Meu“.
Nici depărtarea locului, nici osteneala călătoriei,
nici amărăciunea printre străini, nu le-a mai socotit feri-
citul Iosif, ci, fără nici o zăbavă, chiar în noaptea când
s-a arătat Îngerul, s-a sculat din somn, a luat Pruncul și
pre mama Lui, a plecat în Egipt și a stat acolo până când
a murit Irod, împlinindu-se astfel cuvântul Domnului,
DUPĂ NAȘTEREA DOMNULUI 573
spus prin proorocul Osea, care a zis: ,;Când Israil era
tânăr, eu îl iubeam și din Egipt am chemat pre Fiul
Meu”. Iubirea lui Dumnezeu pentru Israil când era
tânăr, și-au arătat-o prin norul care acoperea pre poporul
israelit, când a ieșit din Egipt. Norul era o preînchipuire
a Sfântului Duh, după cum Marea Roșie, o preînchipuire
a Sfântului Botez, iar piatra, din care a curs apă și s-au
adăpat israeliții, însemna pre Iisus Hristos. Tot așa și
ieșirea din Egipt a fiilor lui Israil a însemnat ieșirea din
Egipt a lui Iisus și întoarcerea Lui în pământul lui Israel.
De aceea proorocul Osea, mai înainte văzând această
ieșire din Egipt a lui Hristos, a prorocit despre ea, iar
Evanghelistul Matei, tâlcuind cuvintele lui Osea, le-a
arătat înțelegerea și însemnătatea lor.
„Iar când Irod văzu că a fost amăgit de magi, s-a
mâniat foarte, și trimițând ostași, ucise pre toți pruncii
care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și
mai în jos, după timpul pe care-1 cercase de la magi“.
Când au venit magii în Ierusalim, întrebând unde
este Împăratul iudeilor, care S-au Născut, Irod a chemat
pre arhiereii și cărturarii poporului și aflând din cărțile
prorocești că Hristos se va naște în Betleem, a poruncit
magilor să cerceteze acolo și să-i vestească și lui dacă-L
găsesc. Magii i-au făgăduit că se vor întoarce să-l ves-
tească. Luând însă poruncă de la Dumnezeu prin Înger,
s-au dus pe altă cale în țara lor. Atunci Irod, care soco-
tea că Hristos Cel Născut este Împărat pământesc și se
temea să nu-1 scoată cumva pre el din scaun, văzând că
a fost înșelat de magi, s-a înfuriat și a trimis îndată
ostași, cu poruncă să ucidă pre toți pruncii din Betleem
și din hotarele lui, de doi ani și mai jos. Când au ajuns
magii la Betleem, în ce zi au plecat de acolo, peste câte
zile de la naștere a plecat în Egipt Iosif, împreună cu
Pruncul și mama Lui, după câte zile a fost uciderea
pruncilor și după câte zile s-a întors Iosif cu Sfânta
Fecioară și Pruncul, din Egipt, n-au arătat sfinții Evan-
gheliști. Cum însă Evanghelistul Luca povestește că la
opt zile Pruncul a fost tăiat împrejur, punându-I-se nu-
mele Iisus, iar după patruzeci de zile de la naștere, a fost
dus în Biserica din Ierusalim, ca să-L pună înaintea
Domnului și să aducă jertfă, precum era scris în Lege,
abia după aceasta a urmat plecarea în Egipt. Sinaxarul
bisericesc a rânduit închinarea magilor în ziua nașterii
lui Hristos, fugirea în Egipt a doua zi, iar uciderea prun-
cilor a patra zi. Despre uciderea pruncilor, Sfânta Evan-
ghelie spune:
„Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proo-
rocul: glas în Rama s-a auzit, plângere și tânguire multă;
Rahila plângea pre fiii săi și nu voia să se mângâie,
fiindcă numai sunt“.
Rama este un loc înalt în Palestina, care a fost dat
lui Veniamin spre moștenire, iar el a fost fiul Rahilei,
care a murit în Betleem, în ziua în care l-a născut și a
fost îngropată acolo. Fiindcă pruncii care au fost tăiați
de Irod au fost din seminția celor din Betleem, pentru
aceasta proorocul Ieremia, prorocind despre tăierea lor,
a pus înainte pre Rahila, mama cea dintâi a seminției
Betleemului, în locul mamelor din vremea uciderii prun-
cilor, care plângeau, se tânguiau și se jeleau pentru copii
lor uciși. Ca să arate că așa de mari erau glasurile de
plângere ale maicilor, a zis că s-au auzit până în locul
cel mai înalt: în Rama. Ele nu știau însă că pruncii lor
cei uciși erau vii în sânurile lui Avraam, și în slava lui
Dumnezeu. Fără frică de Dumnezeu, Irod a făcut aceas-
tă ucidere de prunci, împins de cruzimea minții sale
nebunești, pentru care și-a luat osânda veșnică.
„După moartea lui Irod, iată că Îngerul Domnului
se arată în vis lui Iosif, în Egipt, și-i zice: scoală-te, ia
Pruncul și pre mama Lui și mergi în pământul lui Israel,
că au murit cei ce căutau să ia viața Pruncului”.
Peste puțină vreme după uciderea pruncilor cea pli-
nă de cruzime, Irod fiind chinuit de friguri, mâncărime
și umflarea picioarelor, de putrezirea plină cu viermi a
mădularelor lui, și de alte nenumărate boli, și-a dat
sufletul său cel rău, precum povestește istoricul Iosif
Flaviu. Atunci Îngerul Domnului, arătându-se iarăși în
vis lui Iosif, i-a zis să ia Pruncul și pre mama Lui și să
meargă în pământul lui Israel, că a murit Irod.
„Iosif sculându-se, a luat Pruncul și pre mama Lui
și a venit în pământul lui Israel; dar auzind că Arhelau
domnește în Iudeea, în locul lui Irod, tatăl său, s-a temut
să meargă acolo și, luând poruncă în vis, s-a dus în
părțile Galileei”.
Înainte de moarte, Irod își împărțise împărăția fiilor
săi, astfel: pre Arhelau l-a pus împărat, iar pre Antipa
stăpânitor peste a patra parte, adică peste Galileea și
Perea; pre Filip, stăpânitor peste a patra parte, adică
peste Gavlonitida, Trahonitida și Paniada, iar Salomeii
i-a dăruit alte locuri, deosebit. Îngerul a trimis pre Iosif
în Galileea, pentru că în Betleem și în hotarele lui erau
știute și destul de vestite cele întâmplate cu Pruncul,
când S-au născut: venirea magilor, mânia lui Irod, și
uciderea pruncilor. Galileea fiind departe de Betleem,
abia ajunsese vestea acestor lucruri acolo, și îndată după
moartea lui Irod a și încetat. De aceea nici o cercetare
nu se făcuse acolo, în legătură cu Pruncul care S-au
născut. Osebit de aceasta, Antipa, stăpânitorul Galileei,
era mai blând și mai domol decât fratele său Arhelau.
Iosif a fost trimis în Galileea, fiindcă el era din Galileea,
din orașul Nazaret, de unde plecase cu Sfânta Fecioară
în Iudeea, la Betleem, orașul lui David, ca să-și înscrie
numele, cum ieșise poruncă de la cezarul August.
„Astfel a venit și a locuit în orașul numit Nazaret,
ca să se împlinească ceea ce s-a spus prin prooroci: că
Nazarinean se va chema“.
Dacă vom pune cuvintele acestea alături de cuvin-
tele Sfântului Luca, s-ar părea că Iosif, împreună cu
Pruncul și cu mama Lui au venit de două ori în Nazaret.
Prima dată mai înainte de a merge în Egipt, iar a doua
oară după venirea din Egipt, când au locuit în Nazaret.
Cuvintele prorocești „că Nazarinean se va chema”, nu
se află în nici una din cărțile proorocilor din Scriptură.
Se știe însă că, din cauza deselor războaie și mutări ale
iudeilor, unele dintre cărțile prorocești s-au pierdut, iar
alți prooroci insuflați de Dumnezeu au propovăduit fără
să scrie, cuvintele lor fiind păstrate la evrei din gură în
gură. Din această tradiție, care se păstra prin viu grai la
evrei, a luat și Sfântul Matei cuvintele profetice „că
Nazarinean se va chema”. Aici, în Nazaret, sub îngriji-
rea mamei Sale, „Copilul creștea, și se întărea cu Duhul,
umplându-se de înțelepciune și harul lui Dumnezeu era
cu El”. Pentru toate acestea, Preaslăvită Maica lui Dum-
nezeu, și pre noi, care neîncetat te cântăm și te mărtu-
risim de Dumnezeu Născătoare, păzește-ne și te roagă
neîncetat pentru sufletele noastre. Amin!
CAZANIA
DUMINICII DUPĂ NAȘTEREA LUI HRISTOS
(Despre ascultare)
Frați creștini,
Între celelalte fapte bune pe care le-a propovăduit și
le-a arătat sufletul cel sfânt al prea fericitului Iosif, mai
mult a strălucit fapta cea bună a ascultării. În vis i s-a
arătat Îngerul, și atunci când căuta să lase în ascuns pre
Sfânta Fecioara Maria, și atunci când i s-a poruncit lui
să fugă în Egipt. Alt om ar fi bănuit că vedeniile acelea
erau vise curate. S-ar fi îndoit și nu ar fi crezut; nu ar fi
ascultat cu atâta încredere. Dar Iosif, fiind drept, n-a
avut nici bănuieli, nici îndoiala n-a intrat în sufletul lui,
nici nu s-a împotrivit, ci, având în inimă bogăția ascul-
tării, cu supunere și fără îndoială a săvârșit îndată cele
ce Îngerul i-a poruncit. Pentru această faptă bună a fost
ales din toată lumea, ca să fie vrednic și iscusit păzitor
Sfintei Fecioare și slujitor al tainei celei mari a întru-
pării Fiului lui Dumnezeu.
Mulți socotesc că ascultarea este o faptă bună de
mică însemnătate și că nu oricine are nevoie de ea
spre mântuire. Prin ascultare însă, s-a putut săvârși
împăcarea omului cu Dumnezeu și s-a ridicat din nou
firea omenească la slava lui Dumnezeu. Dumnezeu
Tatăl au voit ca Dumnezeu Fiul să ia trup pentru păcatul
lumii. Iisus au împlinit voia lui Dumnezeu, Tatălui Său,
„făcându-se ascultător până la moarte, și încă moarte pe
Cruce”. Pentru această ascultare S-au înălțat și S-au pro-
slăvit firea lui cea omenească, precum spune Apostolul
Pavel, zicând: „Pentru aceea și Dumnezeu L-au prea-
înălțat și I-au dăruit Lui nume care este mai presus de
orice nume”. Dar Domnul au arătat desăvârșită asculta-
re, supuindu-se nu numai voii lui Dumnezeu, ci și sfatu-
lui oamenilor, pentru că El au arătat toată supunerea și
ascultarea, și mamei Lui și lui Iosif, după cum spune
Evanghelistul Luca, zicând: „Apoi au plecat cu ei și a
venit în Nazaret. Și le era supus”. Iată cum Dumnezeu
Cel Atotputernic și Atotstăpânitor s-au supus la însăși
zidirea Sa, iar noi, oameni neputincioși nu ne supunem
nici sfaturilor fraților mai înțelepți, nici poruncilor
Bisericii. „Pentru aceea, ne îndeamnă Sfântul Apostol
Pavel, se cade ca noi să ascultăm cu atât mai mult de
cele auzite, ca nu cumva să alunecăm pe alături.
Frați creștini, să înălțăm acum mintea noastră la
cer, și să vedem starea celei dintâi lumi zidite, lumea
îngerilor, pre care au făcut-o Dumnezeu dintru început:
duhuri gânditoare, ființe netrupești. Acolo împărățea
pacea, acolo strălucea slava, bucuria și fericirea cea
dumnezeiască, pentru că acele sfinte duhuri aveau toată
mintea lor ațintită la Dumnezeu și nu cugetau nimic
altceva, decât numai slujirea cu supunere și cu ascultare
către Ziditorul și Stăpânul lor. Îngerii erau „toți duhuri
slujitoare, trimiși ca să slujească pentru cei ce vor fi
moștenitorii mântuirii”. Dar iată că și în lumea lor se ivi
prima tulburare, din cauza nesupunerii lui Lucifer, unul
din căpeteniile îngerilor. El n-a vrut să facă ascultare,
căci a vrut să ajungă preste toate cetele îngerești și să se
facă asemenea cu Dumnezeu, zicând: „Sui-mă-voi dea-
supra norilor și, asemenea cu Cel Preaînalt voi fi”. În
acea clipă și-a primit însă răsplata neascultării, făcându-
se din Înger luminat, satană întunecată și a fost „pogorât
în iad, în cele mai de jos ale pământului”, atrăgând cu el
în adâncuri o treime din îngerii pre care i-a amăgit la ne-
ascultare. Iată cum a fost pedepsită cea dintâi neascul-
tare din lumea cerească a îngerilor.
Să ne ducem apoi cu mintea noastră în raiul, unde a
așezat Dumnezeu pre cei dintâi oameni. Acolo desfătare
și bucurie de-a pururea; acolo împreună petrecere cu
îngerii, vorbire cu Dumnezeu și viață fericită. Pe acestea
toate le-au dat Dumnezeu celor doi strămoși ai noștri,
dar le-au dat lor și o poruncă, voind să încerce ascul-
tarea lor. Cât timp ei s-au supus poruncii, au avut toate
bunătățile din Rai, iar când au întins mâinile lor la
pomul neascultării și au mâncat din roadele lui, atunci a
venit îndată moartea sufletului lor, adică despărțirea de
harul lui Dumnezeu. Atunci a urmat, îndată, izgonirea
lor din locul fericit, în această vale a plângerii, în care și
noi strănepoții lor locuim. Au fost izgoniți în acest
pământ, în care răsar spini și ciulini, adică tot felul de
necazuri, de strâmtorări și de nevoi. Asupra noastră au
venit patimile sufletului, patimile trupului, patimile
lumii care ne fac viața noastră plină de amărăciune și de
durere. Fapta bună a ascultării a adus omului toată feri-
cirea și toate bunătățile. Păcatul neascultării i-a adus
omului toată ticăloșia și toate răutățile. Așa a fost pe-
depsit primul păcat al neascultării. De atunci, neîntre-
rupt, cum spune Apostolul Pavel „orice călcare de
poruncă și orice neascultare și-a primit dreapta răs-
plătire”.
Ascultarea este deci o faptă bună, mare și minunată.
Când ea a lipsit, s-a clătinat cerul; când ea a fugit, s-a
închis Raiul; când s-a ascuns, omul s-a afundat în adân-
cul ticăloșiilor; când ea împărățește, atunci sporesc țări-
le, orașele, satele, casele și mulțimea oamenilor. Păzind
oamenii legile lui Dumnezeu, se fac prieteni și fii ai Lui,
și se înalță la slava din care au căzut. Neascultarea lui
Adam a făcut pre toți oamenii păcătoși. Ascultarea lui
Iisus Hristos au făcut pre toți cei care-L ascultă și cred
în El, drepți și sfinți. Mândria însă ne scoate din așeza-
rea noastră, din rânduiala de ascultători și ne face jude-
cători celor mai mari ai noștri. Mândria este mama nesu-
punerii, iar smerenia este izvorul ascultării. Pentru
aceasta Sfântul Apostol Pavel, grăind despre ascultarea
lui Iisus Hristos, au pus înaintea ascultării, smerenia
Lui, spunând: „S-au smerit pre Sine, făcându-se ascul-
tător până la moarte, și încă moarte pe Cruce”.
Omul smerit, depărtându-se de aceste gânduri ale
mândriei, cum se depărtează cerul de pământ, își aduce
aminte de sfatul Apostolului Pavel, care zice: „Tot
sufletul să se supună înaltelor stăpâniri, că nu este stăpâ-
nire fără numai de la Dumnezeu; iar cele ce sunt de
Dumnezeu sunt rânduite. Cine se împotrivește stăpânirii
rânduielii lui Dumnezeu se împotrivește; iar cei ce se
împotrivesc vor lua osândă asupra lor”. Omul smerit,
socotindu-se mai jos decât ceilalți, nu va judeca pre cei
mai mari, ci cu bucurie și respect se va supune lor,
având pildă de ascultare pre Iisus Hristos, Care, „deși
era Fiu al lui Dumnezeu, au învățat ascultarea din cele
ce a pătimit și, făcându-se desăvârșit, s-au făcut tuturor
ce-L ascultă, pricină de mântuire veșnică”. Deci cel care
are smerenie are și ascultare, o ascultare nu din silă, nici
din frică, ci de bunăvoie, căci n-a uitat niciodată îndem-
nul Apostolului Pavel, care zice: „Slujiți cu bunăvoință
ca și când ați sluji Domnului și nu oamenilor; nu slujiți
numai în față, ca unii care caută să placă oamenilor, ci
ca slugile lui Hristos; făcând din suflet voia lui Dum-
nezeu”. Ascultarea de bunăvoie și din smerenie, chiar
față de dregătorii și învățătorii pământești, după în-
demnul Sfântului Pavel, este ascultarea cea adevărată,
căci el spune: „De aceea, este nevoie să vă supuneți
dregătorilor, nu numai de frica pedepsei, ci și pentru
cugetul vostru”. „Ascultați de învățătorii voștri și vă
supuneți lor, fiindcă ei priveghează pentru sufletele
noastre, având să dea seama de ele, ca să facă aceasta cu
bucurie și nu suspinând, lucru care n-ar fi spre folosul
vostru”.
Apostolul Pavel, arătând roadele bogate ale ascultă-
rii, sfătuiește pre femei să se supună bărbaților lor ca
Domnului și pre copii să asculte de părinții lor, că
aceasta este cu dreptate. De aceea încheiem cuvântul
nostru cu îndemnul Sfântului Pavel: „Supuneți-vă unul
altuia întru frica lui Hristos”. Adăugând și pe al Sfân-
tului Petru, care zice: „Și toți, unii față de alții, înveș-
mântați-vă întru smerenie, pentru că Dumnezeu celor
mândri le stă împotrivă, iar celor smeriți, le dă dar. Deci
smeriți-vă sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca să vă
înalțe la timpul cuvenit. Aruncați asupra Lui toată grija
voastră, că El are grijă de voi în totdeauna”. Amin.
CAZANIE
LA 1 IANUARIE
La tăierea împrejur a Domnului nostru Iisus Hristos.
Domnul nostru Iisus Hristos, adevăratul Fiul lui

Dumnezeu, petrece din veci cu Dumnezeu Părintele Său
și nu are început nici sfârșit. Când au venit plinirea vre-
mii, S-au născut din Sfânta Fecioară, pentru izbăvirea
oamenilor. Nașterea lui o au preamărit pre lume nu
numai împărații și toți oamenii, ci și îngerii. Pentru
aceea cine va socoti bine și acum, minunate lucruri va
vedea, pre care au vrut Dumnezeu de le-au făcut întru
această zi de astăzi, că Domnul Hristos nu S-au născut
numai, ci S-a și tăiat împrejur a opta zi, ca și alți prunci
din seminția jidovească. Sfinția Sa, Care este dătător de
lege, astăzi de bună voia Sa sarcina legii o au luat
asupra Sa pentru noi, adică tăierea împrejur aceea ce a
fost astăzi pe trupul Lui cel Sfânt și curat.
Hristos Izbăvitorul nostru au dat trupul Său să fie
tăiat împrejur, fiind fără de păcate, întâi pentru aceasta,
ca să arate că are trup adevărat și S-au născut cu trup ca
și toți oamenii, iar nu S-au arătat cu nălucire, cum zic
ereticii.
LA 1 IANUARIE 585
Al doilea, pentru aceasta S-a tăiat împrejur, că
Legea Veche era începută de la Avraam, care luase întâi
această lege: tăierea împrejur. Dar Domnul Hristos n-a
fost tăiat împrejur pentru altceva, ci pentru ca să nu se
pară jidovilor că este călcător de lege și vrăjmaș lui
Dumnezeu, Celui ce au dat Legea Veche, și să zică că
pentru aceea nu L-au crezut; că n-au venit să strice
Legea, ci să plinească. Pentru aceea Hristos au făcut
toate câte a învățat Legea Veche, ca să nu aibă ei răs-
puns, cum nici au, fără numai îndărătnicirea și orbrea
inimii lor.
Al treilea, au făcut aceasta Domnul Hristos de au
luat asupra Sa greutatea legii, ca să ne slobozească pre
noi din robia cea grea a legii jidovești, precum și suntem
slobozi de tăierea împrejur a legii, pentru tăierea împre-
jur a lui Hristos Domnului nostru.
Al patrulea, pentru ce S-a tăiat împrejur Hristos,
este aceasta, ca să ne dea nouă chip spre ascultare; că
precum Sfinția Sa n-au fost nimic vinovat legii, și de
bună voia Sa S-au plecat legii, așa și noi să fim ascul-
tători învățăturilor lui Hristos. Aceasta au făcut Domnul
Hristos ca un voievod, care arată însuși cu sine îndrăz-
nire, când va să îndemne voinicii săi la război. Așa și
nouă ne-au dat Hristos chip de ascultare.
Al cincilea, Domnul Hristos cu aceasta au arătat
nouă mila Sa cea mare, căci cu acel sânge al Său ce la
586 CAZANIE
vărsat întâi, dă nouă chip, că și pe Cruce va vărsa
sângele Său pentru noi, și încă din fașă au început a fi
chinuit Cel fără de păcate pentru cei păcătoși.
Socotește, iubitul meu creștin, mila și dragostea
Domnului tău, cum te iubește atâta de mult, că vrând pre
tine să te răscumpere, Însuși pre Sine S-au dat sub
greutatea legii; și trupul Său încă din pruncia Sa nu L-a
cruțat, ci L-a dat spre tăiere împrejur, cu durere și cu
usturime, de care lucru spune nouă astăzi Sfânta
Evanghelie.
Acum ascultă, ce este tăierea împrejur și pentru ce a
fost dată în Legea Veche jidovilor. Tăierea împrejur este
o tocmeală de pace ce au făcut Dumnezeu cu Avraam și
cu seminția lui. Precum fac oamenii, pentru credință,
carte cu pecete când fac vreo tocmeală între sineși, așa
și Dumnezeu, tocmeala Sa și făgăduința ce au dat lui
Avraam, cu tăierea împrejur, ca o pecete și ca o scri-
soare, o a întărit. Făgăduit-au Dumnezeu lui Avraam că
îi va da țara Palestina și-l va face mare și vestit întru
toate neamurile, și din seminția lui se va ridica Acela de
la Care se vor binecuvânta toate semințiile pământului,
Care este Însuși Hristos Născut trupește din seminția lui
Avraam; deci, pentru că din seminția lui Avraam au vrut
Dumnezeu să Se nască la vremea cea de apoi, pentru
aceea și seminția lui întru acest chip o a însemnat cu
tăiere împrejur, ca să fie aleasă și osebită seminția lui
Avraam de alte limbi și de alte neamuri.
LA 1 IANUARIE 587
După aceea altă tocmeală pentru care au dat Dum-
nezeu lui Avraam tăiere împrejur este aceasta, ca să se
oprească seminția lui de păcate, pentru acest semn.
Dumnezeu au pus tăierea împrejur, ca să se ferească
neamul lui Avraam de curvie, de toată necurăția și să
urmeze credinței și dreptății lui Avraam.
Și iarăși, tăierea împrejur o au pus Dumnezeu pe
trupul lui Avraam, ca să se adeverească cei ce se vor
naște din Avraam, că acest semn este pus pe trupul lui,
pentru făgăduința care îi dădu Dumnezeu, că din semin-
ția lui se va naște Mesia Hristos, de la Care se vor bine-
cuvânta toate semințiile pământului, și să știe că până
atuncea va trăi tăierea împrejur până când se va umplea
făgăduința ce au dat Dumnezeu, lui Avraam despre
Domnul Hristos, Care S-a tăiat împrejur după lege, ca să
oprească tăierea împrejur. Pentru aceea după învierea lui
Hristos și după înălțarea Lui de pe pământ la cer, nu mai
are loc tăierea împrejur. De la Avraam până la Hristos
au fost două mii patru sute șase ani. Atâta vreme a trăit
și tăierea împrejur, că pentru Hristos a fost dată tăierea
împrejur. Iar dacă S-au născut Hristos, de aceea nu mai
trebuiește, că ce a fost făgăduit Dumnezeu lui Avraam,
au plinit. Deci până atunci a trebuit și tăierea împrejur,
semnul făgăduinței, până au plinit Dumnezeu făgă-
duirea. Iar dacă s-a plinit făgăduirea, de aici nu mai tre-
buiește, că iată binecuvântarea tuturor neamurilor S-au
născut din seminția lui Avraam, Domnul nostru Iisus
588 CAZANIE
Hristos, Care au plinit astăzi făgăduința tăierii împrejur
cu a Sa tăiere împrejur.
Cela ce se va tăia împrejur, acela nu crede că a
venit Hristos, ci așteaptă de acum să vie. Pentru aceea și
jidovii câți n-au crezut în Hristos se taie împrejur, că
așteaptă de acum să vie Hristos.
Noi să lăsăm pre jidovi cu a lor tăiere împrejur, că
pre noi ne-au slobozit Dumnezeu din ea, și nimic trupeș-
te întru noi credincioșii lui Hristos să nu cugetăm, nici
să ținem, că aceia se însemnau pe trupul lor cu semn
prin care așteptau venirea lui Hristos, și pentru Dânsul
nădăjduiau să dobândească slobozire de sub mâna altor
neamuri; iar noi ne însemnăm pe suflet cu sfântul botez,
pentru care semn dobândim izbăvire veșnică, care este
dată nouă de Domnul Hristos.
Aceste două semne, adică tăierea împrejur și bote-
zul, învață să se oprească și să se ferească de păcate și
de toate fărădelegile. Cu cât este mai mare Hristos decât
Avraam, cu atât este și botezul decât tăierea împrejur.
Acelora ce se tăiau împrejur le-au fost făgăduit Dum-
nezeu țara Palestina cu Ierusalimul acesta ce este pe
pământ, că se nășteau trupește, pentru aceea și moșie
trupească au dobândit; iar noi ne naștem sufletește din
sfântul botez, pentru aceea și moșie sufletească dobân-
dim Împărăția lui Dumnezeu și Ierusalimul acela ce este
în cer. Pentru aceea acă a sosit tăierea împrejur cea
LA 1 IANUARIE 589
sufletească, adică sfântul botez, de aceia tăierea împre-
jur cea trupească s-a oprit și de nici un folos nu este, nu
numai nouă credincioșilor lui Hristos, ci și nici jidovi-
lor, nici altor neamuri. Aceia n-au crezut în Domnul
Hristos și pentru aceea se taie împrejur, nădăjduind că
vor avea de la Dumnezeu plată pentru aceea; dar mai
mult vor avea muncă și judecată cu mânie de la fața lui
Dumnezeu, că n-au crezut întru Unul-Născut Fiul Său.
Deci noi, sufletește să ne tăiem împrejur. Să ne
tăiem inima noastră de gânduri rele și spurcate și de
pofta păcatelor, că de la inimă ies toate răutățile după
cuvântul lui Dumnezeu gânduri necurate de ucideri, de
curvie, de hulă, de minciuni, de măscăriciuni; și acestea
spurcă pre om. Pentru aceea să ne curățim inima noastră
cu tăiere sufletească, să ne dezbrăcăm de omul cel vechi
și să ne îmbrăcăm în omul cel nou, ce este zidit după
chipul lui Hristos. Către aceea și trupul nostru să-l tăiem
cu tăiere sufletească. Să ne oprim ochii de a privi lucruri
de curvie, urechile de a asculta cântece lumești de iubi-
re, mâinile de a apuca și a prăda, picioarele de a alerga
la ucideri și în vărsări de sânge și într-alte lucruri rele,
limba de a cleveti și minciuni și blestemuri, gura de
mâncări multe fără de vreme și de beții. Să ne tăiem
apoi și de toată voia noastră, numai să ne dăm pre noi
lui Dumnezeu și în slujba Lui. Și nu numai în cele tru-
pești, ci și în avuție se cade să tăiem prisosința, de priso-
sește în jitniță sau în coș pâine, sau în ladă veșminte, sau
590 CAZANIE
bani, după cuvântul lui Dumnezeu ce grăiește: „De ai
două veșminte dă unul celui ce nu are“. Și de ai hrană
de pâine sau de alte bucate, așijderea să faci, și pentru
aceea vei dobândi moșie cerul și plată Împărăția lui
Dumnezeu.
Deci, de este zis de Dumnezeu: Din două veșminte
să se dea unul celui ce nu are, dar noi care avem și câte
zece rânduri de haine de stau și le mănâncă moliile, spu-
nemi, ce răspuns vom da lui Dumnezeu ? Au doară, cu
atâta sarcină, vom putea intra întru Împărăția cerului ?
În deșert ne înșelăm; că de am dobândi lumea toată și de
ne vom pierde sufletul, ce folos ne va fi ? Au doară vom
putea să răscumpărăm din muncă sufletele noastre cu
avuția acestei lumi ? Să ne aducem aminte de bogatul
acela ce umbla în toate zilele schimbându-se în urșinice
și în porfire, iar săracul Lazăr zăcea înaintea porții lui,
în gunoi, și nici din fărâmiturile ce cădeau din masa lui
nu-i da să mănânce; și după moartea amânduror, cum
săracul a fost dus de îngeri în sânul lui Avraam, iar
bogatul s-a aflat în muncă. În locul veșmintelor celor
scumpe, cu văpaie de foc era ars și usturat. În loc de
bucatele cele dulci și bune, viermii mâncau limba și
grumazii lui. În loc de vin bun și dulce, o picătură de
apă cerea și nici aceea nu o a dobândit. Deci ce folos a
fost de avuția lui, sau ce a stricat sărăcia lui Lazăr ?
Pentru aceea și noi să nu ne lăcomim lumii acesteia,
căci curând ne va trimite de aicea acolo goi, numai cum
LA 1 IANUARIE 591
ne-am născut, iar agonisita noastră toată va rămâne
lumii și se vor veseli alții întru ea, care nu s-au trudit
pentru ea, și noi ne vom duce numai cu păcatele ce am
agonisit dintru ea. Pentru aceea să o mutăm acolo unde
ne este a merge, să o împărțim săracilor, goilor, să aju-
tăm asupriților, neputincioșilor, ca să scăpăm de jude-
cata cea cu mânie și de muncile de veci, și să dobândim
viața cea netrecută și Împărăția cerului, pentru Iisus
Hristos Domnul nostru, Căruia se cuvine toată slava și
mărirea, cinstea și închinăciunea, împreună cu Părintele
și cu Duhul Sfânt, acum și pururea și întru veci nesfâr-
șiți. Amin.
DUMINICII ÎNAINTEA BOTEZULUI

DOMNULUI HRISTOS
(Ev. Marcu I, 1-8)
Frați creștini,
Una din însușirile care arată că dumnezeieștile
Scripturi sunt lucrarea lui Dumnezeu este claritatea cea
minunată a vorbirii lor, plină de minunată frumusețe,
firească și nemeșteșugită, plină de putere și har, care
intră în adâncul inimii cititorului. O carte alcătuită de
vreun om, după prima sau cel mult a doua citire, nu mai
simți nevoia s-o citești; dar citirea dumnezeieștilor
Scripturi niciodată nu te satură, ci cu cât le citești mai
mult, cu atât mai mult dorește sufletul tău citirea lor.
Nesfârșită este lumina învățăturilor lor, așa cum vedem
și din Evanghelia de astăzi, care zice:
„Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, precum este scris în prooroci: Iată Eu trimit
Îngerul Meu înaintea feței Tale, care va pregăti calea
Ta, înaintea Ta. Glasul celui ce strigă în pustie: gătiți
calea Domnului, drepte faceți cărările Lui”.
BOTEZULUI DOMNULUI 593
Evanghelistul Ioan a început Evanghelia sa de la
nașterea cea fără de început a Fiului și Cuvântului lui
Dumnezeu; Matei, de la numărarea neamului după trup
al Maicii Domnului; Luca, de la zămislirea Înaintemer-
gătorului și Botezătorului Ioan; iar Marcu, de la cele ce
s-au prorocit despre Înaintemergătorul, propovăduind de
la început pre Iisus Hristos, Fiu al lui Dumnezeu, și
zicând: „Începutul Evangheliei lui Iisus Hristos, Fiul lui
Dumnezeu, precum este scris în prooroci”.
Pentru că Iisus Hristos, îndată după botez, au
început propovăduirea învățăturilor Sale, Evanghelistul
Marcu a început cu prorociile care vesteau pre Ioan
Botezătorul și botezul lui Iisus Hristos. Dintre prooroci,
Maleahi, vorbind din partea feței lui Dumnezeu, a zis:
„Iată Eu trimit pre Îngerul Meu și va găti cale înaintea
feței Mele” iar Isaia, grăind de asemenea ca din partea
lui Dumnezeu, a prorocit despre Sfântul Ioan Boteză-
torul și Înaintemergătorul lui Hristos, zicând; „Glasul
celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului, drepte
faceți cărările Dumnezeului nostru”. Aceasta a mărturi-
sit-o despre sine însuși Sfântul Ioan Botezătorul și
Înaintemergătorul, când au venit preoții și leviții din
Ierusalim, ca să-l întrebe cine este, zicând: „Eu sunt
glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului,
după cum, a zis proorocul Isaia”. După ce Evanghelistul
a arătat cum s-au împlinit aceste prorociri, el povestește
mai departe activitatea Mergătorului înainte și Botezăto-
rului Ioan, zicând:
„Așa a fost Ioan, botezând în pustie și propovă-
duind botezul pocăinței, spre iertarea păcatelor”.
Cum era botezul lui Ioan, a arătat Apostolul Pavel,
zicând: „Ioan a botezat cu botezul pocăinței, spunând
norodului să creadă în Cel ce era să vie după dânsul,
adică în Iisus Hristos”. Deci botezul lui Ioan era o pro-
povăduire a credinței în Hristos și a Botezului lui Iisus
Hristos. El propovăduia pocăința și iertarea păcatelor,
pe care aveau s-o ia prin Botezul lui Iisus Hristos cei
ce credeau în el. Boteza cu apă pre cei care veneau la
dânsul, însă le spunea: „Eu v-am botezat pre voi cu apă;
El însă vă va boteza cu Duhul Sfânt”. Deci iată cum
Înaintemergătorul și Botezătorul Ioan s-a arătat glas al
celui ce strigă în pustie. Venind în pustia Iordanului, el
propovăduia noroadelor care veneau acolo pre Iisus
Hristos, Cel ce venea după dânsul, Care era, adică,
născut în urma Lui. Prin această propovăduire pregătea
calea Domnului, adică inimile oamenilor, și făcea drepte
cărările Lui, adică îi îndrepta și îi pregătea spre primirea
credinței în Evanghelia lui Iisus Hristos.
„Și au ieșit la dânsul tot ținutul Iudeii și toți din
Ierusalim și se botezau de către el, în apa Iordanului,
mărturisindu-și păcatele”.
Cei din Ierusalim se socoteau mai înțelepți și mai
sfinți decât cei ce locuiau în restul Iudeii, fiindcă
locuiau în împărăteasca cetate, în Ierusalim, unde era
Biserica și unde tot neamul iudeilor se aduna să aducă
jertfele. De aceea a despărțit Evanghelistul de cei din
Ierusalim pre ceilalți iudei, ca să arate că nu numai toți
cei din Iudeea, ci și cei mai aleși ai iudeilor veneau în
pustie, și mărturisindu-și păcatele lor, se botezau de
Ioan în apa Iordanului. Apoi, dintre ei, cei care s-au
botezat cu adevărată credință și evlavie cu botezul lui
Ioan pe urmă crezând în Hristos, s-au botezat și cu
Botezul Lui. Acestea spunând, Evanghelistul a arătat că
Ioan a împlinit, cele prorocite despre dânsul și prin
cuvânt și prin fapte, și a pregătit dinainte sufletele
oamenilor spre ascultarea și credința în Hristos.
„Și Ioan era îmbrăcat cu veșminte de păr de cămilă,
avea cingătoare de piele împrejurul mijlocului și mânca
lăcuste și miere sălbatică”.
Din îmbrăcămintea cea proastă din păr de cămilă,
din brâul cel din curea și din hrana cea proastă și fără
nici o meșteșugire gătită, vedem omorârea oricărei pofte
trupești și viața cea sfântă și îngerească a mergătorului
înainte și Botezătorului Ioan, despre care și Domnul
Iisus, înălțându-1 mai presus decât pre ceilalți oameni,
au zis: „Adevăr grăiesc vouă, nu s-a sculat dintre cei
născuți din femei unul mai mare decât Ioan Bote-
zătorul”. Evanghelistul ne arată apoi, mai departe, ce
propovăduia el, celor ce veneau și se botezau de către el,
spunând:
„Și propovăduia, zicând: vine după mine Cel ce
este mai tare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să mă
plec și să-I dezleg curelele încălțămintei Lui“.
Fiindcă poporul socotea că el este Hristos, Ioan
Botezătorul a spus că nu este el Hristos. Apoi, smerin-
du-se pre sine, a înălțat pre Mântuitorul Hristos, arătând
Dumnezeirea Lui, prin cuvintele pe care le-a grăit când
a spus că nu este vrednic nici să poarte încălțămintele
lui Hristos, precum a scris Evanghelistul Matei, sau nici
să dezlege curelele încălțămintei Lui, precum zice Evan-
ghelistul Marcu. Bine a zis el acestea, fiindcă Stăpânul
despre Care el grăia, adică Hristos, nu era nici împărat
pământesc și nici om sfânt, ci era Împăratul împăraților,
Sfântul sfinților și Ziditorul a toată făptura, adică Dum-
nezeu. De aceea el zice mai departe: după mine vine
Acela care, existând mai înainte de veci în sânurile
Tatălui, au coborât totuși în lume, și s-au născut după
nașterea mea; Acela este Cel mai tare decât mine; Acela
este Cel care are puterea și stăpânirea ca un Atotputer-
nic; Acestuia eu nu sunt vrednic să mă plec și să-I
dezleg curelele încălțămintei Lui. Ca să arate și mai
mult Dumnezeirea lui Hristos, Sfântul Ioan Botezătorul
pune față în față botezul său cu al Domnului Hristos și
zice:
„Eu v-am botezat pre voi cu apă, El însă vă va
boteza cu Duhul Sfânt”.
Prin aceste cuvinte Sfântul Ioan Botezătorul a arătat
că Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat, pentru că cine
dintre oameni, sau dintre îngeri, este dătător de Sfântul
Duh, afară de Unul Dumnezeu ? Om fiind eu, zice Sfân-
tul Ioan Botezătorul, v-am botezat pre voi cu apă și
dinainte v-am pregătit spre primirea acelui Sfânt Botez.
El însă, fiind Dumnezeu adevărat, vă va boteza pre voi
cu Duhul Sfânt, făcându-vă fii ai lui Dumnezeu și moș-
tenitori ai Împărăției Lui; de care ne învrednicește și pre
noi, Doamne Iisuse Hristoase, prin rugăciunile Sfântului
prooroc, Înaintemergătorul și Botezătorul Tău, Ioan, cu
al Tău dar și a Ta iubire de oameni, acum și pururea și
în vecii vecilor. Amin.
CAZANIA
DUMINICII ÎNAINTEA BOTEZULUI
DOMNULUI HRISTOS
(Despre Sfântul Botez)
Frați creștini,
Sfânta Evanghelie care s-a citit astăzi ne arată
lămurit deosebirea dintre botezul lui Ioan și Botezul lui
Iisus Hristos. Socotim deci că este de mare folos să vor-
bim despre Botezul acesta și să arătăm pentru ce au voit
Dumnezeu să ne botezăm nu numai cu Duh, ci și cu apă;
ce înseamnă cele ce se fac la săvârșirea sfântului Botez,
ce daruri luăm când ne botezăm și câte sunt botezurile
lui Iisus Hristos.
Frați creștini, fiindcă suntem alcătuiți din suflet ne-
materialnic și din trup materialnic, Preabunul Dumne-
zeu au binevoit, ca toate darurile cele duhovnicești, care
se dau prin Sfintele Taine, să aibă și semne materialnice
care să cadă sub simțurile noastre, pentru ca nu numai
prin credință, ci și prin simțuri sufletul nostru să ia
cunoștință când și prin cine vine într-însul darul Sfân-
tului Duh. Dacă ar fi lipsit acestea, noi n-am fi știut nici
prin cine și nici când se dă nouă darul, și am fi fost în
îndoială și nepregătiți, deci nevrednici de primirea
dumnezeieștilor daruri.
Dumnezeu văzând, înainte de zidirea lumii, facerea
și căderea neamului omenesc, au rânduit și dinainte a
vestit chipul înnoirii oamenilor, care trebuia să se facă
prin întruparea Celui Unuia-Născut Fiului Său. Pentru
aceasta, în vremea zidirii lumii, Duhul lui Dumnezeu se
purta deasupra apei, preînchipuind Duhul și apa, prin
care neamul omenesc, botezându-se, avea să se ridice
din păcatul primilor oameni și să se înnoiască prin a
doua naștere duhovnicească, din apă și din Duh, așa
cum au grăit Domnul în convorbirea Sa cu Nicodim.
Izbăvirea neamului israilitean din robia lui Faraon,
care a preînchipuit izbăvirea neamului omenesc din
robia diavolului, au făcut-o Dumnezeu trecând pre israi-
liteni prin Marea Roșie și acoperindu-i cu nor, iar pre
Faraon înnecându-1 cu toată armata lui. Marea a însem-
nat apa Sfântului Botez, norul a însemnat darul Duhului
Sfânt, iar Faraon a însemnat pe satana cel sfărâmat în
apele Botezului. Apoi, prin Isaia proorocul, Dumnezeu
trimite pre toți cei care doresc mântuirea la izvoarele
mântuirii, zicând: „Scoateți apă cu veselie din izvoarele
mântuirii. Cei însetați mergeți la apă ”. În fine trimite
pre Înaintemergătorul Unuia-Născut Fiului Său să bote-
ze în apa Iordanului pre toți cei care vin la dânsul,
învățându-i că el îi botează cu botezul pocăinței, ca să
creadă în Cel care vine după dânsul, adică în Hristos
Iisus, și spune tuturor că el botează cu apă, iar Iisus
Hristos va boteza cu Duh Sfânt. Acestea au fost proro-
cite de proorocul Zaharia, care pune: „În vremea aceea
va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David și
pentru locuitorii Ierusalimului, pentru curăția de păcat și
de orice altă întinăciune.
Iar când Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu au venit la
râul Iordanului și S-au botezat de Ioan, atunci apa s-a
sfințit, însă a rămas apă, dar Duhul Sfânt au luat chip,
căci, când au ieșit Iisus din apă s-au deschis cerurile,
„și Duhul Sfânt, în trupească înfățișare, ca un porumbel,
au pogorât asupra Lui și din cer s-a făcut glas: Tu ești
Fiul Meu cel iubit, întru Tine bine am voit”. Apa în care
noi ne botezăm se sfințește prin chemarea numelui lui
Dumnezeu, însă rămâne apă, ca să trezească sufletul
nostru spre simțirea darului Sfântului Duh, care ni se dă
prin apa care s-a sfințit. El este nevăzut și nesimțit cu
simțurile noastre trupești, deși este văzut cu ochii și
simțit cu simțurile sufletului celui care crede.
Dumnezeu au rânduit apa ca un semn materialnic al
acestui mare și sfânt dar, pentru că ea are o mare asemă-
nare cu cele ce se săvârșesc de dumnezeiescul har prin
Botez. Apa spală toate întinăciunile; Botezul curățește
pre om de toate păcatele; apa înnoiește toate puterile
trupului celui care este cuprins de sete; Botezul înviază
însușirile sufletului cele omorâte de păcat; apa este
păzitoarea vieții; Botezul este dătătorul mântuirii.
Toate celelalte acte săvârșite își au însemnătatea
lor: cel ce vine la Botez stă la început cu fata spre apus,
ca să arate lumea întunericului din care vine și se leapă-
dă de trei ori de slujirea începătorului întunericului,
adică de slujirea Satanei. De trei ori au îndepărtat Dom-
nul Iisus pe Satana. De trei ori se leapădă și cel ce vine
la Botez. După această lepădare, întorcând spatele său
întunericului, vine cu fața către răsărit, unde este lumină
și se împreunează cu Iisus Hristos, făgăduind că se face
ucenic al Lui și că împlinește poruncile Lui, precum și
Iisus au împlinit voia lui Dumnezeu, Tatăl Său. Apoi
mărturisește înaintea Bisericii adevărul credinței, pre-
cum Iisus au mărturisit, înaintea lui Pilat, adevărul.
Dezbrăcarea de haina cea veche și îmbrăcarea de
după Botez în haina albă a veseliei înseamnă lepădarea
de omul cel vechi, stricăcios supus poftelor stricăciunii,
și îmbrăcarea în omul cel nou, care a fost zidit de Dum-
nezeu nestricăcios și întru sfințenia adevărului. Ungerea
cu untdelemn, înainte de afundarea în cristelniță, în-
seamnă ungerea trupului Domnului cu aromate, mai
înainte de așezarea în mormânt, iar apa cristelniței, în-
seamnă mormântul Domnului Iisus, după cum ne încre-
dințează Apostolul Pavel, când zice: „Au nu știți că țoți
câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-
am botezat ? Deci ne-am îngropat cu El în moarte prin
Botez; așa încât, după cum Hristos au înviat din morți,
prin slava Tatălui, tot așa și noi să umblăm întru în-
noirea, vieții”.
Astfel fiind pregătit cel care se botează, este afun-
dat de trei ori în apă, pentru cele trei nopți, și este scos
de trei ori, pentru cele trei zile, în care Hristos au stat în
mormânt. La cea dintâi afundare și ieșire din apă a celui
ce se botează, preotul zice: se botează robul lui Dumne-
zeu în numele Tatălui, la a doua: și al Fiului; iar la cea
de a treia: și al Sfântului Duh, după porunca Domnului
Iisus când au zis: „Drept aceea, mergând învățați toate
neamurile, botezându-i în numele Tatălui și al Fiului și
al Sfântului Duh”. Prin cele trei afundări și cele trei che-
mări se săvârșește Sfânta Taină a Botezului, iar cel
botezat iese din cristelniță, precum Hristos au înviat din
mormânt, făcându-se o singură tulpină cu Hristos și păr-
taș al învierii Lui, adică, curat de orice păcat și sfânt,
cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel, zicând: „că
dacă prin Botez ne-am făcut o singură tulpină cu Iisus,
întru asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și
învierii Lui“.
Când au ieșit Domnul din apa Iordanului, în care
s-au botezat, îndată s-au pogorât preste El Duhul cel
Sfânt. De aceea și cel care a fost botezat, după ieșirea
din cristelniță, se unge îndată cu Sfântul Mir, care, prin
binecuvântările dintr-însul, are puterea și darul Prea-
sfântului Duh. În felul acesta, cel care s-a botezat a luat
iertarea și desăvârșita curățire, nu numai de toate
păcatele săvârșite de el până la Botez, ci și de păcatul
strămoșesc în care s-a zămislit și în care l-a născut
maica sa; de păcatul acela, pentru care s-au făcut vino-
vați nu numai cei dintâi oameni care au săvârșit păcatul
în lume, ci printr-înșii și tot neamul omenesc. Aceasta
este nașterea cea din apă și din Duh despre care Domnul
Iisus Hristos au grăit lui Nicodim, zicând: „De nu se va
naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre
întru Împărăția lui Dumnezeu”. Cel care s-a botezat prin
apă și prin Duh se naște a doua oară, cu naștere duhov-
nicească, se face fiu și moștenitor al Împărăției lui Dum-
nezeu și primește pre Însuși Iisus Hristos în sufletul său,
după cum ne încredințează Sfântul Apostol Pavel,
zicând: „Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați
îmbrăcat”.
Cine va păzi neîntinat acest mare dar al Botezului,
acela va afla, după moarte, deschisă ușa cereștii Împără-
ții, iar după învierea cea din morți și Judecata de apoi,
va dobândi fericirea și slava cea dumnezeiască. Cine
însă nu va lua în seamă acest mare dar al lui Dumnezeu,
și va pângări cu păcatele sale dumnezeiescul Botez,
acela nu va putea avea nici o nădejde de mântuire. Dar
afară de Botezul acesta, curățitor de toate păcatele și de
păcatul cel strămoșesc, mai este botezul cel prin sângele
mucenicesc și cel prin lacrimile pocăinței.
Cu botezul mucenicesc S-au botezat Însuși Iisus
Hristos, vărsându-și sângele Său întru mărturia adevăru-
lui dumnezeiesc. Despre acest botez întreba El pre Iacov
și pre Ioan, zicând: „Puteți oare, să beți paharul pe care-
1 voi bea Eu și, cu botezul cu care Eu Mă botez, să vă
botezați ? ”. Tot despre acest botez au vorbit cu alt prilej
Apostolilor Săi, zicând: „Cu botez am a Mă boteza; și
câtă nerăbdare am, până ce se va împlini ! ” La înce-
putul creștinismului din cauza prigonirilor, mulți nu
găseau pre nimeni ca să-i boteze. Cei prinși, după multe
pedepse și chinuri, erau uciși ca niște oi și așa ei se
botezau cu sângele lor. Sfântul Grigorie Teologul, vor-
bind despre acest botez, zice așa: Știu, și botezul muce-
niciei, cu care și Însuși Iisus Hristos S-au botezat. El
este mult mai cinstit decât celelalte, fiindcă cu a doua
întinăciune nu se mai pângărește”.
Iar de botezul cel prin lacrimile pocăinței au nevoie
toți oamenii. El a fost rânduit de Domnul Iisus, când au
dat putere Ucenicilor Săi să dezlege dar și să lege păca-
tele, zicându-le: „Cărora veți ierta păcatele, le vor fi
iertate; cărora le veți ține vor fi ținute”. Cel ce-și bate
pieptul său și se smerește ca vameșul și plânge cu amar
pentru păcatul său, ca Petru, acela se botează cu botezul
lacrimilor pocăinței și va dobândi milostivirea lui Dum-
nezeu cea nemărginită, după cum ne încredințează pre
toți Apostolul Ioan, zicând: „Dacă mărturisim păcatele
noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte și să ne
curățească pre noi de toată strâmbatatea”. Vei lua îndată
iertarea păcatelor tale, dacă le-ai mărturisit și te-ai
botezat cu lacrimile pocăinței tale. Atunci vei fi omul
fericit, despre care vorbește Apostolul Pavel, zicând:
„Ferice de cei cărora li s-au iertat fărădelegile lor și
cărora li s-au acoperit păcatele. Ferice de omul, căruia
Dumnezeu nu-i va socoti păcatul”. Amin!
CAZANIE
LA BOTEZUL DOMNULUI NOSTRU IISUS

HRISTOS
LA 6 IANUARIE
Credem și mărturisim că Dumnezeu este din fire

Bun, Milostiv și îndelung răbdător. Nici odinioară răul
omului nu-l vrea, ci tot binele iubește, folosul sufletului
omului socotește pururea, și totdeauna este Bun întru tot
pururea. Pentru aceea dintâi au făcut pre om, adică pre
Adam, curat, fără de păcate, plin de toate darurile, și
i-au dat toate pre voia lui și l-au făcut să fie fără de
moarte, nici odinioară să nu moară. Și era să-l și mai
cinstească Dumnezeu de ce era cinstit; dar el n-a ascul-
tat învățătura lui Dumnezeu, nici a stătut pe zisa Lui, și
pentru aceea a căzut din binele ce-i dăduse Dumnezeu,
și din cinste în rușine, și de aceea câți se nășteau dintru
dânsul, toți întru acea greșeală se nășteau, și întru acea
osândă de moarte, de mureau pre această lume cu tru-
pul, iar în cealaltă cu sufletul mergeau în muncă nesfâr-
șită și în veci netrecuți.
Însă Milostivul Dumnezeu nici după aceea n-a lăsat
pre om să piară în veci, ci au venit din cer pe pământ, de
S-au născut trupește din Preacurata Fecioara Maria.
Pentru că omul este din trup și din suflet, pentru aceea și
LA BOTEZUL DOMNULUI 607
puternicul Dumnezeu, trupul 1-au spălat și l-au curățit
cu apă, de păcatul lui Adam, iar sufletul cu Duhul Sfânt
l-au curățit și l-au luminat, și acestea amândouă - trupul
și sufletul au dobândit astăzi izbăvire din botezul
Domnului nostru Iisus Hristos.
În mijlocul altor lucruri bune ce au vrut de au făcut
Sfinția Sa pentru noi, și acesta că S-au botezat astăzi în
apa Iordanului, încă nu este lucru mic, ci este mare și
minunat. Pentru Sine nu S-au botezat, că El păcate n-au
avut, ci pentru noi ca să ne arate chip de mântuire și să
ne deschidă cale la Împărăția cerului, că botezul se
cheamă și este cheie Împărăției cerului. Precum a încu-
iat greșeala lui Adam Raiul, așa și botezul l-a descuiat.
Pentru aceea fără de botez nimenea întru Împărăția ceru-
lui nu va intra. Botezul se cheamă lumină, că luminează
sufletul omului și-l scoate din întunericul muncilor de
veci. Se cheamă veșmânt fără de moarte, căci cu sfântul
botez se acoperă păcatele omului și se îmbracă cu viață
fără de moarte. Se cheamă baie de a doua naștere, căci
curățește și spală pre om de păcatul lui; și botezul este
ca și cum ar naște omul de-al doilea rând, fără de
păcate.
Ascultați în ce chip a fost și botezul Domnului nos-
tru Iisus Hristos, pe care îl prăznuim noi astăzi. După
nașterea Domnului nostru Iisus Hristos, cum ați auzit la
Naștere, împărații și filozofii aceia nu s-au întors să
spuie lui Irod după ce s-au închinat lui Hristos, ci și-au
608 CAZANIE
bătut joc de dânsul de l-au lăsat și pe altă cale s-au dus
în țara lor. Pentru aceea s-a scârbit Irod și a trimis de a
tăiat patrusprezece mii de prunci, ca de doi ani și mai
mici. Între acei prunci s-a întâmplat și cinstitul Ioan
Botezătorul, prunc mic în brațele mamei sale Elisaveta.
Vrând și pre dânsul să-l taie, a fugit mama sa cu dânsul,
s-a rugat la Dumnezeu și s-a despicat o piatră și au
trecut în cealaltă parte Elisaveta cu Botezătorul. Îngerul
lui Dumnezeu l-a luat pre dânsul în pustie și l-a hrănit
acolo până a crescut și până a sosit de vârstă de treizeci
de ani. Hrana lui în pustie era miere din flori sălbatice și
odrasle din copacii pustiei. Cuvântul lui Dumnezeu au
venit la dânsul și i-au zis, să lase pustia și să se ducă în
latura jidovească, să mărturisească pocăința în limbile
Galileei.
Toată mulțimea jidovilor mergea la dânsul și își
spovedea păcatele sale și se boteza în Iordan de la
dânsul) Acolo întreba pre Ioan: Au doară ești tu proo-
rocul ? Iar el a zis: Ba, nu sunt eu. Au doară n-a fost
prooroc ? Ba prooroc a fost. Deci nu-1 întreba: au doară
ești prooroc ? ci: au doară ești tu Proorocul ? adică: au
doară ești tu Proorocul Acela de care a zis Moisi, „că un
prooroc vouă va ridica Domnul Dumnezeul vostru din
frații voștri”, adică va să vie un Prooroc mare din
jidovi ? De aceea cugetau jidovii doară cumva să nu fie
Ioan Acela Proorocul, adică Hristos. Pentru aceea îl
întrebau și-i ziceau: au doară ești tu Acela Proorocul ?
Răspuns-a
Ioan și a zis către dânșii: Nu sunt eu Acela, ci vine după
mine; dar eu Aceluia nu sunt vrednic să-i dezleg cure-
lele de la încălțămintele Lui; adică, nu pot pricepe cum
S-au născut Acela. Adevărat mai apoi S-au născut decât
mine, ca un om, însă ca Cel ce este Dumnezeu, este mai
înainte decât mine, după vremea Dumnezeirii Lui. Eu vă
botez pre voi numai cu apă, iar Acela vă va boteza cu
Duhul Sfânt. Acela ține lopata în mâna Sa și vântură
plevele din grâu, adică știutor de inimi este Dumnezeu.
Cunoaște păcătoșii din cei drepți; pre păcătoși osândește
în focul de veci, iar pre drepți îi adună întru Împărăția
cerului.
Oamenii toți mergeau de-1 întrebau: Ce vom face
să ne mântuim ? Și le zicea lor: Cine are două veșminte,
să dea unul celui ce n-are. Cine are pâine, să dea și celui
ce n-are. Au mers și vameșii de l-au întrebat, ce vor face
să se mântuiască; și le-a zis: Feriți-vă de strâmbătate;
mai mult de ce vi se cuvine vouă nu luați. Au mers și
slujitorii de l-au întrebat: dar noi cum vom face să ne
mântuim ? Și le-a zis și acestora: Feriți-vă, pre nimenea
să nu asupriți, pre nimenea nu pârâți; să vă ajungă leafa
voastră ca să vă hrăniți; de la altul nimica să nu luați.
Stând oamenii și gândind toți de Ioan că este el
Hristos, el a răspuns și a zis: Nu sunt eu Acela ce vă
gândiți voi, ci iată-L că vine cu mulțime de oameni.
Vorbind acestea Ioan, au sosit și Hristos să se boteze.
Dacă L-a văzut Mergătorul înainte, a zis către jidovi:
610 CAZANIE
Acesta este Mielușelul lui Dumnezeu Cel ce au luat
păcatele lumii; adică, Acesta este Cel de Care vă spu-
neam eu, Fiul adevăratului Dumnezeu, Cel ce au ridicat
păcatele lumii asupra Sa.
Atuncea au venit Hristos la Ioan și i-au zis: Vino de
mă botează, că pentru aceea am venit. Și I-a zis Ioan:
Mie îmi trebuie să mă botez de la Tine și să-mi pui
capul pentru numele Tău, iar Tu vrei să Te botez eu ?
Iordanul, dacă Te-a văzut, s-a întors și a fugit înapoi,
dar eu cum să cutez să Te botez ? Când Moisi marele
prooroc n-a putut să caute în fața Ta, dar eu cum voi
atinge al Tău Sfânt creștet cu mâini păcătoase ? Iarbă
uscată sunt; cum să mă apropii de focul cel neatins ? Tu
mă sfințește, Doamne, Tu mă botează, Stăpâne, Tu mă
curățește de întinăciunea păcatelor mele, iar eu nu cutez
să Te botez. Și i-au zis Hristos: Ioane, lasă acum aceste
cuvinte că nu este vremea lor. Vremea tainei mântuirii
omenești este; pentru aceea m-am făcut om, pentru
aceea am purtat trup, pentru aceea smerit și sărac m-am
arătat, pentru ca să plinesc toată dreptatea. Deci mă
botează ca să se umple taina mea și înțelepciunea mea
toată. Atunci a grăbit cinstitul Mergător înainte și L-a
botezat. Botezându-L s-au deschis cerurile și Duhul
Sfânt ca un porumb S-au pogorât asupra lui Hristos, și
glas s-a auzit din cer grăind: Acesta este Fiul meu cel
iubit cu care am vrut de am făcut mântuirea oamenilor.

Atuncea au ieșit Hristos botezat din apă. Așa ne învață
pre noi sfinții Evangheliști despre botezul lui Hristos.
Însă Hristos S-au botezat nu pentru Sine, ci pentru
noi; că Lui nu-I trebuia botez. Pentru aceea și cerurile
s-au deschis nu pentru Sine, că Sfinția Sa pururea era cu
Părintele în cer, ci pentru noi, ca să știm că precum s-a
închis cerul omului celui dintâi Adam, pentru greșeala
lui, și pentru dânsul tuturor, așa și pentru botez se des-
chide pruncului aceluia ce se botează. Și Duhul Sfânt
pre care l-a pierdut omul întru acea greșeală dintâi,
atuncea îl dobândește când se botează. De ar putea omul
cu ochii cei trupești să vadă, care lucru nu este cu
putință, fără numai cu ochii cei sufletești, ar vedea la tot
pruncul ce se botează deschizându-se cerurile și Duhul
Sfânt pogorându-se pre acela ce se botează. De la Adam
până la botez se chemau oamenii fiii mâniei lui Dumne-
zeu ce era pre lume, că nici Duhul Sfânt nu era dat
oamenilor, nici iertare de păcate era, nici ruga lor nu era
primită. Pentru aceea nici Împărăția cerului nu era
deschisă pentru greșeala omului celui dintâi. Iar de la
Hristos, preste acela ce se boteză, îndată se pogoară
Duhul Sfânt, cerul i se deschide, este fiu lui Dumnezeu
și moștean Împărăției cerului.
Pentru aceea când botezăm pruncul, atunci îl
întoarcem către apus, de închipuim că-1 lepădăm de
lucrurile dracului cele întunecate și de rușine și de toată
slujba lui, de mândrii, de minciuni, de lăcomii, de
612 CAZANIE
ucideri, de curvii, de toate faptele cele rele. De aceea îl
scuipăm ca pe un drac necurat și spurcat ce este. După
aceea îl întoarcem către răsărit, de închipuim cu aceasta
că-l dăm luminii celei dumnezeiești, lui Hristos Dumne-
zeului nostru, Cel ce luminează tot omul ce se naște în
lume.
Pentru aceea și cu mir se unge întâi în frunte, ca să
nu caute nici să privească lucrurile cele deșarte ale aces-
tei lumi. Se unge la fălci către urechi, ca să-și astupe
urechile de toate sfaturile dracului și de cuvintele cele
deșarte, și să asculte cuvântul lui Dumnezeu și al sfinte-
lor Scripturi. Se unge la gură, în barbă, ca să grăiască cu
gura cuvinte adevărate, și pururea rugă și rugăciune să
ducă lui Dumnezeu, să-I mulțumească de toate darurile
Lui, iar de cuvintele cele grozave și spurcate să se
lepede. Se unge în spate, ca să cunoască pre Cel ce Și-a
dat spatele Sale spre răni pentru păcatele noastre, și
lemnul acela al Crucii l-a purtat pre spatele Sale de L-a
dus la răstignire pentru mântuirea a toată lumea: Se
unge în piept, ca să nu-și aducă aminte de lucruri rele și
drăcești, ci pururea să-și aducă aminte și să gândească
de binele de veci și de Împărăția cerului. Se unge la
mâini, ca să facă cu dânsele bine, pururea să le tindă
spre rugăciune și spre milostenie, și să le ferească de
apucări și de alte fapte rele.
Așijderea și părul capului nu se tunde în zadar, ci ca
să priceapă înțelepciunea lui Dumnezeu întru zidirea
omului; căci capul lui nu este plecat în pământ ca al
dobitoacelor și al hiarelor, ci este drept în sus tocmit de
Dumnezeu, ca puterea minții și a înțelepciunii ce este
întru dânsul, să nu fie plecate numai spre lucrurile lumii,
ci să fie îndreptate în sus către Dumnezeu.
Pentru aceea, iubiții mei creștini, câți vă botezați în
numele Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt, să nu
spurcăm sfântul botez cu lucruri și cu fapte rele, ci câte
am făgăduit întru sfântul botez să ne nevoim a face; că
ne-am făgăduit cuvântul Evangheliei să ascultăm, învă-
țătura lui Hristos să facem, mântuirea noastră să agoni-
sim, Împărăția cerului să căutăm, pe dracul să urâm, de
lucrurile lui să ne ferim, curvie să nu facem, să nu apu-
căm cu nedreptul, să nu ne învrăjbim unul cu altul, să nu
osândim pre altul, să nu fim nemilostivi, neîndurați,
mândri și măreți; să nu avem nici un lucru al diavolului,
ci întru lucrurile lui Hristos să ne învățăm; să avem
curăție, iubire către străini, dragoste către tot creștinul,
nădejdea în Dumnezeu, milostenie spre săraci, facere de
bine întru vrăjmașii noștri cei trupești, răbdare în năpăș-
tile trupului, plecare întru cei mari și întru cei mici,
răbdare întru poftele trupului. Acestea toate și încă și
mai multe ne-am făgăduit că vom face.
Pentru aceea, iubiții mei creștini, acestea să ținem,
acestea să facem. Să nu ne arătăm nemulțumitori și
neînțelepți. Să cinstim pre Hristos. Să proslăvim acestă
zi împărătească, nu cu praznice păgânești, nu cu beții și
614 CAZANIE
cu cuvinte deșarte, cu jocuri și cu cântece. Căci cu
aceste lucruri nu se face spre plăcere lui Dumnezeu, ci
de ne vom smeri pentru Hristos Cel ce S-au smerit până
la moarte pentru noi, de vom posti pentru Cel ce a gustat
fiere. Atuncea se mulțumește lui Dumnezeu, de vom fi
ocărîți pentru dragostea lui Hristos, Care a fost pentru
noi ocărât. Atuncea vom avea dar de la Hristos, de vom
fi ocărîți, de vom fi izgoniți, de vom fi închiși. Și încă și
altceva rău de vom păți pentru dragostea lui Hristos și
pentru dreptate, atuncea să ne veselim, atuncea să ne
bucurăm, că multă plată avem întru Împărăția cerului,
cum zice Însuși Hristos).
Să primească Dumnezeu praznicul și sărbătoarea
noastră. Aici să ne învrednicească să petrecem viață cu
pace fără de primejdii, fără de păcate, fără de smintele,
cinstiți de Dumnezeu și de oameni, acolo să ne învred-
nicească în cetele tuturor sfinților, în viața de veci, în
cinstea aleșilor, întru binele acela pre care omul nici cu
ochii a văzut, nici cu urechile a auzit, nici cu mintea
poate să gândească, unde este frumusețe neputredă și
veselie netrecută, pre care noi toți să o dobândim pentru
Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine laudă,
cinste, închinăciune și mare cuviință, cu al Său fără de
început Părinte și cu Preasfântul și făcătorul de viață
Amin.
CAZANIE
A DOUA IARĂȘI LA BOTEZUL

DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS
„Veni Iisus din Galileea la Iordan către Ioan

să se boteze de la dânsul” (Mat. 3, 13).
Când a făcut Moisi, pentru locașul lui Dumnezeu,

cortul științei, întru acea vreme a făcut un vas de spălare
din oglinzile femeilor, întru care vas se spălau preoții
când vreau să intre în cortul științei ca să aducă jertfă lui
Dumnezeu. Cortul este Biserica creștinească, că așa zice
Duhul Sfânt la Cântarea Cântărilor: „Bune sunt fetele
Ierusalimului, ca niște sate ale Kidarului și ca o piele ce
se cheamă solomon“. Vasul de spălare însemna sfântul
botez, care om va vrea să intre în cortul Bisericii ca să
se închine pre sine lui Dumnezeu în veci, întâi se cade
lui ca să se spele cu sfântul botez; căci creștinilor, cu
oamenii cei necredincioși și nebotezați, nu se cade a
avea prieteșug. Pentru aceea zice Proorocul David: „Cu
cei necurați nu voi ședea”. Iar acum, în aceste vremi,
mai drag le este creștinilor a ședea cu turcii și cu evreii
cei nebotezați. Cortul acela se înțelege și Împărăția
cerului, că așa zice Psalmistul: „Cât sunt de iubite
616 CAZANIE
lăcașurile tale Doamne al puterilor”. Cine va vrea să
meargă la acel cort al Împărăției cerului, întâi se cade ca
să se spele întru acel vas al sfântului botez; că fiecare
om necredincios și nebotezat, nu poate să intre întru
Împărăția cerului, de oarece așa au zis Hristos: „Cine nu
se va naște din apă și din duh, nu va putea să intre întru
Împărăția lui Dumnezeu”.
Deci, pentru aceea sfântul botez se află întru laudă
mare, că fără de botez nu pot intra oamenii nici în
Biserică creștinească, nici întru Împărăția cerului. Are
sfântul botez și pentru aceea laudă mare, că și Însuși
Hristos S-au botezat în apa Iordanului, precum zice
Matei Evanghelistul grăind: „Veni Iisus din Galileea la
Iordan către Ioan ca să se boteze de la dânsul”. Pentru
aceea S-au botezat Hristos, pentru ca să ne tocmească
nouă taina botezului.
Deci, dintru această arătare poftesc eu a face învă-
țătură de toate tainele Bisericii care sunt semne văzute
de mila lui Dumnezeu cea nevăzută, că prin așezămân-
turile acelea, adică prin taine, prin nevedere varsă Dum-
nezeu milă spre sufletele noastre. Drept aceea poftesc să
vă arăt întru această voroavă a mea, ce fel de materie
este a fiecăreea taine, ce fel de formă este și de ce folos
ne sunt acele taine; numai rog pre Hristos Dumnezeu de
ajutor și pre dumneavoastră de ascultare.

Văzut-a proorocul Zaharia un sfeșnic de aur pe care
erau șapte făclii). Sfeșnicul acela însemna Sfânta Bise-
rică, iar șapte făclii însemnau șapte taine ale Bisericii,
care taine se află pururea în Biserica cea dreptmăritoare.
Întâia taină a Bisericii este sfântul botez de care po-
menește Însuși Hristos grăind : „Cel ce va avea credință
și se va boteza, mântuit va fi; iar cel ce nu va avea
credință, osândit va fi“.
Materia sau lucrul botezului este apa, iar forma sau
închipuirea lui sunt cuvintele acestea: „Se botează robul
lui Dumnezeu (sau roaba lui Dumnezeu) în numele
Tatălui și al Fiului și al Duhului Sfânt“.
Folosul botezului este, că în ce ceas se botează
omul, rămâne slobod de păcatul celui dintâi zidit, întru
care se nasc toți oamenii, după cuvântul cântătorului de
psalmi.): „Că iată întru fărădelegi sunt început și întru
păcate m-a născut maica mea”.
Și acesta este folosul botezului, că cine se botează,
întru Hristos se îmbracă, că așa grăiește Pavel Apos-
tolul: „Câți în Hristos v-ați botezat în Hristos v-ați
îmbrăcat”.
Și aceea este folosul botezului, că cine se botează,
acela se face trupul lui Hristos, care este Sfânta Biseri-
că, adică neamul creștinesc, după cum scrie Sfântul
618 CAZANIE
Apostol Pavel grăind: „Noi toți într-un trup ne-am
botezat”.
aceluia se deschid cerurile, precum s-au deschis cerurile
lui Hristos când S-au botezat în râul Iordanului, că așa
grăiește Matei Evanghelistul: Botezându-se Iisus și
îndată ieșind din apă, se deschiseră Lui cerurile.
Și aceea este folosul botezului, că precum S-au
pogorât Duhul Sfânt spre Hristos în chipul porumbului
când S-au botezat Hristos în apa Iordanului, așa și
acum, care om se botează, și pre acela întru nevedere se
pogoară Duhul Sfânt și locuiește în inima lui; și pentru
aceea zice Apostolul Pavel: „Trimise Dumnezeu pre
Duhul Fiului său întru inimile noastre care strigă, avva,
Părinte”.
acela se face Fiu lui Dumnezeu. Precum către Hristos,
când S-au botezat în apa Iordanului, zise către Dânsul
Dumnezeu Părintele din cer: „Acesta este Fiul meu cel
iubit, întru care bine am voit“, așa și acum către omul
care se botează, zice Dumnezeu Părintele din ceruri,
măcar că nu auzim noi glasul acela: „Acesta este Fiul
meu cel iubit întru care bine am voit”.
A doua taină este ungerea cu mir, de care taină
pomenește Sfântul Apostol Pavel zicând: „Dumnezeu
care ne-au uns pre noi, Acela pre noi ne-au și pecetluit”.
Materia sau lucrul ungerii cu mir, este untdelemn ames-
tecat cu balsam și cu alte unsori cu bună mirosire, care
se sfințește de trei arhierei sau de singur patriarhul, și se
împarte preoților de arhiereul locului, pentru Sfânta
pecetluire.
Forma sau închipuirea lui sunt aceste cuvinte:
„Pecetea darului Sfântului Duh“.
Folosul ungerii cu mir este, că cine va fi uns cu
sfântul mir, unul ca acela se face tare și întrarmat viteaz
al lui Hristos împotriva a toate felurile de înșelăciuni și
supărările vrăjmașului celui sufletesc. Viteaz ca acela
era Apostolul Timotei, către care a zis Pavel Apostol:
„Pătimește ca un viteaz bun al lui Hristos”.
Folosurile ungerii cu mir vom putea înțelege din
Legea cea Veche, că pre cine ungea cu unt de lemn,
acela era preot, sau împărat, sau prooroc. Uns-a cu unt
de lemn pre Aaron și atuncea el a fost preot mai mare
Legii celei Vechi. Uns-a pre Saul cu unt de lemn și
numai decât a fost împărat Israilitenilor. Uns-a pre
David cu unt de lemn, și pentru acea unsoare ajunse
împărat și prooroc. Așa și acum, pre cine ung cu sfântul
mir, acela se face preot și poate singur pre sine să se
închine jertfă lui Dumnezeu. Se face împărat, că
împărățește preste trupul său, spre gândirile și spre
poftele sale cele trupești. Se face și prooroc, că de
620 CAZANIE
atuncea poate ști tainele lui Dumnezeu, care arată
Dumnezeu proorocilor.
A treia taină este Sfânta cuminicătură, trupul și sân-
gele lui Hristos, de care taină pomenește Însuși Hristos
zicând): „ De nu veți mânca trupul Fiului omenesc și de
nu veți bea sângele lui, nu veți avea viață întru voi“.
Datu-ne-au și Însuși Hristos învățătură cum să o facem,
atunci când au făcut cina cea de taină cu Ucenicii Săi,
precum scrie Matei Evanghelistul), ,,Că luând pâine și
binecuvântând au frânt și au dat Ucenicilor săi, zicând:
Luați de mâncați, acesta este trupul Meu, care pentru
voi se frânge întru iertarea păcatelor. Așijderea și paha-
rul după cină, zicând: Beți dintru acesta toți, că acesta
este sângele Meu al legii celei nouă, care pentru voi și
pentru mulți se varsă întru iertarea păcatelor”.
Materia Sfintei cuminicături este pâine de grâu
curat, dospită. Este și vinul amestecat cu puțină apă,
însemnând împungerea coastei lui Hristos cu sulița,
pentru care scrie Ioan Evanghelistul): „Și unul din ostași
cu sulița coasta lui a împuns, și îndată a ieșit sânge și
apă”.
Forma sau lucrul tainei acesteea sunt cuvintele
acestea, la pâine, ce zice preotul: „Trimite Duhul tău cel
Sfânt preste noi și preste acestea ce sunt puse înainte
daruri, și fă pâinea aceasta cinstit trupul Hristosului
tău”. Așijderea și la vin când zice: „Iar ce este în
paharul acesta cinstit sânge al Hristosului tău; prefăcân-
du-le pre dânsele cu Duhul tău cel Sfânt”. Aceste cuvin-
te zicându-le preotul, întru acel ceas acea pâine și acel
vin se face trupul și sângele lui Hristos.
Folosul tainei acesteea este, că întru noi creștinii cei
credincioși, când mâncăm pre Sfânta taină a Sfintei
cuminicături și întrebăm de tainele ei, înțelegem de
minunate taine, care se află acolo.
E minunată taină când Hristos, Care este în cer de-a
dreapta lui Dumnezeu Părintelui Său, Același Hristos
numai decât Se află și pe pământ în Sfânta cumini-
cătură.
Minunată este și acea taină, că Hristos fiind unul,
numai decât Se află întru nenumărate fărâmituri, care se
află preste toată lumea.
Minunată taină este și aceea, că Hristos Dumnezeul
nostru, fiind om deplin de vârstă, Se închipuiește într-o
fărâmă mică.
Minunat lucru este și acela și taină de minunare:
măcar că este zdrobită pâinea întru mii de fărâme, sau în
mai multe părți, așijderea și vinul întru atâtea picături să
fie împărțit, însă în toate părțile sau fărâmile și întru fie-
care picătură cea mai mică a vinului, Se află Hristos
întreg.
622 CAZANIE
Minunată taină și aceea este a sfintei cuminicături, că
acolo asemănarea pâinei și a vinului, numai singure fără
de adeverința sa se află, că atuncea adeverința pâinei se
face trupul lui Hristos și firea vinului se întoarce în
sângele lui Hristos.
Minunată este și acea taină, că alte bucate când le
mâncăm, bucatele acelea se fac trupul nostru și se mis-
tuiesc întru dânsul, iar când mâncăm trupul și sângele
lui Hristos întru Sfânta cuminicătură, întru acel ceas noi
ne facem trupul lui Hristos, ne întoarcem în trupul Lui și
petrecem întru Dânsul.
Minunată este și acea taină, că noi nu vedem pre
Hristos în taina Sfintei cuminicături, iar cui vrea Hris-
tos, acolo Se arată. S-au Arătat Hristos necredinciosului
Amfilog împăratului sarachinesc, care a venit în Ierusa-
lim la Biserică la slujba lui Dumnezeu, și la liturghie a
văzut pre Hristos în taina Sfintei cuminicături, ca pre un
prunc mititel, pre Care a tăiat preotul la altar. N-au putut
înțelege aceste taine minunate evreii, care, când au zis
Hristos, precum este scris la Evanghelia Sfântului Ioan):
„Pâinea care voi da eu vouă, trupul meu este pre care
am dat Eu pentru mântuirea lumii“, ei au răspuns:
„Cum va putea să ne dea nouă Acesta a mânca trupul
său ?“
Și acesta este folosul Sfintei cuminicături, că cine
mănâncă trupul și sângele lui Hristos, acela întru Hristos
și Hristos întru dânsul petrece; așa zice Însuși Hristos:
„Cel ce va mânca trupul meu și va bea sângele meu,
întru mine petrece și Eu întru dânsul”.
Este folos și acela al Sfintei cuminecături, că cine
mănâncă trupul și sângele lui Hristos, acela dobândește
viața de veci; așa zice Însuși Hristos: „Cel ce va mânca
trupul meu și va bea sângele meu, va avea viața de
veci“.
A patra taină este pocăința, de care au pomenit
Hristos, zicând pentru Galileeni, pre care i-a ucis Pilat,
și de Ierusalimleni, preste care căzu turnul Silomului și
i-a omorât, precum mărturisește Sfântul Luca bunul ves-
titor), grăind: „Au doară vi se pare vouă, că Galileenii
aceștia au fost mai păcătoși decât toți Galileenii ceilalți,
căci pătimiră așa ? Ba, ci vă grăiesc vouă: de nu vă veți
pocăi, toți întru acel chip veți pieri. Sau cei optsprezece
asupra cărora căzu turnul Silomului și-i omorî pre ei, au
doară vă pare că aceia au fost mai datori decât toți care
locuiau în Ierusalim ? Ci vă grăiesc vouă: de nu vă veți
pocăi, toți întru acel chip veți pieri”.
Materia pocăinței se împarte în trei părți. Cine pof-
tește a se pocăi, unul ca acela este dator ca să aibă zdro-
bire inimii, că așa grăiește căntătorul de Psalmi): „Inima
zdrobită și smerită Dumnezeu nu o va urgisi”. Cine se
pocăiește este dator să facă mărturisire deplin și să
nu ascundă nici un păcat înaintea duhovnicului său.
624 CAZANIE
Atuncea, pentru mărturisirea lui cea adevărată, Dumne-
zeu îi va ierta lui toate păcatele, că așa zice Proorocul
David): „Mărturisi-voi spre mine fărădelegile mele
Domnului și tu ai iertat necurăția inimii mele“. Încă cine
se pocăiește este dator ca să facă deplin pentru păcatele
sale, precum a făcut zaheu, care jumătate din avuția sa a
împărțit săracilor, și de la cine ce a luat cu nedreptul, cu
patru părți a întors mai mult, că așa a zis către Hristos:
„Doamne, iată jumătate din avuția mea voi da săracilor,
și de am năpăstuit pre cineva, cu patru părți voi da mai
mult“. Atunci Hristos au iertat păcatele lui și-i dădu
mântuire zicând lui: „Astăzi s-a făcut mântuire casei
acesteea“. Așa și acum cine va face pocăință de ajuns
pentru păcatele sale, de va posti, sau de va face metanii,,
sau de va împărți milostenie săracilor, sau de va face
altă pocăință care i-a dat duhovnicul lui, omului aceluia
iartă Hristos păcatele lui și-i dăruiește mântuire zicând:
Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteea.
Forma pocăinței sunt acele cuvinte ce zice preotul
către cel ce se spovedește: „Fiule, te iartă pre tine
Hristos Dumnezeu, pe nevăzute, și eu”. Cu acele cuvin-
te îl face pre dânsul slobod de toate păcatele ce a
mărturisit el.
Folosul pocăinței este, că cine se pocăiește de păca-
tele sale cu toată inima, măcar de ar fi și făcut toate
păcatele ce se află în lume, îi va ierta lui Dumnezeu
păcatele lui, numai de se va pocăi cu toată inima și se va
făgădui că nu va mai face acele păcate, că Dumnezeu
este cu inimă milostivă și nu poftește moartea omului
păcătos, ci poftește să se pocăiască și să se întoarcă
către Dumnezeu din calea cea rea, adică de la lucrurile
cele rele; că așa zice Însuși Dumnezeu: „Nu voiesc
moartea păcătosului, ci voiesc ca să se întoarcă el de la
calea sa cea rea și să fie viu”.
Folosul pocăinței este și acesta, că cine face păcate,
acela este fiul diavolului; așa au grăit Hristos către
evreii care făceau păcate: „Voi sunteți fiii diavolului
părintele vostru“. Iar dacă se pocăiește omul de păcatele
sale, îi pare rău pentru că le-a făcut, le spovedește la
duhovnic și face pocăință din destul, adică de ajuns, se
face din fiul diavolului, fiu lui Dumnezeu, și poate grăi
către Dumnezeu: „Tatăl nostru care ești în ceruri”.
A cincea taină a Bisericii este preoția, pre care taină
pomenește împăratul David grăind: „Preoții lui se vor
îmbrăca întru mântuire”.
Întru acea taină a preoției se încheie și orânduiala
episcopească, că episcopul se cheamă arhiereu, adică
preotul cel mai mare, și numai cu atâta se desparte de
preoți, că el face pre alți oameni a fi preoți, iar preoții
aceea nu pot să facă. Episcopul poate să facă și mirul,
iar preoții nu pot să lucreze, ca să sfințească mirul, ci
numai iau de la episcop.
626 CAZANIE
Materia preoției este punerea mâinilor pre capul
aceluia care vrea să se preoțească, sau voiește a dobândi
acel dar. Pentru aceea Apostolul Pavel scrie la cartea
cea dintâi către Timotei (5, 22), grăind către dânsul: „Să
nu pui pre nimenea mâna numai decât, nici te împreuna
cu păcatele cele străine”.
Iar forma preoției este rugăciunea ce zice arhiereul:
„Dumnezeiescul dar“ și celelalte. Când citește arhiereul
acea rugăciune, întru acel ceas rămâne omul acela preot.
Folosul preoției este, că preoții iartă păcatele
oamenilor, care se pocăiesc și-și mărturisesc păcatele
lor; așa au zis Hristos către preoți: „Cărora veți ierta
păcatele, se vor ierta; iar cărora veți ținea, vor fi ținute“.
Pentru aceea, în Legea cea Veche, preotul cel mai mare
avea pre sine o tăbliță de aur pre care erau săpate cuvin-
tele acestea: „Sfântul lui Dumnezeu”, că preotul iartă
păcatele oamenilor și pre oamenii cei păcătoși îi face
sfinți, când se pocăiesc și ei și nu mai fac păcat.
Folosul preoției este și acesta, că preoții se rogă lui
Dumnezeu pentru toți oamenii, ascultând de Sfântul
Apostol Pavel care zice: „Deci vă rog pre voi, mai
înainte de toate a face rugăciuni și cereri și bune mulțu-
miri pentru toți oamenii, pentru împăratul și pentru toți
care sunt sub biruința lui, ca să petrecem viață lină și
fără gâlceavă, în toată credința bună și în curăție”. Pen-
tru aceea, în Legea cea Veche, preotul cel mai mare
purta în spatele sale două pietre de zmaragd, pe care
erau săpate numele celor douăsprezece seminții ale nea-
mului lui Israil; pe un zmaragd erau șase nume și pe
altul iar erau șase, pentru ca apropiindu-se preotul către
jertfelnic, să pomenească pre toți oamenii și numele lor,
și să se roage pentru ei lui Dumnezeu.
Și acesta este folosul preoției, că preoții învață pre
oameni credința și lucrurile lor cele bune. Preoților ca
acelora li se cade cinste îndoită, după cuvântul lui Pavel
Apostol: „Preoții întru cinste îndoită să se învredniceas-
că, încă mai vârtos care se ostenesc în cuvântul învățătu-
rii”. Pentru aceea, în Legea Veche, preotul cel mare
avea pre Engolpiul lui scrise aceste două cuvinte:
„Urim” și „Tumim“, adică învățătura și dreptatea, că
preotul este dator a învăța pre oameni și a grăi fiecăruia
drept. Pentru aceea același preot mare al Legii celei
Vechi, pre la marginile veșmântului său, avea clopoței
de aur, că preotul se cade a fi asemenea clopotului, căci
clopotul deșteaptă pre oameni ca să se scoale la rugă-
ciune. Așa și preotul este dator ca să îndemne pre
oameni spre rugă. Dator este să învețe pre oameni ca să
vie la Biserică, să se roage lui Dumnezeu, să facă lucru-
rile cele bune și să se ferească de păcate.
A șasea taină este căsătoria, adică cununia, de care
taină pomenește Apostolul Pavel zicând: „Cinstită este
nunta și patul nespurcat“.
628 CAZANIE
Materia căsătoriei sunt acele două fețe, care se îm-
preunează, adică omul și femeia. Încă materia căsătoriei
este vrerea de bună voie a omului și a femeii, când se
învoiesc ei a petrece într-un loc până la moartea lor și a
avea unul pre altul prieten.
Forma căsătoriei sunt cuvintele sau semnele cu care
junele, adică bărbatul și cu fata, adică femeia, arată
înaintea preotului făgăduință.
Multe folosuri sunt ale căsătoriei, că pentru aceea
au tocmit Dumnezeu căsătoria petrecând omul întru
această lume, ca să aibă ajutor ; așa au zis Însuși Dum-
nezeu): „Nu este bine să petreacă omul singur, ci să-i
facem lui ajutor”. Și pentru aceea au tocmit Dumnezeu
căsătoria, pentru ca să se înmulțească oamenii în lume;
așa au zis Însuși Dumnezeu către Adam și către Eva):
„Creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și-l stăpâ-
niți pe dânsul“. Încă și pentru aceea au tocmit Dum-
nezeu căsătoria, ca având omul femeia lui, să poată
scăpa de păcatul trupesc și de preacurvie; așa grăiește
Sfântul Apostol Pavel: „Pentru curvie fiecare om să aibă
femeia lui și fiecare femeie să aibă bărbatul său“.
A șaptea taină, cea de pe urmă, este ungerea cu unt
de lemn, adică maslul, care se face numai oamenilor ce-
lor bolnavi. De această taină pomenește Sfântul Apostol
Iacov, grăind: „De va boli cineva întru voi, să cheme

preoții Bisericii și să facă rugăciune pentru dânsul,
ungându-1 cu unt de lemn întru numele lui Dumnezeu”.
Materia acestei taine este singur unt de lemn sfințit
de preoți.
Iar forma se încheie întru rugăciunea ce zic preoții,
ungând pre cel bolnav cu unt de lemn, adică: „Părinte
Sfinte, doctorul sufletelor și trupurilor noastre“ și
celelalte.
Folosul acestei taine este în două chipuri, când ung
pre omul cel bolnav cu unt de lemn și se roagă lui Dum-
nezeu pentru dânsul, poate acel bolnav să se tămă-
duiască, încă și păcatele lui să se ierte; că așa grăiește
Iacov Apostolul: „Rugăciunea credinței va mântui pre
cel bolnav și-l va ridica pre el Dumnezeu, și de va avea
păcate, se vor ierta lui.
Folosurile tuturor tainelor încă se mai află și altele.
Dintru acele șapte taine, patru sunt care se pot repe-
ta: Sfânta cuminicătură, pocăința, căsătoria (adică cunu-
nia) și maslul; că poate Hristos și a doua oară a fi jertfit
și de multe ori întru Sfânta liturghie și întru taina Sfintei
cuminicături. Poate omul și a doua oară și de multe ori
să se spovedească de păcate, când va cădea în vreun
păcat. Poate omul să ia și altă femeie când îi va muri
femeia; așijderea și femeia poate merge după alt bărbat,
630 CAZANIE
de-i va muri cel dintâi. Putem omului să-i facem și altă
dată maslu, de se va îmbolnăvi și a doua oară.
Și iarăși sunt trei taine ale Bisericii, care nu se
repetă botezul, ungerea cu sfântul mir și preoția; că cine
va fi botezat, uns cu mir și a ajuns la preoție, unul ca
acela a doua oară nu se poate să se boteze, nici să se
ungă cu mir, nici să se sfințească la rânduiala preoției,
că acele trei taine semnează pre sufletul omului semnare
sufletească a Duhului Sfânt, care în veci nu se poate
șterge; și pentru semnul acela se desparte omul cel
botezat, de cel nebotezat, cel uns cu sfântul mir, de la
cel ne uns, și preotul de la mireanul cel nesfințit. De
semnul care însemnează Dumnezeu pre sufletul omului,
prin sfântul botez, ne aduce aminte Sfântul Apostol
Pavel la cartea către Efeseni (4, 30), grăind: „Să nu
scârbiți pre Duhul lui Dumnezeu cel Sfânt de la care v-
ați însemnat în ziua izbăvirii“. De semn care însemnea-
ză Dumnezeu spre sufletul omului, pomenește același
Apostol Pavel la a doua carte către Corinteni (1, 21),
grăind: „Dumnezeu cel ce ne-au uns pre noi, care ne-au
și însemnat“. Cu semnul care însemnează Dumnezeu
spre sufletul omului prin mâinile preoților, scrie același
Pavel Apostol la a doua carte către Timotei (1, 6): „Îți
aduc aminte ca să încălzești darul lui Dumnezeu care
petrece întru tine, cu punerea mâinilor mele; că nu ne-au
dat Dumnezeu duhul temerii, ci al puterii și al dragostei
și al minții curate”.
Dreptmăritorilor creștini, acum putem înțelege cum este
dreaptă Biserica noastră, că ține toate tainele ce au
tocmit Hristos, și acela este semn dreptei Bisericii
noastre.
Din credința care ține Biserica noastră, mulți
oameni s-au depărtat, și încă mai înainte de sfârșitul
lumii mai mulți se vor depărta; că așa grăiește Pavel
Apostol: „În vremile cele de apoi se vor depărta oare-
care din credință, luând aminte duhurilor înșelătoare și
învățăturilor drăcești”.
Și acela este semn dreptei Bisericii noastre, că ea se
află pururea întru supărare de oamenii cei necredincioși;
că așa grăiește Apostolul Pavel: „Toți care vor umbla cu
bună credință și vor locui întru Iisus Hristos vor fi
izgoniți”.
Și acela este semn dreptei credinței și Bisericii
noastre, că ea niciodată nu este biruită, măcar de și
supără vrăjmașii Biserica lui Dumnezeu și poftesc a
dezrădăcina neamul creștinesc, însă niciodată nu-1 vor
sfârși; că așa au zis Însuși Hristos: „Porțile iadului nu o
vor birui”. Porțile iadului se înțeleg păgânii, ereticii și
toți oamenii cei necredincioși, că ei ca niște porți ale
iadului, pre oameni, cu învățătura lor și cu supărarea lor,
îi duc la iad.
Și acela este semn credinței noastre pe care păzește
dreapta Biserica noastră, că pentru credința noastră cea
632 CAZANIE
dreaptă se fac minuni în lume; că așa au zis Hristos: „De
veți avea credință ca un grăunț de muștar, veți zice
muntelui acestuia: mută-te de aici, și se va muta”.
Și acela este semn dreptei Bisericii noastre, că
oamenii care mor întru Biserica și întru credința noastră,
cu lucrurile cele bune, se fac sfinți; pre care sfinți, întru
neputrede trupuri, avem și până în ziua de astăzi. De ar
avea Biserica noastră credință rea, nu s-ar face oamenii,
pentru acea credință, sfinți; că așa grăiește Apostolul
Pavel: „Fără de credință nu este putere a plăcea lui
Dumnezeu”.
Încă mai este semn credinței și Bisericii noastre
dragostea; că au zis Hristos: „Dintru aceasta vă vor
cunoaște pre voi că sunteți ucenicii mei, de veți avea
dragoste între voi“.
Drept aceea să avem și noi dragoste unul către altul;
să ținem cele șapte taine ce au tocmit Hristos și să
păzim și dragostea ce poruncește Hristos să ținem.
Atunci toate neamurile vor mărturisi căci credința și
Biserica noastră este dreaptă și se vor întoarce spre
credința noastră și cu noi dimpreună vor dobândi
Împărăția cerului în vecii vecilor. Amin.
DUMINICII DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

HRISTOS
(Ev. Matei IV, 12-17)
Frați creștini,
Sfânta Biserică a rânduit ca, la fiecare praznic
mare, să fie prăznuire și înainte și după praznic, pentru
ca îna- inte de praznic să ne pregătim prin pocăință și
prin fapte bune, iar după praznic să aducem mulțumire
lui Dumne- zeu care ne-au învrednicit să prăznuim cu
toată vredni-cia creștinească. Sfinții Părinți au rânduit ca
Evanghe-liile, care se citesc în zilele dinaintea
praznicelor, cât și cele care se citesc în zilele de după
praznice, să aibă potrivire și asemănare cu scopul
praznicului. De aceea în Duminica înainte de Botez s-au
citit cuvintele Evan-gheliei care cuprind viața și traiul
Sfântului Ioan Bote-zătorul, iar astăzi s-a citit
Evanghelia care istorisește despre prinderea și
închiderea Sfântului Ioan Boteză-torul și despre ce au
făcut Domnul după aceasta.
„În vremea aceea, auzind Iisus că Ioan a fost dus în
închisoare, au plecat în Galileea”,
Sfântul Ioan Botezătorul mustra pre Irod, cel care
stăpânea a patra parte din Palestina fiindcă, trăind
fratele său Filip, îi luase pre soția lui, Irodiada. Pentru
aceasta, Ioan îi zicea lui Irod: „nu-ți este îngăduit să ții
pre femeia fratelui tău”. „Însă Irod, spune Sfântul
Evanghelist Luca, fiind mustrat de Sfântul Ioan pentru
Irodiada, femeia lui Filip, fratele său, și pentru toate
relele care le făcuse Irod, a adăugat la toate celelalte rele
și pe aceea că a închis pre Ioan în temniță”. Deci când
au auzit Iisus că Irod a închis pre Ioan în temniță, atunci
au plecat din Iudeea în Galileea, unde locuiau atunci și
iudei și păgâni. Iisus Hristos au plecat din Iudeea, nu de
teama primejdiei, și vrăjmășiei lui Irod, căci de cine
avea să se teamă Acela, de Care se înfricoșează și se
cutremură cele cerești și cele pământești ? A plecat, nu
pentru că s-au temut de iudeii care-L zavistuiau, că-L
vor da în mâinile lui Irod să-L închidă în temniță, ca și
pre Ioan, căci când au voit El, atunci de bunăvoie s-au
dat în mâinile lor a pătimit și S-a răstignit și S-au
îngropat. Ci au plecat din Iudeea ca să arate și cu fapta
ceea ce au învățat prin cuvinte, zicând; „Când vă izgo-
nesc pre voi din cetatea aceasta, fugiți în cealaltă”. A
plecat din Iudeea ca să ne învețe că nu se cade să stăm
în calea mâniei, ci să fugim din locul unde este în
primejdie sufletul sau viața noastră.
„Și părăsind Nazaretul, au venit de au locuit în
Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon și
Neftalim”.
Iisus Hristos au crescut în Nazaret, unde au stat
multă vreme. Pentru aceasta mulți socoteau că Nazaretul
DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI 635
este patria Lui și Îl numeau Nazarinean. Însă Iisus au
plecat din Nazaret, când au auzit că l-au închis pre Ioan
în temniță și au venit de au locuit în Capernaum, care
era un oraș în Galileea, lângă mare, în hotarele
pământului urmașilor lui Zabulon și ai lui Neftalim. A
descris Evanghelistul cu amănunte provincia, cu starea
locului și hotarele Capernaumului, ca să arate că s-au
împlinit cuvintele cele prorocite de proorocul Isaia cu
privire la aceasta. A plecat din Nazaret și s-au dus în
Capernaum, nu numai ca să ne învețe pre noi să fugim
din calea primejdiilor, ci, așa cum spune Evanghelistul
mai departe.
„Ca să se împlinească ceea ce s-a zis prin Isaia
proorocul, care zice: pământul lui Zabulon și pămân-
tul lui Neftalim, cum mergi spre mare, dincolo de
Iordan, Galileea neamurilor, poporul care stătea în întu-
neric, a văzut lumină mare și celor ce ședeau în latura și
în umbra morții, lumina le-au răsărit”.
Locuind în Capernaum, Iisus au împlinit prorocia
lui Isaia, care a prorocit spunând că pământul lui Zabu-
lon și pământul lui Neftalim, adică pământul acestor
două neamuri, care se află în calea ce duce pe lângă
mare, dincolo de Iordan, unde este Galileea, în care
locuiau și păgâni, va vedea lumină mare. Pământul lui
Zabulon și pământul lui Neftalim, adică iudeii cei din
neamul lui Zabulon și al lui Neftalim, din Galileea în
care locuiau neamurile păgâne, ședeau întru întuneric,
fiindcă nu cunoșteau pre Iisus Hristos, deși proorocii
L-au vestit de demult și L-au propovăduit. Dar când au
venit Iisus în pământul lui Zabulon și al lui Neftalim și
i-au chemat, au văzut și au cunoscut că Iisus este lumina
cea mare, lumina cea fără de început, care luminează
pre tot omul ce vine în lume, adică El este Dumnezeul
cel adevărat. Atunci, au crezut în El cei mai aleși dintre
Apostoli: Petru, Andrei, Iacov și Ioan, care erau din
Galileea și pescuiau în marea de care vorbește proorocul
Isaia. Astfel, poporul lui Israel din aceste părți, care
ședea în întuneric, a văzut lumină mare. Despre păgânii
acelor locuri, proorocul spune că ședeau în latura, adică
se aflau în necredință, neînchinindu-se adevăratului
Dumnezeu, și în umbra morții, adică în păcat, care se
mai numește și umbra morții fiindcă omoară sufletul,
fără să-l risipească, precum risipește moartea trupul.
Acestor, păgâni, le-a răsărit lumina, adică pe neașteptate
li s-au arătat Hristos și i-au luminat, deși ei nici nu
nădăjduiau și nici nu așteptau pre Izbăvitorul și
Mântuitorul lumii.
„De atunci, au început Iisus să propovăduiască și să
spună: pocăiți-vă, căci s-a apropiat Împărăția cerurilor”.
Abia după ce l-au închis pre Ioan în temniță, au
început Domnul propovăduirea Sa, nu mai de vreme,
pentru că era nevoie să propovăduiască mai întâi Ioan
Botezătorul despre Hristos. Ioan a grăit între multe alte
mărturii, și pe aceasta: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel
ce ridică păcatul lumii ! ”, mărturisind pre Iisus ca Fiu al
lui Dumnezeu și Mântuitor al neamului omenesc. Deci
Iisus Hristos n-au propovăduit pocăința cât timp a pro-
povăduit Sfântul Ioan Botezătorul, pentru ca întâi el,
împlinidu-și dregătoria sa de prooroc și de Înaintemer-
gător, să pregătească inimile oamenilor spre primirea
învățăturilor Evanghelice. Când însă l-au închis în
temniță pre Ioan și l-au dat spre moarte, el a săvârșit
lucrul său și a încetat prorocia și propovăduirea Legii,
că toți proorocii, până la Ioan, au prorocit Legea Veche.
După aceea, au început Iisus să propovăduiască și să
zică: oameni, pocăiți-vă, întoarceți-vă din înșelăciune și
vă sculați din adâncul păcatelor voastre. El au zis că s-a
apropiat Împărăția cerurilor, pentru că mai înainte de
întruparea Sa și de propovăduirea Evangheliei Lui,
Împărăția cerurilor era departe de oameni și nimeni n-o
moștenea, chiar dacă era drept sau sfânt. Pentru aceasta
doreau sfinții cei din Legea Veche să vadă cele ce au
văzut și au auzit Apostolii, precum au spus Domnul
Apostolilor Săi, zicând: „Mulți prooroci și drepți au
dorit să vadă cele ce vedeți voi, și n-au văzut, și să audă
cele ce auziți voi, și n-au auzit“. Le-au văzut pe acestea
numai în vedenii și în închipuiri, ca patriarhul Avraam,
când aducea lui Dumnezeu, spre jertfă; pre Isaac și a
văzut berbecele prins de coarne, pe care l-a adus jertfă,
după îndemnul Îngerului, în locul fiului său, după cum a
rămas fără patimă Dumnezeirea lui Iisus în vremea
patimilor pe Cruce, iar Preasfântul Lui trup S-a jertfit.
„Avraam, părintele nostru, le spune Iisus iudeilor, a fost
bucuros să vadă ziua Mea și a văzut-o și s-a veselit”.
Când Fiul cel Unul-Născut al lui Dumnezeu S-au întru-
pat și S-au arătat în lume, învățând mântuirea oameni-
lor, atunci, s-a apropiat și de ei Împărăția cerurilor, ca și
de toți cei ce au crezut în El și s-au botezat, au păzit
poruncile Lui cele sfinte și s-au făcut împreună părtași
și moștenitori Împărăției Lui, după cum Însuși Iisus
Hristos au spus, zicând: „Cel ce va crede și se va boteza
se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”.
Amin!
CAZANIA
DUMINICII DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI

HRISTOS
(Despre sminteală)
Frați creștini,
Domnul Iisus s-au dus din Iudeea în Galileea, când
l-au închis pre Ioan în temniță și din Betleem s-au dus
în Egipt, când Irod căuta ca să-L omoare. Acestea le-au
făcut Iisus spre a noastră învățătură și pildă, arătându-ne
să fugim de cei ce ne prigonesc, când putem, împlinind
astfel porunca dragostei. Când poți să fugi de omul care
se silește să-ți vatăme trupul sau sufletul tău, dar nu vrei
să fugi, ci stai dârz și nemișcat împotrivă-i, atunci te faci
sminteală omului aceluia. Când însă nu tu ești pricină de
sminteală, atunci urmează-ți scopul și lucrul tău bun,
deși alții se vor sminti. Se sminteau necredincioșii, când
sfinții Apostoli propovăduiau Evanghelia. Se cuvenea,
oare, să tacă Apostolii sau să se ascundă și să fugă în
pustie ? Nu ! Apostolii nu se cuvenea, nici să se ascundă
și nici să fugă, fiindcă, pentru propovăduirea credinței,
ei aveau, ca și toți propovăduitorii Evangheliei, hotărâta
poruncă a lui Hristos, Care le-au zis: „Mergeți în toată
lumea și propovăduiți Evanghelia la toată zidirea. Cel ce
va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va
crede se va osândi”.
De altfel propovăduirea Evangheliei n-a adus smin-
teală și nici nu aduce la toți cei ce o ascultă. Nenumărate
mii de oameni au primit-o cu bucurie și cu dragoste, au
crezut, s-au botezat și s-au mântuit. De aceea, s-ar fi fă-
cut mare nedreptate dacă, pentru răutatea celor ce n-o
primeau, ar fi încetat propovăduirea Evangheliei, lipsind
de mântuire pre oamenii de bună credință. Câți se smin-
teau și nu primeau învățătura Evangheliei, aceia nu erau
vrednici nici de credință și nici de mântuire. Pentru unii
dintre aceștia, Apostolul Pavel, deși știa că propovă-
duirea Crucii smintea pre iudei, el însă nu înceta să pro-
povăduiască pre Hristos Cel răstignit pentru iudei smin-
teală, pentru păgâni nebunie”. Ascultați despre aceasta
însăși hotărârea Domnului Iisus Hristos. Când Ucenicii
Lui ziceau către El, că fariseii s-au smintit auzind învă-
țătura Lui, atunci le-au răspuns, zicând: „Lăsații pre ei;
sunt călăuze oarbe, orbilor”. Lasă-i pre ei și să nu fii,
îngrijorat de sminteala lor, căci ei sunt povățuitori orbi.
Smintească-se omul plin de păcate, văzându-te pre tine
că păzești poruncile lui Dumnezeu. Lasă-l pre el și nu
avea nici o mâhnire pentru sminteala lui. Smintească-se
fățarnicii și mincinoșii văzându-te pre tine că păzești
legile lui Dumnezeu. Lasă-i pre ei și nu fii îngrijorat și
mâhnit pentru sminteala lor, căci sunt călăuze oarbe,
celor orbi.
Frați creștini, din această învățătură înțelege oricine
că suntem datori să ne cercetăm faptele nu numai după
judecata conștiinței noastre, ci și după urmările lor și
după judecata celor mai simpli frați ai noștri. Când,
după dumnezeieștile legi, după socoteala conștiinței tale
și a conștiinței aproapelui tău, fapta ta nu se socotește
nici păcat și nici neorânduială, atunci, fapta ta este fără
de păcat. Când însă fapta ta, după legi și după conștiința
ta nu se socotește nici păcat nici neorânduială, dar prici-
nuiește sminteală aproapelui tău, atunci, de o vei face,
păcătuiești, fiindcă smintești pre aproapele tău, după
cum ne arată Apostolul Pavel, zicând: „Și așa, păcătuind
împotriva fraților și zăpăcind cugetul lor neputincios,
împotriva lui Hristos păcătuiți”.
Au arătat și au întărit aceasta Însuși Stăpânul tutu-
ror, Domnul Iisus Hristos, când au plătit dajdia cerută
de oamenii stăpânirii. El, fiind Fiu al lui Dumnezeu,
Împărat al împăraților și Stăpân a toată făptura, nu făcea
nici, păcat și nici neorânduială, dacă n-ar fi dat banul de
dajdie, care se da împăraților în fiecare an. Dar, fiindcă
cei ce strângeau dăjdiile, neștiindu-L că este Fiu al lui
Dumnezeu, s-ar fi smintit, de nu le-ar fi dat dajdia rân-
duită, de aceea au zis lui Petru: „Mergi la mare, aruncă
undița și care pește va veni întâi ia-1 și deschide-i gura:
vei găsi un stahir; ia-1 de acolo și dă-1 lor pentru Mine
și pentru tine“.
Deci, dacă este atât de mare păcat sminteala, când
nu se face nici din păcat și nici din neorânduială, ci ea
se pricinuiește numai din socoteala celui care se smin-
tește, cât de mare este păcatul acela, când prin el și prin
neorânduiala noastră smintim pre frații noștri ? ! Cât de
mare păcat fac aceia, care intră și ies din cârciumi, sau
trăiesc în fărădelegi cu femei, sau nedreptățesc pre săra-
ci și pre văduve, sau asupresc pre cel neputincios, sau
vrăjmășesc pre cel care nu are pre nimeni într-ajutor,
sau nu poartă grijă pentru buna creștere a copiilor lor,
sau nu păzesc posturile cele rânduite, mâncând carne și
gătind mese cu tot felul de bucate, fără nici o sfială și
fără nici o frică, îndemnând și pre alții la săvârșirea
acestui lucru ? ! Despre aceasta, Apostolul Pavel spune:
„Dacă o mâncare smintește pre fratele meu, nu voi
mânca carne în veac, ca să nu aduc sminteală fratelui
meu“. Într-adevăr, orice călcare de lege este păcat, însă
păcatul săvârșit în văzul tuturor vatămă pre toți câți îl
văd și-l aud. Pentru aceasta păcatul săvârșit în ascuns
este numai un păcat, iar cel săvârșit în fața oamenilor se
face însutit și înmiit, pe potriva celor ce văd, sau îl aud,
vătămându-se de dânsul. De aceea Domnul Hristos prin
cuvintele rostite împotriva oamenilor pricinuitori de
sminteală, au zis: Vai omului aceluia prin care vine
sminteala !”. Deci vai omului care este fața bisericească
pus de Dumnezeu ca o făclie în sfeșnic, care să lumi-
neze pre toți cei din Biserica Lui, prin lumina faptelor
lui bune, iar el, prin întunericul faptelor sale rele, smin-
tește pre toți credincioșii, care i s-au încredințat lui. Vai
părinților acelora, cărora Dumnezeu le-au încredințat
purtarea de grijă pentru buna creștere a copiilor lor, iar
ei, în loc să-i povățuiască prin pilda faptelor bune, îi duc
la pierzare, prin sminteala vieții lor rele. Vai aceluia,
care prin orice fel de păcat smintește pre alții. „Vai
omului aceluia prin care vine sminteala !“, căci, de va
sminti numai pre unul din oamenii de rând, s-a făcut
vrednic de moarte.
Dar, oare, frați creștini, numai pricinuitorul de
sminteală este osândit ? Cel, ce se smintește și cade în
păcat rămâne fără vină și slobod de orice păcat ? Nu !
Nu numai pricinuitorul de sminteală este osândit, dacă
nu se va pocăi și nu se va îndrepta, ci și cei ce se smin-
tesc de el vinovați se fac de osândă. În privința aceasta,
iată ce zice Domnul: „Dacă mâna ta sau piciorul tău te
smintește, taie-l și aruncă-1 de la tine, că mai bine este
pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât,
având amândouă mâinile sau amânudouă picioarele, să
fii aruncat în, focul cel veșnic. Și dacă ochiul tău te
smintește, scoate-1 și aruncă-1 de la tine, că mai bine
este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decât,
având amândoi ochi, să fii aruncat în Gheena focului”.
Deci împotriva celui care smintește pre alții, Domnul au
arătat pedeapsa pierzării, iar împotriva celui ce nu fuge
de cei ce aduc sminteală, osânda în Gheena, focul cel
veșnic.
Dar, frați creștini, după cuvântul Domnului, „cu
neputință este să nu vină sminteli”. Într-adevăr cine este
omul acela care nu a smintit niciodată pre nimeni ? Sau
cine este omul acela, care fuge de prietenul lui iubit și se
leapădă de rudenia lui prețuită, când vede că se smin-
tește de ei ? Când auzim însă pre Domnul Hristos
zicând: „Cel ce iubește pre tată, ori pre mamă mai mult
decât pre Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubește
pre fiu, ori pre fiică mai mult decât pre Mine, nu este
vrednic de Mine. Și cel ce nu-și ia crucea sa și să vie
după Mine nu este vrednic de Mine”, înțelegem că
despărțirea de prietenii și rudeniile aducătoare de smin-
teală este o poruncă dumnezeiască. Căci dacă vom iubi
pre Dumnezeu mai mult decât pre prieteni și pre rudele
noastre și mai mult decât pre noi înșine, vom fugi și de
dânșii și de noi înșine, adică de patimile noastre, când
prin sminteala lor ne despărțim de Dumnezeu. Împlini-
rea acestei porunci nu este un lucru cu neputință. Acest
lucru ni l-au arătat mucenicii, cuvioșii și toți sfinții de
care este plin calendarul ortodox.
Ei și-au păzit credința nesmintită și neclătinată, iar
poruncile lui Dumnezeu fără prihană. Deși rudele și
prietenii lor se sminteau uneori în credința lor păgână,
sfinții mucenici, după cuvântul Domnului: „Lăsă-i pre
ei; sunt călăuze oarbe, orbilor”, nu luau în seamă o
astfel de sminteală. Noi însă, de vom vedea că lucrul
nostru, fapta noastră, smintește pre fratele nostru de
aceeași credință cu noi, atunci să lăsăm lucrul acela, ca
să nu smintim pre fratele nostru, după îndemnul Apos-
tolului Pavel, care zice: „Dacă o mâncare smintește pre
fratele meu, nu voi mânca carne în veac, ca să nu-1
smintesc pre fratele meu”. Când însă întâmpinăm
sminteli și simțim că sminteala ne aduce primejdia
morții păcatului, atunci să fugim; atunci să ne îndepăr-
tăm; atunci să ne despărțim de cel ce face sminteala,
după îndemnul aceluiași Apostol Pavel, care zice: „Vă
îndemn, fraților, să fiți cu luare aminte asupra celor ce
fac dezbinări și sminteli împotriva învățăturii pe care ați
învătat-o. Depărtați-vă de ei”. Deci „să nu dai somn
ochiului tău, nici dormitare genelor tale, pentru ca să te
izbăvești cum se izbăvește pasărea din cursa vânăto-
rului. Amin.
CAZANIE
LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI NOSTRU

IISUS HRISTOS.
LA 2 FEBRUARIE
Când un împărat oarecare se oștește și bate război
pentru o slugă a sa, și-și pierde împărăția pentru dânsul
ca să cinstească pre sluga aceea, și apoi acea slugă să nu
mulțumească împăratului său celui ce l-a cinstit și pen-
tru dânsul și împărăția sa și-a pierdut, ci să-l ocărască și
să-l mustre, oare ce judecată vă pare să aibă sluga
aceea ? Nimic altceva fără numai moarte trebuie să ia
unul ca acela. Întru același chip și întru noi creștinii,
Dumnezeu era Împărat a toată lumea, îngerii îl măreau,
arhanghelii îl proslăveau, toată seminția omenească, ca
Celui ce este Dumnezeu, I se închina; iar pentru a
noastră mântuire, pentru a noastră cinste, pentru al
nostru bine au venit din cer pe pământ, S-au născut
trupește din Preacurata Fecioara Maria, au fost om și
trup au purtat, au flămân-zit, au însetat și toate cele
trupești au avut afară de păcat. Ocărât au fost, cu palma
preste obraz bătut, răs-tignit, îngropat. Toate pentru
mântuirea noastră au răbdat, iar noi, vai de noi ! nimic
mulțumită sau lucru bun către acestea nu dăm, nici
facem, pentru Împăratul nostru Cel ce Și-au lăsat
scaunul Împărăției Sale în cer
LA ÎNTÂMPINAREA DOMNULUI 647
și au venit în latura pământului de jos și au purtat
sarcina Legii Vechi, împreună cu pruncii cei ce se
nășteau sub Lege.
Scriptura Legii Vechi zice la cartea Leviților), că
Moisi acela marele prooroc și mai vârtos Dumnezeu cu
dânsul, învățase ca, fiecare femeie ce va naște prunc, să
facă patruzeci de zile să nu se apropie de bărbatul său și
în Biserică să nu intre. Pentru aceea spune nouă Sfânta
Evanghelie de minunate lucruri ce s-au făcut astăzi pen-
tru Domnul Iisus Hristos și zice): Dacă s-au umplut
(zilele curățeniei Mariei, atuncea duseră pruncul Iisus
să-l puie înaintea lui Dumnezeu. Aveau obicei atunci de
băgau pruncii cei mici în Biserică de-i închina preotul,
lui Dumnezeu; că așa scrie legea lui Moisi), că fiecare
prunc ce-1 naște mama sa întâi, este sfânt și făgăduit lui
Dumnezeu acel prunc. Pentru aceea și Maria Preacurata
Fecioara a adus pre Hristos în Biserică fiind prunc de
patruzeci de zile. Avea și alt obicei, căci cu pruncul
ducea în Biserică două turturele sau doi pui de porumb.
Deci și această poruncă a Legii încă o a plinit Preacurata
Fecioara maica lui Hristos, împreună cu Iosif care se
chema logodnicul sfinției sale pentru vederea oameni-
lor, că duseră două turturele în Biserică, ca dar preotu-
lui, pentru Domnul Hristos.
Acolo în Ierusalim, zice Sfânta Evanghelie, era un
om de-1 chema Simeon, căruia îi era făgăduit de Duhul
Sfânt să nu moară mai înainte până nu va vedea pre
648 CAZANIE
Domnul Hristos cu trup pe pământ. Atunci când au adus
pre Hristos părinții lui in Biserică, Simeon bătrânul
acela L-a luat pre Dânsul în brațele sale și a zis: Acum
slobozește, Stăpâne, pre robul Tău cu pace, după cuvân-
tul Tău ce ai grăit, și mă slobozește din bătrânețe și din
amarul și înșelăciunea lumii; că iată acum văzură ochii
mei mântuirea Ta. Lucru ca acesta făcuși, Hristoase
Domnul meu, că lumină arătată a fost întru toate limbile
pentru lumina Ta, și lucrul Tău a fost laudă întru toți
Israilitenii care vor crede întru Tine.
Și era de se mira Iosif și maica Sfinției Sale de cu-
vintele lui ce grăia. Și i-a binecuvântat pre dânșii
Simeon, și a zis către Maria maica lui Hristos: Iată acest
prunc va fi spre cădere și spre sculare a mulți, și va fi
semn de pricire; că jidovii mai dinainte erau înșelați și
izgoniți de la fața lui Dumnezeu; după aceea a venit
Moisi prooroc și i-a ridicat din înșelăciune, cu minuni,
cu învățături, cu lege, cu prorocii. Iar acum dacă S-au
întrupat Cuvântul lui Dumnezeu, Acesta pre Care țin în
brațe, ei vor cădea, că nu vor asculta mărturia Lui. Iar
neamurile cele ce vor crede în Hristos, se vor scula din
păcatele lor. Din întunericul idolilor și al iadului se vor
scula și se vor înălța întru Împărăția cerului, se vor
lumina cu lumina cunoștinței lui Dumnezeu și se vor
curăți cu botezul Fiului tău, Fecioară, și pentru aceea
se vor înălța. Iar jidovii se vor lepăda de lumina Lui, Îi
vor zice samarinean și îndrăcit, îl vor răstigni și-L vor
omorî; dar pentru aceea vor cădea din darul Lui cel
dintâi. Deci acest prunc va fi de cădere și de sculare a
mulți, și este semn de pricire; că în vremea răstignirii
Lui mulți se vor sminti de nu vor crede, în cât și tocmai
din Ucenicii Lui se vor lepăda de Dânsul, alții vor fugi
de-L vor părăsi, și mai vârtos jidovii, că nu vor crede că
este Dumnezeu. Îl vor mustra și-L vor ocărî, și multe
cuvinte de hulă spre Dânsul vor grăi. Crucea Fiului tău,
Fecioară, până la sfârșitul lumii se va chema semn de
pricire împotriva creștinilor, și nu vor crede Crucii, ci se
vor lepăda și vor huli Crucea, semnul Fiului tău, cu care
va să scoată sufletele moșilor noștri din legăturile iadu-
lui. Fecioară, sabie de amândouă părțile ascuțită va trece
prin inima ta, când vei vedea pre Hristos Fiul tău răstig-
nit pe lemnul Crucii, când Îl vei vedea gol, când îl vei
vedea mort. Atunci scârbă și jale și amar ca o sabie
ascuțită va trece prin inima ta.
Răspuns-a și Preacurata Fecioara către Simeon de a
grăit aceste cuvinte și a zis: Cum zici tu, bătrâne Sime-
oane, că voi avea scârbă și amar pentru acest Fiu, când
eu cu bucurie L-am îngrecat, cu bucurie L-am născut, cu
bucurie L-am hrănit ? Și cum să mă scârbesc eu pentru
Acesta, Care este bucuria a toată lumea ?
Și iarăși a grăit Simeon către sfinția sa și a zis:
Destul îți este că te chemi maică acestui Fiu; destul îți
este că te vei chema Împărăteasă lumii și maică lui
Dumnezeu. Dacă vei vedea aceasta ce va să fie, atunci
650 CAZANIE
îți vei aduce aminte de cuvântul meu, când vei plânge,
când vei glăsui, Fecioară. Atunci va trece prin inima ta
arma aceea care îți zic eu și atunci se vor descoperi gân-
durile dintru inimile a mulți, adică când va fi răstignit
Fiul tău, judecat, bătut, scuipat, mai apoi și omorât.
Atunci se vor arăta, care vor ținea cu Fiul tău și care cu
jidovii. Se va cunoaște cei ce-L va vinde spre moarte.
Care Îl vor iubi și care Îl vor urî, atunci se vor cunoaște.
Și nu numai atunci, ci și până la sfârșitul lumii se vor
cunoaște care vor răbda pentru dragostea Lui munci și
pedepse, foame și sete, și iarăși se vor cunoaște și cei ce
se vor lepăda de Dânsul.
Acolo în Biserica aceea în care au dus pre Hristos,
scrie Luca Evanghelistul (2, 36), că era o femeie de o
chema Ana, fată lui Fanuil din neamul lui Asir. Și aceea
îmbătrânise în zile multe, care petrecuse cu bărbatul nu-
mai 7 ani, iar văduvă ca la optzeci și patru de ani. Și nu
lipsea din Biserică nici odinioară cu postul și cu ruga de
slujea lui Dumnezeu ziua și noaptea. Aceasta, întru acea
vreme în care luase Simeon pre Hristos în brațe, a stătut
și ea și a grăit de Domnul Hristos, mari și minunate
lucruri, către toți câți erau acolo de așteptau să audă
ceva de mântuirea sufletelor lor; și cuvintele ce a grăit
femeia aceea, acestea au fost: Vedeți, oamenilor câți vă
aflați astăzi aici, acest prunc mititel au întărit cerul și
pământul; acest prunc mic au făcut lumea toată. Vedeți
pre acest prunc mic ? Acesta au făcut îngerii soarele,
luna, stelele. Acesta au zis și s-au făcut apa de bem noi
și curge pe deasupra pământului. Acesta au zis și s-au
făcut copacii cei roditori și cei sterpi, hiarele pe pământ,
peștii în mare, păsările în văzduh. Acestuia și noi să ne
închinăm, pre Acesta și noi să preamărim ca pre unul
Dumnezeu adevărat ce este. Aceste cuvinte a grăit Ana
aceea despre Domnul Hristos.
Dacă au făcut și au plinit toate cum învață legea lui
Moisi, s-au întors în Galileea în cetatea Nazaret. Iar
pruncul, adică Hristos, creștea și Se întărea cu Duhul
Sfânt, și Se umplea de înțelepciune, și darul lui Dum-
nezeu era pre Dânsul.
Până aici spune nouă Sfânta Evanghelie de această
zi mare și cinstită a Domnului nostru Iisus Hristos. De
aici iarăși ascultați învățăturile ce avem din spunerea
acestei zile de astăzi. Și întâi să ne învățăm a fi mulțu-
mitori lui Dumnezeu de toate câte au slujit nouă, că
Acela de la Care se binecuvintează toate neamurile,
pentru noi au venit să ia binecuvântarea de la preot.
Acela Căruia se închină toate câte sunt în cer și pe
pământ și dedesuptul pământului, acum Și-au plecat
capul sub mâna preotului. Acela Căruia I-au adus daruri
la nașterea Lui împărații de la Persida, acum aduce dar
cu maica Sa, preotului. Pentru aceea te spăimântează și
tu suflete neînțelept și nemulțumitor al neamului ome-
nesc, că Dumnezeul tău pentru tine au sărăcit, fiind
bogat, ca tu cu bunătatea Lui să te îmbogățești și în cer
652 CAZANIE
slăvit să fii. Pentru aceea cu spaimă și cu cutremur să
mulțumești culcându-te și sculându-te și în toată vre-
mea. Cu lucruri bune să I te supui: cu dreptate, miloste-
nie, post, curăție, pază la Biserică, dragoste către fiecare
creștin, blândețe, smerenie să ai, să-I mulțumești pentru
sănătate, pentru viață. De la Acela să ceri tot binele și
întru această lume și în ceea ce va să fie.
A doua învățătură avem, că în Legea Veche avea
obicei femeia, dacă năștea prunc, până în patruzeci de
zile se curățea, de bărbat nu se apropia, în Biserică nu
intra. Acum nu este nici se află în seminția noastră așa,
ci încă femeile fiind întru necurăția firii, fac păcate.
Pentru aceea mult rău dintru aceasta iau fiii lor: stri-
căciuni, orbire și chilăvii în multe chipuri.
Altă învățătură avem pe turturelele acelea ce a adus
Preacurata Fecioara ca dar preotului, după lege. Această
pasăre este iubitoare foarte de soțul său. Dacă îl pierde,
ea dorește pentru dânsul până ce este, și de jale nici
odinioară nu se pune să șadă pe ramură verde, ci tot pe
uscată, și altă soție nu mai cearcă. Și cu aceasta te
învață, creștine, să te asemeni turturelei; să fi iubitor
aproapelui tău, pre nimenea să nu urăști, pre nimenea să
nu zavistuiești. Nimănui rău să nu gândești, ci pre toți
într-un chip să iubești. Cum iubești binele tău, așa și al
altuia. Și de pierzi, pentru păcat, pre Hristos soțul tău și
nu-L vezi întru inima ta, atunci să dorești și să jelești
după Dânsul. Și nici odinioară pe lemn verde, adică pe
dulcețile acestei lumi, să nu șezi, ci pe uscat, adică pe
post, pe foame, pe sete, pe trudă, pe tânguire, pe
suspinuri, până când vei afla iarăși pre Hristos, mirele
sufletului tău Cel iubit și veselia ta cea de veci. Alt soț,
adică pe satana, să nu primești, nici să te apropii de
dânsul cu curvia, ci numai pre soțul cel adevărat, adică
pre Hristos, să iubești și de Acela să te lipești cu toată
nădejdea și cu credința, că aceia ce petrec în curăție și
întru viață grea cu scârbe, cu foame și cu sete, aceia
închină lui Dumnezeu sufletele lor ca pe o turturea
curată.
Aveau atuncea obicei, că dacă nu duceau turturele,
duceau doi pui de porumb, că și această pasăre este
foarte întreagă, adică blândă și fără de mânie, cum zice
Dumnezeu în Sfânta Evanghelie): „Să fiți înțelepți ca
șerpii și blânzi ca porumbeii“. Precum șarpele are
obicei, când îl ucid, tot trupul lasă să-l omoare, numai
capul ascunde, așa și noi creștinii să fim înțelepți, avuția
noastră toată și încă și trupul nostru să-l dăm spre
moarte pentru dragostea lui Hristos. Numai credința
noastră să o ferim mai vârtos de toate și să nu o dăm. Și
să fim ca purumbeii întru toate blânzi și fără de mânie.
De câte ori de i-ai lua puii porumbelului, nu se mai
scârbește, nici lasă casa domnului său. Așa și noi pentru
Hristos toate să răbdăm: și primejdii, și năpăști, și
scârbe câte ne vin, ori de la Dumnezeu, ori de la
oameni.
654 CAZANIE
Cade-se a ști iarăși, ce făcea preotul cu acești doi
porumbei. Pe unul din acei doi porumbei junghia, iar pe
altul slobozea de se ducea. Și aceasta însemna cele două
firi ale lui Hristos: firea cea Dumnezeiască și cea ome-
nească, că Domnul Hristos au fost om deplin și Dumne-
zeu deplin. Deci firea cea omenească, adică trupul
Sfinției Sale, S-a răstignit, a chinuit și a murit, iar Dum-
nezeirea a rămas slobodă de acestea de toate, fără de
chinuri, fără de durere.
A treia învățătură avem pre Simeon bătrânul, că
scrie de dânsul Scriptura, că a fost om bun și drept. De
n-ar fi fost drept, n-ar fi avut darul Duhului Sfânt, nici
s-ar fi învrednicit să ia pre Hristos în brațele sale. Și
tu, o omule, de vei să iei pre Hristos, nu trupește ca
Simeon, ci dumnezeiește; nu în brațe, ci în inimă;—tu
fii bun și drept și te teme de Dumnezeu. Drept să fii, nu
numai când vei fi judecător să judeci cu dreptul, sau
împărțitor să împărți cu dreptul. Și aceasta să înțelegi și
să știi, că sufletul omului se cheamă chip lui Dumnezeu
celui nevăzut, iar trupul este pământ și iar merge în
pământ. Deci pentru că este sufletul chip lui Dumnezeu,
pentru aceea este și mai mare și mai cinstit; iar trupul
este mai jos și mai mic decât sufletul, că sufletul puru-
rea cearcă (caută) cele cerești și învățăturile lui Dum-
nezeu poftește și iubește pururea să facă, iar trupul
pentru că este din pământ, lucrurile cele pământești
iubește să facă, adică să doarmă mult, să mănânce mult,
să bea mult, să curvească și alte lucruri lumești poftește
trupul să facă. Deci, ia spune-mi, omule, cel mai mare
este mai bine să biruiască, sau cel mai mic ? Mai bine
este și se mai cuvine să biruiască cel mai mare decât cel
mai mic. Așa este și în om: mai bine este să facă trupul
pe voia sufletului, decât sufletul pe voia trupului. Aceas-
ta este dreptatea cu care se cheamă omul drept. Când
pleci cel mic celui mai mare, atunci faci și dreptate.
Când face trupul pe voia sufletului, atunci te chemi
drept. Când trupul nu face nici o poftă preste voia sufle-
tului, atunci ești drept, atunci te învrednicești de iei pre
Hristos ca și Simeon.
Pentru aceea, iubiților, să ne îngrijim ziua și noap-
tea să ne pocăim, să suspinăm și să lăcrimăm, că Dum-
nezeu este Milostiv și primește pre cei ce se pocăiesc.
Deci să ne jelim și să plângem pentru ale noastre mari și
multe păcate, și trupului voie să nu dăm, pentru ca să ne
ierte Dumnezeu, a Căruia cinste și închinăciune este în
veci de veci. Amin.
CAZANIE
LA BUNA VESTIRE A PREASFINTEI STĂPÂNEI

NOASTRE ȘI PREACURATEI FECIOAREI
MARIA
LA 25 MARTIE
Astăzi ca un tunet a intrat glas de bucurie în toate
semințiile oamenilor pe pământ, s-a arătat mântuirea în
casele oamenilor celor păcătoși și a strălucit lumina
celor întunecați. Mari și minunate lucruri s-au arătat
astăzi în lume. Veste nouă s-a auzit astăzi, care nici
odinioară nu s-a auzit, că Dumnezeu Cel nevăzut, în
pântece de Fecioară au locuit, cu trup dintru dânsa S-au
îmbrăcat, în lume S-au arătat și cu oamenii au petrecut,
pre Care mulți împărați și prooroci de demult au dorit
să-L vadă și nu L-au văzut. Pentru aceea această zi de
astăzi este mai strălucită decât toate zilele veacului nos-
tru, că astăzi au căutat Dumnezeu din cer pe pământ de
au auzit suspinele strămoșilor noștrii celor ce erau în
iad, și le-au trimis izbăvitor pre Unul-Născut Fiul Său,
Care au izbăvit și pre aceia și pre noi din moartea de
veci și din munca cea amară a iadului. Astăzi se bucură
lumea toată, îngerii se veselesc pentru izbăvirea noastră,
și Împărăția cerului se gătește să primească sufletele
LA BUNA VESTIRE 657
oamenilor. Astăzi s-a început mântuirea noastră, și taina
ceea ce este din veci ascunsă, astăzi s-a arătat.
Împăratul ceresc au trimis sol înaintea Sa pre
Arhanghelul Gavriil, să spuie Preacuratei Fecioarei
Maria și să-i dea veste de venirea Împăratului, zis-au
Părintele ceresc: Să te duci Gavriile în Nazaret în
cetatea Galileiului unde este Fecioara Maria de petrece
cu Iosif și să gătești loc iscusit și vrednic întrupării lui
Dumnezeu. Dute și să nu spăimântezi sufletul ei, că este
Fecioară curată și nevinovată.
Aceasta dacă a auzit Gavriil, s-a mirat în sine de o
taină ca aceasta în ce chip va fi și cum va sluji. Însă
nădăjduind întru Cel ce l-au trimis, a deschis ușa,
nesimțit, și către Fecioară a zis: Bucură-te și te veselește
ceea ce ești cu bun dar dăruită, Dumnezeu cu tine. Cu
adevărat ești dăruită, că nu s-a aflat în toată lumea altă
Fecioară asemenea ție. Pre tine te-au ales Dumnezeu și
tu te aflași petrecere curată și vrednică Duhului Sfânt.
Pre tine proorocii au prorocit și Scripturile te-au măr-
turisit. Cu adevărat ești dăruită, că întru tine s-a izbândit
nădejdea a tot neamul omenesc. Pre tine toate neamurile
te vor lăuda și numele tău în toate neamurile se va
pomeni. Bucură-te și te veselește ceea ce ești mărturia
proorocilor și mărirea cuvântului lor. Ție se închină
îngerii, te cinstesc oamenii, te măresc sfinții. Bucură-te
și te veselește, că pre tine au mărturisit proorocii, pentru
tine au prorocit, pentru tine s-au luminat din Duhul
658 CAZANIE
Sfânt. Avvacum pre tine te-a văzut ca un munte cu
umbra deasă, că tu ești umbrită de darurile Duhului
Sfânt. Daniil pre tine te-a văzut ca un munte, din care
munte au vrut Piatra cea vârtoasă, Împăratul lumii, să Se
nască fără sămânță bărbătească. Pre tine te-a văzut
dreptul Iacov ca o scară, pe care scară S-au pogorât
Dumnezeu din cer pe pământ și oamenii se suie de pe
pământ în cer. Deci te bucură și te veselește și dăn-
țuiește, că de Dumnezeu ești aleasă, de Părintele ceresc
ești gătită și de toate neamurile ești lăudată. Pentru
aceea, vrând Dumnezeu să plinească sfatul cel de
demult, să miluiască, adică să răscumpere neamul ome-
nesc din robia diavolului, sunt trimis să-ți spui ție veste
bună, că va pogorî de va locui întru tine, și Cel ce este
născut de la Părintele mai înainte de veci, acum mai
apoi Se va naște din tine cu trup omenesc. Acela Care
este în cer Dumnezeu, pe pământ va fi om. Acolo este
născut de la Părintele ceresc fără de maică, iar aici Se va
naște din tine fără de tată. Deci te bucură și te veselește,
ceea ce ești cu bun dar dăruită, Dumnezeu cu tine.
Iar Maria dacă a auzit de la Înger aceste cuvinte s-a
mirat și și-a adus aminte de Adam și de Eva cum i-a în-
șelat șarpele de au căzut din Rai, și gândea întru sine:
Ce poate să fie închinăciune ca aceasta ? Și a zis către
Înger: Văd chipul tău, pre care nici odinioară nu l-am
mai văzut, și aud cuvintele tale, pe care nici odinioară
nu le-am auzit, și nu știu cum îți voi zice. Ți-ași zice că
LA BUNA VESTIRE 659
ești om, dar portul și graiul nu-ți este dintru această
lume. Înger ți-ași zice că ești, dar te arăți ca un om, și
mă tem să nu mă înșel cum a înșelat șarpele pre Eva în
Rai, că-mi spui lucruri mari și minunate de care nu mă
pricep cum să poată fi. Zici: Dumnezeu să Se sălășlu-
iască în mine. Dar cum să încapă într-o Fecioară mică ?
că pre Dânsul nu-L poate încăpea toată lumea; și cum să
Se nască dintru mine ? că Acela au făcut toată lumea din
nimica. În ce chip sunt cuvintele tale, mă minunez.
Și a zis ei Îngerul: Nu te teme Mărie, nici te mira de
închinăciunea mea, că mult dar ai dobândit de la Dum-
nezeu. Nu te mira cum Se va naște Dumnezeu și cum va
lua trup din tine, că Cel ce au făcut minuni de demult,
de au izvorât apă din piatră seacă și au secat marea,
Acela va face și aceasta, că este Dumnezeu și câte vrea,
toate le face. Deci nu te teme Marie; mie mi se cade să
mă tem de tine, că tu ești mai cinstită decât mine, că tu
vei naște Fiu și numele Lui se va chema Iisus. Acesta va
fi mare, Se va grăi Fiul lui Dumnezeu, va moșteni
scaunul Părintelui Său și Împărăția Lui sfârșit nu va
avea.
Răspuns-a Maria și a zis lui: Cum să nasc fiu, că de
bărbat nu știu ? Multe minuni s-au făcut de multe ori, iar
fecioară fără de bărbat să nască nici odinioară n-am
auzit.
660 CAZANIE
Și iar a zis ei Îngerul: Nu te mira, Marie, cum vei
naște fiind Fecioară. N-ai auzit de Isaia proorocul
zicând: „Că o Fecioară va lua în pântece și va naște Fiu”
? Iar în ce chip, eu nu pot să-ți spui, ci numai atâta ce-ți
zic, să-ți aduci aminte: toiagul lui Aaron cum a înfrunzit
fiind uscat și neudat; lespezile Legii Vechi, cum s-au
aflat scrise fără mâini de om; Sara femeia lui Avraam,
cum a născut fiind stearpă și bătrână; maica ta Ana, cum
te-a născut pre tine, că a fost și ea stearpă. Nu te mira de
aceasta, că Dumnezeu, Care va să Se nască, Acela va
face și aceasta. Rugul acela ce l-a văzut Moisi prooroc
în muntele Sinai arzând cu văpaie de foc, cum n-a ars,
ci era verde ? Așa și tu vei lua întru tine focul Dum-
nezeirii și nu te va arde. Duhul Sfânt va pogorî spre tine
și vei naște și puterea Celui de sus te va umbri. Duhul
Sfânt Cel ce au luminat proorocii, Duhul Sfânt Cel ce
te-au ferit până acum Fecioară, Acela va petrece în
pântecele tău. Iar de nu mă crezi, du-te la Elisaveta vara
ta, să vezi că și aceea are acum șase luni de când a
născut, fiind și ea stearpă și bătrână. Atunci să crezi că
ori câte vrea Dumnezeu, le poate face, și nimic nu este
să nu se poată lui Dumnezeu. Pre Fiul lui Dumnezeu zic
ție că vei naște, iar tu stai și te miri și întrebi cum vei
naște. Duhul Sfânt ce dă darurile, ce face proorocii, ce
învață dascălii, ce înțelepțește neînțelepții, ce luminează
orbii, ce face câte vrea, Acela va săvârși și nașterea ta.
LA BUNA VESTIRE 661
Răspuns-a Fecioara și a zis: Iată eu roaba lui Dum-
nezeu, fie mie după cuvântul tău. Gata sunt întru voia
Domnului meu. Roaba lui Dumnezeu sunt, nu voi ieși
afară din zisa Lui, nici voi călca învățătura Lui. Fie așa
cum zici. Să petreacă întru mine Darul Lui. Gata sunt să
nasc, că pentru aceea am gătit sufletul meu, pentru
aceea am ferit fecioria mea. Să-mi fie mie după cuvântul
tău.
Aceste cuvinte dacă le-a grăit Preacurata Fecioara,
îndată s-a dus de la dânsa Îngerul.
Acest praznic prăznuim noi astăzi, iubiții mei creș-
tini. De acesta se miră îngerii, se veselesc drepții și-l
cinstesc sfinții. Aceasta este începătura mântuirii oame-
nilor, că pentru aceea S-au pogorât Dumnezeu din cer,
ca să suie pre Adam și cu dânsul tot neamul lui, acolo
de unde a căzut. Pentru aceea S-au arătat smerit, ca să
înalțe pre om. S-au arătat fără de cinste, ca să-l cins-
tească. S-au arătat fără de mărire, ca să-l mărească. S-au
arătat sărac, să-l îmbogățească. Au încăput în pântece de
Fecioară, ca să-l izbăvească din pântecele iadului.
Au fost prunc, ca să înnoiască pre Adam. În mâini de
fecioară au fost ținut, ca să-l scoată din mâinile diavo-
lului. Acestea toate pentru mântuirea oamenilor le-au
făcut Dumnezeu.
Pentru aceea și noi să nu fim nemulțumitori. Să
nu spurcăm sfintele zile cu beții, cu curvii, cu cuvinte
662 CAZANIE
spurcate, cu fățării, cu apucări și cu altele ca acestea de
câte se bucură diavolul când le facem; ci cu mulțumire,
cu paza Sfintei Biserici să prăznuim, cu milostenie către
săraci, cu priință către fiecare creștin, cu dragoste nu
numai către prieteni, ci și către cei ce nu ne iubesc, cu
pocăință de păcate, cu spovedanie, cu umilință, cu inimă
înfrântă. Atunci Dumnezeu cu milă va căuta spre noi,
păcatele noastre va ierta și Preacinstita Lui Maică ne va
îndrepta pre noi către Împărăția cea de veci a Fiului său
și a Dumnezeului nostru, acolo unde Împărățește într-o
putere și într-o Dumnezeire cu Părintele și cu Duhul
Sfânt, acum și pururea și în veci netrecuți și nesfârșiți.
Amin.
CAZANIE
PENTRU SCHIMBAREA LA FAȚĂ A
LA 6 AUGUST
Marele și puternicul Dumnezeu multe și mari minu-

ni au făcut în vremea de demult pre lume Potop a fost în
toată lumea de s-au înnecat toți oamenii. Sodomul și
Gomorul le-au ars cu foc din cer și le-au prăpădit, și toți
oamenii dintru dânsele au căzut în fundul pământului cu
tot ce aveau ei. Războaie mari în lume se făceau, robii și
ucideri, nu pentru altceva, ci numai pentru ca să audă și
să vadă oamenii, să se întoarcă către Dumnezeu și să se
părăsească de păcatele ce făceau; că lumea era plină de
răutăți și de murdării, încă din greșeala lui Adam; și
oamenii nu se închinau lui Dumnezeu, ci se închinau
pietrelor și lemnelor, idolilor celor muți și surzi.
Dumnezeu i-au așteptat să se pocăiască și nu se mai
întorceau din răutățile lor. Mai apoi dacă au văzut Dum-
nezeu că nu se mai lasă oamenii de faptele lor cele rele,
S-au pogorât Însuși și S-au întrupat din Sfânta și Prea-
curata Fecioara Maria. Au fost prunc mititel înfășat, au
fost în scutece, a supt țâță, au fost om deplin ca și noi,
664 CAZANIE
numai fără păcate. A însetat și a flămânzit, a băut și a
mâncat, a trudit și S-a ostenit, și iar a odihnit ca un om.
A fost clevetit de jidovi că este mâncăcios și băutor, și
L-au făcut îndrăcit și samarinean. Acestea toate Îl arată
pre Dânsul că au fost om deplin și adevărat; că de n-ar fi
avut acestea toate, s-ar fi părut lumii că nu S-au născut
cu trup adevărat, ci S-au arătat numai cu arătare de trup,
ca o nălucire.
Acestea toate sunt cunoștință întrupării; iar Dumne-
zeirii Lui sunt cunoștință acestea: tămăduirile bolnavi-
lor, curățirea leproșilor, izgonirea dracilor din oameni,
învierea morților și alte minuni câte au făcut pre lume.
Acestea sunt semnul Dumnezeirii Lui. Încă și tocmeala
praznicului nostru de astăzi, semnul și cunoștința Dum-
nezeirii Lui este; că lumina aceea care o au arătat
Domnul Hristos în muntele Tavorului astăzi, n-a fost
lumină lumească, sau omenească, ci au fost lumină
neatinsă și nefăcută.
Lumină dumnezeiască a fost, că Domnul Hristos
Și-au arătat, întru acel trup ce purta, firea Sa cea Dum-
nezeiască, ca o luminare într-o oglindă. Pentru aceea să
lăsăm toate gândurile cele lumești și pământești; să nu
gândim de cele trecătoare, ci de cele netrecute să cuge-
tăm; să urâm cele pământești și să iubim cele cerești; să
nu iubim cele lumești și să părăsim cele dumnezeiești, ci
cele veșnice și nemuritoare să poftim; să ne curățim
mintea noastră să fim gata către muntele Tavorului să ne
LA SCHIMBAREA LA FAȚĂ 665
suim, ca să vedem curat și lămurit Sfânta Treime. Acolo
vom vedea pre Fiul în lumină închipuit, pre Părintele de
sus mărturisind de Fiul, și pre Duhul Sfânt umblând ca
un nor.
Despre aceasta ascultați cum ne învață pre noi
Sfânta Evanghelie: Domnul Iisus Hristos umblând tru-
pește pe pământ au mers și în latura Kesariei pe care o
zidise Filip din Makedonia. Acolo au întrebat Hristos
pre Ucenicii Săi: Cine-L grăiesc oamenii că este ? Știa
Hristos cum Îl grăiesc oamenii și cine Îi zic că este, însă
Îi era voia să audă și alți Ucenici din gura lui Petru, cine
este Hristos. Și dacă l-a întrebat, au răspuns toți într-un
chip și au zis: Unii Te grăiesc, Doamne, că ești Ioan
Botezătorul, alții zic că ești Ilie proorocul, alții Ieremia.
Și cum să fie Hristos vreunul din aceia, când acei proo-
roci erau de demult morți și Ioan Botezătorul tăiat de
Irod ? Gândeau oamenii în mintea lor, că a înviat vre-
unul din acei prooroci mari și pentru aceea face minuni;
însă rău se pricepeau oamenii, că nici odinioară vreunul
din aceia n-a înviat morți, nici a tămăduit bolnavi ca
Hristos.
I-a întrebat să răspundă și ei, și le-au zis: Dar voi
cum grăiți de Mine ? Iar Petru a răspuns și a zis: Tu ești
Hristos Fiul lui Dumnezeu Celui viu. Și i-au răspuns lui
Hristos și i-au zis: Fericit ești Simone fiul lui Iona, că nu
ești gras și gros la minte ca ceilalți, nici ai vreun gând
trupesc întru tine, ci pentru că ești curat ți-au deschis
666 CAZANIE
Părintele Meu de grăi și acest cuvânt. Pentru aceea gră-
iesc ție: De acum numele tău să se cheme Petru, și pe
cuvântul tău ce ai grăit de Mine, pe acela voi întări
Biserica Mea, și poarta iadului, adică gura ereticilor să
nu poată strica nimic asupra mărturiei tale; și îți voi da
cheia Împărăției cerului, ca pre cine vei lega pe pământ
să fie legat și în cer, și pre cine vei dezlega pe pământ să
fie dezlegat și în cer.
Și dacă au trecut șase zile după ce au grăit Hristos
aceste cuvinte, au luat pre Petru și pre Ioan fratele lui
Iacov. Pre Petru l-au luat că avea mai multă dragoste
către Hristos și mai mare râvnă decât toți Apostolii. Pre
Ioan, că Îi era drag mai mult decât toți Ucenicii, pentru
curăția și pentru înțelepciunea lui. Iar pre Iacov, că se
făgăduise să bea paharul morții și al muncilor lui
Hristos. Pre alți Apostoli i-au lăsat pre toți, și numai pre
acești trei au luat și S-au suit cu dânșii într-un munte
înalt ce-1 cheamă Tavorul.
Acolo dacă S-au suit, S-au schimbat într-alt fel
înaintea lor. Întru acest chip S-au schimbat, că Domnul
Hristos până era jos, către alți ucenici și către alți
oameni era smerit, sărac și lipsit;—sărac, căci din Dum-
nezeu au fost om, din Împărat slugă, din bogat sărac.
Lipsit, căci nici de o zi nu avea hrană și bucate—așa era
umblând pe pământ. Iar dacă S-au suit acolo în munte,
S-au arătat Dumnezeu și împărat puternic, cu totul
luminat, cu totul înfrumusețat, cu totul strașnic. Pentru
aceea zice Evanghelistul că S-au închipuit, adică chipul
L-au schimbat și au fost într-alt chip trupul și veșmin-
tele Lui. Fața Lui strălucea ca soarele, iar veșmintele
Lui s-au făcut luminate și albe ca zăpada. Soarelui,
aseamănă Scriptura fața Lui, și veșmintele Lui, zăpezii.
Dar fața Lui au fost mai luminată de șapte ori decât
soarele; că soarele îl vedeau în toate zilele și nu cădeau,
iar dacă au văzut fața Lui, de lumină și de strălucire
mare ei au căzut și nu puteau cu ochii să caute. Și cum
să nu fi fost mai luminat și mai alb decât soarele și decât
zăpada, când Acela este Domn și Făcător soarelui și
zăpezii ? Într-alt fel n-a avut în ce chip asemăna făptura
și chipul Lui, ci numai atâta a zis, că fața Lui a fost
luminată ca soarele și veșmintele Lui albe ca zăpada.
Aici Și-au arătat Domnul Hristos Dumnezeirea Sa
înaintea Ucenicilor Săi, că peste puține zile vrea să Se
dea în mâinile necredincioșilor jidovi să fie răstignit și
omorât. Pentru aceea S-au închipuit înaintea lor mai
înainte de muncile Sale, că dacă Îl vor vedea pre Dânsul
și legat, bătut, ocărât și răstignit, să nu le pară că doară
El nu este Dumnezeu adevărat, ci să-și aducă aminte de
lumina aceea ce strălucise înaintea lor și de frumusețea
chipului Lui ce văzuseră, și să priceapă că de bună voie
rabdă acelea toate pentru izbăvirea noastră;—pentru
aceea Și-au arătat slava Sa înaintea lor.
Acolo unde au strălucit fața Lui așa, s-au arătat
Moisi prooroc și cu Ilie, și i-au văzut pre amândoi că
668 CAZANIE
vorbeau cu Hristos. Cuvintele ce vorbeau către Hristos
acestea erau.
Moisi proorocul așa grăia: Preamărit ești Domnul
meu Hristoase, că precum mi-ai făgăduit așa ai și săvâr-
șit. Sfinția Ta ești plinirea prorociei mele. Tu mi-ai dat
tablele Legii Vechi scrise în muntele Sinai. Tu m-ai
trimis să pierd pre Faraon în Marea Roșie. Cu învățătura
Ta am făcut minuni prin Egipt. Tu Domnul meu ne-ai
hrănit patruzeci de ani în pustie cu mană. Tu ne-ai
adăpat cu apă din piatră seacă. Tu și acum Te-ai închi-
puit ca Cel ce ești Dumnezeu adevărat.
Iar Ilie prooroc, aceste cuvinte grăia: Mulțumescu-
Ți Domnul meu Hristoase, că precum Te-ai făgăduit așa
ai săvârșit. Tu ești Dumnezeu adevărat. Pentru numele
Tău am mustrat pre împăratul Ahab călcătorul Legii. Tu
ai ascultat și ruga mea și nu ai dat ploaie pe pământ trei
ani și șase luni. Tu cu învățătura Ta m-ai trimis și
junghiai patru-sute-cincizeci de popi mincinoși. Cu
puterea Ta am despărțit apa Iordanului și am trecut pe
uscat. Tu mă luași și în cer cu car de foc; pentru aceea
Îți mulțumesc, pentru aceea mă închin și Te preamăresc.
După aceste cuvinte au cunoscut și Apostolii, care
este Moisi și care este Ilie. Pre altceva pre ce era să-i
cunoască, când erau duși din lume cu câteva sute de ani
mai înainte de acea vreme ?

La acele cuvinte, Hristos aceste cuvinte le
răspundea lor: Voi slugile Mele si proorocii Mei, ați
făcut minuni și puteri mari în lume cu puterea Mea.
Pentru aceea și Părintele Meu v-au dat Duhul Sfânt de
ați știut de venirea Mea în lume, ați mărturisit lumii de
Mine și ați dorit să Mă vedeți cu trupul pe pământ,
pentru ca să se plinească cuvântul vostru și dorirea
voastră toată ce ați dorit de Mine ca să vedeți izbăvirea
voastră. Iată acum Eu am venit ca să izbăvesc pre Adam
și seminția lui, din munci și din iad. Pentru aceea M-am
întrupat, pentru aceea M-am smerit, pentru aceea am
venit lumină în lume, pentru aceea și peste puține zile
voi fi prins și legat și voi fi dat în mâinile limbilor și
păgânilor. Vremea muncilor Mele se apropie, și Mi se
cade a fi lovit cu palma preste obraz, cu cuie pe Cruce
pironit, cu fiere adăpat, cu sulița în coaste împuns,
omorât, îngropat și a treia zi voi învia. Acestea toate le
voi răbda pentru izbăvirea neamului omenesc. Pentru
aceea te du Moisi de mărturisește în iad acestea toate.
Să întrebe și pre Simeon bătrânul, că și acela M-a luat în
brațele sale, prunc de patruzeci de zile. Să le spuie Ioan
Botezătorul, că M-a văzut și el în vârstă de treizeci de
ani când M-a botezat în apa Iordanului. A treia mărturie
să fii tu să spui sufletelor celor ce sunt acolo, cum M-ai
văzut închipuit în muntele Tavorului, și s-a apropiat
izbăvirea lor. Iar tu Ilie te du la locul de unde ești luat si
așteaptă Înălțarea Mea de pe pământ la cer. Vei vedea și
670 CAZANIE
te vei închina și vei preamări taina biruirii Mele și a
întrupării Mele.
Aceste cuvinte vorbind Domnul Hristos împreună
cu proorocii, Petru a zis: Doamne, bine ar fi să petrecem
noi aici; și de ai vrea să facem aici trei umbrare: (colibi)
una Ție, una lui Moisi, și una lui Ilie. Știa Petru, una că
încearcă jidovii să ucidă pre Hristos, alta și din gura Lui
auzea că va fi dat spre munci și spre moarte și va fi
omorât de jidovi; pentru aceea nu iubea să se pogoare
din munte să omoare pre Hristos. Gândea și aceasta, că
de vor omorî pre Hristos că le este Domn și învățător,
dar ei, Ucenicii Lui, cu cât mai vârtos trebuie a păți
răutate și scârbe multe ? Pentru aceea zicea Petru să facă
umbrar (colibă) întâi lui Hristos, că de Sfinția Sa avea
grijă mai multă. Al doilea lui Moisi, că el era tocmitor
Legii Vechi și întâi el arătase în lume prorocie și cuvân-
tul lui Dumnezeu, și pre dânsul știa că este mai mare
decât toți proorocii. Al treilea lui Ilie, ca unul mai mic
decât Moisi. Ca și cum ar grăi Petru aceste cuvinte către
Hristos: Numai ție Doamne să facem umbrar (colibă) și
acoperământ, să odihnești numai Sfinția Ta aici; iar noi
vom răbda zăduful și pripetul, frigul și gerul, ploaia și
ninsoarea; toate le vom răbda pentru numele Tău, numai
să nu ne pogorâm de aici, că de Te vor căuta jidovii să
Te omoare, avem aici ajutori buni. Moisi va omorî pre
dânșii cum a omorît pre cei întâi născuți din Egipt; iar

Ilie va pogorî foc din cer și-i va arde cum a ars pre acea
sută de slujitori ai lui Ahab împărat.
Grăind Petru aceste cuvinte, deodată un nor lumi-
nat l-a acoperit și i-a umbrit pre dânșii, și glas a ieșit din
nor de a grăit și a zis: Acesta este Fiul meu cel iubit
întru care bine am vrut să izbăvesc neamul omenesc; pre
acela să ascultați de toate câte va zice vouă. N-a putut
Petru să-și isprăvească cuvântul, că vrea a mai grăi și
alte cuvinte, însă n-a ajuns, că îndată ce i-a împresurat
norul, a încetat Petru de a grăi, nu pentru altceva, ci de
spaimă, că acolo unde au auzit Apostolii glasul acela ce
a grăit din nor, s-au spăimântat și de spaimă au căzut jos
cu fețele la pământ și s-au temut foarte. Iar Hristos au
mers de i-au ridicat și le-au zis: Sculați și nu vă temeți.
Ei dacă și-au deschis ochii, pre nimenea n-au văzut, nici
pre Moisi, nici pre Ilie, fără numai pre Hristos, ca să
priceapă ei că acel glas n-a grăit de Moisi nici de Ilie, ci
numai de Hristos; că norul acela ce au auzit Apostolii
grăind, n-a fost nor, că norul cum să grăiască ? ci Însuși
Părintele au grăit de au mărturisit nevăzut de Fiul Său
Hristos. Iar norul acela au fost Duhul Sfânt. Pentru
aceea Apostolilor le-au părut că grăiește norul, că din
nor a ieșit glasul, iar adevărat este că Părintele din cer
au mărturisit că Hristos nu este nici Ilie, nici Ieremia,
nici alt prooroc, în ce chip le părea lor, ci să știe că
Acela este Fiul Său, pentru Care au vrut de au făcut
mântuire oamenilor.
672 CAZANIE
Pogorându-se din muntele Tavorului, le-au zis
Hristos, nimănui să nu spuie nimic din ce au văzut până
nu va învia Hristos din morți. Și pentru ce le-au zis
Hristos să nu spuie nimănui ? Pentru ca să nu audă alți
Apostoli să se scârbească că n-au fost și ei să vadă, și
mai vârtos Iuda care totdeauna căuta vreme să vândă pre
Domnul Hristos.
Grăiesc învățătorii Bisericii noastre, că Domnul
Hristos S-au închipuit în muntele Tavorului înaintea
Ucenicilor Săi numai cu patruzeci de zile mai înainte de
răstignirea Sa, pentru ca să nu-și uite Apostolii, ci să-și
aducă aminte în vremea muncilor Lui. Pentru aceea
S-au închipuit aproape de răstignirea Sa.
Creștini binecuvântați, noi tocmeala praznicului
nostru, pentru ce prăznuim și pentru ce serbăm astăzi,
după cât ne-a fost puterea noastră ziserăm. Nu după cât
a trebuit, ci puținel și pe scurt; că după cum este tâlcul
cuvintelor Sfintei Evanghelii, îndrăznesc de zic, că nici
îngerii nu pot pe amănuntul să le grăiască. Numai cât
vă rog atâta, cu frică să mulțumiți Domnului vostru,
Dumnezeului vostru Iisus Hristos, Care v-au iubit și
pentru voi au slujit acestea toate; și mulțumindu-I, de
păcate să vă părăsiți, fapte bune să faceți și întru mul-
țumirea noastră să zicem așa:
Mulțumimu-Ți Hristoase Împărate, noi nemulțumi-
torii și smeriții robii Tăi, că Sfinția Ta ca un Dumnezeu
iubitor de oameni și Milostiv ce ești, ai venit și ai purtat
trup pentru noi nemulțumitorii; iar noi nevrednicii nici
un lucru bun pre voia Ta nu facem. Deci ne smerim și
ne rugăm Sfinției Tale să nu ne dai după faptele noastre,
ci după mila Ta ne miluiește; că de ne vei judeca după
toate păcatele noastre și de ne vei socoti să dăm seama
de toate faptele, Doamne, cine va răspunde înaintea Ta ?
Sau cine va sta împotriva mâniei Tale ? Deci ne iartă,
pentru mare mila Ta, și ne dăruiește Împărăția Ta, că
Ție Se cuvine cinste, închinăciune, mărire și ținere, îm-
preună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum și pururea
și întru veci netrecuți. Amin.
CAZANIE
PENTRU ADORMIREA PREASFINTEI ȘI
PREACURATEI MARIA NĂSCĂTOAREA
LA 15 AUGUST
Toate praznicile sfinților sunt sfinte și cinstite și

creștinii în toate se bucură și se veselesc, iar în praz-
nicile cele Împărătești mai mult ne veselim; că praz-
nicile Împărătești au și cinste multă. Cinstea slugilor
mai puțină slavă are, iar cinstea Împărătească, toată sla-
va și mărirea covârșește. Tot omul atuncea se cade să
prăznuiască și să se veselească și să facă toate câte se
cuvine cinstei Împărătești.
Praznic ca acela și zi ca aceea avem astăzi. Al cui ?
Al Doamnei de Dumnezeu Născătoare, Împărăteasa ce-
rului, Maica neputredului Împărat. Cine a văzut, sau
cine a auzit, Maică să fie Fecioară și Fecioara să fie
Maică ? Sfinția Sa și Maică a fost Împăratului nostru
Iisus Hristos, și Fecioară întreagă a rămas, că și mai
Sfântă este decât toți sfinții, mai cinstită decât toți cins-
tiții, mai slăvită este decât toți măriții și mai minunată
este decât toți minunații. Este a doua după Sfânta
Treime și mai întâia tuturor tainelor. Pentru aceea și
praznicul sfinției sale de astăzi este săvârșirea tuturor
MAICII DOMNULUI 675
praznicilor; cum este Buna Vestire începătură, așa și
acest praznic este săvârșire, pentru că și sfinția sa Prea-
curata Fecioara este și început și săvârșit mântuirii
omenești. Până a fost cu trup pe pământ, a fost începă-
tură și cap tainei dumnezeiești; iar dacă s-a mutat de pe
pământ, a fost săvârșire sfatului lui Dumnezeu.
De cincizeci și nouă de ani a fost Preacurata
Fecioara când a fost la adormirea ei; și cum, ascultați.
Preacurata, când o au dus în Biserică de o au închinat
Părinții ei lui Dumnezeu, a fost de trei ani. Petrecut-a și
în Biserica lui Dumnezeu doisprezece ani. Și până a
naște pre Hristos a trecut alt an. Fost-a și cu Fiul său
Hristos treizeci și doi de ani. Viețuit-a și după aceea
unsprezece ani.
Dacă a ajuns la atâția ani, a mers Arhanghelul Ga-
vriil cu stâlpare de finic în mâini și i-a zis: Să știi sfinția
ta de Dumnezeu Născătoare, că de astăzi a treia zi te vei
muta de pe pământ în cer. Deci te gătește și tocmește
cele ce sunt de moarte, și așteaptă adormirea ta, că va
veni Fiul tău de va lua sufletul tău. Și cât a auzit Prea-
curata Fecioara, îndată s-a sculat și s-a dus la muntele
Eleonului, acolo de unde S-au înălțat la cer Fiul ei.
Copacii muntelui aceluia s-au plecat toți de s-au
închinat Sfinției sale; iar Sfinția sa Preacurata Fecioara
și-a ridicat mâinile spre cer către Dumnezeu și se ruga
așa: Iubitul meu Fiu, Care Te-ai pogorât din cer pe
pământ și Te-ai întrupat din sângele meu, Tu mă ia la
676 CAZANIE LA ADORMIREA
Împărăția Ta. Ajunge-mi străinătatea, ajunge-mi despăr-
țirea mea cu care sunt despărțită de Tine Fiul meu. Cum
ai zis, așa să și faci. Zis-ai, că unde voi fi Eu, acolo va fi
și acela ce-Mi va sluji Mie. Aceasta zic și eu: Acolo
unde ești Fiul meu iubite, acolo mă învrednicește să fiu
și eu, că inima mea este arsă de dorul Tău.
Aceste cuvinte a zis Preacurata Fecioara și după
aceea s-a pogorât din muntele acela și s-a dus la casa sa,
în satul ce se cheamă Ghetsimani.
Petru Apostolul și Ioan Teologul era ca un fiu
Sfinției sale. Pentru aceea nu se depărtau, pentru ca să
slujească Preacuratei Fecioare.
Iar a treia zi, acolo unde ședeau ei și învățau, pe ne-
așteptate un nor i-a apucat pre dânșii și i-a dus în Ghet-
simani în Casa Preacuratei Fecioare; așijderea și pre alți
Apostoli pre toți i-au apucat norii și i-au dus la Prea-
curata Fecioara. Atunci era și Dionisie Areopagitul
dascălul lui Erotei, și Iacov ce se cheamă fratele lui
Dumnezeu. Și pre aceia i-a apucat norul și i-a adunat
pre toți în Ghetsimani.
Preacurata Fecioara dacă i-a văzut s-a bucurat și a
zis: Ședeți fiii mei să-mi iau ziua bună de la voi, că
astăzi mă duc la Fiul meu cel iubit, că Arhanghelul
Gavriil care mi-a adus veste de nașterea Fiului meu,
acela a venit și acum și mi-a dat această stâlpare de finic
și mi-a zis: Bucură-te Născătoarea lui Dumnezeu, și să
MAICII DOMNULUI 677
știi că după trei zile te vei muta de pe pământ la cer.
Pentru aceea mulțumesc Fiului și Dumnezeului meu, că
v-au adunat pre toți acum la sfârșitul meu să vă văd.
Cât au auzit Apostolii, toți au început a plânge cu
lacrimi, și a răspuns Ioan cu multe lacrimi și a zis:
Doamnă Născătoarea lui Dumnezeu, Fiul tău cel iubit
au fost cu noi și L-am avut mângâiere; iar dacă S-au
înălțat la cer, ne-au lăsat să te avem pre tine. Acum ne
lași și tu; dar pre cine vom avea noi Apostolii ce suntem
ocărâți de toate neamurile, să ne mângâie în necazurile
noastre și să ne învețe pre lume, dacă ne părăsești și
Sfinția ta ?
Atuncea a grăit Preacurata Fecioara și ea cu lacrimi
și a zis: Nu vă mâhniți fiii mei, nici vă scârbiți pentru
mutarea mea, că măcar că mă voi și muta de pe pământ,
o prietenii Fiului meu, însă de voi nu mă voi despărți,
nici de toți cei ce mă vor chema, ci eu voi fi rugătoare și
vorbitoare către iubitul meu Fiu pentru toți creștinii;
numai nu plângeți, ci căutați să mă îngropați cum mă
vedeți și cum m-ați aflat.
A cuvântat Apostolul Pavel cu multe lacrimi și el și
a zis către Preacurata Fecioara: Doamnă Născătoarea lui
Dumnezeu, eu pre iubit Fiul tău, pre Domnul Hristos, nu
L-am văzut cu trup pe pământ, ci văzând pre Sfinția ta
am ținut că văd pre Sfinția Sa. Acum mă lași și Sfinția
ta; dar cine mă va mângâia în scârbele mele ? Pre cine
voi avea eu ajutor și mângâietor în amărăciunile ce
pătimesc pentru mărturia Evangheliei ?
Răspuns-a Preacurata Fecioara și a zis: Pavele prie-
tenul iubitului meu Fiu, darul meu să te mângâie și pre
tine și pre toți Ucenicii.
Abia de multe lacrimi și-a deschis și Petru gura și a
zis către Preacurata Fecioara: Cunoaștem Doamnă Năs-
cătoarea lui Dumnezeu, că adevărat vei să te duci de la
noi în cer. Deci încă ne lasă ceva cuvânt și mângâiere
din gura Sfinției tale, să ne aducem aminte noi robii tăi.
Zis-a către dânșii Preacurata Fecioara: Iubiții mei
fii, ascultați puținel cuvânt și învățătură din gura mea,
pentru că cereți și iubiți. Vedeți fiii mei, această lume
este ca o neguțătorie, iar Dumnezeu este ca un împărat,
și voi robii Lui sunteți ca niște neguțători. Deci să vă
arăt cu pildă. Era un împărat mare și puternic și avea
două slugi. Deci auzind el că în cutare loc se face târg
mare, mare neguțătorie și dobândă acolo, și-a chemat
slugile sale și le-a zis: Luați avuție multă și vă duceți în
cutare loc unde se adună târg, și faceți acolo neguță-
torie, și într-o lună iar să vă întoarceți; iar care va zăbovi
mai mult, numai cu capul va plăti. Deci, luând amândoi
slujitorii aceia avuție, s-au dus. Unul, ca un nebun și rău
ce era, n-a cumpărat lucruri pe care iubea împăratul și să
se întoarcă curând, ci a cumpărat case, bolte și moșii,
și câte împăratului nu-i trebuiau, nici îi făceau lui
MAICII DOMNULUI 679
dobândă. Până a drege sluga aceea casele, boltele și
moșiile, au trecut trei patru luni și mai mult. Iar cealaltă
slugă, ca un înțelept ce era, a cumpărat pietre scumpe și
de ce trebuia împăratului și s-a dus la împăratul. Împă-
ratul l-a cinstit pre dânsul și l-a mărit, că s-a arătat cre-
dincios; iar pre celălalt a trimis cuvânt și i-a tăiat capul
ca unui vrăjmaș al împăratului. Așa sunteți și voi toți
Apostolii. Trimis-au pre voi Fiul meu să vă duceți în
lume ca niște neguțători, să dobândiți sufletele oame-
nilor celor amăgiți. Deci care din voi, fiii mei, se va
arăta prieten Învățătorului său și Fiului meu, pre acela îl
va cinsti la Împărăția Sa; iar care nu va face pe voia
Învățătorului său, înșivă știți ce veți păți. Pentru aceea
fiii mei, îngrijiți-vă de mărturisiți, luminați și îndreptați
lumea cea rătăcită, doară cumva o veți dobândi să o
aduceți întru Împărăția Fiului meu. Nu vă temeți de
împărați ce au putere numai cu trupul să-l vatăme, iar cu
sufletul n-au nici o putere. Și eu, măcar că mă voi duce
la Împărăția Fiului meu, însă pururea voi fi cu voi de vă
voi întări și vă voi mângâia întru scârbele voastre.
Acestea a zis Preacurata Fecioara și îndată a închis
Sfinția sa ochii și cu glas mare a zis: Fiul meu, în mâi-
nile tale dau sufletul meu. Și așa a adormit, și Sfântul ei
suflet l-a luat Fiul ei în mâinile Sale, iar Sfântul ei trup
l-a luat Apostolii de-1 duceau la groapă;—unii duceau
trupul, alții mergeau cântând și lăudând.

Iar jidovii, ca niște pizmași ce au fost dintâi, auzind
cântările îngerilor și ale Apostolilor și văzând atâta
slavă, au făcut sfat să meargă să răstoarne jos sicriul cu
trupul Preacuratei Fecioare, și toți s-au pornit să intre în
mijlocul Apostolilor, însă de o dată au orbit și nu se
vedeau unul cu altul. Unul dintre dânșii mai îndrăzneț
fiind, a mers și s-a apucat de sicriu, dar Îngerul lui
Dumnezeu i-a tăiat mâinile lui, nevăzut. Atunci, dacă au
cunoscut jidovii minunea, s-au întors și au căzut la
Apostoli să-i tămăduiască. Apostolii dacă au văzut că
s-au întors, au luat stâlparea aceea de finic și o au pus pe
mâinile celui tăiat, și cu ajutorul lui Dumnezeu toți s-au
tămăduit.
Dacă au sosit la groapă, au pus trupul jos să-și ia
iertăciune câți erau acolo. Atunci au început toți unul
către altul a lăuda pre Preacurata Fecioara și a grăi
cuvinte de cinste către Sfinția sa. Toți Arhiereii și
Apostolii au făcut cuvinte de laudă la îngroparea
Preacuratei Fecioare, care cuvinte nu numai oamenilor,
ci tocmai și îngerilor este cu anevoie a le grăi.
Pentru aducerea aminte, să zicem din cuvintele lor
puțin și pe scurt: O mare minune ! Poate să se fi văzut
sau auzit cândva aceea ce acum vedem noi oamenii ? -
Împărăteasa tuturor, în ce chip zace fără suflet ! Maica
vieții, în ce chip zace moartă ! Tu ești Fecioară prorocia
proorocilor, tu ești mărturia noastră. Ție se închină
îngerii, te cinstesc oamenii, te măresc sfinții. Deci te
MAICII DOMNULUI 681
bucură și te veseleș-te ! Dumnezeu cu tine și pentru tine
cu noi ! Cu Gavriil te mărim, cu îngerii te slăvim, cu
proorocii te lăudăm; că pre tine au prorocit proorocii,
pentru tine s-au luminat din Duhul Sfânt, pentru tine au
mărturisit toți. Avvacum pre tine te-a văzut ca un munte
cu umbra deasă, că tu ești umbrită de Duhul Sfânt.
Daniil pre tine te-a văzut ca o piatră din care, fără de
sămânță bărbătească, S-au născut tarele Împărat, Dom-
nul nostru Iisus Hristos. Pre tine te-a văzut dreptul Iacov
ca o scară, pe care S-au pogorât Dumnezeu din cer pe
pământ, și oamenii se suie de pe pământ în cer, pe care
Sfinția ta te sui acum mai înainte de noi. Bucură-te
Fecioară, că Ghedeon rouă te-a văzut. David, fecioară
și fiică și Împărăteasă. Isaia, maică lui Dumnezeu te
cuvintează. Iezechil, poartă încuiată. Și toți proorocii
pre tine au prorocit. Dar noi cum îți vom zice,
Fecioară ? Îți vom zice Rai, că tu ai crescut floarea cea
neputredă, pre Domnul Hristos, Care au miresmit
sufletele oameni-lor. Îți vom zice Fecioară, că tu fără de
sămânță bărbă-tească ai născut pre Domnul nostru Iisus
Hristos; că și mai înainte de naștere și în naștere și după
naștere, Fecioară ești. Îți vom zice maică, căci cu
adevărat ai născut pre Împăratul tuturor, pre Hristos. Îți
vom zice Cer, că tu ai strălucit soarele Cel drept, pre
Domnul nostru Iisus Hristos. Deci te bucură Fecioară și
te du în odihna Fiului tău. Du-te în curțile cele iubite,
du-te în locul cel gătit, și-ți adu aminte și de toată
seminția ta,
Doamnă Născătoarea lui Dumnezeu, că și noi și Sfinția
ta Fecioară, dintr-o seminție a lui Adam suntem. Pentru
aceea mijlocește, pentru aceea roagă pre Fiul tău pre
care L-ai scăldat, L-ai înfășat și L-ai aplecat, ca să ne
ajute întru mărturia noastră, și după aceea să ne învred-
nicească să dobândim și nădejdea noastră. Du-te Fecioa-
ră de pe pământ în cer, din acestea putrede întru cele
neputrede, din scârbele acestei lumi întru veselia Împă-
răției cerului. Du-te Fecioară în lumina cerului, în cân-
tările îngerilor, întru lauda sfinților. Du-te Fecioară la
locul Fiului tău, la Împărăția Lui, la puterea Lui. Cântați
îngeri, lăudați prooroci, preamăriți arhangheli pre maica
Împăratului ceresc, sfeșnicul luminii, ceea ce este mai
înaltă decât cerul și mai curată decât soarele, mijloci-
toarea creștinilor, folositoarea neamului nostru.
Cu niște cuvinte de laudă ca acestea au petrecut
Apostolii trupul Sfinției sale, Preacuratei Fecioare, și
așa și-au luat iertare toți, și după aceea l-au îngropat în
groapa ce era mai dinainte gătită. După aceea trei zile și
trei nopți au șezut Apostolii de străjuiau împrejurul
gropii Preacuratei Fecioare.
Iar Toma Apostolul, cu voia lui Dumnezeu, cum
n-a fost la învierea Domnului Hristos, așa nici atunci nu
s-a aflat. După trei zile l-a apucat și pre el norul și l-a
dus la groapa Preacuratei Fecioare, și mergând l-a în-
tâmpinat pre dânsul Preacurata Fecioara deasupra gropii
Sfinției sale, suindu-se în cer cu trup cu tot. Dacă o a
MAICII DOMNULUI 683
văzut a strigat: Preacurată Fecioară, unde te duci ? Și
Preacurata Fecioara a zis lui: Primește aceasta; și a scos
de i-a dat brâul cu care era încinsă. După aceea n-a mai
vâzut pre Preacurata Fecioara.
Deci a mers și a aflat pre Apostoli șezând și stră-
juind groapa, și a șezut și el cu dânșii, și a început a
plânge că nu s-a aflat și el să vadă adormirea Preacuratei
Fecioare, și a zis: Toți unui Dascăl suntem Ucenici, toți
o mărturie mărturisim, toți unui Domn suntem slugi; dar
pentru ce voi va-ți învrednit de ați văzut adormirea
Preacuratei Fecioare, iar eu nu m-am învrednicit ? Au
doară nu sunt și eu Apostol ? Au doară nu primește
Dumnezeu mărturia mea ca și a voastră ? Vă rog deschi-
deți-mi măcar mormântul să văd trupul Sfinției sale
mort. Măcar acum mai în urmă să mă închin și să-mi iau
iertare. Și au ascultat Apostolii pre Toma și au deschis
mormântul să vadă trupul Preacuratei Fecioare, și nimic
n-au aflat, căci trupul Preacuratei Fecioare se schimbase
din putrejune în viață neputredă, ca și trupul Domnului
nostru Iisus Hristos, cu care S-au suit la cer; ca și tru-
purile tuturor oamenilor ce vor lua drepții la a doua
venire a Domnului nostru Hristos, așa și trupul Sfinției
sale Preacuratei Fecioare, mai înainte de toți s-a schim-
bat și a înviat cu acela cu care s-a suit Sfinția sa în cer la
Fiul ei, de se roagă pentru toți drept măritorii creștini.
Acest praznic prăznuim astăzi, creștini binecuvân-
tați; această sărbătoare serbăm, însă nu cu lucruri rele și
drăcești, ci cu mulțumită, cu rugăciuni, cu inimă curată,
pentru ca să avem îndrăznire și nădejde către Preacurata
Fecioara. Să ne rugăm și să zicem: Stăpână Doamnă,
împărăteasa și slava creștinilor, mai înaltă decât cerul și
mai curată decât soarele, Fecioară și Maica Fiului lui
Dumnezeu, nădejdea păcătoșilor și liniștea învăluiților,
caută spre oamenii tăi, vezi turma ta. Oile turmei tale
suntem; apără-ne, ferește-ne de lupii cei nevăzuți, de
diavoli; că pre tine te avem ajutor, pre tine te avem
mijlocitoare și rugătoare către Fiul tău, spre tine este
toată nădejdea noastră. Păcătoși suntem; sub acoperă-
mântul tău alergăm, nu ne izgoni, nici ne urgisi pre noi.
Vezi Fecioară scârbele noastre, vezi necazurile, vezi
răutățile ce ne împresoară pre noi. Roagă pre Fiul tău,
pre Care L-ai născut, L-ai aplecat și L-ai înfășat, ca să
Se milostivească, să ne fie Milostiv și iertător de păca-
tele noastre;—aici să petrecem viață fără valuri, fără
sminteală și fără păcate, iar acolo să ne învrednicească
Împărăției cerului, pre care noi toți să o dobândim,
pentru Hristos Dumnezeul nostru, Căruia se cuvine
mărirea, cinstea, închinăciunea și mare cuviința în veci
de veci. Amin.
CUPRINS
CUVÂNT ÎNAINTE Pag
Cazania Duminicii Vameșului și a Fariseului……..1

Cazania Duminicii Fiului celui curvar……………..8
Cazania Duminicii lăsatului de carne…………….19
Cazania Duminicii lăsatului de brânză…………...25
Cazania Duminicii I – A din post a
ORTODOXIEI………………………………………36
Cazania Duminicii A II – A din post…………....47
Cazania Duminicii A 3 – A din post……………52
Cazanie la Sâmbăta lui Lazăr………………...…74
Cazanie la Duminica Floriilor……………...……83
Cazanie la Joia cea mare………………………….94
Cazanie la Sâmbăta cea mare…………………...103
Cazanie la Slăvita și luminata zi a învierii
Domnului nostru Iisus Hristos…………………….115
Cazania a 2-a la învierea Domnului……………..122
Cazanie la Duminica Tomei…………………….135
Cazanie la Duminica Mironosițelor………...….141
Cazanie la Duminica Slăbănogului…………….148
Cazanie la Duminica Samarinencei……………154
Cazanie la Duminica Orbului…………………..161
Cazanie la Înălțarea Domnului……………...…167
Cazanie la Duminica A 7 – A după Paști Pentru
Sfinții 318 Părinți ce s-au strâns în Nikeea la
Soborul I (anul 325)………………………...……177
Cazanie la Duminica Rusaliilor………………...186
Cazanie A 2 – A la Duminica Rusaliilor……...196
Cazanie la Duminica Tuturor Sfinților………..218
Cazanie la Duminica A 2 – A după Rusalii…..226
Cazanie la Duminica A 10 – A după Rusalii......292
CAZANII
LA PRAZNICE ÎMPĂRĂTEȘTI
Cuvânt Pentru Indiction…………………………480

Cazanie la Nașterea Maicii Domnului…………484
Cazania Duminicii Înainte de Înălțarea Sfintei
Cruci……………………………...………………...490
Cazania a 2-a a Duminicii Înainte de Înălțarea
Sfintei Cruci…………………...………………......495
Cazanie la Înălțarea Sfintei Cruci………….….501
Cazania Duminicii După Înălțarea Sfintei Cruci..507
Cazania a 2-a a Duminicii După Înălțarea
Sfintei Cruci……………………………….………513
Cazanie la Intrarea Maicii Domnului în Biserică..519
Cazania Duminicii Înainte de Nașterea Domnului
Nostru Iisus Hristos……...……..……………...…524
Cazania a 2-a a Duminicii Înainte de Nașterea
Domnului Nostru Iisus Hristos...………………..537
Cazanie la Nașterea Domnului Nostru Iisus
Hristos……………………………………………....545
Cazanie a 2-a la Nașterea Domnului Nostru
Iisus Hristos………………………………………...554
Cazania Duminicii După Nașterea Domnului
Nostru Iisus Hristos………………………………571
Cazania a 2-a a Duminicii După Nașterea
Domnului Nostru Iisus Hristos………………….578
Cazanie la 1 Ianuarie…………………………….584
Cazania Duminicii Înainte de Botezul Domnului
Nostru Iisus Hristos………………………..……..592
Cazania a 2-a a Duminicii Înainte de Botezul
Domnului Nostru Iisus Hristos………………….598
Cazanie la Botezul Domnului Nostru Iisus
Hristos………………………………………………606
Cazania a 2-a la Botezul Domnului Nostru Iisus
Hristos………………………………………………615
Cazania Duminicii După Botezul Domnului
Nostru Iisus Hristos ……………………………...633
Cazania a 2-a a Duminicii După Botezul
Domnului Nostru Iisus Hristos…………….........639
Cazanie la Întâmpinarea Domnului Nostru Iisus
Hristos ……………………………………………...646
Cazanie la Buna Vestire a Maicii Domnului….656
Cazanie la Schimbarea la față a Domnului
Nostru Iisus Hristos……………………………….663
Cazanie la Adormirea Maicii Domnului………674
SFÂRȘIT ȘI LUI DUMNEZEU LAUDĂ

Cazania Originală

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cazania Originală

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

A 6 - A DUPĂ RUSALII 267

puterea, dimpreună cu Părintele și cu Duhul Sfânt, acum

Pentru credința acelor doi orbi și pentru puterea cea

Isaia proorocul mai înainte de vreme a văzut cu

Pentru faptele cele bune ce se cheamă lumină, și

Toate faptele cele bune au începătură de la Dumne-

Pentru cum se cade să dea fiecare cale mâniei, și

Acestă minune a fost într-acea vreme când au auzit

Pentru puterea Dumnezeirii lui Hristos și pentru

Dacă au binecuvântat Domnul Hristos și dacă au

Pentru puterea Dumnezeirii lui Hristos și pentru

Minunat este Dumnezeu întru toate lucrurile Sale și

Pentru credința Apostolilor și cum se cade nouă cu

Pentru puterea lui Hristos asupra dracilor și pentru

Pentru spovedanie și pentru diavolul că este mai

Omule creștine ! De ce nu te temi de acel vrăjmaș

Pentru mila lui Dumnezeu către noi și pentru a

Pentru pâra robului, care a fost pârât de soții săi, și

Spune Sfânta Evanghelie, că dacă au văzut soții ce

Pentru lăcomia avuției care desparte sufletul de la

Pentru cei ce nădăjduiesc spre bogăție iar nu spre

Pentru lucrătorii cei răi care au omorât slugile Domnului

Multe dovedește această pildă și arată binele lui

320 CAZANIE LA DUMINICA

Pentru căderea jidovilor și pentru chemarea

324 CAZANIE LA DUMINICA

A 14 - A DUPĂ RUSALII 327

Această pildă ascunsă și înțeleaptă a Domnului nos-

330 CAZANIE LA DUMINICA

Slugile care au fost trimise să strige chemații la

A 14 - A DUPĂ RUSALII 333

A 14 - A DUPĂ RUSALII 335

Pentru vicleșugul jidovilor și pentru îndreptarea lui

Ne vine a ne mira de blândețile Domnului nostru

Pentru întrebarea ce a făcut Hristos fariseilor pentru

După întrebarea acelui învățător de lege și după răs-

Pentru binele ce împarte Dumnezeu oamenilor și

Pentru plata ce va da Dumnezeu fiecăruia după,

Cum este un împărat ce dă slugilor sale bani mulți

Pentru credința și pentru bărbăția inimii acelei

Învățătură pentru hananianca.

Pentru învățătura lui Hristos și pentru vânatul peștilor.

Mai înainte de această Evanghelie, scrie Luca

362 CAZANIE LA DUMINICA

366 CAZANIE LA DUMINICA

Pentru spaima și mirarea lui Petru ce a văzut atâta

Dacă a aruncat Petru mreaja, după zisa Domnului,

368 CAZANIE LA DUMINICA

Pentru dragoste, blândețe și neținerea mâniei.

A 19 - A DUPĂ RUSALII 371

Pentru milostivirea ce are Dumnezeu spre noi și cum

De vrei să știi mai bine cum vei putea fi milostiv,

Pentru puterea Dumnezeirii lui Hristos și pentru

Să cunoaștem astăzi dintru această Sfântă Evan-

Pentru învierea a toată lumea și pentru slobozirea

Iarăși zic ca și din început, că nimic nu este mai

Pentru semănatul seminței; cum pier trei părți și

Domnul Dumnezeu în multe chipuri și în multe

Pentru cele trei părți din sămânța cuvântului lui

Pentru bogații cei nemilostivi și pentru răbdarea

Pentru despărțirea cea veșnică a celor drepți de cei

Cât stă de departe cerul de pământ și întunericul de

Pentru: Să nu fim lacomi și să, ne îmbogățim aici, ci