1. Definiție edentație totală. Etiologia.

Edentație totală: absența dinților la unul sau ambele maxilare.

Etiologie: caria și complicațiile ei; afecțiunile parodontului; traumatismele;
suprasolicitarea funcțională a dinților; avitaminozele; maladiile glandelor endocrine;
maladiile sistemului cardiovascular, nervos; intervenții chirurgicale, parodontitele şi
parodontoza, abraziuni patologice generalizatoare
tumorile cavității bucale, traumatismul care implică numeroase extracții, tratamente
incorecte ale edentatului parțial ș.a.
*poate fi și ereditar: anodonția – lipsa mugurilor dentari.

2. Câmpul protetic edentat total, noțiune, elemente componente, caracteristica.

Câmp protetic: totalitatea formațiunilor anatomice cu care vine în contact proteza

dentară.
Este împărțit în două zone caracteristice: zona de sprijin şi zona de succiune:
 Zona de sprijin – cuprinde crestele alveolare şi tuberozitățile maxilare, bolta
palatină, creste edentate mandibulare acoperite de o mucoasă fixă, tuberculul piriform
(1/3).
 Zona de succiune – cuprinde mucoasa care vine în contact cu marginile protezei.
Această zonă este situată periferic față de zona de sprijin.

3. aspectul aa în edent tot, caract după schroder și koller

Schröder deosebeşte trei tipuri de atrofii ale maxilei:

Tipul I. apofiza alveolară pronunțată, semiovală, uniform acoperită cu o mucoasă
normală depăşind cu mult nivelul bolții palatine, tuberozități bine exprimate, torusul
palatin mai puțin exprimat sau chiar lipsă. Plica trecătoare şi locul de inserție a muşchilor
se găsesc la distanță destul de mare de la suprafața apofizei alveolare.
*cel mai favorabil pentru tratamentul protetic: formațiuni anatomice retentive – fixare
bună a protezei.
Tipul II. apofiza alveolară lată, din cauza atrofiei medii, depăşind cu puțin nivelul bolții
palatine. Tuberozitățile maxilare sînt mai puțin exprimate, plica trecătoare şi locul de
inserție a muşchilor se găsesc mai aproape de suprafața apofizei alveolare, comparativ
cu tipul I.
*Condiții bune pentru tratamentul protetic, însă contracția bruscă a muşchilor în unele
cazuri poate duce la un eşec.
Tipul III. dispariția apofizei alveolare şi prezența unei bolți palatine aproape plată.
Tuberozitățile maxilare sînt atrofiate esențial. Plica trecătoare şi locul de inserție a
frenului buzei superioare şi a muşchilor se află la nivelul coamei apofizei alveolare.
*cel mai nefavorabil tip pentru tratament protetic fiindcă lipsesc formațiunile
anatomice retentive, iar înserția joasă a fibrelor musculare contribuie la detaşarea
protezei.
 Doinikov a mai adăugat 2 clase
Tipul IV: apofiza alveolară bine exprimată în zona frontală și destul de atrofiată în
zonele laterale.
*Condițiile de tratament în așa caz nu sunt favorabile, deoarece de obicei
tuberozitățile maxilare practic lipsesc și fixarea protezei prezintă dificultăți;
Tipul V: apofiza alveolară este exprimată destul de bine în zonele laterale și atrofiată
în cea frontală.
*condițiile de tratament protetic și fixare a protezei pot fi satisfăcătoare deoarece
mult depinde de tabloul clinic.

Koller deosebeşte următoarele tipuri de atrofie a apofizei alveolare mandibulare.

Tipul I. Apofiza alveolară prezintă o înălțime bine exprimată, egală pe toată
întinderea, rezorbția producându-se într-o mică măsură. Creasta apofizei alveolare este
rotunjită şi favorabilă pentru baza protezei. Locul de inserție a muşchilor şi plica
trecătoare a mucoasei sînt situate la o distanță considerabilă de vîrful apofizei alveolare.
*cea mai favorabilă pentru tratamentul protetic.
Tipul II. Atrofie uniformă pe toată întinderea, însă destul de avansată, afectînd în
unele cazuri şi corpul mandibulei. Pe măsură ce procesul de rezorbție se accentuează şi
ajunge pînă la linia oblică internă şi externă, apofiza se transformă într-o depresiune.
Apofiza alveolară în zona frontală deseori capătă o formă ascuțită, ce împiedică
protezarea. Locul de inserție a muşchilor este situat aproape de marginea crestei.
*mari dificultăți pentru protezare, fiindcă lipsesc formațiunile anatomice retentive, iar
inserția fasciculelor musculare aproape de vîrful crestei alveolare duce la mişcarea
protezei; stabilitatea protezei este compromisă, deci trebuie căutate posibilități de a
folosi orice formațiune retentivă a cîmpului protetic, oricît de redusă ar fi ca întindere.
Tipul III. Apofiza alveolară este atrofiată esențial în sens lateral şi mai puțin frontal,
datorită faptului că dinții laterali au fost pierduți mai timpuriu decît cei frontali.
*relativ favorabil pentru tratamentul protetic, fiindcă atrofia apofizei alveolare în
zonele laterale nu împiedică microexcursia protezei în plan transversal. Zona de retenție
este prezentă numai în regiunea frontală care şi împiedică mişcarea protezei în plan
sagital.
Tipul IV. Atrofia accentuată în zona frontală şi mai puțin exprimată în regiunile
laterale.
*proteza are stabilitate numai în direcția transversală pe cînd în plan sagital este
foarte slabă datorită posibilității de alunecare a protezei înainte.

4. fibromucoasa câmpului protetic ed tot, caracteristica formațiunilor anatomice după

Supple, Gavrilov
Ilarion Postolachi: Protetica dentară

5. indicații către terapia edentației totale cu proteze mobile

6. proteza totală – elemente componente, caracteristica

 Ptoreza totală: este un corp fizic rigid și rezistent la acțiunea presiunilor masticatoare,
utilizat în terapia edentației totale cu scopul restaurării arcadelor dentare și a funcțiilor
dereglate ale SS.

Este alcătuită din bază (șeile și conectorul în formă de placă care le unește) și arcada
dentară artificială (dinți artificiali).

Caracteristica:
 proteza totală transmite presiunile de la dinții antagonişti suportului muco-osos,
care nu este apt pentru asemenea recepție;
 acoperă în întregime fibro-mucoasa maxilarului;
 provoacă în fazele inițiale de adaptare diverse modificări de senzații gustative şi
funcționale, care cu timpul dispar;
 poate fi confecționată cu bază acrilică; cu bază metalică; cu bază mixtă (armată); cu
căptuşeală elastică;
 poate fi confecționată cu dinți din acrilat sau din porțelan;
 poate fi realizată şi cu elemente mecanice speciale de menținere (capse, bare)
realizate pe implanturile intraosoase sau croşete mucozale, aripioare, piloturi).

7. amprentele. criterii de clasificare

Amprentă – copia negativă fidelă a câmpului protetic, confecționată cu scopul

realizării modelului.

După scopul urmărit, amprentele pot fi:

 documentare: se obține modelul documentar (pentru pregătirea proprotetică)
 auxiliare: se obține modelul auxiliar (dinții antagoniști) sau de diagnostic (studiu pe
model)
 de bază: se obține modelul pe care se realizează lucrarea protetică

După tehnica realizării amprentei:

 amprente realizate într-un timp: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic o singură dată;
 amprente realizate în doi timpi: materialul se aplică în lingură și se presează pe
câmpul protetic apoi se scoate din cavitatea bucală, se aplică stratul de corecție și
se mai presează o dată;
 amprentele din materiale de consistență diferită sunt numite duble
 amprente de corectare: o modificare a metodei în doi timpi, în cadrul căreia se
aplică material de aceeași proveniență chimică;
 amprente în ocluzie: se amprentează ambele arcade dentare în poziție de ocluzie
centrică (se folosește lingură specială)
 amprente parțiale: se amprentează un anumit sector al arcadei
  amprente totale: se amprentează toată arcada dentară

8. ling amprent. varietati caract

Lingura amprentară este un suport pentru materialul amprentar în timpul amprentării;

deasemenea este un dispozitiv de armare pentru amprentă în timpul realizării modelului.
Sunt metalice sau plastice; pentru o hemiarcadă, pentru două hemiarcade în ocluzie,
pentru o arcadă sau pentru ambele arcade în ocluzie.
Lingura este compusă din corp și mâner.
Corpul la maxilă acoperă palatul dur, la mandibulă este răscroit (loc pentru limbă);
servește pentru menținerea materialului amprentar; poate avea orificii pentru evacuarea
surplusului și retenția masei amprentare; este de diferite dimensiuni și forme.
Mânerul este poziționat strict pe linia mediană a amprentei; servește pentru fixarea în
mână, poziționarea corectă și menținerea în timpul amprentării.
Sunt linguri standard și linguri individuale. Cu lingurile standard se ia amprenta
anatomică, cu cea individuală – amprenta funcțională. Pe baza amprentei anatomice se
face modelul auxiliar, pe baza amprentei funcționale – modelul de bază. Pe modelul
auxiliar se confecționează lingura individuală, pe modelul de bază se confecționează
șablonul de ocluzie și macheta protezei, apoi se polimerizează acrilatul.

9. amprentarea preliminară a camp prot ed tot – scop, materiale și utilaj necesar

Amprentă anatomică: reflectă starea mucoasei în repaus funcțional.

Scop: obținerea unui model de lucru pe care se va confecționa lingura individuală;

permite determinarea profunzimii plicelor trecătoare ale mucoasei, starea generală a
câmpului protetic, poziția și direcția inserției musculare și ligamentare care ulterior
urmează să fie eliberate.
Materiale: pentru câmp protetic dur – materiale termoplastice, pentru câmp protetic
moale – gipsul sau alginatele.
Utilaje: linguri standard pentru maxilarele edentate total, spatulă, colbă

10. mater amprent. clasificări. nominalizări

După Gerner și Napadov:

 elastice
 termoplastice
 dure

După I. Postolachi, Gh. Bârsa: după starea materialului la finalul prizei

 Elastice:
 Hidrocoloizi (reversibili/ireversibili) (alginat)
 Elastomeri de sinteză
  Materiale siliconice
 Materiale polisulfide
 Materiale polieterice
 Dure:
 Reversibile: substanțe termoplastice
 Ireversibile: Gips, paste de oxid de zinc și eugenol

11. model preliminar – scop și metodica de confecționare

Scop: confecționarea lingurii individuale, pentru amprentarea funcțională a câmpului
protetic.
Confecționare: din gips simplu. Se prepară pasta de gips, se introduce în amprentă în
cantități mici până la umplere; în acest timp amprenta este amplasată pe măsuța
vibratorie; se verifică curgerea gipsului astfel încât să pătrundă în toate imprimările
amprentei. Un conformator de soclu se umple cu gips peste care se întoarce și se înfundă
amprenta. De menționat că gipsul trebuie să acopere marginile amprentei! (pentru a
reda configurarea fundului de sac unde este edentație). După priza gipsului,
conformatorul și amprenta sunt înlăturați iar soclul modelului este fasonat.

12. zonele de succiune

maxilla: mucoasa pasiv mobilă cu o lățime de 1-3 mm situată în apropierea fundurilor de

sac vestibular, linia A; ea face trecerea la mucoasa mobilă care nu poate fi acoperită
niciodată de proteză, dar se poate aplica pe fața externă a protezei, perfectând
închiderea marginală; de asemenea poate fi realizată o cavitate în baza protezei deschisă
pe suprafața mucozală, orientată spre mucoasa palatului dur, unde se va crea o presiune
mai scăzută.
mandibula: fundul de sac vestibular, …

13. linguri de amprentare individuale. caract. scopul utiliz

Lingura individuală este confecționată pe modelul din ghips obținut după amprenta
anatomică, în scopul amprentării funcționale a câmpului protetic; este o portamprentă
adaptată suprafeței câmpului protetic, reprezentând un suport rigid, nedeformabil
pentru materialul amprentar. Totodată lingura este utilizată şi cu scopul obținerii unei
amprente precise cu o grosime a materialului amprentar egală pe toată suprafața
câmpului protetic. Se confecționează din acrilat autopolimerizabil sau
termopolimerizabil, plexiglas, ceară sau alte materiale.
Este compusă din bază care acoperă în totalitate câmpul protetic, ocolind inserțiile
frenurilor şi bridelor, şi are un mâner solidarizat de bază pe linia mediosagitală. Pot fi
realizate orificii pentru evacuarea surplusului și retenția materialului amprentar și butoni
de presiune.

14. cerințe către ling indiv

să fie dure și rigide, să nu se defomeze la temperatura din cav orală, să aibă lungimea
strict cât să ajungă până la nivelul mucoasei pasiv mobile, nici mai mare, nici mai mică, să
ofere stabilitate pentru materialul de amprentare, să se poziționeze și să se înlăture din
cav orală cu ușurință, să fie ușor de manevrat, să aibă margini netede, atraumatice

15. designul și tehnici de confecț a ling indiv

tehnici: directă în cavitatea orală; indirectă pe model în laborator

design: baza trebuie să aibă o grosime de 2,5-3 mm, să aibă rezistență suficientă, dar să
nu fie voluminoasă; mânerul trebuie să aibă o formă care să faciliteze menținerea lingurii
de către medic, să aibă o orientare anterosuperioară, să nu compreseze buza și să nu
contacteze cu maxilarul opus (dinți sau mucoasa); butoni de presiune sunt amplasați la
nivelul molarului I pentru a facilita presarea lingurii pe câmpul protetic; la necesitate se
fac orificii pentru evacuarea surplusului și retenția materialului amprentar

16. particular modelării din ceară a lingurilor individuale la maxilla și mandibulla

 se realizează o distanțare între lingură și model prin aplicarea unei plăci de ceară sau
vată umezită pe suprafața modelului;
 se izolează ceara cu vazelină (pentru a evita lipirea celor două plăci de ceară)
 se plastifică o placă de ceară și se adaptează intim pe model, apoi se secționează
marginile după desenul trasat (limitele);
 se modelează mânerul din resturile de ceară sau din sârmă și este lipit de baza lingurii
corespunzător vârfului apofizei alveolare pe linia mediosagitală;
 se face o armare a lingurii cu o sârmă mai groasă care se încălzește și se adaptează în
grosimea lingurii;
 la necesitate se modelează butoni de presiune;
 lingura este înlăturată de pe model, iar cu spatula fierbinte sunt netezite marginile;
 în timpul modelării placa de ceară poate fi de mai multe ori încălzită în caz de
pierdere a plasticității ei;
 este necesar de a nu admite subțierea plăcii ce poate conduce la micşorarea
rezistenței lingurii individuale.
La maxilă adaptarea plăcii din ceară începe din mijlocul bolții palatine trecând treptat
pe centrul apofizei alveolare şi pe versantul vestibular al ei.
La mandibulă adaptarea se face simultan atât pe versantul lingual, cât şi pe cel
vestibular al apofizei alveolare sau poate fi începută de pe versantul lingual al câmpului
protetic, trecând treptat pe cel vestibular.

17. particularități de confecț a ling ind din acrilat auto, termo, foto

Auto: modelul este izolat cu gel special (să nu se lipească acrilatul de model); este
pregătit acrilatul prin amestecare a pulberii cu lichidul, apoi din pasta acrilică se
modelează o plăcuță de 2,5-3 mm care se adaptează pe model după limitele trasate; tot
în acest moment se modelează mânerul și se lipește de bază. După polimerizarea
definitivă lingura este înlăturată și prelucrată cu freza (înlătură surplusurile, netezesc
marginile)
Termo: se modelează macheta lingurii din ceară, apoi se lipesc marginile de model și
se ambalează în chiuvetă, se realizează tiparul, apoi se izolează și se introduce acrilatul,
care urmează un regim termic de polimerizare; Ulterior, lingura este dezambalată și
prelucrată (înlătură surplusurile, netezesc marginile).
Foto: din plăcuțe plastice de acrilat fotopolimerizabil se modelează baza lingurii direct
pe model, apoi mânerul, după care urmează regimul de polimerizare sub razele
luminoase. se prelucrează cu frezele.
 ELABORAREA METODICĂ 4
Tema: Șabloane cu bordură de ocluzie

1. Ce prezintă șablonul cu bordură de ocluzie

Este o piesă auxiliară utilizată de către medic pentru determinarea și înregistrarea
rapoartelor intermaxilare și cu ajutorul cărora tehnicianul poziționează și fixează modelele în
simulatoare;
Piesă protetică intermediară care, prin volum și formă, prefigurează viitoarele aparate
gnato-protetice. Ele au rol de a crea suportul material necesar stabilizării celor două oase
maxilare în poziții fundamentale, de referință și de a transfera aceste date pe un simulator al
SS, pe care se va construi ulterior aparatul protetic definitiv.

2. Indicați dimensiunile bordurii de ocluzie în zonele frontală și laterală în edentația

totală;
În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;
În zona laterală; înălțimea 6-8 mm, lățimea 8-10 mm.

3. Care sunt cerințele față de șabloanele cu bdo

 baza şablonului să fie adaptată intim la suprafața câmpului protetic, acoperind-o în
totalitate;
 baza şablonului să aibă o grosime de 1,5—2 mm, să fie rezistentă la presiune şi să nu
prezinte mişcări de basculare;
 îndepărtarea şi repunerea pe model să se realizeze cu uşurință, fără dificultăți;
 marginile bazei să fie rotunjite şi finisate, suprafețele să fie netede;
 extinderea bazei să corespundă cu limitele viitoarei proteze.
 bordurile de ocluzie să fie monolite şi bine solidarizate la baza şablonului corespunzător
mijlocului apofizei alveolare, să aibă formă şi dimensiuni corespunzătoare;
 bordura la maxilă să fie ușor înclinată spre vestibular (frontal și lateral) (pentru că așa
sunt implantați dinții în alveole – coroanele înclinate pe vestibular);
 bordura la mandibulă să fie dreaptă în zona frontală și ușor înclinată spre lingual în zona
laterală;
 şablonul aplicat pe model, cât şi pe câmpul protetic să aibă un grad suficient de
menținere.

4. Caracteristica șabloanelor cu bordură de ocluzie

Șabloanele cu baza din ceară sunt rigide dar în mediul bucal se încălzesc și se pot deforma,
nemaiadaptându-se intim la suprafața câmpului protetic; baza acrilică nu-și modifică forma
pe toată durata probelor în cavitatea bucală.
 Bordura de ocluzie este din material termoplastic și poate fi modelată la necesitate (adiție
și răzuire de ceară), apoi ramolită și adaptată la suprafața dinților antagoniști sau celălalt
șablon; de asemenea, datorită faptului că e moale, cu bisturiul pot fi trasate liniile de ghidare.
Dimensiunile bordurii de ocluzie:
În zona frontală: înălțimea 10-12 mm, lățimea 5-6 mm;
În zona laterală; înălțimea 6-8 mm, lățimea 8-10 mm.

5. Părțile componente
Este compus din bază și bordura de ocluzie. Baza se adaptează intim pe model dar
bordura de ocluzie se poziționează pe bază pe mijlocul apofizei alveolare și repetă
configurația ei, precum și forma aproximativă a arcadei dentare.

6. Materiale și tehnici utilizate pentru confecționare

Baza se confecționează din ceară de bază sau din acrilat; dacă din acrilat poate fi din auto,
foto sau din termopolimerizabil; oricare ar fi materialul, modelul trebuie de izolat, pentru a
evita lipirea de model și deformarea bazei la înlăturare.
Baza din ceară se confecționează plastificând o plăcuță de ceară și adaptând-o pe model.
La maxilă adaptarea plăcii din ceară începe din mijlocul bolții palatine trecând treptat pe
centrul apofizei alveolare şi pe versantul vestibular al ei. La mandibulă adaptarea se face
simultan atat pe versantul lingual, cât şi pe cel vestibular al apofizei alveolare sau poate fi
începută de pe versantul lingual al câmpului protetic, trecând treptat pe cel vestibular. După
adaptarea finală (placa de ceară a căpătat contururile modelului) sunt înlăturate prin tăiere
porțiunile plăcii care depăşesc limitele trasate pe model, iar marginile se rotunjesc adaptând-
o astfel din nou la model. Pentru a fi mai stabil și a evita deformarea, se armează cu o sârmă
care repetă configurația apofizei alveolare: aceasta se încălzește și se așează pe bază,
înglobându-se în ceară (pentru că-i fierbinte). (apoi se confecționează bordura de ocluzie);
Baza din acrilat autopolimerizabil se confecționează pregătind pasta acrilică, dându-i forma
de plăcuță de 2 mm (între 2 sticle menținute la depărtare de picături de ceară de 2mm
grosime) și adaptând-o pe model; se polimerizează la temperatura camerei sau în cratița cu
presiune. (apoi se confecționează bordura de ocluzie);
Baza din acrilat fotopolimerizabil se confecționează adaptând o placă de acrilat pe
suprafața modelului, apoi polimerizarea (în aparatul de polimerizare). (apoi se confecționează
bordura de ocluzie);
Baza din acrilat termopolimerizabil se confecționează în mai multe etape: mai întâi se
confecționează macheta din ceară, apoi se ambalează, se formează tiparul, se izolează, se
prepară pasta acrilică și se introduce în tipar, urmând polimerizarea conform prospectului,
după care se dezambalează, se adaptează pe model și se prelucrează. (apoi se confecționează
bordura de ocluzie);
Pentru a fi mai stabil și a evita deformarea, se armează cu o sârmă care repetă configurația
versantului oral al apofizei alveolare: aceasta se încălzește și se așează pe bază, înglobându-se
în ceară (pentru că-i fierbinte), apoi se acoperă, și netezește.
Bordura de ocluzie se confecționează din ceară de bază sau din material amprentar
termoplastic (Stens).
 Bordura poate fi confecționată prin turnarea cerei topite (sau Stens) într-un conformator
care redă forma corectă a bdo sau o plăcuță poate fi plastificată la foc, apoi îndoită consecutiv
formând un val, căruia, (cât e cald) i se dă forma de potcoavă și se așează pe bază pe mijlocul
apofizei alveolare, apoi se lipește cu ceară, după care se taie toate surplusurile; la nivelul de
implantare a molarului doi bordura se taie oblic spre distal; se netezesc suprafețele și
marginile.

7. Limitele șabloanelor cu bordura de ocluzie

Sunt identice cu limitele lingurii individuale în caz de edentație totală
La maxilă acoperă palatul dur, se extinde până la fundul de sac vestibular, linia A, ocolește
frenurile buzei și ale obrajilor, acoperă tuberculii palatini;
La mandibulă până la fundul de sac vestibular, fundul de sac lingual, acoperă 1/3 anterioară
a tuberculului piriform, ocolește frenurile buzei, limbii și ale obrajilor
 ELABORAREA METODICĂ N.5
TEMA: Determinarea relațiilor intermaxilare, poziționarea modelelor în articulator.

1. Scopul determinării și înregistrării relațiilor intermaxilare.

Pentru a determina poziția centrică a mandibulei față de maxilă în plan vertical, sagital și
transversal și pentru ca tehnicianul dentar să monteze modelele în simulator în aceeași
relație.

2. Etapele determinării relațiilor intermaxilare.

a) Modelarea curburii vestibulare a șablonului cu bordura de ocluzie la maxilă (pentru
aprecierea poziției țesuturilor moi peribucale (buza, obraji) pentru restituirea aspectului
fizionomic individual);

b) Stabilirea înălțimii bordurii de ocluzie la maxilă (se determină odată cu determinarea

nivelului și direcției planului de ocluzie; este individual dar, de regulă, marginea bordurii la
maxilă este situat cu 1-1,5mm mai jos de marginea buzei);

c) Stabilirea nivelului și a direcției planului de ocluzie la maxilă (mai întâi frontal, apoi cel
lateral):
ᵜ frontal: șablonul este introdus în cav. orală, pacientul închide buzele; pe linia de
închidere a buzelor (printre buze se introduce bisturiul) se trasează o linie pe bordură,
ea trebuie să coincidă cu marginea bordurii șablonului; suprafața orizontală a bordurii
este planul de ocluzie în zona frontală, care trebuie să fie paralel cu linia bipupilară (se
verifică cu două rigle: una pe linia bipupilară, (când pacientul are privirea îndreptată
spre infinit) și a doua așezată pe suprafața orizontală a bordurii (în zona frontală));
ᵜ lateral: se face cu două rigle: una ce unește mijlocul tragusului urechii cu spina nazală
anterioară și alta așezată pe suprafața orizontală a bordurii din stânga/dreapta; riglele
trebuie să fie paralele; se mai poate folosi dispozitivul Fox sau aparatul Larin.
Urmează adaptarea bordurii de ocluzie pentru maxilă, care se face după suprafața bordurii
superioare.
Se face controlul gradului de contact între borduri: pacientul ține maxilarele strâns închise
iar medicul încearcă să pătrundă cu vârful spatulei reci între borduri (dacă nu poate străbate,
șablonul are un contact satisfăcător cu suprafața câmpului protetic, dacă apare un spațiu,
înseamnă că undeva șablonul nu are contact intim cu câmpul protetic (simptomul spatulei));

d) Determinarea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO): se face pe baza a două puncte

constante: punctul subnazal la maxilă și gnation la mandibulă; se face prin metoda
antropometrică sau anatomofiziologică:
ᵜ antropometrică: se bazează pe egalitatea dintre cele trei etaje ale feței și pe canonul
numit ”secțiunea de aur”;
 se poate face cu ajutorul compasului Appenrodt-Gheringher compus din două
compase care formează trei brațe: două extreme și unul intermediar; pacientul
deschide maximal gura, brațele extreme se aplică pe menton și pe vârful nasului,
 apoi pacientul închide gura până în momentul când brațul intermediar ajunge la
vârful nasului, unde era brațul extrem; această înălțime corespunde poziției de
repaus fiziologic relativ al mandibulei; DVO este mai mică cu 2-3mm);
 metoda Vodsvord-Uayt: distanța dintre centrul pupilelor și linia de închidere a
buzelor este egală cu distanța dintre baza nasului și marginea inferioară a
mandibulei.
ᵜ anatomofiziologică: la baza nasului și pe menton se pune aplică câte un punct, apoi
pacientul este implicat într-o conversație, la finele căreia mandibula ia o poziție de
repaus fiziologic relativ, iar buzele contactează ușor între ele; se determină distanța
între puncte și se micșorează cu 2-3mm (asta și va fi DVO); apoi șabloanele sunt
introduse în cav. orală și pe bordura mandibulară se fac așa retușări ca în momentul
contactului cu bordura maxilei între cele două puncte să fie distanța înregistrată
anterior (poziția de repaus minus 2-3 mm). pentru a verifica corectitudinea manoperei
se face proba vorbirii: în momentul pronunțării diferitor litere (i,o,z,p,f ș.a.) între borduri
trebuie să fie un spațiu de 5-6mm.

e) Determinarea și înregistrarea relațiilor intermaxilare centrice:

ᵜ test funcțional: edentații au tendința să propulseze mandibula, de aceea, timp de 45-50
secunde pacientul realizează propulsia maximă a mandibulei, după care urmează
retropulsia; cât se relaxează mușchii pterigoidieni, mandibula este repoziționată în
poziție centrică;
ᵜ metoda Hickey: pacientul este rugat să împingă maxila înainte, apoi să închidă gura pe
zona posterioară a bordurilor; încercând să împingă maxila, pacientul automat va
deplasa mandibula posterior;
ᵜ Sears, reflexul molar: Lejoyeux susține că dacă medicul ține indecșii pe bordura
inferioară iar pacientul încearcă să închidă gura și să exercite presiune asupra bordurii în
locul unde ține medicul degetele, se va restabili vechiul reflex de ocluzie molară, ce
aduce mandibula în poziție centrică;
ᵜ test de deglutiție: pacientul realizează o deglutiție, apoi fixează mandibula în poziția
dată;
ᵜ test la linia a: pacientul încearcă să atingă cu limba mucoasa bolții palatine în zona A,
concomitent închizând gura; sau pe baza șablonului se modelează o biluță de ceară în
acea zonă;
ᵜ test de retroflexie: pacientul mișcă capul posterior închizând totodată gura (mușchii
suprahioidieni deplasează mandibula posterior, în poziție centrică);
ᵜ Betelman recomandă poziționarea indexului și a policelui mânii stângi pe bordura
inferioară la nivelul primilor molari iar mâna dreaptă pe menton; apăsând cu degetele
pe bordura de ocluzie, pacientul închide gura pe când cu mâna dreaptă dirijează
mandibula spre poziția centrică.
Fixarea poziției se face prin metoda fierbinte sau cea rece:
ᵜ fierbinte: se apreciază DVO mai înaltă cu 1-2mm; pe bordura superioară pe suprafața
orizontală se fac niște adâncituri de 2-3mm în formă de clin în zona caninilor și a
molarilor I; se ramolește suprafața orizontală a bordurii inferioare; șabloanele sunt
 introduse în cav. orală și cât ceara este plastificată, se face unul din testele de
determinare a relației intermaxilare centrice; ceara plastificată pătrunde în lăcaș și se
lipește, fixând poziția determinată a mandibulei. Un mare dezavantaj este că șablonul
de poate deforma.
ᵜ rece: între bordurile reci se plasează o bandoletă de ceară încălzită; o porțiune va
pătrunde în lăcaș iar resturile se vor zdrobi;
Șabloanele se mai pot fixa cu ajutorul clemelor în formă de ”U”, știfturilor de 3-4mm
lungime și 1,5mm grosime introduse în șablonul superior, care intră în cel inferior în timpul
testului.

f) Determinarea liniei mediane; (p. 4)

g) Determinarea liniei caninilor; (p. 4)
h) Determinarea liniei surâsului; (p. 4)

i) Determinarea culorii dinților artificiali: să fie în armonie cu culoarea feței, părului și să

corespundă vârstei (la bătrâni mai închiși, la tineri mai deschiși la culoare) și sexului (la
femei mai deschiși, la bărbați mai închiși la culoare);

j) Determinarea formei dinților artificiali conform tipului facial: după tipul feței; sunt dinți
rotunzi, pătrați, triunghiulari.

3. Metodele determinării relațiilor intermaxilare.

a) cu ajutorul șabloanelor cu borduri de ocluzie;
b) cu ajutorul arcului facial sau înregistrarea pantomografică a poziției condililor
mandibulari în cavitatea articulară.

4. Liniile de referință trasate pe șabloane cu bordura de ocluzie.

a) Linia mediană: trebuie să fie într-un plan cu linia mediană a feței; pe borduri se trasează
o linie verticală ce pornește de la frenul buzei superioare (sau, dacă acesta nu corespunde
liniei mediane, mijlocul liniei interpupilare); lateral de această linie vor fi montați incisivii
centrali superiori și inferiori;

b) Liniile caninilor: pe bordura superioară de la marginea aripilor nazale în jos; de

asemenea vârful caninilor coincide cu comisura gurii;

c) Linia surâsului: se trasează conform marginii libere a buzei superioare, atunci când
pacientul zâmbește; indică nivelul coletului dinților artificiali frontali superiori și limita
până la care va coborâ gingia artificială;

5. Montarea modelelor în simulatoare.

Diferă după tehnică și după simulatorul folosit (ocluzor/articulator):

 într-un timp – se gipsează în același timp ambele modele;
 în doi timpi – se gipsează mai întâi modelul inferior, apoi cel superior (la articulatoare se
fixează mai întâi acel superior, apoi cel inferior).

În ocluzor într-un timp: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu

șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele, se depune
pastă de gips pe soclul modelului superior și se așează rama superioară; surplusurile sunt
eliminate cu spatula iar gipsului de pe rama superioară i se redă forma de calotă sferică;
În ocluzor în doi timpi: se pregătește ocluzorul, se solidarizează modelele împreună cu
șabloanele, se depune pastă de gips peste rama inferioară și se așează modelele; se elimină
surplusurile de gips; după priza gipsului se prepară o altă pastă de gips și se gipsează modelul
superior;
În articulator se gipsează în doi timpi: mai întâi pe soclul modelului superior se trag trei linii
paralele (una pe planul median și două lateral pentru orientare), se montează planul de
orientare protetică de care se solidarizează modelul superior; se gipsează modelul superior
(se depune gips și se apropie rama articulatorului); după priză se înlătură planul de ocluzie și
modelul, se solidarizează modelele și se fixează modelul superior înapoi de ramă; se prepară
pastă de gips și de depune pe plăcuța de pe rama inferioară; în pasta de gips se înglobează
soclul modelului inferior până când se cuplează articulatorul.

6. Reguli de montare a modelelor în ocluzor.

 modelele sunt fixate în ocluzor în poziție de relație centrică;
 între rama superioară și soclul modelului trebuie să fie un spațiu de 1cm;
 părțile distale ale modelelor se orientează către axa balama a ocluzorului;
 planul de ocluzie (suprafața ocluzală a dinților restanți, linia de contact a bordurilor
ocluzale) să fie paralel cu planul orizontal al ramei inferioare a ocluzorului și cu planul
mesei de gips;
 distanța dintre punctul incisiv și axul articular al ocluzorului să fie de 10-10,5cm;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie
perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 după gipsare se fixează poziția modelelor cu ajutorul piuliței cu contrapiuliță.

7. Reguli de montare a modelelor în articulator.

 modelele sunt fixate în poziție de relație centrică;
 părțile distale ale modelelor se orientează către pintenii de suport;
 planul mediosagital al modelelor să se suprapună cu același plan al ocluzorului și să fie
perpendicular pe axul articular al ocluzorului;
 pe soclul modelului superior se face o linie pe planul medio-sagital și două paralele
acesteia, de orientare;
 linia de pe model trebuie să coincidă cu linia de pe planul de orientare protetică și cu
bisectoarea triunghiului Bonwill;
 linia mediană de pe bordură să coincidă cu linia mediană de pe plan și cu vârful tijei
orizontale;
 după gipsare tija verticală trebuie să facă contact intim cu plăcuța de pe rama inferioară;
 ELABORAREA METODICĂ № 3

TEMA: Tehnica de amprentare a cîmpului protetic.

1. Definiţia amprentei funcţionale.

Copia negativă fidelă a câmpului protetic care înregistrează starea funcțională a

fibromucoasei câmpului protetic.

2. Materiale amprentare. Varietăţi. însuşiri.

După Oksman: cristalizabile, termoplastice, elastice, acrilate autopolimerizabile

După Gerner și Napadov: elastice, termoplastice și dure
După Postolachi și Bârsa (consistența la finele prizei): elastice și dure

 Elastice (sunt vâscoase și plastice, de aceea amprentează fidel câmpul protetic; după
priză nu sunt lipicioase, de aceea nu aderă de câmpul protetic și necesită linguri
perforate; după priză sunt elastice, de aia după aplicarea presiunii revin la forma
inițială, dar nu se fracturează):
 Hidrocoloizi
ᵜ Reversibili – deja se utilizează doar în laborator pentru dublarea modelelor; are la
bază agar-agar-ul, poate fi topit, apoi turnat, după care se întărește; se poate
reutiliza; (Gelin)
ᵜ Ireversibili – praf + apă; au precizie mare doar că la aer se subdimensionează iar în
lichid se măresc în volum, de aia modelul trebuie turnat în 10-15 min. de la
amprentare; (Kromopan)
 Elastomeri de sinteză (fidelitate înaltă, nu se modifică în volum, sunt rezistenți la
factorii fizici și chimici):
ᵜ materiale siliconice - baza + catalizator; pastă chitoasă pentru primul strat +
pastă vâscoasă pentru stratul doi (corecție); sunt de tip A, B, C; (Zeta plus)
ᵜ materiale polisulfide - două paste: baza și agentul de vulcanizare care la amestec
se vulcanizează timp de 3-8 minute și se obține un procuct asemănător
cauciucului natural;
ᵜ materiale polieterice - precizie mare dar este rigid și hidrofil (în lichid se mărește
în volum); trei paste: baza, catalizator și diluant; baza și catalizatorul se
amestecă, face priza, apoi cu diluantul se redă consistența necesară;
 Dure:
 Reversibile - materiale termoplastice care nu au fidelitate satisfăcătoare, se
deformează în timpul eliminării de pe câmpul protetic; doar unele se pot folosi la
amprentarea preliminară în edentație totală; (Stens)
 Ireversibile
ᵜ gipsul - vâscozitate redusă, stabilitate volumetrică, fidelitate mare dar la
înlăturare trebuie fracturat, apoi restaurat prin lipire cu ceară; folosit mai rar,
uneori în edentații totale;
ᵜ paste de oxid de zinc și eugenol, mai mult la edentații totale.
~1~
3. Tehnica de amprentare mucostatică. Particularităţi.

Acest tip de amprentă se ia fără presiune, şi fără efectuarea mişcărilor funcționale.

Particularităţi: amprenta trebuie să reprezinte negativul țesuturilor care acoperă
câmpul protetic; țesuturile trebuie să fie în repaus complet și nu trebuie deformate de
mişcări sau deplasări; închiderea marginală, (succiune) nu este necesară, deoarece
proteza se va menține doar datorită forței de adeziune.
Principiile amprentelor muco-statice: se utilizează materiale fluide (mucoseal, ghips
foarte subțire, pasta de oxid de zinc-eugenol); partea statică a suprafeței de sprijin se
reproduce fără compresiune; se folosesc linguri individuale distanțate de țesuturile
subiacente; amprenta se efectuează cu gura închisă, nu se execută mişcări de modelare.
Această tehnică are dezavantaje: neconformarea funcțională a marginilor privează
protezele de aportul stabilizator al musculaturii, marginile protetice prea subțiri nefiind
tolerate de pacienți, o suprafață mai mică de sprijin determină creşterea presiunilor
asupra țesuturilor subiacente.

4. Tehnica de amprentare mucodinamică. Particularităţi.

Amprentarea mucodinamică reproduce câmpul protetic de sprijin și mobilitatea

zonelor de reflexie a mucoasei periprotetice în condiții identice cu acelea la care sunt
supuse și protezele în cursul desfășurării principalelor funcții ale aparatului dento-
maxilar. Materialul se aplică pe lingură, lingura se introduce în cavitatea orală, se
presează pe apofiza alveolară; materialul amprentar se modelează prin mișcările buzelor
și obrajilor.

5. Ce prezintă amprenta compresivă. Indicaţiile. Contraindicaţii.

Amprentele compresive exercită o anumită presiune asupra mucoasei fixe, căutând

să obțină la periferie un surplus mucozal necesar închiderii marginale.
Sunt indicate numai la câmpurile cu mucoasă puțin rezilientă aderentă de periost.
Sunt contraindicate când reziliența mucoasei este mare, deoarece duce la deformări
în plan orizontal, leziuni de decubit ș.a.
Se folosește material cu vâscozitate crescută sau medie. (Stens, elastomeri de sinteză)

6. Amprentarea de despovărare. Indicaţii.

Sunt indicate pentru câmpurile protetice cu zone sensibile, incapabile să suporte
presiuni; aceste zone trebuiesc protejate de acțiunea compresivă a materialelor de
amprentare.
Metode:
 un orificiu de aprox 2mm pe centrul bazei lingurii la maxilă;
 orificii la nivelul tuturor zonelor sensibile;
 folierea zonelor sensibile pe model;
 toată lingura individuală să fie distanțată de model, în afară de unele puncte de
sprijin.

~2~
7. Tehnica de amprentare după metoda Schreinemakers. Avantaje. Dezavantaje.

Se acordă deosebită atenție corelației dintre morfologia câmpului protetic,

contracțiile musculare şi funcționalitatea aparatului dento-maxilar, urmărind obținerea
protezelor de succiune, cu margini modelate prin aportul musculaturii. Autorul foloseşte,
la luarea amprentei finale, metoda cu gura închisă, combinată cu mişcări de deschidere
ale gurii.
Delimitarea lingurii individuale se face prin inspecție şi palpare, pornind de la linia
mediană, unde marginea portamprentei trebuie să aibă contact cu planşeul, atât în
repaus cât şi în mişcarea de protracție a limbii, fără să jeneze însă contracțiile
genioglosului; spre distal, marginile internă şi externă trebuie să fie paralele cu muchia
crestei, cea linguală neavând voie să depăşească inserția milohioidianului. În zona
linguală centrală, marginea lingurii se cere îngroşată (3 mm) cu material termoplastic,
pentru a asigura etanşeizarea protezei, iar în zona posterioară, la nivelul maxilarului
superior, se realizează închiderea distală (postdam-ul). Pentru aceasta, Schreinemakers
gravează pe modelul preliminar linia Ah, obținînd un şanț de 2 mm lărgime şi adîncime,
în care marginea posterioară a lingurii individuale (realizată din material termoplastic) se
mulează, reproducînd o nervură, care contribuie la închiderea posterioară, în timpul luării
amprentei finale. Amprenta propriu-zisă se ia în doi timpi, cu „Permlastic regular“ şi
„Permlastic light bodied" (elastomeri de sinteză). Modelarea marginilor se obține prin
țuguierea buzelor — cînd bordurile de ocluzie sînt în contact şi prin protracția limbii —
cînd gura este deschisă.
Ene semnalează faptul că metoda nu ține seama de poziția de repaus a limbii şi de
problema contracției gonioglosului. Shanahan susține că favorabilă este poziția
anterioară a limbii, întrucât în acest caz se poate obține o închidere marginală foarte
bună în zona linguală centrală, în timp ce limba posterioară nu contribuie la etanşeizare
decît, eventual, după un susținut antrenament neuromuscular.

8. Tehnica de amprentare după Herbst. Avantaje. Dezavantaje.

Tehnică de amprentare finală „cu gura deschisă“, foloseşte ca material de amprentare

ceruri bucoplastice. Amprenta preliminară maxilară se ia cu alginate, şi pe modelul
realizat se confecționează o lingură individuală din două plăci be bază suprapuse şi
întărite cu sârmă.
Adaptarea lingurii se face după următoarele mişcări test:
1. Deschiderea moderată a gurii. Desprinderea lingurii impune reducerea marginilor
la nivelul premolarilor şi al primului molar.
2. Deschiderea maximă a gurii. Desprinderea lingurii impune retuşarea marginilor în
regiunea celui de-al doilea molar şi degajarea ligamentului pterigomaxilar.
3. Pacientul va mima un surâs forțat, împingerea marginilor lingurii necesită
retuşarea lor la nivelul primului molar şi al premolarului doi.
4. Mimarea fluieratului. Se intervine la nivelul marginii frontale dintre cei doi canini
superiori.
5. Pacientul tuşeşte. Dacă lingura se desprinde, se retuşează la nivelul liniei Ah.

~3~
 Închiderea marginală se completează în această zonă prin aplicarea unui rulou încălzit
de Subrofix (material bucoplastic).
După efectuarea acestor teste, în lingura individuală se aplică prin pensulare Adheseal
15 verde (cu o plasticitate mai redusă) în interiorul jgheabului lingurii, cuprinzând şi
marginile în întregime.
Astfel garnisită, lingura se aplică în cavitatea bucală fără a fi presată prea tare, apoi se
repetă testele descrise mai sus.
După răcire se verifică întinderea materialului (dispariția lui în anumite zone şi
nemodelare care necesită retuşarea lingurii şi adăugarea de material).
Apoi se acoperă întreaga suprafață internă a lingurii cu Adheseal 15 roşu. Acest
material are o plasticitate mai mare şi amprentează mai exact întreaga suprafață a
câmpului protetic.

9. Tehnica de amprentare după Pedro Saizar.

El propune trei tehnici:

1. amprenta funcţională cu stents: se folosește o lingură individuală din acrilat
autopolimerizabil, distanțată de câmpul protetic, cu excepția zonei mucoasei
pasiv-mobile; mai întâi se face proba lingurii, apoi se umple cu Stens și se aplică pe
câmpul protetic corect centrată, astfel încât să preseze uniform mucoasa;
materialul trebuie să acopere în întregime lingura și să amprenteze cât mai fidel
detaliile mucoasei; apoi se îndepărtează excesul de stens de pe fețele exterioare
ale lingurii și prin încălziri repetate se modelează marginal prin mișcări de rotații
ale nodului comisural; lingual modelarea marginală se face prin mișcări de
protracție a limbii și prin ridicarea ei către palat.
2. amprenta funcţională cu pastă de eugenat de Zn: se ia amprenta preliminară cu
alginat, apoi se confecționează lingura individuală din acrilat cu contact intim cu
modelul; se face proba lingurii și cu stens se modelează marginii (se perfectează
închiderea marginală); se ia amprenta finală cu pastă de oxid de zinc-eugenol fiind
modelată marginal cu ajutorul mișcărilor funcționale amintite mai sus.
Indicat atunci când mucoasa nu trebuie deformată.
3. amprenta funcţională combinată: se face o amprentă-bază din stens, apoi se
adaugă un strat subțire de pastă de oxid de zinc-eugenol (amprentă de spălare).

10. Tehnica de amprentare după Y.Gilbert, M.Blandin.

Lingura individuală să fie stabilă pe câmpul protetic atât în repaus cât și la deplasările
buzelor, obrajilor, limbii
Amprenta finală se ia cu siliconi în felul următor:
Pe lingura maxilară se aplică un adeziv specific şi apoi, pe margini, un silicon cu
vâscozitate medie. Ruloul de silicon va fi în grosime de 3 mm în regiunea anterioară, de
4-5 mm în regiunea medie şi de 7-10 mm în regiunea spațiului lui Eisenring şi posterior în
interiorul lingurii se mai plasează puțin silicon (ca un bob de năut) distilat la papila
retroincisivă.
Modelările funcționale sunt următoarele:
- deschiderea largă a gurii şi balansarea mandibulei;
~4~
- mimarea fluieratului;
- coborârea buzei superioare şi tracțiunea ei în afară.
Aceste mişcări se repetă până Ia întărirea materialului. La controlul amprentei,
modelarea marginală trebuie să fie perfectă. Se perforează apoi lingura la nivelul papilei
retroincisive şi se fac 4-5 orificii în regiunea palatină medie şi posterioară. În lingură se
aplică apoi peste tot un silicon fluid şi aceasta se introduce în cavitatea bucală. Se
presează uşor pe câmpul protetic, permițând refularea excesului de material prin orificii.
Apoi se repetă mişcările funcționale descrise până la întărirea materialului.
La mandibulă, pe marginea vestibulară a lingurii, se aplică, de asemenea, un rulou de
silicon de vâscozitate medie (de 3 mm în regiunea anterioară, 4-5 mm în regiunea medie
şi 6-7 mm în dreptul pungii lui Fish). Se aplică apoi în cavitatea bucală şi se fac
următoarele mişcări funcționale:
- deschiderea mare a gurii;
- mimarea fluieratului sau suptului;
- ridicarea şi depărtarea în afară a buzei inferioare.
După priza completă a materialului, amprenta se scoate din cavitatea bucală şi se
examinează, apoi se aplică silicon şi pe marginea linguală. Modelarea funcțională a
acestei margini se face cu următoarele mişcări:
- cu vârful limbii se împinge tare pe baza mânerului lingurii (se modelează treimea
posterioară);
- se plimbă limba dintr-un obraz în altul (se modelează treimea medie);
- cu vârful limbii se umezeşte marginea inferioară a buzei superioare şi apoi, tot cu vârful,
se atinge regiunea posterioară a palatului (se modelează treimea anterioară - zona
linguală centrală).
Modelarea continuă până la întărirea materialului.
Scoasă din gură, amprenta este controlată, eventual corectată prin adăugări de material.
Apoi, în amprenta uscată se introduce siliconul fluid. Amprenta va fi funcționalizată cu
aceleaşi mişcări descrise mai sus.

~5~