Curs I

Psihologia educaţională – domeniu specializat

Dintr-o perspectivă generală, psihologia educaţională ar putea fi concepută ca

un domeniu specific al psihologiei generale. Evoluţia individuală este inseparabilă
de psihologia copilului şi a adolescentului. Cunoaşterea variaţiilor pe care copilul le
înregistrează de la naştere la maturitate facilitează stabilirea unei educaţii progresive
şi găsirea de mijloace cât mai adaptate la mutaţiile naturale ale indivizilor. Marele
principiu va fi întotdeauna armonizarea acţiunii educative cu mersul natural al
evoluţiei copilului. De aici şi strânsa legătură dintre psihologie şi pedagogie, dintre
psihologie şi şcoală.
Există diferenţe de complexitate între sarcinile pe care şi le asumă şcoala şi cele
care sunt derivate din principiile psihologice. Şcoala nu se poate baza doar pe
prescripţiile psihologice în ceea ce priveşte formarea şi dezvoltarea personalităţii
copilului, ea trebuind să apeleze şi la problematica de studiu a altor discipline cum
ar fi: sociologia, ergonomia, didactica etc. totuşi, cele mai importante linii de
direcţionare pe linia dezvoltării armonioase a personalităţii, ni le dă psihologia, cu
toate ramurile ei şi mai ales psihologia educaţională.
Ramurile psihologiei:
psihologia generală;
psihologia vârstelor;
psihologia copilului;
psihologia educaţională;
psihologia muncii;
psihologia socială;
psihodiagnosticul;
psihologia clinică;
psihologia industrială etc..

Putem observa că cele mai multe dintre ramurile psihologie se referă la om, la
copil şi la şcoală. Psihologia educaţională este strâns legată de psihologia vârstelor,
care analizează copilul de diferite vârste, de la naştere la maturitate; psihologia
copilului, care se ocupă cu evoluţia copilului, în funcţie de natura personalităţii sale;
psihologia socială – studiază aspecte legate de integrarea adecvată a individului în
mediul social; psihopedagogia inadaptaţilor şcolar – studiază nivelul intelectual al
copiilor de vârstă şcolară, problema randamentului şcolar, a succesului sau
insuccesului şcolar; psihodiagnosticul – se ocupă cu specificul testelor ce pot fi
aplicate indivizilor de diferite vârste, pentru a testa diferite aspecte ale personalităţii
acestora.
Toate aceste ramuri ale psihologiei au adus şcolii numeroase tehnici, modalităţi
de studiere şi evaluare a comportamentului elevilor. Iată deci, că pornind de la ideea
că pedagogia studiază procesul şi tehnologia modelării personalităţii, prin învăţare –
educaţie, ea nu se poate dispensa de cunoştinţele despre psihic, conduită,
personalitate, relaţii, grup, toate aceste aspecte fiind strâns legate de individul ce
trebuie ajutat să evolueze, să se transforme adecvat, în societate, la un moment dat.
Pe de altă parte, psihologia este ajutată de pedagogie tocmai în găsirea unor
tehnici adecvate de construire a personalităţii elevului, aceste cadre şi metode
educaţionale ajutând-o să explice fenomene psihice, trăsături de personalitate.
Profesorul nu trebuie să se mărginească la a cunoaşte elevul aşa cum este el
acum, ci trebuie să identifice etapele anterioare vârstei şcolare pentru a-şi explica
de ce este acest elev aşa - acum, sau trebuie să prevadă ceea ce va urma să facă
elevul după ieşirea din şcoală, să-l îndrume spre o meserie sau alta, conform pe
capacităţilor pe care acesta le are, conform personalităţii sale în ansamblu. Iată de
ce, psihologia educaţională este fundamentală în ceea ce priveşte formarea
viitorilor profesori: ea oferă toate datele cu privire la încadrarea copilului într-o
anumită categorie, conform temperamentului, caracterului, capacităţilor sale etc. ,
astfel încât profesorul îl va putea dirija spre un anume comportament, şi-l va
propulsa spre o anumită cale de urmat în viaţă.