2.2.

Determinarea cererii globale

2.2.1. Tipuri de modelări

Modelul de cerere globală sau de generare furnizează numărul mediu d os de

deplasări efectuate din zona generică, o, pentru un motiv, s, în intervalul de referinţă
dat.
Uneori scopul deplasării este individualizat la un unic motiv, de exemplu “la
locul de muncă”, “la cumpărături” ...etc.
Această practică este de multe ori eronată deoarece poate da loc la confuzii; este
mult mai corect să se definească scopul s al deplasării, compus, dintr-un cuplu de
motive, cel din origine şi cel din destinaţie. Se obţine astfel numărul de deplasări
pentru scopul “casă - loc de muncă” care este diferit de scopul “loc de muncă 1- loc de
muncă 2”, de exemplu.
Deplasările care au ca scop, în origine sau în destinaţie, “reşedinţa”, deseori
sunt desemnate ca deplasări cu scop principal, iar toate celelalte deplasări cu alte
scopuri, în origine sau destinaţie sunt numite deplasări secundare.
Caracterizarea unei deplasări ca un cuplu de scopuri permite, în acelaşi timp,
identificarea cu o precizie mai mare a variabilelor sistemului de activităţi la care se
face referire.
Mare parte a modelelor de generare utilizate în practică sunt descriptive,
deoarece pe de o parte, pentru deplasările aşa-zis sistematice sau “în migraţie
alternantă” (casă-loc de muncă şi invers) efectuarea deplasării nu implică de fapt o
alegere şi deoarece, pe de altă parte, pentru motivele (scopurile) pentru care există
opţiuni, alegerea este influenţată de multe alte variabile, dificil de cuantificat.
Modelele descriptive cele mai utilizate în practică sunt de tipul “indice de
categorie”; fiecare categorie de utilizatori este presupusă omogenă din punctul de
vedere al motivului analizat; se determină astfel numărul mediu de deplasări m c  s 
pentru un anumit scop s realizat în perioada de timp de referinţă, de o anumită
categorie c de utilizatori.
Numărul de deplasări cu originea într-o zonă, se obţine prin:

80
 do  s    no  c   mc  s 
c
(2.3)

unde no  c  este numărul de utilizatori dintr-o zonă care aparţin categoriei sociale c, iar
însumarea se realizează pentru toate categoriile c considerate că efectuează deplasări
pentru un motiv analizat s.
Modelele de regresie pentru o anumită categorie de utilizatori constituie un tip
de modele de generare mai detaliate. Prin intermediul acestora se exprimă indicele
mediu, mci  s  pentru decidentul i din categoria c şi motivul s ca o funcţie, de multe ori
liniară, de atributele decidentului însuşi:
m ci  s     j  x ij
j
(2.4)

Atributele xj sunt variabilele socio-economice (ale intensităţii activităţilor

economice şi sociale din teritoriul analizat), însă pot fi şi atribute ale nivelului
serviciului, cum sunt variabilele care măsoară accesibilitatea zonei sau a serviciului de
transport, prezent în destinaţii posibile d, adică valoarea ataşată utilităţii
corespunzătoare nivelului alegerilor “succesive”, de către cel care efectuează
deplasarea.
Modelul de regresie pe categorie de utilizatori derivă din modelul statistic al
regresiei liniare, utilizate pentru specificarea variabilelor xj şi evaluarea coeficienţilor
 j .
De multe ori, modelul (2.4) aplicat categoriei “familie” poartă numele de
“model de regresie familial”. Este evident că aplicarea modelului necesită un număr
mai mare de informaţii comparativ cu modelul (2.3); în primul caz este necesară
cunoaşterea doar a numărului de elemente din categoria c cu diferitele valori ale
atributelor xj, pentru o anumită zonă (de exemplu, numărul de familii cu un număr
diferit de adulţi şi automobile).
Modelul de generare pentru un motiv s, în perioada de referinţă h (care este, de
exemplu, ora), poate fi obţinut şi prin intermediul unui model de generare pe o
perioadă mai mare, de exemplu întreaga zi, prin procentul P(h) al deplasărilor care se
realizează în intervalul considerat.
d o  sh   d o  s   P h 

81
 Procentul P(h) poate fi obţinut cu ajutorul unui model de comportament de
alegere a orei sau cu un model descriptiv de repartiţie orară.
Multe studii tratează această etapă în următoarele două modalităţi:
- fie, corectează mobilitatea actuală proporţional cu creşterea numărului
populaţiei şi cu o rată a creşterii mobilităţii, rezultate din observaţiile asupra
comportamentului individual;
- fie, prin comparaţie cu alte aglomerări urbane cu nivel de viaţă şi
mobilitate mai ridicate, se determină un nivel mediu de mobilitate pentru orizontul
de prognoză.
Un exemplu de model25 utilizat încă din 1962 pentru determinarea numărului
mediu de deplasări pentru familia medie dintr-un oraş din S.U.A. este următorul :
M  2,18  3,40 A  0,52 H  0,119 S  0,34 F

unde:
M reprezintă numărul mediu al deplasărilor pe zi şi familie,
A - numărul mediu de automobile pe familie,
H - numărul mediu de persoane dintr-o familie,
S - indice al categoriei sociale (proporţia muncitorilor din zonă, nivelul de educaţie),
F - indice al deplasărilor în afara locuinţei (populaţia feminină angajată, proporţia
locuinţelor individuale etc.).
O astfel de tratare strict statistică, nu poate fi transpusă pentru situaţia altui oraş
sau într-o altă perioadă de timp.
Se poate considera venitul (rata de motorizare şi timpul liber fiind dependente
de acesta) ca indicator al evoluţiei mobilităţii globale, într-o aglomeraţie, unde venitul
mediu este r şi unde se prognozează că va atinge valoarea R (în monedă constantă). La
orizontul previziunii, se poate considera că mobilitatea va fi cea care se observă în
prezent în zonele unde venitul este egal cu R. Această ipoteză prezintă următoarele
neajunsuri:
- consideră elasticitatea mobilităţii faţă de venit constantă în timp şi spaţiu,
- neglijează distribuirea veniturilor şi a mobilităţii.

25
Shuldiner, P.W. (1962) Trip generation and the home. In Highway Board Bulletin, p.40-52.

82
 2.2.2. Stabilitatea şi perfecţionarea parametrilor prognozei cererii globale

2.2.2.1. Stabilitate temporară

Modele de determinare a cererii globale de transport sunt, în general, dezvoltate
pentru formularea şi evaluarea proiectelor precum şi a planificării financiare din
transporturi. Folosesc, de asemenea, statisticilor descriptive cu ajutorul cărora se
examinează tendinţele volumului total al deplasărilor, în termeni ai exploatării.
O ipoteză simplificatoare (adesea implicită) este aceea în care parametrii
modelului rămân constanţi (sau stabili) între anul de bază şi cel de proiectare.
Câteva studii au examinat această ipoteză în modele de generare a deplasărilor
şi au determinat că, în general, aceasta nu poate fi respinsă când sunt luate în
considerare deplasările pentru totalitatea modurilor de transport.
Pot fi făcute următoarele remarci:
- dacă există, de exemplu, o corelaţie negativă între raportul deplasării auto şi
preţurile combustibililor, ipoteza unui număr constant de deplasări, într-o perioadă în
care preţul petrolului creşte, poate conduce la serioase supra-aprecieri ale facilităţilor
oferite de autostrăzi. Dacă, din contra, preţul combustibilului va scădea, în termeni
reali, presupunerea unui număr constant de deplasări în timp, va conduce la serioase
sub-evaluări ale acestor facilităţi.
- echilibrul între investiţiile transportului public şi cele ale transportului privat poate
fi evaluat incorect dacă se bazează pe presupunerea că rata modificării (creşterii sau
scăderii) numărului de deplasări rămâne constantă în timp.
Este evident că, o estimare corectă a influenţei preţului combustibililor (şi a
altor elemente similare) în evoluţia numărului de deplasări au o importanţă
fundamentală pentru studiul strategiilor din domeniul transporturilor.

2.2.2.2. Stabilitate spaţială

De multe ori este mai uşoară examinarea stabilităţii spaţiale (numită şi
transferabilitate) considerată pentru deplasările dintre două zone diferite.
Transferabilitatea este un atribut important în orice model de cerere de transport
datorită, cel puţin, următoarelor motive:

83
- presupune existenţa unei regularităţi în comportamentul utilizatorilor reflectat în
model,
- presupune şi existenţa unei stabilităţi temporale,
- reduce necesitatea unei scări complete a costurilor de transport.
Este clar însă că, nu orice caracteristici ale deplasării pot fi utilizate în diferite
zone sau arii geografice. De exemplu, media duratei deplasării la serviciu este
dependentă, evident, de contextul în care se realizează şi va deveni o funcţie de
dimensiunea şi forma ariei studiate, distribuţia locurilor de muncă ca şi de răspândirea
zonelor rezidenţiale.
Transferabilitatea ratei modificării numărului deplasărilor nu este o noţiune
nerealistă: deplasările reflectă necesitatea participării indivizilor la activităţi diverse în
afara căminului şi dacă rata deplasărilor se referă la un grup omogen de persoane, ne
putem aştepta să rămână constantă spaţial.
Îndată ce, mai ales în mediul urban, se dezvoltă noi obiective economice,
nevoia de realizare a unor transferuri se modifică, atât în zonele imediat vecine zonei
afectate de schimbarea economică, dar şi în cele depărtate de aceasta. Se manifestă o
aşa-numită „versatilitate a cererii“ datorită interacţiunii acesteia cu mediul socio-
economic.

2.2.3. Estimarea variabilelor economice şi sociale

Variabilele economice şi sociale, necesare determinării cererii globale pot fi

estimate cu ajutorul modelului „intrări-ieşiri“ al lui Leontief26,27.
Acest model utilizează explicit interacţiunea tuturor sectoarelor economice
folosind ipoteza conform căreia suma ieşirilor (producţiei) fiecărui sector egalează
suma intrărilor (factorilor de producţie) în toate celelalte sectoare.
Zona economică este împărţită în N sectoare economice. Fiecare sector de
producţie face distincţie între producţia absorbită pe piaţa locală zonală şi producţia
necesară economiei naţionale, din afara zonei analizate.
26
Berman, B.R., Chinitz, B., Hoover, E.M. (1961) Technical Supplement to the New York Metropolitan
Regional Study, Cambridge, Harvard Unibersity Press.
27
Putman, S.H. (1966) Analytic Models for Implementing the Economic Impact Studies for the Northeast
Corridor Transportation Project, 30th National Meeting, Operation Research Society of America.

84
 Se notează:
x i  t  - producţia în unitatea de timp de referinţă ales, din sectorul economic i, cu

localizarea în zona de studiu, la momentul t;

zij  t  - factorii de producţie achiziţionaţi în aceeaşi unitate de timp de referinţă de către
sectorul economic j de la sectorul economic i, ambele de interes zonal, la momentul t;
z ic  t  - producţia sectorului zonal i, achiziţionată în unitatea de timp de către

consumatorii finali din zonă, la momentul t;

zip  t  - producţia secorului zonal i, achiziţionată în unitatea de timp de instituţii

publice, guvernamentale, la momentul t;

z ie  t  - producţia sectorului zonal i, achiziţionată în unitatea de timp de agenţi externi

zonei, la nivel naţional, la momentul t.

Se pot formula N ecuaţii care exprimă împreună echilibrul între producţia celor
N sectoare economice şi consumul realizat pe pieţele de la nivel zonal şi naţional:
N
x i  t    z ij  t   z ic  t   z ip  t   z ie  t  (2.5)
j 1

cu i=1,2,...,N
In absenţa extinderii sau reducerii capacităţilor de producţie (ipoteza unei
analize pe termen scurt), achiziţiile realizate de sectoarele j din producţia sectoarelor i
se pot presupune a fi proporţionale cu producţia realizată în sectoarele economice j.
Cantitatea de materie primă din sectorul i cerută de procesul tehnologic j pentru
obţinerea unei unităţi de produs, aij , poate fi considerată constantă de
proporţionalitate doar atunci când se admite că nu au loc modificări tehnologice
semnificative (aceeaşi ipoteză de analiză pe termen scurt).
In ipoteza că sectorul economic j se extinde (au loc modificări structurale ale
activităţilor economico-sociale, analiza devenind una pe termen lung), achiziţiile de
factori de producţie pentru sectorul j produse de sectorul i se presupun proporţionale
cu rata creşterii sau diminuării producţiei sectorului j - c ij , doar dacă se admite
aceeaşi ipoteză de relativă stagnare tehnologică.
Pe o perioadă de câţiva ani (până la maxim 4 ani) ipoteza constanţei tehnologice
poate fi acceptată cu destulă uşurinţă mai ales în analiza unor zone economice din ţări

85
cu economie dezvoltată.
Astfel se poate scrie:
d x j t
zij  t   aij  x j  t   cij  (2.6)
dt
Intuitiv, atunci când d x j d t  0 (adică producţia sectorului j este în dificultate),
se poate admite că recuperarea capitalului investit în capacităţi de producţie nu poate fi
realizată cu uşurinţă, prin urmare în acele situaţii cij  0 .
Relaţia (2.5) reprezintă un sistem de ecuaţii, care descrie echilibrul economic
zonal, soluţiile sale fiind în număr finit; nivelurile de producţie nu pot fi considerate
infinit divizibile şi posibil de modificat în intervale de timp oricât de mici, de aceea
tratarea derivatei din relaţia (2.6) este mult mai aproape de realitatea economică
modelată dacă se înlocuieşte printr-o diferenţă:
dx j  t  x j t   x j  t  
 (2.7)
dt 

Pentru a descrie funcţia achiziţiilor realizate de consumatorilor finali, z ij  t  , se

consideră populaţia zonei, la momentul t – P(t) împreună cu venitul mediu individual,
în unitatea de timp de referinţă aleasă, la momentul t – y(t).
Achiziţiile populaţie sunt proporţionale cu populaţia zonei, dar şi cu nivelul
veniturilor ei:
z ic  t   mi  P  t   f i  y  t  (2.8)
unde mi şi fi sunt constante de proporţionalitate specifice sectorului (produselor) i şi
independente în timp decriind comportamente particulare de cumpărare.
Nivelul achiziţiilor publice din zona analizată şi realizate pentru populaţia
acelei zone poate fi considerată proporţională cu populaţia din acea zonă şi anume:

z ip  t   a ip  t   P t   bip  t  (2.9)
Efectele politicilor economice guvernamentale sunt variabile în timp şi de aceea
constantele de proporţionalitate a ip şi bip trebuie considerate dependente de timp.
În aceste condiţii sistemul de ecuaţii care descrie echilibrul economic al zonei
studiate, devine:

86
 N  cij  c  x j  t   
xi  t     aij    x  t   ij   m  a p  t    P t  
   j    i i 
j  1    (2.10)
 fi  y  t   bip  t   zie  t 

Volumul achiziţiilor realizate de agenţi economici sau consumatori din

exteriorul zonei studiate trebuie determinate din condiţii şi date exogene modelului
“intrări-ieşiri Leontief”.
Modelul poate fi folosit şi la nivelul economiei naţionale când se consideră
sistemul economic autonom fără legături de comerţ exterior sau cu astfel de relaţii
economice cu economia mondială.
Coeficienţii utilizaţi în model se pot obţine din observaţii asupra comportării
trecute a sistemului.
Sistemul de ecuaţii (2.10) conţine N ecuaţii cu N+2 necunoscute: x i  t  pentru
i=1,2,...,N alături de y(t) şi P(t).
Pentru reducerea nedeterminării se apelează la corelaţia dintre venitul mediu al
populaţiei angajate şi populaţia totală din zonă prin intermediul numărului de locuri de
muncă disponibile în fiecare sector economic în cadrul unei funcţii de producţie.
Astfel, se consideră:
E(t) ca reprezentând numărul total de locuri de muncă în zona studiată, la momentul
analizei, t;
e j t - număr de locuri de muncă în sectorul economic j din economia locală, ocupate
de forţă de muncă externă zonei analizate, la momentul t;
e p t - număr de locuri de muncă în domeniu public, la momentul t;
eg t - număr de locuri de muncă oferite de gospodăriile private din zona de studiu, la
momentul t.
Dacă se consideră că e g  t  este determinat exogen ca şi numărul de angajaţi pe
unitatea de produs obţinută în sectorul economic j, la momentul t - l j  t  atunci se
poate admite existenţa relaţiei:
e j t  l j t  x j t (2.11)
Numărul de locuri de muncă în sectorul public este dependent de numărul
populaţiei totale din zonă şi de tipul de politici publice adoptate. Se poate admite

87
pentru acest tip de angajare o dependenţă liniară cu coeficienţi care sunt variabili în
timp având forma:
e p  t   q t   P t   s t  (2.12)
În aceste condiţii, angajarea totală din zonă este:
N
E  t    l j  t   x j  t   q t   P t   s t   e g  t  (2.13)
j 1

Deoarece atât populaţia din zonă cât şi venitul mediu depind de numărul total
de locuri de muncă (ipoteză uşor de acceptat mai ales în mediul urban), se pot scrie
dependenţele:
P t   g  t   E  t  (2.14)
y t   k  t   E  t  (2.15)
Coeficienţii g  t  şi k  t  sunt iarăşi variabili în timp şi descriu comportamentele
de localizare rezidenţială a populaţiei din economia analizată şi respectiv, nivelul de
educaţie al forţei de muncă angajate, reflectat în valoarea adăugată factorilor de
producţie utilizaţi în sectoarele economice componente şi în consecinţă, în nivelul
salariului mediu al zonei analizate. Aceşti coeficienţi pot fi determinaţi exogen.
Sistemul de ecuaţii descris cu relaţia (2.10) alături de relaţia (2.13) prezintă
N+1 relaţii cu N+1 necunoscute: producţiile x i  t  cu i=1,2, ..., N şi E(t).
Parametrii modelului pot fi determinaţi fie descriptiv din înregistări statistice
ale activităţilor economice, fie normativ, impunînd valori planificate.
Ecuaţiile pot fi rezolvate succesiv pentru momente separate la intervale impuse
de timp,  .
Cele mai importante critici care pot fi aduse modelului sunt:
- conţine o aproximare largă a realităţii;
- creşterea economică este presupusă a fi ordonată şi continuă şi nu
afectată de dezechilibre, cum frecvent se întâmplă în realitate;
- soluţiile obţinute pot fi mai slabe decât prognozele realizate cu alte
modele.
Cu toate acestea, într-o economie dezvoltată, în care pe perioade relativ lungi de
timp, variabilele economice pot fi considerate constante, structura Leontief poate fi

88
utilizată în aplicaţiile din transporturi pentru estimarea volumului de transport sau a
numărului de deplasări, între diferitele zone de studiu sau pentru evaluarea efectelor
structurante pe care le au marile investiţii din infrastructura de transport asupra
dezvoltării regionale.

89