Munteanu Lorena Cls.

a IX-a D

ROCI
Granitul (italiană granito, „granulat“), este o rocă magmatică
masivă, cu granulaţie mare (cristale de câţiva mm). Se
formează la adâncimi mari, conţinând în principal cuarţ,
feldspat sau minerale de culoare închisă ca mica. Granitele iau
naştere din magma acidă bogată în silicaţi, care vine din
adâncime, fenomen favorizat de mişcările tectonice, şi care în
apropierea scoarţei (sub 2 km) se solidifică prin răcire lentă şi de aceea sunt numite
roci intrusive. Granitele cu o granulaţie mai mare se numesc pegmatite. Granitul se
poate spune că ar fi roca cea mai răspândită din scoarţă, fiind prezente în zonele
tectonice sau sedimentare. În compoziţia granitului predomină cuarţul, feldspatul şi
minerale de culoare închisă. Este frecvent radioactiv, datorită urmelor de uraniu. Se
exploatează în cariere de piatră, însă este asociat des cu minerale utile ca: pirită,
magnetită.
Utilizări: este o rocă foarte dură şi folosit în principal în construcţii, pavarea
străzilor, a bordurii trotuarelor, la terasamentele pentru calea ferată, acoperirea
pereţilor clădirilor, la ferestre şi uşi, în grădini la fântâni.

Bazaltul este o rocă magmatică numită şi rocă vulcanică

bazică, fiind un amestec silicaţi de fier şi magneziu cu olivina şi
piroxeni. Bazaltul i-a naştere prin întărirea lavei de la
suprafaţa scoarţei terestre, numită de aceea rocă efusivă.
Bazaltul poate fi întâlnit pe fundul mărilor, la linia de contact a
două plăci oceanice, pe uscat la linia de contact a plăcilor
oceanice cu cele continentale; pe continente apare acolo unde
sunt crăpături profunde în scoarţa terestră, înlesnind ieşirea lavei la suprafaţă.
Utilizare: datorită durităţii lui este utilizat la pavarea străzilor, la căile ferate, ca
material de construcţie, în grădini ca ornament; prin anii 1950 şi 1960 s-a folosit ca
mozaic. Coloanele de bazalt alcătuiesc şi o atracţie turistică. Bazaltul care conţine mai
multă olivină devine sfărămicios neputând fi utilizat în construcţii.

Calcarul este o rocă sedimentară, de culoare albă, cenuşie sau

galbenă. Roca este compusă în special din mineralele calcit şi
aragonit. Mai pot fi prezente argile, dolomit, cuarţ, gips.
Calcarele se formează în general prin procese biogene, sunt
produse de organisme vii, fiind ulterior depuse ca sediment. Există
depuneri de calcar rezultate din microorganisme (creta şi
calcarele sedimentare cu o structură fină microcristalină) şi depuneri de calcar

1|Page
 Munteanu Lorena Cls. a IX-a D

rezultat din fosile (coralii, moluştele, brahiopodele,

foraminiferele etc). În mare se pot forma cristale de calcit
numai până la h de 200m, pentru că în adâncimi mai mari
creşte Pres apei şi în acelaşi timp solubilitatea CO2 care Turcia

contribuie la solubilitatea crescută a carbonaţilor în apă.

Calcarele se mai formează şi prin procese chimice, prin Italia
procese de precipitare din apele în care este dizolvat
calcarul. Cristale de calcit se pot forma pe malurile izvoarelor bogate în carbonaţi
unde la început se formează prin precipitare un mâl bogat mineralizat care ulterior se
va transforma într-un calcar brun-gălbui, extrem de poros, numit travertin (ca cel de
lângă Tivoli, Italia, lângă izvoarele hidrocarbonatate). Calcare formate prin procese
chimice sunt compacte iar cele de orgine biogenă pot fi poroase, sau cu urme de fosile.
Roca masivă compactă se numeşte calcar, roca poroasă este creta, cea cu conţinut
ridicat de argilă este marnă. Este foarte răspândit în natură, pe platourile
continentale vechi şi în munţii tineri sau în mediul marin. În Europa depozite mari de
calcar de origine biogenă se află în S Germaniei, în N Alpilor şi în Europa centrală.
Depozite de cretă se pot întâlni în aşa numitul cordon (brâu) al cretei din Europa, ce
se întinde din Anglia prin Franţa până la Marea Baltică. În România depozite mai mari
de calcar sunt în regiunile carstice, cu peşteri numeroase (M. Apuseni).
Utilizare: Calcarul are o utilizare largă, în ind. chimică, în construcţii (obţ. cimentului
şi a varului), în ind. ceramicii şi ind. sticlei. Roca măcinată mărunt este folosită în
agricultură pentru reducerea acidităţii solului şi ca îngrăşământ artificial. Este roca în
care au loc procese carstice, cu formarea peşterilor - locuri de atracţie turistică.

Argila

Nisipul este o rocă sedimentară detritică şi se formează

prin procese fizico-chimice, cauzate de acţiunea de erodare
a apei şi vântului asupra rocilor magmatice şi metamorfice.
Prin acţiunea mecanică fragmentele transportate vor avea
forme rotunjite, acest proces de şlefuire fiind mai intens la Granul
e de cuarţ din nisip imagine mărită de
fragmentele care sunt transpotate pe distanţe mai mari şi la 200 ori
rocile mai puţin dure. Un caz special este formarea nisipului
din scheletele vieţuitoarelor (scoici, corali), nisip care, din pdv geologic, are o durată
scurtă în comparaţie cu nisipurile bogate în silicaţi. Cea mai marte a nisipului este
constituită din fragmente de cuarţ (SiO2). După structură nisipurile pot fi: nisipuri
coraligene, nisipuri provenite din scoici, nisipuri bogate în olivină (pe plajele din Hawaii)
2|Page
 Munteanu Lorena Cls. a IX-a D

şi nisipuri vulcanice (din roci vulcanice). Nisipul este răspândit inegal pe glob. În munţii
înalţi, se poate găsi în văile gheţarilor şi torenţilor, dar cantităţi mari sunt în regiunile
de deltă, pe plajele de pe malul mărilor sau în regiunile de deşert: Sahara, Calahari,
Gobi, sub forme de dune de nisip, care pot fi mobile sub acţiunea eoliană.
Utilizări: este utilizat ca material de construcţie (pt obţinerea mortarului, cimentului,
sau pentru pavaje), în ind abrazivilor, ca materie primă pentru ind sticlei, porţelanului
şi pentru extragerea mineralelor din compoziţia sa. Cele bogate în SiO2 sunt folosite
în producerea semiconductorilor. Straturile de nisip se fol ca filtru în epurarea apei
de canal în procesul de recirculare. Este folosit ca meterial de sculpturi fiind
organizate concursuri artistice internaţionale. Este folosit ca antiderapant în iarnă,
sau se presară la nevoie pe şinele de cale ferată. În sec XVII şi sec XVIII era folosit
nisip uscat pentru uscarea cernelii de pe hârtie.

Pitrişul este o rocă sedimentară detritică formată din fragmente

disparate şi rotunjite, ce provin din sfărâmarea altor roci sub
acţiunea apelor, vânturilor sau gheţarilor.
Utilizare: ca material de construcţie, tratament de drumuri,
terasamente, înbrăcăminte din beton de ciment, betoane de înaltă
performanţă.

Sarea, NaCl, numitã şi sare gemă este una din cele mai răspândite
subst din natură. Este o rocă sedimentară, de precipitare, rezultată
din depunerea subst chimice aflate în soluţii suprasaturate. Este o
subst ionică, solidă, cristalină, incoloră, fără miros, uşor solubilă în
apă, cu puncte de topire mari. Zăcămintele de sare se prezintă sub
formă de masive, cu apreciabile întinderi în suprafaţă şi adâncime.
Utilizări: Importanţa sării a fost recunoscută de romani care au numit-o ,,harul
pământului". Învăţatul Pliniu cel Bătrân vorbeşte în lucrările sale de felul cum obţinea
sarea din apa mării prin evaporare. Sarea a fost folosită la început numai în
alimentaţie şi ulterior la conservarea peştelui şi a cărnii, la tăbăcărie în timpurile din
urmă în industrie. Se utilizează în industria lacurilor şi vopselelor, săpunurilor,
coloranţilor, pielăriei, textilă, grăsimilor, uleiurilor, tutunului, hârtiei, maselor plastice,
în procesele de oxidare clorurantă, în medicină etc.

Cărbunii sunt roci sedimentare organogene, de culoare brun-

neagră, cu proprietăţi combustibile, formaţi prin încarbonizare
(îmbogăţirea în carbon în condiţiile lipsei de O2 a resturilor unor
plante din epocile geologice). Materia iniţială de bază din care iau
naştere sunt resturi de plante fosile. Când procesul de
incarbonizare este lung se formează cărbuni superiori, cu un % de carbon mare:
antracitul şi huila. Dacă procesul de incarbonizare este mai scurt se formează

3|Page
 Munteanu Lorena Cls. a IX-a D

cărbuni inferiori, cu un % de carbon mic: c. brun, lignitul, turba. Prin ardere cărb
eliberează căldură şi produc gaze de ardere ca CO2, SO2 şi vapori de apă.
Antracitul este cel mai vechi cărbune, de culoare neagră, luciu metallic, de obicei
sfărâmicios; datorită aprinderii dificile este puţin folosit în energetică, dar folosit în
industria chimică, la producerea electrozilor.
Huila este un cărbune vechi, negru, cu luciu puternic, uneori sfărâmicios şi prăfos.
Este cel mai preţios cărbune, folosindu-se în scopuri energetice.
Cărbunele brun este un cărbune mai vechi, de culoare brun închis, aspect pământos
amorf, sfărâmicios, fără structură vegetală, folosit în special în scopuri energetice
Lignitul este de culoare galben-brun până la negru, aspect lemons, structură lemnoasă
pronunţată, exfoliere naturală, folosit mult în scopuri energetice, fiind combustibilul
clasic în termocentralele pe bază de cărbune.
Turba este cel mai tânăr cărbune, galben deschis până la negru, structură vegetală
fibroasă pronunţată; turba uscată şi brichetată se fol drept combustibil casnic, se mai
fol ca material filtrant sau ca îngrăşământ.

Petrolul este o rocă sedimentară organogenă, de origine biogenă

care se găsesc în scoarţa pământului. Este un amestec de
hidrocarburi solide şi gazoase dizolvate într-un amestec de
hidrocarburi lichide, rezultat din transformarea subst organice din
resturile animale şi vegetale depuse pe fundul unor bazine marine
sau lacustre, în absenţa oxigenului.
Teoria biogenă de formare a zăcămintelor de petrol susţine că petrolul ia naştere din
organisme marine, plancton, care după moarte s-au depus pe fundul mării, fiind
acoperite ulterior de sedimente. Teoria abiogenă susţine că petrolul ar fi rezultat din
minerale, roci cu un conţinut ridicat în C şi H2 care având greutatea specifică mai mică
au fost presate spre suprafaţă. Având densitatea mai redusă decât a apei sărate, s-a
găsit în caverne şi zone cu straturi sedimentare calcaroase, argiloase, sau nisipoase de
la suprafaţă. În cazul în care straturile impermeabile de argilă sunt deasupra,
nepermiţând ieşirea la suprafaţă a petrolului, acesta se va găsi în straturile profunde
de unde va fi extras prin sonde petroliere.
Utilizări: ţiţeiul în stare brută (nerafinat) conţine peste 17.000 de subst organice
complexe, motiv pentru care este materia primă cea mai importantă pentru ind chimică
(vopsele, medicamente, materiale plastice, etc.) şi producerea carburanţilor.
Curiozitate: unele varietăţi de ţiţei devin fosforescente în prezenţa luminii
ultraviolete.

4|Page