IV.8. Jura obligationum.

Obligaţiile

1. Definiţii: În timpul lui Justinian, obligaţia era considerată „o

legătură de drept care ne impune necesitatea de a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”. În
viziunea lui Gaius obligaţiile se nasc din raportul personale, raporturi care au drept obiect
anumite prestaţiuni. În caz de conflict de interese între respectivele părţi ale raporturilor
obligaţionale ele au la dispoziţie aşa- numitele acţiuni personale, acţiuni care au un obiect juridic
bine definit: a da, a face sau a nu face ceva.
Acţiunea personală este aceea prin care acţionăm împotriva cuiva care ne este obligat,
adică prin care înţelegem să i se impune să dea, să facă sau să nu facă ceva.
Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum. Ele sunt doar nişte varietăţi
ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că rostul unei obligaţii este tocmai
acela de a produce o modificare în structura patrimoniului unei persoane.1
Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus dă o definiţie ce a rămas celebră. El arată că
„substanţa obligaţiei nu constă în ceea ce ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ceea ce ne
face titularul unei servituţi, ci în ceea ce constrânge un terţ să dwa, să facă sau să nu facă ceva.”2
Obligaţia este, aşadar, o legătură juridică între persoane determinate sau determinabile, în
virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau datornic trebuie să execute în
favoarea alteia numită subiect activ sau creditor, o prestaţiune oarecare determinată sau
determinabilă, constând în dare, facere sau non facere.
2. Subiectele obligaţiei.
Într-un raport de obligaţie avem două subiecte:
1.Valerius Ciucă, „Lecţii de Drept Roman”,vol I., Ed. Polirom, Iaşi, 1998, pag. 405
2. Mihai Vasile Jacotă, „Dreptul Roman”, vol.II, Ed. Chemarea, Iaşi, 1993, pag. 380

A. Subiectul pasiv, reus debendi sau debitorul este cel care trebuie să efectueze prestaţia în
favoarea altei persoane, în virtutea unei legături juridice de natură a-l constrânge.
B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea în proces care în virtutea unei
legături juridice poate să ceară altei persoane să execute ceva. Desigur, atât caracterul
pasiv, cât şi cel activ sunt privite doar sub raport procesual.
3. Elementele obligaţiei.
Analizând definiţiile obligaţiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus, descoperim
următoarele elemente ale obligaţiei1:
A. Juris vinculum. Legătura juridică sugerează existenţa unui raport juridic de putere între
creditor şi debitor. Este o legătură de jure ţi nu una de facto.
Chiar din epoca străveche, debitorul intra în puterea creditorului prin acordul public al
magistratului.
B. Jus in personam. Obligaţia dă naştere la drepturi, care depind în exercitarea lor de voinţa
creditorului. Desigur şi debitorul îşi manifestă dorinţa, fie executându-şi obligaţia, fie refuzând
să o execute şi, prin urmare, rămânând la dispoziţia creditorului, care putea, raportându-ne la
diferite epoci să-l ucidă, să-l aservească, să-l vândă peste Tibru sau să obţină condamnarea sa
pecuniară. Fiind strâns legată de persoana creditorului şi de cea a debitorului, obligaţia nu poate
genera decât drepturi personale, de creanţă, chiar dacă obiectul juridic al acestor drepturi constă
în prerogative reale.
C. Voluntas- este autonomia de voinţă, interpretată în sens pur formal juridic.
D. Consensus – consimţământul. Prin efectul acordului de voinţe, între părţile raportului
juridic obligaţional se naşte o veritabilă lege care se impune respectivelor părţi de la sine şi care
pentru eventualul judecător al cauzei are valoare de reper juridic fundamental.
E. Dies sau tempus. Elementul timp este esenţial într-un raport juridic obligaţional, întrucât
nu există obligaţii care să depăşească limita existenţei sale viagere. Pe de altă parte, în mod
natural, orice debitor urmăreşte a se elibera de legătura sa juridică şi a vedea astfel stinsă
obligaţia.
F. Praetio aestimabilis. Evaluarea pecuniară este un alt element al obligaţiei, întrucât nu
există obligaţii care să nu poată fi cuantificate în bani.
4. Obiectul juridic al obligaţiei constă în dare, facere şi non
facere.

Dare, înseamnă transferul proprietăţii sau constituirea unui drept real asupra unui bun.
Oricât de paradoxal ar părea, obligaţia de dare era destul de rară, întrucât mancipaţiunea sau
cesiunea nu aveau sensul unui transfer propriu-zis de proprietate, ci mai degrabă, constituiau
ocazia abandonării unei puteri asupra lucrului şi a unei concomitente luări în stăpânire a aceluiaşi
bun de către dobânditor.
Facere, înseamnă a realiza o activitate oarecare, în profitul unei părţi, a raportului
obligaţional şi în virtutea imperativului de executare a obligaţiei. Nu orice activitate înseamnă
facere, ci ea trebuie să corespundă acţiunii comune în caz de delict, sau precizării părţilor în caz
de contract.
Non facere înseamnă simpla abţinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie să-i
producă un prejudiciu creditorului său, fie de la a încălca o clauză impusă de creditorul său, în
scopul de a nu presta ceva în folosul unui terţ.
Praestare este termenul generic folosit de către romani pentru a denumi toate cele tei
feluri de obligaţii. Practic, prin el poate fi acoperită întreaga gamă a acţiunilor umane.
5. Efectele obligaţiilor sunt: măsurile conservatorii, sancţiunile judiciare şi
despăgubirile corespunzătoare.
1. Măsurile conservatorii. Într-un raport obligaţional, cea mai defavorabilă situaţie pentru un
creditor este insolvabilitatea creditorului său, care poate fi spontană, dar şi fraudulos provocată.
Insolvabilitatea poate fi provocată prin: contractarea de către debitor a unor datorii noi,
lăsarea bunurilor sale în paragină, efectuarea de gratuităţi, neglijarea exercitării eventualelor
drepturi faţă de alţi debitori etc.
Pentru a evita inconvenientele insolvabilităţii provocate, creditorii chirografari (cei a
căror creanţă nu era garantată printr-un gaj sau o ipotecă), au dobândit dreptul de a lua măsurile
conservatorii. Aceste măsuri erau acţiunea oblică şi acţiunea pauliană. Acţiunea oblică este aceea
prin care creditorii pot exercita toate drepturile şi acţiunile debitorului lor, în vederea conservării
patrimoniului acestuia.
Prin acţiunea pauliană creditorii atacă actele frauduloase încheiate de către debitorii lor
cu un terţ, acte prin care se urmărea în mod explicit sau implicit fraudarea lor.
Esenţială pentru exercitarea acţiunii pauliene era denunţarea caracterului fraudulos al
actului încheiat de către debitor cu terţul.
2. Sancţiunile judiciare constau în dreptul subiectiv recunoscut fiecărui creditor de a acţiona în
justiţie, în vederea executării prestaţiei promise şi, eventual, după obţinerea sentinţei
judecătoreşti, dreptul de a cere concursul forţei publice pentru punerea în executare silită a
sentinţei.
3. Despăgubirile aferente reveneau creditorilor fie datorită neexecutării obligaţiei, fie datorită
executării necorespunzătoare a acesteia şi luau forma unor dobânzi sau penalităţi.
6. Izvoarele obligaţiei.
Obligaţiile se nasc, spune Gaius în comentariile sale, dintr-un delict sau dintr-un contract.
Mai târziu au fost asimilate faptelor juridice, unele contracte şi delicte atipice sub forma
quasi contractelor şi quasi delictelor.
În consecinţă, au fost asimilate delictelor acele fapte pur voluntare ale indivizilor, din
care rezultă un oarecare angajament: plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză şi gestiunea
de afaceri. Au fost asimilate delictelor, sub aspectul consecinţelor, pornindu-se de la
considerentul existenţei unei responsabilităţi personale, unele fapte din categoria raporturilor de
putere (acţiunea îndreptată împotriva lui pater al cărui fiu a comis un delict).
Ultimul izvor recunoscut era legea, Iulius Paulus arătând că „obligaţiile statuate prin lege
nu pot face obiectul tranzacţiilor între particulari” (es. obligaţia de a constitui dota copilului la
căsătorie).