Mereu am crezut ca exista ceva mai mult decat am putea crede, că undeva în lumea asta

poate exista un loc și pentru mine. Visam de mica la zane și creaturi fantastice, la printese
capturate in turnuri suspendate, vrajitori si magicieni ce se ascund sub straiele bunicilor. Se
pare ca m-am inselat complet. Cotidianul se intipareste în funcție de rutina, in functie de etapele
standard prin care trecem.
Sunt convinsa ca toti am avut anumite asteptari de la timp, ne-am stabilit vise mai mari sau
mai mici, ne-am romanizat viitorul și trecutul în detrimentul prezentului. Viața mea nu este cu
mult diferită fata de a celorlalți.
După scoala însă, ma indrept catre sala de teatru, singura cale de a păstra acea legatura cu
visul meu de demiurg. Cu doar câteva cuvinte puteai sa iti transpui conștiința într-o realitate
modelabila.
Ceasul bate ora 3, iar eu nu sunt nici pe aproape gata cu repetițiile. În sala se resimtea a
atmosfera apăsătoare, in care patrunse un odor subtil de prospetime. Ma consuma linistea
ceasului ce ticaia fretenic. Inhalez cu putere în semn de exasperare. La ce bun sa incerci cand
sti ca viața nu e nimic mai mult decat firesc.
M-am îndreptat către odaia din spate. Voiam sa ma racoresc puțin, să-mi fac ordine în
malderea de ganduri. Usa s-a trantit în urma pașilor grabiti ce rasunau in intregul complex. Abia
acum remarcam prezenta oglinzii cu aspect fumuriu ce-mi stătea înainte. Brusc un imbold
psihologic m-a silit sa mă apropii de obiectul straniu. In ciuda lipsei iluminarii, în rama incovoiata
de alama ruginită se reflecta un izvor pal asemenea ochilor impaienjeniti. Sticla prafuita, subțire
te asemenea în vraja-i implacabilă.
M-am apropiat reticentă cu pasi marunti. Varful impietrit al degetelor se prelingea usor, cu
atingeri neincrezatoare de-a lungul suprafetei,dar nu se reflecta… Imaginea nu era proiectata.
“De ce nu se misca?” îmi spuneam în incercarea de a ma convinge de realitate. Pulsul sangelui
salta sub presiunea batailor alerte, neregulate. Tremuram cuprinsa de teama, si in acelasi timp
imi zambeam de cealalta parte. Un cumul de intrebari mi se aglomera in conștiință.
Nu am apucat sa ma dezmaticesc, cand figura s-a manifestat intr-o umbra diforma, greu
perceptibila, cu o statura inalta impunatoare, dar care totusi statea pitita intr--un colt. Dintr-o
privire fugitiva mi-am dat seama ca odaia isi pierdea culoarea treptat, fiind invatuita incet in
negura uitarii. “Sa fug?” ia intrebam dar sfarseam prin a-mi da un raspuns evident in sine” Dar
unde?”.
Se arata din ce in ce mai tare inaintea mea, facandu-ma cu fiecare ocazie sa tresar. Din cand
in cand imita miscarile ironic, dar cu scop calmant. Încerca sa ma familiarizeze cu situația, dar în
ce context ceea ce se intampla era considerat normal? Îmi comunica prin semne tumultoase,
concepand forme tuciurii , sticloase. Privirea patrunzatoare, fugitiva, incondeiata cu smaraldul
campiilor, sclipirea astrilor și tot în ai sai mi-aș fi aflat identitatea, valoarea. Trecuse mult… sau
mai mult… Aici timpul cred ca trecea inegal, cu clipe ce , uneori trec neobservate, iar alte ori ,
persista. Intr-un fel straniu, ma identificam cu figura, ma simteam conectata.
“ Știu ca existenta fiecăruia dintre noi se reflecta si se regaseste in cealalta, ca tu iti procuri
lumina din a mea, iar eu întunericul din a ta, ca respiram unul prin celalalt , că ne aflam de doua
partii ale aceleiași oglinzi, oglinda ce cuprinde o asemenea iubire..” am incercat sa-mi creez o
concluzie. “ Oare chiar așa ceva îmi doream?”.
Nu am apucat să-mi dau răspund, pana cand cu coada ochiului l-am zărit batand in portal.
Puterea cu care se dezlantuia era inimaginabila. Panica m-a cuprins din nou. Crapaturi firave se
zareau ici colo, urmand ca oglinda sa se imprastie in cioburi mate. Ce ar fi trebuit sa simt în
acele clipe? Parere de rau? Vinovatie? Dezamagire?
Inchisesem ochii pentru a astepta sa revin la realitate, insa ramasesem la fel de singura in
intuneric. Camera din teatru se luminase ca odinioara, iar oglinda stătea fixată, neatinsa. Cu
toate acestea, nu mai eram… Mi-am ratat unica șansă de a exista la adevăratul potențial.
Timpul trecuse , indiferent de ritm. Chiar si atunci cand parea imposibil, cand fiecare bătaie a
ceasului ma ranea. M-am convins acum ca era un zadar, ca amintirea ta a trecut de eternitate,
că nu-mi găsesc puterea de a te uita. De mi-ai distrus viitorul, ori de mi-ai dat o șansă la “acel
mai mult”, nu stiu.
De-as mai putea sa-ti vorbesc chiar si-o clipa...