ârâul ce izvorăşte din ochii umeziţi, mă conduce înapoi la tine

Prin jungla sentimentelor sălbatice, ce stăpânesc sufletul din mine,

Mereu ascult glasul cascadei urlătoare, căci acolo se ascunde inima mea,
După o mantie transparentă, ca iubirea noastră, schimbătoare ca vremea.
Când tună şi fulgeră, îmi poţi auzi durerea din străfundurile inimii mele,
Căci nu ştiu dacă te voi mai revedea vreodată, în aceste timpuri grele.
Ţintuit de propria neputinţă, încerc să revin la suprafaţa apei tulbure,
Înainte ca ultima suflare să dispară sub greutatea unei decizii dure,
Ce te-a făcut să te uiţi în altă parte, când eu am dispărut
În abisala temniţă, a sufletelor sfâşiate în profunzimea ideală, de un ultim sărut,
Acel sărut cu care mă torturezi în fiecare zi ce trece,
Fără ca eu să-ţi văd chipul angelic, pe care timpul nu-l întrece.
Iartă-mă acum şi oricând îţi voi mai greşi, căci nu sunt iubirea perfecta,
Dar îţi promit că-ţi sunt sufletul pereche, jumătatea care întotdeauna te respectă
Şi încearcă să-ţi dăruiască dragostea, ce arde la fel de tare, ca soarele de pe
cerul aprins
La trecerea cometelor, ce-mi străpung inima precum ale tale dulci vorbe, când sunt
întins
Pe solul rece, iar tu eşti deasupra mea, ca o stea căzătoare ce-mi nimereşte inima,
Trezindu-mă la viaţă prin focul sacru al iubirii veşnice, pe care-l porţi ca patima
Ce te înflăcărează mereu, în căutarea acelei pasiuni sufleteşti ce te cuprinde
În momentele de singurătate, speranţa vie fiind cea care te surprinde,