OTILIA: Îți place Lili, nepoata lui Stănică? Ce zici de ea?

FELIX: Abia am văzut-o o dată, cum știi, și mi s-a părut drăguță.

OTILIA: Stănică pretinde că fata s-a îmbolnăvit, fiindcă te iubește și i-ai dat a înțelege
că te-ai căsători cu ea.
FELIX: Stănică minte totdeauna. Habar n-am.
OTILIA: E adevărat că Stănică bate câmpii, asta e convingerea mea nestrămutată, însă
nu-i cu neputință ca fata, naivă, să-și fi făcut unele iluzii. Ar fi nedrept s-o faci să sufere.
FELIX: Otilia, de ce-mi spui toate astea? Vrei să mă-nsori cu Lili? Mi-e indiferentă, am
văzut-o câteva clipe și nu sunt vinovat cu nimic.
OTILIA: Nu vreau să te-nsor cu Lili, ți-am spus numai ce pretinde Stănică. Are aerul să
spună că eu sunt piedica între tine și eventuala Lili. Totuși, judecând rece, fata e foarte
drăguță și n-ar fi pentru tine o partidă rea. Pețitoare eu nu sunt, așa că socotesc închisă
chestiunea.
FELIX: Otilia, zise Felix, strângându-i amândouă mâinile, tu mă crezi când îți spun că
te iubesc?
OTILIA: Te cred.
FELIX: Te întreb foarte serios, profund: mă iubești?
OTILIA: Da!
FELIX: Atunci pentru ce te porți în chipul acesta ciudat, de ce ai mereu aerul că vrei să
te scapi de mine? Ți-aș fi mult mai recunoscător dacă mi-ai spune sincer că nu mă
iubești.
OTILIA: Nu pot să-ți spun, fiindcă, într-adevăr, te iubesc.
FELIX: Atunci... atunci, vrei să ne căsătorim?
OTILIA: Mai târziu... da. Singurul lucru de care mă tem este că eu nu sunt la înălțimea
ta, din punct de vedere sentimental. Da, te iubesc, dar tu ești așa de furtunos, așa de
înspăimântător de grav. Sunt ușuratică, mi-e frică, ai să-mi spui mereu că n-am
afecțiune. Felix, la ce ții tu mai mult în viață, în afară de dragoste? de asta nu mai
vorbim! Spune-mi cum vezi existența.
FELIX: M-am analizat și eu adesea și pot să-ți spun că n-aș putea suferi să fiu al doilea,
într-o categorie de oameni. Nu trebuie să crezi că sunt ambițios sau mândru. Poate că
asta vine mai degrabă din cauză că am copilărit singur, dat la o parte de alții. Nu pot
suferi ideea de a nu însemna nimic în viață, de a nu contribui cu nimic la ea, de a nu-mi
lega numele de ceva.
OTILIA: Dacă ții atât la renume, de ce n-ai încercat să faci altceva, să scrii, de pildă!
Sau, în sfârșit, să te pregătești pentru politică?
FELIX: Din același sentiment de nesuportare a înfrângerii. În artă, voința e un element
secundar, totul depinde de talent. Cel mai leneș dintre poeți poate face poezie mare,
aproape fără să vrea și să știe. În politică, joacă mare rol norocul. Dacă aș ști că va fi
război peste douăzeci de ani, aș îmbrățișa cariera armelor, fiindcă aș avea prilejul să mă
ilustrez pe câmpul de luptă. Dar cine știe asta? Câți Napoleoni nu putrezesc în provincie,
din lipsă de prilej, și câți oameni necunoscuți nu s-ar dovedi abili, ca Richelieu, dacă
întâmplarea i-ar pune în fruntea unei țări? De dușmănia sorții mi-e frică. Mi-e frică să
rămân egal cu Titi, cu Stănică, cu ceilalți, să mă confund cu ei, să fiu, prin forța
împrejurărilor, silit să mă aplec în fața lor. Trebuie să mă deosebesc, neapărat, prin ceva.
Singura carieră în care, pentru un om normal, cum mă socotesc, pot ajunge în frunte,
numai prin voință, este aceea științifică. Dacă aș voi să fiu poet, poate n-aș putea, dar
mare medic știu sigur că pot deveni, vreau neapărat să devin.
OTILIA: Atunci tu, Felix, ții mai mult la cariera ta decât la dragoste. Ce rol ar juca
femeia în existența ta?
FELIX: Femeia o înțeleg ca tovarășă a aspirațiilor mele, ca un scop în același timp al
tuturor sforțărilor. Unei femei i-aș închina totul.
OTILIA: Idealul tău, Felix, e foarte frumos, zise Otilia, netezindu-i parul, după ce i-l
încurcase, e un ideal de tânăr care va răzbi în viață. Pot să zic că-l înțeleg. Însă, dacă
femeia nu e la înălțimea ta?
FELIX: Nu pricep, nu-i cer nimic.
OTILIA: Felix, nu cunoști bine sufletul feminin. O fată admiră un tânăr cu gânduri
serioase, dar se obosește și adesea preferă oamenii mediocri. Are și ea idealul ei, acela
de a plăcea cât e tânără, de a strânge pe bărbați în jurul ei. Un ambițios e puțin egoist,
orice ai zice, și vrea să facă din femeie o icoană pentru uzul său personal.
FELIX: Așadar, tu găsești că eu sunt un ambițios, care... te-aș face nefericită?
OTILIA: N-am vrut să spun asta, Felix. Constat, însă, că sunt mediocră, neînsemnată pe
lângă tine. Voința ta îmi inspiră respect. Până acum râdeam de oamenii prea serioși, îmi
plăceau bărbații chic. Nici nu știu cine e prim-ministru, atât de puțin mă interesează
lumea izbutită. Noi, fetele, Felix, suntem mediocre, iremediabil mediocre, și singurul
meu merit este acela că-mi dau seama de asta.
FELIX: Otilia, tu-mi scapi totdeauna printre degete, nu mă iubești. Vrei să mă schimb,
să devin chic? Voi încerca!
OTILIA: Ba nu încerca, fiindcă mediocritatea nu-ți stă bine. Te asigur că te iubesc prea
mult. Nu-ți interzic să-ți faci din mine un scop în viață, fă așa ca și când aș merita acest
lucru. Dar eu nu-l merit, ăsta e adevărul.
FELIX: Te încredințez că-l meriți.
OTILIA: Nu-l merit, Felix, ai să vezi. Când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-
am șters praful de pe pian. Ce vrei? Sunt o proastă. Ce-ai zice dacă aș concerta puțin?
Știi ce? Am gust să mă plimb cu sania. Vrei să mă iei?
FELIX: Da!
OTILIA: Pungașule!
FELIX: Nu așa, ci pu-pungașule!
OTILIA: Acum trebuie să fie admirabil la moșia lui Pascalopol, pe câmpul plin de
zăpadă. Să alergi la nebunie, ca un allegro de piano, trasă de cai de curse. Ce-ai zice
dacă am merge să-i facem o vizită lui Pascalopol? I-ar face foarte multă plăcere, fiindcă
sunt sigură că se plictisește.
FELIX: Du-te tu singură și eu te-aștept. Dacă i-ar face plăcere prezența ta, nu sunt sigur
în ce mă privește pe mine.