Enigma Otiliei – secvente relevante

Prof. Monica Orasteanu

 Episoade relevante

?Felix îi mărturisește Otiliei ca o iubește prin intermediul unei scrisori.

Toate maternitățile acestea durau atât cât Otilia era numai cu Felix, acasă. Pe dată ce apărea
Pascalopol, sau o chema în oraș, Otilia redevenea distrată și nerăbdătoare de petreceri inedite. Atunci
toate gingășiile ei față de Felix își pierdeau, spre ciuda acestuia, orice semnificație. Dacă Pascalopol intra
în chiar clipa când Otilia cosea nasturele lui Felix (lucrul se-ntâmplă o dată), fata nu lăsa lucrul, nici nu-și
schimba stilul familiar, dar ochii ei erau iluminați, și, pe dată ce sfârșea, alerga la moșier și începea cu el
obișnuitele calinerii. Felix rămânea astfel un copil inofensiv, care nu concurează pe oamenii mari. Din
această cauză, el se umplu de o gelozie aprinsă și hotărî să lămurească cu orice chip situația.
Neîndrăznind să înfrunte oral pe Otilia, se decise să-i scrie. Luă o foaie de hârtie și așternu pe ea lămurit
aceste cuvinte:
„Otilia, nu stau aici decât pentru tine, fiindcă te iubesc. Altfel, aș fi plecat de mult. Te iubesc, tu
n-ai văzut asta? Felix“
Întâi se gândi să trimită scrisoarea prin poștă, însă putea sosi când era și el de față, și asta nu-i
convenea. Hotărî să i-o pună în cameră, dar și așa trebuia să fie prudent, ca nu cumva Marina,
dereticând odăile, s-o arunce. Așteptă până ce Marina termină dereticatul într-o zi în care Otilia nu era
acasă, și apoi depuse plicul cu indicația „Domnișoarei Otilia“ pe pat, pândind neliniștit în odaia lui. La
ora unu se auziră și pașii Otiliei, ușa trântită, pârâitul patului, în care se aruncase spre a se odihni puțin.
Felix își comprimă palpitațiile grozave ale inimii.
— Felix, se auzi strigătul fetei de alături, Felix, tu ești acolo?
— Da, răspunse acesta cu glasul stins.
Își închipuia că fata citise scrisoarea.
— Mi-e o foame nebună. Să mergem să mâncăm. Papa mi-a spus în oraș că nu vine la prânz. Dar
vino încoace.
Felix trecu dincolo ca un criminal prins asupra faptului. Otilia era întinsă pe sofa, îmbrăcată așa
cum venise din oraș. Până și umbrela de soare se afla lângă ea. Tânărul cercetă fugar suprafața sofalei,
dar nu zări nimic. Văzu scrisoarea, în sfârșit, pe marginea mesei, nedesfăcută. Fata o luase deci de pe pat
și o pusese pe masă, fără s-o citească. „Dar dacă n-o va citi deloc?“ se-nspăimântă Felix. Îi venea să
atragă atenția Otiliei asupra scrisorii și apoi să fugă, fiindcă, în fond, lui îi era frică de a pronunța
cuvintele de foc. Otilia se sculă și, luându-l de braț, îl îndreptă spre ușă. La masă, Otilia fu volubilă, îi
spuse impresii de Conservator, îl întrebă despre activitatea lui universitară. Simțise că Felix era
preocupat.
— Ce ai, Felix? Ești așa distrat! Te pomenești că ești îndrăgostit! Nu m-aș mira, cu atâtea colege...
Felix se simți dezamăgit de presupunerea Otiliei, și prin gând îi trecu toana de a smulge înapoi
scrisoarea. Otilia îl ținu mult de vorbă, apoi trecu în odaia cu pianul și-i cântă anume fraze, apelând
mereu la atenția lui, în sfârșit îl sfătui să se ducă să se odihnească, fiindcă părea obosit.
— Mă duc și eu, vreau să citesc ceva, de mult n-am mai pus mâna pe o carte. Felix fugi înainte, ca
să nu fie de față la găsirea scrisorii, și așteptă cu respirația încordată. După o îndelungă ciorovăială cu
Marina, Otilia urcă scările. Se auzi când intră în odaie, dușumeaua pârâi ușor în câteva puncte greu de
precizat, Felix bănui că Otilia se oprise în fața mesei. Apoi urmară mici zgomote indistincte și... nimic.
Felix se feri să dea ochii cu Otilia și rămase închis în odaie. Când, târziu, ieși, ca un hoț, ușa odăii fetei era
 Enigma Otiliei – secvente relevante
Prof. Monica Orasteanu

deschisă, scrisoarea lipsea de pe masă, iar Otilia era în oraș. Se-ntoarse la masă cu Pascalopol și cu moș
Costache, privi pe Felix degajat, se purta ca și când nimic nu se-ntâmplase. Contrariat, Felix deveni
îndrăzneț și încercă să controleze efectul scrisorii. Făcu așa încât să se afle la un moment dat singur cu
Otilia. Fata îl privi franc, îi spuse vorbe indiferente și nu păru nici intimidată, nici cu conștiința încărcată.
Lui Felix îi încolți bănuiala că scrisoarea nu-i căzuse în mâini și făcu atunci ceea ce altă dată n-ar fi făcut.
Profitând de faptul că Otilia era jos cu Pascalopol, intră în odaia ei, aruncă ochii pe pat și pe masă, pe
dușumea, însă nu fu chip să descopere nimic. Scrisoarea fusese luată de cineva, în orice caz.
A doua zi, la masă, Otilia fu tot atât de senină, seara nu veni deloc. O mâhnire mare cuprinse pe
Felix, o silă de toate, și prin cap îi trecură idei extravagante. Se gândea să lase totul baltă, să fugă
undeva în lume, ca fochist pe un vapor, își închipuia consternarea Otiliei, regretul ei de a-l fi făcut să
sufere și să plece, o vedea plângând. Melodrama asta inexorabilă îi mișcă toate fibrele sufletului și
prefăcu descurajarea într-o mare durere consolatoare. Își chinuia totuși mintea cu fel de fel de
ipoteze: Otilia a găsit scrisoarea, dar n-a bănuit de la cine este, și-a închipuit că e vreo glumă, vreo
hârtie veche a lui Felix; a găsit-o și, distrată, a aruncat-o fără s-o desfacă; n-a găsit-o deloc, scrisoarea
căzând undeva printre lucruri; a citit-o, dar nu-l iubește pe Felix. Ipoteza din urmă aprindea gelozia în
inima lui Felix. Cum? Otilia are atâta putere de a se preface? Are atât de puțină inimă încât să nu vrea
să-i spună o vorbă? E în stare să iubească pe bătrânul Pascalopol și să-l treacă cu vederea pe el? O undă
de mânie trecu prin el și toate știrile rele despre Otilia se adunară peste capul lui într-un stol negru,
înfricoșător. Nu, nu. Otilia se purtase cu el ca o soră. Nu putea să-l urască. Poate că a supărat-o prin
gestul lui. Nu se cădea să-i scrie în chipul acela, care dovedea că pătrunsese în odaia ei (imprudență
neiertată), ci să-i spună de-a dreptul, discret. Chinul lui Felix crescu cu trecerea zilelor, fiindcă răceala
Otiliei, dacă ea era pricina, era definitivă, iar circulația scrisorii nu mai putea fi urmărită. În ziua când
orice speranță păru pierdută, Felix fu atât de mâhnit, încât uită să se mai întoarcă acasă la prânz. Îl
cuprinse o frenezie nebună de a umbla singur și merse pe jos, în frig, până la Băneasa. Vibra de
amărăciunea de a fi înțeles și căuta înverșunat în minte o hotărâre care să fie pentru Otilia un adio
sublim. Obosit, la întoarcere se așeză pe o bancă încărcată de zăpadă, și n-auzi nici huruitul unei trăsuri,
nici scârțâitul unor pași. Îl deșteptă din toropeală o mână subțire care-i ridica bărbia în sus. Era Otilia.
— Felix, ce faci tu aici? De când te caut cu trăsura! Vai, ce fără minte ești, câte supărări îmi faci!
Otilia se lăsă pe banca înzăpezită, într-o descurajare amuzată. Era îmbrăcată într-o haină foarte pe
talie, de astrahan, pe care Felix n-o mai văzuse.
— Și mai spui că mă iubești!
Felix tresări. Va să zică, Otilia citise scrisoarea. Fata îi ridică din nou bărbia, râzând:
— Felix, hai, spune-mi, de ce-ai fugit de-acasă? Ți-am făcut noi ceva?
Felix lăsă din nou capul în jos și răspunse, sfărâmat:
— Dar știi foarte bine... ți-am scris... nu mai pot așa.
— Tu mă iubești? îl întrebă Otilia serioasă ca și când l-ar fi întrebat dacă e bolnav.
Felix mărturisi cu capul.
— Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită. De ce să fugi? Ți-am
spus eu că nu te iubesc?
Felix tresări deodată înfocat.
— Otilia, e adevărat? Mă iubești?
— Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.
Felix fu iar dezamăgit.
 Enigma Otiliei – secvente relevante
Prof. Monica Orasteanu

?După moartea lui Moș Costache, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl
iubește.

— Draga Felix, m-am gandit foarte bine, bine de tot. In interesul meu si al tau, acum nu ne putem
casatori. Nu ne putem casatori acum, am zis, dar mai pe urma, da. Ca sa-ti dau o dovada ca te iubesc,
am venit la tine. Putem fi barbat ai sotie si fara binecuvantarea lui popa Tuica.
Felix o lua in brate (era foarte usoara), o inabusi in sarutari, primite fara impotrivire, apoi se aseza pe
fotoliu, cu fata la pieptul ei:
— Otilia, sopti el, solemn, m-am incredintat. Ceea ce faci tu acum, numai o fata cu suflet fin putea sa
faca. Iarta-ma ca am pus la indoiala dragostea ta si bunele tale intentii. Nu, nu trebuie sa ma lasi tu sa fiu
nedelicat. De acum incolo cred ca vei fi odata sotia mea si te voi astepta oricand. Otilia il saruta o data,
apasat, apoi sari in picioare.
— Stii ce? Vreau cel putin, daca tu esti atat de leal, sa dorm noaptea asta la tine. Sa vad cum e in patul
unui baiat.
Se arunca in patul lui Felix, ghemuindu-si picioarele subtiri in poalele camasii, si tanarul o inveli bine si
apoi merse el insusi si se-ntinse pe o canapea mica, langa soba.
— Otilia, sopti el, in chip de „noapte buna“, sunt foarte fericit. Noaptea asta e solemna in existenta
mea.
Dimineata Felix se scula sprinten si privi spre pat. Plapuma forma un cuib gol. Tanarul isi inchipui ca
Otilia a trecut in camera ei, se spala repede pe fata, cantand, se pieptana si iesi in geamlac, sa bata la usa
fetei.
— Otilio, Otilio? Nu raspunse nimeni. Trase clanta si vazu ca usa se deschide. Inauntru nu era nimeni,
odaia aproape goala, geamantanele lipseau. Felix alerga ca un nebun pe scari, cauta prin toate odaile si
o descoperi pe Marina in bucatarie:
— Unde e domnisoara Otilia?
— Pai, nu stii? A plecat din zori, cu trasura, cu geamantane cu tot. S-a dus unde-o fi urma ei.
Multa vreme Felix statu intr-o prostratie totala, apoi, venindu-si putin in fire, simti nevoia sa alerge,
colinda strazile si soseaua, si, in sfarsit, se hotari sa mearga la Pascalopol. Acolo afla ca mosierul era
plecat la Paris cu „domnisoara“. Peste doua saptamani primi o carte postala ilustrata cu aceste randuri:
„Cine a fost in stare de atata stapanire, e capabil sa invinga si o dragoste nepotrivita pentru marele lui
viitor. Otilia“
De atunci Felix n-o mai vazu niciodata pe Otilia. Afla numai ca se casatorise cu Pascalopol, pe care-l uri
din nou. Razboiul dadu lui Felix, peste cativa ani, prilejul de a se afirma inca de tanar. Dupa incheierea
pacii fu aproape numaidecat profesor universitar, specialist cunoscut, autor de memorii si comunicari
stiintifice, colaborator la tratate de medicina cu profesori francezi. Se casatori intr-un chip care se
cheama stralucit si intra, prin sotie, intr-un cerc de persoane influente.