Şerban Drugaş, Biserica Una Sfântă, 03.01.2009, Oradea, pag. 3.

Față de cea mai puțină cedință, nepăsarea și necredința sunt o tragedie. Necredința este orbire din
propria voie (că nu pot spune de „bună” voie). Tumultul conceptelor şi toată categorisirea logică a
lumii acesteia, deşi îşi poate găsi corespondent în realitate, nu sunt decât deşertăciune dacă nu sunt
înţelese din perspectiva credinţei. Pot cercetătorii să descopere totul despre materie, iar filosofii să
îşi dea cu părerea despre sensurile acestor descoperiri, deoarece atâta vreme cât această cugetare se
desfăşoară infra-spiritual tot efortul e fără rost, dacât numai dacă nu este un alt aport în strădania
diabolică de îndepărtare a omenirii de Dumnezeu. Una dintre modalităţile prin care diavolul
realizează această îndepărtare a noastră de Dumnezeu este aceea de a ne preocupa cu problemele
lumii materiale şi ale subzistenţei noastre pur fizice şi trecătoare. „Ştiinţa” a desfrânat mult în felul
acesta. Este aceasta o exprimare dură, inchizitorială? Este o exprimare biblică: îndepărtarea
poporului, a omenirii, de Dumnezeu prin închinarea la idoli este numită desfrânare, deoarece
dragostea omului trebuie îndreptată spre Dumnezeu, iar nu spre deşertăciunea patimilor. Tot astfel,
gândirea trebuie să iubească mai mult cunoaşterea lui Dumnezeu şi a ceea ce este necesar mântuirii,
iar dacă se îndepărtează de acest scop, înseamnă că nu mai îi este fidelă lui Dumnezeu, deci
desfrânează. Iar Dumnezeu este «un Dumnezeu gelos» (Ieş. 20,5; Deut. 4,24; 5,9; 6,15; Iosua
24,19; Naum 1,2) cum ţin adesea să ne amintească detractorii Scripturii fără să înţeleagă o iotă ce
înseamnă aceasta.