Şerban Drugaş, Biserica Una Sfântă, 03.01.2009, Oradea, pag. 2.

Cartea Războiul nevăzut a Sfântului Nicodim Aghioritul este dedicată special luptei duhovniceşti a
omului, descriindu-ne realităţi în care ne descoperim participanţi, înţelegându-le astfel mai bine, dar
şi deschizându-ne spre unele realităţi ale acestei lupte pe care le privim de departe. Cu toate acestea,
chiar dacă marea luciditate în înţelegerea luptei duhovniceşti este a marilor sfinţi, harul sălăşluit
prin puţina noastră credinţă în inimile fiinţei noastre este imposibil să nu ne conştientizeze cât de
puţin asupra acestor realităţi. Şi acest cât de puţin este enorm raportat la ignoranţa şi tragedia
necredinţei sau chiar a indiferenţei. „Simpla” mărturisire a credinţei creştine, „simplul” DA spus lui
Dumnezeu sporeşte întreaga perspectivă a conştiinţei omului. Nu există luciditate în afara credinţei.
Nici măcar un dram. Dacă filosofează în afara credinţei, îndrăzneala filosofilor de a-şi aroga
luciditate, înţelegere, capacitate de a exprima în concepte mari adevăruri sunt vane. Uneori un
filosof, chiar ateu convins, poate ajunge să exprime lucruri interesante şi pentru un credincios, dar
acestea sunt interesante sau au o anumită valoare doar în măsura în care sunt înglobate în şi evaluate
prin perspectiva credinţei. Meritul credincioşilor este acela de a sesiza cu luciditate realitatea lui
Dumnezeu şi de a i se deschide. Deşi această deschidere o realizăm în măsuri diferite, de la
credincioşi mai puţin străduitori ca noi până la marii sfinţi, dar orice deschidere prin credinţă spre
Dumnezeu, oricât de mică, îl face pe credincios să guste din abordarea lucidă a realităţii – lucidă
pentru că sesizează cea mai importantă coordonată a realităţii: prezenţa lui Dumnezeu, realitatea sau
existenţa necreată, în ea fără a se confunda cu realitatea creată. Doar începând cineva să înţeleagă
lumea ca ancorată în Dumnezeu începe şi să o înţeleagă cu adevărat. Teoremele matematicii, legile
fizicii şi toate adevărurile ştiinţei nu că n-ar fi „adevărate”, dar sunt frânturi ale ansamblului foarte
depărtate de miezul lui. E ca şi cum am spune că putem cunoaşte un om pe baza parametrilor săi
fizici: aceştia ne spun ceva despre el dar foarte departe de ceea ce se înţelege prin cunoaşterea unui
om, iar de această cunoaştere ne-am apropia mai mult dacă i-am cunoaşte sufletul. Tot astfel ne
apropiem cu adevărat de cunoaşterea lumii dacă îi cunoaştem Creatorul decât dacă îi cunoaştem
câteva măsuri fizice. Prin cunoaşterea Creatorului chiar şi armonia fizică prinde tot mai mult un
contur al sensului şi îşi găseşte locul său integrat în cunoaşterea de ansamblu, în care primează
cunoaşterea duhovnicească, spre care ne deschide credinţa în Dumnezeu.