CIRCUITUL AZOTULUI

Azotul este un element esential pentru existenta vietii in biosfera, deoarece este inclus in
structura tuturor proteinelor si a acizilor nucleici. Desi este prezent in natura in cantitati foarte
mari, se gaseste aproape invariabil in forme inaccesibile direct, plantelor si animalelor.

Circuitul azotului in natura se desfasoara pe parcursul a mai multor etape care implica
desfasurarea unor multiple activitati biochimice, unele au loc in anaerobioza iar altele in prezenta
oxigenului.

Aceste etape sunt:

 fixarea N2;
 amonificarea;
 nitrificarea;
 denitrificarea.

 Fixarea azotului molecular se poate realiza pe cale abiotica si biotica.

Pe cale abiotica fixarea se realizeaza prin iradieri, descarcari electrice si prin intermediul

precipitatiilor.

Pe cale biotica fixarea azotului molecular este un proces lent si continuu prin care, sub actiunea a
peste 100 genuri de bacterii diferite, azotul gazos atmosferic este convertit la forme fixe (NH 4-,
NO3-, NO2-), care sunt folosite de plante si introduse in forme organice utilizand energia obtinuta
prin fotosinteza.

Bacteriile care participa la aceasta fixare au fost grupate astfel:

- bacterii fixatoare de N2 libere aerobe;

- bacterii fixatoare de N2 libere anaerobe;
- bacterii fixatoare de N2 care traiesc in asociatie cu plantele.

In cazul celui de-al treilea grup in functie de relatia care se stabileste intre cei doi parteneri,
intalnim trei tipuri de simbioza:

- simbioza Rhizobium - leguminoase;

- simbioza Actinomicete - neleguminoase;
- simbioza asociativa.

II. Amonificarea, consta in mineralizarea azotului proteic pana la NH3.

III. Nitrificarea cu cele doua trepte intermediare: nitritarea si nitratarea in care are loc oxidarea
NH3 pana la nitriti respectiv nitrati.

IV. Denitrificarea este procesul prin care are loc reducerea azotului nitric pana la azot molecular,
incheindu-se in acest mod circuitul azotului.

In timp ce in ecosistemele naturale, circuitul azotului este un proces echilibrat, in sensul ca

pierderile de azot din sol sunt compensate de procesele de fixare, in sistemele supuse procesului
de agricultura, pierderile depasesc ritmul de inlocuire.
Daca rezervele de azot din sol sunt limitate, fapt ce duce la aparitia unor frecvente dezechilibre
intre nevoia de azot si posibilitatea de a o satisface, din contra, rezerva de azot atmosferic, este
practic inepuizabila, calculele aratand ca aceasta ar putea asigura necesarul pentru cel putin
800.000 ani. Din pacate aceasta imensa cantitate este inaccesibila, direct, organismelor vii si mai
cu seama plantelor superioare.

In cursul ultimilor decenii datorita nevoilor crescande de hrana pentru o populatie in permanenta
dezvoltare, cantitatile de ingrasaminte chimice cu N 2 aplicate au crescut continuu. Desi o
perioada de timp, ingrasamintele chimice cu N au indreptatit sperantele rezolvarii si pe viitor a
satisfacerii nevoilor nutritive pentru populatie, criza energetica a ultimilor ani si aparitia unor
efecte secundare nedorite, a impus reconsiderarea acestei posibilitati.

Azotul atmosferic este convertit, industrial in NH 3 prin procedeul Haber. Reactia are loc la
temperaturi ridicate de cca. 500oC si la o presiune de 300-600 atmosfere, ceea ce presupune un
consum ridicat de energie de cca 22.000 kcal/kg.

In acelasi timp excesul de ingrasaminte chimice cu azot are efecte negative asupra mediului si
uneori asupra omului prin produsele vegetale pe care acesta le consuma.

Cresterea continutului in proteina la plante sub influenta ingrasamintelor cu azot are loc in limita
potentialului genetic al speciei sau soiului. De aceea excesul de azot duce la o serie de
deranjamente si la acumularea de azot nitric in plante. Aceste acumulari in plantele furajere sau
alimentare provoaca intoxicatii grave ce pot duce chiar la moartea individului.

La copii, nitratii, sunt redusi la nitriti care fiind absorbiti de sange reduc capacitatea acestuia de a
transporta oxigenul prin formarea metahemoglobinei.

La adulti, nitratii sunt convertiti la nitrosamina care, de asemenea este otravitoare.

Folosirea in doze excesive a azotului duce la spalarea acestuia si la imbogatirea in nitrati a panzei
de apa freatica care poate fi utilizata ca apa potabila sau in adapatul animalelor.

De asemenea, utilizarea intensiva a ingrasamintelor chimice duce la cresterea continutului

solului in unele elemente (Zn, Pb, Ni, Cr etc.) care anterior se gaseau in forme solubile doar ca
urme.

Cresterea concentratiei acestora peste o anumita limita, avand efecte toxice asupra plantelor si
microorganismelor (Davidescu, 1974).

Datorita crizei energetice si efectelor secundare ale ingrasamintelor chimice cu N, o atentie tot
mai mare se acorda in ultimul timp mecanismelor naturale de fixare a azotului in sol si in special
fixarea biologica.

Prin procesele de fixare biologica sunt introduse in sol cantitati foarte mari de azot.

Microorganismele fixatoare de azot poseda un complex enzimatic denumit nitrogenaza capabil

sa activeze tripla legatura a moleculei de azot, care poate fi astfel redusa la amoniac.

Procesul se desfasoara la o temperatura relativ scazuta de 15-40oC frecvent intalnita in sol si la

presiune atmosferica normala.
In functie de numerosi factori, dar mai ales de planta de cultura, cantitatea de azot atmosferic
fixata biologic variaza intre limite foarte largi.

Legat de acest aspect, in anul 1971 Hank a sintetizat rezultatele din literatura de specialitate
pentru diferite ecosisteme, astfel:

- culturi de camp 7-28 kg N/ha;

- angiosperme si alte plante neleguminoase 7-114 kg N/ha;
- leguminoase 73-865 kg N/ha;
- padure 58-594 kg N/ha;
- pasuni 13-99 kg N/ha;
- ape 70-250 kg N/ha.

Fenomenul de fixare a azotului de catre microorgansime a fost pus in evidenta in anul 1888 de
catre Berthelot. Acesta a urmarit in paralel variatia azotului in vase cu sol nesteril si in vase cu
sol steril, constatand ca in solul nesteril continutul in azot creste, pe cata vreme in vasele cu sol
sterilizat nu.

Fixarea N2 de microorganisme libere aerobe

In anul 1901 Beijerinck reuseste izolarea din sol a doua specii de bacterii, care au capacitatea de
fixare aeroba a azotului molecular.

Ulterior, cercetarile au evidentiat existenta si a altor specii capabile sa realizeze acest proces.

Dintre cele mai cunoscute specii putem enumera:

- Azotobacter chroococcum;
- Azotobacter vinelandii;
- Azotobacter agile;

Dintre acestea cele mai raspandite si mai cunoscute sunt cele din
genul Azotobacter.

- Bacteriile din genul Azotobacter  sunt raspandite in natura mai ales

in solurile cultivate, bogate in humus cu reactie neutra si se gasesc
rar in solurile acide, podzolice, turboase si mlastinoase.
- Morfologia lor este foarte variabila in functie de conditiile de mediu,
fapt ce explica descrierea la un moment dat a numerose specii
separate care ulterior au fost considerate ca sinonime.

Simbioza Rhizobium - leguminoase

In solurile cultivate cu leguminoase, in afara de fixarea N 2 atmosferic de

catre bacteriile libere aerobe sau anaerobe se mai produce si fixarea de
catre microorganismele simbiotice care traiesc in nodozitatile de pe
radacinile acestor plante.