Şerban Drugaş, Biserica Una Sfântă, „Credinţa”, 03.01.2009, Oradea, pag. 9.

Credinţa este o experienţă subiectivă. Nu există cale de mijloc între credinţă şi

necredinţă: tertium non datur. Există credinţă slabă, rătăcită, eronată sau eretică. Dar totuşi,
oricât de puţină credinţa, care-L mărturiseşte pe Dumnezeu ca fiinţa necreată care a creat
lumea, nu mai este ca necredinţa. Dar, cum vom vedea mai jos, a fi în credinţă sau în
necredinţă ţine mai mult de dinamica existenţială decât de statică. Credinţa, începând cu oricât
de puţine elemente ale adevărului că Dumnezeu este fiinţa necreată care a creat lumea, este
începutul unei experienţe, primul pas pe calea comuniunii cu Dumnezeu – deşi pentru a o
spori şi a o întări pe aceasta e nevoie de o luptă a credinţei, o luptă de a conforma întreaga
viaţă credinţei în Dumnezeu. Şi astfel credinţa sporeşte ea însăşi în siguranţă, sporeşte
capacitatea omului de a asimila Adevărul revelat, adică de a-L asimila pe Hristos în fiinţa sa.
Dar credinţa rămâne o experienţă subiectivă, nu însă o experienţă a solitudinii, ci
dimpotrivă, a redescoperirii comuniunii cu Dumnezeu şi cu semenii.
Iar necredinţa este lipsa acestei experienţe subiective. De aceea necredinţa nu poate să
se exprime asupra credinţei şi să facă judecăţi de valoare adevărate. În timp ce credinţa poate
face judecăţi de valoare adevărate despre necredinţă, pornind chiar de la puţinul primelor
experienţe ale înţelegerii în credinţă, deoarece aceste judecăţi sunt făcute din perspectiva
deschiderii spre orizontul larg al spiritului, iar nu din postura unei închideri în mult mai puţin,
în materialitate şi imanent.