66  Şerban George Paul Drugaş

Conceptele folosite de literatura patristică pentru a desemna diferite părţi

sau funcţii sufleteşti au o legătură directă cu limbajul Scripturii folosit în acelaşi
scop. Astfel, în porunca iubirii lui Dumnezeu şi a aproapelui se fac următoarele
distincţii: «Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul
tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta» (Mc. 12,30). Între textele paralele,
cel de la Marcu conţine cele mai multe astfel de distincţii conceptuale, în timp ce în
Deut. 6,5 nu se face referire la cuget, iar Mt. 22,37 omite puterea. Inima (‫ לֵב‬,
καρδία) este centrul părţii spirituale, iar apoi se face o extindere la întreaga parte
spirituală a naturii omeneşti (‫ נֶפֶ שׁ‬, ψυχή). „Inima” şi „sufletul” cuprind ceilalţi doi
termeni, ca facultăţi sufleteşti: cugetul sau gândirea (διανοία), respectiv puterea
sufletească ( ‫ ְמאֹ ד‬, ἰσχύς) sau capacitatea, de sorginte spirituală, a omului de a
îndeplini ceea ce vrea. Sf. Grigorie de Nyssa leagă textul care conţine doar trei
elemente - inimă, suflet, cuget (cf. Mt. 22,37) - de trihotomismul funcţional, în care
primul element (aici, „inima”) este trupesc, iar celelalte două aparţin părţii sufle-
teşti a naturii umane (suflet, psyche) sau sufletului în general (duhul, pneuma).168
Alte două texte biblice au un conţinut trihotomic funcţional clar, precum 1
Tes. 5,23 şi Evr. 4,12. Omul rezumă în sine cele trei tipuri de viaţă: vegetală,
animală (afectivă şi instinctuală), repectiv raţională specific umană. Se poate vorbi
chiar din punctul de vedere al trupului (‫גּוּף‬, σῶμα) de două nivele de viaţă, pe
primul situându-se doar activităţile primare de autoconservare şi autoreproducere,
iar pe celălalt observându-se chiar un grad mai înalt de spiritualizare. Al doilea
nivel corespunde vieţii de tip animal, cu percepţie senzorială, afectivitate, instincte
şi chiar un anumit tip de "inteligenţă", dar infraraţional, fără o conştiinţă sau o
spiritualitate autonomă. Sufletul are şi el două niveluri de viaţă. Cel inferior,
corespunzător termenului de „suflet” în sens restrâns (‫ ֶנ ֶפשׁ‬nefeş, ψυχή), este sediul
afectivităţii, iar duhul ( ַ‫ רוּח‬ruach, πνεῦμα) este „locul” raţiunii (1 Tes. 5,23; 1 Cor.
2,11). În acest sistem, inima este centrul duhovnicesc cel mai profund, unde se află
rădăcina sau partea cea mai adâncă a simţiriilor şi a cugetărilor (Evr. 4,12).169
Sf. Grigorie de Nyssa este cel care ne-a lăsat moştenire cel mai profund
studiu antropologic de la începuturile literaturii creştine, în opere care rămân funda-
mentale pentru toate timpurile teologiei creştine. Iar în lucrările sale aflăm o armo-
nizare a trihotomismului funcţional cu dihotomismul structural, deoarece el îmbină
tradiţia antică a tripartiţiei naturii umane (bipartiţie a naturii spirituale) – duh, suflet,
inimă sau viaţă vegetativă – cu tradiţia iudeo-creştină. Aceasta din urmă accentuea-
ză natura dublăa omului: parte spirituală (numită generic, când suflet, când duh) şi
parte materială (trup). Dar citatele biblice menţionate nu conduc la concepţia unei
bipartiţii radicale a sufletului, pentru a avea două suflete. O astfelde concepţie, care
admite pluralitatea sufletelor apare în alte religii, precum yoruba (principiile spiri-

168
Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., I, cap. VIII, p. 29. Drd. Petru Semen, Învăţătura despre suflet
în cărţile Vechiului Testament, în ST, nr. 9-10, 1977, pp. 672-682. Cf. Pr. Prof. Ioan G. Coman,
Probleme de filosofie şi literatură patristică, Ed. Casa Şcoalelor, Bucureşti, 1944, pp. 38-41.
169
Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., pp. 28-29.