Mircea cel Bătrân

Mircea cel Bătrân (n. 1355, Țara Românească(d), România – d. 31

ianuarie 1418, Curtea de Argeș, Argeș, România) a fost domnul Țării
Românești între 23 septembrie 1386 - noiembrie 1394 (sau mai 1395)
și între ianuarie 1397 - 31 ianuarie 1418.
A fost fiul lui Radu I și fratele lui Dan I (dar numai după tată), căruia i-
a urmat la tron.[1] În actele oficiale apare ca „În Hristos Dumnezeu,
binecredinciosul și de Hristos iubitorul și singur
stăpânitorul, Io Mircea mare voievod și domn...”. În istoriografia
română apare și sub numele Mircea cel Mare.[2]
În timpul lui Mircea cel Bătrân, Țara Românească a ajuns la cea mai
mare întindere teritorială din istoria sa. Acest fapt a adus cu sine și o
întărire a autorității sale, exprimată în titulatura pompoasă (care
încludea și titlul de despot „al țărilor lui Dobrotici”) și
în reprezentarea numismatică.Podunavia din titlurile lui Mircea cel
Bătrân era Timocul din Serbia de astăzi.
Mircea a intrat în conflict cu Imperiul Otoman din cauza intervențiilor
sale în sprijinul popoarelor creștine din sudul Dunării. În 1395, Baiazid
I (zis și Ildîrîm sau Fulgerul) a trecut Dunărea în fruntea unei forțe
însemnate (aprox. 40.000 de soldați, după unii autori). Mircea
bazându-se pe o armată mai mică (aprox 12.000 de soldați),
neputându-se opune într-o luptă deschisă, a ales o tactică de
hărțuire. În ziua de 17 mai 1395 (după alte surse 10
octombrie 1394[29]), armata Țării Românești înfrânge avangarda
otomană într-un loc mlăștinos și împădurit, numit Rovine. Bătălia nu
este decisivă, căci Mircea cel Bătrân, după o luptă dată lângă Argeș,
pierde tronul și se retrage în Transilvania. Strategia militară abordată
de către acesta precum și tactica retragerii îi aduce o oarecare faimă
între conducătorii acelei vremi. În Țara Românească, turcii îl așază în
scaun pe un anume Vlad, care va fi înlăturat de către Mircea abia
în 1397, cu ajutor militar din partea lui Sigismund de Luxemburg.
În 1396 Mircea, în calitate de principe creștin vasal regelui maghiar,
participă la cruciada anti-otomană inițiată de o parte a capetelor
încoronate și o parte a nobilimii occidentale și condusă teoretic de
regele maghiar. După câteva succese minore, cruciada s-a încheiat
lamentabil cu dezastrul de la Nicopole din 25 septembrie. Oastea
valahă, formată din cavalerie ușoară, nefiind invitată să ia parte la
șarja cavaleriei grele, se retrage fără a intra în luptă.
În scrierea istoricului grec Dionisie Fotino[30] este descrisă bătălia de la
Nicopole: „Baiazet,...devastând Bulgaria, s-a apropiat de marginile
Dunărei, către Nicopole. Acolo i-a eșit înainte Sigmund Domnul
Transilvaniei, și generalissimul regelui Ungariei Sigismund, cu
mulțime de oștire compusă din Unguri, Transilvani, Germani și două
mii nobili din Franța, cari veniseră cu comitele de Nevers în ajutoriu.
Dar Baiazet, neîngrozindu-se a căzut asupra lor, și atâta vărsare de
sânge a făcut, în cât a sfărâmat cu totul oștirile aliate, și Sigmund abia
a scăpat cu o barcă pescărească.” Este de menționat că Dionisie
Fotino îl denumește pe Mircea cu numele Mircea I Bassarab, „carele
s'a făcut deplin domnitor al Țerei Muntenesci, adecă atât peste cele
13 județe (împreună cu al Brăilei) cât și peste cele 5 ale Banatului
Craiovei de peste Olt.”(Dionisie Fotino, op. cit. p. 16).
Anul următor, în 1397, pe râul Ialomița, precum și în anul 1400,
Mircea cel Bătrân zdrobește categoric două incursiuni otomane ce se
întorceau peste Dunăre din expediții de jaf în Transilvania.
Înfrângerea sultanului Baiazid I de către Timur Lenk (Tamerlane sau
Timur cel Șchiop) la Ankara în vara lui 1402 a deschis perioadă de
anarhie în Imperiul Otoman, ca urmare Mircea a organizat împreună
cu regele maghiar o campanie împotriva turcilor. În 1404 Mircea a
reușit să se impună din nou drept conducător peste Dobrogea. Mai
mult, el a luat parte la lupta pentru tronul imperiului otoman și l-a
ajutat, prin sprijin militar, pe Musa Celebi (fiul lui Baiazid I) să devină
sultan (pentru o perioadă scurtă), după moartea căruia a sprijinit și
alți pretendenți (în 1416 pe Mustafa Celebi, frate al lui Musa, apoi pe
șeicul Bedr-ed-Din). În anul 1409 Musa a venit în Țara Românească,
fiind primit de Mircea. În anul următor, cu ajutor de la domnul român
și de la despotul Serbiei, Ștefan Lazarevici, forțele lui Musa au învins
pe cele ale fratelui său Soliman (Suleiman), ucis după ce fugise de pe
câmpul de luptă. La 17 februarie 1411, Musa era proclamat sultan
la Edirne (Adrianopol).[31]
Cu toate acestea, sultanul Mahomed I reușește să-și înfrângă
oponenții și plănuiește o expediție de pedepsire a voievodului valah.
Pentru a evita campania sultanului, Mircea semnează spre sfârșitul
domniei (1415 sau 1417) un tratat de pace cu Imperiul Otoman, care
recunoștea libertatea Valahiei în schimbul unui tribut anual de 3.000
de piese de aur. Totodată, domnul român a fost obligat să trimită
turcilor un fiu ostatic drept garanție.

Iancu de Hunedoara
Ioan de Hunedoara (latină Ioannes Corvinus, maghiară Hunyadi
János, sârbă Janko Sibinjanin, slovacă Ján Huňadi, germană Johann
Hunyadi) cunoscut și ca Iancu de Hunedoara (alternativ Ioan (Ion)
Huniade sau Ioan Corvin, n. ca. 1407 – d. 11 august 1456) a fost ban
al Severinului între 1438-1441, voievod al Transilvaniei între 1441-
1446, guvernator și regent al Ungariei între 1446-1453 și căpitan
general al regatului între 1453-1456, mare comandant militar, tatăl
regelui Matia Corvin.

Asediul Belgradului din anul 1456 a avut loc atunci când o armată

a Imperiului Otoman, condusă de sultanul Mehmed al II-lea, a atacat
o armată condusă de Ioan de Hunedoara, pe
atunci regent al Regatului Ungariei, care apăra cetatea Belgradului.
După căderea Constantinopolului, Imperiul Otoman condus
de sultanul Mehmed al II-lea și-a continuat expansiunea teritorială
în Europa, pregătindu-se să cucerească entitatea statală
următoare, Regatul Ungariei. Deși Țara Românească și Moldova erau
la timpul respectiv țări vasale Porții Otomane, pătrunderea în Europa
de pe teritoriile celor două provincii istorice românești prin
cucerirea Transilvaniei ar fi fost dificil de efectuat din cauza granițelor
naturale ale Carpaților Orientali și Meridionali, lungimii traseului și,
mai ales, din cauza organizării sociale, economice, administrative și
militare a Voievodatului Transilvaniei, care ar fi fost o entitate statală
mult prea greu de învins.
Ca atare, calea firească de urmat a fost prin teritoriul Serbiei de azi, a
cărei mare parte fusese deja cucerită și se afla sub stăpânire
otomană. Singura piedică reală era cetatea de frontieră
(în maghiară végvár) a orașului Belgrad (în
maghiară Nándorfehérvár), aflat la acea dată sub stăpânire maghiară.
Regentul Ungariei de atunci, Ioan de Hunedoara, membru de seamă
al familiei Huniade, având experiența de peste două decenii de lupte
împotriva otomanilor, se așteptase și se pregătise corespunzător și
îndelung împotriva acestui atac.
Asediul s-a transformat într-o bătălie de mare importanță, în al cărei
final Ioan a condus un contraatac spontan care a învăluit tabăra
turcească, sultanul însuși fiind rănit și scăpând cu viață cu greutate. S-
a spus de atunci că „bătălia de la Belgrad a decis soarta lumii
creștine”.[1]
În cinstea victoriei, papa Calixt al III-lea a cerut ca fiecare biserică să
tragă clopotele la prânz, obicei păstrat și astăzi în toată lumea
creștină.
A doua zi, 22 iulie, a avut loc un eveniment neașteptat. Conform
unelor surse, armata țăranilor a început o acțiune de atac spontană,
care i-a făcut pe Capistrano și Huniade să profite de situație. În ciuda
ordinelor lui Ioan de a nu efectua razii asupra pozițiilor otomane,
unele unități s-au furișat din meterezele prăbușite, au ocupat poziții
nu departe de linia inamicilor și au început să-i hărțuiască pe
aceștia. Spahiii au încercat fără succes să împrăștie aceste unități. Ca
răspuns, mai mulți creștini s-au alăturat celor din afara zidurilor. Ceea
ce începuse ca un incident izolat s-a transformat rapid într-o bătălie
în toată regula.
Da Capistrano a încercat să ordone oamenilor săi să se retragă în
cetate, dar s-a trezit înconjurat de aproximativ 2000 de cruciați. A
început atunci să-i conducă spre liniile otomane, strigând, "Domnul a
făcut începutul, tot El va avea grijă de sfârșit!"
Da Capistrano a condus trupele sale spre ariergarda turcească, peste
râul Sava. În acest timp, Huniade a început un atac disperat din
cetate, încercând să ocupe pozițiile artileriei otomane.
Surprinși de aceste evenimente neobișnuite și, după relatările unor
cronicari ai vremii, paralizați de o teamă inexplicabilă, turcii au fost
puși pe fugă. Cei 5000 de ieniceri din garda sultanului au încercat cu
disperare să oprească panica și să recupereze tabăra, dar până atunci
trupele lui Huniade s-au alăturat celor ale lui da Capistrano, iar
eforturile otomanilor au devenit fără speranță. Sultanul însuși a intrat
în luptă cu curajul său recunoscut, dar a fost rănit de o săgeată (din
fericire pentru el neotrăvită) și și-a pierdut cunoștința. După bătălie,
trupele maghiare au primit ordin să înnopteze la adăpostul zidurilor
cetății și să fie pregătiți pentru o posibilă ripostă a turcilor, dar aceștia
nu au mai contraatacat.
Sub acoperirea nopții, otomanii s-au retras în grabă, încărcând răniții
în 140 de căruțe trase de cai. Ajuns în orașul Sarona, Mehmed și-a
revenit. La aflarea veștilor că a fost învins, majoritatea ofițerilor săi
uciși în luptă și tabăra și echipamentul au fost abandonate, tânărul
sultan de numai 24 de ani abia a putut fi împiedicat să se sinucidă
prin otrăvire. Atacul surpriză al creștinilor a provocat pierderi masive
și haos total în rândurile otomanilor. Așadar, în timpul nopții
de 22 spre 23 iulie sultanul învins și-a retras restul trupelor și s-a
întors la Constantinopol.

Vlad Țepeș
Vlad Țepeș (n. 1431,[3] Sighișoara, Regatul Ungariei – d. 14
decembrie 1476, Craiova, Țara Românească), denumit și Vlad
Drăculea (sau Dracula, de către străini), a domnit în Țara
Românească în anii 1448, 1456-1462 și 1476.
În 1459, Vlad Țepeș refuză să mai plătească tribut turcilor (10.000
galbeni anual). Se pare că această răzvrătire s-a datorat existenței
unui proiect de cruciadă impotriva otomanilor, cruciadă susținută de
Papă și în care regele Ungariei, Matia Corvin, ar fi urmat să joace rolul
principal (acesta chiar primește de la Papă suma de 40.000 galbeni,
suficientă pentru a echipa 12.000 de oameni și 10 nave de război).
În acest context politic, Vlad Țepeș încheie o alianță cu Matei Corvin,
probabil la începutul anului 1460, pe care otomanii ar fi vrut să o
împiedice. Mai mult, aceștia vor încerca prin intermediul lui Hamza
pașa, beiul de Nicopole, și al diacului sultanului, Catavolinos, să-l
prindă pe Vlad prin vicleșug, fără succes însă. Odată dejucate
planurile otomanilor și pedepsiți (cei doi au fost trași în țeapă
împreună cu toți soldații turci care-i însoțeau), Vlad Țepeș
organizează o campanie surpriză la sud de Dunăre în iarna 1461-
1462.
O întinsă regiune, de la Oblucița la Novoe Selo și de la vărsarea
Dunării în Marea Neagră până la Rahova, a fost devastată. Mai mult,
cetatea Nicopole fiind ocupată prin vicleșug, peste 20.000 de turci au
pierit sub armele valahilor, numărul celor uciși fiind indicat de însuși
Vlad Țepeș într-o scrisoare adresată lui Matei Corvin. Tot în această
scrisoare, expediată din Giurgiu la 11 februarie 1462, Vlad îi solicita în
mod insistent sprijin regelui ungar. Deși l-a asigurat, la 4 martie 1462,
că îi va veni în ajutor, Matei Corvin a părăsit Buda abia la sfârșitul lui
august, când campania otomană era deja încheiată.
În ceea ce-l privește pe Mahomed al II-lea, acesta, surprins de
sfidarea lui Țepeș, îi va pregăti un răspuns pe măsură. În primăvara
lui 1462, sultanul, în fruntea unei armate uriașe, circa 100-120.000 de
oameni (a doua ca mărime după aceea care cucerise
Constantinopolul) plus 175 de nave de război al căror scop era acela
de a cuceri Chilia, se va îndrepta spre Dunăre. Efectivele domnului
valah nu depășeau, după estimările cele mai generoase, 30.000 de
oșteni. Deși Vlad încearcă să-i oprească pe turci la Dunăre, în
dreptul cetății Turnu, aceștia, la adăpostul nopții, reușesc să treacă
fluviul îndreptându-se direct spre Târgoviște (4 iunie 1462).
În aceste condiții Țepeș va aplica tactica hărțuirii: pustiirea
pământului - mai ales drumul spre Târgoviște -, otrăvirea fântânilor,
atacarea detașamentelor turcești plecate după hrană. În această
atmosferă apasătoare în care oștile turcești, flămânde și înfricoșate,
înaintau prin țara pustiită, a avut loc marea lovitură a lui Vlad Țepeș,
atacul de noapte din 16-17 iunie 1462, menit să demoralizeze și mai
mult oastea otomană, atac despre care pomenesc toate izvoarele
relative la campania din 1462. Ținta atacului a fost însuși sultanul,
însă acesta a scăpat, cortul său fiind confundat cu al unui vizir. Totuși
efectul psihologic al atacului a fost important. Mulți turci au fost
uciși, iar sultanul, conform relatărilor, "a părăsit în ascuns tabăra în
chip rușinos"; văzând "marea pierdere suferită de ai săi" a dat ordin
de retragere. În apropierea Târgoviștei îl aștepta un spectacol care a
băgat groaza în oștile sale: o pădure de țepi în care atârnau o
mulțime de turci uciși în înainte sau în timpul bătăliei; în fața acestei
priveliști turcii "s-au înspăimântat foarte tare", iar sultanul a
recunoscut că "nu poate să ia țara unui bărbat care face lucruri așa
de mari" și care "ar fi vrednic de mai mult".
Cu excepția cronicilor turcești, toate celelalte izvoare mărturisesc
înfrângerea sultanului, care a fost silit „să se întoarcă în fugă
spre Dunăre cu mari pierderi printre ai săi și cu rușinea de a fi dat
dosul”. Oastea turcă s-a îndreptat spre Dunăre, așa de repede încât la
11 iulie 1462 sultanul ajunsese la Adrianopol. Conform cronicarului
bizantin Chalcocondil, sultanul l-a lăsat la plecare, la Târgoviște, ca
domn pe fratele lui Țepeș, Radu cel Frumos, în ideea ca acesta să
atragă de partea sa pe toți cei ce i se împotriveau lui Țepeș. Pașa de
Nicopole urma să asigure sprijin armat lui Radu.
Perioada care a urmat a fost foarte tulbure pentru istoria Țării
Românești, cei doi frați căutând fiecare să-și întărească forțele pentru
a-și elimina adversarul. Spre deosebire de Vlad Țepeș care dorea
continuarea luptei antiotomane, Radu cel Frumos oferea boierilor
pacea și prietenia cu sultanul. Aceștia trec până la urmă de partea lui.
În aceste condiții, părăsit de cea mai mare parte a boierilor, dar
având încă o oaste destul de numeroasă cu care se pare că în jurul
datei de 8 septembrie ar fi dobândit chiar o ultimă victorie asupra
adversarilor săi, în octombrie 1462 Țepeș trece în Transilvania pentru
a se întâlni cu aliatul său Matei Corvin.
Cum acesta nu venise nici pregătit, nici prea hotărât de luptă, a decis
destul de repede să-și schimbe planul inițial, recunoscând situația
existentă în Țara Românească și renunțând să-l sprijine pe Tepeș. Mai
mult, la decizia regelui ar fi contribuit și o presupusă scrisoare a lui
Vlad către sultan în care domnul muntean ar fi cerut iertare și, mai
mult decât atât, s-ar fi obligat să-l ajute împotriva oștilor maghiare.
Drept urmare, în noiembrie 1462 Vlad Țepeș, în loc să primească
ajutorul aliatului său, este arestat sub acuzația de trădare și
încarcerat la Vișegrad vreme de 12 ani. După Vișegrad, e silit să
locuiască aproape 2 ani la Buda, cu domiciliu forțat. Va fi eliberat în
1475, la cererea lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, în contextul
presiunilor turcești tot mai mari asupra teritoriilor de la nord de
Dunăre.

Ștefan cel Mare

Ștefan al III-lea (n. 1438-1439, Borzești – d. 2 iulie 1504, Suceava),
supranumit Ștefan cel Mare sau, după canonizarea sa de
către Biserica Ortodoxă Română, Ștefan cel Mare și Sfânt, a
fost domnul Moldovei între anii 1457 și 1504. A fost fiul lui Bogdan al
II-lea, domnind timp de 47 de ani, cea mai lungă domnie din epoca
medievală din Țările Române.
Ștefan cel Mare este considerat o personalitate marcantă a istoriei
României, înzestrată cu mari calități de om de stat, diplomat și
conducător militar. Aceste calități i-au permis să treacă cu bine peste
momentele de criză majoră, generate fie de intervențiile militare ale
statelor vecine fie de încercări, din interior sau sprijinite din
exteriorul țării, de îndepărtare a sa de la domnie. În timpul domniei
sale Moldova atinge apogeul dezvoltării sale statale, cunoscând o
perioadă îndelungată de stabilitate internă, prosperitate economică
și liniște socială.
Bătălia de la Vaslui, menționată uneori drept Bătălia de la Podul
Înalt, a avut loc în data de 10 ianuarie 1475 lângă orașul Vaslui, între
armatele aliate creștine moldo-maghiaro-polone sub comanda
lui Ștefan cel Mare și oastea otomano-munteană sub conducerea
lui Suleiman Pașa.
În pofida diferenței mari de forțe, turcii au suferit o înfrângere
zdrobitoare, pierzând (după spusele unor cronicari) aproape toată
armata. Este considerată cea mai mare înfrângere din
istoria islamului în fața unei armate creștine, Ștefan cel Mare fiind
numit eroul creștinătății.
Oastea Moldovei și puținele ajutoare care au sosit au ridicat taberele
la Vaslui, alături de domn fiind comasați cca. 40.000 de luptători
moldoveni, la care s-au adăugat cei 8.800 de oameni veniți în ajutor și
beneficiind de cca. 20 de tunuri. Raportul de trupe era mult în
favoarea otomanilor, astfel că Ștefan a adoptat o tactică de hărțuire
și înfometare iar planurile de luptă a domnitorului foloseau toate
avantajele terenului. El a dat poruncă să fie părăsite toate așezările
omenești care puteau nimeri în calea dușmanilor, să fie tăinuite
proviziile.
Ștefan a repezit în calea dușmanului călărime care să supravegheze
deplasarea oștii otomane, să o hărțuiască și să nu îngăduie cetelor
prădalnice să se desprindă de grosul oștirii ca să meargă după hrană
și să jefuiască. Locul ales pentru bătălie se afla în preajma târgului
Vaslui, pe valea Bârladului, la vărsarea râului Racova, într-o zonă
mlăștinoasă prinsă între păduri, care îngreuna desfășurarea forțelor
dușmane și manevrările de armată. Există discuții în continuare în
privința plasării acestui loc, considerat de cei mai mulți ca plasat în
zona actualei comune Băcăoani în sudul orașului Vaslui, loc care a
căpătat numele de Podul Înalt după conformația locului, iar celebra
bătălie a rămas în istorie ca Bătălia de la Podul Înalt. O altă ipoteză
plasează locul bătăliei pe raza actualei localități Ștefan cel Mare, în
nordul actualului oraș Vaslui, bazându-se pe interpretarea unor
documente.În dimineața zilei de 10 ianuarie 1475, oastea otomană
înainta pe valea Bârladului pe o ceață care nu îngăduia să se vadă la
mai mult de câțiva pași. Era moină și zăpada începuse să se topească,
încât toată lunca Bârladului era plină de băltoace. Faptul că mii de
oameni și cai treceau prin același loc, transforma valea într-o mocirlă
prin care se înainta foarte greu. Vremea și terenul au constituit
avantaje pentru Ștefan, de care domnitorul a știut să se folosească.
Deoarece otomanii nu puteau să-și dea seama ce oaste au în față,
Ștefan a așezat de-a curmezișul văii câteva mii de oameni. Aceștia
trebuiau să-i oprească pe otomani și să înceapă lupta. Dușmanul era
foarte numeros și putea să aducă mereu oameni odihniți în luptă.
Ștefan calculase ca în momentul în care oamenii lui aveau să dea
semne de oboseală, de pe malul drept al Bârladului, din marginea
pădurii, mai mulți oșteni trebuiau să dea semnalul de luptă sunând
din trâmbițe și surle. Lucrurile s-au întâmplat așa cum a prevăzut
domnul și, când au auzit otomanii trâmbițele și surlele, ei au crezut că
vor fi atacați din partea aceea, astfel ca marea parte s-au îndreptat în
acea direcție, găsind aici doar câțiva oșteni. În schimb pe malul stâng
al Bârladului se afla grosul oștii lui Ștefan. Când turcii au întors
spatele, atacând spre marginea pădurii, au fost izbiți năprasnic de
armata moldovenească. Până să se dezmeticească otomanii, până să
înțeleagă cine-i atacă și din ce parte, mulți dintre ei au fost uciși, iar
cei care au scăpat s-au pus pe fugă, cu toată încercarea disperată a
lui Suleiman Pașa de a-i opri. Până la Dunăre au fost urmăriți de
moldoveni, hărțuiți și uciși o mare parte din ei.

Mihai Viteazul
Mihai Viteazul (n. 1558,[3][4][5][6] Floci, Țara Românească – d. 9/19
august 1601,[7] Câmpia Turzii, Principatul Transilvaniei) a
fost domnul Țării Românești între 1593-1600. Pentru o perioadă
(în 1600), a fost conducător de facto al celor trei state medievale care
formează România de astăzi: Țara
Românească, Transilvania și Moldova. Înainte de a ajunge pe tron, ca
boier, a deținut dregătoriile de bănișor de Strehaia, stolnic domnesc
și ban al Craiovei.
Figura lui Mihai Viteazul a ajuns în panteonul național românesc după
ce a fost recuperată de istoriografia românească a secolului al XIX-
lea, un rol important jucându-l opul Românii supt Mihai-Voievod
Viteazul al lui Nicolae Bălcescu. Astfel voievodul a ajuns un precursor
important al unificării românilor, care avea să se realizeze în secolul
al XX-lea.
Bătălia de la Călugăreni a avut loc la 13/23 august 1595. Oastea
munteană din 10.000 de oameni, condusă de Mihai Viteazul, întărită
cu 6.000 de ardeleni trimiși de Sigismund Báthory, a încercat să
oprească oastea otomană invadatoare condusă de Sinan Pașa, al
cărei obiectiv era transformarea Țării Românești în pașalâc.
Operațiunea lui Mihai nu a reușit, ea fiind urmată de ocuparea
Bucureștiului de către turci și de retragerea tactică a lui Mihai în
munți. Ulterior, întărit cu o armată mai mare, Mihai avea să-i
îndepărteze pe otomani, învingându-i decisiv în bătălia de la Giurgiu,
la mijlocul lunii octombrie 1595.
Raportul de forțe era net favorabil oștii otomane. Nicolae Bălcescu,
citând surse contemporane, arată: „Într-adevăr, armata lui [Sinan]
era, cum știm, de 180 mii ostași, mai mult decât de zece ori mai mare
ca a lui Mihai Vodă, care, cu toate ajutoarele ce primi din Moldova și
Ardeal, d-abia se urca la 16 mii oameni și 12 tunuri”[1]
În ceea ce privește efectivele oștirii creștine, se poate aprecia că
Mihai Viteazul a avut sub comanda sa cel mult 10.000 de militari și un
parc de artilerie compus din 12 tunuri mari de câmp. Cronica oficială
vorbește de 8.000 de munteni și 2.000 de unguri.[2] Acest raport de
forțe net defavorabil aliaților explică alegerea făcută de voievod
pentru terenul de la sud de Călugăreni, care era împădurit, mlăștinos,
străbătut de râul Neajlov, în care deplasarea atacatorilor se putea
face numai pe un singur drum, cu un punct obligatoriu de trecere
peste podul îngust de peste râu. În acest spațiu, superioritatea
numerică a turcilor nu a putut fi valorificată, configurația terenului
impunând atacul în valuri, fără a fi cu putință desfășurarea largă pe
flancuri. Bătălia de la Călugăreni a cuprins trei faze, cu conținut,
desfășurări și trăsături diferite.
Prima fază a bătăliei s-a petrecut în dimineața zilei de 13
august 1595 și s-a caracterizat prin atacuri de tatonare ale celor doi
adversari. În zori, cavaleria română a atacat prin surprindere
cavaleria otomană din fața Călugărenilor, împingând-o peste râul
Neajlov. Mihai și-a constituit dispozitivul de luptă din 10.000 de
oșteni pe două linii, cu zece tunuri, pe malul nordic al râului. Rezerva
de 6.000 de oameni aflați sub comanda lui Albert Király, în rândurile
căreia se aflau și oștenii secui trimiși în ajutor de principele
Ardealului, a fost amplasată la distanță destul de mare, la nord-vest
de Călugăreni. Această amplasare a rezervelor urmărea să facă față
unui eventual atac otoman care s-ar fi produs dinspre Singureni.
Pericolul s-a dovedit real, într-acolo aveau să acționeze forțele
otomane ale lui Hassan Pașa, beilerbeiul Rumeliei.
După ce cavaleria sa a fost respinsă, Sinan Pașa a trimis în luptă o
grupare de 12.000 de luptători. După ce i-a lăsat pe turci să treacă
peste râu, Mihai Viteazul i-a supus unui puternic bombardament de
artilerie, după care i-a atacat în forță, alungându-i la sud de Neajlov.
Prima fază a bătăliei s-a încheiat în favoarea românilor.
A doua fază a bătăliei a început la prânz. Sinan Pașa, conducătorul
oștii otomane, a hotărât să înceapa atacul împotriva românilor cu
toate forțele de care dispunea. Ienicerii au atacat frontal peste pod,
în timp ce o grupare comandată de Mehmet Satârgi Pașa (cel care
trebuia să fie numit beilerbei al Țării Românești) a efectuat o
manevră de învăluire prin est. În același timp,
beilerbeiul Rumeliei, Hassan Pașa, a efectuat o manevră largă de
învăluire prin vest, trecând peste Neajlov pe podul din Singureni.
Lovitura ienicerilor a fost extrem de puternică. Pentru a lărgi frontul
de atac, ienicerii au folosit, pe lângă podul deja existent, și bușteni și
scânduri așezate peste mlaștină. Artileria, archebuzierii și infanteria
română au reușit să oprească atacul. În același timp însă, spahiii din
flancul drept al otomanilor au trecut râul printr-un vad și au
amenințat întreaga aripă stângă a românilor. Atacat cu putere frontal
și din flanc, Mihai a ordonat retragerea eșalonului întâi către
rezervele din spatele Călugărenilor, din cauza presiunii inamicului
românii fiind nevoiți să abandoneze tunurile. După ce s-a terminat
retragerea și toate trupele române s-au reunit, înaintarea turcilor a
fost oprită.
Ultima fază a bătăliei s-a desfășurat în după-amiaza aceleiași zile și s-
a materializat într-o puternică ofensivă a românilor. Înaintea de
începerea atacului, căpitanul Cocea și oamenii lui s-au reîntors dintr-o
misiune de recunoaștere, voievodul român având la dispoziție un
număr de soldați odihniți, care nu participaseră încă la luptă. Mihai
Viteazul a hotărât să execute un puternic contraatac, o lovitură
combinată frontală și o manevră de învăluire pe flancul stâng al
inamicului. Satîrgi Pașa a fost respins de către ieniceri. Otomanii au
fost înghesuiți într-un spațiu foarte îngust din nordul Neajlovului,
având podul în spate ca singură cale de retragere. Contraatacul s-a
prelungit până la pod, toate tunurile au fost recuperate, iar focul
artileriștilor români și al archebuzierilor a provocat pierderi foarte
grele turcilor. Încercând să stabilizeze situația, Sinan Pașa a înaintat în
fruntea trupelor de elită. Retragerea turcilor în fața atacurilor
continui ale românilor s-a transformat în debandadă în momentul în
care detașamentul de 400 de călăreți ai căpitanului Miron Alexandru
Cocea a atacat spatele armatei otomane și tabăra aflată lângă
satul Hulubești. În deruta care a cuprins armata otomană, valul
fugarilor a antrenat și garda lui Sinan Pașa și pe marele vizir, care a
fost aruncat în mlaștină, de unde a fost salvat de un credincios al său.
Doar apariția forțelor lui Hasan Pașa în flancul drept al românilor i-a
ferit pe otomani de dezastru. Mihai Viteazul a întrerupt urmărirea
fugarilor și și-a concentrat atacul cu atâta împetuozitate împotriva
noilor intrați în luptă, încât Hasan Pașa, cuprins de panică, a părăsit în
fugă, în fruntea călăreților săi câmpul de luptă.
Un număr de 7.000 de otomani au căzut pe câmpul de luptă, iar
tunurile acestora și un steag verde al profetului au căzut în mâinile
românilor. Prin atacul de la Călugăreni, Mihai reușise să atingă unele
obiective: a provocat pierderi importante dușmanului, l-a demoralizat
și întârziat înaintarea turcilor, câștigând timpul necesar pentru
concentrarea forțelor antiotomane. Cu toate acestea, deși întârziată,
înaintarea turcilor către București nu a fost oprită.
Într-un consiliu de război, Mihai Viteazul a hotărât să se retragă către
munți, unde avea să aștepte ajutoare din Transilvania și Moldova.
Retragerea s-a executat noaptea, aplicându-se o stratagemă care a
ținut sub tensiune tot timpul armata otomană. O cronică otomană a
consemnat că românii au „aprins focuri ... și au mânat cu steagurile o
cireadă de bivoli cu țipete și zgomote” și de asemenea au provocat
explozii. Dimineată, când marele vizir a vrut să reia atacul, a văzut că
armata română se retrăsese. După ce s-a retras prin Târgoviște, de
unde a luat toate lucrurile de valoare, armata lui Mihai Viteazul s-a
oprit în tabăra de la Stoenești, de lângă pasul Bran-Rucăr, unde a
ocupat o poziție avantajoasă de apărare.
În acest timp s-a produs intervenția militară a Poloniei în Moldova,
domnitorul Ștefan Răzvan, unul dintre cei mai credincioși aliați ai lui
Mihai, a fost alungat de pe tron de Ieremia Movilă. Pe parcursul
întregului an 1595, situația politică din Moldova a rămas neclară, aici
existând de facto doi domnitori: Ieremia Movilă pe tron și Ștefan
Răzvan cu oastea lui, retras mai întâi la Trotuș și mai apoi
în Muntenia.
După pierderile suferite la Călugăreni, reorganizându-și oastea, Sinan
Pașa a înaintat prudent către București. Cum intenția lui era să
transforme Țara Românească în pașalâc, odată ajuns în București,
Sinan a stabilit cartierul general la mănăstirea Radu Vodă și l-a numit
pe Satîrgi Mehmed Pașa beilerbei, dându-i sub comandă o garnizoană
puternică de 10.000 de oameni, și ordine să construiască
o palancă cu șanțuri de apărare și valuri din pământ întărit cu bârne și
cu căptușeală din lemn.[4] După acest moment, Sinan Pașa s-a
îndreptat către Târgoviște, unde a ajuns în primele zile ale lui
septembrie. Și aici a ordonat construirea unor întăriri din pământ,
apărate de 1.500 de oameni și 30 de tunuri. Grosul armatei turcești s-
a îndreptat către Stoenești. Aici, otomanii au ocupat o poziție în fața
armatei lui Mihai. Din prudență, dar și din cauza altor factori
(condițiile foarte grele de teren, pierderile mari suferite până în acel
moment, lipsa ajutorului din partea tătarilor și fiindcă numeroși
otomani s-au împrăștiat după pradă), Sinan Pașa nu a atacat.
La sfârșitul lui septembrie, Sigismund Báthory, principele
Transilvaniei, a pornit în ajutorul aliatului său cu 13.200 de
mercenari, 8.000 de secui, 1.500 de germani trimiși de arhiducele
Maximilian și 300 de călăreți din Toscana.[5]
Aceste forțe reunite au început în octombrie înaintarea împotriva
otomanilor, care au fost înfrânți la Târgoviște (6-8
octombrie), București (12 octombrie), și în bătălia de la Giurgiu (15-
20 octombrie).