Timișoara 

(în latină Timisvaria; în maghiară Temesvár; în germană Temeschwar,

alternativ Temeschburg sau Temeswar; în sârbă Темишвар, cu alfabet latin: Temišvar;
în turcă Temeșvar) este municipiul de reședință al județului Timiș, Banat, România. Se află în
vestul României, aproape de frontierele cu Ungaria și Serbia, pe malul râului Bega.
În anul 2011, Timișoara avea 319.279 de locuitori și era al treilea oraș ca populație din România,
fiind printre puținele orașe care au înregistrat o creștere de la cifra înregistrată la recensământul din
2002. Zona metropolitană Timișoara are o populație de 468.162 de oameni, pe când populația zonei
urbane funcționale (ZUF) numără 508.037 de locuitori.[7]
Stațiunile Buziaș și Băile Călacea, aflate la o distanță de 30, respectiv 27 de km de oraș, sunt
menționate încă de pe vremea romanilor pentru proprietățile curative ale apelor termo-minerale din
zonă.
Numele localității provine de la cel al râului Timiș, combinat cu substantivul maghiar vár, „cetate”,
adică Cetatea Timișului. Situat pe râul Bega, orașul este cel mai mare și important oraș al regiunii
istorice Banat. Din 1848 și până în 1860 a fost capitala Voivodinei sârbești și a Banatului timișan.
După Primul Război Mondial Timișoara a intrat în componența României. În 1989, orașul a fost
focarul Revoluției Române, care a îndepărtat de la guvernare regimul comunist.
Timișoara este un centru industrial, comercial, medical, cultural și universitar important pentru
România. Acesta găzduiește sediile multora din cele mai mari firme autohtone: compania
aeriană Carpatair; producătorul de sisteme de iluminat ELBA; producătorul de vopsele Azur; firma
de încălțăminte Guban; fabrica de bere Timișoreana, precum și cel mai mare combinat de prelucrare
a cărnii din sud-estul Europei, Comtim. Timișoara este cel mai mare centru academic
din euroregiunea DKMT, adunând cca. 50.000 de studenți în patru universități publice: Universitatea
de Vest; Universitatea Politehnica; Universitatea de Medicină și Farmacie „Victor
Babeș”; Universitatea de Științe Agricole și Medicină Veterinară a Banatului, și trei
private: Universitatea Tibiscus; Universitatea Dimitrie Cantemir și Universitatea Ioan Slavici.[3]
Clădiri emblematice pentru oraș sunt Catedrala Mitropolitană Ortodoxă și Opera Națională
Română din Piața Victoriei respectiv Domul Romano-Catolic, Vicariatul Sârbesc și Casa
Brück din Piața Unirii. Printre obiectivele turistice se numără Castelul Huniade, Bastionul
Theresia, Muzeul de Artă și Muzeul Satului Bănățean.
Timișoara va fi Capitală Europeană a Culturii în anul 2023.[8]

Istorie
Articol principal: Istoria Timișoarei.
Istoria apartenenței statale 
 România 1919–
 Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor[*] 1918–1919
 Regatul Serbiei 1918
 Republica bănățeană 1918
 Austro-Ungaria 1867–1918
 Imperiul Austriac 1804–1867
 Imperiul Habsburgic 1718–1804
 Imperiul Otoman 1541–1718
Regatul Ungariei Răsăritene 1529–1541
 Regatul Ungariei 1030–1529

„…Sunt convins că, în perspectivă, Timișoara va avea soarta tuturor celor care au avut curajul să
determine istoria înaintea altora…”
—Octavian Paler
Timișoara are o istorie îndelungată care începe cu antice așezări umane pe actuala vatră a orașului
și mai apoi cu apariția primei cetăți fortificate, în jurul secolului al XII-lea. Cetatea a trecut prin diferite
stăpâniri care i-au marcat profund cursul dezvoltării. A început să se dezvolte sub stăpânirea ungară
a lui Carol Robert de Anjou, în secolul al XIV-lea, devenind pentru scurt timp și capitală a regatului
ungar. Cetatea a fost apoi cucerită de otomani, în 1552 și pentru aproape două secole a devenit un
important bastion militar turcesc. În 1716 istoria Timișoarei ia o puternică întorsătură, când cetatea e
cucerită de Imperiul Habsburgic și începe reconstrucția și dezvoltarea orașului drept capitală
a Banatului. Colonizarea Banatului face din Timișoara un adevărat centru multicultural și
multiconfesional. Construcția canalului navigabil Bega dă un avânt puternic dezvoltării economice și
a comerțului. Orașul cunoaște o perioadă de înflorire fără precedent, ajungând să primească numele
de „Mica Vienă” ca recunoaștere a importanței și frumuseții lui. În 1919, Banatul se unește cu
România și în Timișoara se instaurează pentru prima dată administrația română. Ocupația sovietică
postbelică marchează începutul perioadei comuniste, perioadă care ia sfârșit în 1989 odată
cu revoluția anticomunistă: revoluție pornită tocmai din orașul de pe Bega.[9]

Timișoara timpurie
Vezi și: Lista siturilor arheologice din județul Timiș.
Primele urme umane existente pe teritoriul de astăzi al Timișoarei datează din neolitic, mai bine de
10.000 de ani în urmă. Poziția geografică a vetrei pe care s-a dezvoltat orașul Timișoara, în centrul
unei zone delimitate de trei artere importante de circulație (Mureș, Tisa, Dunărea),
fertilitatea câmpiei bănățene, luncile și mlaștinile întinse din preajmă au oferit încă din vechime
condiții favorabile de hrană și viețuire a oamenilor.[10]
Articol principal: Palanca Mare.
În cartierul Fratelia au fost descoperite vase ceramice aparținând culturii Vinča, iar în altă locație, un
complex de locuințe și ceramică. De asemenea, au fost descoperite obiecte aparținând acestei
perioade (anul 4000 î. Hr.) în cartierele Cetate, Mehala și la Pădurea Verde.[11]
Referitor la perioada bronzului, cea mai relevantă descoperire este o necropolă de incinerație în
cartierul Fratelia, unde arheologii au scos la lumină 300 de morminte și 600 de vase. Această
necropolă susține ipoteza că aici exista o așezare stabilă. Au mai fost descoperite urme din epoca
bronzului și în siturile din cartierele Fabric și Mehala.[12]
Epoca fierului, legată de înflorirea civilizației geto-dace, este și ea reprezentată. Au fost descoperite
ceramică, monede romane din aur și bronz, precum și un cuțit la Pădurea Verde. Din perioada
romană au fost descoperite monede, fibule și un vârf de lance în cartierele 1 Mai și Mehala. În vatra
orașului este atestată o continuitate și după retragerea aureliană. În cartierul Freidorf au fost găsite
fragmente de râșniță, semințe carbonizate, gropi de aprovizionare, toate datând din secolele III–IV și
care atestă practicarea agriculturii și creșterea animalelor, iar resturile de vânat indică practicarea
vânătorii. De asemenea, în situl de la Cioreni s-a descoperit ceramică autohtonă, dar și romană
aparținând secolelor II–IV, iar locuirea așezării se prelungește până în secolele VIII–IX. Tot în acestă
așezare a fost identificată o necropolă aparținând feudalismului timpuriu din care s-au cercetat 50 de
morminte. Este vorba de același lucru și în cazul cercetărilor de la Dumbrăvița, unde materialul
ceramic și celelalte obiecte descoperite au dus la concluzia existenței unei așezări daco-romane
datând din secolele II–III.[13]

Atestarea documentară a castrului Tymes

Vezi și: Cioreni.
Se presupune că în secolul al IX-lea, cneazul Glad domnea peste aceste locuri. El a acceptat
suveranitatea ungară. Totuși, până acum nu a fost descoperit niciun document care să dateze din
acea perioadă. Prima atestare documentară a localității Timișoara este destul de controversată,
aceasta fiind plasată de specialiști fie în 1212, fie în 1266. În această perioadă, cetatea ocupa o
suprafață dreptunghiulară, iar fortificația consta dintr-un val de pământ cu palisadă care era apărată
din trei părți de brațe de apă, iar pe a patra latură de un canal. Așezarea care a evoluat în această
zonă nu dobândise până atunci o importanță politică, economică, socială sau religioasă, pentru că
rolul dominant în zonă, în plan politic și spiritual, îl avea Cenadul. În 1175 este menționat comitatul
Timiș, dar sursele nu menționează care este centrul economic și administrativ al acestuia. În
momentul atestării sale, acesta făcea parte din comitatul Timiș, o unitate administrativ-
teritorială a regatului ungar. Teritoriul cunoscut mai târziu ca Banat, cu centrul administrativ în Urbs
Morisena (apoi Cenad) fusese cucerit de către maghiari în jurul anului 1030 și încorporat regatului
ungar.[14]

Timișoara medievală, în Regatul maghiar (până în 1554)

Fiind așezată într-un punct strategic, de unde putea fi controlată o mare parte a Câmpiei Banatului,
atât Timișoara cât și funcția de comite de Timiș devin din ce în ce mai importante. Timișoara
primește un impuls deosebit în timpul domniei regelui Carol Robert de Anjou care în urma vizitei sale
din 1307 ordonă construirea unui palat regal, pe locul unde este acum Castelul Huniade, construit
de Iancu de Hunedoara, iar în timpul anarhiei feudale, acesta chiar își va muta capitala la Timișoara.
Stabilirea curții regale în acest loc a determinat o creștere demografică a așezării, dar importanța ei
devine și comercială și politică. Timișoara devine capitala regatului ungar pentru o perioadă de opt
ani, între 1316 și 1323. Carol Robert de Anjou va mai reveni la Timișoara în 1330 când pornește de
aici împotriva lui Basarab I, domnul Țării Românești. Palatul regal a fost ridicat cu meșteri italieni și
era organizat în jurul unei curți dreptunghiulare având un corp principal care era prevăzut și cu
un donjon sau un turn.[15]
Timișoara va juca un rol important și în lupta cu noua amenințare de la sud: turcii otomani. În 1394,
turcii conduși de Baiazid trec pe lângă Becicherecu Mare și Timișoara în drumul lor spre Țara
Românească, unde vor fi înfrânți de către voievodul muntean Mircea cel Bătrân în bătălia de la
Rovine. Timișoara va servi din nou ca punct de concentrare a forțelor armate creștine, de data
aceasta în vederea confruntării de la Nicopole. După înfrângerea creștinilor, turcii vor devasta
Banatul până la Timișoara, de unde vor fi alungați de către comitele de Timiș, Ștefan de Lossoncz
(Lossonczy István).[16]
Numirea lui Iancu de Hunedoara în anul 1440 în funcția de comite de Timiș marchează un capitol
aparte din istoria Timișoarei. Iancu va fi cunoscut în întreaga regiune pentru reputata victorie de la
Belgrad asupra otomanilor, fiind considerat în acea vreme apărător al creștinătății. El va transforma
orașul într-o tabără militară permanentă și în domiciliul său, pentru că se mută împreună cu familia.
Astfel, cetatea va rămâne în posesia Corvineștilor până în 1490. Iancu de Hunedoara se ocupă și de
refacerea vechiului castel, cu ajutorul unui arhitect italian. După moartea lui Ladislau al V-lea, regele
Ungariei, Matei Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, este ales suveran al Ungariei (1458). Acesta
este considerat de către istoriografia maghiară drept unul dintre cei mai mari regi din istoria Ungariei.
Odată cu extinderea teritorială a Imperiului Otoman în această parte a Europei, Timișoara, prin
poziția sa și prin forța garnizoanei sale, devine cheia unui întreg sistem defensiv ce asigura partea
sud-estică a Ungariei. Din această cauză încercările de cucerire ale turcilor devin din ce în ce mai
insistente. Astfel, tentative de cucerire a cetății au loc în anii 1462 și 1467, dar toate aceste expediții
au eșuat. În anul 1478, Matei Corvin numește în funcția de comite de Timiș pe Paul Chinezu.[17]
Răscoala lui Gheorghe Doja (1514)
Un episod deosebit din istoria Timișoarei îl reprezintă asediul cetății de către oastea țăranilor
răsculați condusă de Gheorghe Doja. Războiul țărănesc a pornit din Transilvania, după ce Gheorghe
Doja a fost numit comandant al cruciadei antiotomane, inițiate de Papa Leon al X-lea. Acesta
promisese iobagilor participanți la cruciadă eliberarea, însă cum războiul nu a mai avut loc,
nemulțumirea maselor oprimate a dus la transformarea revoltei într-o răscoală. Armatele răsculate,
formate din iobagi români și unguri au înfrânt mai întâi nobilimea condusă de comitele Ștefan
Báthory și episcopul Nicolae Csáki, dar au fost înfrânte lângă Timișoara de comitele Ioan Zapolya.
Gheorghe Doja a încercat să schimbe albia Begăi pentru a se putea apropia mai ușor de cetate, dar
nu a reușit și a fost înfrânt. Se spune că locul unde Doja a suferit o cumplită moarte, fiind pus pe un
scaun din fier înroșit și ars de viu, este marcat de statuia Sfintei Marii din piața cu același nume a
cartierului Iosefin. Totuși, ultimele ipoteze susțin că torturarea lui Doja a avut loc chiar lângă castel,
de unde nobilii au putut urmări macabrul spectacol. Deci este mult mai probabil ca locul execuției să
fie undeva în fața Hotelului Central de lângă Muzeul Banatului.[18]
Atacul otoman (1552)
Articol principal: Asediul Timișoarei (1552).
După moartea lui Ioan Zapolya, Transilvania și Banatul, împreună cu Timișoara, vor ajunge în
mâinile habsburgilor. După un asediu eșuat în anul 1551, turcii se regrupează și se întorc cu o nouă
strategie. La 22 aprilie 1552, o armată de 160.000 de oameni sub comanda lui Ahmed Pașa pleacă
de la Adrianopol, iar peste două luni ajunge în fața Timișoarei, înconjurând-o în două zile. Se
construiesc poduri peste râu, iar mlaștinile sunt acoperite cu lemn și scânduri. Luptele au continuat
25 de zile, iar cei 160.000 de turci atacau cetatea apărată de numai câteva mii de creștini. Lovitura
de grație este distrugerea turnului de apă care făcea legătura între oraș și castel, iar cei din cetate
rămân fără apă pe o căldură dogoritoare. Așadar, comitele Ștefan de Losoncz nu mai are altă soluție
decât să negocieze predarea cetății și reușește să obțină promisiunea că trupele creștine decimate
și civilii din oraș vor putea trece cu tot avutul lor, lăsând cetatea în mâna turcilor. Astfel, la 30
iulie 1552, soldații, civilii și răniții ies din cetate încrezători în vorbele pașei, însă acesta își încalcă
jurământul și toți supraviețuitorii sunt măcelăriți cu cruzime de către ieniceri. Rănit grav, Ștefan de
Losoncz, comandantul garnizoanei, este adus în fața lui Ahmed Pașa și decapitat. Orașul este apoi
prădat, devastat, bisericile creștine sunt transformate în geamii musulmane, iar clopotele distruse.[19]