UN NOU MODEL DE PURTARE

1 Petru 2:16

Un om şi-a cumpărat un ziar de la standul de ziare. El l-a salutat politicos pe vânzător, dar în schimb
a primit un mormăit şi un serviciu care lăsa loc de mai bine. Luând ziarul, care mai mult i-a fost aruncat
decât dat, omul a mulţumit şi i-a urat vânzătorului o zi bună.
Un prieten de-al lui a văzut toată scena şi l-a întrebat pe acel om: „Totdeauna se poartă aşa
vânzătorul cu tine? „Din păcate da”. „Şi întotdeauna eşti aşa politicos cu el?” „Da” „Dar de ce nu-i
răspunzi în acelaşi fel?” „Pentru că nu vreau ca el să decidă cum trebuie să mă port eu”.

Mesajul acesta are ca şi subiect purtarea noastră, ca şi copii ai lui Dumnezeu, pe acest pământ. Cum
trebuie să se poarte un credincios? Care sunt lucrurile care ar trebui să caracterizeze purtarea noastră?
Aud tot mai multe voci în care părinţii se plâng de comportamentul copiilor, de neascultarea şi
obrăznicia lor, de atitudinea lor de dispreţ faţă de tot ce înseamnă autoritatea părintească. Pe de altă parte, aud
voci ale copiilor care se plâng de indiferenţa părinţilor şi incapacitatea lor de a-i înţelege în anumite perioade
ale vârstei, în anumite probleme pe care le traversează.
Lucrul trist este atunci când asemenea comportamente lumeşti pătrund în Biserică. Cum trebuie să se
poarte un tânăr, un copil în relaţia cu părinţii lui sau cu Biserica din care face parte? O parte dintre voi
tinerilor sunteţi şi botezaţi, membri în Biserica noastră. Dacă i-aş întreba pe părinţii voştri despre felul vostru
de purtare, ce mi-ar răspunde? Ce mi-ar spune despre purtarea voastră acasă, în familie sau despre purtarea
voastră la şcoală? Sunteţi voi un exemplu pozitiv pentru ceilalţi colegi prin faptul că aveţi rezultate bune la
învăţătură, că nu absentaţi de la ore, că aveţi respect pentru profesori sau dimpotrivă, sunteţi la fel ca şi cei
din lume?
Părinţilor, ce mi-ar putea spune copiii dvs. despre felul dvs. de purtare cu ei, despre vorbele pe care le
adresaţi lor, despre timpul pe care li-l acordaţi? Fraţi şi surori, ce ar putea să spună cei din afara Bisericii
despre purtarea noastră, despre exemplul nostru de viaţă?

Versetul 16 pe care l-am citit începe cu acest verb: „Purtaţi-vă...”. Lumea în care trăim ne oferă un
anumit model de purtare. Pe de altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu ne atrage atenţia foarte clar în această
privinţă: credinciosul trebuie să aibe o purtare demnă de numele pe care-l poartă.
Dacă am avut un moment real al naşterii din nou, un moment în care am murit faţă de păcat şi ne-am
născut la o nouă viaţă, atunci purtarea noastră trebuie să fie cu totul alta. Un tânăr născut din nou îşi iubeşte şi
îşi respectă părinţii. Un părinte născut din nou mijloceşte zi şi noapte pentru copiii lui şi face totul pentru a-i
ajuta. Un credincios născut din nou este plin de râvnă pentru lucrarea lui Dumnezeu.
Vorbind despre impactul unei vieţi transformate înaintea oamenilor, Domnul Isus ne-a spus următorul
adevăr în Predica de pe munte:
„Tot aşa să lumineze şi lumina voastră înaintea oamenilor, ca ei să vadă faptele voastre bune, şi să
slăvească pe Tatăl vostru, care este în ceruri” (Matei 5:16).
Care este rezultatul unei altfel de purtări? Oamenii ajung să-L slăvească pe Dumnezeu.

Sunt două aspecte ale acestei model nou de purtare conţinute în versetul 16. În primul rând, Apostolul
Petru ne spune să ne purtăm „ca nişte oameni slobozi” şi în al doilea rând ne cheamă să ne purtăm ca nişte
„robi ai lui Dumnezeu”. Ne vom uita la fiecare dintre ele.

1. Purtaţi-vă ca nişte oameni liberi

Este prima cerinţă a Apostolului Petru. Ce înseamnă a fi „om liber” şi cum se poartă un „om liber”?
Termenul în limba greacă ne transmite ideea unei persoane care cândva a fost rob dar acum a devenit
liber. Libertatea în lumea antică era asimilată cu libertatea de mişcare şi de acţiune. Un om liber putea să
călătorească oriunde în Imperiul Roman fără a mai cere permisiunea vreunei alte persoane. Un om liber putea
1
să trăiască o viaţă normală, aşa cum şi-o dorea, putea să se căsătorească cu cine voia, şi putea avea siguranţa
că copiii lui nu vor deveni la rândul lor sclavi.
În aceeaşi perioadă în care sunt scrise Epistolele, filozofiile la modă erau cele epicuriene şi stoice.
Ambele vorbeau despre libertatea omului dar de pe o poziţie total opusă sensului dat de Noul Testament. Din
perspectiva acestor filozofii, omul liber era omul care avea libertatea să trăiască aşa cum doreşte. Epicurienii
puneau mare accent pe libertatea de a trăi numai pentru trup, negând astfel latura spirituală a omului.
În acest context al discuţiei despre libertatea omului, Domnul Isus mai întâi şi apoi Apostolii au venit
cu un nou concept, cu adevăratul concept despre libertate: adevărata libertate este dată de ascultarea şi
supunerea faţă de Dumnezeu. A fi liber în acest sens, înseamnă a fi liber faţă de păcat şi a fi liber să fac doar
voia lui Dumnezeu. Domnul Isus Însuşi ne-a dat un exemplu în acest sens, de ascultare de voia Tatălui:
„Eu nu pot face nimic de la Mine însumi: judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru
că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimis” (Ioan 5:30).
Libertatea creştinului este libertatea în Domnul Isus Cristos. Sângele Lui curs pentru toţi oamenii la
Calvar ne-a adus libertatea de sub pedeapsa păcatului. Libertatea oferită în Domnul Isus Cristos este cel mai
mare privilegiu care ne-a fost oferit nouă oamenilor, această libertate fiind poarta de intrare în relaţia cu
Dumnezeu Tatăl, locul adevăratei odihne spirituale şi a realelor binecuvântări.
Mai poate fi numită însă aceasta libertate, să faci doar voia lui Dumnezeu? Da, pentru că Cel care ştie
ce este cel mai bine pentru om şi care ne vrea doar binele este doar Dumnezeu. El este Creatorul nostru şi El
ştie că păcatul omoară, nu dă viaţă.
Acest fel de libertate însă, oferit de Dumnezeu în Domnul Isus, libertate prin care am ieşit din sclavia
păcatului, nu poate să ne elibereze şi de consecinţele faptelor noastre ulterioare. Cu alte cuvinte, această
libertate nu este un cec în alb oferit de Dumnezeu, prin care să ni se garanteze intrarea în Împărăţia lui
Dumnezeu în orice condiţii, indiferent de felul nostru de viaţă ulterior. Prin naşterea din nou este iertat
trecutul nostru trăit în robie şi întuneric spiritual dar viitorul depinde de noi. Lucrul acesta trebuie să ne ajute
să înţelegem că doar rămânând în Domnul Isus Cristos şi împlinind voia Lui putem fi cu adevărat fericiţi şi
astfel să avem garanţia că într-o zi vom fi împreună cu El în ceruri.
Apostolul Petru face această precizare în următoarea propoziţie a versetului 16: „fără să faceţi din
slobozenia aceasta o haină a răutăţii”. Haideţi să ne oprim acestor cuvinte.
Primul termen pe care aş vrea să-l analizăm este termenul „haină”. Fratele Cornilescu a tradus
termenul literal din limba greacă. În original, cuvântul poate avea atât un sens literal cât şi unul figurat.
Literal, el se traduce prin „haină”, „văl” sau „învelitoare”. Figurat, acest termen poate fi tradus ca „paravan”
sau „pretext”. DEX defineşte pretextul ca fiind „motiv neîntemeiat sau neadevărat invocat ca justificare a
unei acţiuni sau pentru a escamota (adică a denatura, a falsifica) un motiv real”.
Ideea Apostolului Petru este următoarea: nu avem voie să ne folosim de libertatea oferită de
Dumnezeu prin Domnul Isus Cristos ca şi o mască sau ca şi un pretext pentru a trăi aşa cum vrem. Iată ce ne
spune legat de acest aspect fratele Domnului Isus, Iuda în Epistola sa:
„Căci s-au strecurat printre voi unii oameni, scrişi de mult pentru osânda aceasta, oameni
neevlavioşi, care schimbă în desfrânare harul Dumnezeului nostru, şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân
şi Domn Isus Hristos” (Iuda, versetul 4).
Vedem tot mai mulţi creştini care, în spatele acestui paravan al libertăţii creştine, nu fac altceva decât
să trăiască aşa cum vor ei. Aş vrea să înţelegem foarte clar ce înseamnă această libertate. Dumnezeu ne-a
făcut liberi ca să fim responsabili faţă de acţiunile noastre faţă de ceilalţi credincioşi şi faţă de lucrarea Lui.
Biblia ne atrage atenţia foarte clar asupra modului cum trebuie privită libertatea:
„Fraţilor, voi aţi fost chemaţi la slobozenie. Numai, nu faceţi din slobozenie o pricină ca să trăiţi
pentru firea pământească, ci slujiţi-vă unii altora în dragoste” (Galateni 5:13).
Credinciosul ca atare este chemat să fie un altfel de om liber: liber faţă de păcat, liber faţă de trăire în
ipocrizie şi falsitate, liber faţă de puterea firii pământeşti, liber să facă nu ce-i place, ci ceea ce trebuie în
lumina călăuzirii Duhului Sfânt în viaţa lui. Asta este libertatea la care ne-a chemat Dumnezeu prin moartea
Domnului Isus în locul nostru.

2
 2. Purtaţi-vă ca nişte robi ai lui Dumnezeu
În al doilea rând şi legat de primul aspect menţionat în acest verset, Apostolul Petru vorbeşte despre
purtarea noastră pe acest pământ ca şi robi ai lui Dumnezeu.
E un paradox menţionat aici de către Apostol. Credinciosul care împlineşte Cuvântul lui Dumnezeu
este în acelaşi timp şi liber şi rob. În viaţa lui se îmbină armonios libertatea şi robia: libertatea faţă de păcat şi
robia faţă de Dumnezeu. Cele două nu se exclud reciproc ci dimpotrivă, se armonizează, se contopesc într-
una singură intitulată: viaţa de credinţă.
Termenul pe care aş vrea să-l analizăm din această a doua afirmaţie este cel de „rob”, un termen
foarte important în întreaga Sfântă Scriptură.
Robul este acea persoană care aparţine în întregime stăpânului său. Viaţa lui, talentele lui, puterea lui,
tot ceea ce are sau este aparţin celui care l-a cumpărat.
Termenul „rob” apare de 141 în Noul Testament şi de 277 ori în Septuaginta (traducerea grecească a
Vechiului Testament). În cultura grecească şi romană a acelor vremuri, termenul „rob” făcea aluzie la slujirea
nevoluntară, obligată a unui rob faţă de stăpânul său. În timpul Imperiului roman sclavii erau atât de mulţi
încât istoricii spun că jumătate din Imperiu era format din robi.
Conform culturii ebraice însă (şi lucrul acesta poate fi descoperit în Cărţile lui Moise), robul era acea
persoană care decidea de bunăvoie să rămână în slujba stăpânului, nu din obligaţie ci din dragoste. În Vechiul
Testament, orice slujitor trebuia eliberat după 7 ani. Cei care doreau însă să rămână în casa stăpânului şi să-i
devină robi de bunăvoie, aveau această libertate să o facă iar ca semn al deciziei lor, le era perforată una
dintre urechi.
Din această persepctivă, robul în accepţiunea Vechiului Testament avea un singur scop în viaţă şi
anume, acela de a-i face plăcere stăpânului său: propria lui voinţă, scopurile lui în viaţă, aspiraţiile lui erau
îndreptate într-o singură direcţie, aceea de a îndeplini voia stăpânului.
Noul Testament a preluat sensul ebraic al termenului de „rob” şi l-a aplicat în relaţia spirituală
credincios-Dumnezeu. Perspectiva nou-testamentală a termenului „rob” nu este deloc una înjositoare pentru
fiinţa umană, dimpotrivă, este cel mai onorant mod de a-L sluji pe Dumnezeu.
Cel mai ilustrativ exemplu este cel al Domnului Isus. Iată ce ne spune Evanghelistul Matei:
„Pentru că nici Fiul omului n-a venit să I se slujească, ci El să slujească şi să-Şi dea viaţa ca
răscumpărare pentru mulţi” (Matei 20:28).
Apostolul Pavel dezvoltă imaginea Domnului Isus văzut ca şi Rob prin cuvintele:
„El, cu toate că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă
cu Dumnezeu, ci S-a desbrăcat pe sine însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor. La
înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”
(Filipeni 2:6-8).
Să nu uităm că unii din cei mai mari oameni ai Bibliei s-au identificat ca fiind robii Domnului: Moise
(Deuteronom 34:5), Iosua (Iosua 24:29), David (2 Samuel 3:18), Apostolul Pavel (Romani 1:1), Apostolul
Petru (2 Petru 1:1), Apostolul Iacov (Iacov 1:1) şi alţii.
De asemenea, promisiunea legată de pogorârea Duhului Sfânt face referire la acest statut de rob al lui
Dumnezeu:
„Da, chiar şi peste robii Mei şi peste roabele Mele voi turna, în zilele acelea, din Duhul Meu, şi vor
prooroci” (Faptele Apostolilor 2:18).

Prin această asumare benevolă a robiei faţă de Dumnezeu a apărut un om nou, nu după modelul
primului Adam care şi-a înţeles libertatea ca fiind neascultare de porunca de Dumnezeu, ci după modelul
celui de-al doilea, adică Domnul Isus, care a pus mai pe sus de orice împlinirea voii Tatălui.
Credinciosul este omul liber care din dragoste şi fără a fi obligat de nimeni, decide să-L slujească doar
pe Dumnezeu atât timp cât trăieşte pe acest pământ. Făcând lucrul acesta, el descoperă un mare adevăr:
împlinirea lui ca fiinţă umană creată după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este strâns legată de slujire.
Noi suntem cu adevărat împliniţi şi fericiţi, în măsura în care aparţinem Domnului, rămânem toată viaţa
lângă El şi ne găsim plăcerea slujindu-L doar pe El.

3
 Marele violonist Nicolo Paganini, înainte de moartea sa şi-a donat celebra sa vioară Stradivarius cu
care a cântat în marile concerte Primăriei din Geneva cu o singură condiţie: ca nimeni să nu mai cânte
vreodată cu vioara sa. Primăria a fost de acord şi după moartea lui această vioară faimoasă a putut fi
admirată de toţi vizitatorii.
Odată cu trecerea anilor însă s-a întâmplat ceva. Pentru că nu a mai fost folosită, vioara a început să
fie atacată de carii şi lemnul deosebit de preţios să-ţi piardă astfel calităţile acustice. În cele din urmă,
dintr-un celebru instrument de cântat a ajuns să fie doar o relicvă de muzeu.

Fraţi şi surori, credinciosul este ca o vioară Stradivarius în mâna lui Dumnezeu. O viaţă de creştin
nefolosită, neinvestită, care nu este gata să-L slujească pe Dumnezeu, ajunge a fi în cele din urmă o relicvă
spirituală: frumoasă la vedere dar găunoasă pe dinăuntru. În măsura în care Îl lăsăm pe Marele Compozitor să
ne acordeze viaţa după tonul cerului şi în măsura în care suntem gata să interpretăm aria care ne-a fost scrisă
de El fiecăruia dintre noi, în acea măsură viaţa noastră este binecuvântată şi trăită cu folos pe acest pământ.
Dumnezeu să ne ajute să avem o purtare care să-L onoreze pe Mântuitorul nostru, trăind ca oameni
liberi faţă de păcat şi slujindu-L cu toată dragostea doar pe El!