Renașterea 

a fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-

XVI. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit
în restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul al
XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de întreaga
Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și
autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele literare din
antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco Petrarca, apoi a debutat
dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de acordare a unei realități mult mai
naturale în pictură, și treptat, la scară largă ceea ce a dus la o reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice precum
și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de tranziție dintre Evul
Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții în preocupări intelectuale,
dar și schimbări sociale și politice ce au influențat evoluțiile artistice și
contribuțiile depuse de personalități ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirat
noțiunea de "omul renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al
XIV-lea. Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile
renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe particularitățile
sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul familiei Medici și
migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea Constantinopolului în
mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă, dominată de
economia agrară și sub puternică influență a Bisericii Catolice, a început să se
destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au avut oamenii de cultură și
artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al
XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a fost preluată de
istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa fundamentală "Die Kultur der
Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în Italia"), 1860. Acesta din urmă a
definit Renașterea drept perioada cuprinsă între pictorii Giotto și Michelangelo. În
acest timp, omul recăpăta conștiința de sine ca individ, după o lungă perioadă de
anihilare filozofică a personalității.
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și îmbunătăți
lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și adoptarea unor noi
metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut că structurile politice și bisericești
să fie mai receptive și au dus la apariția capitalismului. În timp ce marile regate
europene, ca Franța și Spania, au rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub
controlul direct al Bisericii, republicile italiene au preluat principiile
capitalismului, ceea ce a dus la o înflorire comercială fără precedent .