UNIVERSITATEA DE STAT „ ALECU RUSO” DIN BĂLȚI

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE SOCIALE

SPECIALITATEA DE DREPT

REFERAT

LA CRIMINOLOGIE

Tema: Personalitatea infractorului

Elaborat: Balan Nicolae

Verificat: Faigher Anatolie

Bălți, 2018
 Cuprins
CAPITOLUL I. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ASPECTE GENERALE
1. Noţiunea de personalitate a infractorului
2. Noţiunea de aspect biologic al infractorului
CAPITOLUL II. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ASPECTE BIOLOGICE
1. Necesitatea clasificării personalităţii infractorului după aspectele biologice
2. ASPECTE BIOLOGICE ALE INFRACTORULUI
CAPITOLUL I. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ASPECTE GENERALE
1. Noţiunea de personalitate a infractorului
Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, studiat de mai multe ştiinţe,
care înglobează în sine noţiunea psiho-socială şi noţiunea juridico-penală a infractorului. La o
analiză primară a literaturii de specialitate criminologice, opiniile şi definiţiile asupra
personalităţii infractorului sînt foarte diferite. După criminologul Eysenk,aproape fiecare autor
are o definiţie, un punct de vedere propriu cu privire la personalitate.
Spre deosebire de ştiinţa criminologică, care cuprinde un studiu bine realizat şi conceput asupra
infractorilor, cea penală nu defineşte decît foarte puţin infractorul. În acest sens, art. 21 al
Codului Penal R. M., vine cu o caracteristică destul de vagă, dar care scoate în evidenţă foarte
bine, principalele trăsături pe care infractorul trebuie să le întrunească, atunci cînd comite fapta
infracţională. Astfel, „sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în
momentul săvîrşirii infracţiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani”. De aici deducem că persoana care a
săvîrşit infracţiunea este doar un punct de reper în ceea ce priveşte identificarea infractorului,
aceste elemente de identificare fiind destinate tuturor persoanelor fizice care se află pe teritoriul
Republicii Moldova.
În fine, conform literaturii de specialitate, infractorul este privit ca persoana care a săvîrşit cu
vinovăţie vreuna din faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca
tentativă, ori care a participat la săvîrşirea unei asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.
2. Noţiunea de aspect biologic al infractorului
Atunci cînd ne referim la aspectul biologic al infractorului, nu trebuie să ne gîndim la altceva
decît la acele elemente care definesc trăsăturile umane care fac trimitere la:
a)      Vîrstă;
b)      Sex;
c)      Dezvoltare fizică, etc.
În literatura de specialitate, aspectul biologic se studiază sub 2 aspecte: vîrsta şi sexul. Conform
acesteia, vîrsta este o trăsătură inerentă condiţiei umane, care indică nivelul de dezvoltare bio-
psiho-socială. Cu alte cuvinte, vîrsta nu reprezintă altceva decît gradul de dezvoltare a
aptitudinilor fizice ale individului, cum ar fi: forţa fizică, dezvoltarea instinctelor, etc.,
aptitdinilor psihice, adică gradul de dezvoltare al intelectului, trăsăturile dezvoltării sociale, etc.
Dacă este să definim noţiunea de aspect biologic al infractorului, am putea opina faptul că
aceasta nu reprezintă altceva decît o trăsătură a infractorului după care se studiază personalitatea
sa. Studiind literatura de specialitate, putem defini aspectul biologic al infractorului mai poate fi
definit şi ca un ansamblu de elemente biologice (vîrstă, sex, dezvoltare fizică, dezvoltare
psihică), în dependenţă de care, se studiază şi clasifică infractorul, precum şi trăsăturile acestuia.
În studierea aspectului biologic al criminalului, am putea apela şi la alte ştiinţe care, combinate
cu ştiinţa criminologică, ne-ar putea oferi o privire de ansamblu asupra acestuia. Astfel, putem
enumera o serie de ştiinţe, cum ar fi:
a)      Medicina;
b)      Psihologia;
c)      Psihiatria;
d)     Sociologia;
e)      Statistica judiciară, etc.
CAPITOLUL II. PERSONALITATEA INFRACTORULUI. ASPECTE BIOLOGICE
1. Necesitatea clasificării personalităţii infractorului după aspectele biologice
În doctrina criminologică s-a afirmat deoseori, la începuturi ce-i drept, că aspectul biologic
contează mai puţin la studierea personalităţii infractorului. Sîntem de părere să aspectul biologic
este unul dintre cele mai importante trăsături definitorii ale infractorului, deoarece, în dependenţă
de vîrstă, pot fi create noi metode de combatere a infracţiunilor, identificare, combatere,
prevenire a faptelor anti-sociale.
Sexul, vîrsta, starea fizică a organismului şi a sănătăţii nu reprezintă altceva decît elemente
generale după care poate fi studiat infractorul. De exemplu, un copil de 5 ani, nu poate comite un
omor intenţionat cu premeditare, întrucît, la această vîrstă, omul nu este dezvoltat psihic încît să
poată pună la cale un plan de omor al unei persoane anumite. Tot acelaşi copil, nu poate comite o
infracţiune de pruncucidere sau viol.
În dependenţă de sexul făptuitorului, putem analiza şi categoriile de infracţiuni pe care acesta le
poate comite. De exemplu, infracţiunile cu privire la viaţa sexuală, se comit mai des de către
bărbaţi şi mai puţin de către femei, mai concret, sînt foarte rare cazurile de viol în care subiectul
activ să fie femeie. Cu toate acestea nu putem opina faptul că un anume tip de infracţiuni sînt
comise strict de către bărbaţi, iar alte categorii de infracţiuni, sînt strict comise de femei. De
exemplu, furtul poate fi comis atît de reprezentanţii sexului masculin, cît şi de reperzentantele
sexului feminin.
Pe parcursul dezvoltării sale, ştiinţa criminologică a recurs la ştiinţa tipologiei, „care se ocupă cu
clasificările în tipuri şi criteriile după care acestea se fac”, descriind tipurile şi metodele prin care
pot fi identificaţi infractorii. Această ştiinţă preconizează existenţa unor grupe de persoane, a
unor categorii de criminali cu trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de trăsături alcătuiesc
şi aparţin aceluiaşi tip, formînd un model care le reprezintă. În acest mod,
tipul este un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toţi cei care au asemenea trăsături şi
fac parte din acelaşi grup sau categorie.
Într-o ultimă notă de final nu trebuie să uităm faptul că personalitatea este un rezultat al relaţiilor
sociale dintr-un anumit grup social, comportamentul personalităţii fiind determinat de factorii
sociali, economici, politici, psihologici şi psihici.
2. ASPECTE BIOLOGICE ALE INFRACTORULUI
Aspectele biologice ale infractorului nu reprezintă altceva decît nişte semne ale acestuia, care,
luate în total, îi ilustrează portretul. Conform concepţiei bio-tipologice, comportamentul omului
depinde de tipul constituţiei anatomice. În anumite condiţii, tipul constituţiei anatomice
contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială.
Desfaşurîndu-şi activitatea în cadrul clinicii de neurologie a universităţii din Tubingen (1913-
1926), şi studiind bolnavi psihici, E. Kretschmer (medic psihiatru german) a sesizat o
corespondenţă între:
a)      simptomatologia psihocomportamentală;
b)      aspectul bioconstituţional extern.
Astfel, acesta a ajuns la necesitatea elaborării unei tipologii pe criterii morfologice, elaborînd în
acest sens ,,Structura corpului si caracterul” (1921).
Astfel, clasificarea lui E.K. cuprinde 3 tipuri principale şi un tip accesoriu bio-tipologice, mai
puţin individualizat. Astfel, avem:
picnic-ciclotim;
leptosom (astenic)-schizotim;
atletic-vîscos;
ca accesoriu este menţionat tipul displastic – reuneste numeroase varietati dismorfice.
În literatura de specialitate, atunci cînd se vorbeşte de aspectele biologice ale infractorului, se
face trimitere la analiza a 2 elemente specifice biologicului, şi anume:
a)      Vîrsta;
b)      Sexul.
Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalităţii acestuia, care ne
indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Ea (vîrsta) caracterizează gradul de
dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei (forţa fizică, dezvoltarea instinctelor, inclusiv a
celor sexuale etc.), nivelul dezvoltării psihice (intelectul, voinţa sau afectivitatea), nivelul
dezvoltării sociale (gradul de şcolarizare, profesia, starea civilă, experienţa de viaţă etc.). Toate
aceste elemente, ne permit a elabora tabloul biologic al infractorului.
Apropo de vîrstă, criminologia ilustrează 5 categorii de vîrstă, şi anume:
copilăria (de la 0-12 ani);
adolescenţa (12-22 ani, unde preadolescenţa cuprinde vîrsta între 12-15 ani; adolescenţa propriu-
zisă – 15-18 ani; postadolescenţa – 18-22 ani);
tinereţea (de la 22-35 ani);
vîrsta adultă (de la 35-60/65 ani);
vîrsta a treia sau bătrîneţea (de la 60/65 ani).
Vîrsta prezintă interes în criminologie deoarece în raport cu ea se constată atît o curbă specifică
de evoluţie, numerică, cît şi tipologică a infractorului.
Ca regulă generală, dinamica criminalităţii este ascendentă în perioada copilăriei şi
adolescenţei, staţionară în perioada vîrstei tinere şi adulte şi descendentă în perioada bătrîneţii.
Sub aspectul tipologiei infracţiunilor săvîrşite:
pentru vîrsta copilăriei şi adolescenţei ponderea o deţin infracţiunile contra persoanei, bazate pe
aplicarea forţei fizice, temeritate, nesăbuinţă şi violenţă (agresivitate);
pentru vîrsta adultă, ponderea o deţine criminalitatea profesională şi criminalitatea organizată.
pentru vîrsta bătrîneţii, ponderea o deţine recidivarea unor fapte comise în perioada adultă,
precum şi infracţiunile de parazitism social etc.
În dreptul penal se operează cu doar două categorii (grupe) de vîrstă:
– minorii (14-18 ani, unde de la 14 la 16 ani minorii se prezumează responsabili doar pentru un
număr limitat de infracţiuni;
– majorii (peste 18 ani).
Criminologia, dreptul penal şi statistica judiciară din păcate nu oferă o clasificare unică a
infractorilor după vîrstă, de aceea, propun spre examinare, părerea criminologului A. Ungureanu,
care opinează pentru punerea în acord a unei unice clasificări în cadrul acestor ştiinţe, deoarece
criminalitatea, ca obiect de studiu al criminologiei, nu poate ignora grupele de vîrstă în raport de
care intervin responsabilitatea penală, iar datele necesare cercetării criminologice sunt furnizate,
în cea mai mare parte, de statistica judiciară.
În consecinţă, autorul consideră că ar trebui ca, în fiecare ţară, grupele de vîrstă avute în vedere
în criminologie să fie identice cu cele din dreptul penal şi statistica judiciară, instituite prin lege;
sau, invers, statistica judiciară să fie adaptată la grupele de vîrstă din criminologie, pentru a putea
servi mai bine cercetărilor criminologice.
Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice şi sociale prin care indivizii umani se împart
în bărbaţi si femei.
 Diferenţele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică, psihică,
socială şi culturală. Din acest punct de vedere, bărbaţii se deosebesc de femei în plan anatomo-
morfologic, fiziologic, psihic şi social, precum şi prin manifestările comportamentale.
Printre primele cercetări care abordează această problemă sînt lucrărirle savantului T. Pop, care
consideră deosebirea dintre bărbat şi femeie ca fiind de ordin multiplu:
a)      deosebirea dintre bărbat şi femeie este de ordin biologic, avînd o natură atît de profundă,
încît determină superioritatea integrală şi constantă a bărbatului faţă de femeie. Caracterele
anatomice, fiziologice, psihologice, intelectuale mai superioare ale bărbatului îl fac pe acesta,
sub toate raporturile, superior femeii. Această superioritate biologică, esenţială, a bărbatului îi
asigură, în mod firesc şi superioritatea socială. Anume, inferioritatea biologică a femeii este
cauza fatală a inferiorităţii sale, în toate domeniile vieţii, a tuturor pretinselor nedreptăţi;
b)      deosebirile şi inegalităţile dintre sexe sunt arbitrare. Bărbatul fiind mai puternic fizic, în
mod arbitrar, tiranic, impune femeii umilinţa inegalităţii şi a subordonării;
c)      deosebirea constă şi în misiunea distinctă a celor două sexe. Deosebirile sunt esenţiale şi
necesare pentru armonia societăţii. Caracterele, însuşirile distincte ale bărbatului şi ale femeii se
completează şi armonizează pentru a colabora în unire.
Totuşi, după T. Pop, nu există o deosebire clară între caractere, însuşiri etc. Unele caractere şi
însuşiri sunt superioare la bărbaţi, iar altele la femei. Nu se poate vorbi deci, de superioritatea
unui sex asupra celuilalt.
Problema sexului, diferenţierilor anatomice, fiziologice, intelectuale, etc., a fost abordată şi de
către francezul H. Marion, care considera la acel moment că deosebirile anatomice şi fiziologice
dintre bărbat şi femeie ar fi: constituţia anatomică, fizică mai puternică a bărbatului, decît a
femeii; scheletul şi constituţia femeii mai mică, mai slabă ca a bărbatului; talia, statura şi
greutatea corpului femeii mai mică; musculatura femeii este mai slab dezvoltată decît cea a
bărbatului, de unde urmează că bărbatul este mai puternic, viguros din punct de vedere fizic;
inima femeii în general este mai mică şi mai uşoară decît a bărbatului etc.
Diferenţele ce predomină la partea feminină sunt legate de funcţia maternală a femeii, care este
esenţa sa, de unde şi decurg toate inferiorităţile, dar şi superiorităţile femeii.
Deosebirile psihice între bărbat şi femeie ar fi mai esenţiale, decît cele fizice. La femeie
prevalează capacităţile, însuşirile, calităţile sufleteşti, iar la bărbat capacităţile,
facultăţile intelectuale. La femeie predomină sentimentul, la bărbat raţiunea. Femeia este mai
sensibilă, mai impresionabilă, mai sentimentală, mai capricioasă, mai pasionată decît bărbatul.
Bărbatul este volitiv, femeia este afectivă.
Bărbatul are o capacitatea mai mare de reflecţie, de logică, de creaţie, de abstracţie, de
aprofundare. Femeia, pe de altă parte, are o capacitate mai mare de intuiţie, de observaţie, de
recepţie etc.
Deşi pe baza celor expuse mai sus, vedem clar diferenţa dintre bărbat şi femeie, o astfel de
deosebire dintre genul masculin şi cel feminin nu o putem numi „bătută în cuie”, întrucît există şi
cazuri cînd femeii îi sînt caracteristice şi anumite calităţi pe care le putem întîlni numai la
bărbaţi, cum ar fi: raţiunea, capacitatea de a gîndi la „sînge rece”, capacitatea de a dirija în
situaţiile de forţă majoră, etc.
Printre cele mai ample studii în această problemă se numără şi opera lui J. Finot, „Prejudecata şi
problemele sexuale” care menţionează că cu cît ne întoarcem mai înapoi în timp, cu atît găsim
mai rea, mai inferioară situaţia femeii.
Aşadar, trăsăturile şi viciile masculine esenţiale sunt: logica, curajul, sîngele „rece”, ambiţia,
orgoliul, toleranţa, reflexiunea, pasivitatea, indiferenţa etc. Virtuţiile şi viciile femeii sunt:
sentimentalismul, compătimirea, spiritul de sacrificiu, generozitatea, lipsa de logică, spiritul de
intrigă, tendinţa de stăpînire, pasiunea, intuiţia, parţialitatea etc., cu toate că nu excludem că
aceste calităţi să se regăsească şi la bărbat.
Datorită celor expuse mai sus, delincvenţa feminină prezintă ponderea cea mai redusă, dacă este
să o raportăm la cea masculină. Printre cauzele inferiorităţii criminalităţii feminine sunt:
constituţia fizică mai slabă, firea timidă şi impresionabilă; spiritul altruist al femeii ca frîu
împotriva criminalităţii; gestaţia şi maternitatea fiind piedici fizice sau morale la comiterea
infracţiunilor etc.
BIBLIOGRAFIE
Cărţi, literatura de specialitate
Eusenk H.J., Crime and personality, London, Routledge and Kegan Paul, 1964, p. 2.
Dicţionar juridic penal, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976, p.134.
Stănoiu R.M., op. cit., p.119; Gheorghiu-Brădet I., op. cit., p.121.
Mateuţ Gh., op. cit., p.131.
Rădulescu S., Banciu D., op. cit., p.69.
Oancea I., op. cit., p.76.
Ungureanu A., op. cit., p.166.
Giurgiu N., op. cit., p.180.
Popescu- Neveanu P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978, p. 735-736.
Giurgiu N., op. cit., p.185.
Pop T., op. cit., p.561-562.
Marion Henri, Psyhologie de la femme, VIII-me Ed., Paris, 1921, p.49-57.
Finot Jean, Prejuge et problems des sexes, Paris, 1913, p.105-132.