Teoria oportunității

Lucrarea seminală a teoriei oportunității se numește „Teoria socială și structurile

sociale” (1957) a lui Robert K. Merton. Conform lui Merton, în orice societate există o serie
de obiective comune pe o scară largă care oferă un cadru de referințe aspirationale. În Statele
Unite cea mai importantă dintre aceste obiective e succesul material. Pe lângă obiectivele
culturale ca „lupta pentru valoare” sunt definite mijloace legitime de instituționalizare pentru
atingerea obiectivelor culturale. Mijloacele legitime de realizare a obiectivelor culturale de
succes material sunt o educație bună, un loc de muncă bun, de investiții și altele.
Atunci când un individ a internalizat un anumit scop, și în cazul în care mijloace
legitime pentru atingerea acestui obiectiv sunt blocate, individul va resimți o stare de
presiune și va simți nevoia de a recurge la mijloace ilegale pentru a-și atinge obiectivul.
Cloward și Ohlin susțin faptul că, dacă delincvența rezultă din dorința de a atinge un
obiectiv cultural atunci două lucruri sunt necesare. Primul, mijloacele legitime pentru
atingerea obiectivului trebuie să fie blocate; iar al doilea, mijloacele nelegitime, pentru
atingerea obiectivului, trebuie să fie deschise. În cadrul oricărei comunități pot exista sau nu,
sisteme de oportunități nelegitime (subculturi penale).
Un număr mare de studii care au utilizat diverse masuri de conștientizare limitată a
oportiunității, au găsit în mod constatat delicvneța pentru perceprea posibilității ca fiind mai
limitată comparativ cu nondelicvența.

Teoria învățării

Până acum, cea mai mare influneță a învățării teoriei crimei este teoria asociației
diferențiale ale lui Sutherland și Cressey. Asocierea diferențială, susține că "o persoană
devine delicventă, din cauza unui exces de definiții favorabile pentru încălcarea legii asupra
definițiilor nefavorabile de încălcare a legii ". În esență, aceste definiții sunt dobândite în
grupuri sociale, în special în cele intime. Motivele pentru infracțiuni nu sunt simple
raționalizări ale fundamentelor biologice, dar sunt constructe lingvistice; un vocabular de
motive este învățat prin asocierea diferențială. Asociatiile diferentiale variază în frecvență,
durată, prioritate și intensitate.
Pentru Burgess și Akers "Comportamentul penal este învățat în conformitate cu
principiile condiționării operante". O astfel de abordare are un impresionant suport empiric.
 Wilson și Herrnstein spun că infracțiunea este o alegere. Comportamentul penal
este alegerea făcută de către infractori atunci când aceasta este percepută ca având consecințe
favorabile. Recompensele nete ale criminalității includ o echilibrare de lucruri, cum ar fi
câștigul de material probabil din infracțiuni și aprobarea socială a colegiilor împotriva
dezaprobării sociale. Recompensele nete de bază a non-criminalității aduc în legitimă
rentabilitate munca ca o cale alternativă timpurie de angajare a ilegalității și dorința de evitare
a pedeapsei viitoare. Mustrările de conștiință sunt considerate ca fiind cele mai grele pedepse
ale criminalității și sunt văzute ca un produs al condiționării clasice.
Condiționarea clasică se bazează pe un număr de predicții suplimentare care aduc
cauze biologice. "Persoanele cu deficit de conștiință se pot dovedi a fi persoane care din
diferite motive clasice opun rezistență condiționării, ei nu internalizează regulile la fel de ușor
ca și ceilalți." Ființele umane pot să nu se angajeze în comporatamente delicvente dacă
recompensele biologice sau sociale definite de criminalitate par să depășească costurile.
Sutherland și Cressey's propun o serie de asocieri care pot fi adevărate, dar dacă nu primesc
specificitatea conținutului, pot rămâne banale și nestabile. Aceastea sunt:

1. Comportamentul penal este învățat;

2. Comportamentul penal este învățat în interacțiune cu alte persoane într-un proces de
comunicare;
3. Partea principală a învățării comportamentului criminal are loc în cadrul grupurilor
personale intime;
4. Comportamentu când este învățat, include (a) tehnici de comitere a infracțiunii, care
unerori pot fi complicate iar alteori pot fi simple; (b) direcția specifică a
motivelor, acțiunilor, rationalizărilor și atitudinilor;
5. Direcția specifică a motivelor și unităților de stocare este învățată din definițiile codurilor
juridice favorabile sau nefavorabile;
6. O persoană devine delicventă datorită unui exces de definiții favorabile încălcarii legii
asupra definițiilor nefavorabile încălcării legii;
7. Asocierile diferențiale pot varia în frecvență, durată, prioritate și intensitate;
8. Procesul de învățare a comportamentului criminal prin asocierea cu modele criminale și
antiinfracționale implică toate mecanismele care sunt implicate în orice altă învățare;
9. În timp ce comportamentul criminal este o expresie a nevoilor generale și a valorilor, nu
este explicat prin acestea, deoarece comportamentul noncriminal este o expresie a nevoilor și
valorilor.
 Pe consens

Teoria dezaprobării reintegrative presupune că există un nucleu de consens în

societățile occidentale moderne, în care respectarea dreptului penal este un obiectiv social
important. David Ermann a subliniat faptul că rușinea în sine poate fi unul din factorii care
creează acest consens.
Teoriile subculturale, fie intr-o formă nealertă sau la fel ca teoriile oportunității
blocate duc la participări subculturale, prin urmare, prezintă o problemă care stabilește
sintetizarea ei cu teoriile consensului. Dar, în masura în care acest lucru este o problemă
depinde de ceea ce noi presupunem cu privire la consens și la modul în care subculturile
penale sunt considerate a fi. Părintii care au antecedente penale încercă să insufle respectarea
legii la copiii lor. Majoritatea subuculturilor criminale nu sugerează faptul că legile
criminalității sunt greșite ci faptul că aceastea furnizează raționalizarea diferitelor
circumstanțe.
Jock Young afirmă că oricât de mult ar vorbi noua teorie a devianței despre
diveristatea și dezacordul în societate, realitatea inevitabilă a consensului considerat mai
presus de anumite probleme, nu trebuie dat deoparte. În societățile capitaliste moderne sunt
mult mai multe legi care incriminează comportamentul corporațiilor (legi anti-poluare, la
locul de muncă legile privind sănătatea și siguranța, legile privind protecția consumatorilor,
legi care să impună respectarea standardelor pentru orice) decât cele care incriminează
comportamentul celor săraci.
Deși legea penală în acțiune poate fi de clasă masiv părtinitoare, legea penală în cărți
este dificil de interpretat în acest sens.
Conform teoriei controlului, numarul mare de minori delicvenți se datorează unor
cauze temporare, de cele mai multe ori se datorează sprijinului colectiv al colegilor delicvenți.
Multe acte de delicvență, pot fi explicate de pierderea controlului. Chiar dacă în perioada
adolescenței mulți au avut un comportament delincvent, de cele mai multe ori acesta nu se
continuă și la maturitate.
Tensiunea dintre teoria controlului "bazată pe consens" și teoria subculturală "bazată
pe dezacord" poate fi reconciliată printr-o percepție realistă a cât de izolate, dar totuși
importante, subculturile penale sunt în societate în general.