1.

Analizaţi legătura cauzală şi specificul calificării infracţiunilor potrivit acestui semn al componenţei de
infracţiune.

Legătura cauzală dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă. Problema privind stabilirea legăturii cauzale dintre faptă şi
urmarea prejudiciabilă este una dintre cele mai stringente în teoria dreptului penal. Legătura cauzală este semn
obligatoriu pentru componenţele de infracţiune materiale. Lipsa legăturii cauzale dintre faptă şi urmarea prejudiciabilă
duce, de regulă, la inexistența infracţiunii. În cazul componenţelor de infracţiune formale, la care urmările prejudiciabile
nu sînt cerute de norma de incriminare, nu apare întrebarea legată de stabilirea legăturii cauzale, aceasta rezultînd chiar
din acţiunea/inacţiunea infracţională săvîrşită (ex re).
Legătura cauzală, ca semn al laturii obiective, formează conexiunea dintre fapta prejudiciabilă (acţiunea/inacţiunea),
ce constituie cauza, şi urmarea prejudiciabilă, ce constituie efectul. Legătura cauzală presupune cu necesitate doi
termeni între care se stabileşte aceasta, şi anume: fenomenul cauză;  fenomenul efect. Cauza este fenomenul care
determină apariţia unui alt fenomen, iar efectul este fenomenul determinat, rezultatul. În cazul tuturor infracţiunilor
pentru a căror existență legea prevede cerinţa producerii unui rezultat, latura obiectivă include printre semnele sale
constitutive şi legătura de cauzalitate care trebuie să existe între actul de conduită interzis şi urmarea prejudiciabilă
imediată specifică acelei infracţiuni. Datorită acestui caracter pur relațional pe care legătura de determinare îl
presupune între cele două elemente materiale cu caracter corporal, fizic – actul ilicit şi rezultatul – care nu se pot afla
decît în strînsă legătură, normele incriminatoare nu prevăd niciodată în mod explicit legătura cauzală ca un semn
constitutiv al faptei penale, înţelesul ei fiind însă totdeauna implicit la infracţiunile de rezultat material.
Deşi legea nu prevede expres legătura cauzală în calitate de semn obiectiv, aceasta constituie un semn obligatoriu
pentru toate componenţele de infracţiune materiale. Legătura cauzală rezultă în mod implicit din celelalte două semne
ale laturii obiective: fapta;  urmarea prejudiciabilă. Anume între aceste categorii juridice are loc formarea unui lanț
cauzal. Legătura cauzală ca parte a componenţei de infracţiune este un semn dependent de celelalte semne ale laturii
obiective, deoarece ea indispensabil reiese din însuşi faptul stabilirii existenţei faptei şi a consecinţelor provocate de
aceasta.
Trăsăturile legăturii cauzale: legătura de cauzalitate este un semn obiectiv – parte componentă a laturii obiective;
 cauza (fapta prejudiciabilă) trebuie să determine apariţia efectului (urmării prejudiciabile);  inevitabilitatea –
urmarea prejudiciabilă este rezultatul faptei prejudiciabile, fără de care aceasta nu ar fi survenit. Dacă această acţiune
nu ar fi fost comisă sau inacţiunea nu ar fi fost admisă, atunci şi rezultatul criminal nu ar fi survenit; fapta prejudiciabilă,
în calitate de cauză determinantă în apariţia efectului, întotdeauna precede urmarea prejudiciabilă. În practică, stabilirea
legăturii cauzale între fapta şi urmarea prejudiciabilă are loc fără mari probleme, în special atunci cînd cauza este unică şi
lipsesc careva condiţii menite să favorizeze apariţia efectului (de ex., în cazul lipsirii intenţionate de viaţă prin
înjunghiere). Dificultate prezintă stabilirea legăturii cauzale atunci cînd cauza este una complexă ori cînd cauza
determinantă în apariţia efectului este însoţită de unele condiţii concomitente, anterioare sau posterioare.
Sînt cazuri în care între cauză şi efect intervin fenomene intermediare. Însă, chiar şi în aceste cazuri raportul de
cauzalitate este prezent. Poate suscita probleme de stabilire a legăturii cauzale ipoteza comiterii infracţiunilor în
participație. În special, interes trezesc cazurile în care la săvîrşirea infracţiunilor participă, în calitate de coautori, mai
multe persoane. Avînd în vedere faptul că spre lezarea valorilor sociale este îndreptat comportamentul mai multor
persoane, se impune de a clarifica care anume dintre acţiunile infracţionale a dus la cauzarea urmării prejudiciabile. Dat
fiind faptul că, pe de o parte, fiecare coautor realizează latura obiectivă a infracțiunii, iar, pe de altă parte, că toţi
coautorii cooperează cu intenție la săvîrşirea uneia şi aceleiaşi infracţiuni, între acţiunile fiecărui coautor şi urmarea
prejudiciabilă cauzată există legătură de cauzalitate, chiar dacă acțiunea unuia dintre coautori a fost mai determinantă
decît acţiunile celorlalţi coautori (de ex., omorul intenţionat săvîrşit de un grup de persoane prin lovirea victimei cu
picioarele). În cazul infracţiunilor săvîrşite în participație, legătura cauzală se stabileşte de fiece dată între
comportamentul autorului (coautorilor) şi urmarea prejudiciabilă real survenită. Or, anume autorul este participantul
care nemijlocit comite infracţiunea.
Totodată, conduita organizatorului, instigatorului şi a complicelui serveşte drept condiţie în apariţia rezultatului
socialmente periculos. În cazul numiților participanți există legătură cauzală între conduita acestora şi luarea deciziei,
hotărîrii infracţionale de către autor. Calificarea legăturii cauzale în ipoteza infracţiunilor săvîrşite în participație parcurge
două etape: 1) în cadrul primei etape are loc determinarea legăturii cauzale între acţiunile/inacţiunile organizatorului,
instigatorului, complicelui şi decizia luată de autor de a săvîrşi infracţiunea;
 2) în cadrul celei de-a doua etape se stabileşte legătura cauzală între acţiunile/inacţiunile autorului şi urmarea
socialmente periculoasă survenită.

2. Identificaţi reguli de calificare a infracţiunilor cu diferite tipuri nenormative ale intenţiei.

Tipurile nenormative ale intenţiei şi importanţa lor la calificare

1) Intenţia inițială şi intenţia supravenită
Intenţia iniţială se deosebeşte de intenţia supravenită (sau survenită), prima presupunînd reprezentarea ab initio a
tuturor elementelor actului delictual şi a consecinţelor sale, cealaltă – modificarea sau completarea hotărîrii iniţiale cu
elemente noi, privind atît desfăşurarea faptei, cît şi urmările acesteia. Regula e că dacă intenţia iniţială se transformă în
intenţie supravenită, calificarea se va face în corespundere cu intenţia supravenită. De ex., dacă făptuitorul, avînd
intenţia de a cauza o vătămare sănătăţii persoanei, în timpul aplicării loviturilor îşi schimbă intenţia, cauzînd victimei
decesul, calificarea se va face potrivit art.145 CP RM. Soluţia de calificare va fi aceeaşi în ipoteza transformării intenţiei
făptuitorului din a sustrage pe ascuns bunurile persoanei în a sustrage în mod deschis respectivele bunuri.
 Transformarea enunţată este posibilă doar în cazul săvîrşirii infracţiunii cu intenție directă;
 este posibilă în cazul infracţiunilor omogene;
 transformarea intenţiei trebuie să aibă loc pînă la consumarea primei infracţiuni.
2) Intenţia premeditată şi intenţia spontană
Intenţia spontană – tipul intenţiei exprimat prin apariţia bruscă şi punerea imediată în aplicare. Intervalul de timp
dintre momentul apariţiei intenţiei şi punerea acesteia în aplicare este unul foarte mic.
Intenţia premeditată – tipul intenţiei căreia îi este caracteristic existenţa unui interval de timp între luarea deciziei
infracţionale şi punerea ei în executare, interval în care făptuitorul a meditat asupra modului şi mijloacelor de săvîrşire a
faptei.
Aceste două tipuri nenormative ale intenţiei au o importanţă indirectă la calificare. Pregătirea de infracţiune este
posibilă doar atunci cînd făptuitorul manifestă intenţie premeditată. Dacă se atestă intenţia spontană, nu se poate vorbi
despre o pregătire la infracţiune.
Deşi intenţia premeditată nu este stipulată în calitate de semn constitutiv (fie în cadrul componenţei de bază, fie în
cadrul celei calificative), determinarea acesteia, în unele cazuri, poate avea importanţă la calificare. De ex., determinarea
intenţiei premeditate are importanţă la calificarea faptei infracționale potrivit lit.p) alin.(2) art.145 CP RM (omorul
intenţionat săvîrşit la comandă) ori potrivit lit.m) alin.(2) art.151 CP RM (vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii săvîrşită la comandă) etc. Semnul calificativ „la comandă” implică prezenţa intenţiei
premeditate. Totodată, e cu neputinţă săvîrşirea unui omor la comandă în condiţiile unei intenţii spontane.
De regulă, participaţia la infracţiune este posibilă doar în cazul intenţiei premeditate , lucru necesar întru cooperarea
participanţilor la săvîrşirea infracţiunii. Intenţia spontană poate determina calificarea infracţiunii potrivit unei norme
care incriminează fapta săvîrşită în stare de afect; or, această din urmă stare poate apărea doar pe neaşteptate. Acest
lucru rezultă, inclusiv, din norma de la art.146 CP RM, potrivit căreia starea de afect care a determinat săvîrşirea
omorului trebuie să fi survenit în mod subit.
3) Intenţia determinată şi intenţia nedeterminată
Intenţia determinată se caracterizează prin prezenţa unei reprezentări concrete din partea făptuitorului cu privire la
indicatorii calitativi şi cantitativi ai acelor trăsături ale infracţiunii, care îi exprimă esenţa juridică, în opoziție cu intenţia
nedeterminată, care presupune că făptuitorul are nu o reprezentare individual-determinată despre trăsăturile obiective
ale faptei, ci o reprezentare generalizată despre aceste trăsături.
Atunci cînd făptuitorul manifestă intenţie nedeterminată, cele comise trebuie calificate potrivit normei care
incriminează fapta ce cuprinde urmările prejudiciabile care au fost de fapt cauzate. De ex., aruncînd cu un cuţit într-un
grup de persoane, făptuitorul are o reprezentare neconcretizată privind urmarea prejudiciabilă care ar putea surveni
(vătămarea medie sau gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori chiar decesul persoanei). În orice caz, calificarea
se va face în corespundere cu urmarea prejudiciabilă efectiv cauzată.
 3. Alcătuiţi o speţă în care să fie prezentă o eroare esenţială şi una neesenţială.

Putem presupune ipotetic situatia in care X a comis contra lui B infractiunea prevazuta la art 174 alin 1 si anume a
intretinut un raport sexual cu o persoana care nu avea implinita varsta de 16 ani. X nu stia despre aceasta iar acest fapt
ar putea constitui o eroare esentiala care sa-l libereze pe X de la imputarea faptului ca B este minora iar in instanta de
judecata acesta a mentionat ca nu stia despre existenta acestei norme ceea ce ar constitui o eroare neesentiala si nu va
putea fi liberat de raspndere penala pentru acest fapt.