2.1.

Gândirea economică în Orientul Antic

Ştiinţa economică îşi are originea în cele mai vechi timpuri. Încă din antichitate s-au observat
consecinţele unor legităţi economice, pe care filosofii timpului respectiv le-au tratat empiric. Din
cele mai străvechi timpuri, omenirea a fost preocupată de problemele administrării oraşelor-state,
de buna lor gospodărire. Societatea veche indiană, pentru a fi mai bine administrată după invazia
ariană deplină din anul 1500 î.e.n., introduce o nouă orânduire socială, bazată pe castă. Casta era
o comunitate închisă de oameni, care aveau aceeaşi origine, aceeaşi ocupaţie, drepturi şi datorii
definite strict, precum şi tradiţii şi credinţe cu o ideologie bine determinată.[1] Astfel, în India
antică s-au concretizat următoarele caste:
- Brahmanii – erau cei care posedau puterea sacră. Ei formulau legile şi supravegheau
respectarea tradiţiei. Membrii acestei caste: preoţii erau întreţinuţi de stat, deoarece se
considera că funcţia lor sacerdotală servea intereselor statului.
- Kşatrya – era casta războinicilor, nobilimii şi familiei regale. Kşatryi erau datori să cunoască
şi să respecte textele sacre ale Vedelor (Culegeri de cântece, imnuri şi descântece), să apere
poporul, să lupte şi să comande.
- Vaişya – erau oamenii liberi, micii şi marii proprietari, negustorii, profesorii. Ei erau datori
să satisfacă necesităţile materiale ale brahmanilor şi ale războinicilor.
- Şudra – era casta meseriaşilor şi a agricultorilor. Servii îndeplineau cele mai grele şi murdare
munci.
Trecerea dintr-o castă în alta este interzisă. Acest sacrificiu va fi răscumpărat de existenţele
viitoare de după moarte când se va naşte în altă castă. S-ar putea conchide că această
imposibilitate de migrare pe parcursul vieţii a individului dintr-o castă în altă poate fi o metodă
bună de monitorizare a şomajului.
Vechii indieni sunt primii care pe cale deductivă leagă ştiinţa economică firavă pe atunci
de factorul demografic. Ei ajung la concluzia că cu cât populaţia unui stat este mai mare, cu atât
statul devine mai puternic: prin creşterea numărului războinicilor, adică fortificarea armatei,
creşterea numărului contribuabililor, creşterea ofertei agricultorilor şi, în sfârşit, creşterea
bunăstării sociale. Astfel, ei contribuie la formarea unui tratat cu caracter etic între secolele I şi
IV e.n., consemnat de înţeleptul Shari Vatsyayana, KamaSutra, (regulament de viaţa care se
bazează pe patru principii: dharma- viaţa virtuoasă, artha – prosperitatea materială, kama –
plăcerea estetică şi erotică, moksha – eliberarea din ciclul moarte-renaştere).
Un alt tratat vechi indian numit şi „manual cu autoritate despre ştiinţa bogăţiei” a fost
Arthashastra, operă cu caracter politic, economic şi strategico-militar, scrisă de Kautilya prin
sec. IV î.e.n. “Călăuză pentru regi la întocmirea decretelor” sau Arthashastra cuprinde şi o serie
de reflecţii cu caracter economic. Spre exemplu, „bogăţia” este considerată a-şi avea izvorul în
munca umană, dar pământul, carierele de piatră, pădurile şi alte obiecte materiale, deoarece nu
sunt rezultatul direct al muncii omului, sunt „sterpe” şi prin urmare, nu pot fi considerate o
„bogăţie”. Statul era cel care trebuia să aibă grijă de braţele de muncă şi să formeze depozite
tampon de material lemnos, cu scopul de a-l pune ulterior în vânzare, atunci când preţurile ar fi
crescut prea mult. Totodată statului îi revenea şi sarcina asigurării propriilor venituri şi
efectuarea cheltuielilor de „interes public”. Astfel, se poate întrevedea o posibilă schemă de
funcţionare a bugetului de stat. Circumscrise aceluiaşi cadru se întâlnesc chiar şi noţiunile de
„venituri curente” ale statului şi „venituri fundamentale, permanente”. O asemenea concepţie
brahmană favoriza, în mod indubitabil, clasele privilegiate şi sistemul de castă. Evoluţia
ulterioară asocietăţii hinduse va scoate în evidenţă caracterul perimat al concepţiei brahmane,
care va deveni o frână serioasă în calea dezvoltării intensive şi extensive a societăţii hinduse.
În China antică, primele idei economice se conţin în cele mai vechi monumente
literare ca „Cartea schimbărilor”, Cartea despre armonia întunericului”, „Canonul
poeziilor” etc. În care se expuneau viziuni despre materialitatea lumii. Se afirma, că
lumea este veşnică şi prezintă un tot unitar compus din cinci elemente primare: focul,
apa, pământul, lemnul şi metalul. Diferite combinaţii a acestor elemente formează
multitudinea obiectelor.
În China antică au existat aproape o sută de şcoli printre care se evidenţiază:
daoismul, confucianismul, şcoala naturfilosofilor, moiştilor, legiştilor, numelor etc.
Daoismul (taoismul) apare în sec. VI î.e.n., fondatorul ei este Lao-dzi. În centrul
acestei concepţii se găseşte natura, cosmosul, omul. Lumea materială se găseşte într-o
mişcare naturală legică. Totul se supune DAO (cale, lege) şi Dao este izvorul tuturor. Dao
este alcătuit din două părţi componente: yang şi yin. Yang este de esenţă masculină şi
reprezintă activitatea şi yin este de esenţă feminină şi reprezintă pasivitatea. Conform
principiilor taoiste, omul trebuie să se contopească cu natura, să trăiască în conformitate
cu legile ei. Răul şi nefericirea în viaţa oamenilor apare de aceea, că oamenii se implică
în mersul natural al lucrurilor şi încalcă legea DAO. S-ar putea de remarcat că încă din
sec VI î.e.n., învăţaţii timpului şi-au dat seama despre impactul factorului antropogen
asupra naturii.
În China antică se evidenţiază şcoala lui Confucius (Cung Fu-dzi , 551 – 479),
creatorul unui sistem original filozofic, etic şi social-politic. El afirma, că cerul ca
realitate supremă dictează omului voinţa sa, că viaţa oamenilor depinde de soartă, iar
bogăţia şi nobilitatea depind de cer. În centrul filozofiei lui Confucius stă problema
educaţiei. El afirmă că oamenii sânt apropriaţi şi seamănă unii cu alţii după natura sa, dar
se deosebesc după educaţie. Educaţia omului trebuie să fie în spiritul atitudinii cu stimă şi
respect faţă de mediu şi societate. Astfel, Confucius încerca să dezvolte un comportament
responsabil de consum. În alt loc Confucius afirmă, că pentru a cunoaşte noul e necesar
de a cunoaşte vechiul. Învăţătura fără gândire este inutilă, iar gândirea fără învăţătură este
oarbă.
Şcoala legista propaga superioritatea statului de drept asupra celui real, primul
fiind bazat pe instituţii şi legi care ar proteja dezvoltarea liberă a individului. Contribuţii
substanţiale au fost aduse la dezvoltarea teoriei monetare. Moneda era considerată nu
doar un simplu instrument de efectuare a tranzacţiilor, ci şi un instrument de politică
economică utilizat pentru controlul evoluţiei nivelului preţurilor. Aceasta din motivul că a
fost descoperită dependenţa indirectă între nivelul preţurilor bunurilor şi valoarea
monedei.
O filă importantă în istoria gândirii economice chineze a fost apariţia în sec. IV-
III î.e.n. a tratatului ştiintific colectiv „Huan-Tze”.  Guvernatorul dinastiei Ţi a fondat o
academie, denumită „Palatul ştiintelor”, în care erau preocupaţi de activitate creativă mii
de savanţi. Rodul muncii lor au fost peste 500 de lucrări reunite sub titlul comun de
„Huan-Tze”.  Până în zilele noastre au ajuns doar 76 de capitole ale acestei lucrari
enciclopedice, care ne familiarizează cu urmatoarele idei:
 Condiţie primordială a dezvoltării este asigurarea stabilităţii economice;
 Această stabilitate poate fi asigurată, în primul rând, prin reglementarea preţurilor la
pâine şi metale;
 Pentru preîntâmpinarea efectelor negative ale cataclismelor naturale şi menţinerea
stabilităţii preţurilor este necesară formarea rezervelor publice de pâine şi alte produse
strategice.
Informaţii referitoare la problematica economică în afară de Orientul Îndepărtat
(India, China, Japonia) s-au mai depistat şi-n Orientul Apropiat (Egipt, Babilon, Israel)
şi-n Orientul Mijlociu (Persia).
În Babilonul antic, obiect al reglementărilor relaţiilor sociale devine „Codul lui
Hammurabi” cu 280 (282) de articole. Codul cuprinde una dintre cele mai vechi legislaţii
cunoscute şi oglindeşte procesul de centralizare a statului scalavagist babilonian şi
acţiunea sa de consolidare a proprietăţii private[4]. În “Codul lui Hammurabi” sunt tratate
problemele dreptului de proprietate mobiliară şi imobiliară, ale dreptului comercial,
dreptului muncii, ale scaviei.
În cuprinsul său, apare pentru prima oară reglementat fenomenul „muncii
salariate“, ca fenomen generat pe de o parte de perioadele în care se cerea o mai mare
cantitate de muncă, ce nu putea fi acoperită exclusiv prin munca sclavilor şi, pe de altă
parte, ca urmare a existenţei clasei sociale a „oamenilor liberi”, care aveau posibilitatea
de a se angaja. Angajarea trebuia să se facă, conform Codului, pe o perioadă scurtă de
timp şi în baza unei anumite sume, ce era stabililă şi reglementată legal.
Egiptul antic a fost una din primele ţări pe teritoriul căreia s-a constituit statul, ceea ce a
adus şi la formarea a trei compartimente de bază: financiar, militar şi al lucrărilor publice.
Lucrările publice erau necesare pentru reglarea apelor Nilului şi pentru construirea obiectelor de
cult. De la Assuan până la vărsarea sa în Deltă, Nilul are o lungime de aproximativ 700 km.
După inundaţiile de la sfîrştul verii care durau de la o lună până la două luni şi pînă la retragere,
apele fluviului îşi lăsau îşi lăsau nămolul pe o zonă de 10-50 km2. Acest nămol vegetal şi mineral
asigura o deosebită fertilitate a solului. Fertilitatea solului şi condiţiile climaterice favorizau
obţinerea a două recolte pe an. Astfel, baza economiei Egiptului era agricultura. Principalele
cereale cultivate erau orzul şi două varietăţi de grâu. Cantitatea de cereale cuvenită fiecărui ţăran
se percepea sub o cotă care era asigurată de scribi şi funcţionarii fiscului. În anii de secetă, ori de
mari inundaţii, precum şi invaţiile şoarecilor de cîmp, a lăcustelor, a antilopelor africane, a
turmelor de hipopotami generau foametea în unele regiuni. Iar în regiunile din deşert, foametea
era o realitate aproape permanentă. Astfel, lucrările de asanare a zonelor mlăştinoase, de
construcţie şi întreţinere a canalelor şi digurilor, de nivelare a movilelor de aluviuni vechi, de
umplere a unor depresiuni sau a unor scobituri, de amenajare a ostroavelor fluviului, sau de
săpare a bazinelor-rezervoare (cum era, de exemplu, imensul lac de acumulare de la Fayum) erau
dirijate şi controlate de stat.
În structura societăţii egiptene elementele de bază erau ţăranii, meşteşugarii, negustorii şi sclavii.
Categoriile suprapuse le constituiau scribii, preoţii, nobilii, militarii. Iar în vîrful piramidei
sociale stătea regele. Ţăranii din Deltă erau mai puţin supuşi corvezilor, obligaţiilor şi abuzurilor
administraţiei decât cei din valea Nilului. Deşi ţăranii aveau grădini unde cultivau zarzavaturi şi
fructe, însă nu aveau voie să taie nici un pom din livada lor, fără aprovarea vizirului. Tot
pământul Egiptului aparţinea de drept faraonului. Acesta dăruia suprafeţe mari templelor,
membrilor familiei sale, funcţionarilor superiori ai statului, precum şi ostaşilor mai meritorii.
Aceste pământuri erau lucrate fie de sclavi, fie de ţăranii liberi (ca salariaţi, sau în dijmă). Ţăranii
puteau deţine şi ei mici suprafeţe de pământ propriu.
În practică, proprietatea privată era recunoscută. Dar respectarea principilui conform căruia tot
teritoriul Egiptului aparţinea faraonului, îi permitea oricând acestuia să confişte terenul. Norma
fundamentală era: «Nici o posesiune, oricine ar fi fost posesorul, nu se justifica dacă nu era
însoţită de îndeplinirea de către posesor a unei funcţii în stat». Egiptul a ţinut să-şi consolideze o
« economie statală », astfel încât pe lângă domeniile care îi aparţineau direct (cela ale Palatului),
sau indirect (cela ale templelor), el mai administra, controla şi repartiza atât mijloacele de
producţie, cât şi bunurile de consum.
Teritoriile ocupate de egipteni în alte ţări, precum şi beneficiile militare rezultate în epoca
Regatului Nou, constituiau forma de proprietate a faraonului. Patrimoniul palatului se compunea
din pământuri, ateliere meşteşugăreşti şi prăvălii, din produsele provenite din comerţul exterior,
din intrările fiscale percepute ca tribut, precum şi din corvezile de la care erau exceptaţi numai
scribii, înalţii demnitari şi preoţii. Proprietăţile templelor însumau cel puţin 20% din suprafaţa
cultivată a ţării. De asemenea, scribii făceau deseori recensământul animalelor ţăranilor, pentru
care se percepea un anumit impozit. Ca urmare, apar şi diverse instrucţiuni pentru colectivitatea
egipteană sincronizate sub forma « Învăţămintelor » la diferite nivele ierarhice. La nivelul
faraonului: « Învăţămintele regelui Heracleopol către fiul său Meriacr » (sec. XXII î.e.n.), la
nivelul funcţionarilor se destingeau: « Învăţămintele lui Ipuver » şi « Învăţămintele lui Ahtoi, fiul
lui Duaf, către feciorul său Piopi » (sec. XVIII î.e.n.).
Deci, civilizaţia antică orientală nu s-a bazat pe analiza fenomenelor şi proceselor economice,
dar şi-a fundamentat un set de măsuri de politică economică în domeniile: agrar, fiscal, creditar
şi cel al cultelor.