Montauk si Marte.

Montauk, Marte şi alte conspiraţii.Un interviu cu Al Bielek

Alfred Bielek s-a născut la 4 august 1916 ca Edward A. Cameron II, fiul lui Alexander Duncan
Cameron, Sr.

Al Bielek: M-am alăturat echipei proiectului în 1953 ca Al Bielek. Am realizat ceea ce se arată în cartea
"Proiectul Montauk", şi anume interfaţa cu calculatorul folosită la scaunul ce controla vortexul energetic
în faza finală a operaţiunilor. De asemenea, au participat şi Preston Nichols şi Duncan Cameron. Proiectul
genera tunele ale timpului prin care oamenii puteau călători în timp şi spaţiu, şi chiar aşa au făcut. Dar mai
există şi alte proiecte la Montauk, iar multe dintre acestea ne sunt necunoscute.

Tehnologia folosită în construirea tunelelor de timp ne-a fost oferită printr-un efort de cooperare între mai
multe grupuri de extratereştri, în principal format din grupul din Orion (compus din Reptilieni) şi un
subgrup numit Leveroni. Un grup tehnic care ne-a asistat mai tot timpul era din Sirius A. Nişte oameni
foarte materialişti, orientaţi spre ştiinţă. Poate că nu erau rău intenţionaţi dar erau greşit conduşi, pentru că
aveau un contract pe termen lung cu cei din Orion pentru a le da toate detaliile tehnice şi asistenţa atunci
când aveau nevoie. Toţi aceştia lucrau în secret cu guvernul american pentru obţinerea unor tehnologii de
control mental ce ar fi transformat lumea într-o maşinărie perfect şi uşor controlabilă, mult mai
convenabilă decât lumea actuală.

De asemenea, existau şi mulţi extratereştri cenuşii. Un grup care nu a participat la proiect dar a avut rol de
observator erau cei din Antares, foarte umani, ferciţi, joviali. Nu-i puteai deosebi de rasa noastră, erau
foarte asemănători, atât ca suflet cât şi fizic. Aceştia nu au participat deloc la proiect, doar au observat
lucrările.

Dar extratereştrii au furnizat tehnologia, aparatura. Şi au trasformat-o ca să meargă cu calculatorul nostru.

Eu am primit sarcina de a o face compatibilă cu ceea ce aveam noi. Era deci tehnologie extraterestră, nu
ştiam cum funcţionează, însă ei ne-au ghidat şi am construit-o.

Firma ITT avea contract de furnizare de echipament pentru aceste experimente. Existau cartele de intrare
de nivel NEGRU, care este cel mai secret nivel. Nimeni nu are acces la depozite sau laboratoare de nivel
NEGRU decât dacă poseda o cartelă de acces pentru acest nivel. Este ca o "gaură neagră". Sunt multe
astfel de proiecte, acesta este numai unul dintre ele.

Tunelurile au devenit operaţionale prin 1977 după mari schimbări. În 1979 au obţinut toate rezultatele de
care aveau nevoie. Iar în 1983, pe 12 august, proiectul a fost distrus complet, sabotat din interior. Toate
acestea sunt descrise în carte. Dar înainte de acest final, ceea ce s-a realizat acolo este aproape de necrezut.

Una dintre utilizarile Proiectului Phoenix era să asigure o linie de transport pentru coloniile de pe planeta
Marte. Aceste colonii există pe Marte din anii 1970. Publicul ştie că omul a ajuns pe Lună în 1969. De
fapt, nemţii au fost primii acolo, în 1947. Iar noi, americanii, am ajuns pe Marte în 1962 cu o expediţie
comună SUA - URSS. Era 22 mai 1962. Filmul documentar "Alternativa 3" realizat de Anglia Television
şi difuzat în aprilie 1977, şi care este disponibil dacă ştii unde să-l cauţi, arată totul exact cum a fost. Arată
chiar transmisia originală! Imaginile au fost transmise de camera TV aflată la bordul navei Explorer şn
timp ce aceasta ateriza pe Marte. Acolo s-au găsit multe artefacte. Există numeroase oraşe complet
distruse, rămăşiţe de la civilizaţia precedentă. Şi desigur faimosul Sfinx şi Piramidele de pe Marte despre
care dr. Richard Hoagland povesteşte în conferinţele sale. Există două casete video plus o carte despre
acest subiect.

Ceea ce au găsit la suprafaţă indica o şi mai mare prezenţă în subteran. Şi nu le-au adus cu ei, pentru că nu
aveau echipament corespunzător. Erau prea grele prentru a fi aduse.

1/8
Aşa că au transmis o cerere prin radio către Pământ: "Credem că există instalaţii subterane aici. Am găsit
intrări sigilate. Ne puteţi spune ce să facem?" Ei bine, informaţiile au ajuns la Montauk, de unde l-i sa
răspuns: "Păi daţi-ne nişte coordonate pe suprafata planetei unde există astfel de locaţii" Ceea ce au şi
făcut. Şi le-au cercetat. Puteau ajunge oriunde cu tunelul timpului, şi l-au folosit pentru a ajunge pe Marte,
la coordonatele specificate.

La început nu au trimis pe nimeni. Au facut un tunel la acele coordonate, şi, ca să nu rişte să trimită pe
cineva direct în stâncă, au pus doar o cameră video controlată de la Montauk. Au găsit acolo o cavernă îi
au trimis apoi şi oameni. Eu şi cu Duncan ne aflam în acea echipă. Eram prima echipă trimisă de Montauk
pe Marte pentru a explora subteranele marţiene. Şi au mai fost şi altii. Am fost acolo de mai multe ori. Am
găsit o mulţime de artefacte, de rămăşiţe. Am găsit un sistem de iluminat subteran care era încă funcţional,
un sistem electric de alimentare. L-am găsit, l-am pornit şi a funcţionat. Nici urmă de viaţă. Multe
rămăşiţe, dosare, înregistrări, artefacte religioase, toate aranjate ca într-un imens depozit.

Reporter: Materialul scris era in engleza?

Al Bielek: Nu, era în altă limbă. Nu era engleză. Duncan a reuşit să traduca o parte din el. Şi eu l-am
văzut, dar nu am putut înţelege nimic. Şi multe înregistrări şi materiale au fost aduse înapoi (la Montauk).
Apoi Duncan şi cu mine am hotărât să facem câteva cercetări pe cont propriu. După fiecare călătorie prin
tunel, totul se înregistrează: coordonate, informaţii legate de operarea sistemului, totul. Şi se poate regăsi
mai târziu pe calculator. Şi se poate folosi ca un fel de catalizator pentru o nouă călătorie, fără să mai fie
nevoie de acel antrenament psihic şi de scaunul de proiecţie, poţi coordona totul de la calculator, şi să
deschizi tunelul la destinaţia dorită pentru că sunt stocate deja toate datele necesare conexiunii. Aşa că am
fost de încă două ori pe cont propriu pentru a vedea în detaliu ce se află acolo.

Reporter: Şi nimeni nu opera aparatele la Montauk pentru a vă aduce înapoi?

Al Bielek: Am pornit echipamentul pentru că ştiam cum să facem. Şi nimeni nu era acolo ca să ne vadă.
La a doua călătorie am fost descoperiţi pentru că sunt aparate care înregistrează automat de câte ori este
folosit echipamentul, unde este destinaţia, etc. Aşa că am fost prinşi când ne-am întors; am fost daţi afară
din proiect. Noi nu am mai participat la explorări, însă alţii au continuat. Ce au găsit ei, noi nu ştim.
Anumiţi oameni au fost aleşi încă cu mult timp în urmă pentru acest proiect, aşa cum am fost eu şi Duncan
şi Preston. Iar nivelul de spălare a creierului a fost diferit pentru fiecare persoană. Duncan a fost programat
cel mai mult pentru că el nu era folosit pentru cunoştinţele sale tehnice. Şi eu am fost programat pâna la un
anumit nivel, iar Preston - foarte mult.

Dar cu toţii am primit o "ştergere" după ce întreg proiectul a fost oprit. "Ştergere" înseamnă de fapt
eliminarea din memorie a amintirilor referitoare la tot ceea ce a însemnat proiectul. Ei au sperat că această
ştergere să fie definitivă.

Dar nu a fost aşa. Motivul pentru care au eşuat cu această măsură este faptul că tabăra de la Camp Hero nu
a fost distrusă total. Rămăşiţele sunt încă acolo, în administrarea Comisiei de Parcuri a statului New York,
care însă nu a făcut nimic, nu au dărâmat nici-o clădire, nu au deschis zona ca parc de agrement.

Au eliminat barierele de la intrare pentru ca oamenii să poată intra acolo şi să facă scurte excursii, în
timpul zilei. Dar nu le este permis să rămână peste noapte fără un permis special de la Primăria Montauk.
Paznicii parcului patrulează regulat şi au voie să-i dea afară pe cei care nu respectă regulile.

Dar tabăra rămâne încă aşa cum este. Când am fost acolo prima dată, în august 1985, la invitaţia lui
Preston (l-am luat şi pe Duncan cu mine), nici-unul dintre noi nu ştia, la acea dată, că am fost cu toţii
folosiţi în Proiectul Montauk.

Reporter: Exact în acest moment începe aventura descrisă în cartea "Proiectul Montauk".

2/8
Al Bielek: Corect. Dar el nu ştia că a luat parte la proiect. Nu avea nici-o amintire. Atunci, în august,
Preston ne-a luat şi a zis: "Voi doi aveţi capacităţi extrasenzoriale, haideţi să vedem ce simţiţi când
ajungem acolo. Ştiu că n-aţi mai fost niciodată acolo." Când am ajuns în zonă, am simţit imediat vibraţiile
oribile ce înconjurau locurile, şi că acolo se întâmplase ceva îngrozitor. Am simţit acel monstru, descris
spre sfârşitul cărţii, cel care a distrus întreaga bază. Preston şi Duncan şi-au dat seama de implicarea lor în
proiect mult mai devreme decât am făcut-o eu.

M-am întors la Montauk în mai 1986 şi am vizitat zona împreună cu un grup din Phoenix, sponsorizat de
senatorul Barry Goldwater. Se cerceta o posibilă deturnare de fonduri de la un proiect federal oficial către
un posibil proiect ilegal. Se căutau dovezi. Astfel au putut obţine toate aprobările necesare pentru
cercetări, de la statul New York, de la comisia parcurilor, apoi s-a mers chiar în zonă, în interiorul
clădirilor încuiate. Unele erau încă puse sub lacăt.

Acum ştim că nu s-au folosit fonduri federale în acest proiect. Dar în cercetările noastre am reuşit să
facem o serie de fotografii, şi chiar în acea vizită din mai 1986 au început să-mi revină în memorie diverse
amintiri în legătură cu Proiectul Montauk, pentru că eram "la locul faptei", cum se spune.

Reporter: Şi a fost ca un declanşator.

Al Bielek: Da, acesta a fost catalizatorul. La fel şi pentru Duncan şi Preston. Amintirile au revenit. Ştiam
acum că făcusem parte din proiect. Şi încă continuă să apară noi amintiri, pentru că nu revin toate deodată,
ci în etape, depinzând de factorii care le declanşează. Dar odată început acest proces de rememorare, încet-
încet revin toate amintirile, până la ultima. Aşa că până la urmă mi-am amintit că am participat la nivel
administrativ şi tehnic în multe proiecte. Iar Duncan a participat la cel puţin un proiect.

Preston era cel mai bun şef pe linie tehnică, dupa Matthew Zaret. Profesorul Zaret a fost eliminat în 1980,
la sugestia mea, dar nu l-au lăsat liber, l-au trimis la un proiect ce se desfăşura paralel, la Brentwood, Long
Island, unde a şi murit. Preston a devenit noul director tehnic, ocupându-se de întreaga administrare. El a
proiectat şi construit toate transmiţătoarele de radiofrecvenţă, sistemele de modulare în impulsuri, absolut
tot ceea ce ţinea de radio-frecvenţă, pentru că este expert în aşa ceva. El a realizat toate acestea până acum
doi ani, când l-au dat afară. Dar cum ştia prea multe detalii despre Montauk şi începuse deja să-şi
reamintească şi să vorbească liber despre proiect în conferinţele organizate de Asociaţia de Psihotronică a
Statelor Unite (USPA), nu prea convenea guvernului. Aşa că i-au aplicat o "ştergere" şi l-au dat afară. I s-a
spus "Eşti terminat, ia-ţi lucrurile şi cară-te". Iar şeful lui nici măcar nu ştia motivul, pentru că nu el l-a
concediat. A fost manipulare guvernamentală.

Preston era expert în transmiţătoare de mare putere, în genul celor folosite la radare. În acest caz, Proiectul
Montauk, l-au folosit pentru celebrul Amplitron, care este fotografiat şi arătat în carte (au fost produse mai
mult de patru mii de amplitroane). A fost realizat de firma Raytheon Electric, în Goleta, California. Îmi
amintesc că am fost acolo prima dată când am aprobat primul transport de tuburi. Erau foarte scumpe, au
fost construite special pentru Montauk. Fiecare costa mai multe milioane de dolari. S-au făcut comenzi de
mii de tuburi. Vă daţi seama de costurile totale ale proiectului. Condensatoarele folosite în generatoarele
de impulsuri şi modulatorul au fost de asemenea proiectate special după specificaţii foarte rigide. Până la
urmă au găsit o firmă care să le construiască conform planurilor, iar guvernul le-a cumpărat în seturi de
câte cincizeci la un preţ de douăzeci şi cinci de mii de dolari fiecare condensator. Existau o sută de
condensatoare la fiecare staţie. Un set întreg de cincizeci pentru două transmiţătoare şi încă un set pentru
rezervă. În total au fost două milioane şi jumătate de dolari pentru fiecare din cele douăzeci şi cinci de
staţii!

Aşa că au rămas fără bani.

Reporter: Şi toată acestă tehnologie venea de la grupurile de extratereştri?

Al Bielek: Aveau cooperarea extraterestrilor. Aveau un OZN prăbuşit, care a fost prăbusit deliberat, prin
3/8
aranjament cu Hitler, de către un anumit grup din Pleiade. OZN-ul era plin cu tehnologie. Iar motivul
pentru care a fost prăbuşit era că la o eventuală cercetare, Comandamentul German să poată explica "Da,
am găsit un OZN prăbuşit în Alpii din Bavaria, l-am luat şi am analizat tehnologia folosită"

Evenimentul nu a fost făcut public. Dar rămăşiţele OZN-ului au fost descoperite lângă Peenemunde după
încetarea războiului. Era exact la baza de testare a rachetelor germane, acolo unde Werner von Braun lucra
cu echipa sa. La sfârşitul războiului, el s-a mutat cu întreaga sa echipă de cercetători în America. Şi un alt
grup a fost capturat de ruşi, printre care era şi profesorul său, Herman Oberth. De aceea ruşii erau mai
pricepuţi în rachete decât americanii, îl aveau chiar pe profesorul lui Werner von Braun.

Aşa încât războiul a primit noi forţe tehnologice de la cei din Pleiade. Dar în 1934 Roosevelt deja realizase
un pact de cooperare cu Grupul K sau Kondroshkin, un grup de extratereştri gri-albastru, altul decât micii
cenuşii.

ं nţegerea era ca ei să alimenteze SUA cu o nouă tehnologie pentru cercetările atomice; asta era în 1938.
Dar Roosevelt s-a răzgândit, sfătuit de cei din armata SUA, argumentând că ei nu o să poată controla
întreaga afacere, că nu ştiu ce vor face (grupul K) cu adevărat şi că poate vor manipula guvernul SUA. Aşa
că grupul K a dispărut.

În 1943 a fost Experimentul Philadelphia şi apoi Proiectul Phoenix, care a deschis o mare gaură în spaţiu-
timp. Asta a fost pus la cale la sfârşitul lui 1983 de către extraterestri pentru ca să spargă structura spaţiu-
timpului permiţând astfel venirea unui mare număr de extratereştri împreună cu navele lor. Toate navele
puteau călători în timp dar gaura era necesară pentru a putea începe această adevărată invazie a SUA şi
mai târziu a Europei. Când au aterizat la baza Edwards a Forţelor Aeriene, guvernul deja ştia de prezenţa
extratereştrilor pe acestă planetă.

De data aceasta, ei au venit în masă. Eram confruntaţi cu o tehnologie mult superioară, şi nu ştiam cum să
acţionăm. Aşa că înţelegerea cu Eisenhower îi consilierii lui era să semneze un tratat de ne-amestec în
treburile planetei în schimbul tehnologiei. Se câştiga astfel timp pentru a se vedea mai târziu ce e de făcut.

Asta a fost baza înţelegerii. Din această cauză, un mare număr de extratereştri au venit şi participau la
Proiectul Phoenix. Dar ei planificau totul în avans. Noi însă nu ştiam ce aveau de gând. Ei practic au
manipulat şi manevrat Proiectul Phoenix, şi nu se aşteptau la o nereuşită. Probabil se aşteptau la
continuarea experimentelor încă o decadă, probabil până în 1990.

Totuşi, pentru că unii dintre noi au "citit printre rânduri", au văzut pericolele potenţiale, Duncan şi alţii
câţiva au conspirat să distrugă proiectul. Asta pentru că şi-au dat seama de întregul tablou diabolic ce se
punea la cale.

Eu ştiam de aceste lucruri, şi nu doream sabotarea lucrărilor. Aşa cum spunea şi von Neumann (care încă
mai trăieşte şi azi), "Da, multe lucruri sunt greşite aici, dar deja ne-am amestecat prea mult şi, în fond, este
numai o cercetare, avem nevoie de asta". Datorită capacităţilor extrasenzoriale, de percepţie a viitorului,
Duncan s-a dat seama că întregul proiect reprezenta o ameninţare serioasă pentru SUA şi întreaga lume. El
a văzut multe lucruri şi a decis că trebuie să acţioneze.

Aşa că, după ce eu şi Duncan ne-am întors de pe Eldridge unde fusesem pentru a închide bucla temporală,
Duncan, folosindu-se de transmi%!tatorul de putere, a eliberat din subconştientul său un monstru, real,
solid, tridimensional, cu înălţimea de 3,5 - 4,5 metri. A demolat clădiri îi a strivit oameni şi se apropia de
turnul radar. Pentru a distruge monstrul, au trebuit să distrugă transmiţătorul, iar monstrul a dispărut într-o
altă realitate. Acesta a fost fotografiat în mai 1986.

Dar capitolul final de la Montauk nu a fost încă scris. Am descoperit în august 1992 că Montauk a fost
reactivat. Aici doream să ajung. Nu ştim cine îl conduce. Dar am văzut probe şi dovezi evidente. Există
noi cabluri acolo, noi transformatoare de putere pe care scrie "Fără freon" pentru că după noile legi, nu se
4/8
poate folosi freon pentru răcire (nici măcar la frigidere). Am câteva fotografii, de la recenta mea excursie
în zonă.

Turnul radar are acum o nouă uşă de oţel, unde în trecut era intrarea liberă şi se putea intra. Uşa metalică
are două lacăte. De asemenea, uşa garajului din spate care era folosită pentru camioane şi transporturi
grele este acum încuiată dinlăuntru. Şi mai există şi alte dovezi care arată clar că Montauk este reactivat.

Preston a primit propuneri de la guvern pentru a fi noul director la Noul Proiect Montauk, şi i-au spus că şi
Duncan este binevenit în proiect. Acum sunt noi muncitori acolo, noi intrări în subteran. O persoană pe
care o cunoaştem a trecut dincolo de uşa exterioară şi spune că există o alta uşă interioară încuiată cu o
lumina roşie pe ea. Ca să treci trebuie să ai permise speciale, altfel nu poţi.

Nici nu am încercat să intrăm, pentru că nu doream să riscăm. Şi nu ştim ce se urmăreşte prin reactivarea
proiectului, mai ales că august 1993 se încadrează la jumătatea perioadei de ciclu de 20 ani (de la 1943 la
1983 au fost două cicluri temorale). Probabil că vor să extindă lungimea tunelului de timp, pentru scopuri
ce ne scapă.

Nu au putut să ne coopteze nici pe mine şi nici pe Dunmcan în noul proiect pentru că noi doi ajutam (prin
prezenţa noastră) la menţinerea stabilităţii acestui spaţiu-timp. Acesta se va stabiliza definitiv de la sine
până în 2003, dacă ei nu-l redeschid.

Ei nu-şi dau seama de riscurile deschiderii proiectului. În 1963 a existat un proiect ultrasecret prin care se
dorea contracararea efectelor distructive ale deschiderii găurii de timp din Experimentul Philadelphia. În
acest fel s-a anihilat unda de timp negativă care risca să scufunde întreg continentul american.

Pentru că gaura de timp (din Experimentul Philadelphia) a fost dechisă total dizarmonios, se formase
aceasta undă de timp negativă, care risca să se întoarcă intocmai ca un bumerang şi să distrugă întreg
continentul într-o catastrofă care ar fi avut consecinţe planetare prin deplasarea plăcilor tectonice nord-
americane.

Proiectul din 1963, "Atlantida - NU reeditată" a avut succes anihilând această undă de timp negativă.
Acest domeniu ce ţine de ştiinţă şi tehnologie este ultrasecret iar publicul nu ştie nimic despre el.

Tot ceea ce putem face este să sperăm că nu se vor face aceleaşi greşeli din trecut şi că viitorul va fi mai
bun, în pofida problemelor actuale.

Interviul a fost realizat de Connecting Link în octombrie 1992

Montauk & Philadelphia

Proiectul Montauk şi Experimentul Philadelphia

Notă: Pentru mai multe detalii vă recomandăm să consultaţi cartea "Experimentul Philadelphia şi alte
conspiraţii OZN" de Al Bielek şi Brad Steiger (Innerlight Publications, 1991). În cele de mai jos am extras
câteva pasaje importante din cartea "Piramidele din Montauk: explorări în conştiinţă" de Preston Nichols
şi Peter Moon (Sky Books, 1995)

Volumul "Proiectul Montauk: experimente în Timp" a apărut în iunie 1992 şi a ridicat mai multe întrebări.
Ca urmare, "Montauk revizuit: aventuri în sincronicitate" a dorit să răspundă la aceste întrebări însă nu a
făcut decât să ne uimească şi mai mult, publicând scenarii ce ţin de ocultism şi societăţile secrete de pe
Pământ. A treia carte din seria Montauk, numită "Piramidele din Montauk: explorări în conîtiinţă"
avansează şi mai mult în dosarul fenomenului Montauk.
5/8
Experimentul Philadelphia

Originile Proiectului Montauk datează încă din 1943 când se cercetau metode pentru invizibilitatea la
radar, la bordul navei USS Eldridge. Şi cum Eldridge se afla în rada şantierului naval militar din
Philadelphia, evenimentele legate de navă au fost numite Experimentul Philadelphia. Obiectivul acestui
experiment era să facă nava invizibilă pentru radar, dar pe lângă acest deziderat, s-a mai obţinut şi un alt
efect la care nimeni nu s-a aşteptat. Nava a devenit invizibilă ochiului liber şi a dispărut pur şi simplu din
continuumul spaţio-temporal. Era de negăsit!

Deşi acest efect era o mare realizare tehnologică, pentru oamenii aflati la bordul navei a fost un
dezastru. Mai mulţi marinari aflaţi pe navă au fost transportaţi în afara acestei dimensiuni (a lumii noastre)
şi la întoarcere se aflau într-o stare de dezorientare mentală completă şi de teroare cumplită. Unii dintre ei
chiar se aflau cu corpul în pereţii metalici ai vasului! Cei care au supravieţuit au fost pensionaţi cu titlul
"mental nepotrivit" sau chiar discreditaţi şi întreaga afacere a fost ascunsă, clasificată. După război,
cercetările au continuat fiind conduse de dr. von Neumann care s-a ocupat de aspectele tehnice ale
Experimentului Philadelphia. Noile lui ordine vizau motivele pentru care mentalul uman nu rezistase
experimentului şi de ce oamenii nu puteau fi folosiţi în experimente interdimensionale fără a cauza
dezastre. S-a început un studiu pe un mare număr de oameni condus la Laboratoarele Naţionale
Brookheaven din Long Island, New York. Acesta s-a numit Proiectul Phoenix.

Von Neumann nu a fost numai inventatorul computerului modern şi un matematician de geniu; el a

avut acces la enorma bază de resurse a complexului militar-industrial american inclusiv enorma bază de
date a cercetărilor psihologice naziste pe care SUA a dobandit-o după cel de-al doilea război mondial. Pe
baza acestor cercetări von Neumann a încercat să folosească tehnologia computerelor împreună cu
echipament radio sofisticat pentru a conecta mentalul uman cu maşinăriile. De-a lungul timpului,
eforturile sale au fost încununate de succes. După ani de experimente empirice, gândurile umane puteau fi
recepţionate cu ajutorul unor radio receptoare bazate pe cristale şi apoi transmise într-un computer pentru
stocare. Modelul gândului putea fi astfel apoi afişat pe ecranul calculatorului sau tipărit pe o foaie de
hârtie. Toate acestea au dus apoi la realizarea unei maşinarii virtuale de citit mentalul. În acelaşi timp, s-a
dezvoltat o tehnologie ce permitea ca un gând ce era transmis de o persoană putea fi captat de calculator şi
apoi re-transmis unei alte persoane, afectându-i mentalul. În concluzie, Proiectul Phoenix a obţinut o
înţelegere superioară a modului de funcţionare a mentalului (privit ca mijloc, ca o unealtă) şi a permis
dezvoltarea ulterioară a tehnicilor de control mental. Congresul american a avut acces la un raport special
în legătură cu aceste lucruri şi a decis abandonarea lucrărilor de cercetare în această direcţie.

Totuşi, îngrijorările unor persoane din complexul militar-industrial, care au permis demararea din început
a lucrărilor, au făcut ca hotărârea Congresului american să nu fie luată în seamă, fiind seduşi de ideea de a
controla mentalul inamicilor într-un război. Un grup secret cu uriaşe resurse financiare şi legături în rândul
militarilor, a decis construirea unei noi tabere de cercetare la Camp Hero, o staţie abandonată a Forţelor
Aeriene SUA, localizată la capul Montauk, New York.

Proiectul Montauk

Motivul pentru care a fost aleasă această tabără este că deţinea deja o uriaşă antenă radar de tip Sage ce
emitea frecvenţe de 400 - 425 MHz, frecvenţă ce coincidea cu cea folosită pentru interacţiunea cu
mentalul uman din fazele anterioare ale cercetărilor. La sfârşitul decadei anilor 1960 reactivarea Camp
Hero s-a făcut fără fonduri militare. Până în 1972, Proiectul Montauk era deja bine pregătit pentru a începe
cercetări masive pentru controlul mental al oamenilor, animalelor şi altor forme de viaţă existente pe
Pământ.

De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk s-au adâncit în perfecţionarea tehnicilor de control mental şi
au continuat explorarea potenţialului uman. Dezvoltând capacităţi psihice în personalul folosit, s-a ajuns în
momentul în care gândurile unei persoane puteau fi amplificate cu ajutorul aparatelor, astfel că iluziile
6/8
mentale puteau fi manifestate atât subiectiv cât şi obiectiv! Aceasta includea crearea virtuală a materiei.
Toate acestea au fost cu totul noi pentru "experienţa umană obişnuită" dar cei care conduceau Proiectul
Montauk nu aveau de gând să se opească aici. Odată cu descoperirea faptului că o fiinţă umană putea
manifesta (crea) materie prin simpla gândire, ce s-ar fi întâmplat dacă subiectul uman creea o carte dar nu
în prezent ci în trecut? În acest fel a apărut ideea de a distorsiona timpul. După ani de cercetări empirice,
au fost deschise astfel porţi ale timpului în care se realizau experimente de neconceput. Proiectul Montauk
a ajuns astfel să re-deschidă un vortex temporal înapoi, în 1943, când se realizase Experimentul
Philadelphia.

Jonglerii cu timpul

Aceste informaţii au ajuns la public datorită lui Preston B. Nichols, un geniu în electronică care a
descoperit într-o zi că el insuşi era victima experimentelor. Lucrând pentru o firmă din Long Island care
avea lucrări cu militarii, Preston cerceta telepatia şi a descoperit că unde radio de mare putere erau
transmise asupra echipei cu care lucra el, blocând oamenii. Ca expert în radio şi electronică, Preston a
descoperit că emiţătorul era la Staţia Fortelor Aeriene de la Montauk şi a început cercetări amănunţite care
au durat mai mult de 10 ani. El a achiziţionat multe din echipamentele folosite în timpul Proiectului
Montauk şi a descoperit spre uimirea sa că mulţi oameni din Montauk şi-l aminteau de pe vremea când el
lucrase acolo. Punctul culminant a fost atunci când soţul verisoarei lui a afirmat că Preston lucrase la
Montauk. După îndelungi argumentări pro şi contra, Preston a început să-şi amintească pasaje din viaţa lui
care îi erau necunoscute până atunci. După ce a discutat cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi ingineri care
aveau legătură cu Proiectul Montauk, Preston a reuşit să puna cap la cap evenimentele şi să afle ce s-a
întâmplat. Cumva, el trăise două vieţi: într-una lucrase la Montauk, iar în cealalta lucrase în altă parte.

Descoperirile lui Preston au fost confirmate când un om pe nume Duncan Cameron a apărut la uşa casei
sale. Duncan afirma că avea aptitudini pentru cercetări psihice şi că a fost antrenat chiar la Agenţia de
Securitate Naţională (NSA). Fără a-i spune nimic din peripeţiile sale vizavi de Montauk, Preston l-a dus
pe Duncan la Montauk şi a fost surprins să vadă că Duncan cunoştea deja întregul plan de amplasare a
bazei Montauk şi că lucrase acolo. Duncan a fost considerat primul om cu capacităţi psihice care a fost
folosit în experimentele de călătorie în timp şi şi-a reamintit că fusese şi la bordul USS Eldridge în timpul
Experimentului Philadelphia împreună cu fratele său Edward (în prezent recunoscut ca Al Bielek).

Conform spuselor celor doi (Preston şi Duncan), Proiectul Montauk a culminat la 12 august 1983. Un
întreg portal de timp funcţiona perfect, dar lucrurile ieşiseră de sub control iar Duncan a adunat un grup de
oameni şi au decis să distrugă proiectul. Când se afla pe scaunul de la Montauk (un dispozitiv conectat la
receptoare radio cu cristale cu care se transmiteau gânduri prin antena gigant Sage), Duncan a materializat
un monstru gigant din subconstientul său care efectiv a distrus clădirea. Oamenii care lucrau la Camp
Hero au abandonat baza subit. Gurile de aerisire şi intrarile în subsol au fost astupate cu ciment.

Desi foarte mulţi au încercat să scrie cărţi sau să facă cercetări despre acest subiect, nu le-au dus la bun
sfârşit. De exemplu, un reporter de la New York Times s-a retras imediat ce a descoperit că Proiectul
Montauk a fost real.

După ce cartea "Proiectul Montauk: experimente în timp" a văzut lumina tiparului, au continuat cercetările
astfel că noi argumente şi probe au fost descoperite pregătind astfel apariţia volumului "Montauk revizuit:
aventuri în sincronicitate" în care se dovedeşte că experimentele de la Montauk sunt strâns legate de
ocultism şi societăţile secrete.

Detalii înfricoşătoare

Al Bielek spune că el şi cu Preston erau cei doi marinari care manevrau echipamentul special de pe
Eldridge (din Experimentul Philadelphia). El afirmă c1a filmul "Experimentul Philadelphia" este corect în
esenta dar că atunci când el şi cu fratele lui au sărit peste bordul navei nu s-au trezit în deşertul Nevada
(aşa cum se vede în film) ci la o bază secretă din Montauk, New York în 1984. El afirmă că guvernul a re-
7/8
deschis acelaşi experiment 40 ani mai târziu, în aceeaşi zi a anului (12 august) deschizând astfel un tunel
al timpului între cele două date. Dacă acest tunel nu era închis, atunci întreaga lume din aceasta
dimensiune era sortită distrugerii.

Al Bielek spune că fratele lui a decis să rămână în viitor iar el să se întoarcă în 1943 pentru a închide
tunelul distrugând echipamentul de pe Eldridge. El a reuşit acest lucru iar tunelul a fost astfel închis. În
1984 la Montauk se deschisese acest tunel de timp cu ajutorul extratereştrilor. Mai mult, el afirmă că un
OZN urmărea de aproape experimentul din 1943 şi a fost prins în vortexul energetic şi transportat în viitor.

După experienţa sa la bordul navei Eldridge, Al Bielek a lucrat într-o echipă ce dezvolta tehnologie
nucleară dar nu a fost de acord cu aceste cercetări ale guvernului. Ca urmare, guvernul a văzut în el un
pericol şi l-ar fi ucis însă structura sa energetică era intim legată de cele două experimente de călătorie în
timp (1943 şi 1984). De aceea, ei credeau că uciderea lui va determina perturbări majore în continuumul
spaţio-temporal. S-a luat astfel măsura de a fi redus înapoi la starea de copil folosind o tehnologie
furnizată de extratereştri şi l-au pus în locul fiului familiei Bielek în anul 1927.

Fratele lui, care rămăsese în viitor, era fascinat de tunelul timpului de la Montauk. Acesta a fost prins în
tunel în cadrul unor experienţe şi a murit. Din acelaşi motiv de a nu distruge întreaga lume, s-a luat decizia
de a lua spiritul acestuia (care murise) şi folosind aceeaşi tehnologie furnizată de extratereştri, l-au pus în
corpul celui de-al treilea fiu al tatălui lor. Preston uitase deci cine era, deşi avea acelaşi tată.

Al Bielek spune că folosindu-se echipamentele aflate în cadrul Proiectului, ei au fost capabili să identifice
cel puţin patru alte planete Pământ aflate în universuri paralele (ca în filmul "Sliders") iar într-unul din
acestea, Germania nazistă câştigase al doilea război mondial.

Cu altă ocazie, Al Bielek a afirmat că extratereştrii cenuşii există cu adevărat şi că guvernul SUA a primit
tehnologii de la ei în schimbul stabilirii lor pe Terra. El afirmă de asemenea că aceşti mici cenuşii sunt
ghidaţi (subjugati mental) de o rasă de extratereştri Reptilieni care vin din constelaţia Orion. Însă cei din
Orion nu pot supravieţui pe Pământ astfel că îi folosesc pe micii cenuşii ca să le pregătească această
planetă pentru a fi locuibilă. De asemenea, au fost mari bătălii în spaţiul cosmic între o Confederaţie a
Planetelor şi Alianţa Orion (formată din Reptilieni şi micii cenuşii).

Anul 2012

Apoi Al Bielek a arătat unele aspecte interesante în legătură cu anumite călătorii realizate la Montauk, în
viitor. El spune că, din anumite motive, nu pot trece dincolo de anii 2011 - 2013. De asemenea, afirmă că
tehnologia este atât de perfecţionata încât te pot scoate din prezent, te trimit în alt timp şi te aduc înapoi
atât de repede încât nu se observă nici-o diferenţă de o secundă, însă are loc o îmbătrânire a corpului egală
cu perioada de timp petrecută dincolo. Exact astfel i s-a întâmplat de câteva ori. A încheiat spunând că au
văzut că dincolo de 2013 nu există viaţă pe Pământ.

Explicaţia este una singură: din moment ce pentru a călători în timp este necesar ca atât plecarea cât şi
destinaţia să fie în rezonanţă, cu alte cuvinte, în aceeaşi dimensiune vibratorie, atunci este clar că în
perioada 2011 - 2013 Pământul va face un salt de frecvenţă, un salt într-o altă dimensiune! De accea, noul
timp nu poate fi sincronizat cu acesta din prezent! Călătoriile temporale se opresc atunci!

Există o serie de profeţii care anunţă că ceva extraordinar de important se va întâmpla în această perioadă.
Atât aztecii cât şi Mayaşii susţin că va exista o transformare radicală. De asemenea, pe peretele de lângă
camerele faraonului din Marea Piramidă din Egipt, la care se ajunge prin tunelul celebru, există o referinţă
clară la anul 2011. Calendarul Mayaş numit Ţolkin (Tzolkin) se sfârşeşte în anul 1012.

Cu adevărat, informaţiile legate de Experimentul Philadelphia, Proiectul Montauk, şi tehnologiile

extraterestre ne vor duce spre o înţelegere adevărată a realităţii Universului în care ne aflăm.
8/8