Problema subiectului dreptului de proprietate în Biserică1 (II)

Pr.Conf.univ.dr. Irimie Marga,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Şaguna” Sibiu

3. Cea de-a treia opinie – cea mai disputată – afirmă că subiectul dreptului de proprietate
bisericească este comunitatea bisericească, adică enoriașii unei parohii. Prof. Iorgu Ivan susține că
această idee ar fi fost introdusă de spiritul laicizant al protestanților, dar această idee este mult mai veche
decât reforma protestantă. Episcopul canonist Nicodim Milaș condamnă această idee pe motivul că, în
felul acesta, i s-ar contesta Bisericii personalitatea juridică. La fel și Prof. Iorgu Ivan respinge ideea că
întreaga comunitate bisericească ar putea fi proprietară de bunuri bisericești, pentru că astfel ar trebui ca
numai parohienii să administreze și să întrebuințeze averea bisericească, ori potrivit sfintelor canoane
aceste drepturi sunt rezervate numai clericilor.
Mai mult, „chiar acolo unde comunitățile bisericești parohiale exercită dreptul de administrație și
conducere asupra averii Bisericilor, ele nu exercită acest drept în calitate de proprietari, ci ca
reprezentanți ai acelor averi, ele nu se pot sustrage deci, controlului episcopului respectiv, care trebuie să
se convingă dacă administrarea și folosirea averii comunității bisericești se face potrivit rânduielilor
stabilite în sfintele canoane” (Prof. Dr. Iorgu D. Ivan, op. cit., p.164-165).
Teoretic această opinie se respinge ușor, dar privind în istoria Bisericii se poate constata clar că
au existat multe situații în care credincioșii au dispus asupra bunurilor bisericești, chiar dacă nimeni nu
le-a recunoscut expres un anume drept de proprietate, iar clericii nu au îndrăznit să treacă peste voința
lor. Credincioșii au avut mereu sentimentul că biserica din sat, „eclejiile” parohiale, casa preotului ș.a.
sunt ale lor și ei le pun la dispoziția preotului care slujește comunității lor. Sf. Mitropolit Andrei Șaguna
a recunoscut prin legislația și lucrările sale canonice, rolul și rostul mirenilor în Biserică, ca parte a
trupului Bisericii, din care ei fac parte constitutiv, organic, iar nu ca o concesie clericalistă. Așa se
înțelege dimensiunea teologică și canonică a principiului organic, care armonizează principiul ierarhic

1
Conferinţă susţinută la Simpozionul internaţional de drept bisericesc de la Centrul social-pastoral „Sfânta Cruce” de la Mănăstirea
Caraiman, din 16-17 noiembrie 2014, şi publicată în vol. „Bunurile Bisericii: ieri şi azi”, coord. Lect.univ.dr. Georgică Grigoriţă,
Editura Basilica, Bucureşti 2016, p. 155-168.
1
cu principiul sinodal, excluzând extremele, respectiv clericalismul sau federalismul („parlamentarismul”
bisericesc).
Renumitul canonist Pr. Prof. Univ. Dr. Liviu Stan, continuând tradiția șaguniană, a dezvoltat cel
mai limpede, în lucrarea neegalată la nivel universal, cu titlul „Mirenii în Biserică” (Sibiu, 1939), rolul
mirenilor în trupul eclesiastic. Iar într-un studiu semnificativ nota: „Cu conştiinţa că ei nu sunt singurii
slujitori, ci numai împreună-slujitori cu laicii ai misiunii Bisericii şi cu conştiinţa că această misiune
depăşeşte în fiecare clipă graniţele Bisericii sau ale creştinătăţii în genere, toţi slujitorii Bisericii
Ortodoxe, de la cel mai simplu până la cel mai de frunte, îşi au permanent atenţia îndreptată asupra
posibilităţilor pe care le oferă pentru eficienţa slujirii lor sacerdotale împreuna-slujire a credincioşilor
laici, prin exerciţiul tuturor drepturilor canonice ale lor, drepturi înţelese în sensul propriu, iar nu în
acela de simple concesii, pentru că întreaga lucrare mântuitoare a Bisericii nu a reprezentat şi nu poate
reprezenta niciodată o simplă bunăvoinţă clericală şi cu atât mai puţin o concesie clericală” (Pr. Prof.
Univ. Dr. Liviu Stan, Poziția laicilor în Biserica Ortodoxă, în „Biserica și Dreptul. Studii de Drept
Canonic Ortodox”, vol. IV, Sibiu 2013, p.230).
În acest sens, un exemplu concludent îl avem din Ardeal, de la anul 1700, unde majoritatea
credincioșilor și-a păstrat credința ortodoxă cu proprietăți cu tot, chiar dacă episcopul și majoritatea
preoților au acceptat uniatismul. Separarea credincioșilor ortodocşi de bunurile lor, de bisericile lor, nu
au putut-o face decât tunurile lui Bukow și toate celelalte persecuții.
În anul 1948, când credincioșii uniți au revenit la Biserica Ortodoxă, au revenit cu bunurile lor, și
tot la fel, când în anul 1990 s-a reînființat Biserica unită, greco-catolică, la atribuirea proprietăților
bisericești un rol esențial l-au avut credincioșii. Este adevărat că de aici s-au născut numeroase dispute,
dar ortodocșii au accentuat corect importanța deciziei credincioșilor. Practic disputa s-a purtat nu între
ortodocși și greco-catolici, ci între foști greco-catolici și actuali greco-catolici, ambele comunități
revendicând, pe drept cuvânt, același drept de proprietate asupra acelorași biserici sau bunuri.
Prin urmare, opinia că și comunitatea bisericească poate fi subiect al dreptului de proprietate
bisericească nu este în principiu corectă, dar totuși istoria bisericească ne arată că această opinie, în
anumite situații, s-a susținut și s-a apărat, deci că și ea are o parte de adevăr.
4. Cea de-a patra opinie susține ideea că subiect al dreptului de proprietate bisericească nu poate
fi decât statul. Prof. Iorgu D. Ivan afirmă că acestă concepție a fost introdusă de protestantism și de
doctrinele statelor moderne care exagerează principiul suveranității absolute a statului, dar o combate ca
idee greșită, argumentând că Biserica a posedat bunuri încă înainte de recunoașterea ei oficială, prin

2
edictul de la Milan (an. 313). Din legislația bizantină se vede clar că statul nu și-a împropriat bunurile
bisericești, dimpotrivă ele au fost favorizate prin diferite privilegii, de obicei prin scutiri fiscale. Este
adevărat că statul are un drept de control asupra tuturor proprietăților, dar asta nu poate duce la
concluzia că numai statul poate și trebuie să fie subiect al dreptului de proprietate bisericească.
Istoria bisericească și realitățile contemporane ne arată totuși că această opinie nu exclude
posibilitatea ca statul să ajungă subiect al dreptului de proprietate bisericească, prin diferite căi.
Exemplul cel mai concludent este Franța unde toate bisericile sunt proprietate a statului, care le pune la
dispoziția diferitelor culte religioase. Nu putem să spunem că acestă situație este bună sau rea, ci doar că
ea există. De altfel și la noi în țară există unele capele din spitale, orfelinate, școli, universități, unități
militare, penitenciare etc., care sunt proprietate a statului, dar care sunt puse la dispoziția Bisericii
Ortodoxe. Iată cum și ultima opinie că numai statul ar fi subiect al dreptului de proprietate bisericească
nu poate fi infirmată total, și ea are partea ei de adevăr.
In concluzia celor afirmate mai sus putem spune următoarele:
1. Cele patru opinii (teorii) cu privire la subiectul dreptului de proprietate bisericească nu au
valoare absolută, fiecare teorie poate fi combătută argumentat, dar în același timp, fiecare are o parte de
adevăr. De aceea, cu privire la această temă nu se poate formula o opinie canonică unanim acceptată.
Dacă o opinie se poate susține din punct de vedere juridic, nu are întotdeauna acoperire totală din punct
de vedere teologico-canonic, și invers. Această situație este firească pentru dreptul canonic, pentru că el
a avut menirea de a îmbrăca forme variabile, adaptabile situațiilor istorico-juridice prin care a trecut
Biserica.
Sfintele canoane nu pot fi confundate cu dogmele, de aceea și în privința subiectului dreptului de
proprietate bisericească nu se poate formula o opinie unanim acceptată sau general valabilă, atât în
istorie, cât mai ales în prezent, pentru că soluțiile canonice exclusiv administrative nu pot îmbrăca forme
dogmatice absolute. Este chiar o mare șansă, că Biserica are posibilitatea de a găsi un modus vivendi în
fiecare perioadă istorică prin care trece, că are această capacitate de adaptare fără a-și periclita învățătura
de credință și fără a-și încălca principiile canonice fundamentale.
2. Subiectul dreptului de proprietate bisericească indiferent cum a fost înțeles în timp și
indiferent de forma juridică de astăzi, trebuie să urmărească un singur lucru, și anume să ajute la
misiunea Bisericii sub toate aspectele ei, liturgică, catehetico-dogmatică, socială și canonică. Atunci
când subiectul dreptului de proprietate bisericească ajunge să împiedice misiunea Bisericii, înseamnă că
Biserica, prin autoritățile ei canonice, trebuie să se apere și să-și redefinească poziția ei în acest aspect.

3
 3. In sfintele canoane, cu privire la subiectul dreptului de proprietate bisericească, găsim un
singur principiu clar și inconfundabil: administrarea proprietății bisericești trebuie să se facă
transparent de episcopul canonic împreună cu toți clericii lui, cu posibilitatea participării mirenilor,
activitate de care este răspunzător în fața autorităților bisericești superioare, pentru a exclude orice
formă de abatere de la misiunea Bisericii(a se vedea, mai ales, canoanele 41 apostolic, 24 și 25
Antiohia).
4. In contextul actual, cu privire la subiectul dreptului de proprietate bisericească, fiecare
Biserică Ortodoxă locală are reglementări specifice, adaptate regimurilor juridice din fiecare țară.
Biserica Ortodoxă Română, după perioada comunistă în care dreptul de proprietate bisericească (și mai
ales dreptul de proprietate privată) a fost drastic mutilat, și-a refăcut propria legislație bisericească, în
conformitate cu noul regim juridic din România. În acest context doctrina canonică a Bisericii Ortodoxe
Române, pe baza tradiției canonice, ținând cont de legislația actuală, învață că subiectul dreptului de
proprietate bisericească este fiecare unitate bisericească locală, componentă a Bisericii Ortodoxe
Române (art. 40, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, 2008), căreia
i se recunoaște personalitatea juridică (art.41, Statut BOR). Toate proprietățile bisericești, indiferent de
titularul lor, formează patrimoniul unitar al Bisericii Ortodoxe Române (art. 169, Statut BOR).
Administrarea acestor proprietăți se face numai cu aprobarea autorităților bisericești superioare (art. 170,
par. 10, Statut BOR), în ideea unității, corectitudinii și transparenței acestor acte, ținând cont de
legislația civilă în vigoare și, mai ales, de nevoile comunității credincioșilor, spre mântuirea lor.
În felul acesta, putem spune că doctrina canonică a Bisericii noastre, concretizată în noua
legislație a Bisericii Ortodoxe Române,a valorificat partea de adevăr din fiecare opinie, cu privire atât la
subiectul dreptului de proprietate bisericească, cât și la administrarea averii bisericești, și anume:
- proprietatea bisericească are ca subiect (titular)oricare unitate de cult înzestrată cu
personalitate juridică, dar are și un caracter unitar, întrucât formează patrimoniul comun al Bisericii
Ortodoxe Române;
- comunitatea credincioșilor, deși nu poate fi subiect concret al dreptului de proprietate
bisericească, totuși joacă un rol fundamental în administrarea averiilor bisericești, fiindcă influențează
hotărâtor deciziile autorităților bisericești locale, care apoi sunt supuse aprobării autorităților bisericești
superioare, sub oblăduirea directă și transparentă a episcopului locului;
- proprietatea bisericească se folosește în vederea mântuirii credincioșilor, în funcție de
necesitățile liturgice, sociale, filantropice ale Bisericii, recunoscându-se prin aceasta că „al Domnului

4
este pământul și plinirea lui” (I Cor. 26, 10), deci că adevăratul și deplinul „proprietar” este numai
Dumnezeu;
- nu în ultimul rând, rolul statului în deținerea și administrarea bunurilor bisericești este
fundamental, pentru că legislația civilă și situația politică creează cadrul juridic al administrării
patrimoniului Bisericii, integrat în patrimoniul național.
Chiar dacă între subiectul dreptului de proprietate bisericească și administratorul averii
bisericești există diferențe juridice clare, totuși cele două noțiuni se află într-o interdependență foarte
strânsă, de multe ori se întâmplă că administratorul joacă un rol mai important decât titularul proprietății
bisericești. Toate acestea duc la concluzia, pe care vrem să o accentuăm aici, că opiniile cu privire la
subiectul dreptului de proprietate bisericească sunt relative, nu există o teorie absolută unanim acceptată,
ci o diversitate de concepții canonice concrete care țin cont de contextul istoric, de principiile
fundamentale canonice, de raportul titular-administrator, de regimul juridico-politic, de necesitățile
credincioșilor. Aici se vede rostul și importanța dreptului canonic în viața Bisericii, care elaborează și
concretizează aceste concepții, păstrând unitatea panortodoxă, iar canoniștii de multe ori trebuie să dea
dovadă de multă artă, în acord cu dictonul latin „jus este ars boni et aequi” (dreptul este arta binelui și
echității).

Bibliografie selectivă:
Andrei Șaguna, Compendiu de Drept canonic, Sibiu 1868;
I.S. Berdnicov, Curs de Drept bisericesc, București 1892;
Veniamin Pocitan, Compendiu de Drept bisericesc al Bisericii Ortodoxe, București 1898;
Dumitru Boroianu, Dreptul bisericesc, 2 vol., Iași 1899;
Nicodim Milaș, Dreptul bisericesc al Bisericii Orientale, București 1915;
Valeriu Moldovan, Curs elementar de Drept bisericesc comparat, Cluj 1930;
Iorgu D. Ivan, Bunurile bisericești în primele șase secole. Situația lor juridică și canonică, București
1937, reeditată la Editura Basilica a Patriarhiei Române, București 2014;
Liviu Stan, Mirenii în Biserică, Sibiu 1939;
Liviu Stan, Biserica și Dreptul. Studii de Drept Canonic Ortodox, 6 vol., Sibiu 2010-2015;
Petre Gheorghiu, Drept canonic, București 1942;
Valerian Șesan, Curs de Drept bisericesc universal, Cernăuți 1942;
Ioan N. Floca, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, 2 vol., București 1990;

5
Peter L’Huillier, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, Ed.Gnosis, București 2000;
Vlasios Phidas, Droit canon, Chambesy, Geneve 1998 (Ed.Trinitas, Iași 2008);
Richard Potz, Eva Synek, Orthodoxes Kirchenrecht, Verlag Plöchl, Freistadt 2014;
Mircea Florin Cricovean, Proprietatea în gândirea patristică, Arhiepiscopia Timişoarei, 2005;
Liviu-Marius Harosa, Bunurile temporale ale Bisericii. Regimul juridic al bunurilor aparținând
Bisericii, EdituraUniversul Juridic, București 2011;
Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române, Editura Institutului Biblic și de
Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București 2008;