Câteva reflecţii privind Legea Cultelor din România

Pr.Conf.univ.Dr. Irimie Marga,

Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sf. Andrei Şaguna” Sibiu

Legea fundamentală a oricărei ţări este, în mod indubitabil, Constituţia. Dar, imediat
după această lege, trebuie amintită Legea Cultelor, lege care reglementează viaţa religioasă într-
un stat. Între cele două legi s-ar putea vedea o legătură comparabilă cu legătura dintre trup şi
suflet. Constituţia defineşte statul, legăturile lui cu cetăţenii şi legăturile dintre cetăţeni, cu alte
cuvinte, cele privitoare îndeosebi la trup. Legea Cultelor defineşte, însă, modul de organizare a
vieţii religioase a cetăţenilor, deci are în vedere, în primul rând, sentimentul religios al
oamenilor, viaţa spirituală a sufletului lor. De aceea aceste două legi – Constituţia şi Legea
Cultelor – se află într-o strânsă legătură, chiar inseparabilă, aşa cum se află şi legătura dintre trup
şi suflet.
Mai mult, dacă moartea se defineşte ca separarea sufletului de trup, tot astfel separarea
spirituală a Constituţiei de Legea Cultelor, în sensul ignorării vieţii religioase a oamenilor,
înseamnă o moarte civilă a cetăţenilor unui stat. Această experienţă tristă s-a încercat în perioada
comunistă, când viaţa religioasă a oamenilor a fost lipsită de libertate deplină, a fost teoretic
interzisă, sentimentul religios a fost pus în culpă, a fost profund sufocat, de aceea şi cetăţenii au
simţit aceasta ca o moarte spirituală, denumită sugestiv prin „totalitarism”. Paradoxul este că
„totalitarismul” nu înseamnă viziunea totală sau deplină asupra omului (trup şi suflet), ci
îngrădirea totală a omului în exercitarea drepturilor lui fundamentale. Cu alte cuvinte,
„totalitarism” înseamnă dictatura insuficienţei, monopolul incompletului sau exclusivismul
filosofiei reducţioniste.
 Din fericire România s-a eliberat, începând cu anul 1989, de această patimă. Începutul s-a
făcut cu o nouă Constituţie democrată (1991, revizuită în 2003) care a redăruit oamenilor
drepturile fundamentale ale cetăţenilor şi libertatea spirituală a sufletului lor. Încununarea acestei
reveniri a românilor la statul de drept s-a atins în mod deplin atunci când s-a elaborat şi noua
Lege a Cultelor, în anul 2006. Elaborarea acestei legi a durat relativ mult (peste 15 ani), pentru
că încadrarea juridică a vieţii religioase a cetăţenilor este un proces deosebit de greu şi de
sensibil. La redactarea oricărei legi de felul acesta trebuie să se aibe în vedere foarte multe
aspecte, condiţii şi consecinţe, unele preponderent teoretice, altele practice, în aşa fel încât ea să
nu neglijeze pe nimeni şi să nu dăuneze nimănui. În acest context permiteţi câteva reflecţii de
ordin juridico-teologic.

Raportul dintre „lege” şi „sacru”

Pentru foarte mulţi oameni raportul dintre „lege” şi „sentimentul religios” este unul
contradictoriu, întrucât legea este văzută ca o regulă limitativă, în timp ce religiozitatea este
apreciată ca expresie a libertăţii depline, ce nu poate fi limitată din exterior. De aceea, cred ei, că
este o imposibilitate să reglementezi, să juridizezi, ceva ce nu poate fi reglementat. În fond,
problema acestui raport este veche cât omenirea.
O primă soluţie a ieşirii din această opoziţie conceptuală a fost dată de ideea sacralizării
legii, aşa se explică de ce legile cele mai vechi ale omenirii au avut un caracter sacru (Codul lui
Hammurabi, Legile lui Manu ş.a.), adică au fost văzute ca legi date direct de către divinitate. Prin
aceasta, conceptul de lege, ca regulă constrângătoare, s-a împăcat cu sentimentul religios, ca
manifestare a deplinei libertăţi. Aceasta a fost, poate, una dintre primele manifestări cultural-
sociale ale acelui „homo religiosus” definit de Mircea Eliade.
Toate legile omenirii care au urmat apoi, au rămas tributare acestei viziuni determinate de
sacru. Chiar dacă legea a început ulterior să fie dată numai de om, cel puţin actul legislativ a fost
văzut mereu ca un act influenţat de divinitate. Sigur că întrebarea fundamentală a urmat: „Care
divinitate?”. Aici răspunsul a fost şi este diferenţiat, accentul pe care-l păstrăm, de la Moise
încoace, este cel determinat de Revelaţie, de Dumnezeul adevărat, Care Se descoperă şi îl
mântuieşte pe om.
 Raportul dintre „lege” şi „drept”

Pe de altă parte, orice lege urmăreşte să creeze o stare (ordine) de drept. Întrebarea care
se naşte de aici este următoarea: Cine are prioritate, legea care creează starea de drept, sau
valoarea dreptului în sine care stă la baza elaborării legii? (Această întrebare se aseamănă cu
întrebarea: ce a fost întâi, oul sau găina?). Evident că toată antichitatea a pus valoarea dreptului
înaintea legii, ca normă sau regulă socială. Această ordine a fost determinată de viziunea asupra
originii sacre a dreptului, care duce la naşterea legii.
În „Instituţiile” lui Justinian se spunea: „Non ex regula jus summatur, sed jus quod este
regula facit”, adică „Dreptul nu rezultă din însumarea legilor, ci dreptul care (pre)există dă
naştere legii”. Este clar că la baza acestei concepţii stă credinţa creştină, cea care avea să ridice
dreptul roman, de la o filosofie practică, la perfecţiunea unui sistem civilizator şi culturalizator.
Această concepţie s-a păstrat până la Revoluţia franceză, când lucrurile s-au inversat, şi
anume întâi s-a pus legea, ca apoi, prin lege, să se creeze o ordine de drept independentă de orice
preconcepţii. Această schimbare s-a răspândit în întrega lume, dar nu pretutindeni. Până astăzi
există această luptă între concepţia veche „dreptul preexistent cauzează legea”, şi noua viziune
răsturnată, şi anume „legea creează noul drept, lipsit de preconcepţii”.
Un exemplu actual priveşte tocmai problema familiei. În concepţia veche, legile asupra
familiei se nasc din dreptul natural şi revelat asupra familiei, ca unire dintre un bărbat şi o
femeie, în timp ce, în viziunea nouă, post-modernă, dreptul eliberat de orice preconcepţie creează
noi legi, care lasă familia să se formeze după criterii noi, determinate de orientarea sexuală. Cum
spuneam, lupta dintre cele două concepţii nu se va încheia curând.

Raportul dintre „lege” şi „credinţă”

Când se foloseşte cuvântul „credinţă”, majoritatea se gândesc la credinţa religioasă. Dar

termenul de „credinţă” are o semnificaţie mult mai largă. În esenţă, „credinţa” înseamnă
acceptarea unui „adevăr” la care omul nu poate ajunge cu propriile forţe. Dar multe astfel de
„adevăruri” la care ajunge omul nu au caracter religios, de aceea principiul credinţei are un
spectru foarte larg, care depăşeşte sfera religioasă. În matematică, de exemplu, astfel de
„adevăruri” sunt numite „axiome”, iar în fizică întâlnim numeroase „teorii”, unele chiar
contradictorii.
Iată de ce, filosofic vorbind, omul care mărturiseşte o credinţă religioasă nu poate fi
subapreciat faţă de cel care dezvoltă o teorie nedemonstrată total. Ideea de a desconsidera omul
ca fiinţă religioasă este o idee total depăşită. Această opinie, din fericire, a fost împărtăşită şi de
autorii Legii Cultelor din România, atunci când s-a prevăzut că „statul este neutru faţă de orice
credinţă religioasă sau ideologie atee” (art. 9, par. 1).
Din nefericire, nu puţine au fost tendinţele care au căutat, şi mai caută, să ridice ateismul
deasupra credinţelor religioase (mă refer, în special, la disputa privind ora de religie în şcoală).
Ateismul are, în principiu, şi el o formă de credinţă, într-o altă structură mai mult sau mai puţin
logică. Dar, în esenţă, legea trebuie să rămână echidistantă faţă de orice formă de credinţă,
religioasă sau nereligioasă, şi această viziune nouă a fost împărtăşită şi de Legea Cultelor din
România.

Apariţia Legii Cultelor în anul 2006 a însemnat momentul maturizării spirituale a

societăţii româneşti. Evident că Legea Cultelor nu poate pretinde vreun caracter „sacru”, dar a
cultivat respectul faţă de „sacru”, faţă de credinţele religioase şi drepturile fundamentale ale
omului. Ea nu a creat nici un alt sistem de valori, ci a căutat să legifereze vechile tradiţii
româneşti, ale „înţelegerii şi respectului reciproc” (art. 13, par. 1). Legea Cultelor din România
nu a desconsiderat nici o credinţă religioasă, nu a supraevaluat nici un cult sau ideologie atee, şi
nici nu a introdus vreo religie de stat (art. 9, par. 1). Viziunea şi structura pe care a adoptat-o
legislatorul român au făcut din această lege, una dintre cele mai bune din întreaga lume.
În cei 10 ani care s-au scurs de la apariţia ei, cultele, asociaţiile şi grupările religioase au
simţit efectele benefice ale aplicării acestei legi în societatea românească. Acesta este şi motivul
pentru care, serbarea apariţiei Legii Cultelor în România este mai mult decât binevenită.
Bibliografie selectivă:
IRIMIE MARGA, Teologia Dreptului Canonic Ortodox, în vol. „Statutul actual pentru
organizarea şi funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române. Tradiţie şi înnoire. Simpozion
internaţional, Caransebeş, 6-8 octombrie 2015”, Presa Universitară Clujeană, şi Editura
Episcopiei Caransebeşului, Cluj-Napoca 2016, p.128-144.
LIVIU STAN, Ontologia iuris, Sibiu 1943;
LIVIU STAN, Biserica și Dreptul. Studii de Drept Canonic Ortodox, Editura Andreiana, Sibiu, 6
vol., 2010-2015;
EUGENIO CORECCO, Theologie des Kirchenrechts. Metodologische Ansätze, Paulinus-Verlag
Trier, 1980;
PIERRE L‟HUILLIER, L’Esprit du droit canonique orthodox, în “Mesager de l„Exarchat du
Patriarcat Russe en Europe Occidentale“, Paris, 1964, nr. 46-47, p. 108-119;
PETER L‟HUILLIER, Dreptul bisericesc la sinoadele ecumenice I-IV, Ed. Gnosis, București
2000;
IOAN N. FLOCA, Drept canonic ortodox, legislație și administrație bisericească, București, 2
vol., 1990;
VLASIOS PHIDAS, Droit canon, Chambesy, Geneve 1998 (Ed.Trinitas, Iași 2008);
RICHARD POTZ, EVA SYNEK, Orthodoxes Kirchenrecht, Verlag Plöchl, Freistadt 2014;
NICODIM MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoțite de comentarii, Arad, 4 vol., 1930-
1936;
Filocalia, Sibiu, vol.1, 1947;
MIRCEA DJUVARA, Precis de filosofie juridică, Tipografia ziarului „Universul”, București
1941 ;
EUGENIU SPERANŢIA, Introducere în filosofia dreptului, Tipografia Cluj, 1946 ;
GIORGIO DEL VECCHIO, Lecții de filosofie juridică, Editura Europa Nova, București 1993;
ION CRAIOVAN, Filosofia dreptului, Editura Pro Universitaria, București 2012;