BAZELE BIOLOGICE ALE COMPORTAMENTULUI

NOȚIUNI DE GENETICĂ A COMPORTAMENTULUI

Domeniul geneticii comportamentale studiază implicațiile bagajului genetic și ale

mediului în conturarea comportamentului uman.
Primele studii realizate sistematic, datează din secolul al XIX-lea și aparțin
antropologului englez Sir Francisc Galton (1822-1911), care a folosit pentru prima dată gemeni
în cercetările sale, utilizând metode statistice de analiză în evaluarea magnitudinii influenței
genetice.
Cercetările de genetică ale comportamentului se axează pe studiul gemenilor (monozigoţi
şi dizigoţi) crescuţi în condiţii de mediu similare sau diferite, pe studiul adopțiilor sau pe studii
combinate. Acestea încearcă să identifice riscul familial de apariție al tulburărilor psihice, relaţia
dintre anomaliile cromozomiale şi bolile mentale sau comportament, precum și riscul familial
de apariție al anumitor comportamente. Toate cercetările au demonstrat că dezvoltarea psihică
implică, atât participarea eredităţii, cât şi a mediului.
Scopul geneticii comportamentale este de a identifica gene specifice responsabile de
apariția unor boli psihice sau a unor trăsături comportamentale. Genele codifică sinteza unor
proteine care deţin diferite roluri în cadrul proceselor biochimice şi fiziologice.
Genotipul uman reprezintă constituţia genetică a individului, totalitatea genelor pe care le
posedă el, iar fenotip este expresia genotipului prin interacţiunea cu mediul.
Similitudinile de comportament observate la gemeni sunt cele care au stârnit interesul
pentru acest domeniu al geneticii. S-a observat ca majoritatea trăsăturilor comportamentale sunt
poligenice ceea ce face dificilă izolarea genelor responsabile de un singur comportament.
După descoperirea unor markeri genetici ai unor boli psihice, majoritatea cercetărilor
geneticii comportamentale s-a axat pe studiul genelor care generează predispoziția spre boală
psihică (autism, ADHD, schizofrenie, tulburarea afectivă bipolară, tulburarea depresivă, boala
Alzheimer). În același timp, s-au derulat cercetări care inverstigau și transmiterea la omul sănătos
a unor comportamente cu risc pentru sănătate.

1
 Cum studiază cercetătorii implicațiile factorului genetic în determinismul
comportamentului?
Ex. Comportamentul agresiv

Studii pe gemeni
Studii pe adopții Concordanța genetică la gemenii
Separă efectul genelor de cel al monozigoți este de 100%, iar la cei
mediului dizigoți de 50%.
Dacă este o corelație în Dacă rata de concordanță este mai
comportamentul agresiv între copii mare la MZ comportamentul are
adoptați și parinții lor biologici atunci componentă genetică.
comportamentul are o componentă
genetică.

Studiază atât trăsături comportamentale, cât și riscul de

aparitie al unor tulburări psihice (anxietate, depresie,
tulburări de personalitate, tulburări psihotice, etc.).

Gradul de similaritate genetică și mediul postnatal pot

explica variația diferită a unei trăsături atunci când se
compară perechi de gemeni monozigoți și dizigoți.

Au condus la dovezi că toate comportamentele și toate

Studii pe gemeni
formele de psihopatologie sunt influențate atât de
factorii genetici, cât și de factorii de mediu.

Metoda este considerată insuficientă pentru

caracterizarea influenței geneticii asupra
comportamentului uman, deoarece numărul de subiecți
pentru acest tip de studii este relativ mic.

2
 Relația dintre tipul de corelație în studiile pe gemeni și factorii genetici/ de
mediu în determinismul comportamentului

Concordanța la gemenii monozigoți este mai Comportamentul este parțial datorat

mare decat la cei dizigoți factorului genetic
Concordanța la gemenii monozigoți este Comportamentul este în întregime datorat
similară cu cea a gemenilor dizigoți mediului înconjurător
Concordanta la gemenii monozigoți este de Comportamentul este în totalitate datorat
100% factorului genetic
Concordanța la gemenii monozigoți este Comportamentul este parțial datorat
semnificativ mai mică de 100% mediului înconjurător

Urmăresc comportamentul rudelor separate luând în

considerare atât familia genetică, cât şi pe cea adoptivă.
Au rol în evidenţierea comparativă a efectelor geneticii şi
ale mediului înconjurător.
Pentru a estima similarităţile datorate mediului se
compara persoane care locuiesc împreună, dar neînrudite
genetic (părinţii adoptivi şi copilul adoptat).
Dacă proporţia părinţilor naturali care au boala depăşeşte
proporţia părinţilor adoptivi care au boala  factorul
Studii pe adopții genetic este mai important.
Dacă proporţia copiilor naturali care au boala o depăşeşte
pe cea a copiilor adoptaţi factorul genetic este mai
important.
Include și studiile pe copii care nu sunt înrudiți biologic,
dar cresc împreună (instituționalizare)
Au avantajul unui număr mai mare de subiecți.

3
 Relația dintre tipul de corelație în studiile pe adopții și factorii genetici/de mediu în
determinismul comportamentului

Corelația cu părinții adoptivi este mai mare Comportamentul este parțial datorat mediului
decât corelația cu părinții biologici înconjurător
Corelația cu părintii adoprivi este mai mică Comportamentul este parțial datorat factorului
decât corelația cu părinții biologici genetic

Studiază influența factorilor genetici și de

mediu asupra comportamentului.

Sunt axate pe compararea perosoanelor care

Studii bazate pe gemeni și adopții
au în comun material genetic cu persoane care
au mai puțin material genetic în comun în
aceleași condiții de mediu.
Studiază cât de similari sunt gemenii crescuți
împreună versus gemenii crescuți separat.
Studiază cât de similari sunt gemenii
crescuți separat versus copiii adoptați și
crescuți împreună.
Studiază cât de similari sunt gemenii crescuți
separat, respectiv copiii adoptați, cu părinții
lor biologici versus adoptivi.

4
 Genetica tulburărilor psihice

Tulburările psihice majore dispun, în general, de un determinism multifactorial. Astfel,

tulburări precum schizofrenia, tulburările afective, tulburările de personalitate, tulburările
anxioase, tulburarea obsesiv-compulsivă, alcoolismul, etc. au un substrat etiologic genetic, dar
ele nu se transmit conform principiilor clasice mendeliene, ci se transmit sub forma unei
predispoziţii genetice la care se adaugă influenţa factorilor ambientali.
Factorii genetici in schizofrenia
Studiile familiale, de adopții și pe gemeni, care au cercetat apariția acestei boli, au arătat
o anumită agregare familială a acesteia și o vulnerabilitate crescută la apariția ei, funcție de
numărul persoanelor bolnave din interiorul familiei, dar mai ales de gradul direct de rudenie cu
persoana bolnavă.
Studiile efectuate asupra rudelor pacienților cu schizofrenie au arătat că:
• cel mai mare risc de a dezvolta schizofrenia se întâlneşte la copiii cu ambii părinţi
cu schizofrenie (45-50%).
• rudele de gradul I ale pacienților cu schizofrenie au un risc de a dezvolta boala de
aproximativ 6-12%.
• rudele de gradul II ale pacienților cu schizofrenie au un risc de a dezvolta boala de
aproximativ 2-6%.
• rudele de gradul III prezintă un risc de apariţie a bolii de aproximativ 2%.
• concordanța între frați este de aproximativ 45% pentru gemenii monozigoți și
de aproximativ 15% pentru gemenii dizigoti, ceea ce arată o contribuție semnificativă a
factorului genetic.
Riscul de a dezvolta schizofrenie absolut întâmplator este de aproximativ 1% în populația
generală.
Studiile de adopție subliniază și ele câteva aspecte:
• între copii născuți din parinți cu schizofrenie și adoptați de părinți sănătoși s-au găsit
un număr mai mare de pacienți cu schizofrenie decât între copiii născuți din părinți
sănătoși psihic și adoptați de familii sănătoase.
• printre copiii adoptați de părinți cu schizofrenie, copii născuți la rândul lor de părinți
cu schizofrenie se menține o rată crescută a bolii.
5
 • între copii născuți din părinți sănătoși și adoptați de părinți cu schizofrenie rata a
fost aproape naturală.

Factorii genetici în tulburarea depresivă

Primele studii genetice ale tulburărilor de dispoziție au fost efectuate cu mai mult de 70 de
ani în urmă și au inclus evaluarea ratelor de concordanță pentru gemenii monozigoti și dizigoți.
Tulburarea depresivă majoră este o boală psihică cu niveluri ridicate de morbiditate și
mortalitate. În ciuda cercetărilor intensive din ultimele câteva decenii, bazele neurobiologice și
fiziopatologice ale tulburărilor depresive rămân necunoscute pe deplin. Factorii genetici joacă un
rol important în dezvoltarea tulburarilor depresive, după cum indică studiile pe familii, pe gemeni
și pe adopții, și pot dezvălui informații importante despre mecanismele bolii.
Heritabilitatea este procentul care explica ce proporție din varianta unei trasături în cadrul
unei populații este determinata de materialul genetic în comparatie cu alți factori, cum sunt cei de
mediu.
Studiile pe gemeni sugerează o heritabilitate de 40% până la 50% în tulburarea depresivă,
iar studiile familiale indică o creștere de 2 până la 3 ori a riscului de a dezvolta depresie în rândul
rudelor de gradul întâi. Acest grad de agregare familială, asociat cu heritabilitatea ridicată din
studiile pe gemeni, a generat optimismul că tehnicile genetice ar putea evidenția gene care
influențează substanțial riscul de apariție al tulburării depresive.

Factorii genetici în tulburarea afectivă bipolară

Heritabilitatea tulburării bipolare pe baza ratelor de concordanță în studiile pe gemeni a
fost estimată între 60% și 80%. Au fost sugerate estimări ușor mai scăzute ale riscului genetic pe
baza studiilor de familie. Chiar dacă această dovadă a factorilor de risc genetic este convingătoare,
majoritatea clinicienilor susțin că un istoric familial pozitiv al tulburării bipolare nu este de fapt
foarte comun în practica clinică de zi cu zi.
Pe lângă factorii de risc genetici, factorii de mediu și cei sociali joacă un rol semnificativ
în apariția tulburării bipolare.
S-a observant că rudele de gradul I ale unei persoane diagnosticate cu tulburare bipolară I sau
II prezintă un risc crescut de depresie majoră. Cercetările științifice arată că riscul de apariție al
tulburărilor afective la rudele celor cu tulburare bipolară crește în funcție de numărul de persoane
diagnosticate din cadrul familiei.

6
 Factorii genetici în comportamentul antisocial și violent
S-a demonstrat faptul că între rudele subiectului cu comportament antisocial există o
incidență crescută a deviațiilor comportamentale. Studiile copiilor adoptați arată o incidență
ridicată a comportamentelor antisociale la cei cu părinți biologici antisociali, dar crescuți
în mediu de adopție normal.
Cercetările făcute în instituțiile penale au evidențiat frecvența mai mare bărbaților cu
cariotip 47XYY decât în populația generală, acest fapt acreditând ideea că acest cromosomY
suplimentar ar putea fi purtătorul genelor implicate în comportamentele antisociale. O condiție
favorizantă este nivelul intelectual mai redus al acestor bărbați față de cei cu cariotip normal.
În determinarea comportamentului antisocial sunt implicați pe lângă factorul genetic și
fondul anatomo-biologic și factorii de mediu psiho-social. Gradul influenței mediului depinde
de evenimentele majore survenite precoce sau tardiv în copilărie, precum: absența sau
întreruperea îndelungată a îngrijirii materne, familie dezmembrată, conflicte intrafamiliale,
alcoolism, etc.
Două mutaţii genetice au fost asociate cu dezvoltarea comportamentelor infracţionale
violente; cele două gene mutante sunt MAOA şi CDH13. Gena MAOA coordonează sinteza unei
enzime (monoamino oxidaza) care intervine în eliminarea unor neurotransmiţători precum
dopamina. Diminuarea nivelului de activitate al acestei enzime în forma mutantă a genei a fost
asociată cu riscul de a deveni delincvent.
Gena NDH13 a fost implicată la rândul ei în tulburările neuropsihiatrice care ţin de
controlarea impulsivităţii.
Studiile familiale arată că personalitatea antisocială se transmite în familie,
transmiterea fiind determinată mai degrabă de factorii genetici decât de factorii de mediu.
Este general acceptat faptul că de la adolescenţă la maturitate, în cazul personalitatii
antisociale influenţa factorilor genetici creşte în timp ce cea a factorilor de mediu scade.
Factorii genetici în comportamentul consumului de alcool
Modelul comportamental al comsumului de alcool este moștenit, fiind identificați mai
mulți markeri genetici. Argumentele care susțin această teorie se referă la faptul că riscul
alcoolismului este de 3-4 ori mai mare la rudele de gradul I ale alcoolicilor, comparativ cu
cei care nu au rude dependente de alcool. Studii de adopție au arătat că în cazul copiilor

7
 alcoolicilor, care sunt adoptați de familii fără risc șansa apariției bolii rămâne crescută de până
la patru ori.
Prevalența alcoolismului este mai mare la gemenii monozogoți decât la cei dizigoți,
sugerând astfel componenta genetică.
Studiile de genetică moleculară care au utilizat markeri AND au găsit o relație
semnificativă între alela minora A1 a locusului receptorului dopaminergic D2 și forma severă a
alcoolismului, la 69% din 35 de subiecți alcoolici, a căror masă cerebrală a fost studiată post-
mortem, față de 20% la subiecții normali.
Ratele diferite ale eliminării alcoolului pot fi legate de polimorfismul genetic al unor
sisteme enzimatice. Alcool-dehidrogenaza (ADH) este codificată pe cinci locusuri diferite pe
cromozomul 4. Indivizii cu izoenzime diferite ale ADH au rate diferite de eliminare ale
alcoolului. Alcoolul este metabolizat de către citocromul microzomal P450-II-E1. Acetaldehida
rezultată este le rândul ei metabolizată la acetat de către aldehid-dehidrogenaza (ALD). Aceasta
este codificată de patru locusuri diferite aflate pe cromozomi diferiți. ALDH2, principala enzimă
mitocondrială este responsabilă pentru majoritatea oxidării aldehidelor. Heterozigoții pentru
gena ALDH2 au un metabolism mai slab al acetaldehidei și se află în categoria de risc crescut
pentru boală hepatică alcoolică.
Factorii genetici în comportamentul suicidar
Comportamentul autolitic are un determinism multifactorial ce implică nivele de
vulnerabilitate variate. Riscul de suicid este rezultul interferenței mai multor factori de
vulnerabilitate ce acționează în momente diferite ale dezvoltării ontogenetice.
În cadrul acestora nivelul neurobiologic ocupă poziția centrală implicând, vulnerabilitatea
genetică, biologică și biochimică cu rol determinant-nivelul primar de vulnerabilitate.
Vulnerabilitatea cognitivă, psihologică și socială au un rol favorizant aleator și se constituie ca
vulnerabilitate secundară.
Studiile pe familii, studiile comparative pe gemeni monozigoți și dizigoți și studiile pe
adopții trasează ideea existenței unei vulnerabilități genetice pentru comportamentul suicidar.
Factorul genetic se supozează a fi independent față de markerii genetici presupuși a cauza alte
boli psihice, în special depresia.

8
 Diminuarea transmisiei serotoninergice pare a fi semnificativ corelată cu suicidul violent
și comportamentul antisocial, având un puternic determinism genetic argumentat prin
antecedentele familiale pozitive pentru comportament antisocial si suicid.
Multe studii remarcă o acumulare familială a tentativelor de suicid și a suicidului
finalizat. Riscul statistic pentru rudele subiecților care au comis tentative de suicid este de
patru ori mai mare.
Este important de menționat pentru argumentarea implicației factorului genetic în
comportamentul suicidar și un studiu efectuat în Pennsylvania, realizat pe familii Amish, pe
parcursul a 100 de ani. Autorii au înregistrat un număr de 26 de sinucideri, provenite în marea
lor majoritate din rândul a 4 familii, familii caracterizate și printr-o incidență crescută a
tulburărilor de dispoziție.
Factorii genetici în comportamentul alimentar
Tulburările comportamentului alimentar sunt condiții complexe, care apar dintr-o
combinație de lungă durată a factorilor genetici, psihologici, comportamentali și sociali.
Anorexia nervoasă
Reprezintă reducerea severă a consumului de alimente având ca scop scăderea ponderală
riscantă.
Există un risc crescut de anorexie nervoasă printre rudele biologice de gradul I ale
indivizilor cu această tulburare. Un risc crescut de tulburări afective a fost constatat, de
asemenea, printre rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu anorexie nervoasă, în special la
rudele indivizilor cu tipul de mancat compulsiv/purgare. Studiile asupra anorexiei nervoase pe
gemeni au constatat rate de concordanţă pentru gemenii monozigoţi semnificativ mai crescute
decât cele pentru gemenii dizigoţi.
Bulimia nervoasa
Bulimia nervoasă se caracterizează prin episoade recurente şi frecvente de
supraalimentare, pacientul consumând cantităţi neobişnuit de maride alimente într-un interval de
timp foarte scurt. De subliniat este apariţia unui sentiment de lipsă de control în cadrul acestor
episoade.
Diverse studii au sugerat o frecvenţă crescută a bulimiei nervoase, a tulburărilor afective
și a abuzului și dependenţei de substanţă la rudele biologice de gradul I ale indivizilor cu bulimie
nervoasă.

9
 NOȚIUNI DE NEUROANATOMIE

Principalele structuri anatomice cerebrale cu rol în comportament

Există o mare diversitate a structurilor anatomice cerebrale implicate în comportament.

Orice comportament reprezintă rezultatul unor interacțiuni complexe neurofiziologice și
biochimice ce implică întregul cortex cerebral.
Reacţiile comportamentale se bazează pe legătura reflexă dintre centrii nervoşi senzitivi,
care recepționează informaţiile de la stimulii externi şi le trimit sistemului nervos central care
are rolul de a analiza, interpreta și elabora un plan de execuție pe care îl transmite centriilor
motori care sunt răspunzători de execuția actului.
Într-o accepţiune foarte largă, prin comportament înţelegem orice reacţie la un stimul.
Din această perspectivă, la conturarea și manifestarea unui comportament contribuie
următoarele componente:
Cognitivă: constă în prelucrările informaţionale declanşate de stimulul recepționat cu
activarea anumitor informaţii din memorie, elaborarea unor planuri de acţiune, generarea unor
soluţii, stabilirea unor scopuri etc.
Biologică: constă în reacţiile fiziologice ale organismului, secundar activării sistemului
nervos central vegetativ, cu modificări ale ritmului cardiac şi ale tensiunii arteriale, modificări ale
ritmului şi amplitudinii respiraţiei, ale conductanţei electrice a pielii, a reacţiilor gastro-intestinale
etc., reacții ce acompaniază manifestarea comportamentală.
Subiectivă: constă în totalitatea reacţiilor emoţionale determinate de percepţia şi
interpretarea stimulului, ce însoțesc comportamentul.
Motorie: constă în ansamblul manifestărilor externe (elementele de mimică, gesturile,
reacţiile verbale etc.) prin care se exteriorizează comportamentul propiu-zis.
Creierul reprezintă centrul de control al organismului uman, fiind esențial pentru
funcționarea corespunzătoare a acestuia. El face parte integrantă dintr-o rețea, care include măduva
spinării și nervii periferici.
Înțelegerea bazelor neuroanatomice ale comportamentului se extinde dincolo de
identificarea regiunilor creierului care sunt asociate cu o anumită conduită. Comportamentul este,

10
de asemenea, dependent de rețele neuronale complexe, care sunt influențate de neurotransmitățori
cerebrali, unii răspândiți în zone specifice ale creierului, iar alții regăsindu-se ubicuitar.

Fig. Principalele structuri anatomice implicate în comportamentul uman

Lobul frontal

Lobul parietal

Lobul occipital

Lobul temporal

Sistemul limbic Cerebelul

Trunchiul cerebral

LOBUL FRONTAL

Lobul frontal este considerat centrul de control al emoțiilor, gândirii și sediul personalității
umane. Are atât rol cognitiv, cât și motor. Cortexul frontal controlează motricitatea voluntară fină,
orientarea către un anumit obiect din spațiu, iar polul sau prefrontal este implicat în procesarea
cognitivă superioară necesară rezolvării de probleme (planificare, deliberare, luare de decizii,
monitorizarea rezultatelor).

11
 FUNCȚIILE LOBULUI FRONTAL
Gândire
Planificare
Limbaj
Memorie
Controlul impulsurilor
Rezolvare de probleme
Judecată, raționament analitic și
critic
Afectivitate
Funcționare motorie
Spontaneitate și inițiativă
Comportament sexual
Comportament social

FUNCȚIILE CORTEXULUI PREFRONTAL

DORSO-LATERAL MEDIAL ORBITO-FRONTAL
Gândirea abstractă Motivație Controlul impulsivității
Rezolvare de probleme
Memorie

Lobii frontali sunt extrem de vulnerabili la leziuni datorită amplasării lor în partea
anterioară a craniului, apropierii de osul sfenoid și dimensiunii mari. Studiile RMN au arătat că
zona frontală este cea mai frecventă regiune lezată, rezultând leziuni cerebrale traumatice ușoare
până la severe.

12
 LEZAREA LOBULUI FRONTAL
Afectarea gândirii, judecății,
planificării
Dificultăți în rezolvarea problemelor
Tulburări ale limbajului
Tulburări de control al impulsurilor
Afecrarea controlului emoțional
Pierderea initiațivei și interesului
Tulburări motorii
Comportament agresiv
Comportament inhibat
Comportament sexual inadecvat

Cazul Phineas Gage (1848)

Phineas Gage a fost un muncitor într-o echipă de construcții feroviare, ce a rămas în istoria
medicinii ca supraviețuitor al unui accident, în care i-a fost distrus o parte din creier. În contextul
unei explozii, o tijă de fier i-a pătruns prin obrazul stâng, penetrându-i masa cerebrală şi ieşind
prin partea superioară a craniului. Explozia a fost atât de puternică încât tiija a fost proiectată la 25
de metri distanţă.
Cazul său a intrat în istorie deoarece pentru prima dată, dovezile empirice sugerau că
există o legătură între comportamentul unei persoane şi traumatismele cerebrale. Distrugerea
lobului prefrontal a dus la o schimbare radicală a personalităţii, cazul său fiind primul indiciu
asupra faptului că multe tulburări de comportament sunt generate de disfuncţionalităţi ale lobului
frontal.
În anul 1994, neurologul Damasio a realizat o reconstrucţie video a creierului lui Gage,
demonstrând că partea cea mai afectată a creierului a fost cortexul prefrontal.
Studii ulterioare, efectuate la pacienţii cu traumatisme craniene ce afectau preponderent
cortexul prefrontal, au arătat că aceştia, deși puteau descrie comportamentul potrivit în diferite
situaţii sociale, atunci când se aflau într-o situație propriu-zisă manifestau un comportament
nepotrivit, ce avea ca scop satisfacerea imediată a dorinţelor.

13
Etapele formării unui comportament

Unul dintre cele mai importante roluri ale cortexului prefrontal este implicarea în funcțiile
executive care presupun deliberare, decizie, planificare pe etape, inițiere, anticiparea consecințelor,
monitorizarea răspunsului și perseverare. Decizia privind adoptarea unui anumit comportament se
ia după o deliberare prealabilă între mai multe opțiuni disponibile. Acestea pot fi automate
(comportamentul impulsiv) sau elaborate, funcție de contextul prezent și de posibilele consecințe
din viitor. Cu cât nivelul de inteligență și imaginația sunt mai bogate cu atât gama opțiunilor
comportamentale este mai bogată. Deliberarea ține cont de varietatea răspunsurilor, de momentul
actual (nevoi, dorințe, interese, curiozități), dar și de potențialele consecințe pozitive sau negative
ale comportamentului asupra persoanei sau a celor din jur. După luarea deciziei este necesar un
plan de acțiune, care dacă persoana s-a mai confruntat cu situația respectivă, este disponibil sub
forma unui plan preexistent și adesea automatizat. Dacă situația este una nouă este necesar un plan
nou care urmează a fi pus ulterior în acțiune și exteriorizat sub forma unui comportament.

Consecințele lezării lobului frontal asupra comportamentului

În sindromul frontal este frecvent și sever afectată capacitatea de anticipare-planificare a

activității. La bolnavii cu leziuni ale lobului frontal din emisferul dominant, etapele orientării și
analizei prealabile a sarcinii sunt deficitare. Aceste perturbări ale funcțiilor executorii se traduc în
plan clinic printr-un comportament care își pierde caracterul adecvării situaționale, devenind
stupid, motiv pentru care a fost denumit comportament moriatic (prostesc, nebunesc).
În general, bolnavii cu sindrom frontal sunt puternic afectați în ceea ce privește relațiile
sociale. Relațiile lor interpersonale devin lipsite de selectivitate și finalitate, iar sistemul
răspunderilor și îndatoririlor familiale, profesionale, sociale este puternic dezorganizat.
Capacitatea de autocenzură dispare, iar pacientul devine dezinhibat în plan instinctual (alimentar-
bulimie, sexual- bancuri nepotrivite, comportament indecent) și în planul conduitei sociale (acte
antisociale). La aceste simptome se asociază disfuncții cognitive (afectarea atenției, memoriei,
judecății, raționamentului și discernământului).

14
 LOBUL PARIETAL

Lobul parietal este implicat în integrarea informațiilor provenite de la propriului corp cu

cele provenite din mediul înconjurător, în vederea stabilirii orientării în spațiu. Are rol în
procesarea sensibilității tactile, termice, dureroase și proprioceptive, dar și în orientarea în spațiu,
aprecierea distanțelor și a dimensunilor. Împreună cu lobul frontal și temporal, lobul parietal are
rol dominant în mecanismul de integrare a proceselor cognitive superioare (reprezentarea,
imaginația și gândirea).

FUNCȚII

Procesarea sensibilității corporale

(tactilă, termică și dureroasă)
Procesarea sensibilității
proprioceptive (poziția părților
corpului în spațiu)
Stabilirea relațiilor spațiale
Percepția vizuală
Coordonarea motorie
Cogniție, raționament
Abilitatea de a citi
Abilitatea de a rezolva probleme
matematice
Limbajul vorbit și scris
Imaginație și creativitate
Procesarea emoțiilor

Tulburările produse de lezarea acestui lob sunt complexe și depind de localizarea,

profunzimea și întinderea leziunii. Ele constau în:
1)Tulburări ale sensibilității
2)Tulburări ale orientării în spațiu
3)Tulburări ale operațiilor logico-gramaticale
4)Tulburări ale operațiilor de calcul

15
 5)Tulburări de echilibru, vizuale, de gust și trofice

Dificultăți în interpretarea obiectelor prin atingere

Inabilitatea de a recunoaște și de a localiza părțile corpului
LEZAREA LOBULUI Inabilitatea de a executa mișcări precise
PARIETAL Incapacitatea de a diferenția stânga de dreapta
Dificultăți de orientare spațială
Dificultăți în coordonarea motorie
Afectarea abilității de a citi
Afectarea abilității de a scrie(agrafie)
Dificultăți în rezolvarea problemelor matematice (acalculie)
Afectarea percepției vizuale

LOBUL TEMPORAL

Lobul temporal integrează analizatorii ce deservesc sensibilitatea olfactivă, auditivă și

vizuală. Structurile subcorticale ale lobului temporal includ: cortexul limbic, amigdala și
hipocampul. Este, de asemenea, implicat în procesarea emoțională și în memorie.

16
 FUNCȚIILE LOBULUI TEMPORAL
Procesarea informațiilor auditive
Procesarea informațiilor vizuale
Procesarea informațiilor olfactive
Memorie
Procesarea emoțională
Este implicat în recepționarea și interpretarea informațiilor
auditive; la acest nivel se găseste cortexul auditiv primar.
Acesta primește informații senzoriale de la ureche, iar
ulterior zonele auditive secundare prelucrează informațiile.
Are rol în interpretarea sensului stimulilor vizuali și în
recunoașterea obiectului. Partea ventrală a cortexului
temporal este implicată în procesarea vizuală complexă a
stimulilor de tip față sau scenă.
Este responsabil de identificarea și recunoașterea
informațiilor olfactive
Are rol în codificarea memoriei pe termen lung. Partea
medială a lobilor temporali include hipocampul care are rol
esențial în memoria de stocare, iar afectarea acestei zone
determină pierderea abilității de a reține informații noi.
Amigdala, care este situată în profunzimea lobului
temporal este implicată în emoții, și în stabilizarea
dispoziției.

LEZAREA LOBULUI TEMPORAL

Tulburări de auz Surditate, iluzii, halucinații
Tulburări de echilibru Vertij, ataxie
Tulburări de gust și miros Iluzii și halucinații olfactive și gustative
Tulburări de vedere Hemianopsie, afectarea memoriei vizuale
Tulburări de limbaj Tulburări de vorbire de tip afazie receptivă
Tulburări de memorie Tulburări ale memorie recente și ale momoriei
de lungă durată
Tulburări ale comportamentului alimentar
Tulburări ale comportamentului sexual

17
 LOBUL OCCIPITAL

Lobul occipital este specializat pe un singur tip de sensibilitate și anume, sensibilitatea

vizuală. Datorită localizării sale în partea posterioară a creierului este mai puțin vulnerabil la
leziuni.

Principala funcție a lobului occipital este în procesarea, integrarea și interpretarea

stimulilor vizuali. Lezarea lobului occipital determină tulburări ale vederii: hemianopsie, cecitate,
anosognozie, iluzii, halucinații, dificultăți în direcționarea voluntară a privirii.

SISTEMUL LIMBIC

Sistemul limbic este un complex de integrare a informațiilor somatice, vegetative și

olfactive, intervenind în adaptarea comportamentului primar (de nutriție, de reproducere, matern,
de apărare), în activitatea emoțională și în procesul de memorare. Sistemul limbic este în mod tipic
împărțit în două categorii : structurile subcorticale și structurile corticale.

18
 Cele mai importante structuri ale sistemului limbic sunt reprezentate de: talamus,
hipotalamus, amigdala cerebrală și hipocampul. Hipocampul și nucleul amigdalian constituie
canale de acces ale informațiilor către sistemul limbic, iar eferențele acestor structuri sunt destinate
predominant hipotalamusului, centrul vegetativ al sistemului limbic. Propagarea informațiilor este
unidirecțională, și anume dinspre sistemul limbic spre cortexul cerebral.

Pricipalele structuri ale sistemului limbic

FUNCȚIILE SISTEMULUI LIMBIC

Talamusul Rol senzorial, motor, vegetativ, controlul emoțiilor și memoriei
Hipotalamusul Centrul superior de integrare, reglare și coordonare a principalelor
funcții ale organismului( circulație, respirație, digestie, metabolism,
etc.) rol endocrin, rol în termoreglare, controlul comportamentelor
alimentar, sexual, de apărare, matern, ciclul somn-veghe
Amigdala Rol în controlul emoțiilor, în memoria emoțională, în motivație, în
condiționarea fricii și în agresivitate
Rol în medierea stării de anxietate și depresie
Hipocampul Memoria afectivă și modularea emoțiilor, stocarea informațiilor noi

19
 În concluzie, sistemului limbic prin funcțiile sale intervine în:
1.Procesele afectiv-emoţionale
2.Memoria de lungă durată
3.Comportamentul alimentar
4.Comportamentul sexual
5.Comportamentul de autoconservare – apărare

Talamusul
Talamulsul are un rol important în stabilirea conexiunilor cu mediul înconjurător. Aceasta
structură realizează legatura între analizatorii senzoriali (excepție analizatorul olfactiv) și cortexul
cerebral. Este un centru de releu și integrare senzitivo-senzorială, cu rol de filtrare a stimulilor,
astfel încât doar stimuli importanți din punct de vedere biologic să ajungă la creier. Filtrul talamic
există atât în somn, cât și în starea de veghe, iar dacă acesta nu ar exista creierul ar fi bombardat
cu stimuli nesemnificativi. Această filtrare a datelor ce accesează creierul la un anumit moment,
creează omului iluzia că realitatea se reduce la ceea ce percepe în mod conștient.
În afara rolurilor de zonă integrativă și de releu informațional, talamusul mai intervine în
motricitate și în sistemul motivațional. În controlul motricitții intervine prin intermediul
conexiunilor cu lobul frontal, ganglionii bazali și cu cerebelul.
Hipotalamus
Hipotalamusul reprezintă centrul superior de integrare, reglare și coordonare a funcțiilor
principale ale organismului (circulație, respirație, digestie, metabolism, secreție internă, echilibru
hidric etc.) și de aceea este considerat creierul vegetativ al organismului; este organul nervos cu
cele mai numeroase funcții pe unitate de volum.
Functiile hipotalamusului:
1.Neurosecreție
2.Controlul activitații generale autonome a organismului (funcția vegetativă)
3.Termoreglare
4.Coordonarea aportului alimentar
5.Coordonarea activității sexuale și a reproducerii
6.Coordonarea periodicității legat de ritmurile nictemerale
7. Coordonarea emoțiilor
8. Controlul funcţiei endocrine.

20
 Amigdala
Complexul amigdaloid este format din mai mulţi nuclei grupaţi într-un nucleu medial, unul
bazolateral şi unul central. Nucleul medial are conexiuni importante cu sistemul olfactiv și este
implicat în funcția motorie, olfactivă și sexuală, nucleul bazolateral (existent doar la rasa umană)
are legături cu sistemul limbic și este responsabil de comportamentul emoțional și social, iar
nucleul central reprezintă componenta efectorie care se proiectează în trunchiul cerebral.
Amigdala are rol în comportamentul emoţional (anxietate şi agresivitate), în motivaţie, în
condiţionarea fricii, în învățare și memorare.
Conexiunile amigdalei cu trunchiul cerebral şi hipotalamusul au rol în generarea
răspunsului comportamental şi vegetativ asociat emoţiilor.
Legăturile stabilite cu hipocampul au rol în învăţarea asocierii dintre un stimul şi
semnificaţia sa biologică. Acest mecanism a fost propus pentru a explica apariţia fobiilor prin
mecanismul condiţionării clasice pavloviene. Lezarea amigdalei face imposibilă condiţionarea
fricii.
Leziunile amigdalei, mai ales cele bilaterale, conduc la reducerea marcată a agresivităţii cu
aparitia stării de pasivitate, cu scăderea interesului social și a competitivităţii (“sindromul Kluver
Burcy”).
Hipocampul
Principalele roluri ale hipocampului sunt în memoria afectivă și în modularea emoțiilor.
Memoria deservită de hipocamp contribuie la reţinerea evenimentelor; ca urmare a faptului că la
nivelul hipocampului este controlată atât emoţia, cât şi memoria, evenimentele care trezesc o
emoţie sunt mai bine reţinute.

CEREBELUL

Cerebelul joacă un rol important în învățarea motorie, deoarece comportamentul motor

normal cere o ajustare permanentă la circumstanțe aflate mereu în schimbare. Comanda generală
a mișcărilor este dată de către centrii cerebrali superiori, iar detaliile de execuție ale acestora se
află sub controlul mecanismelor subcorticale și cerebeloase.
Funcțiile principale ale cerebelului:
1) Asigură postura, echilibrul corporal și locomoția

21
 2) Coordonează mișcările voluntare în sensul preciziei și fineții acestora
3) Are rol în mișcările involuntare
4) Rol în funcțiile cognitive: atenție, memorie, percepție, gândire, limbaj
5) Rol în procesele afective și în manifestările instinctive
Lezarea cerebelului duce la scăderea tonusul muscular (atonie sau hipotonie musculară),
lipsa de coordonare a mișcărilor (ataxie), dismetrie, tremor intențional. Pe lângă tulburările în plan
motor, lezarea cerebelului se asociază si cu un sindrom cognitiv-afectiv caracterizat prin:
-afectarea funcțiilor cognitive (planificare, comutarea atenției, gândire abstractă,
memorie de lucru, fluență verbală)
-afectarea memoriei vizuo-spațiale
-afectarea limbajului
-comportament dezinhibat.

22