Tehnologii avansate de telecomunicaţii

1. REŢELE DE TELECOMUNICAŢII

1.1. Noţiuni preliminare

Profesia de inginer, pe care ne-am ales-o, constă în a proiecta obiecte
tehnice, adică, obiecte ce prelungesc şi amplifică artificial calităţile naturale
ale omului. De aceea, este bine să conştientizăm faptul că noi înşine avem o
structură şi o funcţionalitate ce dovedesc o înaltă inginerie. Nu puţini sunt
bolnavii şi infirmii care continuă să trăiască datorită unor organe artificiale.
Dar oamenii, fie ei sănătoşi sau mai puţin sănătoşi, sunt fiinţe sociale, nu pot
duce o existenţă normală decât interacţionând, iar o componentă esenţială a
acestei interacţiuni este schimbul de informaţii. Pentru aceasta, omul este
înzestrat cu organe de simţ şi cu organe de acţiune. Se ştie că suntem
prevăzuţi cu cinci simţuri externe: văzul, auzul, mirosul, gustul şi pipăitul.
Dintre acestea cinci, numai primele două ne servesc pentru schimbul de
informaţii în public; celelalte trei au o utilitate, ca să spunem aşa, ceva mai
intimă. Menţionăm că avem şi un simţ intern, cu ajutorul căruia suntem
conştienţi de starea diverselor noastre organe interne, iar aceasta ne permite
să-i comunicăm medicului nostru, în caz de boală, ce simptome maladive
avem. Ca organe de acţiune ne slujesc în primul rând braţele şi vocea.
Simţul vizual şi cel auditiv se bazează pe existenţa în natură a undelor, care
sunt vibraţii ale mediului ce au capacitatea de a se propaga în spaţiu,
transportând astfel informaţie: vederea se datorează luminii, care este o undă
electromagnetică de foarte înaltă frecvenţă, iar auzul se explică prin faptul
că sunetele sunt unde acustice, adică, vibraţii ale aerului care ajung la
urechile noastre. Putem vedea ochiul şi urechea ca pe nişte traductori ce
transformă undele eletromagnetice, respectiv acustice, în excitaţii specifice
ale nervilor afectori, cei care duc apoi informaţia la sistemul nervos central
(creier şi măduva spinării) pe baza unor fenomene în esenţă electrochimice.
Simţurile noastre au performanţe limitate: nu putem vedea cu ochiul liber la
distanţă prea mare, şi nici nu auzim sunetele produse la oarecare depărtare
de noi. Din fericire, desigur, căci altminteri am fi copleşiţi de afluxul
informaţional! Totuşi, avem nevoie să obţinem informaţie de la distanţe mai
mari decât ne permit simţurile naturale. Ochelari, binocluri, lunete,
microscoape şi telescoape au fost inventate pentru a prelungi şi intensifica
vederea, dar transmisia informaţiei la distanţă n-ar fi fost posibilă dacă
fizicienii nu descopereau electromagnetismul. Iar elementele din tabelul lui
Mendeleiev nu aşteptau decât să fie descoperite şi studiate pentru a servi la
construirea dispozitivelor electronice.
 2

La această disciplină, intitulată „Tehnologii avansate de

telecomunicaţii“, vom studia câteva sisteme moderne de comunicaţii între
echipamente de transmisiuni aflate în mişcare cu diverse viteze, punând
accentul pe aplicaţiile din domeniul transporturilor. În acest prim capitol,
introducem gradat diverse noţiuni prin care ne formăm o imagine din ce în
ce mai precisă cu privire la ce este o reţea de telecomunicaţii.

1.2. Sisteme de telecomunicaţii

Cel mai simplu sistem de telecomunicaţii este cel de tip „punct-la-
punct“ şi este reprezentat schematic în fig. 1.1.

A B

Fig. 1.1. Sistem de telecomunicaţii de tip „punct-la-punct“.

În punctele notate pe figură cu A şi B, situate geografic la distanţă unul de

altul, trebuie să ne imaginăm echipamente de emisie-recepţie; punctele sunt
legate între ele printr-un canal de telecomunicaţie. Sistemele de
transmisiune de tip punct-la-punct pot funcţiona în trei moduri, după cum
urmează.

Modul simplex

În modul simplex, unul din puncte, să spunem, A, doar transmite, în vreme

ce celălalt punct, B, nu face decât să recepţioneze, aşa cum se arată în fig.
1.2.

A B

Fig. 1.2. Sistem de telecomunicaţie punct-la-punct funcţionând în modul

simplex.
 3

În fig. 1.2, punctul A transmite atunci când are ceva de transmis, iar punctul
B este mereu pe recepţie.

Modul semi-duplex

În modul semi-duplex, se transmite în ambele direcţii (de la A la B şi

de la B la A), dar nu simultan: o parte din timp A transmite şi B
recepţionează, iar în restul timpului B este cel care transmite iar A
recepţionează, aşa cum se arată în fig. 1.3.

A B

Fig. 1.3. Sistem de telecomunicaţie punct-la-punct funcţionând în modul

semi-duplex.

Modul duplex

În modul duplex, ambele puncte A şi B transmit şi recepţionează

simultan, aşa cum se arată simbolic în fig. 1.4.

A B

Fig. 1.4. Sistem de telecomunicaţie punct-la-punct funcţionând în modul

duplex.

Un sistem de telecomunicaţie punct-la-multipunct, sau de difuziune,

poate fi reprezentat ca în fig. 1.5.
B1 B2
A
B3
Bn

Fig. 1.5. Sistem de telecomunicaţie punct-la-multipunct, sau de difuziune.

 4

Într-un asemenea sistem, un punct central, notat cu A, transmite informaţie

care este recepţionată de un număr de puncte B1 , B2 , , Bn .

Exemplul 1. Punctul A este o staţie de emisie radio sau de televiziune care

emite în eter un semnal electromagnetic puternic, iar punctele B1 , B2 , , Bn
sunt receptoarele.
Un sistem de telecomunicaţie multipunct-la-punct, sau cu acces
multiplu, poate fi reprezentat ca în fig. 1.6.
Bn
B1
Bn-1
B2
AA

B3
B4

Fig. 1.6. Sistem de telecomunicaţie multipunct-la-punct, sau cu acces

multiplu.

Într-un sistem ca acesta, n puncte B1 , B2 , , Bn transmit informaţie

punctului A, utilizând un mediu comun de transmisiune.

Exemplul 2. Punctele B1 , B2 , , Bn sunt senzori distribuiţi într-o anumită

zonă geografică de unde transmit informaţie către un punct A, unde această
informaţie este colectată, eventual prelucrată şi apoi transmisă mai departe,
utilizându-se un sistem punct-la-punct care nu este arătat în figură.
O reţea de telecomunicaţie este o colecţie de puncte, numite noduri,
şi de canale de telecomunicaţie care leagă între ele aceste noduri, astfel încât
orice nod să poată transmite informaţie oricărui alt nod şi să poată
recepţiona informaţie de la oricare nod. Legătura dintre două noduri este
directă dacă ele sunt conectate printr-un canal de telecomunicaţie care nu
mai trece şi printr-un alt nod, şi este indirectă în caz contrar. Un exemplu
simplu de reţea este arătat în fig. 1.7.
 5

D
F
A
H

C
B

Fig. 1.7. Reţea de telecomunicaţii.

Cu referire la fig. 1.7, vedem că perechile de noduri (A,D), (C,D), (B,D),
(B,G), (D,E), (E,G), (E,H) şi (E,F) pot comunica între ele direct, ca într-un
sistem de telecomunicaţie punct-la-punct. Totuşi, în exemplul dat, oricare
două noduri pot comunica între ele cu ajutorul unor noduri intermediare.
Astfel, nodurile A şi H pot comunica între ele pe ruta A-D-E-H. Această
legătură este cea mai convenabilă, implicând numărul cel mai mic de noduri
intermediare; dar nodurile A şi H pot fi conectate şi astfel: A-D-B-G-E-H.
Spunem că informaţia transmisă din A ajunge în D într-o singură etapă (în
lb. engleză: single hop). Informaţia transmisă din A ajunge în H parcurgând
mai multe etape (în lb. engleză: multiple hops).
În matematică, un graf de fluenţă, sau simplu spus graf, este o
colecţie de puncte, sau de noduri, legate între ele prin muchii, sau arce. Este
un mod natural de a reprezenta reţelele de telecomunicaţii prin grafuri.
Astfel, fig. 1.7 este un graf cu nodurile A, B, , H şi cu arcele (A,D),
(C,D), (B,D), (B,G), (D,E), (E,G), (E,H) şi (E,F).
Spunem că un graf este orientat dacă arcele sale pot fi parcurse într-
un singur sens. În acest caz, reprezentăm arcele prin săgeţi.
Spunem că un graf este conectat dacă din oricare nod se poate
ajunge la oricare alt nod parcurgând numai arce ale sale în sensul permis.
Simplu spus, prin topologia unei reţele, înţelegem graful cu care o
putem reprezenta. Este o reprezentare foarte utilă, dar simplificată, având în
vedere că fiecare nod este un echipament electronic având un grad oarecare
de complexitate; de asemenea, figurăm printr-o simplă linie un canal de
 6

comunicaţie care poate conţine, pe lângă mediul fizic, şi echipamente

electronice (de ex., repetoare).
O reţea de telecomunicaţii având topologia în stea are un nod central
conectat cu o mulţime de alte noduri prin canale de comunicaţie sugerând
nişte raze, sau spiţele de la o roată, aşa cum se arată în fig. 1.8.

An
A1

C
A2

A3 . . . ..

Fig. 1.8. Reţea de telecomunicaţii cu topologie în stea.

Nodul C poate transmite şi recepţiona informaţie către şi de la oricare din

nodurile A1 , A2 , , An , dar oricare dintre aceste noduri periferice poate
stabili o comunicaţie cu oricare altul numai prin intermediul nodului central
C. (În lb. engleză, acest nod central se numeşte hub, care înseamnă butuc de
roată.)
Exemplul 3. Într-o reţea de telefonie fixă, toate posturile telefonice dintr-un
cartier de locuinţe sunt legate prin canale numite linii de abonat la o centrală
telefonică locală. Într-o reţea de telefonie mobilă celulară, toate telefoanele
mobile (numite şi staţii mobile) aflate la un moment dat într-o zonă
geografică relativ restrânsă, numită celulă, sunt conectate prin canale radio
la o staţie de bază, care este fixă şi amplasată de obicei în centrul celulei.
O reţea de telecomunicaţii având topologia de tip magistrală (în lb.
engleză: bus) are toate nodurile conectate la un mediu comun, aşa cum se
arată în fig. 1.9.

A4 An
A1 ....

An-1
A2 A3

Fig. 1.9. Reţea de telecomunicaţii de tip magistrală.

 7

Un caz particular important de reţea magistrală este reţeaua cu

topologie în inel (în lb. engleză: ring), în care nodurile de la capete, A1 şi
An , sunt conectate şi direct, aşa cum se arată în fig. 1.10.

An-1
An

A1

A2

A3

Fig. 1.10. Reţea de telecomunicaţii de tip inel.

1.3. Reţele de telecomunicaţii analogice şi digitale

Alexander Graham Bell (1847-1922) a brevetat telefonul în 1876.
Acesta era un sistem de transmisiune la distanţă a vocii omeneşti cu ajutorul
curentului electric şi ar putea fi reprezentat ca în fig. 1. 11.

D
M

Fig. 1. 11. Schema primului sistem de transmisiune telefonică inventat de A.

G. Bell.

Acest sistem punct-la-punct lucrând în modul simplex este în esenţă un

circuit electric format dintr-o baterie electrochimică (nearătată în figură) ce
furnizează o tensiune electrică continuă, un fir metalic (popular spus: o
sârmă!), un microfon şi un difuzor. Circuitul electric se închide prin pământ.
 8

Microfonul este un rezistor a cărui rezistenţă electrică variază în funcţie de

presiunea aerului, care la rândul ei variază datorită vorbirii; difuzorul
transformă variaţia curentului electric în vibraţia unei membrane care
reproduce la recepţie vorbirea de la emisie. S-a observat că se poate mări
considerabil calitatea transmisiei dacă circuitul se închide printr-un al doilea
fir metalic în loc de pământ.
Primele reţele telefonice aveau o topologie în stea, aşa cum se arată
în fig. 1. 12.

A1

CT

A2

Fig. 1. 12. Reţea telefonică din epoca de pionierat a telefoniei.

În acea epocă de pionierat a telefoniei, fiecare abonat era legat de o centrală

telefonică manuală prin două perechi de fire metalice, câte o pereche alocată
fiecărei direcţii de transmisie (abonat-centrală şi centrală-abonat). Prin
ridicarea aparatului telefonic din furcă, un semnal periodic de frecvenţă
audio era transmis către centrală, făcând să sune un clopoţel. Centralista,
auzind şi văzând clopoţelul, răspundea, preluând comanda de a stabili
legătura cu un alt abonat. Utilizând o masă cu borne, centralista nu avea
decât să dea cap în cap perechea de emisie, respectiv de recepţie, a
abonatului chemător cu perechea de recepţie, respectiv emisie, a abonatului
apelat pentru a permite celor doi să vorbească între ei. Desigur, la acea dată,
abonaţii erau cunoscuţi după nume. Interesul clienţilor pentru serviciul
telefonic crescând repede, s-a dezvoltat şi tehnica. Astfel, aparatele
telefonice au fost prevăzute cu discuri pentru formarea unor adrese
numerice, iar prin introducerea în aparatul telefonic a unui sistem diferenţial
de trecere de pe 4 pe 2 fire, transmisia s-a putut realiza pe numai o singură
pereche de fire metalice în loc de două.
Prin acest sistem simplu, pot vorbi între ei numai abonaţii legaţi la
aceeaşi centrală telefonică. Prin conectarea între ele a două centrale
telefonice, un abonat conectat la o centrală poate vorbi cu un abonat
 9

conectat la cealaltă centrală, asa cum se arată în fig. 1.13. Canalul de

legătură dintre cele două centrale se numeşte intercomunicaţie.

intercomunicaţie
CT1 CT2

Fig. 1.13. Două centrale telefonice CT1 şi CT2 conectate prin

intercomunicaţie. Am figurat un canal telefonic printr-o singură linie.

Să presupunem că fiecare din cele două reţele legate între ele prin
intercomunicaţie are un număr de m abonaţi iar intercomunicaţia poate
asigura n canale independente, pe fiecare dintre acestea putându-se
desfăşura o convorbire telefonică. Întrucât necesităţile de comunicare ale
abonaţilor intervin aleator şi necorelat, putem avea cazul în care nici un
abonat din prima reţea nu doreşte să comunice cu un abonat din a doua
reţea, şi reciproc: intercomunicaţia este complet neutilizată. Celălalt caz
extrem este acela în care fiecare din cei m abonaţi din prima reţea doreşte să
telefoneze unui abonat diferit din cea de a doua reţea: atunci
intercomunicaţia este solicitată la maximum, ea trebuind să asigure m canale
independente. Indiferent cu ce mijloace tehnice şi materiale este realizată
intercomunicaţia, ea costă bani mulţi, iar preţul de cost este şi el unul din
factorii de care proiectantul trebuie să ţină seama. De aceea, pe baze
statistice, n se alege mult mai mic decât m. Principiul expus rămâne valabil
dacă în loc de numai două reţele telefonice locale, sunt interconectate între
ele oricât de multe, aşa cum se şi întâmplă în realitate. Să observăm acum
că, într-o conversaţie telefonică în care intervin cel puţin două centrale,
avem întotdeauna un canal de transmisie compus din trei secţiuni: 1) de la
primul abonat până la centrala locală, 2) intercomunicaţia dintre cele două
centrale, şi 3) de la a doua centrală până la celălalt abonat. Porţiunea de la
abonat până la centrala telefonică locală se numeşte linie de abonat şi este
fixă. Porţiunea dintre centrale poate fi însă oricare din cele n canale ale
intercomunicaţiei, care sunt alocate aleator în funcţie de necesităţi. De
aceea, o astfel de reţea se numeşte reţea cu comutaţie de circuite.
 10

Semnalul vocal generat de un microfon în care se vorbeşte este un

semnal analogic real. Din punct de vedere fizic, el este un curent electric
variabil în timp. Un semnal analogic real poate fi reprezentat ca o funcţie
y  s(t ) , unde variabila independentă t este de natura timpului şi poate lua
orice valoare pe axa numerelor reale, iar variabila dependentă y poate lua
orice valoare într-un interval compact [ y1 , y2 ] . Desigur că orice semnal
vocal particular va începe să aibă valori diferite de zero la un timp t  t1 şi
va înceta să aibă valori diferite de zero la un timp t  t2 , cu t1  t2 .
Semnalul generat de vocea umană cu ajutorul unui microfon are un
spectru de frecvenţe ce se întinde de la câteva zeci de Hz, în cazul unei voci
grave, de bas, până la ceva mai mult de 15 kHz, în cazul unei soprane de
operă. Prin studii şi experimentări, s-a constatat că, dacă se filtrează trece-
bandă semnalul vocal între 300 şi 3400 de Hz, vocea rămâne nu numai
perfect inteligibilă, dar şi perfect recognoscibilă; cu alte cuvinte, urechea nu
distinge între vocea originală şi versiunea astfel filtrată. De aceea, sistemele
telefonice sunt proiectate pentru a transmite semnale al căror spectru de
frecvenţă este cuprins între valorile menţionate mai sus. Care sunt
consecinţele pentru abonaţi? Dacă o cântăreaţă de operă vorbeşte la telefon,
frumoasa ei voce nu are nimic de suferit; nu ar fi însă o bună idee ca ea să
cânte la telefon, căci armonicele înalte vor fi tăiate, iar rezultatul ar fi
dezamăgitor.
Reţeaua telefonică publică este prin excelenţă o reţea cu comutaţie
de circuite. Mulţi ani, ea s-a dezvoltat ca o reţea analogică. La început,
intercomunicaţia era realizată ca un cablu conţinând un număr de perechi
simetrice de fire metalice, izolate între ele. Cum cuprul, care este un metal
semipreţios, costă mult, s-a introdus multiplexarea în domeniul frecvenţă a
semnalelor vocale; fiecare semnal vocal, filtrat trece-bandă între 300 şi 3400
Hz, modulează în amplitudine cu bandă laterală unică (MA-BLU) un
purtător care este multiplu de 4 kHz, iar semnalele astfel modulate sunt
însumate pentru a fi transmise împreună pe un acelaşi cablu coaxial sau
printr-un sistem de transmisiune radio în microunde (radioreleu). Un
asemenea sistem se numeşte sistem de curenţi purtători şi a fost foarte mult
utilizat în istoria telefoniei. Ca orice sistem analogic, însă, el este greu de
proiectat şi de întreţinut, căci componentele analogice de circuit au o
dispersie a parametrilor încă din fabricaţie, iar această dispersie creşte în
timp prin îmbătrânire. Este motivul pentru care s-a introdus telefonia
digitală. Semnalul vocal filtrat este eşantionat la frecvenţa de 8 kHz,
rezultând un semnal de date eşantionate având frecvenţa de opt mii de
eşantioane pe secundă. Un semnal de date eşantionate ia valori numai în
 11

momente discrete de timp, iar amplitudinea unui eşantion ia un continuum

de valori, să spunem, într-un interval compact [–A, A]. Prin cuantizarea
fiecărui eşantion pe 256 de nivele, rezultă blocuri de câte 8 biţi. Transmise
serial, adică succesiv, aceste blocuri formează un şir continuu de biţi cu
viteza de 64 kbiţi/s. Este viteza de bază în reţelele de telefonie digitală. Vom
vedea cum aceste semnale digitale de 64 kbiţi/s se multiplexează pentru a se
obţine semnale digitale de frecvenţe mult mai mari; sunt semnale ce se
transmit cu uşurinţă pe canale de bandă largă (cablu coaxial, radio şi fibra
optică).
În paralel cu telecomunicaţiile, s-a dezvoltat tehnica de calcul.
Primele calculatoare electronice, din pricina tehnologiei, erau de mari
dimensiuni şi foarte costisitoare. Cercetătorii din mai multe universităţi
americane au avut ideea să-şi lege calculatoarele prin canale de
telecomunicaţii. Au luat astfel naştere reţelele de calculatoare. Transmisia
informaţiei în astfel de reţele se face pe pachete. Pachetul este o unitate de
transmisie, adică, un bloc de biţi ce se transmit şi se comută împreună. În
anumite noduri ale unei reţele de calculatoare se găsesc instalate
echipamente numite rutere care recepţionează pachete de pe anumite direcţii
şi le distribuie pe alte direcţii, după necesităţi. Proprietăţile statistice ale
pachetelor sunt foarte diferite de acelea ale semnalului vocal, fie el şi
digitalizat. De multe ori, fişierele de calculator se transmit în rafale, sau
salve (în lb. engleză: burst); utilizatorii pot rămâne inactivi lungi perioade
de timp, dar doresc să transmită o mare cantitate de informaţie într-un timp
foarte scurt. În contrast cu acest mod specific de transmisie, semnalele
digitale reprezentând voce pretind o viteză constantă pe o lungă perioadă de
timp. Canalele de comunicaţie dintre nodurile unei reţele cu comutaţie de
pachete sunt fixe. De aceea, reţelele de calculatoare sunt reţele cu comutaţie
de pachete. Dar digitalizarea semnalelor analogice (voce, muzică, imagini) a
creat un cadru comun pentru a transmite, memora, prelucra, recupera, etc.
semnale care, la sursă, acolo unde sunt ele generate, diferă foarte mult între
ele. Astăzi, reţelele de telecomunicaţii sunt digitale şi pot oferi atât
comutaţie de circuite, cât şi comutaţie de pachete, după nevoile utilizatorilor
şi specificul aplicaţiilor. Putem numi asemenea reţele, reţele cu integrarea
serviciilor sau, mai pe scurt, reţele integrate.

1. 4. Principiul interconectării sistemelor deschise

Putem vorbi de o reţea mondială de telecomunicaţii compusă din
toate reţelele publice din lume interconectate. O reţea publică de
 12

telecomunicaţii are nu numai o mare valoare socială, dar şi una strategică.

De aceea, până prin anii 1980, aceste reţele erau naţionale, fiind monopol de
stat. Din necesitatea de a asigura şi comunicaţii internaţionale, o asemenea
reţea trebuia să fie un sistem deschis. Două sisteme deschise pot fi realizate
diferit tehnologic, dar trebuie să fie compatibile, cel puţin acolo unde vin ele
în contact: la interfaţă. Întrucât statele naţionale nu mai puteau asigura
dezvoltarea impetuoasă a telecomunicaţiilor pe care o făceau posibilă atât
nivelul tehnologic în previzibilă creştere cât şi pretenţiile tot mai mari ale
utilizatorilor, prin anii 1980 s-a petrecut deregularizarea telecomunicaţiilor
în statele industrializate ale lumii: statul a renunţat de bunăvoie la monopol,
inaugurând şi chiar încurajând concurenţa. Rezultatele acestui proces, în
general benefic, se văd şi în ţara noastră, unde multe reţele publice cu
capital privat sunt angajate într-o competiţie acerbă pentru atragerea şi
menţinerea abonaţilor. Toate aceste reţele sunt obligate de autoritatea de
reglementare în domeniu să se interconecteze, spre marele avantaj al
clienţilor. Dar ele sunt realizate cu echipamente provenite de la producători
diferiţi. Cum se face că se înţeleg între ele? O primă explicaţie este
standardizarea. Producătorii de echipamente, în general, respectă aceleaşi
standarde. Un standard, sau normă, este un document oficial, publicat de un
organism acreditat de Stat, care descrie un echipament din punct de vedere
funcţional, fără referire la tehnologie. Astfel, două echipamente, realizate
tehnologic diferit, dar respectând acelaşi standard, sunt perfect compatibile.
O a doua explicaţie, valabilă pentru echipamentele utilizate în reţelele de
telecomunicaţii, este aplicarea principiului interconectării sistemelor
deschise (în lb. engleză: open system interconnection). O reţea de
telecomunicaţii este văzută ca având şapte nivele funcţionale, sau straturi (în
lb. engleză: strat = layer) dispuse ierarhic, astfel încât la oricare dintre
aceste straturi se pot aduce perfecţionări fără a fi nevoie să se modifice
celelalte straturi. Aceste straturi, enumerate de obicei de sus în jos, sunt
următoarele:
7. Aplicaţie
6. Prezentare
5. Sesiune
4. Transport
3. Reţea
2. Legătură de date
1. Fizic.
Stratul fizic realizează o legătură de comunicaţie digitală pe care se
transmit biţi.
Stratul legăturii de date realizează un serviciu de furnizare de
pachete între nodurile de la capetele aceleiaşi legături fizice. La emisie, se
 13

formează pachete astfel încât receptorul să le poată recupera din şirul de biţi.
Pachetele eronate pot fi retransmise.
Stratul reţea ghidează pachetele de la sursă la destinaţie de-a lungul
unui drum ce poate cuprinde mai multe legături de comunicaţie.
Stratul transport supervizează transmisia de la un cap la altul a
pachetelor. El controlează şi viteza de transfer a pachetelor pentru a evita
porţiunile congestionate ale reţelei.
Stratul sesiune utilizează serviciile stratului de transport pentru a
stabili şi superviza conexiuni între sisteme terminale.
Stratul prezentare se ocupă cu compresia datelor, cu securitatea şi cu
conversia formatelor astfel încât nodurile de reţea ce utilizează reprezentări
diferite ale informaţiei să poată comunica eficient şi sigur.
Stratul aplicaţie realizează servicii de comunicaţii utilizate în mod
obişnuit, ca de ex. transferul de fişiere.
Menţionăm că modelul de arhitectură denumit model de referinţă
pentru interconectarea sistemelor deschise (în lb. engleză abreviat OSI) a
fost propus spre sfârşitul anilor 1970 de Organizaţia Internaţională pentru
Standardizare (International Organization for Standardization – ISO).

1.5. Alte clasificări ale reţelelor de telecomunicaţii

Din punctul de vedere al accesului la o reţea, avem reţele publice şi
reţele private.
O reţea publică de telecomunicaţii este creată şi administrată de un
operator de reţea în scopul de a oferi servicii contra cost clienţilor săi,
numiţi abonaţi. Orice persoană fizică sau juridică poate fi abonat dacă
plăteşte un abonament.
O reţea privată este construită de o organizaţie pentru uzul propriu şi
are grijă să nu permită accesul unor persoane neautorizate.
Din punctul de vedere al suprafeţei geografice acoperite, reţelele
sunt mari (în lb. engleză: large area networks) şi locale (în lb. engleză:
local area networks). În general, reţelele publice sunt mari, iar cele private
sunt reţele locale.
Din punctul de vedere al mobilităţii abonaţilor, avem reţele fixe şi
reţele mobile.
Abonatul unei reţele fixe se bucură de o mobilitate redusă, dată de
lungimea cordonului aparatului telefonic. Dacă utilizează un aparat telefonic
fără cordon, abonatul se poate deplasa liber pe o suprafaţă ceva mai mare,
de obicei în întregul apartament sau chiar puţin în afara clădirii. Reţelele
mobile permit deplasarea abonatului cu un mijloc de locomoţie ca
 14

automobilul, metroul, trenul, etc. Cele mai răspândite reţele mobile în

prezent sunt cele de tip celular şi le vom studia principiile mai târziu.
Deocamdată, este suficient să ştim că ele au o importantă parte fixă. Spre
deosebire de ele, reţelele mobile ad hoc nu au nici o parte fixă, comunicaţia
făcându-se direct între vehicule în mişcare.
Deloc surprinzător, sistemele de transport utilizează mult reţele de
telecomunicaţii, de toate tipurile, dar în special cele mobile. De aceea, în
lecţiile următoare, ne vom strădui să ne însuşim cunoştinţele de bază legate
de transmisia informaţiei pe canale mobile.