Crudu Lidmila, 2005

Crudu Liudmila

Claude Dubar

Dinamici istorice ale formelor identitare (rezumat)

Istoricitatea formelor identitare

Acest capitol se deschide cu o succintă introducere despre constituirea formei identitare, acînd
ca scop definirea noţiunii de formă identitară şi determinarea principiilor de bază pe are se poate
consolida. Astfel autorul examinează opiniile a trei autori aspra acestui concept, vorbind despre
identitarea politică la Elias, despre identitatea simbolică la Weber şi despre identitatea economică
din lucrările lui Marx şi Engels. De aceea fiecare tip de identitate este cercetat prin factorii istorici şi
procesele care au determinat apariţia aestora. La baza fiecărei forme identitare este pus un proces,
spre exemplu: procesul de civilizare este mecanismul de formare a identităţii politice, procesul de
raţionalizare formează identitatea simbolică şi procesul de eliberare determină formarea identităţii
economice. Autorul se opreşte la concluzia că procesele enumerate mai sus sînt insuficiente pentru
urmărirea şi explicarea dinamicii istorice de devenire a formelor identitare şi conceptualizarea lor.

Procesul de civilizare şi dinamica identităţilor NOI-EU (Elias)

Claude Dubar porneşte de la afirmaţia lui Elias: ”Nu există identitate a lui EU fără identitate a lui
NOI”, pentru a demonstra incompetenţa acestor forme încadrate in procesul de civilizare de a
descrie şi a explica adecvat o formă identitară. Este vorba despre transformarea lui NOI în EU, o
transformare uneori latentă, sau indefinită, deoarece autorul menţionează că Elias nu concretizează
sensul exact al acestor termeni şi contextul în care ei ar putea fi utilizaţi adecvat. În general se pare
firesc că aceşti termeni sînt interpretaţi ca social şi individual şi relaţiile dintre ei. Dubar depistează
orientarea evoluţionistă a lui Elias care se exprimă prin cîteva exemplificări ce ajung la concluzia că
descrierea istorică succesivă a formelor identitare nu este destul de rezultativă pentru depistarea
formei identitare predominante la etapa actuală în societăţile contemporane mai cu seamă în
societatea occidentală. Descriind modalitatea identificării de sine în societăţile primitive, putem
observa că acest proces este rezultant cu o altă formă identitară care este numită de către autor
“formă culturală” ceea ce ţine în primul rînd de sensul etnologic explicat prin faptul că aceste forme
identitare se constituie pe baza unui statut existent imanent în societate indiferent de persoana
care este titulară. Astfel identificarea persoanei este indispensabilă de societatea în care se naşte
idividul şi deci aici superioritatea aparţine lui NOI care este în esenţă posesorul statutului şi individul
ca întruchipare a EU-lui este doar o identitate particulară lipsită de importanţă ca valoare
individuală. În continuare, este descris procesul de formare a identităţii de curte, care spre
deosebire de cea a societaţilor primitive cu toate că se întemeiază pe acelaşi element care este
statutul, cel al epocii moderne este autodobîndit, meritat, obţinut cu un efort deosebit. Mecanismul
prin care se realizează identificarea cu curtea este de natură psihică se produce refularea în
schimbul agresiunii cu care manifestarea eului interior este asociată în mod deliberat. Aici devine
iarăşi neclar dacă spunem că EU-l este prioritar subînţelegem oare atunci că această formă
identitară devine mai puternică prin refulare sau invers, devine mai puţin puternica prin diminuarea
rolului personalităţiica forma de manifestare spontană şi creativă. Procesul desris de Elias are un
sens extrem de indeterminat în ceea ce priveşte definirea rolului prioritar, deoarece în dinamica
prezentă între NOI şi Eu este o dinamică reversibilă ceea ce semnifică faptul că atît EU cît şi NOI nu
sînt elemente unilaterale, deaceea atunci cînd analizăm unul din aspectele care dă prioritate EU-lui
este prezent neapărat şi un aspect prioritar a lui NOI şi invers. În fiosofie această tradiţie este
moştenită de la greci. Primul care adefinit EU-l a fost Descartes prin lansarea conceptului său de
cogito, acesta desemnînd în ultima instanţă un “spirit pur, gînd clar distingt al întinderii, spirit
detaşat de corp”. Cea mai semnificativă metamorfoză a lui EU este surprinsă la Kant, care clasifică
acest concept ca pe o “categorie transcendentală, şi o condiţie a raţiunii practice, adică a conştiinţei
morale, Kant realizează o dublă operaţie intelectuală, avînd multiple consecinţe: el ruinează
pretenţile filosofiei de a specula aspra naturii ultime a Euluiţi îşi ancorează reflecţia asupra lui Eu în
sfera acţiunii morale, a valorilor şi a “umanei condiţii”. Imperativul categoric al lui Kant întemeiază
posibilitateaunui Eu autonom corelativ unui Noi universal, fondat pe egalitate şi fraternitate”.
Posibilitatea aderării la extreme este în orişicare caz aceeaşi deoarece autorul vede evoluţia
conceptului de EU prin NOI pînă la apariţia identităţii naţionale prin urmare a naţionalismului (o
manifestarre a totalitarismului radical, care are pe seama sa un şir de crime neîndreptăţite). Forma
identitară NOI tinde, după Elias, la o complementarietate mai profundă, ceea ce ţine de procesul de

1
 Crudu Lidmila, 2005

civilizare ca proces politic, ilustrat prin exemplu creării ONU - un contrast distingt cu Liga Naţiunilor
în perioada interbelică. Elias concluzionează că în cele din urmă identitatea individului se constituie
pe o legătură indispensabilă cu limba, cultura, statul de care este legat prin naştere. Acelaşi proces
de civilizare aplicat la constituirea UE nu implică, însă existenţa unei identităţi europrne, aceasta
rămînînd doar o perspectivă deoarece deocamdată se observă doar o acutizare a fenomenului de
identitate naţională. Claude Dubar estimează procesul de civilizare ca fiind blocat deoarece este
înstrăinat de cauzele spirituale şi se referă doar la realizările civilizaţiei.
Procesul de raţionalizare şi formele identitare (Weber)
Max Weber se concentrează asupra factorului subiectiv în înţelegerea acţiunii umane şi anume
asupra procesului de raţionalizare a ei. El depistează două forme identitare, cu toate că nu
utilizează termenul de identitate: forma comunitară şi forma societară. Forma comunitară este
determinată de relaţiile dintre indivizii aceleeaşi colectivităţi sau, “de două mari tipuri de acţiune,
implicînd două forme de legătură socială - cea care se bazează pe forţa tradiţiei, pe legăturile
transmise prin filiaţie, pe moştenirile culturale, dar şi cea care rezultă din identificarea colectivă sau
emoţională cu un acelaşi lider “charismatic”. Formele societare se constituie pe fondul unor interese
comune, esenţiale prin rezultatele sau valorile sale şi pot fi identificate drept grupuri de iinterese.
Weber analizează procesul de consolidare a religiei instituite. Acest proces este văzut în reducerea
cantitativă a numărului de divinităţi rezultînd cu selecţia celor mai ”puternice” sau influiente, care
în consecinţă se transformă în convenţionalităţi. Unul dintre cele mai semnificative procese de
raţionalizare este văzut de Max Weber în instituirea religiilor mondiale, care monopolizînd
elementele culturii ca: limba, scrisul, arhitectura, politica, arta, a creat nişte forme societare în care
apare un Eu autonom, „deosebit de rolul său social, un Sine însuşi reflexiv”. De aici procesul de
raţionalizare apare ca esenţial şi se apropie tot mai mult de filosofia raţionalistă a lui Descartes şi se
identifică cu Cogitoul. În continuare autorul explică originea semantică a acestui Eu în sensul de
persoană, care posedă un caracter şi este o adevărată individualitate, fără mască, deşi nu exclude
nici acest sens, de Eu pentru Noi. Analizînd textul lui Foucault autorul găseşte foarte simplu forma
de identitate care este dominantă în societatea greco-romană, dar mai cu seamă în societatea
romană, care este clasificată ca formă comunitară şi nu societară din cauza caracterului public al
vieţii intime a orăşenilor. Evenimentele produse ulterior, care ţin de dezvoltarea dreptului roman,
eliberarea persoanei de obligaţiuni imanente şi transformarea lor în obligaţiuni contextuale a
determinat apariţia unui Eu mai independent, mai detaşat de Noi social şi de statutul oferit.
Reflexivitatea pe care o capătă Eul individual este semnificativă mai ales din punct de vedere al
aceluiaşi proces de raţionalizare prin care este posibilă formarea unei noi identităţi. Astfel forma
reflexivă ca formă identitară se defineşte printr-un „mod specific de identificare constînd în a căuta,
a argumenta, a analiza, a propune definiţii despre sine însuşi, bazate pe introspecţia şi pe căutarea
unui ideal moral”caracteristică mai mult pentru formele comunitare.
Nu întîmplător Weber alege pentru ilustrarea procesului de raţionalizare apariţia şi instituirea
religiilor mondiale. În decursul istoriei, în special creştinismul a suferit schimbări esenţiale, spre
exemplu apariţia protestantismului, importantă prin faptul că aici ca niciunde este evidentă
interiorizarea credinţei, ceea ce explicălibertatea de a acţiona, atunci cînd se vorbeşte despre
asceză şi diferenţele între creştinismul timpuriu şi protestantism, distins prin primatul acţiunii
reflexive asupra reflexiei ascetice neproductive. Prin această cugetare Max Weber ajunge la
interpretarea unei identităţi puritane, pe care o numeşte „identitate antreprenorială”, ea la rîndul
său se defineşte prin aspiraţia spre eficientizarea muncii „întru suprema glorie a lui Dumnezeu”.
„Identitatea antreprenorială” este numită „formă narativă”, spre deosebire de cea reflexivă este o
formă exteriorizată ce se concentrează asupra acţiunilor realizate, nu asupra idealului moral
interior.
Următoarea etapă în raţionalizarea religiei creştine protestante este apariţia capitalismului ca
derivată a conceptului de asceză religioadă, explicată prin concentarea asupra adunării de capital şi
acţiune pe care o facilitează acesta. Autorul determină că în cele din urmă modalitatea politică,
financiară, economică şi civilizaţională nu sînt suficiente pentru a afirma cu toată convingerea
triumful raţionalităţii economice asupra altor procese de raţionalizare, deoarece nu există o tendinţă
de cooperare a religiilor şi pe fondul acesta a diverselor mişcări sociale, în cadrul căror se formează
mai multe forme identitare, decît cea propusă de mondialiyarea economică, cea a omului de afaceri
ce acţionează conform principiilor logico-economice. Aceste mişcări sînt manifestări ale formei
reflexive împotriva celei narative, însă acţiunea lor fiind alternativă nu restabileşte formele
comunitare, ci crează o formă societară nouă care poartă în sine un utulitarism reflexiv raportat nu
doar la valoarea externă a acţiunii ci şi la idealurile interne a fiecărui individ încadrat în societate.
Procesul de eliberare şi conştiinţa de clasă (Marx şi Engels)
Marx şi Engels introduc termenul de „forţă de muncă liberă” apărută odată cu dezvoltarea
capitalismului. Forţa de muncă, provenită dinpăturile sociale mai nevoiaşe, la început împăcată cu

2
 Crudu Lidmila, 2005

soarta sa, mai tîrziu va opune rezistenţă, soldată cu luptele de clasă, care au devenit atît de
evidente, încît nu mai puteau fi ascunse, din care cauză au apărut formaţiuni ale muncitorilor cu
scopul de a opune rezistenţă tendinţei exagerate a deţinătorilor de capital, de a exploata cît mai
mult posibil clasa salariaţilor. În aceste condiţii apare o nouă formă identitară, numită de Marx
„identitate comunistă” definită în Ideologia germană unde se spune clar că pentru obţinerea unei
asemenea identităi muncitoreşti (comuniste) este nevoie de a exclude modul de proucere capitalist,
de asociere liberă a indivizilor în procesul de producere şi înlăturarea muncii salariate, astfel
comunismul va permite o liberă manifestare şi va condiţiona odezvoltare pozitivă a individului, însă
pentru aceasta e nevoie de reducerea reglementărilor pe care le impun structurile statale. Marx
introduce termenul de comunism pentru a sublinia că doar în comunitate se pot dezvolta indivizi cu
adevărat liberi şi că toate formaţiunile sociale existente pînă atunci nu erau adevărate comunităţi,
deoarece erau dominate de careva factor (stat, ideologie, religie). În vederea realizării acestor
obiective este necesară o revoluţie , de înfăpturea cărei este „responsabilă” conştiinţa de clasă sau
altfel „identitatea muncitorească”. Unicul obstacol în realizarea acestui proces este că conştiinţa de
clasă n-are nici o tangenţă cu conştiinţa de sine, chiar şi în conceptele hegeliene. Aici autorul
intervine cu explicaţia, că pentru Marx şi Engels comunitatea se defineşte prin „asocierea
conştientă a indivizilor liberi şi răsturnarea statului burghez, printr-o convertire deliberată la
identitatea comunistă pe masură ce marea majoritate a maselor sînt proletari şi atunci mişcarea
revoluţionară devine firească şi prin forţa majorităţii va instaura comunismul. Explicaţia pe care ne-
o oferă Dubar referitor la izbînda comunismului începe cu observaţia că aceasta începe în statele
mai retardate unde nu s-a creat nici un fel de identitate dominantă, unde individul aparţine
comunităţii, deaceea pe măsura birocratizării regimului comunist individualitatea a fost declarată
„periculoasă” cu toate că după Marx şi Engels individul trebuia să se dezvolte liber şi neconstrîns de
gîndirea maselor şi a statului birocratic pe care marxizmul l-a răsturnat în revoluţiile socialiste. De
aceea pentru autor este evident faptul că formarea unei identităţi omogene comuniste în sînul
maselor nu s-a realizat şi că o asemenea identitate era proprie doar militanţilor revoluţionari. În
consecinţă masele largi (ţărani şi muncitori) au fost forţaţi să adopte identitatea comunistă. Astfel
apare întrebarera dacă este loc aici pentru un careva „proces de eliberare”?
Analizînd evenimentele istorice este evident că o identitate comunistă, înstrăinată de formele
comunitare,este imposibilă, pentru că relaţia Eului individual cu Noi colectiv este mai adesea
proprie relaţiilor comunitare şimai rar celor societare. Autorul depistează trei tipuri de militanţi:
comunişti, socialişti şi anarhişti cărora este imposibil de a aplica o formă identitară comună, însă pot
fi atribuite formelor generale dominante: statutare, culturale, reflexive şi narative.
Diversitatea traiectoriilor şi a identităţilor muncitoreşti
Claude Dubar depistează încă cîteva forme de identitate proprii clasei muncitoreşti: muncitori
contestatari, muncitori integraţi şi muncitori resemnaţi. Pentru ideologia marxistă cei mai eficienţi
se dovedeau a fi muncitorii contestatari. Al doilea tip de muncitori erau interesaţi în mai mare
măsură de relaţiile comunitare, de păstrarea unui status quo al relaţiei Eu – Noi în colectiv şi de
ameliorarea situaţiei materiale în propriile familii. În cele din urmă autorul expune opinia că
depistarea unei forme identitare „muncitoreşti- revoluţionare” este extrem de dificilă.
Concluzii
Analizînd textele autorilor ca Norbert Elias, Max Weber şi Carl Marx, Dubar ajunge la concluzia că
se pot determina patru forme identitare: culturală, statutară, reflexivă şi narativă. Nici una dintre ele
nu este o formă universal domminantă, în plus nici un proces care le determină: proces de civilizare,
proces de raţionalizare, proces de eliberare, nu este într-atît de cuprinzător încît să determine o
identitate general valabilă, în mare măsură deoarece individul actualelor societăţi este
„multiplatizat”, deci identitatea la modul general este mixtă.