CURSURI 1-2

Manifestări ale imperialismului sovietic (1939-1947)

De-a lungul perioadei interbelice, Uniunea Sovietică a dus o politică

externă revizionistă, abil mascată prin lupta pentru pace și exprimarea dorinței
înfăptuirii unei dezarmări generale. Mai mult decât atât, Moscova se declara a fi
și adepta principiului securității colective, deși, la nivel neoficial, prin
intermediul Cominternului, acționa în vederea destabilizării lumii capitaliste și a
distrugerii tradițiilor democratice ale acesteia, prin înfăptuirea „revoluției
mondiale”, menite a instaura supremația ideologiei marxist-leniniste la nivel
planetar.
Profitând de evanescența ordinii europene instituite la finele Marelui
Război, Stalin va negocia în 1939 atât cu democrațiile occidentale, cât și cu
Germania lui Hitler, sperând să obțină avantaje maxime pentru țara sa.
În fapt, una dintre prioritățile diplomației sovietice consta în recuperarea
tuturor teritoriilor pierdute de Rusia țaristă de la începutul secolului al XX-lea.
Indisolubil legată de scopul respectiv s-a dovedit a fi și crearea unui cordon de
securitate în jurul țării, ce urma a fi înfăptuit sub forma constituirii unor guverne
pro-sovietice la frontierele U.R.S.S-ului.
Prin urmare, după ce a pus capăt negocierilor cu democrațiile occidentale,
ostile încă ideii de a împărți Europa în sfere de influență, Moscova s-a reorientat
rapid către Berlin, ajungându-se la semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov din
23 august 1939. Având în aparență un caracter defensiv, acordul conținea și un
protocol secret, în virtutea căruia U.R.S.S.-ul căpăta mână liberă în Finlanda,
Estonia, Letonia, Basarabia, dar și într-o parte a Poloniei, urmând ca restul
țărilor central și est-europene să intre în sfera de influență germană.
O lună mai târziu, pe fondul agresiunii comune a celor doi parteneri
împotriva Poloniei, a survenit o rectificare a înțelegerii inițiale, în sensul că,
frontiera sovietico-germană era mutată mai spre est, iar în schimb, Berlinul
accepta includerea Lituaniei în sfera de influență a Moscovei.
După ce a ocupat o parte din Polonia, Stalin și-a îndreptat atenția asupra
celor trei state baltice, impunându-le încheierea de pacte de asistență mutuală, ce
vizau inclusiv instalarea unor baze militare sovietice pe teritoriul lor.
Următoarea etapă a cotropirii Lituaniei, Letoniei și Estoniei va consta în crearea
unor „guverne populare” infiltrate de comuniști, apoi de organizarea alegerilor
parlamentare, în urma cărora, noile foruri legislative vor solicita încorporarea
propriilor state în Uniunea Sovietică, cerere aprobată de către Moscova în august
1940.
În paralel, U.R.S.S.-ul prezentase revendicări teritoriale Finlandei, dar
refuzul acesteia de a ceda la șantaj va duce la izbucnirea „Războiului de iarnă”
(30 noiembrie 1939 – 12 martie 1940), încheiat cu victoria statului agresor, care
va obține întreaga peninsulă Karelia.
Încurajat de succesele obținute, Stalin a decis să pună în practică și ultima
clauză a „protocolului secret”, eludându-i parțial conținutul, în sensul că, în
iunie 1940, printr-un ultimatum adresat României, a solicitat nu doar Basarabia,
ci și Bucovina, provincie neaflată niciun moment în componenta Rusiei țariste.
Cererea Moscovei a vexat Berlinul, obligându-l să intervină pentru a mai
tempera excesul de zel sovietic, astfel încât, în cele din urmă, ultimatumul a avut
în vedere doar Basarabia și nordul Bucovinei. Supus unei formidabile presiuni
externe, guvernul român s-a văzut nevoit să evacueze respectivele teritorii și,
după alte cesiuni dureroase, va obține de la Germania și Italia garantarea noilor
frontiere.
Îmbinând cu o măiestrie diabolică viclenia, forța militară și diplomația,
Stalin reușise să transforme aproape 23 de milioane de oameni în cetățeni
sovietici și să mărească suprafața U.R.S.S.-ului cu 682.800 km². Reversul
medaliei era acela că, Hitler, siderat de insațiabilele apetituri teritoriale ale
U.R.S.S.-ului, și-a pierdut orice încredere în liderul de la Kremlin, pregătind o
ofensivă de proporții împotriva Uniunii Sovietice.
Survenit în iunie 1941, atacul Reichului și al aliaților săi contra U.R.S.S.-
ului a surprins total nepregătită Armata Roșie, care, în primele luni de război a
suferit înfrângeri grele, reușind totuși să păstreze controlul asupra orașelor cu
mare încărcătură simbolică: Moscova, Leningrad și Stalingrad.
În atare condiții, Marea Britanie și S.U.A. i-au oferit un sprijin consistent
lui Stalin, constând în echipamente militare și chiar alimente. Trezit din letargie,
dictatorul sovietic va acționa cu maximă energie și eficiență în vederea
mobilizării întregii națiuni pentru apărarea țării.
Grație măsurilor adoptate de către guvernul sovietic, Armata Roșie va
pune capăt asediului Stalingradului pe 2 februarie 1943, declanșând o
contraofensivă de proporții, soldată cu marea victorie de la Kursk, din iulie
1943, cu eliberarea Leningradului în ianuarie 1944 și cu atingerea în iulie 1944 a
vechii frontiere cu Polonia.
Sacrificiile imense suferite de popoarele Uniunii Sovietice și rolul său
decisiv în schimbarea cursului războiului au influențat mult percepția opiniei
publice internaționale despre această țară, devenită un simbol al martirajului,
după ce, aproape 27 de milioane dintre locuitorii săi și-au pierdut viața în urma
conflagrației. Totodată, în mai 1943, Stalin a dat o excelentă lovitură de
imagine, trecând la desființarea formală a Cominternului, deși, la Moscova, au
continuat să fie instruiți reprezentanții partidelor comuniste din 12 țări, în
vederea preluării puterii politice în statele respective.
Un rol fundamental în revirimentul expansionismului sovietic va fi jucat
și de către abila diplomație moscovită, care a valorificat din plin, atât succesele
militare ale Armatei Roșii, cât și divergențele anglo-americane.
Astfel, în urma Conferinței de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie
1943), Stalin a obținut de la omologii săi britanic și american, Churchill,
respectiv Roosevelt, promisiunea debarcării în Franța până în mai 1944,
recunoașterea anexării statelor baltice, a Basarabiei și a Bucovinei de Nord,
deplasarea frontierelor Poloniei spre vest și admiterea legitimității pretențiilor
sovietice asupra Königsbergului.
În mai 1944, pe fondul impetuoasei înaintări a Armatei Roșii către vechile
granițe occidentale ale U.R.S.S., britanicii și sovieticii au convenit la divizarea
Sud-Estului Europei în „zone militare operative”, idee agreată cu greu de către
americani, deoarece putea constitui preludiul unei noi împărțiri a respectivei
părți a continentului în sfere de influență.
Acțiunile întreprinse de către sovietici în țările est-europene în care
pătrunsese Armata Roșie încă din 1944 au provocat serioase îngrijorări la
Londra și Washington, legate de viitoarele regimuri politice ale acestora.
Președintele american Roosevelt nu era prea încrezător că U.R.S.S.-ul va
respecta normele dreptului internațional și că nu va influența evoluția vieții
politice interne a statelor central și est-europene. Prin urmare, Casa Albă s-a
pronunțat categoric împotriva împărțirii lumii în sfere de influență.
În ceea ce-l privește, premierul britanic Churchill a reușit să deceleze
rapid intențiile reale ale Kremlinului. Dând dovadă de pragmatism și de realism
politic, el a observat că, singura modalitate de a evita comunizarea întregii
Europe era aceea de a ajunge la o înțelegere cu Stalin, hotărând astfel să-i ofere
mână liberă în sud-estul Europei, prin sacrificarea câtorva state.
 În consecință, în octombrie 1944, primul-ministru britanic s-a deplasat la
Moscova, unde a realizat cu „țarul roșu” o șocantă înțelegere, în virtutea căreia
se recunoștea preponderența sovietică în România, Bulgaria și Ungaria.
Modalitățile concrete de organizare a lumii postbelice au constituit
subiectul conferinței de la Ialta (4-11 februarie 1945), în cadrul căreia un rol
important a fost jucat de tentativa de rezolvare a problemelor germană, poloneză
și japoneză. La finele reuniunii din Crimeea, poziția politico-diplomatică a
U.R.S.S.-ului se consolidase, în condițiile în care Armata Roșie ocupase
jumătate din Europa, dispunând de un potențial uman de circa 11 milioane de
ostași.
Decesul președintelui american Roosevelt, al cărui loc a fost luat de mult
mai intransigentul Harry Truman, dar și ingerințele grave manifestate de
U.R.S.S. în Răsăritul Europei au generat tensionarea raporturilor dintre sovietici
și anglo-americani.
Deși rezultatele Conferinței de la Potsdam (17 iulie-2 august 1945) nu au
lăsat să se întrevadă abisul creat între Moscova și Aliații occidentali, totuși
acțiunile ulterioare ale celor două părți au demonstrat cu prisosință noile
realități. Pe de o parte, Truman a renunțat la orice cooperare cu U.R.S.S.-ul
începând din ianuarie 1946, iar în martie 1947 a impus doctrina care-i poartă
numele, cu scopul de a stopa expansiunea comunismului.
Mai mult decât atât, în iunie 1947, americanii au lansat un vast program
de ajutorare economică a țărilor democratice, denumit Planul Marshall, menit să
scoată din colaps economiile europene, ruinate de război. Demn de menționat
este faptul că, Planul Marshall s-a adresat tuturor statelor europene, inclusiv
Uniunii Sovietice, dar cea din urmă, secondată de sateliții săi răsăriteni, a refuzat
orice sprijin, considerându-l în fapt o capcană întinsă de lumea capitalistă.
În ceea ce-l privește, fostul premier britanic Churchill, într-un discurs
rostit în martie 1946 la Colegiul Westminster din Fulton, Missouri, a deplâns
faptul că sovieticii au izolat Europa de Est de restul continentului în spatele unei
„cortine de fier”, neasumându-și însă niciun fel de responsabilitate pentru drama
popoarelor intrate sub control sovietic.
La rândul său, Stalin a devenit tot mai neîncrezător în anglo-americani, cu
precădere după instalarea administrației Truman, care, în opinia sa, a recurs din
start la măsuri de intimidare a Uniunii Sovietice, menite să evidențieze pornirile
belicoase ale americanilor și agresivitatea capitalismului în raport cu sistemul
comunist.
 Aprehensiunile stârnite la Moscova de forța S.U.A., deținătoare a bombei
atomice, dar și a unui potențial economic remarcabil, l-au determinat pe Stalin
să accelereze, dar și să radicalizeze procesul de instituire a unor regimuri
politice de „democrație populară” în țările aflate sub ocupația Armatei Roșii.
Adoptarea de către Washington a unei politici oficiale de îndiguire a
comunismului, dar și ajutorarea Occidentului prin planul Marshall au reprezentat
pentru stăpânul de la Kremlin o provocare fățișă, determinându-l să identifice o
formulă politică, cu scopul de a-i permite să dispună de o întinsă zonă de
securitate în jurul frontierelor U.R.S.S.-ului.
În consecință, replica sovieticilor la doctrina Truman și planul Mashall n-a
întârziat să apară. Concret, din ordinul lui Stalin, se vor reuni în septembrie 1947
în localitatea poloneză Szklarska Poreba reprezentanții a 9 partide comuniste,
din U.R.S.S., din țările aflate în sfera de influență sovietică (Bulgaria,
Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România și Ungaria), dar și din Franța și
Italia.
Cu acest prilej, se vor pune bazele Cominformului, adică a Biroului de
Informații al Partidelor Comuniste, în fapt o nouă Internațională comunistă.
Respectivul organism și-a fixat sediul la Belgrad și a decis să editeze revista:
„Pentru pace trainică, pentru democrație populară”.
Scopul oficial al Cominformului era acela de a organiza schimburi de
experiență între partidele componente, dar și de a asigura coordonarea
activităților lor, prin recurgerea la ajutorul reciproc. În fapt, adevărata menire a
organizației era cea de a întări controlul sovietic asupra partidelor comuniste est-
europene, dar și de a submina influența americană din Franța și Italia.
Reuniunea din Polonia i-a oferit prilejul ideologului sovietic Andrei
Jdanov să proclame oficial doctrina moscovită a Războiului Rece. În calitate de
conducător al lucrărilor, politicianul sovietic a lansat teza privind împărțirea
lumii în două tabere, după cum urmează: „lagărul imperialist și antidemocratic
(...) și lagărul antiimperialist și democratic, al cărui obiectiv esențial este de a
submina imperialismul, de a întări democrația și de a lichida resturile
fascismului”.
Adoptarea respectivei teze de către Cominform a reprezentat identificarea
inamicului comun, și anume imperialismul american, împotriva căruia urmau a
fi mobilizate toate partidele comuniste. Considerând că stânga necomunistă era
o alianță potențială a imperialismului american, întrucât manifesta un atașament
nedisimulat față de principiile democrației liberale, Cominformul, exprimând în
fapt punctul de vedere al lui Stalin, a ordonat tuturor partidelor comuniste să
rupă orice legături cu socialiștii.
O situație extrem de delicată se înregistra în Franța și Italia, acolo unde,
comuniștii făceau parte din guverne de uniune națională, alături de partide
„burgheze”. În consecință, ei vor fi supuși unor critici virulente venite din partea
Cominformului, în special din cea a comuniștilor iugoslavi, care deja instituiseră
propriul monopol politic în țara lor.
Acțiunile concrete întreprinse de către Cominform vor duce la ruperea
fronturilor constituite între comuniști și socialiști, considerându-se că a venit
momentul eliminării „tovarășilor de drum”. Totodată, prin îmbrățișarea fără
rezerve a ordinelor Cominformului, conducătorii noilor regimuri de „democrație
populară” au devenit tot mai dependenți de Moscova, fiind percepuți de propriile
popoare ca exponenți ai unei puteri străine.
Demn de menționat este și faptul că, până în 1948, sovieticii reușiseră să
instaureze comunismul în țări europene, precum: Bulgaria, Cehoslovacia,
Germania de Est, Polonia, România și Ungaria. Pe harta „bătrânului continent”
mai apăruseră însă și alte două state comuniste: Albania și Iugoslavia, dar, în
cazul lor, Moscova n-a intervenit în niciun fel în vederea proclamării regimului
de „democrație populară”.