ABSORBTIA IONILOR MINERALI

Abstract

Absorbția apei este absorbția apei de către plante. Apa este absorbită din sol și ajunge în cele din
urmă la frunze după ce a fost distribuită în toate părțile plantelor. Există două tipuri de absorbție
efectuate de plante, active și pasive. Acum, diferența principală între absorbția activă a apei și
absorbția pasivă a apei este că, în absorbția activă a apei, rădăcinile plantelor absorb apa prin
propriile eforturi. Are loc chiar și atunci când rata de transpirație este scăzută. Celulele radiculare
joacă un rol important în absorbția apei, în acest proces. Pe de altă parte, în absorbția pasivă a apei,
celulele radiculare nu joacă niciun rol în absorbția apei, ele rămân pasive. Absorbția apei are loc
atunci când rata de transpirație este mare.

INTRODUCERE

Pătrunderea și acumularea apei, a compușilor anorganici sau a celor organici în celule, în

cazul nostru în celulele plantelor, constituie unul din procesele fiziologice de bază care are menirea
de a asigura aprovizionarea celuleleor, țesuturilor, organelor, respectiv a plantelor cu apă și cu alte
substanțe, substanșe de care metabolismul celulat, plantele au nevoie pentru normala desfășurare, la
cote optimale, a proceselor lor vitale. Astfel, grație pătrunderii și a acumulării apei și a variațiilor
compușilor organici sau anorganici în celule, respectiv în plante, se realizează rezervele de
elemente chimice și de resurse necesare desfășurării nenumăratelor procese fiziologice care depinde
de aceste acumulării (Duenas, 2004).
În consecință, în schimburile realizate între plante și mediul înconjurator, procesul de absorție
este acela care aprovizionează plantele cu apă și compușii indispensabili pentru desfășurarea
proceselor vitale ale celulelor, țesuturilor, organelor, respectiv a sistemului în întreaga sa unitate,
care formează planta, sau, astfel spus, organismul vegetal, în diferite etape ale creșterii și dezvoltării
sale ontogenetice.
Procesul de absorție este precedat sau presupune pătrundera și acumularea fie a apei, fie a
altor compuși, mai mult sau mai puțin complecși.
La talofite, în special la plantele unicelulare, absorția are loc pe toată suprafața corpului vegetal,
respectiv a celulelor.
La plantele cormofite, cu precădere la cormofite superioare,, absorția- respectiv pătrunderea
și acumularea-apei și a compușilor chimici( în deosebi a sărurilor minerale) se realizează la nivelul
unui organ specializat în îndepartarea acestei funcțiuni, și anume rădacina (Duenas, 2004)).
 Rădăcinile au particularități morfostructurale. Pornind de la acestea, ele prezintă și
particularități funcționale, dar în general vîrful rădăcinilor are o alcătuire morfo-fiziologică
asemănătoare.
Rădăcinile unei plante sunt multiple ți diverse. Ele prezintă un foarte complex mod de
ramificare, întrucât rădăcinile cresc în tot cursul vieții plantelor. Creșterea se face prin zonele tinere
ale acestora, zone care, de altfel, sunt cele implicate în procesul de absorție.
Totalitatea rădăcinilor unei plante, indiferent de complexitatea gradului lor de ramificare,
alcătuiesc sistemul radicular al plantei. Acesta, după cum am arătat anterios, se formează din
momentul în care începe să crească și să se ramifice rădăcinițele embrionară și, practic, durează în
tot cursul vieții plantei. (Micle, 1970).
Din punctul nostru de vedere, al experiențelor efectuate în prezenta teză de licență, interesează
rădăcinițele plantulelor, respectiv capacitatea de absorție a acesteia.

Considerații generale privind problema permeabilității celulei vegetale și măsurarea acesteia

Pătrunderea substanțelor în celulă poate avea loc printr-un proces pasiv sau fizic, ceea ce numim
proces osmotic, concomitent, dar deosibit de un alt proces activ sau fiziologic, numit neosmotic.
Când vorbim de permeabilitate și măsurarea ei ne gândim în cadrul exclusiv fizic sau osmotic, în
care protoplastul se comportă pasiv.
Pătrunderea osmotică depinde de 2 factori rezidenți în celulă:
1) o valoare fizico-chimica precisă- concentrația
2) o particularitate variabilă- permeabilitatea membranelor plasmatice.
Întâia valoare decide curentul endosmotic, iar permeabilitatea, decide calitatea și cantitatea
substanțelor din soluția externă, care pot intra în celulă. Gardul sau valoarea permebilității se noteză
prin așa-zisa constantă de permeabilitate.( P) , și ea exprimă cantitatea de substanță care străbate o
unitate de suprafață mebranică, într-o unitate de timp.
Experiențele plasmotice arată că, în anumite condiții, experimentale, (plasmoliza), membranele
plasmatice pt fi semipermeabile, lăsând să fie traversate numai un solvent( apa), nu și de substanțele
dizolvate în ea. Dar, deplasmoliza devedețte că membranele sunt relativ semipermeabile sau
imperfecte permeabile, căci permit intrarea și a unor substanțe dizolvate în apă. Tot deplasmoliza
dovedește că membranele plasmatice sunt selectiv (semi-) permeabile, întrucât unele substanțe
divolvate nu pot pătrunde, iar altele da, însă și acestea din urmă pătrund cu viteze diferite (Marki,
1968).
Plasmoliza în calotă demonstrează că plasmalema și tonoplastul se deosebesc una de alta în ceea
ce privește gardul de relativitate a semipermeabilității lor; tonoplastul este mai riguros
semipermeabil decât plasmalema.
Cât privește stabilitatea naturii substanțelor și a vitezei cu care ele permează, metodele utilizate
vizează, deocamdată și mod ipotetic, plasmalema, care a putut fi cercetată și la microscopul
electronic. Permeabilitatea plasmalemei este diferita de cea a tonoplastului.
Plasmalema însâși nu are o permeabilitate constantă, în aceeași celulă. Ea variază cu
concentrația soluției utilizate, probabil pentru că gradul ei de hidratare oscilează în funcție de
concentrația soluției. Dar, gradul de permeabilitate este mai ales diferit, când e vorba de substanțe
diferite, inclusiv apa (Kato-Noguchi, 2003).

Permeabilitatea pentru apă

O membrană semipermeabilă este perfect permeabilă pentru apă. Întradevăr, plasmalema are
maximum de permeabilitate pentru apă, nu însă o permeabilitate perfectă. Și apa o traversează sub
forma unei „ difuziuni întarziate” sau „frânte”, așa cum este în general osmoza, doar că frânarea
apei este cea mai atenuată față de a oricăror substanțe solubile în apă.
Măsurarea: permeabilitatea pentru apă a unei celule poate fi exact măsurata prin balanța lui
Cartesis. Celula este lăsată să plutească liber într-o coloană de lichid a cărui densitate este perfect
stabilită. Lichidul conține 15 % apă grea (D2O). În concordanță cu gradul de permeabilitate pentru
apă a celulei, apă normală din celulă este treptat înlocuit cu apa grea din exterior, ceea ce face ca
celula să fie din ce în ce mai greu și să se cufunde, cu valori corelative, din ce în ce mai adân în
coloana de lichid. În acest fel poate fi urmărită foarte precis, din timp în timp, greutatea celulei deci,
și gradul ei de permeabilitate pentru apă.

Permeabilitatea substanțelor organice neelectrolite

Overton a stabilit, prin metoda deplasmolizei, ușurința sau greutatea treptată cu care fiferite
substanțe organice pătrund în celulă, preconizând pe baza cercetărilor sale –teoria lipoidică a
permeabilității-(teoria Overton). O metodă mult mai precisă, dar aplicabilă în puâine cazuri este
metoda analizei chimice introdusă în citofiziologice de Collander și Barlund (Chon, 2013).
Ei pun celule internodiale de Chara ceratophylla în diferite soluții organice și, după
intervale fixe, analizează concentrația substanței respective în voluminosul suc celular al celulei
tratate. În special stabilesc timpul necesar pentru ca sucul celular să ajungă la jumătatea saturației
sale, adică la concentrația ; c=1/2 C.
Regularitatea de pătrundere aflată de Collander și Barlund (după Chon, 2013) este în
conformitate cu legea difuziunii, ceea ce înseamnăă că este vorba, într-adevăr, de un fenomen fizic,
în care plasmalema se comportă pasiv.
Permeabilitatea celulelor de Chara ceratophylla pentru neelectrolite organice.
Permeabilitatea neelectroliților organici la Beggiotoa mirabilis. Rezultatele de față sunt compatibile
cu cele aflate de Barlund mai înainte (1929), cu metoda deplasmolizei la Rhoeo discolor, deci la un
fanerogam atât de îndepărtat de Chara ceratophylla din punct de vedere sistematic și fiziologic. Ele
nu contarzic nici constatările mai vechi ale lui Overton, făcute la diferite celule vegetale și animale
(după Chon, 2013).

Permeabilitatea celulelor de Chara ceratopylla pentru neelectrolite organice (după Collander și

Barlund citat de Chon, 2013).

Semipermeabilitatea relativă, dar mai ales permeabilitatea selectivă, a plasmalemei a fost

interpretată prin mai multe teorii, dintre care cele mai des verificate experimental au fost teoria
liposolubilității a lui Overton și teoria ultrafiltrului a lui Ruhland (după Vidal-Valverde, 2003).
Overton constatase, într-adevăr, că, în general, substanțele liposolubile trec mai ușor prin membrana
plasmatică a celulelor vegetale și animale(1899-1902).
Fenomenul și l-a explicat prin natura lipoidică a membranelor plasmatice care solvă
substanțele liposolubile și le permite traversarea conform unei legi fizice cunoscute. Teoria lui
Overton nu poate avea însă valoare generală, căci în plasmă pătrund și numeroase substanțe tipic
hidrofile, între care cea mai „ hidrofilă’ apa, trece cel mai ușor.
În consecință, Ruhland preconizează în anul 1912 o nouă teorie a ultrafiltrului, conform
căreia toate substanțele răbat în protoplast prin porii submicroscopiei ai membranei plasmatice,
care funcționează ca un ultrafiltru foarte fin. Din această cauză, substanțele trec cu atât mai ușor, cu
cât au molecule mai mici iara cela ale căror molecule întrec diametrul porilor, nu trec, membrane
devine pentru ele impermeabilă.
În 1925 Ruhland, în colaborare cu Hoffmann, studiază permeabilitatea substanțelor organice
la Beggiatoa mirabilis, constatând, într-adevăr, că gradul de permeabilitate al substanțelor este
decis, nu de natura chimică, ci de mărimea moleculei lor. Se pare că permeabilitatea membranei
plasmatice este explicată mai aproape de realitate prin combinarea celor două teorii principale.
Collander și Barlund propun, într-adevăr, în anul 1933 teoria „filtrului lipoidic”, susținând că
membranele plasmatice își îndeplinesc funcția de permeanilitate atât prin porii de care sunt ciurite,
cât și prin componentele lor lipodice. Cele două tabelede permeabilități reprezintă două tiputi
grăitoare în această privință. Beggiatoa mirabilis are membrane cu porii largi. În acest caz, factorul
decisiv este mărimea moleculei, într-adevăr, substanțele pătrund invers proporșional cu greutatea
lor moleculară. Permeabilitatea nu mai depinde, în general, și de factorul liposolubilitate ((după
Vidal-Valverde, 2003).
Permeabilitatea neelectroliților organici la Beggiatoa mirabilis (după Vidal-Valverde, 2003 )

Chara ceratophylla ca și Rhoeo discolor, Majanthenum sau ouăle de Arbacia au membrane

plasmatice cu porii mult mai mici;în consecință, factorul „ ultrafiltru” este valabil numai pentru
substanțe cu molecule relativ foarte mici. Moleculele mai mari nu le pot traversa decât prin
mecanismul liposolubilității.
Aceste cazuri sunt în mod special demonstrativ pentru valabilitatea teoriei combinate
lipoidică și a filtrului, iar de la tipul Chara, până la tipul Beggiatoa există o gamă întreagă de cazuri
intermediare.
Frey-Wyssling (după Humann, 2016), confruntând aceste fenomene cu rezultatele obținute
prin explorarea chmică și electrono-microscopică a plasmalemei, ajunge la concluzia că
macromoleculele lipoproteidice ale plasmalemei au o structură polară. Componentul lipoidic este la
exterior sub formă de molecule lipoidice legate, sau sub forma unor catene laterale lipofile ale
polipeptidelor. Suprafața internă e ocupată, în schimb, în mod preponderat, de grupări hidrofile și
este prin urmare într-o măsură oarecare hidratată. „difuzia frânată” are loc, după el, din cauza
învelișurilor hidrofobe ale porilor, care împiedică difuziunea liberă prin pori și o complică prin
frâna liposolubilității.

c) Permeabilitatea substanțelor electrolite

Încă Overton făcuse observația că pătrunderea ionilor este nocivă protoplastului, dacă
plasmoliticul e compul dintr-o singură care electrolitică, dimpotrivă, permeația este normală, dar
îngreunată, când plasmoliticul este compus dintr-un amestec de săruri cu ioni mono-sau bivalenți, al
căror antagonism se pune în vedere și pe această cale. Permeabilitatea poate fi modificată prin
adaosul la soluție a diferiți ioni. De exemplu, cationii măresc permeabilitatea în următorea serie:
Li< Na<K<Mg; iar anionii în felul următor ; SO4 <CL<NO3<Br. Această gradație coincide cu
„seria liotropă” a lui Hofmeister, din chimia coloidală.
Experiențele foarte exacte de mai târziu, făcute mai ales de Ostehout (1929-1936), Collander
(1939), Hoagland (1948), (după Humann, 2016).au scos la iveală comportamente foarte interesante
de absorție și desorbție ionilor mai ales la plante acvatice, în așa fel încât s-a ajuns la concluzia mai
clare în privința osmozei speciale a ionilor, numită și electroosmoză.
În special sunt de relevat acumulările, uneori excesive,ale unor ioni în celule, mult peste
realizarea echilibrului de concentrație (de exemplu Cl, dar mai ales K în cazul Nitella). Cercetările
electroosmotice au arătat, însă, că fenomenul poate fi explicat- de cele mai multe ori-pe cale fizică-
osmotică, prin existența reală a unor încărcături electrice, anizotrope din plasmă și vacuolă. Există
și ioni liberi în celulă, care pot să fie activi ăn această privință, dar factorul determinant trebuie să
fie, totuși, încărcătura specifică a proteinelor, în special a celor din membranele plasmatice. Aceasta
se realizează prin potențiale membranice, prin excesul de ioni difuzabili, pozitivi sau negativi, din
plasmă sau vacuolă, prin echilibre de tip Donnan. Acestea din urmp iau naștere din cauza unor
substanțe interne, disociabile într-un ion organic (coloidal) nedifuzabil și altul difuzabil, separate
prin membrană de o altă substanță externă, disociabilă numai în ioni difuzibil.
Consecința acestei stări este o mișscare inegală de ioni, la sfârșitul căreia produsul
perechilor de ioni, dintr-o parte și alta a membranei, este egal, dar concentrația acestoși ioni este
diferită pe cele două laturi ale membranei. În orice caz, plasma și mai ales membrana palsmatică
poate avea încărcături electrice diferite de la o plasmă la alta, sau chiar la aceeași celulă, în diferite
condiții de absorție (Humann, 2016).
Admitând că în plasmalemă lipoproteidele au catene fosfotidice (lipoidice) negativ
încărcate, este de înțeles absorția selectivă a cationilor. Dacă însă ph-ul se modifică, sensul ionilor
absorbiți preferențial, deasemenea este altul.
 Ionii care se găsesc liberi îm protoplast pot servi drept masă de schimb față de ionii din
mediu. Ei pot ieși din celulă, în mediu, peste membrană, în schimbul ionilor din mediu, care la
rândul lor, intră în incinta celulei. Un asemenea schimb poate fi continu sau limitat după cum ionii
liberi din interior, destinați schimbului, continuă sau nu să fie produși prin metabolică celulară.
Schimbul de ioni între interiorul celulei și mediu este asigurată prin respitația celulară, în
cursul căreia se produc mereu H⁺ și HCO3⁻ , care prin intermediul membranelor plasmatice trec în
mediu, în schimbul unor ioni corespondenți din soluția externă. După această reprezentare respitația
nu intervine în schimbul de ionu prin energia pe care o produce (schimb „fiziologic”), ci prin ionii
liberi care se desprind în cursul procesului respirator, a căror circulație se face conform legilor
fizice electroosmotice (după Grandbastien, 2015).

Ce este absorbția activă a apei?

În absorbția activă a apei, celulele rădăcinii plantelor absorb apa din rădăcini chiar și atunci când
rata de transpirație este scăzută. Această apă a fost condusă și apoi distribuită întregii plante,
ajungând în cele din urmă la frunze. ATP este utilizat în transportul activ pentru a pompa
moleculele împotriva gradientului de concentrație, de la zona de joasă a solutului la concentrația
mare de solut. Acest proces necesită energie celulară. În transportul activ, sunt transportate particule
precum proteinele, celulele mari, ionii și zahărul. Tipurile de transport activ sunt endocitoza,
exocitoza, membrana celulară / pompa sodiu-potasiu. Transportă molecula prin membrana celulară
împotriva gradientului de concentrație, astfel încât să intre mai mult nutrient în celulă.

Absorbţia bioelementelor: în stare dizolvată,

Transportul lor prin ţesuturile plantelor: simultan cu apa.
Absorbţia unor biocompuşi organici: aminoacizi, glucide solubile, acizi org.

Adaptările rădăcinii pentru absorbţia apei şi a bioelementelor

Organul specializat: rădăcina.

Adaptări specifice:
 perilor absorbanţi,
 gradul mare de ramificare şi
 lungimea totală (ex. secară - 500 Km).

Perişorii absorbanţi = celule rizodermice modificate şi specializate.

Particularităţi:
 lungimea: 0,15 - 8,0 mm
 grosimea de aproximativ 0,1 mm
 vacuola ocupă tot interiorul
 nucleul localizat în vârf înconjurat de masa citoplasmatică.
 pereţii formaţi din caloză le conferă o mare permeabilitate pentru apă.
 numărul între 217 peri/mm2 la pin şi 2.500 peri/mm2 la secară.
 durata de viaţă 50 până la 70 de zile la grâu, şi 120 de zile la orez
 rizosfera: micorize, bacterioze.
 Secţiune transversală prin rădăcină (Enstone şi Peterson-1992)

Rizosfera este reprezentată de zona de sol aflată sub influenţa rădăcinilor vii.
 Extindere variabilă
 Bogată în microorganisme
 Exudate, secreţii, lizate, mucilagii.

Exudatele sunt compuşi cu greutatea moleculară mică, care sunt transportaţi pe cale pasivă
din celule în spaţiile intercelulare şi apoi în sol.

Compoziţia biochimică: - proteine, acizi organici, aminoacizi,

- metaboliţi - acizi uronici, fenoli
- elemente minerale biogene (calciu, cupru, plumb). –
- biomolecule semnal - luteolina care atrage
chimiotactic bacteriile din genul Rhizobium, biocianina care stimulează fixarea ciupercilor
micoritice vezicular – arbusculare, sau ca acidul palmitic care stimulează fixarea ciupercilor
ectomicoritice.
- compuşi allelopatici inhibă creşterea altor plante, cazul
exudatelor eliminate de rădăcinile de nuc.

Compuşi allelopatici: acid galic, taninuri, alcaloizi, purine, etc.

Secreţiile constă din compuşi organici cu greutate moleculară mică sau mare, care rezultă
din procesele metabolice şi care sunt eliminaţi din rădăcini pe cale activă.

Lizatele sunt constituite din compuşi de biodegradare rezultaţi din autoliza celulelor
senescente sau a celor atacate de microorganisme parazite.
Exemplu:cca 10-16 % din carbonul fixat în procesul de fotosinteză revine în sol.

Mucilagiile sunt produse de celulele secretoare din zona subapicală a rădăcinii, sau provin
din biodegradarea poliglucidelor din pereţii celulari.
Rolul: protecţia celulelor rădăcinilor la penetrarea acestora prin sol, şi
 substrat nutritiv pentru microorganisme.

Consecinţa: prezenţei exudatelor, secreţiilor, lizatelor şi a mucilagiilor în solul din

apropierea rădăcinii plantelor → dezvoltarea microflorei şi a microfaunei.

Încărcătura solului până la adâncimea de 15 cm:

 139 kg/ha alge,
 10.080 kg/ha bacterii
 10.000 kg/ha fungi,
 379 kg/ha microfaună.

Populaţia rizosferei:
 fungi saprofiţi,
 bacterii chimiosintetizante (nitrobacterii, sulfobacterii, ferobacterii),
 bacterii denitrificatoare,
 bacterii fixatoare de azot molecular liber din sol;
 în stratul superficial alge şi bacterii pigmentate capabile să fixeze
dioxidul de carbon prin reacţii de fotosinteză.

Consecinţele activităţii microflorei:

-Fixarea azotului atmosferic de către Azotobacter, cca 60 kg/ha.
-Transformarea azotului amoniacal în nitraţi (în procesul de nitrificare), de către bacteriile
Nitrosomonas şi Nitrobacter.
-Descompunerea de către bacterii a formelor insolubile de fosfaţi.

Micorizele sunt relaţii mutualistice complexe stabilite în natură în mod

obişnuit între rădăcinile plantelor şi hifele unor ciuperci.

Rolul micorizelor: optimizarea rezervei de apă şi biominerale din sol pentru planta gazdă.
Oferta plantei: biocompuşi organici şi adăpost ecologic fungilor.

Excepţii:
 familiile Cruciferae, Caryophyllaceae, Cyperaceae, Chenopodiaceae,
  în condiţiile cultivării pe soluri bogate în minerale biogene şi cu umiditate
corespunzătoare, unele plante (exemplu pomii fructiferi) pot creşte fără micorize,
 în timpul verii, în condiţii de secetă, micorizele pot dispare, dar se refac atunci când
condiţiile din sol devin favorabile.

Clasificare funcţie de locul de fixare al hifelor:

 ectomicorize
 endomicorize.

Ectomicorizele se întâlnesc la:

 angiospermele lemnoase,
 unele graminee cultivate şi spontane,
 ceapă şi
 unele specii de gimnosperme.

Caracteristici:
- Hifele fungilor formează în jurul radicelelor un manşon exceptând ţesutul meristematic
din apexul rădăcinii.
- Unele hife pătrund şi între celulele rizodermei, după hidroliza enzimatică a lamelei
mediane şi uneori chiar şi între celulele corticale.
- Hifele alcătuiesc o reţea numită reţeaua lui Hartig, care reprezintă zona de schimb dintre
fungi şi celulele rădăcinii, sunt acelulare şi au rol de transfer.

Endomicorizele se întâlnesc la:

o cereale
o unele plante din zonele arctice, tropicale şi deşertice.
Caracteristici:
- insinuarea fungilor micoritici între şi în celulele rădăcinilor atât pe cale mecanică cât şi pe
cale enzimatică,
- hifele se alungesc pe măsură ce creşte rădăcina.
- sunt de tip vezicular-arbuscular
- pătrund în celulele corticale ale rădăcinii unde dau naştere la structuri ovoidale denumite
vezicule şi la structuri ramificate numite arbuscule;
- veziculele constituie situsurile de depozitare ale biomoleculelor de rezervă,
 - arbusculele reprezintă structurile prin care are loc schimbul de biomolecule nutritive dintre
fungi şi plantă;
- durata de viaţă a endomicorizelor este de circa 2-15 zile.

Endoectomicorizele sunt considerate ca un tip aparte de micorize, unii autori consideră că

sunt ectomicorize, iar alţii că sunt endomicorize.

Consecinţa activităţii fungilor micoritici: cantitatea de azot provenit din sol creşte de 1,6
ori, cea de fosfor de 2,9 ori şi sporeşte biomasa uscată care se acumulează în plantele cu micorize,
comparativ cu plantele care nu posedă micorize.
Biomoleculele organice necesare nutriţiei fungilor: zaharoza.
Conţinutul în zaharoză al hifelor micoritice se menţine la un nivel coborât prin
transformarea acesteia în biocompuşi de rezervă (glicogen, acizi organici), ceea ce favorizează
difuzia continuă a acesteia din rădăcini în hife.

Menţiune: Procesul de absorbţie al apei şi compuşilor minerali biogeni este caracteristic

tuturor organismelor vegetale, dar se realizează diferenţiat în funcţie de gradul de evoluţie al
speciilor.

Raportul: rădăcina plantei şi solul în care este fixată.

Accesul rădăcinilor la apa din sol depinde de: gradul de reţinere al apei la particulele solului.

Forme de apă în sol:

-apa de constituţie sau apa legată chimic

-apa higroscopică
-apa peliculară
-apa capilară
-apa gravitaţională.
 Apa de constituţie sau apa legată chimic intră în structura
moleculelor care alcătuiesc particulele solului, reprezentând apa de cristalizare reţinută cu forţe
chimice, şi de aceea este inaccesibilă plantelor.
 Apa higroscopică formează pelicula fină dispusă imediat la suprafaţa
particulelor de sol, moleculele ei fiind ordonat dispuse şi reţinute cu forţe electrostatice.
 Apa peliculară este reprezentă de straturile externe de apă care înconjură
particulele solului, reţinute cu forţe de 30 - 50 atm,este accesibilă numai pentru unele specii de
plante halofite.

apa inertă = apa higroscopică + apa peliculară

apa pendulară: apa acumulată între peliculele de apă a două particule învecinate.

 Apa capilară este apa care ocupă spaţiile capilare fine ale solului reţinută cu
forţe de sub o atm. Apa capilară se găseşte în legătură cu pânza de apă freatică, nivelul ei fiind
influenţat de deplasările acesteia, şi este accesibilă plantelor.
 Apa gravitaţională ocupă spaţiile mari din sol, este foarte mobilă şi se
deplasează descendent sub influenţa forţei gravitaţionale a pământului; provine din precipitaţii şi
irigaţii, se deplasează în orizonturile mai adânci ale solului, îmbogăţind pânza freatică; este
accesibilă plantelor.

Rădăcinile plantelor absorb apa reţinută cu forţe mai mici decât forţa de sucţiune a
celulelor:
apa gravitaţională, apa de capilaritate şi o parte din apa peliculară.

Indicatori hidrici:
1.Conţinutul de apă al solului care determină ofilirea ireversibilă a plantelor este cunoscut
sub denumirea de coeficient de ofilire.
Valoarea acestui coeficient variază în funcţie de natura solului şi este aproape identică la
diferite specii.
Exemplu: în cazul solurilor nisipoase variază între 1,02 şi 1,11,
în cazul celor luto–nisipoase între 6,5 şi 6,9 iar
în cazul celor luto–argiloase între 15,3 şi 16,6.

2. Rezerva utilă reprezintă cantitatea de apă disponibilă pentru plante, respectiv diferenţa
dintre capacitatea de câmp a solului şi coeficientul de ofilire.

Soluţia solului reprezintă interfaţa la nivelul căreia se face schimbul de materie între coloizii
solului şi rădăcinile plantelor şi are o concentraţie care variază între 0,05 şi 0,15 %.
 Conţinut chimic: în stare dizolvată ioni şi diverşi compuşi organici: glucide, aminoacizi,
amide, acizi organici şi sărurile acestora.

STUDIU DE CAZ

Scopul studiului a fost de a determina capacitatea de absorbție a rădăcinițelor de

leguminoase prin scufundarea plantulelor în colorant vital și determinarea fotocolorimetrică a
cantității de colorant vital acumulat în rădăcină.

Obiectivele urmărite

Pentru realizarea scopului propus, prin cercetările întreprinse au fost abordate următoarele
obiective:
- Selectarea speciilor de leguminoase
- Germinarea semințelor între 12-240 de ore (pentru a avea plantule în diferite stadii de
creștere)
- Determinarea capacității de absorbție a rădăcinițelor
- Evaluarea cantității de colorant vital acumulat în rădăcinițe
- Prelucarea matematică a datelor.

Momentul ales pentru efectuarea cercetărilor de fiziologie este cel al germinației semințelor
respectiv a primelor 10 zile de la punerea semințelor la germinat, motivat tocmai prin aceea
că în primele zile se hotărește dacă planta răsare sau nu, dacă cultura sau vegetația se va
instala pe un anumit arel geografic sau agricol. Această etapă a creșterii și dezvoltării
plantelor, cea a primelor zile de germinație este foarte interesantă din punct de vedere
fiziologic, semințele trecând în scurt timp de la viață latentă la o viață activă când procesele
de absorbție sunt foarte intense, în primele zile de germinație fiind necesare atât apa, cât și
sărurile minerale, pentru pornirea vegetației, pentru hidratarea coloizilor celulari. S-a ales ca
moment de analiză a acumulării colorantului vital roșu neutru, ce se comportă ca un cation
organic și pentru analiza capacității de absorbție a rădăcinii, primele 10 zile de germinație.
Ca material vegetal au fost alese semințe de leguminoase ce, grație bogăției lor în proteine,
în primele zile de germinație, au o capacitate de absorbție foarte ridicată. Dintre acestea, au
fost alese, ca material experimental, semințe de specii cultivate: fasolea (Phaseolus
vulgaris), mazărea (Pisum sativum) și bobul (Vicia faba).
 Materialul biologic cu care am lucrat, în prezenta lucrare de licență, a fost constituit din
plantule de ; fasole ( Phaseolus vulgaris), mazăre ( Pisum sativum )și bob ( Vicia faba ), de diferite
vârste ( 12, 24, 48, 72, 96, 120, 144, 168, 192, 216, 240 de ore ) ;prin vârste se înțelege durata de
timp, ăn ore, scurse din momentul punerii semințelor la germinat, și până în momentul efectuării
experimentelor.
Principiul metodei a constatat în determinarea capacității de absorție a rădăcinilor prin
scufundarea plantelor timp de 2 ore, în soluție de colorant vital (roșu neutru) , după care a urmat
extragerea colorantului, acumulat în rădăcinițele plantelor, colectarea acestuia și prin determinări
fotocolorimetrice evaluarea cantității de colorant vital acumulat în rădăcinițe. Apoi, a urmat
prelucrarea matematică a datelor. În cele ce urmează vom detalia meterialul și metoda de lucru.
Pentru a avea plantule în diferite stadii de creștere ( de la 12-240 ore), am procedat la
punerea semințelor la germinat.
Germinația: germinația semințelor s-a făcut în germinator Linhard, în condițiile de
laborator, la temperatura de 20- 23 ̊ C, în regim de variație diurnă ( alternanță zi-noapte).
Experimentând cu semințe de leguminoase, pentru a facilita germinația acestora, semințele
au fost imbibate, timp de 6 ore, în apă de robinet. Apoi, în germinatoare, pe un strat de vată umed și
acoperit cu hârtie de filtru, au fost amplasate semințele, iar, de câte ori a fost nevoie, periodic, s-a
procedat la umectarea substratului de germinare.
În momentul utilizării plantulelor, pentru experiențele de absorție, acestea au fost fie folosite
ca atare, la vârste mai înaintate ( 72, 96, 120, 144, 168, 192, 216, 240 ore), fie în primele ore de
germinație ( 12, 24, 48, ore), platululele respectiv embrionii, în curs de germinație au fost eliberate
din tegumentul seminal, cu grijă, pentru a nu leza integritatea acestora. Plantulele au fost
submersate ( scufundate) într-o soluție de colorant vital, roșu neutru, în concentrație de 1: 1000,
făcută în apă de robinet. Durata menținerii plantulelor în soluția de colorant vital a fost de 2 ore,
din când în când, s-a procedat la agitarea flaconului ( borcane de 300 ml), pentru a facilita contactul
dintre rădăcinițele plantulelor și soluția de colorant.
După trecerea celor 2 ore de absorție, soluția de colorant vital, roșu neutru, a fost decantată,
iar plantulele au fost clătite de câteva ori cu apă curentă.
Plantulele au fost, apoi așezate pe hârtie de filtru uscată și cu o lamă s-a procedat la
desprinderea rădăcinițelor de restul embrionului, respectiv a hipocotilului plantulei. Delimitarea
rădăcinii de hipocotil a fost ușor de făcut, întru-un cât numai rădăcina s-a colorat în roșu intens,
respectiv cu precădere zona perișorilor absorbanți, dar în primele 12, 24 și chiar 48 de ore de
germinare, la unele specii rădăcina s-a colorat, chiar dacă nu erau încă prezenți, la nivelul ei,
perișorii absorbanți.
 După parcurgerea duratei de absorției, pentru fiecare specie, în parte și pentru fiecare
vârstă fiziologică, au fost detașate rădăcinițele de la câte 25 de exemplare de plantule; rădăcinițele
au fost trecute în flacoane curate, peste ele turnându-se o soluție extractoare a colorantului vital,
soluție care a constatat dintr-un amestec, în părți egale de : alcool etilic 70 ̊ și acid acetic 1 %
(respectiv 500 ml alcool 70 ̊ + 500 ml acid 1% ). În momentul în care s-a adăugat acest amestec s-a
colorat instantaneu în roșu zmeriu; pentru extragerea totală a colorantului vital, din timp în timp, s-a
colectat prin decantare, lichidul exctractor colorat, și peste rădăcinițele încă colorate s-a adăugat
solvent proaspăt; operațiunea a fost repetată până când s-a extras întreaga cantitate de colorant
(până lichidul extractor nu a mai fost colorat) absorbită în rădăcinițe. La ultima extracție s-a
procedat la fierberea pe baia de apă, a rădăcinițelor cu solvent, pentru a realiza extragerea totală a
colorantului absorbit în țesuturile radiculare. Extractul colector a fost omogenizat prin agitare și s-a
procedat la măsurarea volumului total de extract. Apoi, o parte din lichidul colectat a fost porționată
și s-a trecut la fotocolorimetrarea extractului. Cantitatea de roșu neutru absorbită a fost determinată
cu ajutorul fotocolorimetrului, cu un filtru având o lungime de undă de 540nm. Am avut acces la
fotocolorimetrul Facultății de Inginerie alimentară a Universității Ștefan cel Mare din Suceava și pe
această cale aduc mulțumiri domnului asistent cercetare Lobiuc Andrei . Valorile fotometrice citite
au fost raportate la o curbă etalon de concentrații și, în acest mod , am obținut valorile finale
referitoare la absorție.
Măsuratorile facute la cele 25 rădăcinițe/specie/ variantă experimentală a fost împărțit la
numărul de rădăcinițe examinate, datele finale reprezentând capacitatea de absorție a unei singure
rădăcinițe per oră de absorbție. Datele fotometrice au fost înmulțite cu volumul soluției colectate și
împărțite la greutatea uscată.

În fig. sunt prezentate grafice rezultatele experimentale obținute în cazul măsurării creșterii
în lungime a rădăcinilor plantulelor de fasole, mazăre și bob la 120, 144, 168, 192, 216, și la 240 ore
de germinație.
Dacă analizăm datele din tabelul nr.3.1 și figurile 3.1.- 3.3. privind creșterea în lungime a
rădăcinilor plantulelor de fasole, mazăre și bob, putem constata că fiecare specie de leguminoase
luate în studiu se manifestă de manieră diferită.
 Astfel, la platulele de fasole și mazăre creșterea rădăcinii este uniformă, curba fiind în
ascensiune continuă pe tot parcursul germinației până la 240 de ore cât a durat experiența; la
plantulele de bob, rădăcinița are o creștere foarte lentă până la cca. 192 ore de germinație, astfel că,
la fasole, la 192 ore la germinație lungimea rădăcinii atinge lungimea medie dee 47,2 mm, la
mazăre 60,2 mm, în schimb la bob abia atinge 18,6 mm; dacă la sfârșitul perioadei experimentale
( 240 ore), fasolea, mazărea ajung să aibă rădăcini de lungime asemănătoare, la bob rădăcinile sunt
pe jumătate de lungime decât la fasole și mazăre.

Fig. 3.1. Creșterea în lungime a rădăcinițelor plantulelor de fasole în primele 10 zile de germinație
(mm)
Fig.3.2. Creșterea în lungime a rădăcinițelor plantulelor de mazăre în primele 10 zile de germinație
(mm)

Fig.3.3. Creșterea în lungime a rădăcinițelor plantulelor de bob în primele 10 zile de germinație

(mm)

Tabelul nr 3.1 Dinamica creșterii în lungime (mm) a rădăcinuțelor plantulelor de leguminoase

 (fasole, mazăre, bob) în primele 10 zile de germinație

Germinația Creștere în lungime

Fasole Mazăre Bob

Ore mm % mm % mm %

120 6.8 100 23.5 100 7.3 100

144 17.2 252.94 38.2 162.55 9.0 123.28

168 36.4 535.29 49.0 208.51 12.4 169.86

192 47.8 702.94 60.2 265.04 18.6 254.79

216 51.2 752.94 70.7 300.85 27.3 373.97

240 61.1 898.52 77.5 329.78 38.6 528.76

Obiectul tabelului nr.3.2 și a figurilor 3.4.-3.6. reprezintă datele privind absorția totală,
specifică și comparația între absorția totală și specifică.
În ceea ce privește capacitatea de absorție a celor trei specii, se poate aprecia, de asemeni, că
există diferențe ale capacității de absorție a colorantului vital roșu neutru în rădăcinile plantulelor,
absorția fiind mai relevantă, ca proces fiziologic, în ceea ce privește diferențele dintre specii, cu
toate că valorile privind creșterea rădăcinilor între fasole și mazăre nu au fost substanțial diferite.
Astfel, comparând în dinamică, de la 0 la 24 ore de germinație, capacitatea de absorție a
roșului neutru prezintă maxime care alternează cu perioade de plafonare a capacității de absorție,
după care se semalează un moment de vârf al creșterii valorilor.Aceste oscilații pot fi puse pe seama
unor procese fiziologice ce se petrec la nivelul plantulelor, procese fiziologice care diferă de la o
specie la alta.

Tabelul nr. 3.2 Absorția roșului netru în rădăcinile plantulelor de leguminoase (fasole, mazăre, bob)
în primele 10 zile de germinație.
 GERMINAȚIE FASOLE MAZĂRE BOB
(ORE) totală specifică totală specifică totală specifică

12 0.0017 0.07 0.00065 0.085 0.0006 0.0275

24 0.0045 0.17 0.00077 0.06 0.0006 0.0325
48 0.0029 0.11 0.00078 0.0615 0.0008 0.1
72 0.015 0.275 0.009 0.0825 0.0008 0.15
96 0.014 0.285 0.0065 0.081 0.0125 0.75
120 0.049 0.435 0.0065 0.51 0.0325 1.1
144 0.048 0.39 0.008 0.54 0.039 0.85
168 0.062 0.385 0.0085 1.1 0.04 1.25
192 0.085 0.4 0.0525 1.45 0.0475 1.6
216 0.095 0.425 0.06 1.6 0.05 1.85
240 0.1 0.45 0.065 1.65 0.125 2.25

Aceste procese fiziologice privesc momentul de eliberare a cotiledoanelor din învelișul

seminal, moment care se face cu efort energetic, și care înseamnă un început în nutriția autotrofă a
plantulelor.
Odată cu eliberarea palntulelor din tegumentul seminal (ceea ce corespunde la scară naturală
cu răsărirea semințelor) mugurașul situat între două cotiledoane începe să se înverzească și să
crească.
La fasole perioada de 96 de ore de germinație se caracterizează printr-o absorție radicală
scăzută, după care se înregistrează un apogeu la 120 de ore de germinație, apoi urmează o perioadă
de plafonare până la sfârșitul perioadei experimentale (figurile 3.4-3.5). Datele privind absorția
specifică sunt mai relevante în raport cu absorția totală, întrucât procesele de creștere și cele de
transformări fiziologice legate de eliberarea cotiledoanelor din tegumente, precum și creșterea
plantulelor se regăsește mai bine în imaginile la care valorile de absorție au fost raportate la
greutatea uscată a rădăcinilor.
Exprimarea datelor privind absorția fără raportare la greutate uscată, deci sub formă de
abstorție totală estompează oscilațiile în absorție provocate de cum se va vedea și în cazul mazărei
și a bobului, valorile absorției totale sunt mai puțin relevante în comparație cu absorția specifică.
Absorția colorantului vital roșu netru în radacinile plantulelor de mazăre relevă o dinamică
a absorției în rădăcinițe, în decursului primelor 168 ore de germinație, mai ponderată, respectiv mult
mai aplatizată în comparație cu absorția roșului netru în rădăcinile plantulelor de fasole, și abia
după 168 ore de germinație se înregistează o creștere pronunțată și continuă a capacității de
absorție.
 Fig.3.4. Absorbția totală a roșului neutru la fasole

Fig.3.5. Absorbția specifică a roșului neutru la fasole

Probabil, că procesele fiziologice care se petrec la nivelul semințelor de fasole ( plantă cu

germinație epigee, ce presupune răsărirea plantului, în cazul mazărei (plantă cu germinație
hipogee) aceste procese sunt mai întârziate. Și în acest caz absorția specifică este mult mai relevantă
în raport cu absorția totală.
 Fig.3.6. Comparația absorbției totale și specifice la fasole

Fig.3.7. Absorbția totală a roșului neutru în rădăcina de mazăre

Absorția roșului neutru în rădăcinile plantulelor de bob, se aseamănă destul de mult, în ceea
ce privește dinamica acestui proces precum și amplitudinea curbelor cu absorbțiile înregistrate la
rădăcinile plantulelor de mazăre.
 Fig.3.8. Absorbția specifică a roșului neutru la mazăre

Fig. 3.9. Comparația absorbției totale și specifice la mazăre

 Fig.3.10. Absorbția totală a roșului neutru la bob

Fig. 3.11. Absorbția specifică a roșului neutru la bob

La bob, mai ales absorbția specifică atinge apogeu la 120 de ore, apoi urmează o ușoare
aplatizare și o creștere ascendentă a absorției după 216 ore, proces care continuă pe măsura creșterii
rădăcinii,astfel spus, cu cât crește rădăcina mai intens cu atât se mărește capacitatea de absorție a
rădăcinilor față de roșu neutru.
 Fig.3.12. Comparația absorbției totale și specifice la bob

Comparând absorția totală cu absortia specifică, și la rădădcinile de bob, absorbția totală se

dovedește a fi mai puțin relevantă în raport cu absorția specifică, de astfel, și în alte procese chiar și
enzimatice raportarea intensității acestora la greutatea uscată a organelor analizate, constituie un
factor de referință mai edificator.
 CONCLUZII

1) Cele trei specii luate în studiu fasolea ( Phaseolus vulgaris), mazărea (Pisum sativum), și
bobul (Vicia faba), chiar și în primele ore de germinație ( de la 0-210 ore), manifestă
diferențe evidente și particularități fiziologice dependente de specie, iar legat de specie ( cu
toate că am experimentat cu specii din familia leguminoaselor) s-au semnalat particularități
de creștere și absorția radiculară, relevată prin metoda folosită de noi, aceea a determinării
acumulării colorantului vital roșu neutru, particularitățile care au relevat momentele de
creștere a rădăcinilor dar și de absorție în primele ore de germinație în raport cu momentul
în care plantulele trec de la procesul de nutriție heterotrofă, bazat pe consumarea propriilor
rezerve endogene din cotiledoane, la un proces de înverzire a frunzulițelor mugurașului.
2) Exită diferențe sesizabile în procesul de absorbție între germinația de tip epigee, la fasole, și
germinația de tip hipogee la mazăre și bob, fapt remarcat din analiza capacității de absorbție
la cele două tipuri diferite de germinație. De astfel, se poate aprecia că determinările privind
absorbțiile efectuate potrivit experiențelor din prezenta lucrare de diplomă au scos în
evidență tocmai acest fapt, fenomen care nu a mai fost semnalat până în prezent.
3) Totodată, se poate afirma, cu certitudine, că dintre cele două forme de exprimare a
absorbției totale sau specifice, absorția specifică (care reprezintă valoarea absorbției totale
raportată la greutatea de substanță uscată a organului), este mult mai reprezentativă în ceea
ce privește redarea unor transformări fiziologice prin care trece plantula, impicit rădăcina,
atât în ceea ce privește metabolismul cât și creșterea.
4) În consecință, în asemenea experiențe este mai obiectivă reprezentarea absorbției specifice
decât a absorției totale.
 BIBLIOGRAFIE

1. Andrei M. si cob, „Lucrări practice de biologie vegetală”, Editura Didactică şi

pedagogică, Bucureşti 1981.
2. Octavian Raicu, „ Fiziologia plantelor”, Iaşi, 1982 .
3. www.rasfoiesc.ro
4 www.regielive.ro