Începutul domniei lui Ştefan cel Mare

El are susţinerea domnului din Ţara Românească Vlad Ţepeş şi a multor boieri din Ţara de Jos*. În
luptele de pe Siret, la sud-est de Suceava, lîngă satul Doljeşti, Ştefan îl înfrînge pe Petru Aron,
deţinătorul tronului moldovean, unchiul şi ucigaşul tatălui său Bogdan al II-lea, care fuge în Polonia
vecină, unde obţine azil politic [1].

Potrivit cronicii slavo-române din sec. al XV-lea, pentru înscăunarea lui Ştefan “s-a adunat toată ţara
cu preasfinţitul mitropolit Teoctist şi l-a uns pentru domnie pe Siret, unde se numeşte acel loc
Direptate (sat dispărut în sec. al XVI-lea – n.n.) pînă în ziua aceasta. Şi a luat sceptrul Ţara Moldovei”
[2]. În literatură era specificat că ceremonia “ungerii” la domnie are loc nu în cîmpie, ci în biserica
satului Direptate [3]. Astfel s-a început domnia lui Ştefan cel Mare.

Ştefan-Vodă a reuşit chiar de la început să scoată ţara din impasul în care se afla în rezultatul luptelor
politice interne şi numai acest moment ar fi fost de ajuns ca numele lui să fie înveşnicit în istorie. El i-
a rechemat în Moldova pe boierii fugiţi în ţările vecine, făgăduindu-le să le ierte slujba la domnul
precedent, să le restituie averea şi să le menţină înalta situaţie de mai înainte din societate. După un
sfert de veac de lupte crîncene dintre grupările boiereşti pentru putere, acest pas al noului domn a
jucat un rol pozitiv [4], o parte considerabilă a boierilor reîntorcîndu-se în ţară**. Ca urmare,
concurentul principal al lui Ştefan, Petru Aron, rămîne practic fără boieri în anturajul său şi doar cu
promisiunea de ajutorare a regelui polon. Treptat, domnul a concentrat în mîinile sale întreaga
putere şi toate resursele militare ale ţării.

Moldova în timpul domniei lui Ştefan cel Mare

În vremea lui Ştefan cel Mare, Moldova deja se întindea peste toate ţinuturile de la Munţii Carpaţi
răsăriteni pînă la rîul Nistru. Preocuparea dominantă a domniei lui Ştefan a fost lupta pentru
independenţă. În acest context efortul de centralizare a statului şi treptata sa afirmare pe plan
internaţional au fost legate indisolubil.

Printre măsurile primordiale Ştefan-Vodă şi-a propus întărirea capacităţilor de apărare a ţării.
Înţelegînd că noua sa politică externă, de emancipare a Moldovei de sub tutela opresoare a marilor
puteri vecine, avea să provoace împotrivirea acestora, iar pentru a înfrînge inevitabila lor reacţie era
necesar un instrument militar mult mai eficace, prin număr şi coeziune cu politica domniei, decît cel
care se aflase la dispoziţia predecesorilor săi, Ştefan a aşezat pe baze noi organizarea militară a ţării.
Cetele disparate ale marilor boieri îşi pierd treptat însemnătatea, în vreme ce greul efortului militar
revine micii boierimi, care furniza unităţile de cavalerie, şi ţărănimii din care se recruta
precumpănitor pedestrimea, precum şi cetele tîrgurilor, alcătuite din tîrgoveţi, care se puteau strînge
mai repede în caz de nevoie. Preluînd o iniţiativă a tatălui său, care însă în scurta domnie a acestuia,
nu a avut răgaz să se dezvolte, Ştefan s-a străduit să întemeieze apărarea ţării pe cea mai largă
adeziune socială posibilă în condiţiile epocii. La chemarea domnului la oaste vin toţi bărbaţii apţi de
luptă, în special ţăranii – circa 30 de mii de persoane. Se formează astfel “oastea mare”, cu un efectiv
între 40-60 de mii de oşteni: călăreţi şi pedeştri. Oastea mare a lui Ştefan era deci o "oaste de ţară",
la vremea aceea puţini fiind lefegii (mercenari).

Un alt factor important al puterii militare a Moldovei lui Ştefan a fost sistemul de fortificaţii. Cetăţile
existente au fost întărite, dotate în acea vreme pentru prima dată cu tunuri, altele au fost construite
din nou. Ţării Moldovei era apărată de: Cetatea Soroca, Cetatea Tighina şi Cetatea Albă la rîul Nistru,
Cetatea Hotinului şi Cetatea Sucevei la Nord, spre Carpaţi Cetatea Neamţului, iar pe rîul Siret Cetatea
Romanului.

Tot atît de hotărît a acţionat Ştefan şi în direcţia consolidării bazei materiale şi instrumentului
instituţional al puterii domneşti. El duce o politică specială de restaurare a domeniului domnesc prin
masive cumpărări de sate cu bani din vistieria domnească şi prin confiscarea domeniilor boierilor
trădători. Astfel, domnul va cumpăra circa 80 de sate. Concesiile de pămînt din domeniul domnesc
sunt foarte rare. Principalii beneficiari ai generozităţii domneşti în această privinţă au fost biserica,
unul din stîlpii puterii, şi mica boierime, care avea să devină principalul reazem militar şi politic al
domniei.

Se consolidează şi influenţa domnului în organele de guvernare. Cea mai semnificativă deplasare se

constată în componenţa şi noul rol pe care оl juca sfatul domnesc, principalul organ de guvernămînt
după domnie, cu care împărţea puterea de stat. Numărul membrilor sfatului domnesc se micşorează
de la 25-30 la 15-16 persoane. Treptat, dregătorii curţii, numiţi de domn, au ocupat locuri în sfatul
domnesc, alături de reprezentanţii stăpînilor de domenii, devenind forţa precumpănitoare. Astfel,
are loc masivul transfer de putere de la marea boierime spre domnia centralizatoare. Un rol hotărîtor
în sfatul domnesc a revenit pîrcălabilor – comandanţi de cetăţi. Dezvoltînd sistematic atribuţiile
pîrcălabilor, înzestrîndu-i cu putere militară şi administrativă în cetăţi şi în ţinuturile dependente de
ei, Ştefan a instituit o reţea de putere strict dependentă de domnie şi controlată de aceasta, care a
cuprins toată ţara.