În orice societate bazată pe producţie, schimbul reprezintă baza activităţii economice.

El
permite o mai bună alocare a resurselor rare şi, deci, o creştere a eficacităţii sistemului economic.
Dezvoltarea schimburilor însoţeşte procesul de specializare a unităţilor economice, care renunţă
treptat să mai producă toate bunurile de care au nevoie. Această regulă a schimbului şi a
specializării se aplică indiferent care ar fi natura unităţii de producţie: individ, întreprindere,
regiune, naţiune.
2.1 Mercantilismul
Doctrina dominantă a secolelor XVI - XVII, mercantilismul, a căutat să demonstreze
faptul că puterea unei ţări depinde de cantitatea de metal preţios deţinută. Autorii mercantilişti1
susţineau că schimburile internaţionale reprezintă un mijloc de îmbogăţire. Principalul obiectiv
al mercantiliştilor era menţinerea unei balanţe comerciale excedentare, printr-un export superior
importului. În acest fel, o ţară putea acumula cantităţi ridicate de aur şi argint şi, în consecinţă, îşi
putea spori bogăţia naţională şi prestigiul. Doctrina mercantilistă justifica intervenţia statelor în
sensul creşterii excedentelor în balanţa comercială, prin intermediul politicilor de stimulare a
exporturilor şi de reducere, de limitare a importurilor. Pe fondul acestor trăsături comune
mercantilismului, indiferent de spaţiul de manifestare, au fost evidente şi particularităţi legate de
specificul condiţiilor concrete din fiecare ţară. Astfel, mercantilismul spaniol şi portughez a fost
numit bullionist, deoarece accentul era pus pe acumularea de bani, sub forma metalelor
preţioase, mercantilismul francez a fost denumit industrialist, întrucât accentul era pus pe
stimularea, dezvoltarea şi protejarea industriei naţionale, premisă pentru dezvoltarea
exporturilor, iar mercantilismul englez şi olandez a fost numit şi sistem comercial, deoarece, pe
lângă dezvoltarea industriei naţionale, accentul era pus şi pe dezvoltarea flotei naţionale, a
comerţului la mare distanţă şi a colonialismului. Şi în prezent doctrina mercantilistă are suficienţi
adepţi. Termenul neomercantilism este folosit acum pentru a descrie situaţia unei ţări care caută
să realizeze o balanţă comercială excedentară în scopul atingerii unor obiective sociale sau
politice, ca de exemplu, atunci când o ţară caută să realizeze o deplină ocupare a forţei de muncă
prin producerea de bunuri mult peste nevoile locale, exportând surplusul în afara graniţelor. Jarl
Hagelstam, Director în Ministerul de Finanţe din Finlanda, făcea următoarea observaţie în
legătură cu derularea celor mai multe dintre negocieri: „Modul de abordare a negocierilor,
indiferent dacă ţările sunt dezvoltate sau în curs de dezvoltare, este de a insista pentru
liberalizarea schimburilor comerciale în domenii în care avantajele lor competitive sunt cele mai
mari şi de a limita liberalizarea în domenii în care sunt mai puţin competitive şi în care
importurile ar putea înlocui produsele autohtone.”2 Hagelstam atribuie această tendinţă
manifestată în decursul negocierilor unor concepţii neo-mercantiliste, îmbrăţişate de politicienii
diferitelor naţiuni. Conform acestor concepţii se pune semnul egal între puterea politică, puterea
economică şi o balanţă comercială excedentară.
2.2 Teoriile clasice privind comerţul internaţional Economiştii clasici britanici,
A.Smith, D.Ricardo, J.Stuart Mill, nu s-au îndoit de existenţa unui mecanism regulator.
Analizele lor privind comerţul internaţional s-au sprijinit pe ipoteza echilibrului balanţei
comerciale. Meritul acestora a fost de a fi sintetizat în teoriile lor atât problematica schimburilor
internaţionale cât şi pe cea a balanţelor de plăţi.
2.2.1 Teoria avantajului absolut
Tezele dezvoltate de Adam Smith în „The Wealth of Nations”, lucrare publicată în 1776,
reprezintă punctul de plecare al teoriilor clasice privind comerţul internaţional. Conform teoriei
sale, ţările ar trebui să se specializeze în producerea acelor bunuri pentru care dispun de un
avantaj absolut.
Avantajul absolut reprezintă posibilitatea de a produce un bun cu o cantitate mai mică de
factori (input) decât oriunde altundeva în lume. Smith combate teoria mercantilistă, a jocului cu
sumă nulă3. Prin participarea la comerţul internaţional, „avuţia” tuturor ţărilor poate fi sporită,
specializarea urmând a se realiza pe baza principiului avantajului absolut. Prin specializare în
producerea acelor produse pentru care sunt mai eficiente, toate ţările vor beneficia de pe urma
participării la schimburile internaţionale. Vom ilustra teoria avantajului absolut cu următorul
exemplu: considerăm două ţări partenere, una aparţinând Nordului şi cealaltă Sudului, şi două
grupe de produse, specifice celor două ţări, autoturisme şi textile4. Costurile sunt măsurate prin
număr de ore muncă (M) pentru o unitate produs (Q), iar raportul c=M/Q poartă numele de
coeficient input–output. Acest coeficient reprezintă inversul productivităţii muncii, care, la
rândul ei, se exprimă ca număr de produse fabricate (Q) într-o unitate de timp (M), respectiv W =
Q/M. Datele din tabelul 8 sunt exprimate prin intermediul coeficienţilor input-output şi indică
faptul că lucrătorii din Nord pot produce autoturismele într-un timp mai scurt decât cei din Sud,
în vreme ce aceştia sunt mai eficienţi în producţia de textile. Astfel, fiecare ţară are un avantaj
absolut în producerea unui anumit bun. Adam Smith aplică principiul diviziunii muncii în
context internaţional. Dacă fiecare ţară se va specializa în producerea acelui bun pentru care are
un avantaj absolut, se va obţine un câştig în plan mondial. Într-adevăr, dacă ţările din Nord vor
transfera munca din domeniul textilelor în cel al autoturismelor, domeniu în care sunt mai
eficiente, vor obţine unităţi suplimentare de autoturisme pentru o unitate de textile. De asemenea,
dacă ţările din Sud vor transfera munca din domeniul automobilelor în cel al textilelor, vor
obţine trei unităţi suplimentare de textile pentru o unitate de autoturisme. Astfel, în plan mondial,
cu un consum de muncă identic, producţia de textile va creşte cu 2 unităţi, iar cea de autoturisme
cu o unitate, în raport cu situaţia anterioară, caracteristică autarhiei. Teoria lui Adam Smith nu
rezolvă dilema ţărilor care nu prezintă un avantaj absolut în nici un domeniu. Aceste ţări nu vor
mai participa la comerţul internaţional ? Răspunsul va fi oferit de David Ricardo5, care va
dezvolta teoria avantajelor comparative sau relative.
2.2.2 Teoria avantajelor comparative sau modelul ricardian
David Ricardo, în lucrarea sa „The Principle of Political Economy and Taxation” (1817),
a fost cel care a demonstrat că o ţară se va specializa în producerea acelor bunuri pe care le poate
fabrica mai eficient şi va cumpăra din altă ţară acele bunuri pe care le realizează mai puţin
eficient, chiar dacă ea ar putea produce aceste bunuri mai eficient decât ţara terţă. Raţionamentul
lui David Ricardo a pornit de la următoarele ipoteze6:
1. Ipoteza imobilităţii relative a factorilor
a. În interiorul oricărei ţări, factorii de producţie (mărfurile, capitalul, forţa de muncă)
circulă liber.
b. La scară internaţională, numai mărfurile circulă liber (ipoteza liberului schimb), în timp
ce factorii capital şi forţă de muncă sunt imobili, ţările neintrând astfel în concurenţă7.
2. Ipoteza pieţei pure şi perfecte
• În fiecare ţară, concurenţa este „pură şi perfectă”, ceea ce înseamnă că nici o firmă nu
dispune de putere suficientă pentru a-şi impune condiţiile pe piaţă şi a influenţa preţul sau
volumul total al ofertei, de asemenea, nu există nici o restricţie în calea pătrunderii de noi
concurenţi şi nici privind deplasarea acestora între sectoare (mobilitate intersectorială).
• Pornind de la „legea valorii muncii”, Ricardo postulează faptul că, în interiorul fiecărei
ţări, mărfurile se schimbă în funcţie de cantitatea de muncă necesară producerii lor. Dacă, de
exemplu, producerea unei unităţi de ţesătură necesită 2 ore de muncă, iar a unei unităţi de grâu, o
oră, o măsură de grâu se va schimba contra două măsuri grâu.
3. Ipoteza echilibrului static
• Oricare ar fi bunul considerat, producerea sa implică utilizarea de factori de producţie în
proporţii bine determinate. Cu alte cuvinte, producţia se efectuează în condiţiile unor „coeficienţi
ficşi”, fără ca substituţia să fie posibilă.
• În plus, nu există nici un avantaj (dar nici un dezavantaj) în a produce în serii mari şi nu
mici. Preţul care revine pe unitatea de produs se presupune a fi acelaşi în ambele situaţii. Prin
urmare, producţia se realizează la „costuri sau randamente de scară constante”.
Legea avantajului comparativ se poate enunţa astfel: Este întotdeauna mai avantajos
pentru două ţări să dezvolte relaţii comerciale bilaterale, cu condiţia ca ele să se specializeze în
producerea acelui bun în care înregistrează cel mai mare avantaj relativ sau cel mai mic
dezavantaj relativ. Vom încerca să reluăm raţionamentul ricardian, pornind de la informaţiile
prezentate în tabelul 9. Conform acestor date, ţările din Nord au un avantaj absolut în producerea
ambelor bunuri. Cu toate acestea, ele sunt de 4 ori mai eficiente în producerea de autoturisme
decât ţările din Sud (3 ore muncă pe unitate faţă de 12) şi numai de 1,33 ori mai eficiente în
producerea de textile (6 ore faţă de 8). Ţările din Nord au deci un avantaj comparativ în
producerea de autoturisme, iar ţările din Sud în producţia de textile. În termeni de cost de
oportunitate (care măsoară cu cât scade producţia unui bun pentru a o putea creşte pe a altuia cu
o unitate), se observă că, în cazul în care ţările din Nord vor să fabrice o unitate suplimentară de
autoturisme, ele sunt obligate să sacrifice 3 ore din producţia de textile (care ar permite
producerea unei jumătăţi de unităţi textile). Prin urmare, costul de oportunitate al autoturismelor
în termeni de textile este 3/6, respectiv 0,5, iar costul de oportunitate al unei unităţi de textile în
termeni de autoturisme este de 6/3, respectiv 2. Pentru ţările din Sud, costul de oportunitate al
autoturismelor în termeni de textile este de 12/8 = 1,5, iar al textilelor în raport cu autoturismele
de 8/12 = 0,66. Astfel, textilele (în termeni de autoturisme) sunt mai ieftin de fabricat în Sud
decât în Nord, iar autoturismele (în termeni de textile) sunt mai ieftine în Sud decât în Nord: ⇒
Textile: 0,66 < 2 ⇒ Autoturisme: 0,5 < 1,5 Prin urmare, ţările din Nord vor fi interesate să se
specializeze în autoturisme, iar cele din Sud în textile, domeniu în care înregistrează un avantaj
comparativ sau cel mai mic dezavantaj absolut. Astfel, este mai puţin costisitor pentru ţările din
Nord să abandoneze textilele şi să se specializeze în producerea de autoturisme decât să producă
ambele bunuri şi este mai avantajos pentru Sud să se specializeze în textile şi să abandoneze
fabricarea autoturismelor. Ţările din Nord vor accepta să cumpere textile din străinătate dacă
preţul relativ internaţional (exprimat în termeni de schimb) va fi inferior preţului relativ intern,
iar ţările din Sud vor accepta să vândă textile dacă preţul relativ internaţional este superior în
raport cu cel intern. Cu alte cuvinte, pentru ca cele două ţări să aibă un beneficiu din schimb,
trebuie ca ele să poată importa un produs relativ mai ieftin decât ar costa producerea lui în plan
naţional şi să vândă în străinătate (să exporte) un produs la un preţ superior celui pe care l-ar
putea obţine în interior. În exemplul de mai sus, preţul internaţional trebuie să se situeze între
cele două valori ale preţurilor interne (0,66 şi 2 pentru textile şi 0,5 şi 1,5 pentru autoturisme).
2.3 Teorii neo-clasice privind comerţul internaţional
2.3.1 Modelul Heckscher – Ohlin – Samuelson
Economiştii suedezi Eli Heckecher (în 1919) şi Bertil Ohlin (în 1933) merg mai departe în
încercarea de explicare a avantajului comparativ, argumentând faptul că sursa acestuia o
reprezintă diferenţele în dotarea cu factori de producţie. Se porneşte de la premisa că ţările nu
dispun de aceeaşi dotare relativă cu factori şi, deci, nu au aceleaşi costuri relative de producţie.
Sunt avuţi în vedere doi factori, munca şi capitalul. Dacă notăm capitalul cu K şi munca cu L, şi,
dacă, prin ipoteză, presupunem că ţările din Nord au un stoc relativ de capital K/L superior celor
din Sud, putem spune că ţările din Nord sunt relativ abundente în capital şi că ţările din Sud sunt
relativ abundente în factorul muncă. Deoarece factorii rari sunt scumpi, iar cei abundenţi sunt
ieftini, ţările din Nord dispun de capital ieftin, iar ţările din Sud de forţă de muncă ieftină.
Impactul diferenţelor de costuri relative ale factorilor influenţează preţurile produselor în funcţie
de intensitatea relativă a factorilor utilizaţi în fabricarea lor. Se porneşte de la ipoteza că ţările
dispun de aceeaşi tehnologie, chiar dacă nu utilizează aceleaşi tehnici de producţie. Astfel,
bunurile pot fi produse folosind tehnici de producţie alternative8, coeficienţii input-output fiind
flexibili şi dependenţi de preţul relativ al factorilor de producţie. De pildă, pentru a produce
textile, putem presupune că producătorii au de ales între diferite procedee tehnice, combinând în
mod diferit capitalul şi munca. Producătorii din Nord vor fi interesaţi să aleagă tehnici de
producţie intensive în capital, datorită abundenţei de utilaje şi preţului ridicat al mâinii de lucru,
în vreme ce producătorii din Sud vor alege tehnici intensive în factorul muncă, din motive
contrare celor din Nord. Să considerăm două produse sau sectoare, de pildă autoturisme şi
textile, şi să pornim de la ipoteza conform căreia, oricare ar fi locul de producţie, autoturismele
folosesc tehnici intensive în capital, iar textilele, tehnici intensive în muncă (tabelul 10).
Teorema Heckscher-Ohlin se poate enunţa astfel: O ţară dispune de avantaj comparativ în
producerea unui bun atunci când utilizează intensiv factorul caracterizat prin abundenţă
factorială relativă în raport cu partenerul său comercial. În aceste condiţii, comerţul
internaţional corespunde unui schimb de factori abundenţi contra factori rari (ţările vor exporta
produse a căror fabricaţie a necesitat o cantitate importantă de factori abundenţi şi vor importa
bunuri fabricate cu ajutorul factorilor care, în cazul ei, sunt deficitari). Ca urmare, apare o
tendinţă de egalizare a remunerării factorilor de producţie. În exemplul de mai sus, ţările din
Nord au un avantaj comparativ în producerea de autoturisme, iar cele din Sud în textile. În
analiza lui Heckscher şi Ohlin, tendinţa de egalizare a remunerării factorilor de producţie nu
apare cu claritate, ceea ce l-a determinat pe Paul Samuelson să reia această problemă.
Tendinţa egalizării factorilor de producţie
Samuelson, printr-o demonstraţie extrem de complexă, a arătat că schimburile
internaţionale duc la egalizarea remunerării factorilor de producţie, în următoarele condiţii9:
􀂃 Pe pieţele naţionale şi internaţionale există o concurenţă perfectă;
􀂃 Factorii de producţie nu pot depăşi frontierele naţionale şi sunt omogeni (nu se face
distincţia între muncă mai mult sau mai puţin calificată);
􀂃 Factorii, care sunt perfect mobili şi în concurenţă perfectă în cadrul frontierelor
naţionale, sunt remuneraţi conform productivităţilor marginale;
􀂃 Randamentele sunt descrescătoare, prin urmare specializarea în cadrul fiecărei ţări este
parţială;
􀂃 Sunt neglijate costurile de transport;
􀂃 Funcţiile de producţie sunt lineare şi omogene pentru fiecare bun; ele sunt identice
pentru fiecare bun în diferitele ţări.
Demonstraţia lui Samuelson se plasează în ipoteza a două ţări şi două produse, ţesături-
grâu şi doi factori, muncă şi pământ.
a) Creşterea raportului salariu/rentă (S/R) provoacă o creştere a raportului preţurilor pentru
tesături-grâu(Pţ/Pg) şi o scădere a raportului grâu-ţesături (Pg/Pţ). Într-adevăr, cum fiecare ţară
dispune de un stoc limitat de factori, aceştia sunt repartizaţi în funcţie de valoarea produsului,
unui produs scump mai mulţi factori, unuia ieftin mai puţini. Dacă grâul este ieftin, cum el
necesită mult pământ, îi va fi afectată mai puţină muncă. Deci raportul Pg/Pţ este mic, pământul
nu va mai fi foarte profitabil, renta va fi mai puţin ridicată în raport cu preţul muncii şi raportul
S/R creşte. Invers, dacă preţul grâului creşte, Pg/Pţ se măreşte, la fel renta, iar raportul S/R se
diminuează.
b) Deoarece comerţul internaţional egalizează preţul relativ al produselor, un unic raport al
preţurilor Pg-Pţ, presupune acelaşi raport S/R în cele două ţări.
c) În cele două ţări, cele două sectoare se adaptează la acest raport (S/R) realizând
combinări muncă –pământ (M/P) identice.
Demonstraţia lui Samuelson a fost ulterior criticată10, mai ales pentru următoarele două
puncte vulnerabile:
1. egalizarea absolută a factorilor de producţie nu se poate realiza în practică, pentru că
depinde de:
a. lipsa de omogenitate a factorilor: în medie, munca unui lucrător american este mai
eficientă decât a unuia afgan; calitatea pământului diferă de la o zonă la alta, nici factorul capital
nu prezintă omogenitate;
b. mobilitatea interioară şi omogenitatea produselor nu sunt perfecte; sectoarele interne
comunică deseori cu dificultate cu cele externe; iii. tehnicile de producţie sunt diferite.
2. departe de a realiza o egalizare a remunerării factorilor, comerţul internaţional poate
agrava disparităţile. În sprijinul acestei observaţii s-au adus următoarele argumente:
a. funcţiile de producţie sunt diferite în fiecare ţară. A spune că o ţară se specializează în
producerea acelui bun care utilizează factorii abundenţi şi, deci, mai ieftini înseamnă că ea poate
face acest lucru, nu şi faptul că îl va face cu siguranţă, funcţia de producţie şi condiţiile de
formare a cererii prevalând în faţa schimbului. Chiar dacă funcţiile de producţie sunt identice,
costurile constante, specializarea tinde să crească preţul factorilor utilizaţi şi să-l scadă pe al
altora, care, dimpotrivă, cresc în exterior, de unde disparitatea între preţul factorilor.
 b. Chiar în ipoteza a doi factori şi două produse, cele două produse pot modifica
intensitatea cu care sunt utilizaţi factorii, în funcţie de nivelul de producţie la care se plasează:
produsele alimentare pot fi intensive în muncă pentru o anumită valoare a funcţiei de producţie şi
în capital pentru o altă valoare. Atunci când sunt consideraţi mai mult de doi factori sau produse,
egalitatea este tot mai rară.
2.3.2 Paradoxul lui Leontief
Primul autor care, în anii 50, a fost tentat să testeze modelul HOS, a fost W.Leontief.
Plecând de la observaţia că SUA sunt o ţară abundentă în capital, a pus la punct un test prin care
urma să demonstreze că exporturile americane sunt mai intensive în capital decât importurile.
Pentru a-şi elabora testul, Leontief a construit o balanţă input-output pentru economia americană.
Fiecare industrie depinde de alte industrii, pentru materiile prime sau pentru produsele
intermediare. De exemplu, producerea de calculatoare implică utilizarea de componente, material
plastic, semiconductori etc, iar calculatoarele, la rândul lor, sunt folosite de diferitele industrii în
procesul de producţie. În acest fel, modelul input-output permite cunoaşterea nevoilor de capital
şi muncă în producţia fiecărei ramuri. Leontief a analizat 200 de industrii, pe care le-a separat în
industrii exportatoare (cu un sold [export – import] pozitiv) şi importatoare (cu un sold comercial
negativ). În continuare a presupus că exporturile scad cu 1 milion dolari, iar importurile cresc cu
un milion dolari. Apoi a calculat reducerea sau creşterea nevoilor de capital şi muncă legate de
aceste variaţii. Pornind de la datele anului 1947, Leontief a descoperit că, luând, ramurile
importatoare (a căror producţie ar putea să apară ca o substituire a importurilor), pentru a înlocui
1 milion din importuri printr-o producţie naţională, ar fi nevoie de 170 oameni-ani şi 3,1
milioane dolari suplimentari. În schimb, reducerea exporturilor cu 1 milion dolari ar
disponibiliza 182,3 oameni-ani şi 2,6 milioane capital. În fapt, obţinem un raport M/K pentru
industriile exportatoare superior aceluiaşi raport pentru industriile importatoare. Ca urmare,
exporturile apar mult mai intensive în muncă decât importurile, care erau, la rândul lor, mai
intensive în capital decât exporturile. Rezultatul era opus celui aşteptat a fi obţinut prin aplicarea
modelului HOS, de unde numele sub care a rămas cunoscut acest test, de „paradoxul lui
Leontief”. Leontief a încercat să ofere o explicaţie vis-à-vis de acest rezultat aparent paradoxal.
Argumentând faptul că un lucrător american are o productivitate de trei ori mai ridicată decât a
unuia străin, el a conchis că SUA erau în fapt abundente în factorul muncă şi nu în capital.
Productivitatea superioară a muncitorilor americani derivă din existenţa din abundenţă a unui al
treilea factor de producţie specific SUA, managementul, care a permis muncii să fie mult mai
productivă decât în alte părţi. Ulterior, alţi autori au încercat să aplice modelul lui Leontief şi
altor ţări, precum India, Franţa, Germania, Japonia etc, rezultatul fiind când o confirmare a
paradoxului, când a modelului HOS. Aplicarea modelului HOS la realitatea japoneză a anilor
1950 a oferit un alt rezultat paradoxal: Japonia deţinea, cel puţin aparent, mai mult factor muncă
decât capital, şi totuşi exporta produse intensive în capital. Dar descompunând exporturile
japoneze spre ţări în curs de dezvoltare, pe de o parte, şi ţări dezvoltate, pe de altă parte, apărea
ca evident faptul că exporturile erau intensive în capital către ţările în curs de dezvoltare şi
intensive în muncă către ţările dezvoltate. Cum circa 2/3 din exporturi mergeau spre ţări în curs
de dezvoltare, explicaţia aparentului paradox apare cu claritate.
2.4 Teorii contemporane privind comerţul internaţional
Conform opiniilor exprimate de numeroşi autori11, principalele limite ale teoriilor clasice
şi neo-clasice constau, în principal, în următoarele:
• ipotezele pe care se sprijină sunt excesiv de simplificatoare. Astfel:
􀂃 ipoteza conform căreia naţiunea este reprezentată de existenţa unui spaţiu în care factorii
de producţie sunt imobili este invalidată de realitatea contemporană, în care capitalurile sunt
chiar mai mobile decât mărfurile;
􀂃 ipoteza concurenţei pure şi perfecte este şi ea improprie lumii contemporane.
• concluziile care derivă din aceste teorii nu sunt conforme cu evoluţiile economice
concrete:
 • specializarea ţărilor era explicată pornind de la diferenţele existente între ţări, diferenţe
legate de: costuri, productivităţi, dotarea cu factori, structura cererii, nivelul de industrializare
sau modul de organizare economică şi socială.
Logica diferenţelor ar trebui, cel puţin din punct de vedere teoretic, să determine curente
de schimb diferite, gama exporturilor unei ţări urmând a fi complet diferită de cea a importurilor.
În realitate, ţările dezvoltate exportă şi importă produse asemănătoare, realizează, cu alte cuvinte,
„schimburi încrucişate” de bunuri similare.
• În prezent12, schimburile dintre ţări sunt cu atât mai intense cu cât ţările sunt mai
apropiate din punct de vedere economic (nivelul de dezvoltare şi structura cererii sunt
asemănătoare). Discrepanţa între realităţile lumii contemporane şi suportul teoretic oferit de
teoriile clasice a generat abordări diferite13:
• Un prim punct de vedere aparţine celor care consideră că abordarea realizată prin
intermediul modelelor tradiţionale este pertinentă şi poate furniza un cadru de reflecţie valabil,
nefiind necesară decât uşoara modificare a ipotezelor, respectiv a numărului de factori implicaţi
şi a calităţii lor. S-au dezvoltat astfel teoriile cunoscute sub numele de neo-factoriale şi neo-
tehnologice, care au pus accentul pe calitatea forţei de muncă şi pe avansul tehnologic, ca factori
determinanţi ai specializării internaţionale.
• Al doilea punct de vedere, consideră că schimburile intra-ramură cu produse
asemănătoare, între ţări cu niveluri de dezvoltare economică asemănătoare, invalidează
veridicitatea teoriilor bazate pe existenţa diferenţelor factoriale sau tehnologice, ceea ce impune
necesitatea unor noi abordări, în termeni de concurenţă imperfectă. Acest hiatus între ipotezele
şi concluziile teoriilor clasice şi observaţiile concrete a generat numeroase intervenţii, prin care
s-a urmărit perfecţionarea teoriilor privind schimburile internaţionale.
Cu titlu de exemplu, am selectat dintre multiplele contribuţii aduse în domeniul teoriilor
contemporane privind comerţul internaţional câteva pe care le-am considerat reprezentative:
1. abordări neo-factoriale şi neo-tehnologice
2. abordări privind specializarea internaţională bazată pe similarităţi;
3. abordări privind specializarea internaţională bazată pe diferenţe; 4. abordări privind
politica comercială strategică.
2.4.1 Abordarea neo-factorială
Abordarea neo-factorială rămâne în logica modelului HOS, dar ia în considerare mai mulţi
factori de producţie, legaţi în principal de existenţa capitalului uman, respectiv a muncii
calificate, aflată, în fiecare ţară, în proporţii diferite. Această nouă abordare permite luarea în
considerare a educaţiei drept factor primordial în industrializarea unei ţări şi în evoluţia
avantajelor comparative. Teoriile care au în vedere capitalul uman, din perspectiva specializării,
se constituie şi într-o replică la paradoxul lui Leontief. Capitalul uman reprezintă rezultatul
investiţiilor în educarea mâinii de lucru şi permite obţinerea de muncă calificată, suport pentru
creşterea productivităţii muncii. R.L.Findlay şi H.Kierzowski14 au realizat un model
econometric, prin care au demonstrat faptul că munca calificată este rezultatul combinării a doi
factori primari, munca şi capitalul. În modelul propus de cei doi, activitatea educaţională, care
transformă muncitorii necalificaţi în muncitori calificaţi, corespunde unui factor numit capital
educativ, care poate fi asimilat capitalului în general. În modelul propus, au fost luate în
considerare două bunuri, unul intensiv în muncă calificată, celălalt în muncă necalificată şi două
ţări, în ţara A fiind mai abundent factorul capital decât în B. Cum capitalul serveşte la formarea
forţei de muncă calificate, se poate vedea cu uşurinţă că preţul relativ al produsului intensiv în
muncă calificată va fi mai puţin ridicat în ţara A decât în B. Rezultatul general este următorul: O
ţară relativ abundentă în capital va exporta bunuri intensive în muncă calificată, iar o ţară în
care capitalul este mai puţin abundent va exporta bunuri intensive în muncă necalificată.

2.4.2 Abordarea neo-tehnologică Ipoteza tradiţională a modelului HOS porneşte de la

premisa că în producerea bunurilor se folosesc aceleaşi tehnologii (chiar dacă nu şi aceleaşi
funcţii de producţie). Pentru a depăşi limitele acestei ipoteze, noile teorii introduc, ca
determinanţi ai schimburilor, evoluţiile tehnologice şi apariţia de bunuri noi. Cele două elemente
sunt baza abordărilor neotehnologice, care regrupează mai multe curente, în special pe cele
privind diferenţele tehnologice şi ciclul de viaţă al produselor
Ecartul tehnologic şi performanţele la export
Modelul propus de P.Krugman15 porneşte de la două ţări sau zone: Nordul şi Sudul. Spre
deosebire de Sud, Nordul inovează, inovaţia luând forma noilor produse fabricate cu rapiditate în
Nord şi abia după un timp în Sud. Autorul arată că noile industrii trebuie să ofere permanent
ceva nou în Nord pentru a permite acestei zone să-şi menţină veniturile. Industriile noi intră în
declin şi dispar, mai devreme sau mai târziu, în faţa competiţiei create de salariile mici din Sud.
Salariile ridicate din Nord reflectă renta de monopol pentru noile tehnologii. Conform lui
Krugman, monopolul tehnologic al Nordului este în mod continuu erodat prin transferurile
tehnologice şi nu poate fi menţinut decât prin inovaţii constante în noile produse. Abordarea
propusă de Krugman îşi are suportul în teoria ciclului de viaţă al produselor.
Ciclul de viaţă al produselor şi comerţul internaţional sau teoria lui R.Vernon
Raymond Vernon16 este cel care a explicat comerţul internaţional cu produse manufacturate prin
prisma ciclului de viaţă al produselor. Astfel, în evoluţia sa, orice produs cunoaşte patru faze:
apariţia, creşterea, maturitatea şi declinul. Într-o primă fază, produsul este intensiv în tehnologie,
apoi, în faza producţiei de masă, va necesita o intensivitate ridicată în capital (investiţii), în faza
de maturitate şi declin urmând a avea de a face cu un produs banalizat, intensiv în mână de lucru
puţin calificată şi care se va perima încetul cu încetul. Faza de apariţie nu influenţează comerţul
internaţional: noile produse apar deoarece răspund unei nevoi existente pe respectiva piaţă, fiind
fabricate şi consumate în ţara de origine a inovaţiei17. Producţia naţională este în funcţie de
cererea internă, singura reprezentativă în a exprima aspiraţiile şi achiziţiile potenţiale ale
consumatorilor naţionali. În a doua fază a ciclului, de creştere, apar şi se multiplică exporturile
ţării inovatoare spre ţări partenere dezvoltate. În această perioadă, producătorul va căuta să-şi
extindă piaţa, iar acest lucru se va realiza, în special, spre alte ţări dezvoltate, în care
consumatorii dispun de venituri care să le permită achiziţionarea produsului. Firma novatoare
încearcă să-şi prelungească monopolul temporar, fiind prima care explorează pieţele străine; pe
teritoriul naţional au apărut imitaţiile, iar segmentul său de piaţă este permanent atacat. În cursul
celei de-a doua faze, balanţa comercială a ţării inovatoare, în raport cu noul produs, devine
excedentară, în vreme ce balanţa comercială a altor ţări dezvoltate este puternic deficitară. În
ultimele două faze, de maturitate şi declin, fluxurile comerciale se inversează. Ţara inovatoare
devine importatoare, iar ţările imitatoare devin exportatoare. Această răsturnare este rezultatul
următoarelor circumstanţe: produsul s-a banalizat, firma inovatoare îl abandonează treptat şi se
consacră noilor produse; piaţa naţională devine saturată şi cererea reziduală este satisfăcută prin
importuri; în acelaşi timp, apare cererea pentru produse de nouă generaţie; produsele banalizate
devin intensive în muncă puţin calificată, costurile de producţie devin esenţiale pe o piaţă pe care
concurenţa este extrem de puternică. Treptat, în special în faza de declin, fabricarea produsului
se delocalizează spre ţări în curs de dezvoltare care răspund cerinţelor legate de cost.