3.1 Politica comercială.

Concept, trăsături, instrumente Politica comercială se poate

defini ca repezentând acea concepţie coerentă cu privire la mijloacele pe care o ţară le poate
utiliza în relaţiile comerciale cu exteriorul în scopul maximizării beneficiilor care pot deriva din
aceste schimburi. Departe de a se putea desfăşura independent, politica comercială se supune
unei duble constrângeri:
• pe de o parte, ea va depinde de toate celelalte măsuri de politică economică decise la
un moment dat la nivel naţional;
• pe de altă parte, va fi influenţată şi de măsurile de politică economică decise de alte
ţări, în acest domeniu suveranitatea naţională nefiind niciodată intactă. În relaţiile cu exteriorul,
statele pot adopta diferite tipuri de politici economice:
• Autarhice – regim caracteristic unei economii închise, în care ţara respectivă consumă
ceea ce produce, fără a recurge la importuri. Dacă, conform definiţiei, sistemele autarhice nu au
nici un fel de legături cu alte ţări, în realitate, autarhia nu poate fi nici totală, de vreme ce nici o
naţiune nu dispune de toate resursele, naturale şi umane, pentru a produce ceea ce e necesar
pentru locuitori, şi nici permanentă, deoarece dezvoltarea autarhică duce în timp la necesitatea
dezvoltării contactelor cu exteriorul (vezi cazul fostului Imperiu Sovietic, al Cubei, Coreei de
Nord etc.).
• Specifice protecţionismului – doctrină economică care constă în protejarea economiei
naţionale prin limitarea sau interzicerea importului de produse străine. În acest caz, ţara
filtrează schimburile cu exteriorul prin intermediul a diferite modalităţi protecţioniste, tarifare
(presupun utilizarea barierelor vamale) şi netarifare (utilizarea unor bariere de natură netarifară,
precum contingente, norme tehnice, formalităţi administrative etc.)
• Specifice liberului schimb – doctrină economică liberală caracterizată prin libera
circulaţie a mărfurilor, capitalurilor şi persoanelor, respectiv prin absenţa barierelor în calea
relaţiilor economice internaţionale. Conform teoriilor liberale, o ţară va fi avantajată de
participarea la schimburile internaţionale în măsura în care se va specializa (legea avantajelor
absolute, legea avantajelor comparative etc.) şi îşi va deschide frontierele. Există raţiuni pentru
a alege atât măsuri de politică comercială protecţionistă cât şi specifice liberului-schimb. În
continuare vom trece în revistă câteva din argumentele prezente în literatura de specialitate
privind avantajele celor două tipuri de politică comercială. Avantajele liberului-schimb Într-un
regim de liber-schimb, sistemul preţurilor va permite atingerea unui optim al producţiei, astfel
încât alocarea resurselor (bunuri şi factori de producţie) să fie cea mai bună posibil. Preţurile
produselor (care nu vor include şi cheltuielile de transport, ci numai pe cele de producţie) vor fi
egale cu costul marginal, diferenţele de productivitate asigurând o utilizare optimă. Trebuie
totuşi observat că optimul de producţie nu este acelaşi lucru cu optimul de bunăstare, de vreme
ce sistemul - un sistem eficient de preţuri - nu este întotdeauna şi unul just din punct de vedere
social. Cele două concepte pot totuşi să se suprapună în cazul în care sunt îndeplinite
următoarele două condiţii:
• distribuirea veniturilor nu suferă modificări;
• creşterea veniturilor nu va determina şi modificarea distribuirii acestora.
Cu toate acestea, efectele liberului-schimb asupra bunăstării populaţiei pot fi analizate în
două situaţii:
• Dacă se atribuie o pondere egală unei creşteri a venitului indiferent de ţara în care acest
lucru se produce (optim globalizat), liberul schimb va antrena nu numai un optim de producţie,
dar şi de bunăstare;
• Dacă se utilizează principiul compensaţiei, conform căruia situaţia din T0+1 aduce
mai multă bunăstare decât situaţia din T0, respectiv dacă ea permite compensarea dezavantajelor
şi un plus de avantaje în raport cu situaţia iniţială. C Neme1 consideră că cel puţin doi factori
recomandă liberul-schimb ca ameliorând mai degrabă distribuţia veniturilor în plan mondial
decât deteriorarea lor, respectiv:
• faptul că duce la creşterea producţiei;
 • faptul că elimină taxele vamale stabilite de statele bogate în favoarea lor. Cu toate
acestea, trebuie făcută observaţia că liberul schimb va duce la creşterea bunăstării generale
numai în cazul unei distribuţii date a veniturilor în plan mondial; în cazul în care însă se doreşte
modificarea respectivei distribuţii, meritele liberului schimb se vor atenua vizibil. Meritele
protecţionismului – argumentele industriilor în formare Tezele protecţioniste insistă asupra
deficienţelor pieţei, deoarece:
1. piaţa internaţională se dovedeşte a fi rigidă, de vreme ce concurenţa nu poate fi
perfectă, şi asta deoarece, pe de o parte, monopolurile restrâng producţia şi, pe de altă parte,
monopsonurile restrâng consumul.
2. reacţiile la variaţiile de preţ, atunci când există, se datorează excesiv efectului
Cobweb. Aşteptările producătorilor şi consumatorilor se susţin reciproc, iar reacţiile acestora
duc la destabilizarea pieţei. De exemplu, o recoltă de cafea necesită un interval de minim patru
ani pentru a atinge nivelul minim şi de şapte ani pentru nivelul maxim. Creşterea cererii va duce
la creşterea preţurilor, ceea ce va stimula apariţia de noi plantaţii, dar efectele apariţiei acestora
se vor resimţi abia atunci când cauzele care au dus la creşterea preţurilor vor fi fost depăşite.
3. existenţa economiilor externe. Un tarif vamal protecţionist, menit să apere piaţa
internă, va fi aplicat până atunci când protecţia va deveni competitivă. De aceea, la Geneva,
planul Brasseur a propus ca industriile ţărilor subdezvoltate să beneficieze de protecţie
temporară şi degresivă. Istoria economică confirmă acest argument. Industrializarea Marii
Britanii, între 1817 şi 1846, s-a realizat la adăpostul Legilor Grâului (Corn Laws); industria
textilă americană, la adăpostul embargoului din 1807 etc. Importanţa acestui argument depinde
de extensia domeniului considerat. Câştigul realizat la nivel de regiune, prin protecţie vamală,
poate fi justificat la scară naţională, iar câştigul naţional, la scară internaţională. Neo-
protecţionismul Categoria neo-protecţionismului include toate acele măsuri, altele decât cele
tarifare, prin care se urmăreşte limitarea volumului importurilor sau controlul preţurilor, precum
şi ameliorarea competitivităţii industriei naţionale. Aceste măsuri, pe care în continuare le vom
prezenta sub denumirea de „bariere netarifare” şi „promoţionale”, au cunoscut o creştere
accelerată începând cu 1974.

3.2 Instrumente de politică comercială de natură tarifară

Taxele vamale Definiţie: Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de stat asupra
mărfurilor care trec graniţele vamale ale unei ţări. Clasificare:
1. După scopul impunerii vamale:
􀂉 taxele vamale cu caracter fiscal – au un nivel redus, fiind percepute numai cu scopul
procurării de venit la bugetul statului;
􀂉 taxele vamale cu caracter protecţionist – au un nivel mai ridicat, fiind percepute
pentru a reduce forţa concurenţială a produselor importate.
2. După obiectul impunerii:
􀂉 Taxele vamale de import – percepute asupra mărfurilor importate, au o largă
răspândire, vizează un nomenclator larg de produse, se practică pe termen lung, au un nivel mai
ridicat decât taxele vamale de export sau tranzit.
􀂉 Taxele vamale de export – percepute asupra produselor autohtone la export, nu au o
largă răspândire, vizează un nomenclator restrâns, pe perioade scurte. Se folosesc, de regulă,
pentru a limita anumite exporturi, mai ales de materii prime, pentru a favoriza prelucrarea lor în
ţară, în perioade de criză sau în cazul în care ţara exportatoare este principalul exportator pe
piaţa internaţională, pentru a determina creşterea preţului.
􀂉 Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care tranzitează
teritoriul vamal al ţării. Nu au o largă răspândire, fiind percepute cu scop fiscal; au un nivel
scăzut, majoritatea ţărilor încurajând tranzitul, ca importantă sursă de venit (utilizarea căilor,
mijloacelor de transport, porturi, depozite etc.)
3. După modul de percepere:
􀂉 Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale a mărfurilor I/E; se
stabilesc sub forma unor procente care se raportează la valoarea vamală a mărfurilor (ex: 20%
din valoarea vamală a unui autoturism, a unei tone de cereale etc.). Sunt cele mai vechi taxe
vamale şi cele mai răspândite.
Avantaje: sunt mai uşor de stabilit şi nu presupun un tarif vamal detaliat.
Dezavantaje:
• sunt sensibile la oscilaţiile valorii mărfurilor (scăderea preţurilor duce la reducerea
încasărilor vamale şi reduce efectul protecţionist). Pentru aceasta, temporar se percep taxele
vamale suplimentare, sub forma taxelor vamale specifice.
• Permit săvârşirea de abuzuri, prin facturarea mărfii la un preţ mai mic decât valoarea
reală (vezi prevederile Codului de evaluare vamală - Runda Tokio, 1979, Runda Uruguay,
1994). Politici şi instrumente comerciale
 􀂉 Taxele vamale specifice – se percep pe unitatea de măsură fizică a mărfurilor I/E , sub
forma unei sume absolute exprimată în moneda ţării respective (ex: 100.000 lei pentru o tonă
grâu, pentru un tractor de 50 cai putere, automobil marca Renault etc.) Avantaje: nu sunt
influenţate de variaţiile preţurilor de pe piaţa externă; înlătură în mare parte posibilitatea
fraudării deoarece taxa se raportează la cantitatea de marfă importată. Dezavantaje: folosirea lor
este greoaie deoarece presupune un tarif vamal foarte detaliat, mereu completat şi revizuit, cu
fiecare tip de produs.
􀂉 Taxele vamale mixte –includ atât taxele vamale ad-valorem cât şi pe cele specifice.
4. După modul de stabilire de către stat:
􀂉 Taxele vamale autonome (generale) – sunt stabilite de către stat în mod independent
şi nu pe baza unor convenţii, bi sau multilaterale, cu alte ţări. De regulă, se percep asupra
mărfurilor care provin din ţări cu care nu s-au încheiat acorduri comerciale şi nu se aplică clauza
naţiunii celei mai favorizate, de aceea sunt considerate a fi taxe vamale aplicate în afara
regimului clauza naţiunii celei mai favorizate. Ele au, de regulă, un nivel ridicat şi nu fac
obiectul negocierilor.
􀂉 Taxele vamale convenţionale (contractuale) – sunt stabilite de stat în înţelegere cu
alte state, conform clauzelor din contractele bi şi multilaterale. De regulă, se percep asupra
mărfurilor ce vin din ţări care îşi acordă reciproc clauza naţiunii celei mai favorizate (se aplică
în regimul clauza naţiunii celei mai favorizate). Au un nivel mai redus ca taxele vamale
autonome şi fac obiectul negocierilor în cadrul GATT/OMC.
􀂉 Taxele vamale preferenţiale (de favoare) – sunt taxe reduse (uneori zero), care se
aplică mărfurilor care provin din anumite ţări, fără a se extinde şi asupra mărfurilor din alte ţări.
Reflectă un regim de favoare şi sunt considerate a reprezenta o derogare de la clauza naţiunii
celei mai favorizate. Exemplu de asemenea taxe: taxele vamale practicate în cadrul grupărilor
economice integraţioniste, în cadrul SGP, SGPC etc.
􀂉 Taxele vamale de retorsiune (de răspuns) – se aplică de către state ca răspuns la
politica comercială considerată neloială a altor state. Îmbracă două forme, taxe vamale
antidumping şi taxe vamale compensatorii, ambele categorii percepându-se ca taxe vamale
suplimentare, peste taxele vamale în vigoare. Au un nivel prestabilit (pe care nu-l pot depăşi):
taxele vamale antidumping nu pot depăşi marja de dumping (preţ internaţional – preţ de
dumping), iar cele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei la export (sau al primei la
export). Se pot percepe numai în urma unei proceduri de anchetă, care să facă dovada
prejudiciului. Măsura de răspuns se poate lua în spiritul acordurilor negociate în GATT (codul
antidumping şi codul privind subvenţiile la export şi taxele compensatorii). Acest lucru face ca
cele două categorii de taxe să aibă un dublu caracter, tarifar şi netarifar.
 3.3 Instrumente de politică comercială de natură Netarifară

1) Bariere netarifare care implică limitarea cantitativă a importurilor (restricţiile cantitative la

import) Regulile comerţului internaţional interzic folosirea restricţiilor cantitative; ele pot fi
totuşi admise cu titlu temporar pentru salvgardarea situaţiei financiare a ţării şi echilibrarea
balanţei de plăţi, dar numai cu condiţia administrării lor de o manieră nediscriminatorie.
􀂉 Interdicţii sau prohibiri la import : reglementări adoptate de stat prin care se interzice
total/parţial, pe perioade determinate/nelimitate, importul anumitor produse. Se pot utiliza fie
din raţiuni economice (protejarea unor ramuri economice sau echilibrarea balanţei de plăţi), fie
politice (discriminarea unei ţări) sau sanitare (protejarea sănătăţii populaţiei). Se realizează prin
refuzul organelor de stat de a elibera licenţă la import. Exemplu: în UE se utilizează în mod
selectiv şi temporar interdicţii la importul anumitor produse agricole.
􀂉 Contingentele : plafoane maxime, cantitative sau valorice, impuse la importul
anumitor produse pentru o perioadă determinată de timp, de regulă un an. Sunt:
• globale (nu implică o repartizare a plafonului pe ţări de provenienţă) şi • bilaterale
(implică menţionarea ţării de provenienţă)
􀂉 Licenţele : autorizaţii acordate de stat firmelor importatoare, pentru un produs/grupă
de produse, pe perioade rezonabile de timp (2, 4, 5 luni) în funcţie de natura produsului, ţara de
provenienţă, distanţă. Sunt:
• automate – utilizate pentru produsele liberalizate la import, fiind acceptate într-un
termen prestabilit; sunt folosite din considerente de ordin statistic;
• neautomate – utilizate pentru produsele neliberalizate la import (licenţe pentru
administrarea restricţiilor cantitative) şi se acordă selectiv, în funcţie de ţară, produs etc. La
rândul lor, cele neautomate sunt globale (eliberate pe baza contingentelor globale) şi
individuale (eliberate pe baza contingentelor bilaterale).
􀂉 Limitări voluntare la export (autolimitări): înţelegeri oficiale(neoficiale, între anumite
ţări, prin care ţara exportatoare, la cererea (sub presiunea) ţării importatoare, se obligă să reducă
valoarea exporturilor pentru un anumit produs o perioadă determinată de timp. Cu alte cuvinte,
reprezintă diminuări ale exporturilor acceptate chiar de ţările exportatoare, sub ameninţarea din
partea ţării importatoare a recurgerii la măsuri restrictive mult mai dure şi pe o perioadă mai
mare de timp.
Trăsături caracteristice: au caracter discriminatoriu (regimul aplicat fiecărei ţări este
diferit), netransparent, opac, “ocult” (se negociază într-un cadru confidenţial, neexistând
obligativitatea notificării şi ratificării) şi caracter paralegal (nu există norme care să
reglementeze modul de introducere, implementare şi funcţionare a acestora). Toate aceste
trăsături fac ca aceste măsuri să fie incluse în aşa numita “zonă gri”. Au fost introduse în
practica relaţiilor economice internaţionale la sfârşitul deceniului 7. La începutul anilor 90, cele
mai multe asemenea restricţii erau impuse de UE (173 din 286), urmată de SUA (69 din 286);
cele mai vizate produse erau textilele, oţelul şi produsele agricole, iar cele mai afectate ţări erau
Japonia şi ţările din Europa de Est. De regulă, bunurile care fac obiectul autolimitărilor aparţin
acelor sectoare din ţările dezvoltate care sunt confruntate cu dificultăţi structurale (autoturisme,
semiconductori, textile, încălţăminte etc). Exemplu: utilizate în cadrul relaţiilor comerciale
dintre SUA şi Japonia, pe fondul creşterii deficitului balanţei comerciale. În ciuda restricţiilor
introduse, deficitul nu s-a redus considerabil deoarece Japonia a redus importul din SUA pentru
anumite categorii negociate, dar a penetrat piaţa cu alte categorii de produse. În plus, fluxurile
de capital japoneze spre SUA au crescut foarte mult.
􀂉 Acorduri privind comercializarea ordonată a produselor : înţelegeri bi sau
multilaterale între diferite ţări, vizând limitarea negociată şi controlată a comerţului internaţional
cu anumite produse. Implică, pe lângă autolimitările la export şi respectarea unor limite de preţ,
a unor prevederi privind clauza de salvgardare (la care pot face apel ţările importatoare atunci
când interesele lor economice sunt lezate). Sunt de dată relativ recentă (anii 80). Cel mai
cunoscut este aranjamentul privind comerţul internaţional cu produse textile, cunoscut sub
numele de Acordul multifibre (AMF). Reprezintă un acord cadru, care include o seamă de
măsuri privind reglementarea comerţului cu textile (măsuri preventive privind riscul de
dezorganizare a pieţelor ţărilor importatoare). Din punct de vedere juridic se traduc prin
încheierea de acorduri bilaterale între două grupuri de ţări, ţări dezvoltate, importatoare şi ţări în
dezvoltare, exportatoare. A fost semnat pentru prima dată în 1973 (în vigoare din 1974) şi
prelungit ulterior de mai multe ori (5), ultima prelungire în 1993. În 1990, peste 805 din
exporturile mondiale se desfăşurau sub incidenţa AMF. În 1995, a devenit operaţional Acordul
privind textilele, semnat în cadrul Runda Uruguay, prin care se reintroduce comerţul cu textile în
GATT, prin eliminarea restricţiilor într-o perioadă de 10 ani (1995 –2005).
2) Bariere netarifare care implică limitarea indirectă a importurilor prin mecanismul
preţurilor:
􀂉 Prelevările variabile la import: specifice Politicii Agricole Comune, sunt taxe vamale
suplimentare, calculate ca diferenţă între preţurile interne mai mari şi preţurile mondiale, mai
scăzute; deoarece preţul comunitar rămâne neschimbat, în vreme ce preţul mondial oscilează,
diferenţa, care se va modifica şi ea, poartă numele de prelevare variabilă.
􀂉 Preţuri minime şi maxime la import: Preţurile minime – se folosesc atunci când
costurile de producţie interne sunt superioare celor din ţările concurente sau atunci când
preţurile de pe piaţa mondială scad astfel încât produsul respectiv ameninţă piaţa; au niveluri
apropiate de preţul intern cu ridicata; folosite începând cu deceniul opt al secolului al XX-lea de
către SUA şi CEE în cazul produselor siderurgice japoneze, de UE pentru produsele agricole
etc. Preţurile maxime – se folosesc atunci când anumite ţări încearcă o creştere artificială a
preţurilor pentru anumite produse; se stabilesc la niveluri apropiate de preţul produselor similare
indigene. Ambele categorii de preţuri pot fi folosite numai de ţări cu rol important de
importator pe piaţa mondială.
􀂉 Ajustările fiscale la frontieră: Se referă la cea mai mare parte a impozitelor la care
sunt supuse mărfurile importate. Ajustările reprezintă un regim fiscal conform căruia produsele
de export sunt exonerate de plata impozitelor indirecte, iar cele de import sunt supuse aceloraşi
impozite ca şi mărfurile indigene. Practica discriminatorie faţă de mărfurile importate derivă din
evaluarea diferenţiată a bazei de impunere: pentru mărfurile indigene, impozitele se percep la
preţul cu ridicata, pentru mărfurile importate, la preţul CIF, la care se adaugă taxele vamale şi
alte taxe. Forme ale ajustărilor fiscale: TVA – impozit general de consum perceput la fiecare
stadiu al circulaţiei mărfurilor, nu la întreaga valoare, ci la valoarea adăugată. Taxa în cascadă
– impozit de consum calculat la fiecare stadiu al circulaţiei mărfurilor, la întreaga valoare; are
caracter cumulativ. Taxa de acciză – impozit perceput asupra produselor care sunt fie monopol
al statului (tutun, băuturi, hidrocarburi), fie asupra bunurilor considerate de lux (autoturisme,
aparate video etc.). Alte categorii de taxe: portuare, sanitare, consulare, statistice etc.
􀂉 Taxe de retorsiune (antidumping şi compensatorii) – au o dublă natură, tarifară şi
netarifară; se pot aplica, conform celor două Coduri (antidumping şi privind subvenţiile la
export şi taxele compensatorii) trebuie declanşată o procedură de anchetă prin care se face
dovada prejudiciului, pe perioada căreia sunt sistate relaţiile comerciale.
􀂉 Depozitele (depunerile) prealabile de valută la import – măsură conform căreia
firmele importatoare sunt obligate să depună în contul organelor vamale o cotă în valută din
viitorul import, cu cel puţin 6 luni înainte de efectuarea lui; sumele depuse nu sunt purtătoare de
dobânzi, ca atare, pentru recuperarea pierderii, va fi necesară creşterea preţului la bunurile
importate.
3) Bariere netarifare care derivă din formalităţile vamale şi administrative Aceste
formalităţi, deşi sunt simple cerinţe de ordin tehnic, pot genera discriminare fie în urma evaluării
incorecte în vamă, fie prin obligaţia completării unor documente suplimentare, complicate.
Conform regulilor GATT, stabilirea valorii în vamă se face pe baza preţului din factură, dacă
este un preţ real, sau a unuia calculat conform metodologiilor în vigoare. Pentru depăşirea
obstacolelor legate de documentaţia cerută, se recomandă simplificarea şi tipizarea
documentelor.
4) Bariere netarifare care derivă din participarea statului la activitatea comercială
􀂉 Achiziţiile guvernamentale (piaţa publică): Achiziţiile de bunuri şi servicii realizate
de către stat (departamente, ministere, instituţii centrale etc) se transformă în bariere netarifare
atunci când, pe baza unor reglementări în vigoare, firmele naţionale au prioritate în raport cu
cele străine în aprovizionarea organelor de stat. Reglementările internaţionale, respectiv Acordul
privind achiziţiile guvernamentale (în vigoare din 1981), stabilesc faptul că orice achiziţie
guvernamentală care depăşeşte o anumită sumă trebuie să se facă prin licitaţie, la care să
participe atât firmele naţionale cât şi cele străine (reglementările respective nu se aplică în cazul
produselor militare, al celor considerate a avea caracter strategic etc.).
􀂉 Comerţul de stat, format dintr-o sumă de operaţiuni de vânzarecumpărare efectuate
prin intermediul firmelor proprietate de stat. Se transformă în bariere netarifare atunci când
firmele de stat beneficiază de anumite avantaje (de pildă, avantaje de ordin fiscal) în raport cu
cele private.
􀂉 Monopolul de stat asupra importului anumitor produse permite limitarea importului
şi stabilirea unor preţuri mai mari în cazul produselor care fac obiectul acestui monopol.
5. Bariere netarifare care derivă din standardele tehnice aplicate Obstacolele tehnice
sunt reglementări în vigoare pe plan internaţional (standarde internaţionale) şi naţional
(standarde naţionale) cu privire la diferitele caracteristici tehnice şi de calitate ale produselor
interne şi importate. Sunt pe deplin justificate, dar se transformă în bariere netarifare atunci
când fie există standarde internaţionale dar nu se respectă de către anumite ţări, fie nu există iar
ţările adoptă reglementări proprii, diferite şi neuniforme. Forme:
􀂉 Norme sanitare şi fitosanitare – reglementări destinate consumului uman şi animal;
􀂉 Norme de securitate – reglementări care vizează bunurile destinate consumului
productiv;
􀂉 Norme privind ambalarea, marcarea şi etichetarea.
3.4 Politica comercială promoţională şi de stimulare a exporturilor Măsuri
promoţionale • Măsuri luate la nivel macroeconomic, prin care se urmăreşte influenţarea
potenţialilor clienţi externi. Forme concrete:
􀂉 Negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi de
plăţi, acorduri de cooperare economică, care includ clauza naţiunii celei mai favorizate sau
clauza regimului naţional; ele reprezintă baza juridică a schimburilor comerciale, asigurând
stabilitate şi continuitate.
 􀂉 Participarea la târguri şi expoziţii internaţionale sau organizarea lor în ţară, pentru o
mai bună cunoaştere a concurenţilor.
􀂉 Organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate pentru o mai bună
cunoaştere a pieţei partenerilor; în prezent, reţeaua de reprezentare economică oficială cuprinde
secţiile economice din cadrul ambasadelor şi consulatelor. Pe lângă reprezentarea oficială,
firmele îşi pot crea în ţările partenere propria reţea de promovare a schimburilor, prin filiale,
sucursale, comis-voiajori, societăţi mixte etc.
􀂉 Asigurarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, consultanţă şi
asistenţă de specialitate, pentru o mai bună informare cu privire la potenţialul de export al ţării
care acordă asistenţa.
􀂉 Folosirea diverselor modalităţi de publicitate externă. Măsuri de stimulare a
exporturilor
• Cuprind măsuri care se pot lua la nivel macroeconomic şi care au ca scop creşterea
competitivităţii mărfurilor destinate exportului, creşterea gradului de cointeresare a producţiei şi
exportului.
• De regulă se consideră că numai măsurile luate la nivel macro fac parte din politica
comercială a unei ţări, cele la nivel micro (de întreprindere), de reducere a costurilor, creştere a
calităţii, fiind legate numai în mod indirect de politica comercială a unui stat. Măsurile de
stimulare la nivel macro pot fi împărţite în patru categorii:
1. De natură bugetară:
􀂉 Subvenţiile directe la export = sume de bani acordate de stat anumitor ramuri
economice pentru a le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor depăşesc preţurile de
pe piaţa mondială. Se acordă selectiv, de regulă pentru:
• ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă), ramuri sensibile la
concurenţa străină;
• pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în cazul cărora
pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi);
• în majoritatea ţărilor, pentru agricultură.
􀂉 Primele directe de export – se acordă acelor exportatori care realizează un volum
mare de desfacere pe piaţa externă sau exportă produse ale unor industrii importante pentru
economia naţională; ele nu urmăresc rentabilizarea unităţilor exportatoare, ci creşterea
volumului vânzărilor şi, eventual, influenţarea structurii pe mărfuri şi a orientării geografice, în
funcţie de interesele urmărite la un moment dat.
􀂉 Subvenţiile indirecte la export – vizează stimularea întreprinderilor mici şi mijlocii
pe linia creşterii exporturilor, prin preluarea de către stat, total sau parţial, a cheltuielilor
ocazionate de diferite acţiuni, manifestări, etc. precum: facilităţi oferite în domeniul
informaţional, al asistenţei tehnice de specialitate, pentru participarea la târguri şi expoziţii
internaţionale, pentru realizarea de către institute de specialitate de studii şi cercetări de piaţă cu
preţ redus sau gratuite etc.
2. Măsuri de stimulare de natură fiscală
• Urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin reducerea sau eliminarea acelor
componente de cost datorate diferitelor taxe şi impozite şi, prin aceasta, creşterea câştigului net
al exportatorilor.
􀂉 Facilităţi fiscale acordate pentru mărfurile exportate - apar sub forma scutirii,
reducerii sau restituirii impozitelor pe circulaţia mărfurilor. Se acordă selectiv, în funcţie de
importanţa exportului pentru economia naţională respectivă, de regulă fiind direct proporţionale
cu gradul de prelucrare al produselor. În această categorie se include şi importul cu scutire
condiţionată de plata taxelor vamale sau regimul de drawback: se referă la importul acelor
produse (materii prime sau componente) care urmează să fie încorporate sau prelucrate în
vederea obţinerii de produse destinate exportului.
􀂉 Facilităţi fiscale acordate direct exportatorilor – pot să apară sub forma scutirii sau
reducerii impozitelor pe venitul provenit din export.
 3. Măsuri de stimulare de natură financiar-bancară Se realizează prin intermediul
sistemului bancar naţional şi / sau al unor instituţii publice sau private, specializate în acordarea,
asigurarea şi garantarea creditelor de export.
􀂉 Acordarea creditelor de export poate îmbrăca mai multe forme:
• Creditul cumpărător = creditul acordat de către o bancă din ţara exportatorului
importatorului străin sau băncii acestuia. De regulă, valoarea acestui credit acoperă 75-90% din
valoarea tranzacţiei, restul fiind plătit de importator (din capitalul propriu sau dintr-un alt
credit) sub formă de avans. Aceste credite se acordă de către instituţii specializate în finanţarea
exporturilor din ţara exportatorului, pentru aceasta încheindu-se o convenţie de credit între
importator (banca sa) şi banca exportatoare. Asigurarea creditelor cumpărător este obligatorie şi
se realizează de către banca exportatorului, la o instituţie de asigurare din ţara sa. Costul
asigurării este suportat, de regulă, de importator.
• Liniile de credit = sunt o formă a creditului cumpărător, se deschid de către o instituţie
financiară din ţara exportatorului în favoarea unei instituţii financiare din ţara importatorului, în
baza unor acorduri inter-guvernamentale încheiate între cele două ţări (exportatoare şi
importatoare), prin care guvernul ţării se obligă să garanteze creditul acordat importatorilor.
Caracteristici:
􀀹 Obiectul creditului îl reprezintă maşini, utilaje, echipamente, în general bunuri de
valori foarte mari;
􀀹 Se acordă pe termen mediu şi lung (5 –8 ani);
􀀹 Pentru a beneficia de o linie de credit, fiecare contract de cumpărare trebuie să se
situeze peste o anumită valoare considerată ca minimă.
• Creditul furnizor = credit comercial acordat de vânzător (furnizor)/exportator
cumpărătorului străin; se foloseşte în cazul unor exporturi de valoare mai mică şi pe perioade
reduse de timp. Finanţarea acestui tip de credite: cea mai mare parte a furnizorilor care oferă
facilităţi de plată cumpărătorilor nu dispun de resurse suficiente pentru a aştepta sfârşitul
perioadei de creditare, de aceea, în practică, furnizorii finanţează creditele acordate
împrumutându-se (luând credit) de la o instituţie de credit, în general o bancă comercială /
specializată în finanţarea exporturilor. Băncile respective condiţionează acordarea acestor
credite către exportatori de asigurarea acestora la o instituţie de asigurare. Costul asigurării, sub
forma primei de asigurare plătită de exportator, va fi suportat de importator (direct, prin
evidenţierea ei separat în contract sau indirect, prin includerea ei în preţ).
􀂉 Asigurarea creditelor de export – urmăreşte acoperirea riscului exportatorului de a
nu încasa la scadenţă contravaloarea mărfurilor livrate pe credit.
Principalele categorii de risc:
• riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapaci-tatea acestuia de a
achita la scadenţă ratele şi dobânzile aferente; refuzul de plată al cumpărătorului (reaua credinţă)
în situaţia în care livrările corespund contractului.
• riscuri ne-comerciale: război, revoluţii, exproprieri etc.; unele ţări includ aici şi
riscurile legate de calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, uragane etc.
• riscuri monetare: riscul creşterii de preţ, riscul valutar determinat de modificarea
cursului de schimb al monedei din contract. Majoritatea ţărilor au creat instituţii specializate de
asigurare, de regulă cu o dublă funcţie: instituţie de asigurare şi instituţie specializată de
finanţare a exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt controlate şi sprijinite de statul
respectiv. Asigurarea se face într-un anumit procent în raport cu valoarea creditului acordat,
cealaltă parte din risc suportând-o furnizorul sau cumpărătorul, după caz (de regulă, riscurile
economice se acoperă 75-90%, cele politice, 85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de
regulă de către importator, este în funcţie de categoria de risc asigurată şi de calitatea
beneficiarului creditului.
􀂉 Garantarea creditelor de export – se face de către o instituţie bancară din ţara
importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să
achite contravaloarea mărfurilor livrate pe credit, în cazul în care debitorul devine insolvabil. În
orice contract comercial internaţional, obligaţia principală a părţilor e reprezentată de obligaţia
contractanţilor de a-şi îndeplini obligaţiile asumate. Garanţia, cerută suplimentar, dă naştere unei
a doua relaţii obligaţionale, secundară, dar egală ca valoare şi formă, atunci când obligaţia
asumată iniţial nu a fost îndeplinită. Partenerul de contract, solicitat să ofere o garanţie
suplimentară privind îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, are două posibilităţi:
􀀹 să garanteze cu bunurile materiale şi financiare proprii, pe care, sub forma ipotecii,
gajului, depozitului bancar, să le pună la dispoziţia partenerilor acesteia = garanţie reală.
􀀹 să apeleze la o terţă persoană, numită garant, care să-şi asume obligaţia că va achita
datoria, în cazul în care cel pentru care se Principalele categorii de risc:
• riscuri comerciale: insolvabilitatea cumpărătorului sau incapaci-tatea acestuia de a
achita la scadenţă ratele şi dobânzile aferente; refuzul de plată al cumpărătorului (reaua credinţă)
în situaţia în care livrările corespund contractului.
• riscuri ne-comerciale: război, revoluţii, exproprieri etc.; unele ţări includ aici şi
riscurile legate de calamităţi naturale: cutremure, inundaţii, uragane etc.
• riscuri monetare: riscul creşterii de preţ, riscul valutar determinat de modificarea
cursului de schimb al monedei din contract. Majoritatea ţărilor au creat instituţii specializate de
asigurare, de regulă cu o dublă funcţie: instituţie de asigurare şi instituţie specializată de
finanţare a exporturilor. Aceste instituţii, direct sau indirect, sunt controlate şi sprijinite de statul
respectiv. Asigurarea se face într-un anumit procent în raport cu valoarea creditului acordat,
cealaltă parte din risc suportând-o furnizorul sau cumpărătorul, după caz (de regulă, riscurile
economice se acoperă 75-90%, cele politice, 85-90%). Nivelul primei de asigurare, suportat de
regulă de către importator, este în funcţie de categoria de risc asigurată şi de calitatea
beneficiarului creditului.
􀂉 Garantarea creditelor de export – se face de către o instituţie bancară din ţara
importatorului (cumpărătorului) care se obligă faţă de banca creditoare din ţara exportatorului să
achite contravaloarea mărfurilor livrate pe credit, în cazul în care debitorul devine insolvabil. În
orice contract comercial internaţional, obligaţia principală a părţilor e reprezentată de obligaţia
contractanţilor de a-şi îndeplini obligaţiile asumate. Garanţia, cerută suplimentar, dă naştere unei
a doua relaţii obligaţionale, secundară, dar egală ca valoare şi formă, atunci când obligaţia
asumată iniţial nu a fost îndeplinită. Partenerul de contract, solicitat să ofere o garanţie
suplimentară privind îndeplinirea obligaţiilor asumate prin contract, are două posibilităţi:
􀀹 să garanteze cu bunurile materiale şi financiare proprii, pe care, sub forma ipotecii,
gajului, depozitului bancar, să le pună la dispoziţia partenerilor acesteia = garanţie reală.
􀀹 să apeleze la o terţă persoană, numită garant, care să-şi asume obligaţia că va achita
datoria, în cazul în care cel pentru care se garantează nu-şi îndeplineşte obligaţia asumată. În
acest caz, obiectul garanţiei îl reprezintă scrisoarea de garanţie bancară, care face parte din
grupa garanţiilor personale. Pot fi garanţi: firmele şi companiile industriale, societăţile de
asigurări (frecvent), statul (reprezentat prin şeful statului, guvern, Banca Centrală, ministrul de
finanţe) şi instituţiile financiare.
4. Măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară
􀂉 Primele valutare = sume suplimentare acordate exportatorilor în momentul
preschimbării valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos decât cursul de schimb
oficial, respectiv cursul de schimb cu primă. Se acordă diferenţiat, pe grupe de mărfuri, zone
geografice.
􀂉 Deprecierea monetară – este favorabilă exportatorilor numai pe termen scurt şi
numai dacă reducerea cursului de schimb al monedei naţionale este mai accelerată decât
reducerea puterii de cumpărare interne a acesteia. Diferenţa între gradul de depreciere şi
reducerea puterii de cumpărare reprezintă un fel de primă pentru export, care poate permite
reducerea preţului de export, fără diminuarea câştigului în monedă naţională. Acest fenomen
este cunoscut drept dumping valutar. Politica de depreciere îşi poate atinge scopul numai atunci
când cererea pentru produsele de export este elastică faţă de preţ.
 3.6 Balanţa de plăţi Schimburile dintre naţiuni nu presupun numai existenţa bunurilor,
ci şi a serviciilor sau banilor. Ansamblul fluxurilor financiare poate avea origini diferite şi
forme diferite, precum:
• plăţi pentru bunurile schimbate;
• plăţi pentru schimburile de servicii (asigurări, transporturi etc)
• investiţii directe în afara ţării;
• împrumuturi internaţionale pentru a răspunde nevoilor interne ale economiei;
• plasamente speculative în străinătate. Toate aceste fluxuri se regăsesc în cadrul
balanţei de plăţi, care reflectă poziţia, situaţia unei ţări în raport cu restul lumii. Conform
definiţiei dată de FMI şi agreată de BNR, balanţa de plăţi externe (BPE) reprezintă un
document statistic care rezumă tranzacţiile economice4 ale unei ţări cu restul lumii, tranzacţii
derulate pe parcursul unei perioade determinate de timp, de regulă un an.
􀂾 Tranzacţia reprezintă fluxul economic care reflectă transferul dreptului de proprietate
asupra bunurilor, serviciilor, capitalului şi forţei de muncă. Tranzacţiile se clasifică în:
􀀹 tranzacţii sau fluxuri reale / comerciale care includ operaţiuni privind schimbul de
mărfuri şi servicii (transporturi, asigurări, bănci, telecomunicaţii, turism).
􀀹 tranzacţii sau fluxuri financiare care includ toate acele mişcări realizate şi exprimate
prin intermediul mijloacelor de plată şi credit. La rândul lor, aceste tranzacţii includ două
subcategorii:
􀂃 Fluxuri prin care se compensează o tranzacţie comercială (orice deplasare, cedare de
mărfuri sau servicii într-un sens, determină o deplasare în sens invers a fluxurilor de plăţi).
􀂃 Fluxuri financiare independente (se concretizează în mişcări de capital sub forma
creditelor externe, investiţiilor străine, transferurilor unilaterale). Reguli de elaborare a BPE
1. BPE înregistrează tranzacţiile derulate între rezidenţi şi nerezidenţi. Diferenţa între
rezidenţi şi nerezidenţi vine nu din naţionalitatea operatorilor economici ci din locul în care
aceştia îşi desfăşoară activitatea.
􀀹 Rezidenţii sunt acele categorii de agenţi economici pentru care ţara respectivă
reprezintă centrul de interes economic (în care au efectuat tranzacţii economice cel puţin un
an). Se includ: a) gospodăriile populaţiei (menajele), b) unităţile economice de pe teritoriul
ţării, inclusiv cele cu capital străin, c) instituţiile non-profit, d) instituţiile guvernamentale şi ale
administraţiei publice.
􀀹 Nerezidenţii includ: 1. persoanele fizice şi/sau juridice străine care fiinţează în afara
teritoriului naţional, 2. românii care-şi desfăşoară activitatea în străinătate, 3. filialele
întreprinderilor româneşti în străinătate, 4. turiştii, oamenii de afaceri, funcţionarii diplomatici
aflaţi temporar în România.
2. Se utilizează principiul dublei înregistrări, respectiv compensarea unei furnizări de
resurse reale sau financiare, de către un rezident către un nerezident, printr-o încasare
echivalentă sau a unor achiziţii de resurse reale sau financiare printr-o plată5.
􀀹 În activ (credit) se înregistrează intrările de devize, determinate de export de bunuri,
prestări servicii, încasarea veniturilor aferente FP care au părăsit ţara (dobânzi, profituri).
􀀹 În pasiv (debit) se înregistrează ieşirile de devize, determinate de importul bunurilor,
achiziţionarea de servicii, plata veniturilor aferente FP intraţi în ţară. Simplificând, putem spune
că sensul fluxurilor determină şi tipul înregistrării:
• fluxurile rezidenţilor către nerezidenţi se înregistrează în credit;
• fluxurile nerezidenţilor către rezidenţi, în debit. Exemplu: o firmă românească exportă
bunuri în valoare de 400.000 euro. Conform clauzelor contractuale, plata se va face în proporţie
de 25% în cont, iar restul sub formă de credit comercial pe termen lung.
Structura balanţei de plăţi externe Trebuie spus că nu există un model unanim acceptat
în toate ţările lumii. Pentru a particulariza, în continuare vom prezenta succint structura balanţei
de plăţi a României, cu cele două părţi mari: balanţa contului curent şi balanţa contului de
capital şi financiar.
Balanţa contului curent are trei capitole:
 1. Balanţa bunurilor şi serviciilor, formată din:
• Balanţa comercială (sunt înregistrate importurile şi exporturile de mărfuri evaluate la
frontiera vamală a ţării);
• Exporturile (FOB), care angajează un flux de încasări, se înregistreză cu (+),
importurile (CIF), cu (-);
• Balanţa serviciilor (în care sunt înregistrate încasările şi plăţile generate de comerţul
internaţional cu servicii: transport, telecomunicaţii, turism, asigurări etc.)
• Serviciile pot fi de natură diversă, inclusiv cele referitoare la schimbul de tehnologie:
cooperare tehnică, brevete etc.
2. Balanţa veniturilor, în care sunt înregistrate veniturile provenind din:
• investiţii directe şi de portofoliu (profituri, dividende)
• depozite bancare (dobânzi) • deţinerea de obligaţiuni (cupoane)
• salarii, indemnizaţii pentru munca prestată în străinătate.
3. Balanţa transferurilor unilaterale, în care sunt înregistrate intrările şi ieşirile de
resurse reale şi financiare, fără contraprestaţie monetară sau financiară. Includ:
• transferuri guvernamentale: subvenţii acordate sau primite, asistenţa tehnică,
contribuţiile la bugetele organizaţiilor internaţionale etc.
• transferuri private: economiile muncitorilor care desfăşoară activitatea în alte ţări,
premii, burse, cadouri de la rude etc.
Soldul balanţei tranzacţiilor curente sau al contului curent arată dacă o ţară trăieşte
sau nu peste mijloacele proprii, respectiv:
1. un sold debitor (deficit) – arată că ţara trebuie să se îndatoreze, fie să accepte ISD, fie
să-şi reducă creanţele faţă de exterior;
2. un sold creditor (excedent) – arată că ţara are capacitate de finanţare.
Balanţa contului de capital şi financiar:
1. Contul de capital, în care sunt înregistrate încasările/plăţile legate de transferul
internaţional de capital sub forma cumpărării/vânzării de active fixe, nefinanciare (exemplu:
terenuri);
2. Contul financiar, în care sunt înregistrate tranzacţiile legate de schimbarea formei de
proprietate asupra activelor financiare.
Aceste operaţiuni se pot grupa în patru categorii:
• Investiţii directe, care reprezintă plasamente financiare ale unor nerezidenţi în ţara
respectivă, cu scopul de a influenţa activitatea societăţii respective (luarea deciziilor); pentru a fi
considerată ID, limita inferioară a unui asemenea plasament este în mod convenţional
considerată a fi 10% din acţiunile (activele) vizate.
• Investiţii de portofoliu, care reprezintă un plasament pur financiar, speculativ,
concretizându-se în acele tranzacţii ce au ca obiect titluri de valoare ( acţiuni, obligaţiuni, titluri
de stat), achiziţionate cu scopul de a valorifica mai eficient capitalul pe o altă piaţă decât pe cea
autohtonă.
• Alte investiţii includ creditele pe termen scurt şi lung, inclusiv împrumuturile de la FMI
etc.
• Activele de rezervă – includ rezervele deţinute de autorităţile monetare din ţară (B.C.)
în scopul echilibrării BP sau în alte scopuri (aur, DST, diferite valute).