CURS NR.

COMERŢ INTERNAŢIONAL ŞI POLITICI

COMERCIALE TARIFARE

Obiective educaţionale
- cunoaşterea şi înţelegerea modului în care comerţul conferă
specializării sens şi finalitate economică. Dincolo de multiplele aspecte pe care
le îmbracă relaţiile comerciale dintre statele lumii, ideea fundamentală ce stă la
baza teoriei comerţului internaţional este aceea că există un câştig comercial sau
câştig din comerţ, generat de tranzacţiile comerciale internaţionale.

Cuvinte cheie:

Politica comerciala
Bariere tarifare
Taxe vamale
Teritoriu vamal
Legislatie vamala
anti-globalizare
Cuprinsul Modulului:
2.1 Trăsăturile comerţului internaţional
2.2 Politica comercială tarifară

EXPUNEREA DETALIATĂ A TEMEI

2.1 TRĂSĂTURILE COMERŢULUI INTERNAŢIONAL

Politica comercială este una dintre componentele esenţiale ale politicii economice a
unui stat, vizând sfera relaţiilor economice externe ale acestuia. Caracteristicile
relaţiilor economice internaţionale face ca măsurile de politică comercială să fie luate
în raport cu interesele fiecărui stat, cu respectarea reglementărilor şi uzanţelor
internaţionale. În general, reglementările de politică comercială vizează operaţiunile
de comerţ exterior, cele de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică, urmărind
promovarea intereselor naţionale.

Politica comercială reprezintă ansamblul de măsuri şi instrumente juridice,

administrative, fiscale, bugetare, financiare, bancare, valutare, etc., puse în aplicare
de către stat pentru a influenţa, şi uneori deforma fluxul de mărfuri ce traversează
graniţele vamale. Altfel spus, prin politică comercială se înţelege totalitatea
reglementărilor adoptate de către stat, cu caracter juridic, administrativ, fiscal,
bugetar, financiar, bancar, valutar, etc., în scopul promovării sau restrângeri
schimburilor comerciale externe şi al protejării economiei naţionale de concurenţa
străină. Indiferent de modul în care privim politica comercială, ea a fost, este şi va fi
supusă unor influenţe permanente sau temporare a factorilor interni şi externi.

În general, se apreciază că politica comercială trebuie să aibă, ca obiectiv pe termen

lung, stimularea dezvoltării economiei naţionale la adăpost de concurenţa străină.
Plecând de aici putem vorbi de trei roluri principale ale politicii comerciale:
 rolul de promovare a relaţiilor economice externe (în special impulsionarea
exporturilor sau acelor fluxuri comerciale care sunt avantajoase pentru ţara
respectivă)
 rolul de protejare a economiei naţionale faţă de concurenţa străină (înţelegând prin
aceasta reglementarea şi controlul importurilor)
 rolul de echilibrare a balanţei comerciale şi de plăţi (prin creşterea ponderii
exporturilor şi diminuarea importurilor).
Plecând de la aceste funcţii de bază ale politicii comerciale putem evidenţia
obiectivele strategice ale acesteia:

 stimularea dezvoltării şi modernizării structurii economiei naţionale

 restrângerea sau stimularea exporturilor sau importurilor
 protejarea ramurilor economiei naţionale şi a agenţilor economici naţionali
 îmbunătăţirea ratei de schimb
 sporirea veniturilor bugetare
 controlul importurilor şi exporturilor de capital
 asigurarea echilibrului balanţei comerciale şi de plăţi
 promovarea cooperării economice internaţionale
 perfecţionarea structurii relaţiilor economice externe (atât fizic, cât şi geografic).
Dincolo de obiectivele urmărite, măsurile de politică comercială trebuie să ţină seama
de uzanţele practicate în relaţiile economice internaţionale, relaţii caracterizate prin
stabilitate şi adaptabilitate. Stabilitatea este elementul care asigură legături
economice de durată, legături necesare satisfacerii obiectivelor pe termen lung şi care
permit existenţa unui climat de siguranţă între parteneri. Adaptabilitatea rezidă din
faptul că reglementările sunt suficient de largi pentru a asigura soluţionarea
problemelor care apar, fără intervenţia organismelor internaţionale.

În perioada postbelică, în condiţiile adâncirii interdependenţelor economice,

reglementarea relaţiilor economice internaţionale a devenit o necesitate obiectivă.
Astfel, prin intermediul unor acorduri şi tratate comerciale s-a încercat codificarea
anumitor principii şi reguli în ceea ce priveşte folosirea instrumentelor şi măsurilor
de politică comercială în relaţiile reciproce. Pe această linie s-a înscris activitatea
Acordului General pentru Tarife şi Comerţ (GATT), transformată ulterior în
Organizaţia Mondială a Comerţului (OMC). Cu toate acestea, practica relaţiilor
 economice internaţionale arată că statele au elaborat şi aplicat în această perioadă
instrumente de politică comercială din ce în ce mai variate, încălcând foarte adesea o
serie de principii şi reguli statuate în anumite acorduri în ceea ce priveşte folosirea
acestor instrumente în relaţiile comerciale reciproce, concomitent, cu o puternică
tendinţă de regionalizare a schimburilor prin proliferarea grupărilor economice
integraţioniste (mai ales în ultimele trei decenii)1.

În ceea ce priveşte principalele tipuri de politică comercială, în literatura de

specialitate se disting trei: protecţionismul, autarhia si liberul schimb.

Protecţionismul este tipul de politică comercială cvasigeneral practicat care se

caracterizează prin măsuri de protecţie ale produselor indigene prin restricţionarea
accesului produselor străine pe piaţa. Trebuie spus că măsurile protecţioniste
filtrează efectele nedorite pe care economia şi piaţa mondială le pot avea asupra unei
economii naţionale. Cu toate acestea, în condiţiile noii expansiuni a comerţului
mondial protecţionismul apare prin metode camuflate, şi anume: suprataxe, taxe
statistice, taxe portuare, impozite pe cifra de afaceri, depuneri prealabile în valută,
diferite contingentări şi interdicţii, limitări “voluntare” ale exportului, etc.

Indiferent de forma de manifestare a acestei politici protecţioniste, trebuie precizat

faptul că aplicarea ei întotdeauna va îngreuna mişcarea mărfurilor şi serviciilor, va
modifica condiţiile normale de schimb, având ca principală consecinţă faptul că, pe
aceste pieţe preţul nu se mai formează liber.

În economia mondială contemporană nu se pune problema dacă există sau nu politică

protecţionistă, ci care sunt problemele care pot apare legate de:

 sensul şi întinderea protecţiei

 nivelul protecţiei
 durata protecţiei
 orientarea protecţiei.
Sensul şi întinderea protecţiei – în cadrul extinderii relaţiilor economice externe
asistăm la o protecţie cu întindere diferită, atât la nivel de ramuri ale economiei
naţionale (se remarcă în ultimii ani atenuarea protecţionismului vamal în industrie şi
menţinerea la cote înalte a protecţionismului agricol), cât şi la nivel de ţări sau grup

1
Sută, Nicolae – Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, Bucureşti, 2005, p.71
de ţări.

Nivelul protecţiei – reflectă măsura în care sunt apăraţi agenţii economici naţionali;
această protecţie trebuie să fie doar atât de mare încât bunurile autohtone să suporte
concurenţa bunurilor străine. Se pune întrebarea până unde poate merge nivelul
protecţiei?. Astfel, întotdeauna nivelul taxei vamale va depinde:

- de nevoia de protecţie: protecţia este cu atât mai mare cu cât produsul sau
ramura naţională este mai slabă
- de faptul că producerea bunului răspunde interesului general şi această
activitate de producţie este o activitate rentabilă.
Pentru ca protecţia să aibă întotdeauna efectul scontat trebuie ca întinderea protecţiei
să fie invers proporţională cu nivelul ei.

Durata protecţiei – este de dorit să fie cât mai scurtă. Prelungirea acestei durate este
indicată numai dacă întinderea şi nivelul protecţiei este redus. Prelungirea
nejustificată poate determina reacţii negative în economia naţională datorită faptului
că, firmele autohtone nu vor fi interesate în creşterea competitivităţii produselor lor
ştiindu-se la adăpost de concurenţa străină. Este de dorit ca protecţia să nu fie un
sistem permanent, ci unul trecător (până firmele ajung la un nivel de competitivitatea
externă). A stabili durata protecţiei este un lucru dificil deoarece, ea este influenţată
de o serie de factori. Pe plan extern s-a constatat că protecţia vamală este mai lungă
pentru produsele agricole faţă de cele industriale, explicaţia găsindu-se în aceea că
posibilităţile de adaptare ale agriculturii la cerinţele pieţei sunt mai mici decât ale
celorlalte ramuri economice. Trebuie precizat faptul că, necesitatea acestei protecţii
este tot mai mică pe măsură ce firma devine competitivă pe plan extern.

Orientarea protecţiei – se face pe baza unor criterii ce alcătuiesc sistemul economiei

mondiale: resursele umane şi materiale de care dispune ţara, măsura în care cel
protejat ajută la satisfacerea nevoilor interne (cel puţin potenţial), măsura în care
activitatea protejată satisface nevoile vitale ale naţiunii.

Pe baza celor arătate anterior trebuie spus că, numai suma acestor criterii ne oferă o
imagine apropiată de ceea ce trebuie să fie o protecţie reală şi eficientă a produsului
naţional şi a economiei în ansamblu.

Orice problemă legată de protecţia economiei naţionale pleacă de la noţiunile de

productivitate şi producţie. Susţinătorii acestei noi teorii a protecţionismului susţin
necesitatea dezvoltării ramurilor care au o productivitate mare, astfel încât, în final
aceasta este elementul în funcţie de care se stabilesc sensul, întinderea, durata şi
nivelul protecţiei.

Autarhia are ca şi caracteristică de bază instituirea unor reglementări care

blochează complet schimbul cu străinătatea, caracterizându-se printr-o stare
generală de izolare a economiei. Cei mai mulţi consideră politica de autarhie ca un
moment în evoluţia protecţionismului, dictată de cele mai multe ori de factori politici.
Această idee a autarhiei nu este nouă, însă în condiţiile lumii contemporane, a
adâncirii schimburilor internaţionale este imposibil de realizat. Autarhia are la bază
dirijismul absolut al statului prin diferite mijloace economice şi politice.

Susţinătorii acestui tip de politică îşi motivează orientarea prin aceea că, autarhia ar
ajuta la dezvoltarea întreprinderilor naţionale, precum şi la crearea de întreprinderi
noi în domenii rămase fără acoperire datorită sistării importurilor, având ca principală
consecinţă dobândirea unei independenţe economice. Printr-o orientare exclusivă
spre interior se ignoră avantajele ce se pot obţine din participarea la circuitul
economic mondial. Autarhia se concretizează prin oprirea totală a importurilor şi
încercarea asigurării din producţie internă a nevoilor de consum.

Cu toate acestea practicarea unei astfel de politici comerciale (care este în prezent de
domeniul trecutului) şi care determină stagnarea sau înapoierea economică, este
dictată de diferite situaţii : anumite orânduiri sociale, stări de război sau embargouri,
etc. Trebuie subliniat faptul că, în orice condiţii efectele negative pe care le
generează practicarea unei politici autarhice sunt incomensurabile mai mari decât
eventualele avantaje.

Liberul schimb se caracterizează prin reglementări care încurajează fluxurile

comerciale şi de cooperare, legăturile statului respectiv cu alte ţări se intensifică,
acestea având ca şi consecinţă creşterea producţiei, mărirea şi diversificarea ofertei
interne. Acest tip de politică are la bază teoria lui David Ricardo a avantajelor
comparative ce pot fi obţinute în condiţiile absenţei restricţiilor din calea
schimburilor comerciale. Practicarea liberului schimb în perioada interbelică
(concretizat prin absenţa barierelor tarifare şi netarifare, admiţându-se măsuri
 protecţioniste doar în domeniile ce vizau securitatea naţională) a avut ca şi consecinţă
menţinerea şi agravarea decalajelor economice dintre state. În perioada postbelică,
practica internaţională a demonstrat că, acest comerţ liber continuă să fie o excepţie,
realizându-se mai mult la nivel zonal sau regional.

Controversele apărute între susţinătorii protecţionismului, pe de o parte şi a liberului

schimb, pe de altă parte sunt în actualitate şi astăzi.

În aceste condiţii, poziţia adoptată de statele lumii este în favoarea trecerii treptate la
o liberalizare reală a comerţului internaţional, liberalizare care să ia în calcul
interesele tuturor ţărilor, inclusiv a celor în curs de dezvoltare. Dintre avantajele care
decurg din practicarea politicii liberului schimb amintim: creşterea producţiei prin
lărgirea pieţelor, o mai bună satisfacere a nevoilor de consum intern, creşterea
competitivităţii produselor indigene, sporirea stabilităţii economice, modificarea
producţiei şi consumului, o mai bună folosire a forţei de muncă, evoluţia preţurilor
prin cerere şi ofertă etc. Cu toate avantajele pe care le generează liberul schimb
pentru participanţii la circuitul economic, acesta poate fi însoţit şi de unele pericole
pentru agenţii economici tineri şi slabi, pentru ramurile economice nou intrate pe
piaţă, pentru cazurile de specializare unilaterală, etc.

Plecând de la cele arătate anterior, trebuie precizat faptul că astăzi apare tot mai
persistent întrebarea: comerţ liber sau protecţionism? Opinia generală este că această
problemă nu poate fi tranşată printr-o opţiune categorică pentru una sau cealaltă din
cele două tipuri fundamentale de politică comercială. Cu toate că, acest comerţ liber
permite o mai eficientă utilizare a resurselor la nivel mondial, că ţările lumii pot
depăşi prin comerţul internaţional limitele impuse de propria capacitate de producţie,
există în prezent o mare doză de opunere faţă de politicile de liber schimb. Naţiunile
simt astăzi, poate mai intens ca în trecut, nevoia de a se proteja de concurenţa
internaţională; întotdeauna va exista o intervenţie mai mare sau mai mică a statului
pentru apărarea intereselor naţionale în contextul regional sau mondial. Asistăm în
prezent nu la o diminuare, ci la o escaladare a protecţionismului, ca urmare a
intensificării intervenţiei statelor în acest domeniu2.

Atunci când se încearcă găsirea răspunsului la întrebarea “comerţ liber sau

2
King, Philip – International Economics and International Economic Policy, McGraw – Hill, Inc. 2005, p.21
 protecţionism?” trebuie dezbătute mai multe probleme, dintre care amintim câteva.
Prima dintre acestea se referă la impactul pe care măsurile de politică comercială
luate de un stat îl produc asupra economiei statului respectiv, şi implicit asupra
cetăţenilor. Se poate discuta aici despre modul în care politica comercială
influenţează distribuirea venitului naţional între diferitele grupuri socio-profesionale.
Cu toate că sunt promovate în numele interesului naţional, în realitate măsurile care
restricţionează comerţul liber sunt susţinute de anumite grupuri care beneficiază de
pe urma lor. Conflictele de interese din cadrul naţiunilor sunt, de regulă, mai
importante în determinarea politicii comerciale decât conflictele de interese dintre
naţiuni. P. Krugman susţine că “ în realitate, naţiunile îşi stabilesc politica comercială
de aşa manieră încât conflictul intern de interese este mai bine reflectat decât
interesul naţional vizavi de străinătate, iar politica comercială internaţională conţine
în ea o anumită doză de tocmeală”3. O altă problemă este aceea că, uneori măsurile
protecţioniste favorizează interesele anumitor sectoare sau ramuri economice, în
defavoarea consumatorilor naţionali. De exemplu, industria automobilului din
România a fost permanent protejată de concurenţa străină, dar această protecţie s-a
exercitat în defavoarea consumatorului român (care trebuia să plătească pe un
autoturism de fabricaţie autohtonă un preţ care nu reflecta calitatea lui, iar pentru
unul străin suporta o serie de taxe vamale ridicate).

Realizarea politicii comerciale se bazează pe folosirea unui sistem de măsuri şi

instrumente, dintre cele mai diverse, aplicate pe o perioadă de timp mai lungă sau cu
titlu ocazional. În general, în domeniul politicii comerciale se acţionează cu ajutorul a
trei grupe de instrumente şi măsuri:

a) de natură tarifară sau vamală

b) de natură netarifară
c) de natură promoţională sau de promovare şi de stimulare.
În general, primele două acţionează cu precădere ca restricţii, având menirea de a
facilita controlul statului asupra produselor care se importă şi exportă, în timp ce
ultima vizează încurajarea exporturilor. Măsurile tarifare şi netarifare asigură funcţia
protecţionistă a politicii comerciale, în timp ce măsurile promoţionale se
materializează în funcţia de promovare.

3
Krugman, Paul – International Trade and Trade Policy, Massachusetts Institute of Technology, 1991, p.12
2.2 POLITICA COMERCIALĂ TARIFARĂ

Politica tarifară / vamală, parte componentă a politicii comerciale a unui stat,

însumează totalitatea reglementărilor adoptate de către stat care vizează intrarea
sau ieşirea mărfurilor în / şi din ţară şi care implică: procedura de vămuire
(controlul mărfurilor şi a mijloacelor de transport cu ocazia trecerii frontierei
vamale), îndeplinirea formalităţilor vamale şi impunerea vamală (plata taxelor
vamale). În general, politica vamală îndeplineşte trei funcţii:

 de natură protecţionistă, protejează economia naţională şi agenţii economici

autohtoni de concurenţa străină prin taxele vamale impuse
 de natură fiscală, taxele vamale sunt o sursă importantă de venituri la buget
 de negociere, statele negociază într-un cadru bi- sau multilateral diferite concesii
vamale care pot stimula relaţiile comerciale dintre ţări
 de promovare a mărfurilor proprii pe pieţele externe.
Putem considera că politica vamală este la fel de veche ca şi comerţul mondial,
evoluând odată cu statele naţionale. Această evoluţie o putem delimita mai clar
începând cu secolul al XIX lea:

Secolul XIX şi începutul secolului XX – se caracterizează printr-o evoluţie

considerată uneori contradictorie. Astfel, primele decenii ale secolului XIX apar
dominate de protecţionismul instituit în zona europeană, protecţionism transmis încă
din secolul al XVIII lea. La polul opus se afla SUA a cărei politică vamală cunoaşte o
perioadă de liberalizare. Deceniile de mijloc sunt caracterizate prin liberschimb şi o
politică comercială lejeră. Astfel, în 1856 în Franţa sunt înlocuite prohibiţiile la
import cu taxe vamale, iar în 1860 Anglia renunţă la taxele protectoare. Tot în anul
1860 este semnat tratatul comercial între Franţa şi Anglia, tratat care s-a soldat cu
mari reduceri de taxe vamale între cele două ţări. În ceea ce priveşte politica
comercială a României, aceasta avea încheiate o serie de convenţii: cu Austro-
Ungaria în 1875, cu Rusia în 1876, cu Germania în 1877. Ultimul deceniu al
secolului XIX este caracterizat prin revenirea la taxe vamale ridicate, având dublu
scop: pe de o parte, protecţionism (mai ales la produsele agricole) şi pe de altă parte,
acoperirea unor nevoi financiare (cazul Franţei şi Germaniei). Orientarea pe cele
două continente – Europa şi America – în ceea ce priveşte politica vamală la sfârşitul
secolului era una de protecţionism generalizat.

Primele decenii ale secolului XX sunt caracterizate prin continuarea politicii

vamale rigide, accentuată mai ales de desfăşurarea primului război mondial.
Protecţionismul îmbracă acum două variante: taxe vamale ridicate şi aplicarea unor
măsuri discriminatorii între naţiuni. Cu toate acestea asistăm la o dezvoltare a
schimburilor comerciale, la baza lor aflându-se sistemul etalon aur şi o stabilizare a
cursurilor de schimb.

Perioada interbelică – se caracterizează prin menţinerea restricţiilor din

timpul primului război mondial. În octombrie 1920 are loc Conferinţa financiară de
la Bruxelles unde se discută despre condiţiile liberului schimb şi impactul acestuia
asupra comerţului mondial. Cu toate acestea în cursul anilor 30, lumea a cunoscut o
revenire intensă a protecţionismului (unele ţări instalează politici care sunt tot mai
apropiate de autarhie (Italia, Japonia, Germania). Totuşi, în aceste condiţii comerţul
mondial continuă să se dezvolte, înregistrând 6,8 miliarde dolar- aur în 1929, pentru a
ajunge la 26 miliarde dolari în 1933. Trebuie remarcat că, cu toate eforturile depuse
(1933 – Conferinţa de la Londra a avut drept obiectiv principal liberalizarea
comerţului şi stabilirea unor preţuri la materii prime) perioada 1919 – 1939 s-a
caracterizat printr-o politică vamală agresivă, protecţionismul atingând cele mai
înalte cote.

După 1945, comerţul internaţional a cunoscut o expansiune rapidă (o creştere de

aproximativ 8% pe an). Această situaţie a fost favorizată de acţiunile întreprinse de
GATT pentru liberalizarea comerţului şi de începutul industrializării în ţările mai
puţin dezvoltate. Creşterea comerţului într-un ritm de două ori mai mare decât al
producţiei (exporturile mondiale de mărfuri au trecut pentru prima oară în 1994
pragul de 4000 miliarde dolari) a dus la o deschidere a ţărilor lumii spre exterior,
barierele protecţioniste dispărând în mod treptat. Totodată asistăm la o mutare a
centrului de greutate pe comerţul cu produse manufacturate şi servicii.

Anii 2000 marchează o liberalizare a comerţului mondial şi concentrarea

 acestuia pe trei mari zone (Triada): Europa Occidentală, Asia de Sud-Est şi America
de Nord. Ţările din aceste zone devin principalii exportatori şi importatori de produse
cu un înalt grad de prelucrare, domină piaţa produselor agricole şi sunt lideri în
domeniul serviciilor.

Dacă la început protecţionismul era echivalent cu taxe vamale ridicate, astăzi

centrul de greutate a început să se mute şi spre alte instrumente de politică comercială
(bariere tarifare şi netarifare).

Principalele instrumente cu ajutorul cărora se realizează politica vamală sunt:

 taxele vamale
 tariful vamal
 legile, codurile şi regulamentele vamale
 teritoriul vamal.
În cadrul comerţului mondial, situaţia regimului vamal se prezintă în mod diferit de
la un stat la altul în ceea ce priveşte gama de instrumente de politică vamală folosite.

2.2.1 TAXELE VAMALE – PRINCIPALUL INSTRUMENT AL

POLITICII VAMALE

Taxele vamale sunt instrumente de politică comercială, care îmbracă forma unor
impozite indirecte percepute de către stat prin autoritatea vamală la trecerea
mărfurilor prin graniţele vamale, având rolul de a promova interesele
producătorului şi consumatorului autohton.

Principalele caracteristici ale taxelor vamale:

 sunt percepute de autoritatea vamală a statului atunci când mărfurile trec

frontiera vamală
 sunt plătite de importator (mai rar de către exportator)
 sunt suportate de consumatorul final (sau de către exportator când acesta
consimte acest lucru pentru a creşte competitivitatea produsului pe piaţă.
Ca orice instrument de politică vamală, şi acestea au rol fiscal, protecţionist şi de
negociere; perceperea de taxe vamale este modalitatea prin care pe lângă control,
statul realizează venituri importante şi direcţionând anumite fluxuri de mărfuri poate
încuraja sau descuraja relaţiile economice cu unele state. Deşi o lungă perioadă de
timp au fost considerate ca surse de venituri bugetare, adevăratul lor scop a fost
dintotdeauna acela de a proteja anumite sectoare din economia naţională. Cu toate
acestea, în multe ţări, inclusiv în ţara noastră, taxele vamale sunt considerate şi în
prezent o sursă importantă la buget; în ţările dezvoltate ponderea lor în cadrul
surselor bugetare a scăzut foarte mult, în unele state chiar sub 1%. Astăzi,
importanţa lor este în scădere şi din acest punct de vedere, guvernele ţărilor utilizează
măsuri netarifare în locul taxelor vamale pentru a proteja economia de concurenţa
străină.

Efectul direct al taxei vamale este acela de a face bunurile importate mai scumpe în
interiorul unei ţări decât în afara ei, prin realizarea unei diferenţe între preţul intern al
unui bun importat şi preţul său mondial.

Importanţa taxelor vamale reiese şi din analiza rolului pe care îl au acestea în

schimbul internaţional de mărfuri. Taxele vamale se clasifică în funcţie de mai multe
criterii:

a) după obiectul impunerii

b) după modul de percepere
c) după modul de stabilire
d) după scopul urmărit.
a) Clasificarea taxelor vamale după obiectul impunerii se face în: taxe vamale de
import, taxe vamale de export şi taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale de import – se percep atunci când mărfurile importate trec graniţele
vamale ale ţării importatoare, obligaţia de plată revenind firmei importatoare. Ele
constituie principalul mijloc de protejare a produselor naţionale faţă de cele străine,
contribuind direct la ridicarea preţului mărfurilor importate şi făcându-le, din acest
punct de vedere, mai puţin competitive în raport cu cele indigene. În general, taxele
vamale de import sunt plătite de importator şi suportate de consumatorul final pentru
că, ele sunt incluse în preţul de vânzare de pe piaţa internă a mărfii. Există şi situaţii
în care aceste taxe sunt suportate, integral sau parţial, de către firma exportatoare
pentru a contracara efectul nefavorabil al taxei vamale asupra competitivităţii
produsului. Referitor la taxele vamale de import trebuie specificat faptul că au cea
mai largă răspândire, se practică pe perioade lungi de timp şi sunt mai ridicate decât
cele de export şi de tranzit.

Taxele vamale de export – se percep asupra mărfurilor destinate exportului, sunt

plătite de către firma exportatoare şi suportate de consumatorul final. În general,
nivelul acestora este redus pentru exportul produselor cu un înalt grad de prelucrare,
şi ridicat pentru exportul de materii prime. Plecând de la ideea că toate state sunt
interesate în încurajarea exportul, acest tip de taxe este mai puţin răspândit şi se
practică pe perioade de timp mai scurte. Prin aplicarea lor se poate urmări realizarea
mai multe obiective:

 limitarea exporturilor, de regulă pentru materii prime, încurajându-se astfel

prelucrarea lor în ţară şi pentru produsele la care producţia indigenă nu
acoperă nevoile de consum
 ridicarea preţului la produsele respective pe piaţa mondială, în situaţia în care
ţara respectivă este principalul exportator şi furnizor pe piaţa mondială la
produsul vizat.
Cel mai des vom întâlni acest tip de taxă în ţările în curs de dezvoltare pentru a
descuraja exportul de materii prime sau chiar semifabricate, astfel încât prelucrarea
lor să se facă în ţara respectivă şi implicit să crească exportul de produse
manufacturate.

Taxele vamale de tranzit – se percep asupra mărfurilor străine care tranzitează

teritoriul vamal al unui stat. În prezent, se folosesc destul de rar, doar pentru
amenajări speciale (canale maritime, tuneluri, etc.) şi au un nivel redus. Unele ţări,
prin diferite tratate şi convenţii au renunţat să le mai practice pentru că, întotdeauna
tranzitul a fost o sursă de venituri pentru ţara tranzitată ca urmare a utilizării
mijloacelor şi căilor de transport, a depozitelor, antrepozitelor, etc.

b) Clasificarea taxelor vamale după modul de percepere se face în: taxe vamale
ad-valorem, taxe vamale specifice şi taxe vamale mixte.

Taxele vamale ad-valorem – se percep asupra valorii vamale (valorii declarate în

vamă) a produselor şi se stabilesc sub forma unor cote procentuale; de exemplu se
percepe o taxă vamală de 5% asupra valorii în vamă a unui automobil sau a unei tone
de bumbac. Acest tip de taxă vamală se aplică mai ales la importul produselor
prelucrate, deoarece gradul de protecţie creşte pe măsura creşterii preţului.
Principalul avantaj al acestei taxe vamale este acela că asigură o procedură de
percepere simplă, prin calcularea unui procent la o anumită sumă. Cu toate acestea
taxele ad-valorem prezintă o serie de dezavantaje, dintre care amintim doar câteva. În
primul rând, apare o sensibilitate crescută la fluctuaţiile preţului de pe piaţa
mondială. Dacă preţul mondial la un anumit produs va scădea, implicit se vor reduce
şi încasările din taxele vamale percepute, iar efectul protecţionist al acestora scade.
Acest inconvenient poate fi depăşit prin aplicarea unor taxe suplimentare la produsele
ale căror preţuri au scăzut. Al doilea inconvenient pleacă de la faptul că valoarea în
vamă a produsului (asupra căreia se aplică cota procentuală) se stabileşte prin
declaraţia vamală a importatorului /exportatorului; aici poate apărea pericolul
evaziunii fiscale prin declararea unui preţ mai mic decât preţul real de
cumpărare/vânzare, pentru a se plăti o taxă vamală mai mică. Împotriva acestui risc
statul poate exercita dreptul de preemţiune, adică prima opţiune de cumpărare va
aparţine statului în cauză.

Taxele vamale specifice – se percep ca o sumă fixă pe unitatea fizică de marfă

importată/exportată (bucăţi, tone, metru cub, vagon, etc.); de exemplu se percepe 1
milion de lei pentru fiecare autoturism importat, sau 500.000 de lei pentru fiecare
tonă de grâu importată. Acest tip de taxe oferă o protecţie tarifară mult mai ridicată
decât cea ad-valorem, mai ales la produsele standardizate şi la produsele de bază, la
care nu se înregistrează diferenţe importante de preţ, astfel încât nu sunt influenţate
de oscilaţia preţurilor, şi astfel veniturile bugetului de stat sunt mai puţin fluctuante.
De asemenea, ele înlătură posibilitatea evaziunii fiscale deoarece se raportează la
unitatea fizică a mărfii importate şi nu la valoarea acesteia. Principalul dezavantaj al
taxelor specifice apare din faptul că, perceperea lor este deosebit de greoaie şi
complexă întrucât presupune existenţa unui tarif vamal deosebit de detaliat, care
trebuie în permanenţă revizuit şi complectat pe măsură ce apar noi tipuri de produse.
Trebuie specificat faptul că, taxele vamale specifice în raport cu cele ad-valorem au
un efect protecţionist mult mai ridicat, când preţurile produselor importate scad şi
invers.
Taxele vamale mixte (compuse) – reprezintă o combinaţie între taxa specifică şi cea
ad-valorem, fiind folosite tot mai frecvent în ţările dezvoltate. Această taxă se poate
aplica folosindu-se mai multe variante. Astfel, se poate utiliza taxa ad-valorem ca
taxă de bază, pe lângă care se mai percepe şi o taxă vamală specifică, atunci când
preţurile înregistrează importante scăderi. O altă variantă de combinare este cea în
care se stabilesc atât taxe ad-valorem cât şi specifice pentru acelaşi produs, organul
vamal fiind abilitat să aplice modul de percepere care oferă protecţia cea mai mare.

c) Clasificarea taxelor vamale după modul de stabilire se face în: taxe vamale
autonome, taxe vamale convenţionale, taxe vamale preferenţiale şi taxe vamale de
retorsiune.

Taxele vamale autonome – sunt stabilite de către stat în mod independent, pentru
mărfurile provenite din anumite ţări, cu care nu există nici un fel de convenţii, tratate
sau înţelegeri de natură comercială sau vamală; aceste taxe se aplică în afara
regimului clauzei naţiunii celei mai favorizate. De regulă, fiind stabilite în mod
unilateral de ţara în cauză, nivelul acestei taxe ţine cont în exclusivitate de interesele
economiei sale. Taxele autonome pot să apară şi atunci când se instituie un nou regim
vamal în ţara respectivă sau se realizează o schimbare substanţială a regimului vamal
vechi.

Taxele vamale convenţionale (contractuale) – se fixează pe baza clauzelor stabilite în

tratatele comerciale, acordurile bi- sau multilaterale încheiate. Datorită faptului că se
aplică în regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate, aceste taxe au un nivel mai
mic decât cele autonome şi fac obiectul negocierilor tarifare din cadrul OMC
(GATT).

Taxele vamale preferenţiale – sunt taxe care au nivel deosebit de redus (uneori chiar
cotă zero), fiind aplicate numai mărfurilor provenite din anumite ţări. Ele exprimă un
regim de favoare ce se acordă unei ţări şi care nu se extinde asupra celorlalte state,
fiind o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate. Datorită acestui fapt,
aranjamentele preferenţiale s-au înmulţit în ultimele decenii având cu preponderenţă
un caracter regional.

Taxele vamale de retorsiune – se aplică ca răspuns (represalii) la politica comercială

neloială practicată de un stat (politică de dumping şi politică de subvenţionare a
exporturilor). Din categoria acestor taxe fac parte taxele anti - dumping şi taxele
compensatorii, care se percep ca taxe suplimentare peste taxele vamale în vigoare.
Nivelul acestora este prestabilit în sensul că taxele anti-dumping nu pot depăşi marja
se dumping (diferenţa între preţul de pe piaţa mondială şi preţul de dumping) şi
taxele compensatorii nu pot depăşi nivelul subvenţiei la export (primei directe la
export). Aceste taxe se pot aplica numai după ce s-a dovedit, pe baza procedurii de
anchetă, politica neloială care a adus un prejudiciu statului în cauză. Dacă se face
această dovadă se pot lua măsuri pe baza codurilor de conduită negociate în cadrul
GATT: codul anti-dumping şi codul privind subvenţiile de export şi taxele
compensatorii.

d) Clasificarea taxelor vamale după scopul urmărit presupune instituirea unor taxe
vamele pentru diminuarea competitivităţii mărfurilor străine sau pentru obţinerea de
venituri la bugetul statului. Întotdeauna taxele vamale impuse în scop protecţionist
vor avea valori mai mari decât cele instituite în scop fiscal.

Pe plan mondial, tendinţa generală referitoare la taxele vamale este aceea de

reducere a lor. În practică această reducere se poate realiza pe trei căi:

 metoda reducerii directe sau bilaterală, fie “produs cu produs”, fie “ţară cu
ţară”, practicată în cadrul negocierilor bilaterale
 metoda reducerii lineare sau multilaterale, care presupune reducerea tuturor
taxelor vamale cu acelaşi procent, fiind practicată în cadrul negocierilor
multilaterale
 metoda armonizării taxelor, care se realizează pe baza coeficientului de
armonizare (a) şi a relaţiei:

A = a x Tv / (a + Tv),

unde:

A = taxa vamală rezultată în urma armonizării

a = coeficient de armonizare

Tv = nivelul taxei vamale iniţiale

2.2.2 TARIFUL VAMAL

Tariful vamal, ca şi componentă principală a regimului vamal este un catalog ce

cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii vamale şi taxele vamale
percepute asupra fiecărui produs sau grupă de produse. Problemele care trebuie
dezbătute aici sunt cele referitoare la clasificarea mărfurilor în tariful vamal şi
formele pe care le îmbracă acesta.

Conceperea oricărui tarif vamal necesită folosirea unor criterii de clasificare a

mărfurilor, criterii care au la bază :

 originea mărfurilor (mărfuri de origine animală, vegetală, minerală)

 gradul lor de prelucrare (materii prime, semifabricate, produse finite).
În afara acestor două, se mai folosesc şi alte criterii proprii de clasificare (ex. Canada,
SUA), cu ajutorul cărora se operează o detaliere foarte amănunţită a poziţiilor
tarifare. Încercările de clasificare la nivel internaţional s-au finalizat în diferite
nomenclatoare, dintre care amintim câteva.

Clasificarea tip standard pentru comerţul internaţional (Standard Internaţional

Trade Clasification – S.I.T.C.) a fost elaborată în 1950 de către Biroul de Statistică al
ONU. Această clasificare care a suferit o serie de modificări de-a lungul timpului,
fiind revizuită în 1975, a fost făcută pentru a permite organizaţiilor specializate şi
diferitelor ţări să urmărească evoluţia comerţului mondial. În prezent acest
nomenclator, care este o clasificare pe cinci cifre (secţiuni, diviziuni, grupe,
subgrupe, poziţii tarifare) se mai utilizează efectiv pentru perceperea de taxe vamale
doar în Japonia şi Australia, celelalte ţări folosindu-l doar pentru statistici.

Nomenclatorul vamal de la Bruxelles (N.V.B) a fost elaborat din iniţiativa

Acordului General pentru Tarife şi Comerţ în anul 1950 în cadrul Convenţiei privind
clasificarea mărfurilor în tarifele vamale. Acesta a fost transformat ulterior în
Nomenclatorul Consiliului de Cooperare Vamală de la Bruxelles (N.C.C.V.), în
cadrul căruia mărfurile sunt grupate pe 21 de secţiuni, 99 de capitole ce cuprind 1011
poziţii tarifare, folosindu-se drept criteriu gradul de prelucrare combinat cu cel al
originii mărfurilor; primele 24 de capitole cuprind produsele de bază, iar următoarele
până la 99 produsele manufacturate. Cu toate că la acesta au aderat cca. 150 de state,
există câteva ţări, chiar membre GATT care au propriile tarife, mult mai detaliate
decât cel prezentat anterior. Datorită dificultăţilor întâmpinate s-au manifestat noi
preocupări pe linia adoptării unui nomenclator unic la care să participe toate statele
lumii. Astfel, în iunie 1983 la Bruxelles sub egida Consiliului de Cooperare Vamală
s-a adoptat Convenţia privind sistemul armonizat de descriere şi codificare a
mărfurilor, elaborat cu ajutorul Biroului de Statistică al ONU, ISO, UNCTAD,
GATT. Aceasta a intrat în vigoare în 1987, procesul de ratificare fiind accelerat după
finalizarea Rundei Uruguay - GATT. Acest nou nomenclator are o structură cu nivele
progresive de detaliere, fiind alcătuită din 21 secţiuni, 96 capitole, 1241 poziţii,
identificabile prin codificări de 4 cifre şi 5019 grupe de mărfuri, identificabile prin
codificarea cu 6 cifre.

În practica internaţională se întâlnesc două tipuri de tarife vamale: tarif vamal simplu
şi tarif vamal compus. Tariful vamal simplu este format dintr-o singură coloană de
taxe vamale pentru toate tipurile de mărfuri, indiferent de provenienţa lor. Acestea
sunt folosite, de regulă, de unele ţări în curs de dezvoltare. Tariful vamal compus este
acela care cuprinde mai multe coloane de taxe vamale, fiecare coloană reprezentând
taxele vamale pentru produsele dintr-o anumită ţară sau zonă (de ex. taxe vamale
pentru mărfurile din Uniunea Europeană, din AELS, etc.). Tarifele vamale sunt
instrumente de politică comercială, recunoscute de către GATT, cu ajutorul cărora se
protejează economia naţională de concurenţa străină şi pe baza cărora se desfăşoară
negocierile tarifare.

Primul tarif vamal al României a fost instituit în anul 1875, fiind revizuit de mai
multe ori în anii 1878, 1886, 1904, 1929, 1976. Ultimul tarif vamal al României a
fost elaborat în 1992, intrând în vigoare la 1 mai 1995; este structurat pe 99 de
capitole şi 21 de secţiuni, mărfurile fiind detaliate pe 6 coloane:

Orice reducere a taxelor vamale sau a nivelului protecţionist are ca punct de plecare
tariful vamal al fiecărei ţări. În general, concesiile tarifare se pot manifesta în trei
direcţii: prin aplicarea unor reduceri directe ale taxelor vamale, prin consolidări de
taxe vamale sau prin neimpunerea de taxe vamale.

Tariful vamal este pentru toate părţile contractante din GATT, respectiv OMC
principalul instrument indicat pentru protecţia pieţei naţionale. Simpla comparare a
 nivelului taxelor vamale naţionale nu este suficientă pentru aprecierea protecţiei
efective; acest lucru se datorează faptului că comparabilitatea taxelor vamale
aparţinând diferitelor ţări este dificilă, în sensul că, modificarea lor poate determina
reacţii diferite ale cererii de import în funcţie de elesticitatea producţiei (Ep) şi a
consumului (Ec):

Em x M = Ep x P + Ec x C

Ca urmare a acestui fapt, pe măsură ce creşte dependenţa faţă de import, o modificare

în sensul reducerii taxelor vamale antrenează modificări mai puţin sensibile ale
cererii de import. Proporţiile protecţiei depind de:

 nivelul taxei vamale nominale (înscrisă în tariful vamal)

 nivelul taxei reale (asupra valorii nou creată în teritoriul naţional).
În timp ce taxa nominală ne arată protecţia nominală, taxa reală ne va arăta protecţia
efectivă de care se bucură produsul respectiv, protecţie care se determină cu
următoarea formulă de calcul:

Pe = (Tvf x Vf – Tm x Vm) / (Vf –Vm) x100,

unde:
Pe = taxa vamală reală (protecţia efectivă)

Tvf = taxa vamală nominală pentru produsul finit importat

Tm = taxa vamală nominală pentru materia primă importată

Vf = valoarea produsului finit

Vm = valoarea materiei prime importate.

2.2.3 TERITORIUL VAMAL

 Teritoriul vamal este acel teritoriu în cadrul căruia se aplică un anumit regim vamal
şi o anumită legislaţie vamală. În general, teritoriul vamal al unui stat coincide cu
teritoriul naţional. Există însă şi situaţii în care, teritoriul vamal poate fi mai mare sau
mai mic decât cel naţional, fiind vorba despre extinderea teritoriului vamal sau
despre restrângerea acestuia.

2.2.3.1 EXTINDEREA TERITORIUL VAMAL

Extinderea teritoriului vamal, adică situaţia în care teritoriul vamal este mai mare
decât cel naţional, se materializează în uniuni vamale şi zone de liber schimb.

Uniunea vamală se realizează atunci când două sau mai multe state hotărăsc
desfiinţarea barierelor tarifare şi netarifare în relaţiile comerciale reciproce, pentru
toate produsele sau pentru o parte din acestea, iar în relaţiile cu ţările terţe aplică o
politică comercială comună (un tarif vamal unic). Principalele motive ale constituirii
uniunii vamale sunt:

 protecţia vamală este o piedică în calea schimburilor din zonă (există

taxe vamale foarte mari)
 se doreşte o coordonare a politicii vamale ale ţărilor din zonă
 se doreşte crearea unei uniuni economice
 rezultat al unei apropieri politice
 realizarea liberalizării schimburilor.
Formele uniunii vamale sunt:

 uniune vamală perfectă sau completă, când sunt eliminate taxele vamale la toate
produsele care se schimbă reciproc şi cu terţii; în cadrul acesteia există un teritoriu
vamal unitar şi o politică vamală unitară faţă de terţi.
 uniuni vamale imperfecte sau incomplete, când sunt eliminate taxele vamale numai
pentru o parte din produsele care se schimbă reciproc
 uniuni vamale în regim preferenţial, când membrii îşi acordă reciproc un regim
preferenţial.
Legat de istoricul şi evoluţia uniunilor vamale este interesant de reţinut că
primele forme ale acestora apar încă din secolul al XIX lea:

 1842 – uniune vamală între Germania şi Luxemburg (până în 1918)

 1852 – uniune vamală între Austria şi Licheinstein
 1861 – uniune vamală între Franţa şi Monaco
 1874 – uniune vamală între Suedia şi Norvegia
 1921 – uniune vamală între Belgia şi Luxemburg
 1923 – uniune vamală între Elveţia şi Licheinstein
 1952 – apariţia CECO (Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului) şi
Euratom (Comunitatea Europeană pentru Energie Atomică)
 1957 – constituirea CEE (Comunităţii Economice Europe)
 1991 – apariţia UE (Uniunii Europene).
În prezent fenomenul constituirii uniunilor vamale, ca şi componentă a
fenomenului integraţionist începe să prindă contur şi dincolo de continentul
european.

În literatura de specialitate de multe ori au fost evidenţiate efectele contradictorii

pe care le au aceste uniuni vamale asupra ţărilor membre şi implicit asupra
comerţului mondial. Astfel, Friedrich List în 1871 aduce în discuţie faptul că uniunea
vamală poate duce la o bunăstare mondială. Pe de altă parte, în 1950 Iacob Winner
arăta cele două efecte ale unei uniuni vamale: fenomenul de creare de comerţ şi
deturnare de comerţ.

Aceste noţiuni s-au menţinut şi astăzi pentru a caracteriza incidenţele pe care le au

uniunile vamale asupra schimburilor comerciale internaţionale. Crearea de comerţ
presupune apariţia de noi fluxuri comerciale în cadrul uniunilor vamale, care
înlocuiesc sursele (de materii prime, produse finite, servicii sau orice alt element care
face obiectul schimbului) mai puţin eficiente (mai scumpe), cu surse mai eficiente
(mai ieftine) din punct de vedere al costurilor de producţie; aceasta este crearea
internă de comerţ. Dacă înlocuirea unor fluxuri mai puţin eficiente din interiorul
uniunii vamale se face cu fluxuri mai eficiente din afara uniunii vamale, atunci are
loc fenomenul de creare externă de comerţ.

Prin deturnare de comerţ se înţelege înlocuirea surselor mai eficiente (sub

aspectul costurilor de producţie) de furnizare a mărfurilor din afara uniunii vamale,
cu surse interne ale uniunii mai puţin avantajoase. Acest fenomen apare ca urmare a
liberalizării schimburilor comerciale reciproce în cadrul uniunii vamale şi a
instituirii unui protecţionism colectiv faţă de terţi.

Fenomenele pe care le generează crearea şi deturnarea de comerţ pot fi cel mai

bine ilustrate prin următorul exemplu:

Tabel nr. 2.2

Demonstrarea fenomenului de creare si deturnare de comert

Ţara Ţara Ţara Ţara

A B C D

Cost de producţie 200 190 180 130

Preţ de piaţă, cu o taxă

- 380 360 260
vamală de 100%

Preţ de piaţă, cu o taxă

- 285 270 195
vamală de 50%

a) În cazul aplicării unui tarif vamal cu o taxă vamală prohibită de 100% la

import, fluxul comercial între ţara A şi celelalte este stopat în sensul că, consumatorii
vor prefera să cumpere produsul ţării A, care are un preţ pe piaţă de 200 u.m., faţă de
380 u.m. (produsul ţării B), 360 u.m. (produsul ţării C) sau 260 u.m. (produsul ţării
D), deşi acestea din urmă sunt mai competitive din punct de vedere a costurilor de
producţie.

În cazul realizării unei uniuni vamale între ţara A şi oricare din celelalte ţări (B,
C sau D), prezintă avantaj pentru ţara A. Astfel, preţurile pe piaţa ţării A vor fi:

- în cazul uniunii vamale între ţările A şi B – de 190 u.m.

- în cazul uniunii vamale între ţările A, B şi C - de 180 u.m.
- în cazul uniunii vamale între ţările A, B, C şi D – de 130 u.m.
În această situaţie, consumatorii din ţara A vor prefera (din punct de vedere a
preţului) mărfurile din ţările membre ale uniunii vamale (B –D), fenomen cunoscut
sub numele de creare de comerţ.

b) În condiţiile aplicării unei taxe vamale de 50% , consumatorii din ţara A vor
prefera produsul din ţara D, care are un preţ de piaţă de 195 u.m. (mai mic decât
preţul de producţie din ţara A, care este de 200 u. m.).

În cazul realizării unei uniuni vamale între ţările A şi B, preţurile ce se vor

înregistra în ţara A vor fi de 200 u.m. pentru produsele proprii, de 190 u.m pentru
produsele din ţara B, 270 u.m. pentru cele din ţara C şi 195 u.m pentru cele din ţara
D. În acest caz, cumpărătorii din ţara A vor prefera să cumpere produsul din ţara B
(la preţuri mai mici – 190 u.m decât cele înregistrate de producţia internă – 200
u.m.), fenomen cunoscut sub numele de creare internă de comerţ. Pe de altă parte,
renunţarea la importul din ţara D (care are cele mai mici costuri de producţie) în
favoarea mărfurilor din ţara B demonstrează fenomenul de deturnare de comerţ.

Din cele prezentate anterior se pot desprinde mai multe concluzii legate de cele
două fenomene:

 volumul schimburilor în uniunea vamală sporeşte atât în cazul creării de comerţ,

cât şi a deturnării (caz în care nu creşte şi eficienţa sa legat de costurile de
producţie)
 în diversele variante de uniune vamală şi în ambele situaţii (creare sau deturnare
de comerţ) ţara cea mai competitivă din punct de vedere a preţurilor (ţara B) nu
este şi cea mai competitivă din punct de vedere a costurilor de producţie (în
cazul nostru ţara D)
 la nivel mondial, atunci când uniunile vamale reunesc ţări cu nivele inegale de
dezvoltare şi implicit cu costuri de producţie diferite, fenomenelor de creare şi
deturnare de comerţ sunt considerate ca efecte negative.
Pe de altă parte putem vorbi despre efectele uniunilor vamale asupra ţărilor
membre şi nemembre (terţi): efecte statice şi efecte dinamice.

Efectele statice sunt cele care produc modificări în producţie ca urmare a unei
noi repartizări a resurselor:

- pentru ţările membre asistăm la apariţia unor noi curente comerciale, şi

implicit îmbunătăţirea ratei de schimb
 - pentru ţările nemembre asistăm la efectele deturnării de comerţ, şi ca urmare
la înrăutăţirea ratei de schimb.
Efectele dinamice sunt cele care produc modificări în ritmul de creştere a
producţiei prin lărgirea pieţei şi prin aportul de resurse:

- în ţările membre ale uniunii vamale constatăm o lărgire a volumului

producţiei, investiţii suplimentare şi o accentuare a concurenţei
- în ţările nemembre ale uniunii apar efecte indirecte prin creşterea economică
accelerată din cadrul uniunii şi prin deturnarea investiţiilor specifice
ramurilor de export către ţările din uniune
Cea de-a doua formă a extinderii teritoriului vamal este zona de liber schimb.
Aceasta presupune că, ţările participante la zonă elimină toate barierele tarifare şi
netarifare în relaţiile comerciale reciproce, pentru toate produsele sau numai pentru o
parte din ele, iar în relaţiile cu terţii fiecare ţară îşi păstrează propria politică
comercială, fără a se institui o politică comercială comună. Şi aici apare delimitarea
în zone de liber schimb perfecte sau complete, în cazul în care sunt vizate toate
produsele care se schimbă reciproc şi zone de liber schimb imperfecte sau
incomplete, când sunt vizate doar o parte din produse. Cele mai importante zone de
liber schimb sunt:

- NAFTA (Acordul de Comerţ Liber Nord-American) format din SUA, Canada şi

Mexic

- ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Sud-Estul Asiatic) format din Indonezia,

Malaezia, Thailanda, Filipine, Singapore şi Sultanatul Bruneiului
- Mercosur (Piaţa Comună a Sudului) creată la iniţiativa a patru ţări – Argentina,
Brazilia, Paraguay şi Uruguay.
Crearea de uniuni vamale şi zone de liber schimb este admisă de Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ ca o derogare de la clauza naţiunii celei mai favorizate.

2.2.3.2 RESTRÂNGEREA TERITORIUL VAMAL

Restrângerea teritoriului vamal (excluderea sau exceptarea vamală) presupune

exceptarea de la regimul vamal a unei porţiuni dintr-un stat naţional. Formele
restrângerii teritoriului vamal sunt considerate ca şi mijloace de atenuare a
protecţionismului. Aceste restrângeri se pot materializa într-o zonă comercială,
industrială, un port, un depozit în care mărfurile pot fi depozitate, ambalate,
prelucrate, fără a se plăti taxe vamale. Aceste zone exceptate de la teritoriul vamal
poartă denumirea de zone libere. Pe plan internaţional le putem întâlni sub denumiri
diferite: zone libere comerciale, zone economice speciale, zone libere de depozitare,
porturi libere, porturi franco etc. Trebuie precizat că, mărfurile străine introduse în
aceste zone sunt scutite de plata taxelor vamale până la precizarea ulterioară a
destinaţiei lor, dar ele trebuie să suporte plata taxelor de depozitare. Aceste mărfuri
pot fi orientate spre piaţa internă a ţării din care face parte zona liberă, caz în care vor
fi supuse impunerii vamale, ca şi orice marfă importată sau pot ieşi din zona liberă, şi
implicit din teritoriul statului respectiv pe care îl pot tranzita spre alte state, rămânând
scutite de plata taxelor vamale de import sau de tranzit. De obicei, în interiorul
zonelor libere sunt create diferite întreprinderi în cadrul cărora produsele vor suferi
unele transformări, pentru a fi ulterior exportate, fără perceperea de taxe vamale.

Un statut similar zonelor libere îl au antrepozitele vamale, care sunt depozite în care
mărfurile pot fi păstrate o perioadă determinată de timp, fără plata taxelor vamale.
Perceperea de taxe vamale are loc numai în situaţia în care, după expirarea perioadei
de păstrare mărfurile sunt introduse pe teritoriul vamal al statului. În practică apare o
deosebire între antrepozitele reale şi cele nominale. Antrepozitele reale presupun
existenţa unor construcţii special amenajate în vederea depozitării în bune condiţii a
mărfurilor pe o perioadă limitată de timp (în general, maxim 2 ani). Antrepozitele
nominale au acelaşi regim ca şi cele reale, dar nu întrunesc toate condiţiile necesare
pentru păstrarea anumitor produse; în unele cazuri construcţia propriu-zisă poate
lipsi. În general, taxele de antrepozitare percepute în cazul antrepozitelor nominale
sunt mai mici decât cele percepute în antrepozitele reale. Prin crearea de zone liber
sau antrepozite, statul poate urmări dezvoltarea zonelor respective, punerea în valoare
a resurselor interne sau a forţei de muncă, atragerea capitalului străin, încurajarea
tranzitului etc.
 Intrebari de autoevaluare:
1. Care sunt funcţiile politicii tarifare?

2. Caracteristicile taxelor vamale de import.

3. Care sunt deosebirile dintre taxele vamale ad-valorem şi cele specifice?

4. Formele uniunilor vamale.

5. Care sunt formele restrângerii teritoriului vamal?

Rezumatul acestei sectiuni:

În politica comercială a unui stat prima formă de manifestare a protecţionismului s-a
materializat în instrumentele de politică tarifară / vamală. În literatura de specialitate
acest tip de politică este recunoscută şi pentru efectele fiscale şi de negociere pe care le
generează. Principalele bariere tarifare sunt:
 taxele vamale
 tarif vamal
 teritoriul vamal
 Lista materialelor didactice necesare:
1. Burciu (coord.) Aurel, Rozalia Iuliana Kicsi, Irina Stefana Cibotariu, Marcela
Cristina Hurjui - Tranzactii comerciale internationale , Editura Polirom, Iasi,
2010
2. Lazoc, Roman, Bugnar, Nicoleta –Tranzactii internaţionale, Departamentul
pentru Învătământ la Distantă, Universitatea din Oradea, 2010
3. Popa, Ioan - Negocierea comerciala internationala, Editura Economica,
Bucuresti, 2006,