CAPITOLUL 6

POLITICI COMERCIALE

Conceptul de politică comercială trebuie integrat în problematica complexă a comerţului mondial, care,
în contextul globalizării economice, are ca obiect bunurile, serviciile, proprietatea intelectuală şi investiţiile
externe directe.

6.1. GLOBALIZAREA ŞI POLITICILE COMERCIALE

6.1.1. Comerţul mondial şi globalizarea

În prezent, creşterea comerţului internaţional, a fluxurilor financiare internaţionale, precum şi activităţile

corporaţiilor multinaţionale fac din globalizarea economică o trăsătură tot mai prezentă şi mai controversată
a economiei mondiale. Din ce în ce mai multe ţări, cu diferite niveluri de dezvoltare se implică, într-un fel
sau altul, în relaţii economice mondiale, modificând trăsăturile comerţului mondial. Globalizarea determină
creşterea nivelului şi dinamicii fluxurilor comerciale, de capital, informaţionale, a mobilităţii persoanelor şi
conduce la o reducere semnificativă a costurilor, la eliminarea masivă a obstacolelor din calea comerţului
internaţional în deceniile postbelice.
Caracterul atotcuprinzător al comerţului internaţional este relevat de cele patru categorii de elemente
care sunt comercializate pe plan internaţional sau care tranzitează graniţele în scopul comercializării. Aceste
categorii sunt:
 mărfurile, care include toate tipurile de bunuri materiale (tangibile): alimente, îmbrăcăminte şi
încălţăminte, materii prime, combustibili, autovehicule, echipamente etc;
 serviciile, care includ bunurile intangibile, respectiv activităţi precum turismul, operaţiunile bancare,
prelucrarea datelor la distanţă sau telecomunicaţiile;
 proprietatea intelectuală, adică comerţul cu licenţe şi investiţiile în domeniile ideilor şi creativităţii,
folosind noţiuni precum drepturile de autor (copyright), desene industriale, drepturi ale artiştilor, etc.
 investiţiile externe directe (IED), respectiv investiţii ce se realizează atunci când o firmă dintr-o ţară
înfiinţează sau cumpără o firmă dintr-o altă ţară.
Regulile comerciale şi competitivitatea ţărilor antrenate diferă de la o categorie la alta. Tocmai aceste
diferenţe face necesară elaborarea de politici comerciale, precum şi desfăşurarea de negocieri bi/multilaterale
pentru identificarea acelor formule rezonabile şi reciproc avantajoase pentru toate părţile implicate.
Participarea la comerţul mondial poate genera o acumulare de avuţie pentru creşterea calităţi vieţii
cetăţenilor diferitelor ţări, cât şi oportunităţi de dezvoltare ţărilor în dezvoltare. Globalizarea poate crea
numeroase oportunităţi pentru comerţ şi dezvoltare, dar poate genera şi efecte negative.
Investiţiile externe directe (ISD) reprezintă o alternativă tot mai importantă la comerţul internaţional
clasic bazat pe export şi import. Companiile multinaţionale constituie o prezenţă masivă în economia
globală, sporind exporturile, locurile de muncă şi salariile. Chiar dacă părerile specialiştilor, autorităţilor sau
ale cetăţenilor obişnuiţi pot fi diferite sau ambigue cu privire la rolul acestor corporaţii, nimeni nu contestă
că investiţiile externe directe (IED) au devenit o cea mai concretă formă de manifestare a economiei globale,
fiind în prezent recunoscute drept unul din principalii factori care conduc la creştere economică şi care
creează bunăstare, IED sunt cu atât mai importante pentru ţările în dezvoltare cu cât ele nu determină
creşterea datoriei publice şi implică investitorii străini în realizarea unor angajamente economice pe termen
lung în ţările respective. În prezent vânzările în străinătate ale filialelor societăţilor transnaţionale (care
constituie investiţii străine directe) reprezintă mai mult decât dublul exporturilor mondiale. Este de reţinut
însă că această categorie de investiţii nu include şi investiţiile externe de portofoliu (în valori mobiliare).
Stabilirea unui set de reguli cu caracter multilateral pentru acest tip de investiţii va oferi un climat de
afaceri stabil, transparent, predictibil şi nediscriminatoriu, climat pe care investitorii internaţionali şi-l doresc
atunci când adoptă o decizie cu privire la localizarea proiectului de investiţie.
 6.1.2. Obiectivele şi instrumentele politicii comerciale

Politica comercială, privită ca o componentă a politicii economice a unui stat, cuprinde ansamblul
măsurilor şi reglementărilor de natură juridică, fiscală, valutară, financiar-bugetară şi de altă natură, pe
care le adoptă guvernul în scopul orientării şi integrării relaţiilor comerciale cu exteriorul într-un sens
dezirabil. În acest sens, principalul actor de politică comercială naţională este statul (ca subiect primar), care
prin măsuri concrete de intervenţie în sensul promovării, poate contribui la ameliorarea eficienţei comerţului
exterior, în sensul promovării (uneori restricţionării) acestuia.
Dar, dacă în trecut ţările puteau într-o anumită măsură să realizeze o dezvoltare economică apelând la
adoptarea unor politici intervenţioniste şi cu un grad ridicat de protecţionism, aceste abordări au devenit
oarecum depăşite în contextul liberalizării comerţului, a globalizării afacerilor, a creşterii importanţei
investiţiilor străine directe, ca motor fundamental al dezvoltării continue a mediului economic. În condiţiile
instituţionalizării unor acorduri internaţionale sau a integrării regionale, intervin şi alţi actori în deciziile de
politică comercială, respectiv grupările cu caracter global sau integraţionist.
Politica comercială naţională îndeplineşte două funcţii/obiective principale:
 promovarea relaţiilor economice externe şi
 protejarea economiei naţionale de concurenţa străină.
Obiectivul general pe termen lung al politicii comerciale constă în stimularea dezvoltării economiei
naţionale. Obiectivele pe termen scurt intermediare sunt: îmbunătăţirea structurii comerţului exterior,
orientarea geografică a schimburilor, stimularea sau restrângerea exporturilor sau importurilor, ameliorarea
cursului de schimb, asigurarea echilibrului balanţei comerciale şi de plăţi etc.
În ciuda câştigurilor evidente oferite de comerţul internaţional, naţiunile adoptă frecvent restricţii în
ceea ce priveşte dimensiunea schimbului pentru a-şi proteja economiile de efectul competiţiei cu străinătatea.
O astfel de atitudine este numită protecţionism, iar restricţiile asupra comerţului pot cunoaşte diverse forme:
 tarife = taxe asupra importurilor;
 cote = limitarea fizică a cantităţii dintr-un bun importat;
 subvenţii = plata anumitor sume producătorilor interni în scopul de a reduce preţurile lor sub cele ale
concurenţei externe;
 reglementarea (controlul) cursului de schimb = limitarea sumelor în monedă străină disponibile
pentru plata importurilor;
 controlul fizic = limitarea sau interzicerea accesului anumitor bunuri pe teritoriul ţării.
Instrumentele politicii comerciale sunt grupate în două mari categorii: tarifare şi netarifare.
a) Forma cea mai frecventă de restricţie comercială o constituie instrumentul specific denumit taxe
vamale, sau tariful vamal, care este o taxă percepută pentru bunurile importate, lovind importurile.
Importatorul unui bun supus unei taxe vamale trebuie să plătească statului o parte specifică din preţul
mondial. Sporind preţul importurilor, un tarif vamal protejează producătorii naţionali, dar îi dezavantajează
pe consumatorii naţionali, care trebuie să plătească un preţ mai mare. Producţia naţională poate să crească,
dar consumul intern se diminuează.

Caseta 6.1. Taxele vamale şi tariful vamal. Glosar de termeni

Taxele vamale sunt impozite indirecte percepute de către stat asupra mărfurilor atunci
când acestea trec graniţele vamale ale ţării respective.
Tariful vamal este un catalog care cuprinde nomenclatorul produselor supuse impunerii
vamale, precum şi taxa vamală percepută asupra fiecărui produs sau grupă de produse.

Catalogul care cuprinde nomenclatorul produselor supuse taxelor vamale şi nivelul taxelor percepute
pentru fiecare produs sau grupă de produse se numeşte tarif vamal (casetele 6.1 şi 6.2). Sunt situaţii când un
stat aplică produselor provenite dintr-un alt stat un regim comercial preferenţial, taxele vamale preferenţiale
putând fi unilaterale sau reciproce (bilaterale sau multilaterale).
 Caseta 6.2. Taxe vamale preferenţiale. Glosar de termeni

Taxe vamale foarte reduse uneori chiar zero care se aplică tuturor sau numai anumitor
mărfuri importate din anumite ţări şi care nu se extind asupra mărfurilor provenind
din ale ţări.

Instrumentele utilizabile pentru protecţia împotriva concurenţei neloiale sunt taxele compensatorii şi
taxele anti-dumping. Taxele compensatorii pot fi folosite în cazul importului unor produse subvenţionate la
producţie sau la export, direct sau indirect, în ţara de origine sau ţara exportatoare. Legislaţia internaţională
anti-dumping prevede că importul unor bunuri la preţ inferior valorii normale poate fi supus taxelor anti-
dumping decât dacă se demonstrează că respectivele importuri cauzează un prejudiciu sau ameninţă cu
cauzarea unui prejudiciu.

Caseta 6.3. Politica vamală. Glosar de termeni

Reglementări adoptate de stat care vizează intrarea sau ieşirea în/din ţară a mărfurilor
şi care implică: controlul cu ocazia trecerii frontierei de stat a mărfurilor şi
mijloacelor de transport, îndeplinirea formalităţilor vamale şi plata taxelor vamale.

b) Principalele instrumente netarifare se referă la reglementările cantitative, care includ: contingentarea

importurilor, licenţele de import şi export, restricţiile valutare, Contingentarea constă în limitarea cantitativă
directă a importurilor (precizată în unităţi fizice). O cotă înseamnă limita fizică a cantităţii de bunuri care
poate fi importată pe parcursul unei perioade şi care este stabilită de stat; cota poate fi stabilită în unităţi
fizice, valorice sau procentuale
În afara acestor reglementări, pot fi utilizate şi alte instrumente netarifare: fixarea unor norme şi
standarde tehnice, de poluare, fitosanitare, de securitate, de ambalare; respectarea unor clauze sociale; măsuri
promoţionale şi de stimulare a exporturilor (măsuri promoţionale, subvenţii directe şi indirecte de export,
primele de export, facilităţi fiscale, credite la export, prime valutare etc).
Printre măsurile protecţioniste ridicate în faţa comerţului liber se înscrie şi sistemul de control valutar,
ce cuprinde un set de reglementări care restricţionează accesul rezidenţilor dintr-o ţară la rezervele de
valută.

6.1.3. Comerţul mondial şi dezvoltarea durabilă

În ultima vreme s-au intensificat preocupările specialiştilor pentru introducerea dimensiunii ecologice în
conceptul de creştere economică. Astăzi nu se mai poate face abstracţie de raportul bilateral dintre activitatea
economică şi mediul natural. Dezvoltarea economică este dependentă de calitatea mediului, dar orice
activitate economică provoacă dereglări între om şi mediu.
Amploarea crizei ecologice se materializează într-o serie de efecte externe ale creşterii economice:
consumul necontrolat de resurse şi spaţii; deşertificarea unor ample suprafeţe ale globului; dispariţia unor
specii de plante şi animale; poluarea atmosferei, a apelor şi a solului.
Toate acestea au determinat comunitatea internaţională să treacă la iniţierea unor acţiuni concrete
privind preîntâmpinarea, contracararea sau anihilarea dezechilibrelor ecologice. Dezvoltarea durabilă este
concepută în primul rând ca o reconciliere dintre economie şi mediul înconjurător, ca o cale nouă de
creştere care să susţină progresul uman la scară planetară şi pentru un viitor îndelungat. În această viziune
s-a trecut deja la măsurarea avuţiei naţiunilor cu ajutorul unui indicator agregat denumit indicele dezvoltării
umane (IDU), în structura căruia intră, pe lângă expresia cantitativă a dezvoltării, şi valoarea capitalului
natural, uman şi social. Acest indice pentru ţară poate lua valori între 0,20 şi 1,00. Rapoartele mondiale de
dezvoltare umană, publicate în ultimii ani, clasifică ţările analizate după criteriile abordate.
Realitatea economică şi socială obligă deci la o nouă conduită faţă de mediul ambiental. Obiectivul
general al creşterii durabile este de a găsi un optim al interacţiunii dintre patru sisteme: economic, uman,
ecologic şi tehnologic. O politică comercială care sprijină dezvoltarea durabilă este cea care promovează
interesul comun de dezvoltare durabilă prin acorduri comerciale şi măsuri asociate cum ar fi acordurile
multilaterale asupra mediului înconjurător, dezvoltarea colaborării şi construirea capacităţii instituţionale.
Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu şi Dezvoltare (UNCED) de la Rio de Janeiro din 1992 a
adoptat mai multe documente (Agenda pentru secolul 21, Declaraţia de la Rio, Convenţia asupra
schimbărilor climatice, Convenţia asupra biodiversităţii, Principiile forestiere) care prefigurează o serie de
strategii pe termen mediu sau lung, unele dintre aceste documente fiind semnate pe loc de cele mai multe ţări
participante, inclusiv de ţara noastră. Ca răspuns direct şi concret la recomandările UNCED şi ale Comisiei
ONU pentru Dezvoltare Durabilă, s-a constituit Consiliul Naţional pentru Mediu şi Dezvoltare Durabilă.
În acest context, Uniunea Europeană consideră că poate sprijini dezvoltarea durabilă prin intermediul
reglementărilor din domeniul comerţului dacă aceste reglementări includ şi problematica mediului, a
aspectelor sociale şi pe cea a comerţului echitabil. Ea urmăreşte promovarea drepturilor sociale în context
comercial într-un mod autonom, susţinând posibilitatea de a continua să acorde preferinţe comerciale în
cadrul Sistemului Generalizat de Preferinţe ţări în dezvoltare care asigură respectarea principiilor
fundamentale ale muncii, aşa cum sunt definite de către Organizaţia Mondială a Muncii. Comerţul echitabil
ajută la micşorarea decalajelor dintre ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare şi facilitează mai eficientă
integrare a acestora din urmă în economia mondială.

6.2. GUVERNANŢA GLOBALĂ A COMERŢULUI

Pentru fenomene economice globale este nevoie de soluţii globale reprezentate de guvernanţa globală
prin intermediul regulilor şi instituţiilor multilaterale. Acestea au în vedere asigurarea unui tratament egal
tuturor participanţilor la comerţul internaţional, precum şi o mai bună şi echitabilă distribuţie a beneficiilor
rezultate.

6.2.1. Necesitatea liberalizării schimburilor internaţionale

Lumea a cunoscut doar două perioade mai îndelungate de comerţ liberalizat şi prosperitate crescândă,
ambele având fundamente politice puternice. Este vorba de:
 sistemul comercial liberal dinaintea primului război mondial (Pax Britanica) susţinut de Marea
Britanie, sistem care s-a prăbuşit în 1914, la izbucnirea războiului;
 sistemul comercial liberal de după cel de-al doilea război mondial susţinut şi coordonat de Statele
Unite (Pax Americana).
Deceniile de dinainte de 1914, caracterizate prin etalonul-aur şi prin influenţa doctrinară laissez-faire,
au marcat o eră a supremaţie a pieţelor şi a unui intervenţionism guvernamental redus în economie. După
sfârşitul celui de-al doilea război mondial, Statele Unite şi-au asumat un acord clar asupra unui sistem
comercial nediscriminatoriu, susţinând cauza unei economii internaţionale integrate şi deschise. Dar,
deocamdată, impactul economic al globalizării se limitează la aşa-zisa Triadă (Statele Unite, Europa
Occidentală şi Japonia) şi la pieţele emergente din Asia de Est.
La sfârşitul secolului XX şi începutul acestui mileniu, declinul conducerii americane, problemele
apărute în cooperarea economică dintre SUA şi aliaţii lor din timpul Războiului rece, unele dezamăgiri faţă
de globalizarea economică au slăbit sprijinul politic aflat la baza economiei globale deschise. Regionalismul
economic, instabilitatea financiară şi o anumită recrudescenţă a protecţionismului comercial pot deveni
serioase ameninţări pentru stabilitatea şi integrarea economiei globale.
În domeniul comerţului internaţional se impune asigurarea unui comerţ liber şi echitabil, respectiv a
unui sistem comercial în cadrul căruia toate ţările să poată face comerţ pe baze egale şi în absenţa barierelor
protecţioniste. Aceste deziderate implică atât o egalitate a şanselor, cât şi o mare transparenţă.
Chiar dacă părea puţin probabil ca o Europă care-şi consacră energiile unificării politice şi economice
să-şi asume conducerea în promovarea iniţiativelor comerciale multilaterale, realităţile mai recente par să
infirme o asemenea presupunere. De pildă, pentru a atinge obiectivul liberalizării comerţului internaţional,
Uniunea Europeană propune şi susţine un set de 4 măsuri:
 toţi partenerii să îşi deschidă pieţele în mod corespunzător;
 obstacolele din calea comerţului să fie eliminate gradual, într-un ritm acceptabil pentru toate părţile
implicate;
  rezolvarea amiabilă a disputelor comerciale;
 stabilirea unui set de reguli comerciale acceptate de toţi participanţii.
Deschiderea şi liberalizarea pieţelor este opţiunea opusă protecţionismului care s-a manifestat în
perioade istorice anterioare şi s-a încheiat de fiecare dată cu pierderi pentru toate părţile implicate. Eşecul
protecţionismului ca politică comercială este uşor de înţeles dacă avem în vedere că orice limitare a
importurilor de către o ţară va avea ca efecte adoptarea de măsuri similare de către celelalte ţări, care pot
duce la apariţia unor şocuri sau blocaje în sistemul comercial internaţional.
Îndepărtarea barierelor comerciale dintre ţări a fost şi unul dintre scopurile principale ale Uniunii
Europene de astăzi încă de la începuturile fenomenului de integrare economică interstatală din Europa
Occidentală. În anii ’60 între ţările participante la acea dată a fost creată o Uniune Vamală ceea ce însemna
că mărfurile circulau liber (fără plata taxelor vamale) între ţările membre iar tariful vamal aplicat de oricare
dintre membrii la importurile din terţe ţări era unic, stimulând comerţul atât între ţările membre, cât şi între
acestea şi restul lumii.
Dar, barierele netarifare reprezentate în principal de norme tehnice şi administrative au continuat să
existe. O dată cu lansarea conceptului de „Piaţă Unică”, în anul 1992, a eliminat şi acest tip de bariere în
comerţul cu mărfuri şi deschis totodată comerţul cu servicii în interiorul Uniunii.
Liberalizarea comerţului internaţional oferă în ultimă instanţă tuturor ţărilor posibilitatea de a produce şi
exporta acele bunuri şi servicii pentru care dispun de mai multe avantaje competitive. Cu toate acestea, nu
pot fi neglijate şi unele dezavantaje ale liberalizării. Existenţa unor pieţe tot mai mari şi mai liberalizate
înseamnă şi o sporire a concurenţei dintre firme şi dintre ţări. Includerea în acest proces concurenţial a unor
ţări cu nivele de dezvoltare diferite poate conduce la adâncirea decalajelor dintre ţările dezvoltate şi cele în
dezvoltare, sau chiar la adâncirea subdezvoltării.

6.2.2. Politica comercială şi politica de concurenţă

Politica de concurenţă şi cea comercială au o importanţă covârşitoare în dezvoltarea globală şi relaţiile

pe care această dinamică o presupune între state. Practicile anticoncurenţiale s-au internaţionalizat, iar o
politică sănătoasă a concurenţei asigură mediul necesar pentru un comerţ liber şi deschis
Politica comercială şi cea a concurenţei se presupun şi, în anumite privinţe, sunt substituibile. Ele
contribuie deopotrivă la realizarea unor pieţe interne mai competitive, conduc la o mai bună alocare a
resurselor şi, implicit, promovează eficienţa şi bunăstarea consumatorilor, chiar dacă în practică obiectivele
comerţului internaţional şi cele ale concurenţei pot apărea uneori ca fiind divergente.
În consecinţă, se impune interconexiunea acestor două politici care se pot consolida reciproc şi, totodată,
pot mări gradul de coerenţă a unor direcţii macroeconomice. Totuşi, zonele de operare ale acestor două
politici sunt întrucâtva diferite, iar convergenţa obiectivelor celor două politici este greu de atins în practică.
În primul rând, politica comercială este axată în mod tradiţional asupra măsurilor la graniţe, deci în
special pe urmărirea intereselor producătorilor, în timp ce politica concurenţei reglementează
comportamentul întreprinderilor în interiorul graniţelor, fixându-şi drept obiective principale eficienţa şi
bunăstarea consumatorilor.
În al doilea rând, dacă existenţa unui mediu concurenţial puternic în ţara de origine contribuie în mod
esenţial la competitivitatea pe plan internaţional a firmelor, liberalizarea comerţului, ca factor unic, nu e
suficientă pentru a garanta existenţa unui mediu concurenţial adecvat. Printre motive se număra:
În al treilea rând, dacă anumite instrumente ale politicii comerciale (măsurile compensatorii, precum
practicile de dumping ori acordarea de subvenţii) au rolul de a compensa anumite practici neloiale ale
partenerilor de comerţ, alte instrumente (tarife diverse, bariere netarifare, măsurile antidumping) pot
restrânge concurenţa, deseori cu un cost substanţial în termeni de eficienţă economică şi bunăstare.
Cu toate acestea, liberalizarea comerţului şi a politicilor de investiţii, în coroborare cu politici
concurenţiale de sprijin reprezintă cheia pentru promovarea unei creşteri economice globale sănătoase, în
special pentru ţările în curs de dezvoltare. Până în anul 2000, 80 de membri OMC, printre care şi 50 de state
în curs de dezvoltare, au adoptat legi referitoare la concurenţă (cu prevederi referitoare la fixarea preţurilor,
carteluri, abuz de poziţie dominantă sau monopol, concentrări economice, restricţionarea accesului pe piaţă
etc.).
 6.2.3. Acordurile şi organizaţiile internaţionale

În condiţiile globalizării economice, statele naţionale nu pot adopta singure soluţii eficiente. Afacerile
capătă scară globală implică şi o stabilire a regulilor jocului la un asemenea nivel. Acest lucru se poate
realiza numai prin intermediul acordurilor internaţionale şi numai astfel este posibil ca globalizarea să
determine beneficii pentru toţi participanţii, chiar dacă în proporţii diferite.
Uniunea Europeană a sprijinit întotdeauna sistemele comerciale multilaterale, a jucat un rol major atât în
înfiinţarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC), cât şi în funcţionarea ulterioară a acesteia. OMC a
fost înfiinţată în anul 1995, preluând rezultatele obţinute de-a lungul mai multor decenii de Acordul General
pentru Tarife şi Comerţ (GATT), un tratat economic semnat în anul 1947 pentru a ajuta prevenirea noilor
războaie tarifare şi a asigura faptul că ţările fac comerţ conform unui set convenit de reguli. Principiile de
bază ale OMC/GATT pe care toţi membrii trebuie să le implementeze sunt:
 nici o ţară nu poate aplica restricţii cantitative asupra comerţului ;
 un avantaj acordat unei ţări trebuie extins la toţi membrii Organizaţiei Mondiale a Comerţului (clauza
naţiunii celei mai favorizate) ;
 nici o ţară nu poate face discriminare între produsele proprii şi cele importate;
 toate regulile şi legile afectând comerţul trebuie să fi e publice;
 regulile şi angajamentele sunt obligatorii pentru ţările membre iar eventualele dispute comerciale
dintre membri trebuie soluţionate prin intermediul sistemului de rezolvare a diferendelor.
În prezent OMC reprezintă elementul central al sistemului internaţional bazat pe reguli care guvernează
comerţul mondial, bucurându-se de o participare aproape universală dat fiind faptul că are în prezent 148 de
state membre care acoperă 95% din comerţul mondial. Această organizaţie, cu sediul la Geneva, reprezintă
cadrul pentru negocierile multilaterale, pentru implementarea unor mecanisme şi reglementări internaţionale
asupra comerţului, inclusiv o procedură de rezolvare a diferendelor dintre statele membre.
O dată cu adâncirea globalizării, OMC se afirmă drept cel mai legitim forum pentru înlăturarea
obstacolelor din calea comerţului, pentru crearea şi aplicarea de reguli globale compatibile cu regulile
elaborate de alte organisme multilaterale. Principalele obiective ale activităţii Uniunii Europene în cadrul
OMC sunt:
 deschiderea pieţelor pentru mărfuri, servicii şi investiţii în conformitate cu reguli clare şi respectând
un calendar care să permită tuturor ţărilor implementarea lor;
 transformarea Organizaţiei Mondiale a Comerţului într-o entitate mai deschisă, mai responsabilă şi
mai eficientă prin angajarea în discuţii cu alte grupuri şi organizaţii ;
 includerea deplină a ţărilor în dezvoltare în procesul de luare a deciziilor din cadrul OMC, ajutându-le
astfel să se integreze în economia mondială.
Activitatea OMC se desfăşoară în principal sub forma rundelor de negocieri, în cadrul cărora ţările
membre negociază timp de mai mulţi ani noi acorduri pentru un grup omogen de subiecte. Specificul rundei
de negocieri, decisă la 14 noiembrie 2001, este reprezentat de obiectivul revizuirii regulilor de comerţ în aşa
fel încât să conducă la întărirea capacităţii ţărilor în dezvoltare de a beneficia pe deplin de rezultatele creşterii
volumului comerţului mondial. Din acest motiv runda a căpătat denumirea de „Agenda de dezvoltare
Doha”. Uniunea Europeană consideră că această rundă de negocieri trebuie să asigure dezvoltarea
comerţului mondial în aşa fel încât să se poată promova trăsăturile definitorii ale dezvoltării durabile. În
numele Uniunii Europene. Comisia va continua să exercite conducerea şi să joace un rol de lider în cadrul
Organizaţiei Mondiale a Comerţului pentru a încheia cât mai curând posibil runda Doha.
 6.3. POLITICA COMERCIALĂ A UNIUNII EUROPENE

Politica comercială este unul din pilonii principali ai relaţiilor Uniunii Europene cu restul lumii. Este
politica comună prin excelenţă a UE, cea care a dat impulsul primar integrării economice europene, fiind de
la bun început concepută ca o politică supranaţională. Circa 20% din locurile de muncă existente în
Uniunea Europeană se datorează activităţilor de export.

Caseta 6.4. Politica comercială comună. Glosar de termeni în UE

După constituirea Comunităţii Economice Europene – CEE, care avea ca obiectiv şi

crearea unei uniuni vamale, a fost elaborată treptat o politică comercială comună,
având ca principal instrument tariful vamal comun (intrat în vigoare la data de 1 iulie
1968). Din punct de vedere al instituţiilor comunitare, responsabilitatea în domeniul
comerţului exterior revine Comisiei Europene şi Consiliului de Miniştri.

6.3.1. Dimensiunile politicii comerciale a UE

Uniunea Europeană este principalul actor mondial în domeniul comerţului deoarece reprezintă, ca
entitate economică:
 cel mai mare exportator mondial, cu o pondere de aproximativ 20 % în exporturile de mărfuri şi de
circa 25 % în exporturile mondiale de servicii;
 cea mai mare sursă a fluxurilor mondiale de investiţii străine directe şi a doua destinaţie a acestora;
 cea mai mare piaţă pentru exporturile provenind din circa 130 ţări, fapt ce sprijină dezvoltarea
acestora;
 o economie relativ deschisă, cu o pondere de peste 25 % din PIB-ul mondial (pondere superioară celei
a SUA şi Japoniei).
Politica comercială comună, bazată pe reguli uniforme, le oferă posibilitatea celor 27 de state membre
ale Uniunii Europene să aibă aceeaşi poziţie pe plan internaţional. De altfel, comerţul a reprezentat primul
domeniu în care aceste ţări au fost de acord să îşi delege o parte din suveranitate şi să transfere Comisiei
Europene responsabilitatea de a decide în domeniul relaţiilor comerciale, inclusiv în ceea ce priveşte
negocierea acordurilor internaţionale în domeniu.
Chiar dacă mai sunt câteva state europene care au ales să nu adere încă la Uniunea Europeană, ele sunt
legate de Piaţa Unică prin acorduri comerciale de liber schimb; acestea sunt Norvegia, Islanda şi
Liechtenstein (ca parte a Spaţiului Economic European) şi Elveţia (prin acorduri bilaterale). Astfel, Piaţa
Unică Europeană este pe cale să cuprindă mai mult de 35 de ţări participante, confirmând poziţia de lider pe
plan mondial în ceea ce priveşte dimensiunea şi nivelul raporturilor comerciale.
Apoi, Uniunea Europeană joacă un rol activ în negocierile din cadrul OMC privind comerţul mondial,
acţionând în favoarea unui comerţ echitabil şi corect, precum şi pentru valorificarea oportunităţilor
determinate de globalizare.
Faptul că Uniunea Europeană acţionează în domeniul relaţiilor comerciale ca o singură entitate nu
neglijează în nici un fel varietatea de interese ale membrilor săi. Conceperea politicii comerciale a Uniunii
Europene se face prin consultare cu reprezentanţii ţărilor membre iar deciziile importante sunt luate chiar de
miniştrii comerţului din aceste ţări.
Cele 3 dimensiuni ale politicii comerciale a Uniunii Europene sunt: multilaterală, bilaterală/regională şi
unilaterală.
a) Dimensiunea multilaterală este realizată în cea mai mare parte în cadrul Organizaţiei Mondiale a
Comerţului şi are drept scop promovarea regulilor privind accesul la pieţe în contextul asigurării unei
guvernanţe globale efective.
b) Dimensiunea bilaterală/regională, potrivit căreia Uniunea Europeană poate să încheie acorduri
bilaterale şi să adopte măsuri specifice cu ţări terţe sau cu asociaţii regionale. În prezent 121 de ţări sunt
potenţial legate de Uniunea Europeană prin intermediul unor acorduri comerciale regionale, majoritatea
negociate în anii ’90, acorduri care completează participarea ei la OMC, dar care se bazează şi pe sprijinirea
unor concepte noi ale Uniunii Europene precum „politica de vecinătate” sau „Europa extinsă”, cum ar fi
acordurile de Parteneriat Economic negociate cu ţările ACP (Africa, Caraibe, Pacific)

c) Dimensiunea unilaterală este concepută a se realiza în special sub forma concesiilor comerciale care
sunt acordate de Uniunea European ţărilor terţe, mai ale în cadrul Sistemul Generalizat de Preferinţe

Caseta 6.4. Sistemul Generalizat de Preferinţe (SGP).

Glosar de termeni în UE

Sistemul Generalizat de Preferinţe îşi are originea în revendicările unor ţări din lumea a
treia, făcute în cadrul Conferinţei ONU pentru Comerţ şi Dezvoltare (UNCTAD) din 1963,
de a se permite accesul produselor manufacturate în aceste ţări pe pieţele statelor
industrializate, cu exonerarea totală sau parţială de taxe vamale. Comunitatea Europeană
este prima entitate care a instituit în iulie 1971 o schemă de preferinţe generalizate valabilă
până în 1980, după care a fost prelungită pe perioade de câte zece ani (1981-1990 şi 1991-
2000). Caracterul general al preferinţelor semnifică faptul că acestea sunt acordate, în
principiu, de către ansamblul ţărilor dezvoltate tuturor ţărilor în curs de dezvoltare. În
virtutea principiului nereciprocităţii, statele dezvoltate au acceptat să acorde concesii
tarifare ţărilor în curs de dezvoltare fără contrapartidă. Sistemul Generalizat de Preferinţe
funcţionează ca o excepţie de la regimul clauzei naţiunii cele mai favorizate.

Iniţiativa “Totul în afara armelor” reprezintă şi ea o schemă de preferinţe acordate ţărilor cel mai puţin
dezvoltate (49 de ţări clasificate astfel de Organizaţia Naţiunilor Unite), printr-un acces fără taxe vamale a
importurilor tuturor produselor provenind din aceste ţările, cu excepţia armelor. Acordarea de preferinţe
asimetrice reprezintă un alt exemplu de facilităţi, de data asta pentru ţările din Balcani sau Moldova, în
scopul de a asigura pacea, stabilitatea, libertatea şi prosperitatea economică în regiune conform conceptului
“Europei extinse”. Începând cu anul 2000 cca 95% din importurile provenind ţările din Vestul Balcanilor se
fac fără taxe vamale.

6.3.2. Actorii şi instrumentele politicii comerciale comune

Tratatul Uniunii Europene, printr-o serie de articole, stabileşte:

 obiectivele politicii comerciale comune, care sunt dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial,
eliminarea progresivă a restricţiilor din comerţul internaţional şi reducerea barierelor tarifare.
 un concept uniform, acceptat de toţi membrii în care procesul de luare a deciziilor, format dintr-o
combinaţie de competenţe exclusive şi comune, cu referire la comerţul cu mărfuri, servicii, drepturile
de proprietate intelectuală
 prevederi speciale privind anumite domenii, cum ar fi audiovizualul, cultura, educaţia, serviciile
sociale şi de sănătate.
 procedurile inter-instituţionale pentru încheierea acordurilor internaţionale, în principal de către
Consiliul Uniunii Europene.
Actorii politicii comerciale sunt instituţiile UE, cu atribuţii speciale în acest domeniu:
 Consiliul Uniunii Europene este factorul de decizie, care stabileşte mandatul de negociere al Comisiei
şi aprobă (în general cu majoritate calificată) rezultatele negocierilor;
 Comisia Europeană este negociatorul care reprezintă toate statele membre în procesul de negociere a
aspectelor legate de politica comercială comună.
 Parlamentul European este informat de Comisia Europeană asupra evoluţiilor înregistrate în
domeniul politicii comerciale comune şi îşi dă acordul asupra ratificării tratatelor internaţionale
majore care au o sferă de cuprindere mai largă decât cea comercială.
De la 1 ianuarie 1970 (după încheierea perioadei de tranziţie prevăzută de Tratatul de la Roma), politica
comerciala a devenit competenţa exclusivă a Comunităţii:
 deciziile în acest domeniu nu se mai supun aprobării statelor membre individuale;
  politica comercială comună se conduce după "principii uniforme", pe care trebuie să le aplice toate
statele membre.
Dacă Comisia are competenţe exclusive doar în domeniul politicii comerciale comune, toate celelalte
aspecte privind comerţul sunt lăsate la latitudinea statelor membre: organizarea de târguri şi expoziţii;
promovarea exporturilor naţionale prin adoptarea unor măsuri de sprijinire a firmelor sau domeniilor de
activitate cu potenţial de export; atragerea de investiţii străine; acordarea de asistenţă de specialitate în
domenii legate de importul sau exportul către/în ţările respective.
Instrumente de politică comercială utilizate de UE sunt grupate în instrumente defensive şi ofensive.
A) Instrumentele defensive sunt acele instrumente concepute în conformitate cu prevederile OMC care
recunosc dreptul membrilor organizaţiei de a se apăra faţă de practici comerciale neloiale, cum sunt măsurile
anti-dumping, anti-subvenţie şi compensatorii, de salvgardare
 măsurile anti-dumping sunt concepute pentru a contracara practicile de dumping, care sunt cele mai
des întâlnite forme de practici de distorsionare a comerţului;
 măsurile anti-subvenţie şi compensatorii sunt concepute pentru a combate subvenţiile ce sunt puse la
dispoziţia producătorilor de către autorităţile publice şi care distorsionează comerţul atunci când ajută
la reducerea în mod artificial a costurilor de producţie sau a preţurilor de export către Uniunea
Europeană.
 măsurile de salvgardare se referă la restricţionarea suplimentară temporară a importurilor unui produs
dacă producţia internă a acelui produs este afectată în mod serios sau ameninţată de înregistrarea unor
prejudicii datorită creşterii bruşte a importurilor.
B) Instrumentele ofensive au drept scop deschiderea pieţelor şi eliminarea obstacolelor din calea
comerţului prin acţiuni multilaterale, bilaterale şi unilaterale. Este vorba de reglementările privind barierele
în calea comerţului care permit firmelor din UE să depună o plângere la Comisie atunci când întâlnesc
bariere comerciale care le restricţionează accesul pe piaţa unor ţări terţe.

6.3.3. Politica comercială a UE şi procesul de extindere

Odată cu integrarea celor 10 noi state membre în 2004, Uniunea Europeană şi-a sporit forţa economică,
dobândind o piaţă internă de dimensiuni apreciabile (cu mai mult de 450 milioane de consumatori şi circa 20
de milioane de întreprinderi) şi acoperind cca 18% din comerţul mondial. La data aderării peste 95 % din
comerţul cu noile state membre era deja liberalizat. De asemenea, structura schimburilor comerciale cu terţe
state era stabilizată, fapt ce evita orice modificări bruşte la momentul aderării. În plus, toate tratatele
internaţionale, inclusiv cele din cadrul OMC, sunt negociate de Comisia Europeană în numele celor 25 de
state.
Consecinţele concrete în domeniul politicii comerciale pentru noile state membre ale Uniunii Europene
se referă la:
 reducerea substanţială de ansamblu a taxelor vamale, pe ansamblul celor 10 ţări de la o medie de 9 %
la 4 %;
 adoptarea unor reglementări mai stricte, mai ales în domeniul drepturilor de proprietate intelectuală,
în domeniul achiziţiilor publice şi al concurenţei va determina o creştere a încrederii investitorilor în
mediul de afaceri din aceste ţări;
 renunţarea sau amendarea tratatelor comerciale sau de investiţii bilaterale cu terţe ţări care conţin
prevederi diferite de cele ale Uniunii Europene.
 oportunităţi rezultate din îmbunătăţirea accesului pe piaţa ţărilor terţe ca urmare a participării la
acordurile preferenţiale pe care Uniunea Europeană le avea cu aceste ţări;
 îmbunătăţirea poziţiei în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului în noua calitate de membrii ai
Uniunii Europene;
La rândul său, şi Uniunea Europeană a trebuit să facă o serie de ajustări de detaliu în politica sa
comercială ca urmare a extinderii pentru a include aspecte specifice aduse de noii membri.
Aderarea la UE a impulsionat comerţul exterior între 12 state noi membre cu UE15. Dar, ca urmare a
presiunilor concurenţiale resimţite şi a exploziei cererii interne în noile state membre, importurile lor au
crescut în ritmuri superioare exporturilor în majoritatea cazurilor, deteriorând semnificativ deficitele
comerciale şi – cu precădere - pe cele de cont curent.