Jocul de tip Cournot

În modelul de tip Cournot cei doi jucători (două firme, în cazul nostru) produc acelaşi
bun, fără cost şi cu o capacitate de producţie infinită (două izvoare de apă minerală). Fiecare
firmă alege în mod independent cantitatea pe care o oferă pe piaţă spre vânzare; răspunsul
pieţei va consta în stabilirea unui preţ de vânzare la care întreaga cantitate oferită se va vinde.
Acest preţ este o funcţie lineară descrescătoare a ofertei totale.
Modelul de duopol de tip Cournot rezolvă două probleme: una cu privire la diferenţa
dintre aspectele statice şi cele dinamice; iar a doua problemă se referă la condiţiile financiare.
În acest modelul nu se ţine cont de interacţiunile strategice presupunând că fiecare vânzător
consideră cantitatea celuilalt vânzător ca fiind dată în momentul în care el alege strategia sa.
Într-un caz general, fiecare vânzător ia în considerare faptul că alegerea cantităţii sale
afectează alegerea făcută de concurentul său. Se obţine astfel o situaţie de echilibru
conjunctural. Rolul teoriei jocurilor constă, în acest caz, în a permite definirea precisă a
ipotezelor necesare obţinerii rezultatului dorit. Într-un joc noncooperativ static, în care
jucătorii aleg în mod simultan şi fără să comunice strategiile lor, echilibrul de tip Cournot se
obţine prin determinarea funcţiei celui mai bun răspuns a fiecărui jucător, dată fiind
cantitatea produsă de celălalt jucător. Dacă presupunem că cele două firme se înţeleg pentru a
produce mai puţin decât în situaţia echilibrului de tip Cournot, atunci nici una din firme nu
are, în particular, interesul de a respecta un astfel de angajament pentru că într-un cadru pur
static este deci imposibil de construit carteluri credibile bazate pe acorduri asupra cantităţilor.
Situaţia expusă mai sus poate fi formalizată prin următorul joc: X=Y=[0, ∞ ); u1(x,y)=(p-
(x+y))x; u2(x,y)=(p-(x+y))y; x ∈ X iar y ∈ Y. Comportamentul non-cooperativ al firmelor
este redat de curba celui mai bun răspuns la orice strategia aleasă de celălalt jucător la
momentul „t”. Un jucător poate da cel mai bun răspuns la momentul „t+1”.
Pentru ∀ y ∈ Y : x = l/2 (p-y) este cel mai bun răspuns al jucătorului X * la strategia y a
jucătorului Y* iar pentru ∀ x ∈ X : y = l/2 (p-x) este cel mai bun răspuns al jucătorului Y * la
strategia x a jucătorului X *.
Ajustarea dinamică pe care o propune Cournot este următoarea: pornind de la o
situaţie iniţială (x0 ,y0) pe care cei doi jucători o observă ei reacţionează în mod alternativ,
ajustând cu ajutorul celui mai bun răspuns la strategia angajată de către ceilalţi jucători. Dacă
vom presupune de exemplu că jucătorul „X” este primul care reacţionează vom obţine
strategia următoare:

x1=l/2 (p-y0) ; y1=l/2 (p-x0)

x2=l/2 (p-y2) ; y2=l/2 (p-x2)
---------------------------------
xt=1/2 (p-yt-1) ; yt=l/2 (p-xt)

1
 Din punct de vedere grafic situaţia de echilibru corespunde, intersecţiei funcţiilor
celui mai bun răspuns (funcţiile de reacţie ale celor două firme). în acest caz preţul nu este
afectat de deciziile de producţie individuale (fig. 1.1).
Y
p/2

p/3 Rezultatul
inițial

Y2 Poziție
inițială

p/3 x2 p/2 x0 x
Y0

Figura 1.1. Echilibrul Cournot

Din figura 1.5. se observă că perechea (x, y,) converge rapid spre un echilibru Nash
unic al jocului adică rezultatul (p/3,p/3). Dacă această proprietate este valabilă indiferent de
rezultatul din ipoteză (xo yo), atunci în aceste condiţii echilibrul Nash este stabil în mod
global. Stabilitatea globală a echilibrului implică în particular unicitatea acestui echilibru
pentru orice şir x, de ajustări Cournot constant în punctul x0. Fiecare jucător reacţionează în
mod „miop” la strategiile succesive alese de către ceilalţi jucători, dacă jucătorul „i” la
fiecare din intervenţiile sale ar considera strategia curentă a partenerilor ca strategia lui
definitivă şi ar utiliza cel mai bun răspuns asociat
Cele două firme îşi coordonează bine acţiunile, ele având interesul de a se înţelege în
fixarea unui nivel de producţie mai scăzut. Astfel, prin echilibrul Cournot se poate determina
un nivel de producţie mai scăzut decât cel obţinut în situaţia de concurenţă perfectă şi mult
mai ridicat decât cel de monopol. Din acest motiv, la limită, echilibrul de tip Cournot tinde
spre situaţia concurenţei perfecte atunci când numărul de firme tinde către infinit. Practica
teoriei jocurilor conduce la cercetarea acestor situaţii de echilibru Nash. În spirit critic ar
trebui să remarcăm faptul că, A. Cournot a utilizat în 1838, fără să ştie, conceptul Nash
(elaborat în 1950) pentru a reprezenta concurenţa oligopolistică. Acest echilibru, pentru care
strategiile jucătorilor sunt cele cu privire la cantităţi, este şi un echilibru Coumot, din acest
motiv este denumit echilibru Cournot - Nash. Definind precis strategiile şi secvenţele de
decizie, şi utilizând instrumentarul oferit de teoria jocurilor este posibilă interpretarea
echilibrului Cournot ca un echilibru al unui joc noncooperativ. Modelul Cournot arată că
sistemul de concurenţă nu este în mod necesar o procedură de alocare a resurselor în mod
eficace pentru că în situaţia de concurenţă imperfectă nivelul de producţie este inferior celui
din concurenţă perfectă. în acelaşi timp acest model este unul particular, deoarece corespunde
unei funcţionări a pieţei centralizate în măsura în care un „comisar de preţuri” este cel care
propune preţuri.
A. Cournot face primele precizări cu privire la definirea echilibrului noncooperativ,
care mai târziu este analizat şi dezvoltat de J. Nash (1951). Accentul cade pe analiza
duopolului înţeles ca o particularitate a pieţei de oligopol. Pornind de la teoria lui Coumot, pe
care a reconsiderat-o din temelii, şi de la programul de cercetare a lui Nash, Martin Shubik a
dezvoltat cercetarea sa privind aplicarea teoriei jocurilor în economie. Astfel, o primă

2
problemă care a fost studiată se referă la legăturile între instrumentul formal utilizat şi
conţinutul economic al fenomenului. Formularea analitică aleasă de Cournot pentru a
prezenta relaţiile între cantităţile şi preţurile în cazul duopolului, se găsesc la originea
interpretării economice eronate dată de Bertrand lui Cournot. Formulările în termeni familiari
teoreticienilor jocurilor non-cooperative nu sunt pertinente pentru a reprezenta doar situaţiile
ca cele descrise de către Cournot fără a recurgere la utilizarea conceptului de strategie mixtă,
în termenii teoriei jocurilor. Astfel, transpunerea în termeni algebrici a modelul matematic
iniţiat de Cournot în modelul jocurilor cooperative s-a dovedit a fi necesară pentru a scoate la
lumină conţinutul economic original al teoriei duopolului dezvoltă de către Cournot. O
reexaminare a sistemului de ecuaţii puse de Cournot în logica teoriei jocurilor a condus la
identificarea unei teorii strategice a competiţiei între producători. Soluţia modelului de
duopol concepută de Cournot este fără îndoială cea a unui echilibru Nash unic şi stabil. In
duopolul Cournot competiţia între cei doi producători ai aceluiaşi bun determină o soluţie
economică semnificativă, utilizată în cunoaşterea strategică a pieţei.
În modelul Cournot concurenţa se manifestă prin caracterul noncooperativ al
confruntării celor doi producători independenţi. Ea se opune posibilităţii de înţelegere între
cei doi producători oferite de jocul cooperativ ale cărui consecinţe economice ar echivala cu o
situaţie de monopol. Astfel linia de demarcaţie între concurenţă şi monopol regrupează
distincţia clasică din teoria jocurilor între jocurile non-cooperative şi jocurile cooperative.
Astfel, cei doi producători, vânzătorii exclusivi ai aceluiaşi bun, din modelul Cournot, au de
ales între două situaţii viabile: fie nu cad de acord, fie se înţeleg şi în acest caz cooperarea lor
este percepută din exterior ca un monopol. Această interpretare permite analizarea cazului
iniţial al duopolului cu variabila strategică producţia care poate fi tratat ca un joc al dilemei
prizonierului, instabilitatea într-un astfel de joc al cuplului de strategii cooperative
corespunzând unei situaţii optimale în sens Pareto. Astfel, cei doi producători se află într-o
situaţie de concurenţă în care ei produc acelaşi bun în condiţii identice nefiind legaţi prin nici
un angajament executoriu. Astfel, ceea ce Cournot desemna prin termenul de „legătură
formală” teoria jocurilor utilizează termenul de „binding agreements” pentru caracterizarea
jocurile noncooperative. Cu alte cuvinte în modelul duopolului, Cournot a anticipat nu doar o
interpretare economică a distincţiei între jocurile cooperative şi necooperative, ci şi
semnificaţia cu caracter executiv a angajamentelor contractuale.