UNIVERSITATEA “HYPERION” DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ŞTIINTE ECONOMICE

(Management ID – Anul III)

Referat
la Managementul Operational
Teoria jocurilor

Prof. Coordonator:
Prof.univ.dr. Ionut Purica

Student:
Pluteanu Ștefan
Octavian

Bucureşti, Anul 2022

 CUPRINS

1. MANAGEMENT OPERATIONAL – SCURTA INTRODUCERE

2. TEORIA JOCURILOR STRATEGICE – GENERALITATI
3. JOCURI
 Echilibrul lui Nash
 Problema lui Nash
4. Clasificarea jocurilor
5. Bibliografie
 MANAGEMENT OPERATIONAL – SCURTA INTRODUCERE

Managementul operaţional al producţiei trebuie să asigure calitatea de stabilitate funcţională a

producţiei în condiţiile variabilităţilor de intrare, a perturbaţiilor de mediu, precum şi a dinamicii
cerinţelor de piaţă. Acesta este motivul pentru care managementul operaţional al producţiei acţionează
asupra componentelor structurale, variabilelor de intrare ale sistemului, obiectivelor sistemului de
producţie, precum şi funcţiilor sistemului de producţie.

Elemente de acțiune ale managementului operațional al producției

 TEORIA JOCURILOR STRATEGICE - GENERALITATI

Teoria jocurilor este o ramură a matematicii care are că scop să determine metodele de
alegere a celor mai bune hotărâri în situațiile de conflict, în care se ciocnesc interesele unor părți
ce urmăresc scopuri opuse.

Teoria jocurilor se poate defini că o teorie matematică a situațiilor de conflict. Situațîi de

conflict se întâlnesc în toate sectoarele de activitate unde apare noțiunea de interese contrarii.
Desigur, în domeniul militar teoria jocurilor are o pondere deosebită și își confirmă superlativ
utilitatea.

Teoria jocurilor este o ramură relativ nouă a microeconomiei dezvoltată în ultimii 60 de

ani. Ea a apărut odată cu publicarea lucrării “The Theory of Games and Economic Behaviour”  de
către John von Neumann și Oskar Morgenstern în 1943. Aceștia au definit jocul că “orice
interacțiune între diverși agenți, guvernată de un set de reguli specifice care stabilesc mutările
posibile ale fiecărui participant și câștigurile pentru fiecare combinație de mutări”. Această
descriere se poate aplică aproape oricărui fenomen social. Astfel încât se aștepta de la această
știință rezolvarea tuturor situațiilor în care oamenii realizează că rezultatul acțiunilor lor depinde
nu numai de acestea, dar și de acțiunile celorlalți participanți la acea interacțiune.

Teoria jocurilor utilizeazã trei ipoteze fundamentale: jucătorii se comportă rațional;

fiecare știe că ceilalți sunt raționali; toți jucătorii cunosc regulile jocului.

Pentru a înțelege un joc oarecare este necesară mai întâi cunoașterea regulilor acestuia,
deoarece astfel se poate află care acțiuni sunt permise (posibile) la un anumit moment. Apoi este
necesar a se cunoaște cum aleg jucătorii o acțiune din mulțimea acțiunilor posibile.

În principal, jucătorul are un comportament rațional și va allege întotdeauna acțiunea care

îi va satisfice cel mai bine nevoile. 
 JOCURI

Jocul  cu n  jucători este o succesiune de decizii și evenimente aleatoare, simultane sau nu,
care respectă o anumită structura a câștigului, dată de anumite reguli de funcționare (regulile
jocului).

Evenimentul aleator presupune o distribuție de probabilitate asupra unui câmp de

evenimente.

Regulile jocului vor indică modul în care se iau deciziile de către jucători și ordinea
acestora.

Un jucător este rațional dacă va caută să-și maximizeze satisfacția în raport cu ceilalți

jucători.

Vom numi strategie a unui jucător, o acțiune realizabilă (posibilă), pe care jucătorul o

poate alege în cadrul jocului. Mulțimea strategiilor jocului este dată de mulțimea strategiilor
tuturor jucătorilor.

Vom notă mulțimea strategiilor jocului astfel:

S = S1 x S2 x ... x Sn,  unde n  este numărul de jucători.

În unele situații, natură (hazardul) este al (n + 1) -lea jucător.

Numim funcție de câștig a jocului funcția u = (u1, u2, ...un), formată din funcțiile de

câștig ale fiecărui jucãtor. Notând funcția de câștig a fiecărui jucător ui și funcțiile de câștig ale
celorlalți jucători u-i, funcția de câștig a jocului va fi: u : S . R, u = (ui, u-i).

Numim strategie optimală acea strategie care maximizează câștigul jucătorului i,

indiferent de strategiile alese de ceilalți jucători.

Echilibrul Nash (care a preluat numele creatorului sau, John Nash) este o mulțime de
strategii (s1*, s2*, ..., sn*) care respectă condiția:
 ui (s1*, s2*,...,și*, ..., sn*) = ui (s1*, s2*,...,și, ..., sn*)   i = 1, n sau  ui (și*, s-i*) = ui
(și, s-i*),    i = 1, n

Echilibrul Nash

Echilibrul Nash este un termen central al teoriei matematice a jocului. Prin jocuri este descrisă o
stare a echilibrului strategic, plecând de la care un jucător nu are nici un avantaj, schimbând de
unul singur strategia. Definiția si demonstrarea existenței echilibrului Nash au fost făcute in anul
1950 în disertația publicată de matematicianul John Forbes Nash Jr.

o Strategii pure

Printr-un echilibru Nash într-o strategie pură întelegem un profil strategic ,

la care strategia fiecărui jucător I este răspunsul cel mai bun la strategiile alese de ceilalți jucători.

Cu condiția că toți ceilalți jucători rămân strict fideli strategiei alese, pentru jucătorul I nu exista

astfel incat jucatorului I sa I se promita o recompense mai mare:

Se mai spune că recompensa jucătorului nu se poate îmbunătăți, atunci când o singură parte
deviază.

o Strategii mixte

În anumite cazuri se permite jucătorilor să nu rămână fideli unei anumite strategii, ci unei distribuții

probabilistice cu care σi se extrage aleator din .

este finit sau cel puțin se poate număra, atunci distribuția probabilistică poate fi descrisă printr-un

vector, unde Sij este probabilitatea ca strategia sa fie aleasa.

Daca strategia mixta este un echilibru Nash, atunci e valabil:

EXEMPLU:

Fie următorul joc, dat în formă normală:

Jucătorul 2

stânga mijloc dreapta

sus 4 , 2 1 , 1 2 , 0

Jucătorul
mijloc 2, 3 1 , 1 1, 4
1

dedesubt 3, 0 0, 2 1, 3

Atunci, algoritmul funcționează după cum urmează:

 i = 1:

o se dă: jucătorul 2 joacă dreapta: Pentru jucătorul 1 sus este optim – 2 este marcat

o se dă: jucătorul 2 joacă mijloc: sus și mijloc este optim – cei doi 1 sunt marcați

o se dă: jucătorul 2 joacă stânga: sus este optim – 4 este marcat

 i = 2:

o se dă: jucătorul 1 joacă sus: Pentru jucătorul 2 stânga este optim – 2 este marcat

o se dă: jucătorul 1 joacă mijloc: dreapta este optim – 4 este marcat

o se dă: jucătorul 1 joacă dedesubt: dreapta este optim – 3 este marcat

Un echilibru Nash clar este deci strategia care conduce la recompensa 4, 2.

În cazul în care trebuie verificat dacă un tuple de strategii mixte este echilibru Nash, algoritmul
de mai sus funcționează (trebuie variate, la pasul 1, doar strategiile pure ale celorlalți jucători,
deoarece distribuțiile probabilistice arbitrare asupra acestora nu pot să conducă la recompense
mai mari).
Prin această metodă se pot identifica și strategiile strict dominante: acele strategii pentru care nu
au fost marcată vreo recompensă.

Problema lui Nash

Problema lui Nash reprezintă o formă simplificată în care se analizează modul în care
funcționează ceea ce în teoria jocului se numește echilibru Nash.

În contextul unei teorii a jocurilor în care punctul de vedere dominant era acela că în problemele
de negociere nu există o soluție determinată, nu se putea afirma despre soluția unei astfel de
probleme decât că (presupunând că părțile sunt agenți raționali) nici una dintre părți nu va
accepta o înțelegere care să îi ofere mai puțin decât ar fi obținut în absența înțelegerii și că părțile
nu vor încheia o anumită înțelegere atâta timp cât este disponibilă o altă înțelegere prin care una
dintre părți ar obține mai mult fără a diminua din cât obține cealaltă. Cu alte cuvinte, soluția se
va afla pe curba de optimalitate Paretto , dar nu putem specifica punctul în care se va încheia
înțelegerea, acesta depinzând de “psihologia jucătorilor”.

Vom considera două persoane, R (Rich) și P (Poor), una foarte bogată și alta săracă, care
trebuie să împartă suma de 100$2. Ei pot împărți această sumă în orice mod doresc, numai că
trebuie să hotărască împreună cum vor face acest lucru. Dacă nu reușesc să ajungă la o înțelegere
(prin negociere), atunci nici unul dintre ei nu va primi nimic din această sumă. Faptul că soluția
trebuie să se afle pe curba de optimalitate Pareto (și nu în interiorul ei) reprezintă faptul că
întreaga sumă va fi împărțită (nu se vor împărți doar 90$, sau o altă sumă mai mică decât 100$).
Deasemenea, soluția nu se poate afla în exteriorul frontierei Pareto, deoarece acest lucru ar
însemna depășirea sumei de 100$, după cum se poate observa în grafic. Însă mai departe de atât
nu putem merge în ceea ce privește modul de împărțire. Știm doar că soluția se află pe curba de
optimalitate Paretto, și în interiorul acesteia. Pentru a putea spune mai multe despre soluția care
se va obține, se introduce în discuție un aspect suplimentar: valoarea asociată de fiecare jucător
în fiecare dintre soluțiile posibile. În acest fel se va putea identifica printr-un calcul matematic
punctul în care cei doi vor cădea de acord. Acest punct reprezintă soluția Nash.

Vom considera unitatea de măsurare a utilității ca fiind utilitatea obținută în cazul în care
jucătorul în cauză primește întreaga sumă, iar utilitatea medie, aceea asociată punctului3 în care
jucătorul este indiferent între a primi cu siguranță suma din punctul respectiv sau o șansă egală
de a primi totul sau nimic. Acest punct în care jucătorul este indiferent între a obține cu siguranță
suma respectivă sau a risca să obțină totul sau nimic este punctul de interes. Sub acest punct
jucătorul este dispus să riște în negociere.

În cazul celor doi care au de împărțit 100$, utilitatea medie se obține la o sumă diferită.
Dacă pentru cel bogat, R, se obține, așa cum este de aștetat, la 50$, acest lucru însemnând că îi
este indiferent între a obține cu siguranță 50$ și a avea o șansă egală de a obține 100$ sau 0¤ (a
se renunța la înțelegere), pentru P nu se întâmplă la fel. Pentru P la suma de 15$ se atinge
utilitatea medie, adică lui P îi este indiferent dacă obține sigur 15$ sau are o șansă egală de a
primi 100 sau nimic. Punctul în care se vor înțelege va fi, conform acestui model, cel în care
produsul utilităților celor doi este maxim, mai exact cel în care utilitatea medie este atât pentru R
cât și pentru P de 0.7, adică R primește 70$ iar P primește 30$. Putem observa acest lucru dacă
privim în tabelul de mai jos, în care este reprezentată variația utilității în funcție de sumă pentru
fiecare jucător.

Bogat (R) Sarac (P)

Bani ($) Utilitate Bani ($) Utilitate

100 1,0 0 0,0

90 0,9 10 0,4
85 0,85 15 0,5
80 0,8 20 0,6

70 0,7 30 0,7
60 0,6 40 0,78
50 0,5 50 0,85
40 0,4 60 0,91

30 0,3 70 0,96
 20 0,2 80 0,98
10 0,1 90 0,99
0 0,0 100 1,0

Privind pe grafic, se observă că punctul de pe curba Paretto în care cei doi cad la înțelegere este
punctul din care poate fi desenat dreptunghiul cu aria cea mai mare, având ca vârfuri originea
sistemului, respectivul punct Paretto și intersecția dintre paralele duse la fiecare dintre axe și axa
opusă. De fapt acesta se obține la o împărțire de 73/27 în favoarea bogatului.

Soluția Nash arată că în acest joc al negocierii are de câștigat cel care asociază o valoare medie
unei sume cât mai mari, deoarece el are o capacitate de amenințare mai mare (din moment ce
jucătorul celălalt asociază aceleiași sume o utilitate mai mare, are mai mult de pierdut). Acestă
soluție se bazează pe probabilitatea ca într-un proces de negocieri repetate, indiferent de la ce
sumă din interiorul intervalului (0, 100), exceptând valorile extreme, se începe negocierea,
jucătorul care are mai mult de pierdut (în utilitate, nu în bani) din rezistență (neacceptarea ofertei
aflate în discuție) va fi cea care va face o ofertă mai favorabilă pentru celălalt jucător. Cu alte
cuvinte P este mai deschis negocierii și este dispus să facă oferte mai avantajoase pentru R, în
timp ce R nu se află în această situație. Deoarece el asociază o utilitate mai mică pentru o sumă
mică de bani, el este dispus să riște mai mult și are de câștigat din negociere. În schimb P,
săracul, asociază o valoare mai mare sumelor mici și din acest motiv se teme să riște pierderea
acestora pentru un câștig mai mare.

Clasificarea Jocurilor

Există patru clase de jocuri: jocuri statice în informație completă, jocuri dinamice în informație
completă, jocuri statice în informație incompletă și jocuri dinamice în informație incomplete.

Le putem clasifică în raport cu diferite criterii:

a. în raport cu modul în care comunica jucătorii între ei avem

- jocuri cooperative;

- jocuri necooperative.

Jocurile cooperative sunt acele jocuri în care jucătorii comunica liber între ei înainte de luarea
deciziilor și pot face promisiuni (care vor fi respectate) înainte de alegerea strategiilor.

Jocurile necooperative sunt jocurile în care jucătorii nu comunica între ei înainte de luarea
deciziilor.

b. în raport cu desfășurarea în timp a jocurilor

- jocuri statice

- jocuri dinamice

Jocul static este acel joc în care deciziile jucătorilor se iau simultan, după care jocul ia sfârșit.

Jocul dinamic este acel joc în care deciziile jucătorilor sunt secvențiale, adică evoluează în timp.

c. în raport cu natură informației

- jocuri în informație completă

- jocuri în informație incomplete

Bibliografie

Economia seria Management Anul VIII, Nr. 1, 2005 ( Caracteristici ale managementului operaţional al
producţiei, Editura AISTEDA, 2003 – Ilie Stefanescu)

https://www.qdidactic.com/bani-cariera/management/introducere-in-teoria-jocurilor-
strategice347.php

https://ro.wikipedia.org/wiki/Echilibru_Nash

https://ro.wikipedia.org/wiki/Problema_lui_Nash

ACKOFF, R.L. SASIENI, M.W. Bazele cercetarii operationale

ALLEN, R.G.D Analiza matematica pentru economisti, Bucuresti, Ed. Stiintifica, 1971.