Politica comerciala netarifara

Politica comerciala netarifara

In conditiile actuale in care se desfasoara comertul mondial, asistam la

regresul relativ al protectionismului tarifar si la multiplicarea celui
netarifar. In afara barierelor tarifare, statele lumii recurg la un numar mare
de instrumente si masuri cu caracter netarifar, in scopul protejarii productiei
interne de concurenta straina.
Politica netarifara, ca o parte componenta a politicii comerciale a unui stat,
reprezintaansamblul de masuri si reglementari publice si private impuse cu
scopul de a impiedica, limita sau deforma fluxul international de bunuri
materiale si servicii, pentru a apara piata nationala de concurenta din
strainatate si pentru echilibrarea balantelor externe (comerciala si de
plati). In general, se spune ca restrictiile netarifare sunt toate celelalte
reglementari in afara celor vamale, prin care statul isi asigura controlul
asupra importurilor si exporturilor de marfuri si servicii. Barierele netarifare
au inceput sa aiba o pondere tot mai mare in politica economica a unui stat,
cu atat mai mult cu cat s-a inregistrat o eficienta tot mai limitata a regimului
vamal. Eficienta barierelor netarifare este mai mare decat a taxelor vamale,
ca urmare a particularitatilor pe care le au primele:

instrumentele netarifare urmaresc marfurile pe parcursul lor, de la

exportator pana la consumatorul final, producand efecte
protectioniste mult mai puternice
se prezinta intr-o mare diversitate, de la tara la tara, atat sub
aspectul gradului de protectie oferit, cat si al domeniilor concrete de
aplicare
instrumentele utilizate pot afecta atat volumul fizic al importurilor,
cat si preturile marfurilor importate, mergand de la limitarea pana
la blocarea lor
reglementarile si modul lor de folosire nu sunt intotdeauna publice,
fiind mai greu de cunoscut de catre exportatori, astfel incat este
mai dificil de determinat gradul lor de protectie (de multe ori ele nu
se gasesc intre masurile de politica comerciala directa).

1 bariere netarifare care implica o limitare cantitativa a importurilor - exporturilor

Aceste bariere netarifare, care se mai numesc si restrictii cantitative imbraca

urmatoarele forme: interdictii sau prohibitii, contingentele de import sau
export, licentele de import sau export, limitarile voluntare si acordurile
privind comercializarea ordonata a produselor.
a) Interdictia sau prohibitia la import/export este forma cea mai radicala a
limitarilor cantitative, care consta in interzicerea totala sau partiala, pe o
perioada limitata sau nelimitata a importurilor sau exporturilor unor produse

in relatiile comerciale cu o anumita tara sau un grup de tari. Instituirea

interdictiei poate fi determinata de motive economice (asigurarea unei
protectii foarte mari a produselor nationale fata de concurenta straina,
echilibrarea balantei de plati), de motive politice (cand sunt folosite in
scopuri de discriminare comerciala) sau din alte motive (protectia fitosanitara, asigurarea starii de sanatate si securitate a populatiei). Interdictiile
se materializeaza in refuzul statului in cauza de a elibera licente de import
sau export (mai rar) pentru produsele supuse interdictiei.
b) Contingentele reprezinta plafoane maxime, cantitative sau
valorice, privind exportul sau importul unor marfuri sau grupuri de marfuri,
plafoane care se instituie pentru a proteja echilibrul pietei interne, de obicei
pe timp determinat. Totodata, ele reprezinta o garantie pe care guvernul o
acorda producatorilor nationali ca vor avea acces la o anumita piata interna
in anul respectiv[1].
Contingentele au fost impartite in doua mari categorii: contingente globale si
contingentebilaterale (selective). Cele globale se stabilesc fara a se specifica
repartitia pe tari a exporturilor/importurilor (de exemplu: Romania va
importa 10 milioane de tone de grau, fara sa se specifice tarile de unde va
proveni acesta). Contingentele selective sunt acelea in care guvernul tarii
importatoare/exportatoare repartizeaza cote cantitative diferitelor tari ( de
exemplu: Romania va importa 10 milioane tone de grau, din care 3 milioane
tone vor proveni din UE, 5 milioane din Rusia, 2 milioane din SUA). Aceste
contingente se negociaza direct cu tarile exportatoare/importatoare vizate,
fiind inscrise in listele anexa la acordurile comerciale. Principalul avantaj al
contingentului global este acela ca nu permite aparitia favoritismelor sau
discriminarilor fata de tarile partenere, dar sunt mai greoaie in ceea ce
priveste procedura de aplicare.
Actiunea de limitare cantitativa a fluxului de marfuri, adica contingentarea se
face in mod diferit pentru export si pentru import.
Contingentul de import este dat de plafonul maxim, cantitativ sau valoric,
admis la importul anumitor produse sau grupe de produse, pe o perioada
determinata de timp, de regula un an. In general, contingentele sunt impuse
in mod unilateral de o anumita tara, fara consultarea prealabila a tarilor
partenere. Uneori, ele fac parte dintr-un set mai amplu de masuri, denumite
de salvgardare, admise de OMC, masuri adoptate de natiunile care se
confrunta cu dificultati ca urmare a eliminarii restrictiilor la import. Invocarea
clauzei de salvgardare impune, spre deosebire de simpla contingentare a
importurilor, o notificare prealabila a partenerilor[2].
Contingentele de export sunt utilizate in scopul limitarii cantitative a
exportului anumitor marfuri importante pentru economia nationala, fie
pentru a preveni epuizarea acestora, fie pentru a impiedica iesirea lor din
tara, incurajand astfel valorificarea de catre industria nationala a produselor
respective (indeosebi materii prime si materiale).

Contingentul de export pentru un produs se calculeaza ca si diferenta intre

productia interna si consumul intern al produsului respectiv, iar pentru
import ca diferenta intre consumul intern si productia indigena a marfii in
cauza.
c) Licentele de import/export sunt autorizatii pe care statul le
acorda importatorilor/exportatorilor pentru un anumit produs sau pentru o
grupa de produse pe o perioada bine determinata de timp. In practica vom
intalni doua tipuri de licente: licente automate si licente neautomate
(selective).
Licentele automate - sunt acordate pentru produse care nu sunt supuse
unor restrictii sau contingentari la import/export, cererea de licenta fiind
acceptata intr-un termen prestabilit. Ele sunt folosite mai mult pentru
realizarea unor analize statistice.
Licentele neautomate (licente pentru administrarea restrictiilor cantitative la
import) - sunt eliberate pentru produsele neliberalizate la import/export,
fiind direct corelate cu contingentele impuse la un anumit produs. Astfel,
prin intermediul lor se exercita un control riguros cu privire la respectarea
contingentelor de import/export. Acest tip de licente imbraca doua forme:
licente globale (generale) si licente individuale (bilaterale).
Licentele globale - sunt autorizatii de export sau import eliberate de catre
stat pe baza contingentelor globale, stabilind numai volumul de marfuri care
pot fi importate sau exportate intr-o anumita perioada de timp.
Licentele individuale - sunt folosite de catre stat in legatura directa cu
contingentele bilaterale, precizand obligatoriu tara de provenienta a
importului/exportului.
d) Limitarile voluntare la export (restrictii voluntare la export) sunt
intelegeri intre diferite state, prin care tara exportatoare la cererea sau la
presiunea tarii importatoare, se obliga sa-si limiteze volumul exportului,
pentru anumit produs, pana la un anumit nivel. Ele au aparut la inceputul
anilor 80, cand Statele Unite si UE le-au introdus in relatiile comerciale cu
Japonia (aceasta din urma a fost invitata sa-si limiteze exporturile
anumitor produse pe piata occidentala: automobile, produse electronice).
Cu toate acestea, ele nu au avut efectul scontat (reechilibrarea balantei
comerciale cu Japonia) pentru ca, concomitent cu restrangerea exporturilor
catre SUA si UE, Japonia si-a redus substantial importul de produse din
aceste tari. Acest tip de instrument netarifar este inclus, de regula, in
acorduri mai ample numite aranjamente privind comercializarea ordonata a
produselor. In functie de numarul statelor participante la astfel de intelegeri,
limitarile voluntare la export pot fi bilaterale sau multilaterale. Trebuie
aratat ca folosirea unor asemenea masuri determina modificari in
reorientarea fluxurilor comerciale la produsele vizate, si de asemenea,
faciliteaza formarea de carteluri intre tarile exportatoare in vederea
repartizarii cotelor de export. Experienta a aratat ca, desi aceste limitari sau dorit a fi o masura temporara, cu scopul de a ajuta tarile importatoare

sa-si modernizeze ramura respectiva pentru a deveni competitiva in raport

cu concurenta, ele au inceput sa capete un caracter permanent.
e) Acorduri privind comercializarea ordonata a produselor sunt
intelegeri, acorduri, tratate realizate intre mai multe tari care au ca si scop
limitarea negociata si controlata a comertului international cu anumite
produse (restrictia convenita prin negocieri). De obicei, aceste acorduri
sunt insotite de limitarile voluntare la export, se negociaza bi- sau
multilateral si se pun in aplicare de catre tara exportatoare. In ultimul timp,
aceste acorduri au inceput sa fie considerate ca o modalitate de impartire a
pietelor intre tarile dezvoltate.
2 Bariere netarifare care implica limitarea indirecta prin pret a importurilorPolitica comerciala
netarifara

Tot mai multi specialisti sunt de parere ca cele mai eficiente bariere
netarifare sunt cele necantitative. Din grupa barierelor indirecte (care
actioneaza prin intermediul preturilor) amintim: prelevari variabile la
import, preturi minime si maxime la import, ajustari fiscale la frontiera,
depunerile prealabile in valuta la import.
a) Prelevarile variabile la import, cunoscute si sub numele de taxe
de prelevare, au fost instituite in UE in cadrul politicii agricole. Ele imbraca
forma unor taxe vamale suplimentare, se calculeaza ca diferenta intre pretul
de import (numit si pret de ecluza) si pretul comunitar (pret orientativ) la
care se comercializeaza produsele respective pe piata europeana, din care
se scad cheltuielile de transport pe parcursul comunitar. Pretul astfel
rezultat (pretul prag) este mai mare decat pretul international (extra comunitar) la produsul respectiv. Legat de marimea acestor prelevari,
trebuie spus ca, in masura in care preturile internationale (extra comunitare) scad fata de preturile comunitare, taxele de prelevare cresc si
invers; astfel, prelevarile au un rol protectionist mai eficient decat o taxa
vamala obisnuita.
b) Preturile minime / maxime la import imbraca forma impunerii
unor preturi minime sau maxime la import, in functie de politica si interesul
statului in cauza, fiind un important mijloc restrictiv.
Pretul minim la import apare in cazul in care produsele nationale au costuri
de productie mai mari decat preturile practicate pe piata internationala a
bunului respectiv. In aceasta situatie, pentru a proteja ramura respectiva,
tarile importatoare impun un pret minim de import (cel putin egal cu pretul
de pe piata interna), fapt ce va determina ca produsele importate sa devina
mai scumpe decat cele indigene (la pretul minim de import se mai adauga
taxele vamale aferente produsului). De cele mai multe ori, nerespectarea
acestor preturi minime atrage dupa sine anularea licentelor de import sau
aplicarea unor masuri antidumping.
Pretul maxim la import se foloseste in situatia in care o tara incearca sa
ridice, in mod artificial, preturile la anumite produse pe care le exporta, prin

vanzarea lor pe piata externa la un pret foarte mare. Nivelul acestor preturi
maxime este egal cu pretul produselor similare de pe piata interna. Aceasta
crestere artificiala a preturilor poate avea loc doar daca tara respectiva
detine o pondere importanta in comertul international al produsului in
cauza, sau detine chiar monopolul. Ca raspuns la o asemenea incercare,
tara importatoare va stabili un pret maxim la import la produsul in cauza,
care sa nu depaseasca preturile produselor similare indigene.
c) Ajustarile fiscale la frontiera pot imbraca o varietate de forme,
prezentand diferentieri de la o tara la alta si de la o categorie de produse la
alta, in scopul de a acorda un regim fiscal favorabil exportului si nefavorabil
importului. Conform principiilor internationale, ajustarea fiscala la frontiera
este regimul fiscal potrivit caruia produsele de export sunt scutite de
impozite indirecte, iar produsele de import sunt supuse la aceleasi impozite
ca si cele indigene. Cu toate acestea, in practica, marfurile de import pot fi
discriminate prin evaluarea diferentiata a bazei de impunere si prin ordinea
perceperii taxelor, aceste ajustari fiscale putand fi comparate ca efect cu
taxele vamale. De exemplu, pentru produsele indigene, impozitele se
percep la preturile cu ridicata, in timp ce pentru marfurile de import se
calculeaza la pretul CIF, majorat cu taxa vamala si eventual cu alte taxe
percepute la import. Dintre impozite care formeaza ajustarea fiscala la
frontiera amintim: taxa asupra valorii adaugate, taxe de acciza (sunt taxe
foarte mari, uneori peste 100%, percepute pentru produsele de lux sau
pentru produsele care constituie monopol de stat), taxe portuare (care se
percep asupra valorii documentelor de transport), sanitare (percepute cu
ocazia controlului sanitar efectuat la intrarea produsului in tara), consulare
(se percep de consulatul tarii importatoare din tara exportatoare pentru
eliberarea unor documente aferente marfii sau unor facturi consulare), etc.
d) Taxele antidumping, ca si componente ale restrictiilor netarifare au fost
instituite initial contra practicilor neloiale, pentru ca in prezent sa capete o
orientare pur protectionista. Principala discriminare care apare este legata
de faptul ca, pot fi aplicate si pentru cei ce nu practica dumpingul (Art. 4
GATT).
e) Taxele compensatorii sunt taxe ce sunt aplicate asupra produselor
provenite din tari care practica subventionarea exportului sau acordarea
primelor de export. Aceste taxe au rolul de a aduce preturile produselor la
nivelul initial (fara subventii). Baza de calcul a lor este data de subventia
estimata si de prejudiciul (dovedit) adus tarii importatoare. Aceste doua
tipuri de taxe sunt considerate bariere netarifare deoarece pe parcursul
anchetelor desfasurate schimburile comerciale intre tarile respective pot fi
sistate.
f) Depunerile prealabile in valuta prevad obligatia importatorului de
a depune in contul organelor vamale ale tarii lor (importatoare), un procent
in valuta din contravaloarea importului, cu cel putin 6 luni inaintea efectuarii
acestuia. Caracterul restrictiv vine din faptul ca, pentru importator suma
respectiva nu este purtatoare de dobanzi. In aceasta situatie, importatorul

va incerca sa recupereze dobanda pierduta prin cresterea pretului

produsului respectiv, care va determina scaderea competitivitatii acestuia pe
piata interna. Cei mai multi specialisti sunt de parere ca, aceste depuneri
pot fi considerate ca si credite fara dobanda, pe termen scurt acordate
statului de catre agentii economici. Aceste instrumente netarifare pot fi
aplicate mai ales de tarile dezvoltate cand au balanta de plati deficitara sau
cand rezervele valutare ale statului sunt slabe.
3 Bariere netarifare care decurg din interventionismul administrativ si obstacole tehnice

Principalele instrumente netarifare care fac parte din aceasta categorie sunt:
formalitatile vamale si administrative, obstacole tehnice si participarea
statului la activitatea de comert exterior.
a) Formalitatile vamale si administrative imbraca forma: evaluarii
marfurilor in vama si documente si formalitati vamale suplimentare.
Evaluarea valorii in vama (evaluarea vamala) se face conform metodologiei
de evaluare vamala din Acordul pentru Tarife si Comert (GATT) articolul 7,
care precizeaza faptul ca evaluarea vamala se face pornind de la pretul
facturat (CIF), cu conditia ca acesta sa fie real, iar transformarea acestui
pret (care este exprimat in valuta) in moneda nationala a tarii importatoare
se face la un curs agreat de FMI. Aceasta metodologie a fost complectata in
cadrul Rundei Tokio (runda GATT) cu un Cod de conduita privind evaluarea
vamala. Cu toate aceste eforturi facute de GATT, practica internationala a
dovedit ca, majoritatea tarilor incalca aceste reglementari, transformand, nu
de putine ori, evaluarea vamala intr-o bariera in calea schimbului
international.
Documentele si formalitatile vamale suplimentare cerute la import /
export sunt folosite si astazi de multe tari pentru a limita sau deforma fluxul
comercial in directia dorita de statul in cauza. Numarul mare de documente,
regulile de complectare, termenele impuse pentru fiecare operatiune,
penalitatile aplicate pentru intarzieri sau greseli in complectarea
documentelor se constituie ca masuri netarifare, care au uneori un efect
mult mai mare decat al altor instrumente.
b) Obstacolele tehnice, considerate ca acele bariere netarifare pe care un stat le poate aplica
intr-un numar nelimitat; ele sunt standarde pe care un produs importat sau exportat trebuie sa le
respecte. Aceste bariere sau obstacole tehnice, cuprind o serie de norme si reglementari cu privire la
anumite caracteristici pe care trebuie sa le aiba marfurile care fac obiectul comertului exterior. Cele
mai intalnite masuri de acest gen sunt: normele sanitare si fito-sanitare, norme de securitate si norme
privind ambalarea, marcarea si etichetarea.

Normele sanitare si fito-sanitare cuprind o serie de reglementari care vizeaza

caracteristicile pe care trebuie sa le aiba un produs, care este destinat
consumului oamenilor si animalelor. In practica internationala, aceste norme
care vizeaza mai ales produsele agro-alimentare au fost separate pe patru
categorii: norme chimice, norme microbiologice, norme legate de etichetaj si
norme legate de prezenta insectelor si a rozatoarelor.

Normele de securitate sunt cele care prevad indeplinirea unor conditii de

calitate, a unor prescriptii tehnice si de securitate a muncii, carora trebuie sa
le corespunda produsele importate, ca si cele indigene.
Normele privind ambalarea, marcarea si etichetarea vizeaza cerinte de ordin
tehnic cu privire la ambalare, marcare si etichetare si care pot varia de la o
tara la alta, in functie de legislatia existenta.
c) Participarea statului la activitatea de comert exterior este considerata ca masura
tarifara atat de tarile dezvoltate cat si de cele mai putin dezvoltate. Din aceasta grupa fac parte:
achizitii guvernamentale, comertul de stat si monopolul de stat asupra importului anumitor produse.

Achizitiile guvernamentale sunt cumparari de bunuri si servicii realizate de

catre stat (pentru dotarea institutiilor publice, a ministerelor, etc.).
Caracteristica de baza este aceea ca, in cadrul acestor cumparari statul va
acorda prioritate marfurilor nationale in defavoarea celor straine, chiar daca
acestea din urma sunt mai ieftine sau mai bune calitativ. Motivatia acestor
operatii este aceea ca, statul poate astfel sa contribuie la protejarea
produselor indigene fata de concurenta straina. Intrucat aceasta practica s-a
generalizat la nivelul anilor 80, din initiativa GATT, in cadrul Rundei Tokio a
fost elaborat Acordul cu privire la achizitiile guvernamentale care prevedea
ca, peste o anumita suma achizitiile guvernamentale trebuie sa se faca prin
licitatie la care sa poata participa atat producatori nationali, cat si cei
straini.
Comertul de stat reprezinta operatiunile de comert exterior efectuate de
intreprinderile de stat; el se constituie ca si bariera netarifara numai in
masura in care statul ofera o serie de facilitati pentru firmele de stat in
defavoarea celor private. Prin aceasta modalitate, statul transforma in mod
artificial produsele firmelor de stat in produse mult mai competitive decat
cele ale firmelor particulare.
Monopolul de stat asupra importului unor produse da posibilitatea statelor sa
limiteze importul la produsele respective si sa stabileasca un anumit pret.
Indiferent de modalitatea pe care poate sa o imbrace o bariera netarifara, in
ultimele decenii asistam, in paralel cu reducerea taxelor vamale, la o
crestere ingrijoratoare a numarului si a formelor instrumentelor netarifare.