ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN

MOLDOVA
CATEDRA ”Resurse umane, afaceri publice și comunicare”

Studiu individual
La disciplina
Filosofie

Efectuat de studenta
Ripleanscaia Victoria
Grupa MERC-191
Coord.: conf.univ. Țurcan Galina

Chisinau
2020
 Cuprins

1. Conceptul de adevăr
2. Caracterul concret al adevărului
3. Criteriile adevărului
4. Problema adevărului
5. Noi concepte de adevăr
6. Adevărul și viața sociala
7. Încheiere
8. Surse bibliografice

Page 2 of 12
Tema: Cunoașterea adevărului
Adevărul este o forță unică a universului. Adevărul este complet, neîndoielnic, corect.
Adevărul este o categorie filosofică, ştiinţifică şi culturală fundamentală, valoare teoretică şi practică
universală ce exprimă idealul cunoştinţei în toate domeniile activităţii intelectuale pe parcursul
întregii istorii a omenirii.
În mod vădit, Adevărul are nevoie de apărători. Aceste suflete nobile vor lupta cu pieptul dezvelit în fața
oricui li se opune. Ei vor depune maximul de efort, refuzînd să îngenuncheze în fața puterii dezaprobării,
știind că pînă la urmă, Adevărul va învinge. Cei mai buni apărători ai Adevărului nu vor face altceva decît să
repete că Adevărul e corect, așteptînd ca ceilalți să-și dea seama de greșelile lor și să se căiască. După cîteva
zile de repetări, destui oameni vor fi convertiți la Adevăr astfel încît acesta să fie acceptat.

Ține minte: la început, nimeni nu i-a crezut pe Albert Einstein sau Giordano Bruno. Tu ești exact ca
acești oameni - apărător al Adevărului.
Totuși, nu oricine este dispus să accepte Adevărul. Sînt unii care se vor opune veșnic Adevărului, și
trebuie să cunoști cîteva lucruri despre aceste specimene.
1. Vor încerca să aibă o dezbatere rațională cu tine. Dar, pe baza primei caracteristici a
Adevărului, aceasta este o imposibilitate logică. Prin urmare, e vorba de oameni iraționali,
deci nu ajută la nimic să interacționezi cu ei (deși, dacă le dai cîte o lovitură peste bot, te poți
simți mai bine). Poți ignora asemenea oameni fără probleme și repeta același argument în
fața opoziției iraționale. Adevărul nu are nevoie decît de un singur argument - el este
Adevărul!
2. Vor demonstra că toată lumea te dezaprobă. Foarte posibil să fie adevărat, dar asigură-te că-
ți menții indiferența! Dacă încerci să aduci Adevărul undeva, e limpede că el nu există încă
acolo. Și dacă nu există, în mod logic există o conspirație care ascunde Adevărul. Multe
conspirații sînt atît de ascunse, încît nici o investigație nu va izbuti să le dovedească. Așa că,
ține minte, oricine se opune Adevărului e fie irațional, fie parte a unei conspirații. Amîndouă
aceste grupuri pot fi neglijate. Încearcă din nou lovitura peste bot.
Caracteristicile Adevărului
Uneori este dificil să se facă deosebirea dintre simple fapte sau păreri și Adevăr. Mai jos sînt cîteva
caracteristici ale Adevărului:
Adevărul, spre deosebire de o părere, nu este deschis unei dezbateri raționale. Orice persoană
rațională acceptă Adevărul, deci, prin definiție, orice dezbatere trebuie să fie irațională.
Adevărul întîlnește mereu o opoziție puternică. De obicei, oamenii iraționali pot fi contracarați prin
argumente iraționale. În nici un caz nu trebuie aduse în discuție probleme plictisitoare, precum
faptele. Cu toate acestea, Adevărul va întîlni opoziția vehementă a aproape oricui. Opoziția larg
răspîndită din partea unui mare număr de persoane este o dovadă limpede a Adevărului. Nu te simți
descurajat cînd ești singurul purtător al Adevărului. Pînă la urmă vor apărea oameni raționali care să
accepte Adevărul și, chiar dacă pînă atunci va trebui să hărțuiești multă lume, Adevărul va fi scris.

Page 3 of 12
Afirmarea Adevărului este întotdeauna potrivită. Simplele fapte pot fi uneori irelevante, precum
structura moleculară a frunzei de lăptucă într-un articol despre politica Albaniei. Adevărul însă este
întotdeauna relevant, și trebuie inclus în orice articol.

1. Conceptul de adevăr
Lumea nu este o iluzie de care oamenii trebuie să fugă, ci locul în care se poate îndeplini
umanitatea. Omul este o fiinţă alcătuită din trup şi suflet, dar în acelaşi timp o fiinţă orientată spre
cunoaşterea de sine. Cunoscând adevărul despre noi înşine, putem cunoaşte într-un mod relativ şi
Universul. Infinitatea Universului face ca acesta să devină un mister, care îi permite fiinţei umane să
ajungă doar la o cunoaştere relativă a adevărului. Adevărul absolut este un fel de sumă a
adevărurilor relative în devenirea lor. Omul îşi construieşte adevărul în funcţie de informaţiile pe
care le are, de lucrurile în care crede şi în funcţie de oamenii din jurul lui. Adevărul este o valoare
gnoseologică ce caracterizează cunoaşterea despre realitate.
Dar cum ajunge omul la cunoaşterea adevărului şi care sunt căile prin care obţinem adevărul?
Cunoaşterea adevărului este posibilă prin simţuri şi raţiune. Adevărul ia naştere din corespondenţa
cu realitatea, din coerenţa enunţurilor şi din utilitatea ideilor. Corespondenţa, coerenţa şi utilitatea se
află în relaţie atunci când vrem să cunoaştem adevărul. Totuşi, nu vom putea spune niciodată că
avem o atotcunoaştere despre adevăr, pentru că aşa cum am precizat, nu putem cunoaşte decât
fragmente ale adevărului absolut. Faptul că omul evoluează prin cunoaşterea Universului, înseamnă,
că acesta este în continuă schimbare.
Omul are facultatea de a cunoaşte adevărul pâna la un anumit punct pentru că, orice gândire umană
prin esenţa ei se îndreaptă spre adevăr, iar la un anumit moment dat există şi posibilitatea de a
aluneca în eroare din cauza existenţei unor prejudecăţi sau din cauza lipsei unor cunoştinţe pe care ar
trebui să le deţină.
Criteriul care stă la baza afirmaţiilor despre adevărul unor idei îl reprezintă sursele acestuia,
respectiv simţurile şi raţiunea. Existenţa sensibilă se bazează pe simţuri, iar existenţa inteligibilă se
bazează pe raţiune.
Distincţia dintre existenţa sensibilă şi existenţa inteligibilă o întâlnim chiar la filosoful Platon în
Mitul Peşterii. Cunoaşterea prin simţuri este o cunoaştere limitată, deoarece ea nu ne oferă decât
opinii în forma datului senzorial. Acestea pentru a fi adevărate trebuiesc prelucrate de raţiune.
Existenţa inteligibilă ne permite să ne ridicăm la nivelul lumii suprasensibile, unde cunoaşterea este
posibilă prin intelectul pur. Cu ajutorul raţiunii sunt descoperite principiile cu care putem deduce
marea diversitate a fenomenelor, care sunt dezvăluite de simţuri. Ideile noastre provin din senzaţiile
fizice primite de trup, ca rezultat al acţiunii directe a mediului înconjurător şi imprimate în minte.
Adeptii empirismului ( Fr. Bacon, J. Locke, D. Hume) susţin, că întreaga cunoaştere provine
din datele simturilor, că acestea constituie o sursă a cunoaşterii autentice. Subiectul este înţeles ca o
tabula rasa pe care se înscriu datele venite de la simţuri. Acestea ne oferă doar o reflectare pasivă a
obiectelor.

Page 4 of 12
Teza raţionalistă ( R. Descartes, B. Spinoza, G. W. Leibniz) susţine că întreaga cunoaştere provine
din datele pe care le furnizează raţiunea. Atât pentru empirişti cât şi pentru raţionalişti, a justifica o
cunoştinţă înseamnă a produce un argument ale cărui premise sunt cunoscute nemijlocit.
Mintea noastră nu trebuie să se conformeze obiectelor pentru a dobândi cunoaşterea, ci obiectele
trebuie să se conformeze după regulile minţii pentru a fi transformate în idei.
Fiinţa umană este înzestrată cu simţuri şi cu raţiune astfel încât temeiul adevărului a priori
este rezultatul pur al minţii omului, iar datul senzorial care este percepţia realităţii înseamnă
cunoaşterea dobândită prin experienţă în mod a posteriori. În acest sens, datul senzorial trebuie
prelucrat intelectual. Transcedentalul are legătură cu cunoaşterea şi denumeşte acea cunoaştere care
se referă nu la obiecte, ci la condiţiile a priori ale cunoaşterii obiectelor. Simţurile au un rol
important doar în modul, în care percepem realitatea, iar raţiunea contribuie la formarea enunţurilor
despre realitate, asigurând concordanţa acesteia cu enunţul.
Oamenii obişnuiţi acceptă noţiunea de realitate. Oricine este de acord, că există o sumă de fapte în
mod independent de gândurile noastre. Sensul obişnuit al adevărului se exprimă în faptul că există
lucruri şi stări care sunt reale. Tocmai aceste lucruri reale constituie fundamentul adevărului.
Pentru a fi adevărate, credinţele noastre trebuie să ne prezinte lucrurile reale aşa cum sunt ele.
Adevărul corespondenţă este o reprezentare a realităţii şi nu ne precizează cum să deducem dacă
aceste credinţe sunt adevărate sau false. Problema adevarului apare din momentul reprezentării, iar
imperfecţiunea corespondenţei dintre imaginea obiectului prin reprezentare şi obiect se poate
produce din cauza structurilor psihice ale subiectului cunoscător, fie din cauza condiţiilor în care a
avut loc reflectarea. Atunci când privim evenimentele exterioare, adică realitatea, le trecem prin
filtrul minţii noastre şi le analizăm din punctul de vedere al corectitudinii.
Omul are aşadar facultatea de a cunoaşte adevărul, numai că această facultate este mărginită şi din
cauza aceasta apare eroarea. Eroarea atârnă de facultatea de cunoaştere care e în noi, dar şi de
facultatea de alegere care este liberul arbitru. Sursa erorii se poate afla în raportul dintre voinţă şi
intelect. Atunci când voinţa se întinde mai mult decât intelectul şi are putere mai mare de decidere
apare greşeala. Fiindcă voinţa reprezintă facultatea de alegere, poate alege şi falsul. Din aceste
motive raţiunea poate să cunoască adevărul până la un moment dat.
Pentru a ajunge la adevăr este necesar să ne cunoaştem pe noi înşine, să cercetăm facultăţile noastre
de cunoaştere, să ştim ceea ce putem să cunoaştem şi ceea ce nu putem să cunoaştem şi să mai ştim
ce trebuie să facem şi ce nu trebuie să facem.
Noi nu putem să cunoaştem totul, posibilităţile noastre de cunoaştere sunt limitate, şi nu trebuie să
ne întindem cu cunoaşterea dincolo de ceea ce nu putem cunoaşte. Omul este capabil numai de o
cunoaştere parţială a Universului. Adevărul relativ, aşa cum este el, capătă o valoare reală în
momentul în care suntem responsabili de faptele noastre, de acţiunile noastre, de gândurile noastre,
de tot ceea ce înseamnă viaţa noastră.
Aflarea adevărului depinde de fiecare dintre noi, de modul în care abordăm realitatea, deoarece
fiecare fiinţă umană are propriul ei adevăr. Adevărul este una din valorile supreme ale omului,
alături de frumos şi de bine evidenţiind semnificaţia umană a cunoaşterii despre realitate.

Page 5 of 12
Din punct de vedere gnoseologic, nici o propoziţie nu poate fi considerată, ca fiind adevarată dacă
este luată doar în mod izolat. Ceea ce gândim despre realitate se transpune într-un număr de ipoteze
care formează o concepţie coerentă despre lume şi este o parte importantă a justificării şi înţelegerii
opiniilor. Numai relaţia cu celelalte propoziţii sau idei poate să determine, sau nu, valoarea ei de
adevăr. Adevărul unui enunţ nu implică raportarea la fapte, ci el rezultă din raportarea la alte
enunţuri.
Materialismul dialectic defineşte conceptul de adevăr în conformitate cu tradiţia materialistă
anterioară din teoriile gnoseologice, în speţă eu concepţia aristotelică. Adevărul este corespondenţa
sau concordanţa dintre conţinutul informaţional al propoziţiilor noastre şi starea de fapt a lucrurilor.
Prin această definiţie, adevărul este sustras viziunii subiectiviste, ca şi viziunii ontologist-reiste. Într-
adevăr, în conformitate cu filozofia marxistă, adevărul nu este o proprietate a stărilor psihice ale
agentului cunoscător, simpla convingere sau certitudine lăuntrică a acestuia, ci o raportare şi
dependenţă a conţinutului informaţional vehiculat de o propoziţie şi, prin urmare, a stărilor agentului
cunoscător, la şi de evenimentele şi stările domeniului fizic-ontic, de fenomenele social-istorice.
Încă Aristotel definea adevărul ca o concordanţă dintre planul ideilor şi planul realităţilor fizice. „A
enunţa că ceea ce este nu este sau că ceea ce nu este este constituie o propoziţie falsă ; dimpotrivă o
enunţare adevărată este aceea prin care spui că este ceea ce este şi că nu este ceea ce nu este“7. În
aceeaşi lucrare, Aristotel spune că adevărată este afirmaţia despre ceea ce în realitate este unit şi
negaţia despre ceea ce în realitate este despărţit8. Falsul este definit de Aristotel în opoziţie cu
propoziţiile adevărate, fie ele afirmative sau negative.

2. Caracterul concret al adevarului

Adevarul concret este acel adevar care tine seama de interpretarea abstractiilor , de conditiilor de
timp si loc. Concretetea adevarului rezida deci , în faptul ca nu putem face niciodata abstractie de
determinatiile spatio-temporale în care exista si se manifesta obiectele si fenomenele .

Caracterul concret trebuie vazut în functie de factorii care participa la procesul cunoasterii . Fiecare
dintre acesti termeni (obiect,subiect) se schimba .

Faptul ca fenomenele si obiectele pe care le cunoastem sunt într-o continua transformare face ca
cunostintele noastre sa se schimbe , sa se modifice .

În diferite perioade istorice exista particularitati psihologice si intelectuale ale subiectului

cunoscator. Oamenii apartin unei anumite etape istorice si au la îndemâna anumite mijloace si
posibilitati de investigare .

Page 6 of 12
3. Criteriile adevarului
Prin criteriu al adevarului întelegem un ansamblu de reguli sau semne prin care întelegem daca un
enunt este adevarat sau fals . Deci criteriul adevarului se refera la acele indicii , reguli care ne permit
sa determinam riguros între adevar si fals .

Exista :

 Criterii materiale ( criteriul corespondentei , utilitatii )

 Criterii formale ( coerenta logica , demonstratia )

Criteriul corespondentei reprezinta experienta practica care permite deosebirea propozitiilor

adevarate de cele false . Corespondeta este un criteriu hotarâtor al adevarului .

Criteriul coerentei este cel mai important criteriu folosit în stiinte ca matematica , logica . Criteriul
coerentei consta în faptul ca o opinie este adevarata atunci când ea concorda cu celelalte opinii .

Criteriul untilitatii reprezinta cunostintele detinute de subiect si sunt adevarate în momentul în care
se pot verifica .

4. Problema adevărului
Problema adevărului a fost şi continuă să rămână obiectul discuţiilor ce au generat polarizarea multor
concepţii filosofice – din antichitate şi până în zilele noastre. Aceasta se poate explica prin faptul că
lucrurile sensibile ca obiecte epistemice sunt inepuizabile, nelimitate în privinţa calităţilor, însuşirilor,
relaţiilor dintre părţile lor etc., iar subiecţii epistemici sunt limitaţi în capacităţi şi mijloace de
cunoaştere; obiectele epistemice ale naturii sunt materiale (conţin substanţă, energie, au dimensiuni
etc.), iar cunoştinţele despre ele sunt imagini ideale (nu au masă, energie, volum ş.a.). Prin urmare,
conţinutul imaginilor ideale şi cel al obiectelor materiale nicidecum nu pot fi identice.

Există şi multe alte „obstacole” în calea sinuoasă ce duce spre adevăr. Spre exemplu, este cunoscut
faptul biblic despre întrebarea, adresată lui Iisus Christos, de către Pontius Pilat – guvernatorul
Palestinei: „Ce este adevărul?” Această întrebare ce îi frământa conştiinţa procuratorului, de fapt, era
o reflecţie asupra încercărilor nesigure ale minţii omeneşti de a cunoaşte adevărul.

Adevărul este problema centrală a gnoseologiei (teoriei filosofice a cunoaşterii) şi a epistemologiei

(teoriei cunoaşterii științifice). Primele abordări ale acestei probleme, în spaţiul european, le găsim la
filosofii din Grecia Antică. De pildă, Parmenide din Elea, în discursul poetico-filosofic „Despre
natură” spunea că există două căi spre cunoştinţă – calea adevărului (alteia) şi calea opiniei (doxa).
Prima cale ne duce spre fiinţă ca temei a toate câte există, adică spre esenţa lucrurilor sensibile.
Aceasta este calea adevărului, certitudinii, convingerii. A cunoaşte adevărul înseamnă a afla fiinţa ca
fiinţă a lucrurilor, adică esenţa lor. Probabil, aceasta a avut în vedere Parmenide, spunând că „acelaşi
lucru este a fi şi a gândi” (Vezi: Colţescu 2002: 84).

Page 7 of 12
Calea adevărului ne orientează înspre cunoştinţe certe, durabile, sigure. Urmând calea adevărului,
constată Parmenide, gândirea ne spune că fiinţă este nenăscută şi nepieritoare. A doua cale în
cunoaştere, spune el, este calea „opiniei, a aparenţelor care stăpânesc cugetul obişnuit al oamenilor,
calea care, urmând-o, ajungem numai la incertitudine şi nesiguranţă” (Idem: 84). Începând cu opera
lui Parmenide, relaţia dintre gândire şi lumea lucrurilor sensibile, coraportul (opoziţia, alternativa)
dintre adevăr şi opinie, sub diferite forme sau aspecte, devin o problemă fundamentală în cercetările
filosofice şi ştiinţifice.

În lucrările contemporane de filosofie este menţionat faptul că problema adevărului poate fi

înţeleasă la diferite niveluri şi fiecare dintre aceste niveluri generează moduri specifice de concepere
a adevărului. Spre exemplu, se propun următoarele niveluri filosofice de concepere a adevărului:
ontologic, logico-semantic, valorico-existenţial şi gnoseologic (Vezi: Философия 2007: 469-471).
În istoria filosofiei, problema adevărului ontologic sau ontic a fost actuală, iar în literatura
contemporană acesteia i se acordă mai puţină atenţie. Prin adevăr ontic se subînţelege acea însuşire a
realităţii ce ni se prezintă într-o formă autentică, ideală, perfectă etc. – contrară unei realităţi
neautentice, imperfecte, iluzorii ş.a. Lumea ideilor lui Platon, adevărurile din scripturile religioase
ş.a. sunt variante de astfel de adevăruri. Filosoful german G.W.F. Hegel nu insista că adevărul ar fi
doar o categorie gnoseologică. El considera că atributele „adevărat” şi „neadevărat” pot aparţine şi
lucrurilor sensibile, acţiunilor omeneşti etc. Spre exemplu, spunea el, o acţiune proastă este
neadevărată, deoarece noţiunea voinţei rezonabile în această acţiune nu are conţinut obiectiv;
dimpotrivă, o acţiune adevărată ar trebui să aibă altă predestinaţie (A se vedea: Гегель 1971: 416).
Interpretări ontologice ale adevărului întâlnim şi în doctrinele realiste, în gândirea la nivelul bunului
simţ etc. În acest caz, adevărul corelează cu idealuri, etaloane, legi, modele ş.a. Astfel, există
adevăraţi cetăţeni, savanţi, poeţi, artişti, medici, profesori, părinţi, copii etc. Prin urmare, conceptul
de adevăr ontic (adevăr-autenticitate) nu este doar un tip de adevăr, ce prezintă doar valoare istorică,
ci este şi unul actual pentru zilele noastre. În literatura de filosofie (ştiinţifică şi didactică), s-au
conturat trei (bine cunoscute) teorii (ce au devenit clasice) ale adevărului – a adevărului-
corespondenţă, a adevăruluicoerenţă (coerentistă) şi a adevărului pragmatic (pragmatistă). Trăsătura
lor comună constă în faptul că ele definesc adevărul prin relaţia dintre conţinutul unei judecăţi şi
conţinutul altui obiect: 1) lucru, fenomen, date factologice ş.a.; 2) altă judecată; 3) interesele
practice ale oamenilor etc. Altfel spus, pentru filosofii clasici, adevărul reprezintă o entitate ce poate
fi descrisă adecvat, plecând de la ideea că o judecată este adevărată pentru că se află într-o relaţie
specială fie cu lumea lucrurilor sensibile, fie cu judecăţi acceptate deja ca fiind adevărate, fie cu
necesităţile şi interesele oamenilor.

5. Concepte noi de adevăr

Cercetând actele de comunicare, validitatea raţionamentelor normative, justeţea acţiunilor şi
hotărârilor judecătoreşti ş.a., unii filosofi contemporani au formulat şi au pus în circulaţie specii noi
de adevăruri: adevăr-consensual (convenţional), adevăr-veracitate, adevărjusteţe ş. a. Unul dintre
autorii concepţiilor respective este filosoful german J. Habermas. În lucrările sale „Preliminarii la o
teorie a competenţei comunicative” şi „Teorii ale adevărului”, publicate în antologia „Cunoaştere şi
adevăr”, J. Habermas analizează patru clase de pretenţii originare de validitate: inteligibilitatea,
adevărul, justețea şi veracitatea; această conexiune prezintă specificul raţionalităţii ce se manifestă
Page 8 of 12
în acţiunile, normele, actele de comunicare etc. Analizând conceptul de adevăr, J. Habermas ajunge
la concluzia că adevărul se referă nu numai la enunțuri, ci şi la intenţii, trăiri de certitudine ş.a.
Susţinerile, spune el, pot fi examinate în discursul teoretic, normele – în cel practic. De aceea,
consideră J. Habermas, „o teorie consensuală a adevărului trebuie, în consecinţă, să se refere nu
numai la adevărul enunţurilor, ci, de asemenea, la justeţea ordinelor şi a aprecierilor” (Habermas
1983: 418). Un „joc de vorbire” în care se schimbă acte de vorbire coordonate este însoţit de un
consens tacit. „Acest consens constă în reciproca recunoaştere a cel puţin patru pretenţii de validitate
pe care vorbitorii competenţi le ridică reciproc cu fiecare dintre actele lor de vorbire: se pretinde
inteligibilitatea exprimării, adevărul părţii sale de conţinut propoziţional, justeţea părţii sale
performative şi veracitatea subiectului vorbitor”
J. Habermas consideră că adevărul consensual trebuie să fie de altă natură decât cel ontologic.
Conform teoriilor ontologice, scrie el, enunţurile sunt adevărate atunci şi numai atunci când sunt
conforme realităţii, redau realitatea sau chiar o oglindesc, sunt izomorfe realităţii. Dar termenului
„realitate”, consideră J. Habermas, nu-i putem ataşa un alt sens decât cel pe care îl implicăm în
enunţurile adevărate asupra stărilor de fapt existente. Nu putem introduce conceptul de realitate
independent de termenul „enunţ adevărat” (a se vedea: Idem: 209). De aceea, continuă el, un
răspuns neontologic la problema înţelegerii între comunicanţi „îl îngăduie teoria consensuală a
adevărului. Potrivit acestei teorii, îmi este permis să atribui un predicat unui obiect atunci şi numai
atunci când fiecare altul care ar putea intra într-o conversaţie cu mine ar atribui, de asemenea,
acelaşi predicat aceluiaşi subiect. Pentru a deosebi enunţurile adevărate de cele false eu mă raportez
la judecata altuia şi anume la judecata tuturor celorlalţi cu care eu aş putea purta o convorbire…
Condiţia adevărului enunţurilor este acordul potenţial al tuturor celorlalţi. Fiecare dintre ceilalţi ar
trebui să se poată convinge că eu atribui obiectului predicatul p în mod îndreptăţit şi ar trebui apoi să
mă poată aproba.” (Idem). Aşadar, îmi „este permis să susţin p despre x, dacă oricare alt om care
judecă competent ar fi în această privinţă de acord cu mine” (Ibidem). O verificare adecvată, în
legătură cu problema în cauză, trebuie realizată, de asemenea, în discurs, al cărui rezultat depinde, la
rândul său, de un consens al participanţilor. Observaţia, consideră filosoful german, este una dintre
metodele alese „în mod neconvenţional pentru verificarea observaţiilor empirice şi pentru
constituirea unui consens asupra enunţurilor corespunzătoare”; interogaţia este o altă „metodă
neconvenţional aleasă pentru examinarea susţinerilor empirice şi pentru instituirea unui consens
asupra valorii de adevăr a enunţurilor corespunzătoare” (Idem: 212, 213). În concluzie, un consens
între partenerii de convorbire, care judecă adevărul enunţurilor, constituie astfel un criteriu suficient
al adevărului, dacă partenerii de convorbire sunt judecători competenţi, iar competenţi sunt doar acei
„raţionali”. J. Habermas îi numeşte „raţionali” pe toţi aceia „care aleg căi necondiţionale de
verificare a susţinerilor empirice, adică pe cei care sunt capabili de observaţie şi interogaţie” (Idem:
213). Dar „raţional”, continuă el, nu este o proprietate empirică (asemenea lui „roşu”, „gros”, sau
„puternic”).
Pentru a caracteriza raţionalitatea ce se manifestă în actele de comunicare, J. Habermas propune o
valoare subiectivă a exprimărilor vorbitorului, pe care o vom numi adevărveracitate. Filosoful
german spune: „Consider că are pe deplin sens să mărturisim raţionalitatea unui vorbitor prin
veracitatea exprimărilor sale. Au atributul veracităţii exprimările unui vorbitor atunci când el nu îl
înşală pe altul şi nici pe sine. Veracitatea exprimărilor rezidă într-o altă dimensiune decât adevărul
enunţurilor. Actele de vorbire pe care noi leam introdus ca reprezentative se raportează la veracitatea
exprimărilor. Cu ajutorul lor obţinem distincţia fundamentală dintre esenţă şi fenomen şi prevenim
Page 9 of 12
cu aceasta iluzia specifică pe care vorbitorul o întreţine cu privire la sine şi cu privire la alţii, atunci
când reifică sau volatizează în intangibil identitatea proprie sau a celui din faţa sa” (Idem: 215).
Analizând condiţiile ce ar permite a califica o exprimare drept veridică, J. Habermas spune: „Un
vorbitor se exprimă cu veracitate atunci când el gândeşte efectiv intenţiile pe care le face cunoscute
când înfăptuieşte actul său de vorbire, şi nu înșeală pe altul sau pe sine – atunci când, de exemplu,
ţine de promisiunea pe care el o dă sau vrea să apere o susţinere pe care el o face, sau dă o
avertizare, pe care o exprimă cu bune temeiuri şi în intenţia de a evita urmările dăunătoare”
(Ibidem). J. Habermas propune a socoti că „o exprimare are atributul veracităţii atunci când
vorbitorul urmează efectiv regulile care sunt constitutive pentru înfăptuirea unui act de vorbire, mai
ales pentru datoria de a satisface, în cazul dat, condiţiile de seriozitate implicite. Pentru a decide
veracitatea exprimărilor recurgem aşadar la justeţea acţiunilor” .
Aşadar, ideea adevăratului consens „pretinde participanţilor la un discurs capacitatea de a distinge
cu siguranţă între fiinţă şi aparenţă, esenţă şi fenomen, a fi şi a trebui, pentru a judeca competent
adevărul enunţurilor, veracitatea exprimărilor şi justeţea acţiunilor” (Idem: 218). O analiză atentă a
conţinutului adevărului-consensual ne-ar permite a-l califica drept o specie de adevăr-coerenţă, cu
conţinut neformal, iar adevărul-veracitate ar putea fi considerat drept o specie a adevărului-
corespondenţă, ce se referă nu la obiecte materiale sau ontice, ci la entităţi ideatice (factori de
conştiinţă, convingeri, opinii etc.). În privinţa adevăruluijusteţe ar trebui efectuate cercetări mai
profunde. Juste pot fi nu numai fapte, ci şi hotărâri, judecăţi evaluative (de valoare) ş.a. Spre
exemplu, o hotărâre judecătorească nu poate fi considerată adevărată (în sens de adevăr-
corespondenţă), ci doar justă, deoarece corespunde nu doar stării de fapt, legăturii cauzale, ci şi
cerinţei legale (prevăzute de normele dreptului pozitiv); concluziile ce sunt formulate în sentinţă
trebuie să corespundă principiilor şi regulilor gândirii corecte, adică trebuie să fie în acord cu
adevărul-validitate, iar convingerea intimă a judecătorului (fără de care nu poate fi luată o hotărâre
judecătorească) este o componentă cu caracter subiectiv (un fel de adevăr-veracitate) a adevărului-
justeţe. În concluzie, considerăm că toate tipurile de adevăr (analizate în această lucrare), ce au fost
gândite pentru a substitui adevărul-corespondenţă, devin specii, aspecte complementare etc. ale
acestuia.

6. Adevărul și viața socială

Cu toate că adevărul este un concept logico-semantic ce priveşte raportul dintre idee şi lumea
externă, că el exprimă capacitatea noastră de a surprinde, fixa şi comunica prin intermediul semnelor
structura şi proprietăţile lumii obiective, mai presus de subiectivitatea agentului cunoscător,
oamenii, clasele şi grupurile sociale au atitudini diferite faţă de adevăruri, faţă de una şi aceeaşi
mulţime de propoziţii adevărate ; interesele şi pasiunile îi conduc adesea la selectarea şi reţinerea
numai a anumitor enunţuri, la ignorarea şi contestarea altora.
Raportul dintre aserţiunile noastre şi lumea externă ţine nemijlocit de cunoaşterea ştiinţifică şi de
gnoseologie, iar atitudinea claselor şi grupurilor sociale faţă de anumite adevăruri, deja descoperite,
ţine mai degrabă de sociologia cunoaşterii, de psihologia socială sau de ideologie. Istoria ştiinţelor
evidenţiază cu pregnanţă faptul că descoperirea şi difuzarea multor adevăruri au întîmpinat
rezistenţa îndîrjită a unor clase sau grupuri sociale, a unor instituţii politice sau religioase. În
societăţile bazate pe exploatare au stîrnit protestul şi furia claselor sociale dominante acele
Page 10 of 12
descoperiri, ipoteze sau teorii care puneau sub semnul întrebării dogmele ideologiei dominante a
vremii. E de-ajuns să amintim aici persecuţiile la care a fost supus Galileo Galilei, arderea pe rug a
lui Giordano Bruno, suprimarea lui Miguel Servet de către apărătorii doctrinei lui Calvin, rezistenţa
şi ostilitatea cu care a fost întîmpinată teoria evoluţiei elaborată de Darwin.
Împotrivirea şi aversiunea forţelor sociale retrograde s-au manifestat cu şi mai multă tărie, atunci
cînd cercetarea ştiinţifică a scos la iveală, prin contribuţia genială a lui Marx şi Engels, mecanismul
exploatării capitaliste şi perspectivele luptei revoluţionare a clasei muncitoare. Este bine cunoscut
faptul că pentru activitatea sa ştiinţifică şi revoluţionară Marx a fost expulzat din mai multe state
europene, iar Lenin a fost de mai multe ori arestat, deportat în Siberia şi expulzat din mai multe ţări.
De aceea, pe bună dreptate, după cum aprecia Lenin, dacă axiomele şi postulatele geometriei ar veni
în contradicţie cu interesele oamenilor, aceştia n-ar ezita nici un moment să le conteste. Dar, deşi
axiomele şi postulatele geometriei sau ale aritmeticii nu au venit direct în contradicţie cu interesele
politice sau economice ale oamenilor, aceasta n-a împiedicat ca ele să fie puse în repetate rînduri în
discuţie, să asistăm, de exemplu, la ample dezbateri filozofice în teoria fundamentelor matematicii,
dezbateri care au avut adesea nuanţe şi implicaţii ideologice. Aceasta nu înseamnă nicidecum că
adevărul din ştiinţe se modelează după interesele fiecărei clase sociale, partid sau individ, ci doar că
una şi aceeaşi propoziţie falsă sau adevărată, poate fi apreciată în mod diferit de reprezentanţii
diferitelor clase sau grupuri sociale, prin prisma intereselor şi atitudinilor lor
caracteristice. Admiterea, ignorarea sau respingerea unor adevăruri de către un individ sau grup de
indivizi este influenţată de condiţii şi factori sociali. Adesea este mai dificil să răspîndeşti şi să
impui socialmente un adevăr decît să-l descoperi. De aceea, progresul cunoaşterii reclamă şi o
angajare axiologică a omului de ştiinţă, lupta sa consecventă pentru apărarea şi răspîndirea
adevărurilor descoperite.
Dificultăţi cu totul aparte întîmpină omul de ştiinţă în promovarea acelor adevăruri care intră în
contradicţie cu dogmele generale admise de o anumită comunitate umană. Mai întîi, aceste dogme
interzic o anumită categorie de cercetări sau o clasă de ipoteze ; în al doilea rînd, ele aruncă oprobiul
unei clase sau grup social, oprobiul obştesc asupra celui care ar fi tentat să le încalce. În aceste
condiţii, rostirea adevărului cere cercetătorului nu numai o minte pătrunzătoare, ci şi mult curaj
civic, spirit de răspundere şi uneori chiar eroism. Din această perspectivă, adevărul nu este numai o
valoare gnoseologică, ci şi o valoare etică, morală. A sluji adevărul, a lupta pentru el înseamnă în
acelaşi timp a face o opţiune axiologică, civică şi morală. Dezvăluirea adevărului, propagarea lui cu
talent şi dăruire, indiciu al unei înalte ţinute morale, este calea sigură prin care cercetătorul ştiinţific
îşi aduce contribuţia sa la promovarea progresului social.
Este, aşadar, necesar să distingem între adevărul de fapt al unui enunţ, descoperirea lui de către un
individ şi admiterea sau acceptarea sa general socială.
Adevărurile ştiinţelor, odată descoperite, asemeni uneltelor create de mintea şi mîna omului, pot
căpăta cele mai diverse întrebuinţări. Ele pot fi încorporate în sistemele teoretice deductive ale
ştiinţelor, utilizate ca puncte de plecare în elaborarea unor unelte sau dispozitive tehnice, sau incluse
în diferite sisteme teoretico-ideologice.
Particularitatea unui sistem ideologic constă în reflectarea existenţei sociale prin prisma intereselor
unei clase sau grup social. Pentru a-şi Spori forţa de atracţie faţă de mase, pentru a fi antrenante şi
convingătoare, sistemele ideologice includ în ţesătura lor anumite teze şi enunţuri ştiinţifice, fac apel
Page 11 of 12
la cuceririle ştiinţelor. Încorporarea unor propoziţii disparate din domeniul ştiinţelor nu conferă însă
ideologiilor un caracter ştiinţific. Pentru ca un sistem ideologic să ofere o explicaţie corectă
fenomenelor vieţii sociale, să definească situaţia şi rolul fiecărei clase şi grup social şi să permită
dirijarea în cunoştinţă de cauză a cursului evenimentelor, el trebuie să se întemeieze exclusiv pe teze
şi enunţuri adevărate, atestate de practica social-istorică.
Un astfel de sistem ideologic este teoria marxist-leninistă. În cadrul acesteia există o deplină
compatibilitate între ştiinţă şi ideologie, între valoarea logică şi valoarea etică de adevăr, marxismul
întrunind simultan atributele teoriei ştiinţifice (descrie, explică, prevede) şi atributele unei ideologii
(stabileşte un ţel sau un ideal, precizează un program de acţiune şi norme de comportare, atrage şi
mobilizează masele).

7. Incheiere
Adevărul a fost şi continuă să rămână o valoare epistemică fundamentală pentru toate domeniile de
activitate – economică, politică, socială ş.a. Adevărul se materializează în valori (pozitive) concrete,
adică produce efecte pozitive numai atunci când la „vectorul” acestuia se adaugă „vectorul” pozitiv
al eforturilor ghidate de anumite interese (individuale sau colective). În caz contrar, se întâmplă ceea
ce ne spune următorul proverb: prietenii adevărului nu au prieteni.

8. Surse bibliografice
1. Colţescu, Viorel, Istoria filosofiei: epoca veche, medie şi modernă, Timişoara, Editura
Universităţii de Vest, 2002.
2. Habermas, Jürgen, Cunoaştere şi comunicare, Bucureşti, Editura Politică, 1983.
3. Aristotel, Metafizica, Bucureşti, Ed. Academiei, 1965, p. 155.
4. G. W. Leibniz, Meditaţii cu privire la cunoaştere, adevăr şi idei, în Opere filozofice, I, Bucureşti,
Ed. ştiinţifică, f. a., p. 30.
https://www.marxists.org/romana/tematica/filozofie/mdi/c07.htm
https://ro.wikipedia.org/wiki/Wikipedia:Adevărul

Page 12 of 12