1.

Legea penală – baza juridică a calificării infracțiunilor

Legea penală. Noțiune. Trăsături. Importanța acesteia la calificarea infracțiunilor
Potrivit alin.(2) art.1 CP RM, Codul penal este actul legislativ care cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile și dispozițiile
generale și speciale ale dreptului penal, determină faptele ce constituie infracţiuni şi prevede pedepsele ce se aplică
infractorilor. Iar conform alin.(1) al aceluiaşi articol, Codul penal este unica lege penală a RM.
Numai legea penală incriminează faptele care ating gradul prejudiciabil al unei infracţiuni şi tot doar legea penală stabileşte
pedepsele pentru comiterea acestora. Din aceste considerente, calificarea infracțiunii nu poate avea o altă bază juridică decît
legea penală.
Legea penală are următoarele trăsături:
 este un act intern unic, adoptat de Parlamentul RM după o procedură strict reglementată de Constituţie;
 are caracter normativ. Legea penală conţine norme juridice, adică reguli de comportament cu caracter general-obligatoriu
ce se răsfrîng asupra unui număr nedeterminat de cazuri de acelaşi gen şi asupra unui cerc nedeterminat de persoane;
 stabileşte principiile şi dispoziţiile generale ale dreptului penal;
 identifică faptele ce constituie infracţiuni, specificînd elementele şi semnele lor concrete;
 prevede categoriile şi cuantumul pedepselor ce se aplică infractorilor pentru săvîrşirea faptelor penale;
 reglementează temeiul şi condiţiile liberării de răspundere şi pedeapsă penală;
Rolul legii penale în procesul de calificare a infracţiunilor rezidă în următoarele:
Constituie baza juridică a calificării infracţiunilor. Legea penală este baza juridică a calificării infracţiunilor, deoarece aceasta
prevede care este temeiul juridic de tragere a unei persoane la răspundere penală şi tot legea penală stabileşte temeiul real (de
fapt) de tragere la răspundere penală.
Cuprinde lista totală şi exhaustivă a faptelor infracţionale. Codul penal conţine lista infracţiunilor de la care nu se poate face
abatere. Respectiva listă este totală, deoarece cuprinde întregul şir de fapte considerate de legiuitor drept infracţionale. Niciun
alt act normativ nu determină faptele infracţionale şi nici nu stabileşte pedepsele pentru comiterea acestora.
Lista faptelor infracţionale poate fi modificată doar de legiuitor. Practica judiciară, oamenii de ştiinţă şi cetăţenii de rînd nu au
dreptul de a introduce modificări în lista infracţiunilor sau în normele juridice prevăzute în Codul penal.
Semnele faptei infracţionale care necesită calificare sînt determinate de legea penală. Potrivit alin.(1) art.14 CP RM, infracţiunea
este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penală, săvîrşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă
penală. De aici se desprind următoarele trăsături ale infracţiunii:
a) este o faptă prejudiciabilă;
b) este săvîrşită cu vinovăţie;
c) este o faptă ilegală;
d) este pasibilă de pedeapsă penală;
Legea penală cuprinde normele de drept penal care trebuie aplicate la calificarea infracţiunii .

Norma de drept penal – elementul de bază al legii penale. Structura normelor juridico-penale
Normele juridice penale reprezintă o specie de norme juridice care se caracterizează prin conţinutul şi structura lor specifică,
prescriind reguli de drept penal, precum şi sancţiunile aplicabile în cazul încălcării acestora.
!!! Normele de drept penal au o structură internă (logico-juridică) şi una externă (tehnico-legislativă).
Sub aspect logico-juridic, fiecare normă de drept are o structură proprie care integrează 3 elemente:
1) Ipoteza – partea normei care stabileşte condiţiile, împrejurările sau faptele la care se referă prescripţia acesteia, precum
şi categoria sau categoriile subiecţilor de drept cărora li se adresează.
2) Dispoziţia – partea normei care indică conduita subiecţilor vizaţi de norma juridică, în condiţiile şi împrejurările stabilite
de ipoteză.
Sancţiunea – partea normei care stabileşte consecinţa ce poate surveni în caz de nerespectare a obligaţiilor şi interdicţiilor
stabilite prin dispoziţia normei.
Se deosebesc următoarele tipuri de dispoziţie:
Dispoziţia simplă – comportamentul persoanei interzis de legea penală este redat printr-un cuvînt sau expresie, dar fără a fi
desfăşurat conţinutul acestuia.
Dispoziţia descriptivă – legiuitorul nu se rezumă doar la evidenţierea conduitei făptuitorului, dar recurge şi la descrierea
acesteia (de ex., dispoziţia normei de la alin.(1) art.287 CP RM – huliganismul neagravat).
Dispoziţia de trimitere. Sînt considerate de trimitere acele norme incomplete în ce priveşte dispoziţia, care se completează
împrumutînd acest element de la alte norme la care fac trimitere, în aşa fel încît acest element este încorporat în norma de
trimitere.
Dispoziţia de blanchetă – dispoziţia care, fără a descrie semnele concrete ale infracţiunii, face trimitere la alte acte normative
(cu caracter extrapenal) pentru aflarea conţinutului acestora.
Dispoziţia combinată – cuprinde trăsăturile mai multor tipuri de dispoziții. De ex., norma de la alin.(1) art.220 CP RM
(proxenetismul) îmbină trăsăturile normei descriptive şi de trimitere. Norma de la alin.(2) art.248 CP RM îmbină trăsăturile
normei descriptive, de trimitere şi de blanchetă.
Structura externă. Structura tehnico-legislativă (externă) presupune forma de exprimare a conţinutului normei în cadrul actului
normativ.
Norma juridico-penală nu este elaborată şi nu apare distinct, ci ca parte a legii penale. La rîndul său, legea penală este
structurată în două Părţi (Partea Generală şi Partea Specială), capitole, articole, alienate şi litere. !!! Elementul de bază al legii
penale este articolul. De regulă, acesta conține o singură dispoziție. În alte cazuri, articolul este format din mai multe dispoziţii
(atunci cînd articolul este format din mai multe alineate). !!! Nu orice articol coincide cu o regulă de conduită. Sînt situații în
care un articol cuprinde mai multe reguli de conduită. Pot exista şi situaţii cînd elementele normei juridico-penale sînt situate în
cadrul mai multor articole.
Structura tehnico-legislativă a normei nu se suprapune de fiece dată cu structura logico-juridică.

Interpretarea legii penale. Tipurile interpretării. Rolul interpretării legii penale în procesul de calificare a infracţiunilor
Una dintre condiţiile obligatorii ale bunei aplicări a legii, inclusiv a legii penale, constă în explicarea corectă a conţinutului
acesteia. Cu atît mai mult importanţă la realizarea dreptului are aflarea conţinutului unor norme de drept penal.
Prin interpretarea legii penale se înţelege operaţia prin care se urmăreşte determinarea înţelesului unei norme de drept penal,
înţeles pe care l-a avut în vedere legiuitorul la adoptarea legii penale.
Scopul interpretării legii penale este descoperirea voinţei legiuitorului exprimată în normele penale ce o formează, constatarea
înţelesului dispoziţiilor de drept penal pentru a se putea stabili dacă şi în ce limite norma penală îşi găseşte aplicare în cazul
concret.
Tipurile interpretării
1) După subiectul care efectuează interpretarea:
Interpretarea oficială – este realizată de organele de stat competente fie să elaboreze normele de drept, fie să facă aplicarea
lor la speţă, la cazuri particulare ce le au de rezolvat.
Interpretarea oficială poate fi de 3 tipuri:
interpretarea legală (autentică) – este efectuată de organul care a elaborat norma de drept penal supusă interpretării.
Interpretarea legală este realizată de Parlamentul RM; or, anume Parlamentul RM este organul care adoptă legile penale, tot el
fiind în măsură şi să le interpreteze.
interpretarea cazuală (judiciară, concretă) – este realizată de către organele judiciare sau cele menite să contribuie la
înfăptuirea justiţiei (judecători, procurori) cu prilejul aplicării legii penale, inclusiv atunci cînd se cere calificarea unei fapte
prejudiciabile concrete potrivit unei norme concrete din Partea Specială a Codului penal.
Un loc aparte revine:
interpretării efectuate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe marginea cauzelor examinate;
interpretării efectuate de Colegiul penal al CSJ în legătură cu examinarea recursului în interesul legii.

Interpretarea neoficială (doctrinară) – este făcută de oamenii de ştiinţă, profesori universitari, avocaţi, jurişti, studenţi,
masteranzi şi chiar de orice om de rînd. Interpretarea efectuată de teoreticieni se concretizează în elaborarea diverselor
monografii, manuale, articole ştiinţifice.
Interpretarea efectuată de Plenul CSJ odată cu adoptarea hotărîrilor explicative în chestiunile privind aplicarea prevederilor
legale în practica judiciară. Cît priveşte acest tip de interpretare, hotărîrile Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea
prevederilor legale în practica judiciară nu sînt emise în legătură cu o cauză penală concretă, de aceea nu pot fi atribuite la
categoria interpretărilor judiciare. O asemenea interpretare nu poate fi considerată oficială, deoarece, în acord cu alin.(7) art.7
CPP RM, hotărîrile explicative ale Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea prevederilor legale în practica judiciară au caracter
de recomandare pentru organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti.

2) După metoda de interpretare:

interpretarea gramaticală (literară) – presupune analiza conținutului şi sensului legii penale cu ajutorul textului în care este
exprimată acea normă penală.
interpretarea logică (raţională) – constă în utilizarea regulilor logicii pentru aflarea voinţei legiuitorului la adoptarea textului
legii penale.
interpretarea sistematică (sistemică) – aflarea sensului normei juridico-penale prin stabilirea coraportului respectivei norme cu
alte norme juridico- penale, precum şi cu cele extrapenale.
interpretarea istorică – constă în aflarea sensului normei de drept penal prin prisma datelor şi condiţiilor istorice, social-
politice, economice ce au determinat adoptarea textului de lege.

3) După rezultat (volum):

interpretarea declarativă – conform literei legii. Este cel mai întrebuinţat mod de interpretare a legii penale, avîndu-se în
vedere specificul normelor de drept penal. Persoana care aplică legea penală recurge la aflarea sensului normei fără a fi extins
sau restrîns conţinutul acesteia;
interpretarea extensivă – legiuitorul a voit să spună mai mult decît rezultă din textul de lege. În acord cu regula specificată la
alin.(2) art.3 CP RM, interpretarea extensivă defavorabilă a legii penale este interzisă. Pentru aprecierea unei fapte
prejudiciabile drept infracţiune, celui abilitat cu aplicarea legii penale îi este interzis să interpreteze extensiv defavorabil,
normele legii penale.
interpretarea restrictivă – legiuitorul a voit să spună mai puţin decît rezultă din textul de lege.

Rolul interpretării legii penale în procesul de calificare a infracţiunilor.

O interpretare corectă a legii penale este strîns legată de determinarea precisă şi completă de către legiuitor a conţinutului
normei penale, cerinţă importantă a legalităţii incriminării şi condiţie hotărîtoare ca destinatarul legii să înţeleagă conţinutul
faptei ce-i este interzisă ori pe care legea o ordonă.

Aplicarea legii penale în timp şi calificarea infracţiunilor

Potrivit art.8 CP RM, caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta sînt stabilite de legea penală în vigoare la
momentul săvîrşirii faptei.
!!! în unele cazuri, la calificarea infracţiunilor urmează a fi aplicată o altă lege decît cea care era în vigoare la momentul săvîrşirii
infracţiunii. Este cazul legilor penale mai blînde, care pot fi aplicate cu titlu retroactiv – retroactivitatea legii penale. Se are în
vedere ipoteza aplicării la calificarea infracţiunii a noii legi penale pentru faptele infracţionale comise sub imperiul legii penale
vechi.
!!! Deşi respectivele comportamente infracționale au fost comise sub acţiunea legii penale vechi, totuşi calificarea acestora se
va face potrivit legii penale noi, avîndu-se în vedere caracterul mai blînd al acesteia.
!!! În cadrul unui proces penal e posibil ca calificarea iniţială să fie făcută conform legii penale vechi, ca ulterior, în rezultatul
adoptării unei noi legi penale (mai blînde), calificarea să fie efectuată conform celei din urmă, indiferent de etapa procesului
penal (urmărirea penală, judecată sau chiar etapa de executare a hotărîrii).
!!! legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei, care uşurează pedeapsa ori, în alt mod, ameliorează situația
persoanei ce a comis infracţiunea are efect retroactiv, adică se extinde asupra persoanelor care au săvîrşit faptele respective
pînă la intrarea în vigoare a acestei legi, inclusiv asupra persoanelor care execută pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar
au antecedente penale.
Este mai blîndă şi calificarea se va face în acord cu aceasta, legea penală care:
uşurează pedeapsa – fapta infracţională care urmează a fi încadrată potrivit unei norme din Codul penal este incriminată atît de
legea penală veche (sub al cărei imperiu a fost săvîrşită), cît şi de legea penală nouă (adoptată ulterior săvîrşirii faptei, dar pe
parcursul desfăşurării procesului penal sau executării hotărîrii de către condamnat), însă aplicabilă va fi cea din urmă, ţinîndu-se
cont de faptul că aceasta uşurează pedeapsa pasibilă de aplicat făptuitorului pentru fapta comisă;
modifică încadrarea juridico-penală în favoarea făptuitorului – fapta prejudiciabilă este calificată potrivit noii legi penale,
deoarece aceasta o incriminează în condiţii mai avantajoase pentru făptuitor, permite modificarea încadrării în favoarea
făptuitorului (de ex., abrogarea prin noua lege a circumstanţei agravante a omorului intenţionat „cu premeditare” va permite
calificarea celor comise potrivit alin.(1) art.145 CP RM (în lipsa altor circumstanţe agravante), în condiţiile în care pînă la
intrarea în vigoare a noii legi acţiunile făptuitorului urmau a fi calificate potrivit lit.a) alin.(2) art. 145 CP RM – omorul
intenţionat săvîrşit cu premeditare);
înlătură caracterul penal al faptei – deşi fapta prejudiciabilă constituie infracţiune potrivit legislaţiei penale vechi, sub al cărei
imperiu a fost comisă, aceasta totuşi, în virtutea caracterului mai blînd al noii legi penale (care o dezincriminează), nu este
considerată infracţiune. În acest caz, rezultatul calificării este unul negativ – imposibilitatea stabilirii unei corespunderi exacte
între semnele faptei prejudiciabile comise şi semnele vreunei componenţe de infracţiune desprinse din cadrul noii legi penale.

Cu titlu de excepţie de la regula de bază, la calificarea infracţiunilor poate fi aplicată şi o lege penală ieşită din uz, sub al
cărei imperiu a fost săvîrşită infracţiunea – ultraactivitatea legii penale. Comparativ cu regula de bază, principiul nominalizat are
drept specific aplicarea unei legi care nu mai este în vigoare. Pentru a putea acţiona, este indispensabil ca fapta infracțională a
cărei calificare se cere să fi fost săvîrşită sub imperiul legii penale vechi. !!! Legea penală ieşită din uz trebuie să fie mai
favorabilă făptuitorului. Or, doar în aceste condiţii apare utilă invocarea excepţiei indicate. Cît priveşte situaţiile de aplicare cu
titlu ultraactiv a legii penale vechi, acestea sînt identice cu cele reliefate supra, în legătură cu retroactivitatea legii penale, cu
excepţia ultimei.