dr.

VALERIA GHEORGHIU

CURS DE DREPT CIVIL

PARTEA GENERALĂ

1
2
 dr. VALERIA GHEORGHIU

CURS DE DREPT CIVIL

PARTEA GENERALĂ

Editura SITECH
Craiova, 2013

3
La elaborarea prezentului curs s-au avut în vedere actele normative în vigoare
până la data de 01.10.2013.
Corectura aparţine autorului.

© 2013 Editura Sitech Craiova

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate editurii. Orice reproducere integrală sau
parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din această lucrare, efectuate fără autorizaţia
editorului este ilicită şi constituie o contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate
utilizării sau citării justificate de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.

© 2013 Editura Sitech Craiova

All rights reserved. This book is protected by copyright. No part of this book may be
reproduced in any form or by any means, including photocopying or utilised any information
storage and retrieval system without written permision from the copyright owner.

Editura SITECH din Craiova este acreditată de C.N.C.S. din cadrul Ministerului Educaţiei şi
Cercetării pentru editare de carte ştiinţifică.

Editura SITECH Craiova, România

Aleea Teatrului, nr. 2, Bloc T1, parter
Tel/fax: 0251/414003
E-mail: editurasitech@yahoo.com; sitech@rdslink.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

GHEORGHIU, VALERIA
Curs de drept civil : partea generală / Valeria Gheorghiu. - Craiova :
Sitech, 2013
Bibliogr.
ISBN 978-606-11-3762-6

347(075.8)

ISBN 978-606-11-3762-6

4
 CUPRINS
CUPRINS .................................................................................................................................... 5
CAPITOLUL I ............................................................................................................................ 9
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI CIVIL ........................................................ 9
I.1. NOŢIUNI GENERALE PRIVIND SISTEMUL NAŢIONAL DE DREPT ............................................. 9
I.2. NOŢIUNEA DREPTULUI CIVIL ............................................................................................ 13
I.2.1. Noţiunea de drept civil ............................................................................................. 13
I.2.2. Accepţiunile noţiunii de drept civil .......................................................................... 13
I.2.3. Dreptul civil – ramură de drept privat..................................................................... 14
I.3. ROLUL DREPTULUI CIVIL ROMÂN ...................................................................................... 18
I.4. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI CIVIL ......................................................... 19
I.4.1. Caracterizare generală ............................................................................................ 19
I.4.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil român ................................................. 20
I.5. DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE ALTE RAMURI ALE DREPTULUI .................................. 23
I.5.1. Interesul delimitării ................................................................................................. 23
I.5.2. Criterii de delimitare ............................................................................................... 23
I.5.3. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului.......................................... 25
I.6. IZVOARELE DREPTULUI CIVIL ........................................................................................... 28
I.6.1. Noţiunea de izvor al dreptului civil.......................................................................... 28
I.6.2. Categorii de izvoare de drept civil ........................................................................... 29
I.6.2.1. Legea – izvor de drept civil ............................................................................................ 29
I.6.2.2. Uzanţele .......................................................................................................................... 30
I.6.2.3. Principiile generale ale dreptului .................................................................................... 32
I.6.2.4. Alte izvoare de drept civil .............................................................................................. 32
I.7. APLICAREA LEGII CIVILE................................................................................................... 33
I.7.1. Consideraţii generale............................................................................................... 33
I.7.2. Aplicarea legii civile în timp .................................................................................... 33
I.7.3. Principiile aplicării legii civile în timp .................................................................... 34
I.7.4. Principiile aplicării legii civile în spaţiu - principiul teritorialităţii .............................. 36
I.7.5. Principiile aplicării legii civile asupra persoanelor ................................................ 36
I. 8. INTERPRETAREA LEGII CIVILE. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE ................................................. 37
CAPITOLUL II ........................................................................................................................ 41
RAPORTUL JURIDIC CIVIL ................................................................................................ 41
II.1. NOŢIUNEA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL ............................................................................ 41
II.2. CARACTERELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL ..................................................................... 42
II.3. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL ........................................................................... 44
II.3.1. Noţiuni generale ..................................................................................................... 44
II.3.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete ................................. 44
II.4. ELEMENTELE RAPORTULUI JURIDIC CIVIL ........................................................................ 46
II.4.1. Părţile raportului juridic civil ................................................................................ 46
II.4.1.1. Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil ................................................. 46
II.4.1.2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului juridic civil ...................... 49
II.4.1.2.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil................................................... 49
II.4.1.2.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil ...................................................... 50
II.4.1.2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil ..................................................... 53
II.4.1.3. Capacitatea civilă subiectelor raportului juridic civil .................................................... 53
II.4.1.3.1. Capacitatea civilă de folosinţă .............................................................................. 54
II.4.1.3.2. Capacitatea civilă de exerciţiu .............................................................................. 55
II.4.2. Conţinutul raportului juridic civil .......................................................................... 56
5
 II.4.2.1. Drepturile subiective civile ........................................................................................... 56
II.4.2.1.1. Definiţia dreptului subiectiv civil .......................................................................... 56
II.4.2.1.2. Clasificarea drepturilor subiective civile ............................................................... 57
II.4.2.1.3. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective civile........................... 60
II.4.2.2. Obligaţia civilă .............................................................................................................. 62
II.4.2.2.1. Definiţia obligaţiei civile ...................................................................................... 62
II.4.2.2.2. Clasificarea obligaţiilor civile ............................................................................... 63
II.4.3. Obiectul raportului juridic civil.............................................................................. 66
II.4.3.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil .................................................................... 66
II.4.3.2. Clasificarea bunurilor .................................................................................................... 67
II.5. PROBA RAPORTULUI JURIDIC CONCRET ........................................................................... 75
II.5.1. Sediul materiei şi importanţa probelor................................................................... 75
II.5.2. Noţiunea de probă .................................................................................................. 75
II.5.3. Obiectul şi sarcina probei ...................................................................................... 75
II.5.4. Condiţiile de admisibilitate şi de administrare a probei ........................................ 78
II.5.5. Mijloacele de probă ................................................................................................ 79
II.5.5.1. Înscrisurile..................................................................................................................... 79
II.5.5.2. Mărturia (proba cu martori ori testimonială) ................................................................. 84
II.5.5.3. Prezumţiile .................................................................................................................... 87
II.5.5.4. Alte mijloace de probă .................................................................................................. 88
CAPITOLUL III ....................................................................................................................... 90
ACTUL JURIDIC CIVIL ........................................................................................................ 90
III.1. NOŢIUNEA ŞI CLASIFICAREA ACTULUI JURIDIC CIVIL ..................................................... 90
III.1.1. Definiţie şi terminologie ....................................................................................... 90
III.1.2. Clasificarea actelor juridice civile ........................................................................ 91
III.2. CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL ............................................. 101
III.2.1. Terminologie. Clasificarea condiţiilor de validitate ale actului juridic civil ... 101
III.3. CONDITIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL ........................................................ 103
III.3.1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile ...................................................... 103
III.3.2. Consimţământul .................................................................................................. 105
III.3.2.1. Consimţământul - parte componentă a voinţei juridice .............................................. 105
III.3.2.2. Noţiunea şi valabilitatea consimţământului ............................................................... 107
III.3.2.3. Viciile de consimţământ ............................................................................................ 109
III.3.2.3.1. Eroarea............................................................................................................... 109
III.3.2.3.2. Dolul .................................................................................................................. 113
III.3.2.3.3. Violenţa ............................................................................................................. 115
III.3.2.3.4. Leziunea............................................................................................................. 118
III.3.3. Obiectul actului juridic civil................................................................................ 119
III.3.3.1. Terminologie şi noţiune ............................................................................................ 119
III.3.3.2. Condiţii de valabilitate ............................................................................................... 119
III.3.3.3. Sancţiune ................................................................................................................... 121
III.3.4. Cauza (scopul) actului juridic civil ..................................................................... 121
III.3.4.1. Noţiune şi reglementare ............................................................................................. 121
III.3.4.2. Structura cauzei.......................................................................................................... 121
III.3.4.3. Condiţiile cauzei ........................................................................................................ 122
III.3.4.4. Sancţiune ................................................................................................................... 122
III.3.4.5. Proba cauzei ............................................................................................................... 122
III. 4. MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL...................................................................... 123
III.4.1.Termenul .............................................................................................................. 123
III.4.1.1. Noţiune ...................................................................................................................... 123
III.4.1.2. Clasificare .................................................................................................................. 123
III.4.1.3. Efecte ......................................................................................................................... 125
III.4.2. Condiţia ............................................................................................................... 127
6
 III.4.2.1. Noţiune ...................................................................................................................... 127
III.4.2.2. Clasificare .................................................................................................................. 128
III.4.2.3. Efectele condiţiei ....................................................................................................... 131
III.4.2.4. Comparaţie între termen şi condiţie ........................................................................... 134
III.4.3. Sarcina ................................................................................................................ 134
III.4.3.1 Noţiune ....................................................................................................................... 134
III.4.3.2. Clasificare .................................................................................................................. 135
III.4.3.3 Efecte .......................................................................................................................... 136
III.4.3.4. Comparaţie între condiţie şi sarcină ........................................................................... 136
III.5. FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL .................................................................................... 137
III.5.1. Noţiune ................................................................................................................ 137
III.5.2. Corelaţia dintre principiul consensualismului şi forma actului juridic .............. 137
III.5.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil. .................................. 137
III.5.4. Forma cerută ad validitatem ............................................................................... 138
III.5.5. Forma ad probationem........................................................................................ 139
III.5.6. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi ................................................ 139
III.6. EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL................................................................................ 140
III.6.1. Noţiune ................................................................................................................ 140
III.6.2. Interpretarea actului juridic................................................................................ 140
III.6.3. Principiile care guvernează efectele actului juridic civil .................................... 141
III.6.3.1. Precizări generale ....................................................................................................... 141
III.6.3.2. Principiul forţei obligatorii - pacta sunt servanda ...................................................... 141
III.6.3.3. Principiul irevocabilitătii actului juridic civil ............................................................ 142
III.6.3.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil. .................................................. 142
III.7. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ............................................................................. 144
III.7.1. Noţiune şi reglementare. Caractere şi funcţii .................................................... 144
III.7.2. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice civile .......................................... 144
III.7.3. Clasificarea nulităţilor ........................................................................................ 146
III.7.4. Cauzele nulităţii actelor juridice civile ............................................................... 148
III.7.5. Regimul juridic al nulităţii .................................................................................. 151
III.7.5.1. Regimul juridic al nulităţii absolute ........................................................................... 151
III.7.5.2. Regimul juridic al nulităţii relative ............................................................................ 153
III.7.6. Efectele nulităţii .................................................................................................. 155
III.7.6.1. Noţiune şi reglementare ............................................................................................. 155
III.7.6.2. Principiul retroactivităţii ............................................................................................ 155
III.7.6.3. Principiul repunerii în situaţia anterioară ................................................................... 156
III.7.6.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului iniţial
(resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis) ....................................................................... 158
III.7.6.5. Principii care înlătură regula quod nullum est, nulium producit effectum
(ceea ce este nul, nu produce nici un efect). ............................................................................. 159
CAPITOLUL IV ..................................................................................................................... 162
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ ............................................................................................. 162
IV.1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ...................................... 162
IV.1.1. Noţiunea prescripţiei extinctive ........................................................................... 162
IV.1.2. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă ......................... 162
IV.1.3. Natura juridică şi efectul prescripţiei extinctive ................................................. 163
IV.1.4. Delimitarea prescripţiei extinctive ...................................................................... 165
IV.1.5. Principiile prescripţiei extinctive ........................................................................ 166
IV.2. DOMENIUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE .......................................................................... 167
IV.2.1. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale ............. 167
IV.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale ............................................. 169
IV.3. TERMENELE DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ.................................................................... 170
7
 IV.3.1. Noţiune şi clasificare ........................................................................................... 170
IV.3.2. Termenul general de prescripţie.......................................................................... 170
IV.3.3. Termenele speciale de prescripţie. ...................................................................... 171
IV. 4. CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE ............................................................................. 172
IV.4.1. Începutul prescripţiei extinctive .......................................................................... 172
IV.4.2. Suspendarea prescripţiei extinctive ..................................................................... 177
IV.4.3. Întreruperea prescripţiei extinctive ..................................................................... 181
IV.4.4. Repunerea în termenul de prescripţie.................................................................. 185
IV.4.5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive ........................................................ 187
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 189
TERMENI ŞI EXPRESII JURIDICE .................................................................................. 193
ADAGII LATINE ................................................................................................................... 208
TESTE GRILĂ ....................................................................................................................... 217
RĂSPUNSURI TESTE GRILĂ ............................................................................................. 230

8
 CAPITOLUL I
PRIVIRE GENERALĂ ASUPRA DREPTULUI CIVIL1

I.1. Noţiuni generale privind sistemul naţional de drept

În termeni generali, dreptul reglementează raporturile dintre oamenii care
trăiesc în societate. Normele juridice2, instituţiile juridice3 şi ramurile dreptului4
sunt strâns legate între ele şi alcătuiesc sistemul naţional al dreptului5. Cu alte
cuvinte, sistemul de drept este un ansamblu, în care elementele sale componente
sunt îmbinate între ele, prin raporturi necesare, aflate în interacţiune, în cadrul

1
La data de 1 octombrie 2011 a intrat in vigoare Codul civil roman adoptat prin Legea nr.
287/2009 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009, republicată,
cu modificări şi completări ulterioare prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10
iunie 2011. Ulterior, Codul civil a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă nr. 79/2011 pentru
reglementarea unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 696 din 30 septembrie 2011 şi Legea nr.
60/2012 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2011 pentru reglementarea
unor măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 255 din 17 aprilie 2012.
2
Norma juridică reprezintă regula de conduită cu caracter general, impersonal şi obligatoriu,
instituită sau recunoscută de puterea legislativă şi a cărei respectare poate fi impusă, la nevoie,
prin forţa coercitivă a statului. Structura logică a normei juridice cuprinde următoarele elemente:
ipoteza (condiţiile de aplicare), dispoziţia (conduita subiectelor de drept care cade sub incidenţa
normei în cauză), sancţiunea (consecinţele negative în cazul încălcării dispoziţiei) - a se vedea
C.Voicu, Teoria generală a dreptului. Curs univeristar, Ediţie revăzută şi actualizată, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p.134-142. Exemplu de normă juridică: art.294 alin.1 Codul
civil, căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de nulitate
absolută.
Structura acesteia: - ipoteza - încheierea căsătoriei; - dispoziţia – minorul sub 16 ani care se
căsătoreşte;
- sancţiunea – nulitatea absolută a căsătoriei astfel încheiate.
3
Normele juridice care reglementează o subdiviziune a obiectului ramurii de drept sunt ordonate
în instituţii juridice. În doctrină, obiectul unei ramuri de drept a fost definit ca fiind o categorie
omogenă de relaţii sociale ce cad sub incidenţa normelor acelei ramuri - Gh. Beleiu, Drept civil
român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editura şi presă „Şansa”
S.R.L., Bucureşti, 1992, p.40, nota nr.5. Există însă şi instituţii mai complexe care grupează norme
din mai multe ramuri de drept. Astfel, spre exemplu, instituţia contenciosului administrativ
grupează norme de drept administrativ, drept civil, drept procesual civil, organizare judecătorească etc.
4
Ca ramuri de drept amintim: dreptul civil, dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
procesual civil, dreptul penal, dreptul procesual penal, drept internaţional public, dreptul internaţional
privat ş.a.
5
Sistemul naţional de drept reprezintă un ansamblu, în cadrul căruia elementele sale componente
sunt îmbinate între ele, prin raporturi necesare, aflate în interacţiune, în cadrul sistemului - Gh.
Botea, B. Vlad, V. Gheorghiu, L. Dragu, Şt. Ivan, Drept civil. Introducere în studiul dreptului
civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Curs universitar, Editura Pro Universitaria, Bucureşti,
2007, p.5.
9
sistemului; normele juridice cu obiect comun, se unesc în instituţii juridice,
instituţiile juridice se constituie în ramuri de drept, iar ramurile de drept, la
rândul lor, alcătuiesc sistemul naţional al dreptului.
Ramura de drept poate fi definită ca un ansamblu de norme juridice şi
instituţii juridice legate între ele prin obiectul lor comun de reglementare, prin
principiile care stau la baza lor, dar şi prin metoda unitară de reglementare a
relaţiilor sociale cu specific asemănător6.
Ramurile dreptului, la rândul lor, sunt grupate în următoarele subdiviziuni
reţinute în doctrină7:
- dreptul intern şi dreptul internaţional;
- dreptul public şi dreptul privat.
O primă şi cea mai generală diviziune este aceea care distinge între dreptul
internaţional, dreptul comunitar şi dreptul intern (naţional). Potrivit art.11 din
Constituţie, a cărui titulatură marginală este Dreptul internaţional şi dreptul intern,
statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile
ce-i revin din tratatele la care este parte, tratatele ratificate de Parlament, potrivit
legii, făcând parte din dreptul intern. Dreptul internaţional a fost definit în
literatura de specialitate8 ca fiind ansamblul normelor juridice cuprinse în tratatele
internaţionale, expresia a acordului de voinţă dintre două sau mai multe state, prin
care acestea reglementează o anumită sferă a relaţiilor internaţionale. Dreptul
internaţional se divide la rândul său în drept internaţional public care reglementează
raporturile dintre state, ca şi raporturile dintre anumite organisme asimilate (O.N.U.,
N.A.T.O.) şi drept internaţional privat care se ocupă numai de raporturile dintre
persoanele fizice şi persoanele juridice din state diferite sau care au bunuri şi
interese în state diferite. Ori de câte ori un raport juridic cuprinde un element de
extraneitate (cetăţenia străină a unuia din subiecte, bunuri situate în străinătate,
executarea contractului în străinătate) sunt aplicabile normelor dreptului internaţional.
În cadrul sistemului dreptului internaţional public au apărut şi s-au dezvoltat
datorită complexităţii relaţiilor sociale contemporane, ramuri, precum: dreptul
internaţional al muncii, dreptul penal internaţional etc.
În ceea ce priveşte dreptul comunitar, acesta a fost definit în literatura de
specialitate9 ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se consacră structurile,
rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raporturile acestora cu instituţiile
naţionale.

6
A se vedea, în acelaşi sens, C.Voicu, op.cit., p.17.
7
A se vedea C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu şi Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol.I,
Editura All, 1998, p.8; I. Rosetti-Bălănescu, O. Sachelarie, Nicolae G. Nedelcu, Principii de drept
civil, Editura de Stat, Bucureşti, 1947, p.9; T. R. Popescu, Drept civil. I. Introducere generală,
Editura Oscar Print, Bucureşti, 1994, p.21-22; G. Marly, P. Raynand, Droit civil, vol.I, Sirey,
Paris, 1972, p.64.
8
C. Voicu, op. cit., p.34.
9
D. Mazilu, Integrare Europeană. Drept comunitar şi instituţii euroepene, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001, p.56.
10
 Dreptul intern sau naţional este acela care se aplică raporturilor dintre
persoanele din acelaşi stat. Dreptul intern sau naţional se împarte la rândul său în
drept public şi drept privat, după cum se ocupă de raporturile dintre stat şi indivizii
care depind de el (dreptul public) sau raporturile particularilor între ei (dreptul
privat)10. Această distincţie, în aparenţă simplă, prezintă un interes teoretic şi
practic considerabil, prin rolul rezervat puterii publice în asigurarea ordinii de
drept, la nevoie, prin proceduri excepţionale şi forţa de constrângere statală. Interesul
diferenţierii dintre dreptul public şi dreptul privat este deosebit de important şi
pentru că drepturile publice, indiferent că aparţin statului sau cetăţenilor, diferă
considerabil de drepturile private. Astfel, în dreptul privat, orice persoană poate
să fie titular al unui drept subiectiv, indiferent de cetăţenie, naţionalitate, rasă,
origine socială sau sex11. Individul poate dispune de drepturile private, aşa cum
doreşte, să le înstrăineze, să le cedeze temporar ori să nu le exercite, cu excepţiile
prevăzute de lege. Drepturile publice nu pot fi însă exercitate de orice persoană.
Constituţia şi legea impun anumite limite şi garanţii. Astfel, potrivit art.16 alin.3
teza I din Constituţie, funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare pot
fi ocupate de persoane care au numai cetăţenia română şi domiciliul în ţară.
Titularul unui drept public nu şi-l poate înstrăina, nu-l poate pierde prin prescripţie,
însă poate fi decăzut printr-o condamnare penală. Criteriile mai sus arătate, se
completează cu criteriul metodei de reglementare, reflectat în poziţia părţilor
în raportul juridic abstract, cuprins în norma de drept. În dreptul public, raportul
este de subordonare, statul impunând conţinutul normei juridice în interesul său.
care se consideră că reflectă interesul general. În dreptul privat, raportul este de
egalitate, părţile ocupând poziţii egale una faţă de cealaltă, chiar dacă una din
ele este statul. În fine, distincţia între dreptul public şi dreptul privat mai este
explicată prin criteriul utilităţii sociale (utilitatea delimitării domeniului public
şi privat)12.
Tradiţional, distincţia dintre dreptul public şi dreptul privat se bazează pe
ideea că dreptul privat este ansamblul de reguli privind persoanele private, actele
acestora şi raporturile la care pot participa, punând în discuţie numai interese
individuale, iar dreptul public este constituit din reguli care privesc organizarea
10
Gh. Boboş, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1996, p. 179. Această
diviziune este tradiţională, găsindu-şi originea în dreptul roman. Astfel, s-a apreciat că ştiinţa
dreptului are două ramuri: dreptul public (ius publicum) - cel care se referă la organizarea statului
şi dreptul privat (ius privatum) – cel care se referă la interesul fiecăruia - a se vedea Ulpian, Digeste
1, 1 - De justiţia et jure, 1-2. Ulterior, acest criteriu care are în vedere interesul public sau interesul
privat a fost considerat un criteriu imprecis, deoarece dreptul privat nu priveşte numai interesul
privat. Interesul public deţine, adesea un loc preponderent, chiar în dreptul privat, iar interesele
generale se confundă, de multe ori, cu interesele particulare. De aceea, s-a considerat că este în
interesul general al societăţii ca interesele legitime ale particularilor să fie ocrotite A se vedea, în
acest sens V. D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil român, vol.I, Editura Calistrat Hogaş,
Bucureşti, 2000, p. 17.
11
A se vedea art. 4 din Constituţia României.
12
Jean Marie Aubry, Pierre Bon - Droit administratif des biens, Paris, Dalloz, 1991, p.13.
11
statului şi a autorităţilor publice, raporturile dintre stat şi cetăţeni, şi, în genere,
toate actele făcute de persoanele investite cu atribuţii speciale, în vederea realizării
unui interes general, public. Dreptul privat are ca scop asigurarea satisfacerii
maxime a intereselor private. Dreptul public are ca scop să dea satisfacţie
intereselor generale organizând guvernarea şi gestiunea serviciilor publice. Dreptul
privat este dominat de ideea respectării iniţiativelor, voinţei private, autorităţile
publice intervenind numai pentru a rezolva eventualele litigii. Caracteristicile
dreptului privat sunt egalitatea şi autonomia de voinţă a participanţilor la raportul
social. Dreptul public este un drept al autorităţii şi al serviciilor publice.
Distincţia între dreptul public şi dreptul privat este considerată ca fiind
controversată. Noţiunea de drept public nu se confundă cu cea de drept imperativ
întrucât şi organizarea raporturilor dintre particulari comportă numeroase reguli
imperative. Noţiunea de drept privat nu coincide cu ideea de interes pur privat,
întrucât interesul public este prezent în orice reglementare juridică şi nici cu
ideea de drept individual deoarece particularii nu au numai relaţii individuale,
iar grupurile private pe care le constituie au relaţii de ordin colectiv.
Dreptul public cuprinde ansamblul normelor juridice şi principiilor de drept
instituite şi sancţionate de stat, care privesc organizarea statului şi a raporturilor
între stat şi cetăţeni, precum şi actele îndeplinite de persoanele cu atribuţii de
autoritate publică pentru realizarea unor interese generale.
Dreptul privat este ansamblul normelor şi principiilor dreptului pozitiv ce
reglementează relaţiile sociale patrimoniale şi nepatrimoniale la care participă
particularii.
Distincţia între dreptul public şi dreptul privat nu este suficient de tranşantă
pentru a elimina dificultăţile de clasificare a raporturilor juridice într-una din cele
două diviziuni fundamentale. Într-adevăr, datorită complexităţii raporturilor între
particulari, intervine, de cele mai multe ori şi o componentă de drept public, ţinând
seama de interesul statului de a menţine sub control aceste raporturi fie şi pentru
a menţine ordinea publică. Alteori, în raporturile juridice stabilite între stat şi
particulari intervin şi raporturi specifice dreptului privat în care statul se află pe
poziţie de egalitate juridică cu particularii, în această mare diviziune a dreptului
obiectiv, dreptul civil constituie o ramură a dreptului privat, iar dreptul constituţional
sau dreptul administrativ sunt ramuri ale dreptului public. Alte ramuri ale dreptului
se alătură în proporţie variabilă uneia sau alteia din cele două mari diviziuni.
Sistemul naţional al dreptului român este alcătuit din mai mult ramuri,
diferenţierea pe ramuri juridice, făcându-se după diferite criterii, principalul criteriu
de constituire a ramurilor de drept fiind relaţiile sociale pe care ramura de drept
le reglementează şi prin urmare, care îi formează obiectul13. Clasificarea pe ramuri
are în vedere diviziunile tradiţionale ale dreptului: drept public şi drept privat,
astfel că fiecare din cele două mari diviziuni ale dreptului este alcătuită din mai

13
A se vedea S.Bădeanu, I.Rucăreanu, Tratat de drept civil, volumul l, Editura Academiei,
1967, p.22.
12
multe ramuri de drept, în raport cu obiectul de reglementare al relaţiilor sociale,
principiile şi metodele comune14.

I.2. Noţiunea dreptului civil

I.2.1. Noţiunea de drept civil
Etimologic, denumirea de „drept civil” derivă din cuvintele latine „directum”
care, în sens figurat, desemnează ceea ce este în conformitate cu legea şi „civile”
de la „civitas”, însemnând comună, localitate, cetate. La romani, noţiunea „drept”
era desemnată prin cuvântul „jus”. Jus civile era dreptul aplicabil cetăţenilor
romani (dreptul quritar15). Iniţial termenul „drept civil” a desemnat trecerea de
la dreptul sacru „fas”, de origine divină, la dreptul cetăţii.
Jus civitatis era dreptul propriu fiecărei cetăţi care îşi păstrează în cadrul
imperiului autonomia legislativă, înlocuit în timp cu jus civile, devenit legea
comună a întregului imperiu. Jus civile cuprindea nu numai norme de drept
privat, ci şi norme de drept public16.
În fine, prin jus civile s-a înţeles dreptul privat, adică regulile care reglementează
raporturile dintre particulari, spre deosebire de dreptul public care are ca obiect
raporturile dintre guvernanţi şi guvernaţi.

I.2.2. Accepţiunile noţiunii de drept civil

Noţiunea de „drept civil” are trei înţelesuri distincte17.
Într-un prim înţeles - drept obiectiv, prin drept civil înţelegem totalitatea
regulilor sau normelor juridice care reglementează majoritatea raporturilor
patrimoniale şi nepatrimoniale legate de individualitatea persoanei, stabilite
între persoane fizice şi persoane juridice, egale în drepturi, condiţia lor
juridică în calitate de participanţi la raporturile juridice civile. Totalitatea
normelor juridice în vigoare (active) la un moment dat, într-un stat formează
dreptul pozitiv, care este dreptul obiectiv privit în dinamica sa. În acest sens,
prin noţiunea de drept civil se desemnează ramura dreptului civil.
Un al doilea înţeles al sintagmei „drept civil” este cel de element al conţinutului
raportului juridic civil, mai precis dreptul subiectiv civil (corelativ obligaţiei
civile), adică prerogativa (facultatea sau posibilitatea) recunoscută titularul
dreptului subiectiv (subiect activ) de a avea o anumită conduită, de a pretinde

14
Dintre ramurile dreptului public amintim dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul
financiar, dreptul penal şi dreptul procesual penal. În ceea ce priveşte dreptul civil, dreptul muncii
şi dreptul procesual civil, acestea sunt ramuri de drept privat.
15
Emil Molcuţ, Dan Oancea, Drept roman, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1995, p.13.
16
Vladimir Hanga, Drept privat roman, Editura Didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1978,
p.22-24.
17
Gh. Beleiu, op.cit., 1992, p.28.
13
subiectului pasiv o conduită corespunzătoare, iar la nevoie, de a recurge la
forţa coercitivă a statului pentru realizarea dreptului său.
Într-un al treilea înţeles, „dreptul civil” desemnează acea ramură a ştiinţei
juridice care cercetează şi studiază dreptul civil, ca ramură a dreptului. Ştiinţa
juridică cuprinde studiul regulilor de drept şi interpretarea lor, clasificarea
sistematică a regulilor şi analiza conceptelor juridice. Ea este opera doctrinei,
adică a tuturor acelor teoreticieni şi practicieni care se asociază la această sarcină.
O definiţie celebră, venită din dreptul roman face din drept mai curând o
artă „Jus est ars boni et aequi” („Dreptul este arta binelui şi echităţii”); în concepţia
juridică romană, dincolo de aspectul său pozitiv, dreptul are ca fundament binele,
pentru că numai acesta se putea impune individului.
Dreptul este nu numai ştiinţă, ci şi tehnică şi artă. Tehnica juridică este
priceperea, competenţa profesională a celor care elaborează dreptul, în tehnică se
pot distinge doua funcţiuni distincte de o inegală dificultate: tehnica de a face
legi sau tehnica legislativă şi tehnica aplicării dreptului, cu alte cuvinte, practica
judiciară şi administraţia.

I.2.3. Dreptul civil – ramură de drept privat

Dreptul civil este acea ramură a dreptului care reglementează raporturi
patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane
juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică18.
Pentru a înţelege mai bine sensul definiţiei vom clarifica unele aspecte.
1. Dreptul civil este o ramură a dreptului privat român, adică o totalitate
de norme juridice, care se desprind din „izvoarele dreptului civil” (Codul civil
român si alte legi). Ansamblul acestor norme juridice formează conţinutul
dreptului civil.
În ceea ce priveşte normele juridice de drept civil, aceste se clasifică, după
criteriul modului de reglementare a conduitei prescrise subiectelor19, în:
- norme juridice imperative, care impun subiectelor de drept civil o acţiune
sau le obligă la o abstenţiune de la care părţile nu pot deroga. Acestea se împart,
la rândul lor, în:
a) norme imperative onerative, acele norme juridice care obligă subiectele
de drept civil să facă ceva, să săvârşească o acţiune civilă. De exemplu, potrivit
art.14 alin.1 din Codul civil20, orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie
să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în
acord cu ordinea publică şi bunele moravuri.
18
Gh. Beleiu, op.cit., 1992, p.25.
19
Pentru detalii, a se vedea C. Voicu, op. cit., p.145-146. A se vedea şi G. Boroi, C. A. Anghelescu,
Curs de drept civil. Partea generală, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.11-12.
20
Legea nr.287/2009 republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.505 din 15 iulie
2011, în temeiul art. 220 alin.1 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011),
în vigoare începând cu 01 octombrie 2011.
14
 b) norme imperative prohibitive, acelea care obligă subiectul de drept civil
să se abţină de la săvârşirea unor acţiuni sau a unor fapte concrete. De exemplu,
art.29 alin.2 Cod civil prevede că nimeni nu poate renunţa, în tot sau în parte,
la capacitatea de folosinţă sau la capacitatea de exerciţiu.
- norme juridice dispozitive, care permit subiectelor de drept să deroge
de la dispoziţiile ce le curpind şi care se divid în:
a) norme permisive, care permit subiectului de drept civil să aleagă o
anumită conduită, însă numai cu respectarea ordinii de drept. Cu titlu de exemplu,
amintim prevederile art.85 Cod civil în temeiul cărora cetăţenii români pot obţine,
în condiţiile legii, schimbarea pe cale administrativă a numelui de familie şi a
prenumelui sau numai a unuia dintre acestea.
b) norme supletive, care permit subiectelor de drept civil să aleagă un anumit
comportament în concordanţă cu ordinea de drept, dar în măsura în care acestea
nu îşi exercită dreptul la opţiune, devine obligatorie conduita prescrisă de norma
juridică. În acest sens invocăm art.1498 Cod civil, republicat, în temeiul căruia
cheltuielile plăţii sunt în sarcina debitorului, în lipsă de stipulaţie contrară.
După criteriul sferei de aplicare normele juridice se clasifică în:
- norme juridice generale, cele de largă aplicabilitate în dreptul civil.
- norme juridice speciale, care se aplică unor categorii restrânse de relaţii
sociale şi care derogă de la normele juridice generale21.
Pentru a evidenţia importanţa acestei împărţiri, amintim două reguli22, uzitate
şi în interpretarea legii civile, şi anume:
a) norma generală nu derogă de la norma specială - generalia specialibus
non derogant;
b) norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus
derogant.
În concluzie, fiind derogatorie de la norma generală, norma specială se va
aplica cu prioritate faţă de norma generală, ori de câte ori devin incidente prevederile
sale. Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează
cu normele generale în materie23.
- norme juridice de excepţie24, care completează normele juridice generale
sau pe cele speciale, fără să constituie prin ele însele o atingere adusă ordinii
generale de drept.
De exemplu, potrivit art.272 Cod civil: căsătoria se poate încheia dacă
viitorii soţi au împlinit vârsta de 18 ani. Aceasta este o normă juridică generală.
La alin.2 al aceluiaşi text legal se prevede că pentru motive temeinice, minorul
care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu

21
În acelaşi sens, a se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, op.cit., p.13.
22
A se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român. Intoducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2007, p.57.
23
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p.14.
24
A se vedea C. Voicu, op.cit., p.145
15
încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a tutorelui şi cu autorizaţia instanţei
de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. De data aceasta,
norma este una de excepţie, producându-şi efectele numai în condiţiile expres
prevăzute în cuprinsul ei.
Reiterăm faptul că totalitatea normelor de drept civil este ordonată în instituţii
de drept civil, după cum urmează:
a) raportul juridic civil - ce reuneşte norme care stabilesc:
 părţile acestui raport;
 conţinutul acestui raport;
 obiectul acestui raport;
b) actul juridic civil - care reuneşte norme ce stabilesc:
 categorii de acte juridice civile;
 condiţiile actului juridic civil;
 efectele actului juridic civil;
 nulitatea actului juridic;
c) prescripţia extinctivă - reuneşte norme ce reglementează:
 efectul prescripţiei extinctive în dreptul civil;
 domeniul prescripţiei extinctive în dreptul civil;
 termenele prescripţiei extinctive în dreptul civil;
 cursul prescripţiei extinctive în dreptul civil;
 împlinirea;
d) subiectele dreptului civil - această instituţie are două componente:
 persoanele fizice;
 persoanele juridice;
e) drepturile reale principale - instituţie ce reglementează dreptul de proprietate
- principalul drept real, precum şi dezmembrămintele dreptului de proprietate
privată (uzul, uzufructul, abitaţia, superficia, servitutea), respectiv drepturile
reale corespunzătoare proprietăţii publice (dreptul de administrare, dreptul de
concesiune, dreptul de folosinţă cu titlu gratuit);
f) obligaţiile civile - instituţie ce reuneşte normele care privesc izvoarele obligaţiilor
(contractul, actul juridic civil unilateral, faptul juridic licit, fapta ilicită -
răspunderea civilă delictuală), executarea obligaţiilor civile, transmisiunea şi
transformarea obligaţiilor, garanţiile personale, privilegiile şi garanţiile reale;
g) contractele civile speciale
h) succesiunile (dreptul de moştenire)
2. Obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale (numite şi „personal nepatrimoniale”).
De altfel, din simpla lecturare a dispoziţiilor art.2 alin. 1 C.civ. conchidem
că însuşi obiectul Codului civil este reprezentat de raporturile patrimoniale
şi raporturile nepatrimoniale stabilite între persoane, privite ca subiecte de
drept civil.
16
 Este patrimonial acel raport al cărui conţinut poate fi evaluat în bani (exemplu
raportul juridic care are în conţinutul său un drept de proprietate). Categoria
raporturilor juridice patrimoniale se împarte în:
 raporturi reale - adică raporturi ce au în conţinutul lor drepturile reale 25
(ex. raportul juridic care are în conţinutul său un drept de proprietate sau
un dezmembrământ al dreptului de proprietate).
 raporturi obligaţionale (sau de obligaţii) - raporturi ce conţin drepturi de
creanţă, indiferent de izvorul acestora 26. Creditorul va putea pretinde
debitorului un anumit comportament, care poate consta într-o acţiune (a da,
a face), sau o abstenţiune (a nu face). Sub aspect juridic, a da înseamnă a
transmite sau a constitui un drept real asupra unui bun (de exemplu, obligaţia
vânzătorului de a transmite cumpărătorului dreptul de proprietate asupra
autoturismului vândut); a face înseamnă a presta un anumit serviciu, a excuta
o lucrare, a plăti o sumă de bani (ex. raportul juridic rezultat dintr-un contract
de împrumut); a nu face înseamnă a se abţine de la îndeplinirea unui act,
pe care, în lipsa acestei obligaţii, debitorul ar fi îndreptăţit să-l facă (ca de
exemplu, obligaţia locatarului de a nu încheia o sublocaţiune, dacă aceasta
s-a prevăzut în mod expres în contractul de locaţiune).
Este nepatrimonial acel raport al cărui conţinut nu poate fi evaluat în bani
(ex. raportul juridic care are în conţinutul său dreptul la nume, dreptul la domiciliu
etc.). La rândul lor, raporturile juridice nepatrimoniale sunt27:
 raporturi privind existenţa, sănătatea şi integritatea subiectelor de drept
civil, în al căror conţinut intră drepturi ale personalităţii, aşa cum sunt ele
denumite de art.58 Cod civil, dintre care amintim dreptul la viaţă, sănătate,
la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea
vieţii private28.
 raporturi privind atributele de identificare29 (ex.: raportul care are în conţinutul
său dreptul la nume sau domiciliu pentru persoanele fizice, respectiv dreptul
la denumire sau reşedinţă pentru persoanele juridice).

25
În temeiul art.551 C.civ. sunt drepturi reale: dreptul de proprietate, dreptul de superficie, dreptul
de uzufruct, dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute, dreptul de administrare, dreptul
de concesiune, dreptul de folosinţă, drepturile reale de garanţie, alte drepturi cărora legea le
recunoaşte, acest caracter.
26
Potrivit art.1165 C.civ. obligaţiile izvorăsc din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri,
îmbogăţirea fără justă cauză, plata nedatorată, fapta ilicită, precum şi din orice alt act sau fapt
de care legea leagă naşterea unei obligaţii.
27
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.14-15; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil
român, volumul I, Partea generală, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p.40; G. Boroi, Drept
civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editua All Beck, Bucureşti, 2002, p.6.
28
Avem în vedere aici, drepturile la viaţă, la sănătate şi la integritate ale persoanei fizice - art.61-69
C.civ., respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane - art.70-77 C.civ., respectul datorat
persoanei şi după decesul său - art.78-81 C.civ.
29
Pentru identificarea persoanei fizice amintim art.59 C.civ., în temeiul căruia, orice persoană are
dreptul la nume, la domiciliu, la reşedinţă, precum şi la o stare civilă, dobândite în condiţiile legii.
17
  raporturi privind creaţia intelectuală, ce au în conţinutul lor drepturi personale
nepatrimoniale izvorâte din creaţia intelectuală (ex.: raportul juridic care are
în conţinutul său dreptul la paternitatea operei, sau alte asemnea drepturi
denumite drepturi intelectuale).
3. Al treilea element al definiţiei dreptului civil ca ramură de drept, priveşte
subiectele raporturilor juridice civile - persoane fizice şi persoane juridice. În
temeiul art.25 alin.2 şi 3 Cod civil, persoana fizică este omul, privit individual,
ca titular de drepturi şi obligaţii civile, iar persoana juridică este orice formă de
organizare care, întrunind condiţiile cerute de lege, este titulară de drepturi şi
obligaţii civile.
4. Al patrulea element şi ultimul, se referă la poziţia de egalitate juridică a
subiectelor care reprezintă atât metoda de reglementare specifică dreptului civil,
cât şi o trăsătură caracteristică a raportului de drept civil. Prin aceasta înţelegem
că niciuna dintre părţile raporturilui juridic civil nu se subordonează celeilalte30.

I.3. Rolul dreptului civil român

Dreptul civil este principala ramură a dreptului privat, motiv pentru care
s-a spus că este dreptul privat general. Este principala ramură a dreptului privat,
deoarece această ramură a dreptului este alcătuită din totalitatea normelor juridice
şi principiilor generale care reglementează cele mai însemnate raporturi şi acte
juridice ale particularilor: bunurile, persoanele, obligaţiile, succesiunile care nu
au o reglementare în celelalte ramuri ale dreptului. Toate celelalte ramuri ale
dreptului privat se ocupă numai de anumite raporturi juridice speciale. Dreptul
civil fiind cea mai completă ramură a dreptului privat, este dreptul comun31 în
materie privată, întrucât el se aplică de fiecare dată când reguli specifice altor
ramuri ale dreptului nu-şi găsesc aplicarea.
Aşadar, funcţia dreptului civil de a fi „drept comun” se concretizează în
următoarea idee: atunci când o altă ramură de drept nu conţine norme proprii care
să reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic, vom apela la norma
corespunzătoare din dreptul civil. Pentru o mai bună înţelegere putem spune că
dreptul civil împrumută norme ale sale altor ramuri de drept când acestea nu au
norme proprii pentru un caz, speţa dată.
În acest sens art.2 alin. 2 Codul civil, republicat, prevede: „prezentul cod
este alcătuit dintr-un ansamblu de reguli care constituie dreptul comun pentru
toate domeniile la care se refera litera sau spiritul dispoziţiilor sale”.
Astfel, art.14 din Codul muncii: „Prin angajator se înţelege persoana fizică
sau juridică ce poate, potrivit legii, să angajeze forţa de muncă pe baza contractului

În continuare, a se vedea, art.82-103 C.civ. Pentru identificarea persoanei juridice, a se vedea,

art.225-231 C.civ.
30
Gh. Beleiu, op. cit., 1992, p.27.
31
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.16; G. Boroi, op. cit., p.6; E. Lupan, I. Sabău-Pop,
op. cit., p.8-9.
18
individual de muncă”. Or, noţiunile de persoană fizică (omul, ca titular de drepturi
şi obligaţii civile) sau persoana juridică (orice formă de organizare, care îndeplinind
condiţiile prevăzute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile) se regăseşte
în textul art.25 alin. 2 si 3 Cod civil. De asemenea, potrivit art.253-254 Codul
muncii, angajatorul îl poate trage la răspundere patrimonială pe angajatul care i-a
cauzat o pagubă materială în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu în temeiul
normelor şi principiilor privitoare la răspunderea contractuală, adică potrivit
dispoziţiilor art.1350 Cod civil care reglementează expres răspunderea contractuală.
De asemenea, dreptul proprietăţii intelectuale care reglementează raporturile
patrimoniale şi nepatrimoniale, care derivă din creaţia artistică, literară şi ştiinţifică
se completează, potrivit Legii dreptului de autor nr.8/199632 cu normele de drept
civil: art.4 alin. 1 din Legea nr.8/1996 prevede: „Este autor persoana fizică care
a creat opera”. Se instituie o prezumţie a calităţii de autor pentru persoana sub
numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică. Totodată,
potrivit art.3 alin. 3 din Legea nr.8/1996 se dispune: „calitatea de subiect al dreptului
de autor se poate transmite în condiţiile legii” - or, potrivit art.557 alin. 1 Cod
civil, dreptul de proprietate se poate dobândi …, prin convenţie, moştenire legală
sau testamentară (art.1166 si urm. Cod civil, art.1178-1179 Cod civil - încheierea
contractului şi condiţiile de validitate; art.1650-1762 Cod civil - contractul de
vânzare cumpărare şi art.1011-1033 Cod civil - contractul de donaţie).

I.4. Principiile fundamentale ale dreptului civil

I.4.1. Caracterizare generală
Principiile fundamentale care acţionează în domeniul dreptului civil pot fi
grupate în următoarele categorii:
I. Principii fundamentale ale dreptului, care acţionează şi în dreptul civil.
În literatura de specialitate33, principiile fundamentale sau generale care acţionează
într-un sistem de drept sau într-o ramură de drept au fost definite ca acele idei
generale, diriguitoare care stau la baza elaborării şi aplicării dreptului. Aceste
principii fundamentale sunt formulate de doctrină şi jurisprudenţă şi consacrate
de Constituţie, coduri, precum şi de alte acte normative, fiind aplicabile tuturor
ramurilor de drept, deci şi dreptului civil. În această categorie de principii sunt
cuprinse: principiul legalităţii, principiul libertăţii şi egalităţii, principiul responsabilităţii,
principiul dreptăţii, echităţii şi justiţiei.
II. Principii fundamentale ale dreptului civil român;
III. Principii specifice uneia sau mai multor instituţii de drept civil.
Principiile instituţiilor dreptului civil sunt idei directoare, specifice uneia sau mai

32
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, .nr.60 din 26 martie 1996, ultima modificare
şi completare fiind adusă prin Legea nr.255/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr.515 din 14 august 2013).
33
C. Voicu, op. cit., p.95.
19
multor instituţii de drept civil. Aceste principii au o sferă de aplicare mai redusă
decât a principiilor fundamentale ale dreptului civil, care au o vocaţie generală,
ele limitându-se la o singură instituţie de drept civil. Intră în această categorie:
- principiul forţei obligatorii a contractelor (pacta sunt servanda);
- principiul consensualismului care priveşte forma actului juridic civil; principiul
irevocabilităţii actului juridic civil şi relativităţii efectelor actelor juridice;
principiul proximităţii gradului de rudenie în materie succesorală.
Valoarea principiilor generale. Principiile generale ale dreptului, prin funcţia
lor de idei directoare şi reguli de bază ale dreptului au rolul să explice temeiurile
existenţei unor valori juridice şi să suplinească lipsa unor norme juridice ori să
contribuie la justa lor interpretare în cazul în care normele de drept aplicabile
sunt insuficiente ori confuze.

I.4.2. Principiile fundamentale ale dreptului civil român

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei călăuzitoare pentru
toate instituţiile dreptului civil, chiar dacă nu îşi manifestă prezenţa cu aceeaşi
intensitate34. Considerăm că răspund acestor cerinţe:
- principiul proprietăţii;
- principiul egalităţii în faţa legii civile;
- principiul ocrotirii drepturilor subiective şi al garantării lor;
- principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale;
- principiul exercitării drepturilor civile cu bună-credinţă.

1. Principiul proprietăţii. Dreptul de proprietate a fost considerat în toate

timpurile ca principalul drept real al omului şi prototipul celorlalte drepturi reale.
După regimul juridic, dreptul de proprietate se clasifică în:
- drept de proprietate privată, a cărui reglementare cadru ne este oferită de art.44
din Constituţia României potrivit căruia:
(1) Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt
garantate. Conţinutul şi limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.
(2) Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul
de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate
din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în
condiţiile prevăzute prin lege organică, precum şi prin moştenire legală.
(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate
publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire.
(4) Sunt interzise naţionalizarea sau orice alte măsuri de trecere silită
în proprietate publică a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale, etnice,
religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor.
34
A se vedea, Gh. Beleiu, op.cit., 1992, p.30.
20
 (5) Pentru lucrări de interes general, autoritatea publică poate folosi
subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a despăgubi
proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor,
precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii.
(6) Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie.
(7) Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind
protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea
celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.
(8) Averea dobândită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al
dobândirii se prezumă.
(9) Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii
pot fi confiscate numai în condiţiile legii.
În reglementarea art.555 Cod civil, „proprietatea privată este dreptul titularului
de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în
limitele stabilite de lege”. Aşadar, conţinutul dreptului de proprietate este dat de
prerogativele lui: posesia, folosinţa şi dispoziţia, întâlnite în literatura juridică de
specialitate35 şi sub denumirile din dreptul roman: usus sau jus possidendi (stăpânirea
materială efectivă a bunului); fructus sau jus fruendi (culegerea fructelor bunului)
şi abusus sau jus abutendi (dispunerea de bunul care face obiectul dreptului de
proprietate).
- drept de proprietate publică - formă a dreptului de proprietate care se poartă
asupra bunurilor din domeniul public aparţinând statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale. Art.136 din Constituţie dispune:
(2) Proprietatea publică este garantată şi ocrotită prin lege şi aparţine
statului sau unităţilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea
teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului
continental, precum şi alte bunuri stabilite de legea organică, fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice.
(4) Bunurile proprietate publică sunt inalienabile. În condiţiile legii
organice, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor
publice sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi
date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică.
(5) Proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.

35
Pentru detalii a se vedea, C. Bîrsan, Drept civil. Drepturi reale principale, Ediţia a III-a revăzută
şi adăugită, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p.38 şi urm.; B. Florea, Drept civil. Drepturile
reale principale, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.49-51; G. Boroi, L. Stănciulescu,
Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012,
p.19-20.
21
 2. Principiul egalităţii în faţa legii civile este consacrat de dispoziţiile
art.30 Cod civil, care prevăd că „rasa, culoarea, naţionalitatea, originea etnică,
limba, religia, vârsta, sexul sau orientarea sexuală, opinia, convingerile personale,
apartenenţa politică, sindicală, la o categorie socială ori la o categorie defavorizată,
averea, originea socială, gradul de cultură, precum şi orice altă situaţie similară
nu au nicio influenţă asupra capacităţii civile. Având în vedere localizarea acestui
articol în Titlul I - Dispoziţii generale al Cărţii I - Despre persoane, afirmăm că
principiul se aplică tuturor persoanelor - subiecte de drept civil, fără nici o distincţie
între persoanele fizice şi persoanele juridice. Menţionăm totuşi că, în ceea ce priveşte
persoanele juridice, acest principiu trebuie înţeles în sensul că toate persoanele
juridice dintr-o anumită categorie se supun, în mod egal, normelor juridice care
asigură regimul juridic al categoriei din care fac parte36.

3. Principiul îmbinării intereselor individuale cu cele generale. Acest

principiu acţionează în toate raporturile juridice civile. Astfel, art.11 din Codul
civil, dispune că nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale
de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri, iar art.14
alin.1 Cod civil adaugă că orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite
drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea
publică şi bunele moravuri. Principul analizat este consacrat şi în mod exclusiv
în categoria persoanelor juridice de către art.187 Cod civil, potrivit căruia orice
persoană juridică trebuie să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu
propriu, afectat realizării unui anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul
general.

4. Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor civile subiective. Acest

principiu îşi are temeiul în Constituţia României - art.1 alin.3, art.18, art.25, art.26-30,
art.44-46 etc. şi este consacrat în legislaţia dreptului civil, în mod expres, prin
art.26 Cod civil, care prevede că „drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor
fizice, precum şi drepturile şi libertăţile civile ale persoanelor juridice sunt ocrotite
şi garantate de lege”.

5. Principiul exercitării drepturilor civile cu bună-credinţă. Acesta este

un principiu fundamental al dreptului civil, înscris în art.14 alin. 1 Cod civil, potrivit
căruia „orice persoană fizică sau juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să
îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordine publică şi
bunele moravuri”.
Buna-credinţă presupune că participanţii la raporturile juridice sunt sinceri
şi loiali, au o conduită onestă cu prilejul încheierii şi exercitării actelor juridice
şi îşi exercită drepturile lor, potrivit voinţei lor reale, în concordanţă cu legea şi
cu normele de conduită în societate. Buna-credinţă este chiar prezumată până la

36
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p.5.
22
proba contrară (art.14 alin.2 Cod civil, bona fides praesumitur). Încălcarea acestui
principiu, adică îndeplinirea unor acte juridice cu rea-credinţă (prin viclenie,
înşelăciune, fraudă, omisiune intenţionată) atrage răspunderea părţii care a acţionat
în acest mod. Aplicaţii ale acestui principiu le găsim în următoarele materii:
administrarea bunurilor minorului de către tutore - art.142 alin.1 Cod civil;
dobândirea dreptului de proprietate privată ca efect al posesiei de bună-credinţă
în cazul bunurilor mobile şi al fructelor - art.948 Cod civil.

I.5. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului

I.5.1. Interesul delimitării
Dreptul civil reglementează o parte însemnată a raporturilor patrimoniale şi a
raporturilor personale nepatrimoniale, în care părţile se află în situaţie de egalitate
juridică. Unele din aceste raporturi patrimoniale şi personal nepatrimoniale sunt
reglementate de alte ramuri de drept învecinate, cum sunt dreptul administrativ,
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul financiar, dreptul muncii, dreptul
procesual civil sau dreptul internaţional privat. Alte raporturi juridice pot prezenta
trăsături comune mai multor ramuri ale dreptului.
Apare necesar, din punct de vedere practic şi teoretic să se stabilească criteriile
de delimitare a unui raport juridic civil de un raport juridic, aparţinând unei alte
ramuri juridice. Este o problemă de calificare juridică a unui raport de drept spre
a se asigura o corectă aplicare a legii.
Sub aspect teoretic, delimitarea pune în evidenţă asemănări şi deosebiri între
raporturile juridice reglementate de diferitele ramuri de drept, ceea ce reclamă o
examinare şi selectare atentă prin utilizarea unor criterii de delimitare.

I.5.2. Criterii de delimitare

În operaţia de delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept se folosesc
următoarele criterii:
a) un criteriu fundamental care este obiectul de reglementare sau specificul
relaţiilor sociale reglementate37;
b) criterii auxiliare: metoda de reglementare, calitatea subiectelor de drept,
caracterul normelor juridice, natura sancţiunilor şi principiile proprii unei ramuri
de drept38.
Prin obiect de reglementare al unei ramuri de drept se înţelege o categorie
omogenă de raporturi sociale, reglementate de un ansamblu de norme juridice care,
prin trăsăturile lor se separă net de alte categorii de raporturi sociale. Obiectul
reglementării este criteriul fundamental în constituirea şi delimitarea ramurilor

37
I. Salvador Brădeanu, I. Rucăreanu, Tratat de drept civil. Partea generală, vol. 1, Editura
Academiei, Bucureşti, 1967, p.39.
38
Gh. Beleiu, op. cit., 1992, p.33.
23
de drept. După cum s-a arătat, obiectul dreptului civil este format din două mari
categorii de raporturi sociale: raporturile patrimoniale şi raporturile personal
nepatrimoniale, dar nu toate raporturile de această natură sunt reglementate de
dreptul civil. Dintre raporturile patrimoniale constituie obiect de reglementare al
dreptului civil numai raporturile reale şi raporturile obligaţionale; restul raporturilor
patrimoniale intră în obiectul de reglementare al altor ramuri de drept, cum sunt:
dreptul comercial, dreptul familiei, dreptul muncii, dreptul administrativ, dreptul
financiar etc.
Dintre raporturile nepatrimoniale, fac obiectul dreptului civil numai raporturile
care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei, elementele de
identificare ale persoanei şi creaţia intelectuală; restul raporturilor nepatrimoniale
intră în sfera de reglementare a altor ramuri de drept - dreptul administrativ, dreptul
muncii, dreptul proprietăţii intelectuale39 etc.
Metoda de reglementare este un criteriu auxiliar de delimitare şi constă
în modalitatea de influenţare a raporturilor sociale de către stat prin edictarea
normelor de drept. Specifică şi generală pentru dreptul civil este metoda egalităţii
juridice a părţilor spre deosebire de alte ramuri de drept care folosesc fie numai
metoda subordonării părţilor (ca de exemplu, dreptul administrativ), fie ambele
metode amintite (cum este cazul dreptului muncii al cărui specific este dat şi de
faptul că, la momentul negocierii şi încheierii contractului individual de muncă
părţile sunt egale din punct de vedere juridic, urmând ca, în continuare, salariatul
să se subordoneze angajatorului în derularea raporturilor juridice de muncă).
Subliniem faptul că egalitatea juridică a părţilor din raporturile juridice civile nu
are semnificaţia de egalitate a prestaţiilor. Egalitatea juridică constă în faptul că
nici una dintre părţi nu se află în situaţia de a-şi impune voinţa faţă de cealaltă
parte. Altfel spus, în raporturile juridice civile acordul de voinţă al părţilor
constituie regula40.
Din aceste motive este necesar să se recurgă şi la următoarele criterii:
- Calitatea subiectelor de drept civil. Spre deosebire de alte ramuri de
drept, în raporturile juridice civile nu se cere vreo calitate specială a subiectelor
de drept, cum ar fi, spre exemplu, calitatea de profesionist41 în raporturile juridice
de drept comercial.
- Caracterul normelor juridice majoritare. În dreptul civil, normele
juridice au în majoritatea lor un caracter dispozitiv spre deosebire de alte
ramuri, ca de exemplu, dreptul administrativ unde sunt preponderente normele
juridice imperative.

39
T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p.20.
40
T. Bodoaşcă, A. Drăghici, Drept civil. Partea generală (actualizat conform noului Cod civil),
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p.17-18.
41
În temeiul art.3 alin.2 şi 3 din Codul civil, republicat, sunt consideraţi profesionişti toţi cei care
exploatează o întreprindere, ceea ce presupune exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
24
 - Caracterul sancţiunilor ce intervin în cazul nerespectării unei norme
juridice. În dreptul civil, sancţiunea specifică este restabilirea dreptului subiectiv
încălcat ceea ce presupune fie repararea prejudiciului cauzat, fie încetarea actului
ilicit de vătămare a dreptului personal nepatrimonial. Această restabilire se face,
de regulă, prin obţinerea concursului forţei coercitive a statului.
- Principiile proprii ale unei ramuri de drept, care sunt diferite în dreptul
civil faţă de alte ramuri, constituie un alt criteriu de delimitare. În operaţia de
delimitare a dreptului civil faţă de altă ramură de drept se poate recurge la unul
sau mai multe din criteriile enunţate, în funcţie de împrejurările concrete ale
raportului juridic respectiv.

I.5.3. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri ale dreptului

1. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul constituţional
Un loc deosebit trebuie acordat relaţiilor dintre dreptul civil şi dreptul
constituţional. Pronind de la ideea potrivit căreia dispoziţiile Constituţiei trebuie
să stea la temelia tuturor ramurilor dreptului, s-a ridicat problema constituţionalizării
acestor ramuri, respectiv a punerii de acord a legislaţiei existente cu principiile
Constituţiei României, revizuite42. Instanţele judecătoreşti, în special Curtea
Constituţională, prin acţiunea lor, au rolul de a decide neaplicarea unor legi sau
dispoziţii legale care contravin Constituţiei. Curtea Constituţională, în cadrul
controlului preventiv şi a celui ulterior, stabileşte neconstituţionalitatea unor dispoziţii
ale legilor şi ale ordonanţelor Guvernului urmând ca acestea să fie înlăturate
(art.146, 147 din Constituţie).
Între dreptul constituţional şi dreptul civil există puncte comune. Astfel,
dreptul constituţional consacră principiile dreptului civil (dreptul de proprietate,
principiul egalităţii în faţa legilor); principalele drepturi şi libertăţi ale omului care
sunt şi drepturi subiective ale persoanelor fizice; unele autorităţi publice care sunt, în
majoritatea lor, persoane juridice; garanţiile juridice ale drepturilor subiective civile.
Între dreptul civil şi dreptul constituţional există şi deosebiri importante care
delimitează cele două ramuri:
a) subiectele raporturilor de drept constituţional se află, de regulă, într-o
relaţie de subordonare, în timp ce subiectele de drept civil se află într-o poziţie
de egalitate juridică;
b) în dreptul constituţional sunt preponderente raporturile nepatrimoniale,
în timp ce în dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale;
c) normele dreptului constituţional impun subiectelor sale o calitate specială,
aceea de autoritate publică, organ de stat sau de cetăţean român, pe când în dreptul
civil este suficient ca subiectele să fie persoane fizice sau persoane juridice;
d) normele de drept constituţional în majoritatea lor sunt imperative, în timp
ce normele dreptului civil sunt, preponderent, dispozitive;

42
I. P. Filipescu, D. V. Zlătescu, Drept civil constituţional în revista Dreptul nr. 3/1994, p.25.
25
 e) sancţiunile din dreptul constituţional sunt specifice, nu implică un proces,
în timp ce sancţiunile din dreptul civil - restabilirea dreptului subiectiv încălcat
se stabilesc în cadrul unui proces;
f) cele două ramuri au o serie de principii proprii, specifice, care contribuie
la delimitarea lor.

2. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul administrativ.

Dreptul civil şi dreptul administrativ prezintă unele asemănări, ca de exemplu,
faptul că ultimul reglementează şi raporturi patrimoniale, dar se şi deosebesc pentru
că, cele care predomină în dreptul administrativ sunt raporturile nepatrimoniale.
Dreptul civil se apropie de dreptul administrativ şi în cazul în care încheierea unui
act juridic civil depinde de un act administrativ (o autorizaţie administrativă).
Dreptul administrativ se deosebeşte de dreptul civil prin obiectul reglementării.
Dreptul administrativ este o ramură de drept care reglementează raporturile sociale
ce se nasc în cadrul administraţiei publice, respectiv în cadrul realizării activităţii
executive a statului. Deosebirile se evidenţiază şi prin alte criterii auxiliare: în
raportul de drept administrativ părţile se află într-o relaţie de subordonare, pe când
în dreptul civil, părţile se află pe poziţie de egalitate juridică; în raporturile de drept
administrativ se cere ca cel puţin un subiect de drept să aibă calitatea de organ
al administraţiei publice; în dreptul civil raporturile juridice se nasc numai între
persoane fizice şi persoane juridice, deci nu se cere o calitate specială; în dreptul
administrativ ponderea o deţin normele imperative, în timp ce în dreptul civil
ponderea o deţin normele dispozitive; sancţiunile dreptului administrativ sunt
total diferite de sancţiunile dreptului civil.
Delimitarea dreptului civil de dreptul administrativ este întâlnită, adesea, în
materia contenciosului administrativ.

3. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul comercial.

Dreptul comercial este acea ramură a dreptului care reglementează raporturile
juridice ce se stabilesc între profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi
orice alte subiecte de drept civil. Între cele două ramuri de drept există numeroase
asemănări care fac dificilă delimitarea lor. Asemănările sunt următoarele:
- ambele ramuri au în obiectul de reglementare atât raporturi patrimoniale,
cât şi raporturi nepatrimoniale;
- în ambele ramuri metoda de reglementare este cea a egalităţii juridice a
părţilor;
- în ambele ramuri, normele de drept au un caracter dispozitiv;
- în ambele ramuri contractul este izvorul principal al obligaţiilor;
- procedura în faţa instanţelor sesizate cu rezolvarea litigiilor este aceeaşi,
procedura civilă;
- atât în dreptul comercial, cât şi în dreptul civil există subiecte individuale
de drept şi subiecte colective de drept; totuşi, în dreptul comercial, una din părţi
trebuie să aibă calitatea de profesionist43;

43
În temeiul art.3 alin.2 şi 3 Codul civil, sunt consideraţi profesionişti cei care exploatează o
întreprindere, ceea ce presupune exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a
unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în
prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
26
 - în ambele ramuri există sancţiunea răspunderii contractuale, dar există
deosebiri de regim juridic între răspunderea civilă şi răspunderea comercială;
- între dreptul civil şi dreptul comercial există însă şi suficiente deosebiri
care asigură delimitarea lor;
- principalul izvor de drept pentru cele două ramuri de drept în discuţie este
Codul civil, republicat.

4. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul familiei

Dreptul familiei este ramura de drept care reglementează raporturile personale
nepatrimoniale şi cele patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi
raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, urmărind
ocrotirea şi întărirea familiei. Între dreptul familiei şi dreptul civil există o serie
de asemănări:
a) ambele ramuri reglementează atât raporturi patrimoniale, cât şi raporturi
nepatrimoniale;
b) ambele ramuri folosesc metoda egalităţii juridice a părţilor; o nuanţă aparte
există în dreptul familiei atunci când este vorba de raportul părinţi-copii minori;
c) cele două ramuri au unele principii comune.
Între cele două ramuri de drept există şi importante deosebiri din care
rezultă delimitarea dintre ele:
a) în dreptul civil sunt preponderente raporturile patrimoniale, pe când în
dreptul familiei sunt preponderente raporturile nepatrimoniale;
b) raporturile nepatrimoniale reglementate de dreptul civil privesc
individualizarea persoanei, cele reglementate de dreptul familiei izvorăsc din
căsătorie, rudenie, adopţie şi relaţiile asimilate de lege celor de familie;
c) în timp ce dreptul familiei cere o calitate specială pentru subiectele acestei
ramuri - soţ, părinte, copil, în dreptul civil nu se cere o asemenea calitate;
d) fiecare ramură de drept are sancţiuni proprii; în dreptul familiei este
reglementată ca sancţiune specifică - decăderea din drepturile părinteşti;
e) în dreptul familiei predomină normele imperative, în timp ce în dreptul
civil predomină normele dispozitive;
f) cele două ramuri au principii de drept comun, dar şi principii proprii,
specifice care contribuie la delimitarea lor.

5. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul muncii şi securităţii sociale

Dreptul muncii este ramura de drept care reglementează raporturile generate
de contractul individual de muncă, inclusiv cele conexe încheiate între salariaţi
şi cel care angajează, persoana fizică sau juridică.
Între dreptul civil şi dreptul muncii există asemănări şi deosebiri.
Asemănări:
a) ambele reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale;
b) în ambele ramuri predomină raporturile patrimoniale;
c) cele două ramuri au unele principii comune.
27
 Deosebirile mai importante care delimitează cele două ramuri sunt:
a) poziţia de egalitate juridică în raportul juridic civil există atât la încheierea
contractului, cât şi la executarea şi la încetarea lui, în timp ce în cazul raportului
juridic de muncă, egalitatea juridică a părţilor se circumscrie numai la încheierea
contractului, întrucât la executarea contractului în virtutea normelor de disciplina
muncii se creează un raport de subordonare între cel care angajează şi salariat;
b) în dreptul muncii sunt predominante normele imperative, în timp ce în
dreptul civil sunt predominante normele dispozitive.
c) în dreptul muncii sfera subiectelor este mai restrânsă decât în dreptul civil,
deoarece minorii cu vârsta sub 15 ani nu au capacitate de muncă, precum şi cei
care au împlinit vârsta de 15 ani, nu pot încheia singuri contract de muncă, ci doar
cei care au vârsta de 16 ani împliniţi;
d) în dreptul civil este caracteristică răspunderea civilă, pe când în dreptul
muncii acţionează răspunderea patrimonială, răspunderea disciplinară, dar şi cea
contravenţională şi penală.

6. Delimitarea dreptului civil faţă de dreptul procesual civil.

Dreptul procesual civil este definit ca un sistem de norme juridice care
reglementează modul în care este organizată şi se desfăşoară activitatea de judecată
a pricinilor privitoare la drepturi şi interese civile, legitime, precum şi modul în
care sunt executate hotărârile judecătoreşti sau alte titluri executorii44.
Dreptul procesual civil reprezintă tocmai cealaltă faţă a dreptului material
civil, aspectul său sancţionator care intervine numai în caz de nevoie. Dreptul
material civil ar fi ineficace, dacă pe calea dreptului procesual civil nu s-ar asigura
realizarea lui şi tot astfel, procesul civil ar fi de neconceput fără existenţa unui
drept material care să-1 valorifice45.

I.6. Izvoarele dreptului civil

I.6.1. Noţiunea de izvor al dreptului civil
În Teoria generală a dreptului46 accepţiunile noţiunii de „izvor de drept”
sunt următoarele:
- în sens larg (lato sensu) sau material, prin „izvor de drept civil” înţelegem condiţiile
materiale de existenţă care generează normele acestei ramuri de drept47, indiferent
de forma pe care o îmbracă acestea. Astfel, este recunoscută valoarea juridică a
factorilor care, prin natura lor, pot interveni în procesul legislativ, influenţând, în

44
V. M. Ciobanu, Drept procesual civil, vol.I, T.U.B. 1986, p.11.
45
I. Stoienescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Teoria generală, Bucureşti, 1983, p.5; a se
vedea, în acelaşi sens şi F. Măgureanu, Drept procesual civil, Ediţia a II-a, Editura All Beck,
Bucureşti, 1999, p.8.
46
C. Voicu, op. cit., p.158.
47
Gh. Beleiu, op. cit., 1992, p.
28
acest mod, dreptul pozitiv - definit ca ansamblu de norme juridice, în vigoare la
un anumit moment dat, într-o societate dată48.
- în sens restrâns (stricto sensu) sau în sens formal, expresia “izvor de drept civil”
se referă strict la formele specifice de exprimare a normelor de drept civil,
forma exterioară pe care o îmbracă acesta.

I.6.2. Categorii de izvoare de drept civil

Potrivit art.1 din Codul civil, republicat, sunt izvoare ale dreptului civil
legea, uzanţele şi principiile generale ale dreptului.

I.6.2.1. Legea – izvor de drept civil

Din interpretarea literală a textului legal invocat, înţelegem că noţiunea de
„lege” este utilizată lato sensu, având semnificaţia de „act normativ”49, prin care
înţelegem actul creat de autorităţile publice investite cu putere de legiferare şi care
cuprinde norme general-obligatorii, a căror aplicare poate fi realizată şi prin forţa
coercitivă a statului50.
Un important izvor al dreptului civil este reprezentata de Constituţia României
- legea fundamentală ce cuprinde un sistem articulat de norme juridice investite
cu forţă juridică superioară51.
În ceea ce priveşte „autorităţile publice investite cu putere de legiferare”,
amintim:
- Parlamentul, care în temeiul art.73 din Constituţia României adoptă legi
constituţionale52, legi organice53 şi legi ordinare.
Amintim aici, ca principal izvor de drept civil, Codul civil care are ca model
reglementări noi, moderne, existente în alte legislaţii54. Ca structură, Codul civil
cuprinde:
 Titlu Preliminar - Despre legea civilă;
 Cartea I - Despre persoane;
 Cartea a II-a - Despre familie;
 Cartea a III-a - Despre bunuri;

48
A se vedea, în acest sens, C. Voicu, op. cit., p.34.
49
Prin „lege”, stricto sensu (în sens restrâns), înţelegem act normativ emis de Parlamentul României,
în calitatea sa de putere legiuitoare a statului.
50
C. Voicu, op.cit., p.168.
51
Ibidem, p.169.
52
Amintim aici Legea nr.429/2003 de revizuire a Constituţiei României, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr.669 din 22 septembrie 2003.
53
Potrivit art.13 alin.3 lit.m din Constituţia României, prin lege organică se reglementează (...)
regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii.
54
Dintre cele mai semnificativ de mentionat, din perspectiva ponderii folosirii lor ca material
documentar sunt: Codul civil francez, aşa cum a fost modificat în 2001, precum şi Codul civil al
provinciei Quebec (din Canada) 1991, respectiv Codurile civile italian, spaniol, elveţian, german
şi brazilian.
29
  Cartea a IV-a - Despre moştenire şi liberalităţi;
 Cartea a V-a - Despre obligaţii;
 Cartea a VI-a - Despre prescripţia extinctivă, decăderea şi calculul termenelor;
 Cartea a VII-a - Dispoziţii de drept internaţional privat.
- Preşedintele României, care, conform alin.1 al art.100 din Constituţia României,
revizuită, în exercitarea atribuţiilor sale, emite decrete care se publică în Monitorul
Oficial al României;
- Guvernul, care potrivit art.108 coroborat cu art.115 din Constituţia României,
revizuită, adoptă hotărâri (pentru organizarea executării legilor) şi ordonanţe în
domenii care nu fac obiectul legilor organice (emise în temeiul unei legi speciale
de abilitare adoptată de Parlament, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta).
În continuare art.115 alin.4 din legea fundamentală prevede că, se pot adopta
ordonanţe de urgenţă de către Guvern numai în situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul
acestora.
- organele administraţiei publice centrale şi locale, în măsura în care emit acte
ce conţin dispoziţii cu caracter general, impersonal şi obligatoriu.

I.6.2.2. Uzanţele
După cum ne arată legiuitorul în alin.6 al art.1 din Codul civil, republicat,
prin uzanţe înţelegem obiceiul (cutuma) şi uzurile profesionale.
Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii
sociale şi respectată un timp îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită
obligatorie55.
Deşi legiuitorul nu ne oferă o definiţie pentru noţiunea de uzuri profesionale,
din spiritul dispoziţiilor Codului civil, republicat, conchidem că acestea reprezintă
acele obiceiuri, în sensul definiţiei de mai sus, uzitate în raporturile dintre
profesionişti sau în raporturile dintre aceştia şi orice alte subiecte de drept civil.
Exemplificăm, în acest sens, „uzurile interpretative” din dreptul maritim56.
Din interpretarea sistematică a prevederilor alin.2 şi alin.3 ale art.1 Codul
civil, republicat, distingem între:
a) uzanţele care se aplică în materiile reglementate prin lege;
În acest caz, uzanţele se aplică numai în măsura în care legea trimite în mod
expres la acestea57. Întrebarea care se pune este dacă uzanţele reprezintă izvor de
drept distinct (de sine stătător) sau nu? Răspunsul nu poate fi decât unul negativ
întrucât, într-o atare situaţie, uzanţa devine parte integrantă a legii care este, prin
ea însăşi, izvor de drept.

55
Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.43.
56
În literatura de specialitate acestea sunt avute în vedere ca practici ale diferitelor porturi - a se
vedea în acest sens Y. Eminescu, Tratat de drept civil, Vol.I, Partea generală, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967, p.72; Gh. Beleiu, op. cit., p.43-44.
57
Alin.3 art.1 Codul civil, republicat.
30
 Sunt astfel de prevederi legale care fac trimitere la uzanţe:
 art.603 Cod civil - Dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului;
 art.613 alin.1 Cod civil - În lipsa unor dispoziţii cuprinse în lege,
regulamentul de urbanism sau a obiceiului locului, arborii trebuie sădiţi
la o distanţă de cel puţin 2 metri de linia de hotar, cu excepţia acelora
mai mici de 2 metri, a plantaţiilor şi a gardurilor vii;
 art.662 alin.2 Cod civil - În lipsa unor dispoziţii legale, a regulilor de
urbanism sau a obiceiului locului, înălţimea zidului comun se stabileşte
de părţi, dar fără a depăşi 2 metri, socotindu-se şi coama zidului;
 art.1349 alin.1 Cod civil - Orice persoană are îndatorirea să respecte
regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să
nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau
intereselor legitime ale altor persoane;
 art.793 alin.1 Cod civil - Cu excepţia cazului în care, potrivit legii, actului
constitutiv sau înţelegerii ulterioare a părţilor ori împrejurărilor concrete,
administrarea se realizează cu titlu gratuit, administratorul are dreptul
la o remuneraţie stabilită prin actul constitutiv sau prin înţelegerea
ulterioară a părţilor, prin lege ori, în lipsă, prin hotărâre judecătorească.
În acest ultim caz, se va ţine seama de uzanţe şi, în lipsa unui asemenea
criteriu, de valoarea serviciilor prestate de administrator;
 art.1186 Cod civil - (...) contractul se consideră încheiat în momentul în
care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un fapt concludent, fără
a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor statornicite
între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod;
 art.1272 alin.1 Cod civil - Contractul valabil încheiat obligă nu numai
la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile
statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului,
după natura lui.
b) uzanţele care se aplică în materiile nereglementate prin lege;
Astfel, suntem de părere că numai acestea reprezintă izvoare distincte de
drept civil, cu condiţia să fie conforme cu ordinea publică şi bunele moravuri58.
Dat fiind caracterul de noutate al acestor prevederi legale, pentru corecta
punere în aplicare a acestora, amintim prevederile alin.5 al art.1 Codul civil,
republicat, potrivit cărora partea interesată trebuie să facă dovada existenţei şi a
conţinutului uzanţelor. În ceea ce priveşte uzanţele publicate în culegeri elaborate
de către entităţile sau organismele autorizate în domeniu se instituie o prezumţie
relativă de existenţă59.
58
Art.1 alin.4 Codul civil, republicat.
59
Partea interesată ar putea să dovedească contrar, respectiv inexistenţa uzanţei în cauză, prin orice
mijloc de probă.
31
 I.6.2.3. Principiile generale ale dreptului
Potrivit alin.2 art.1 Cod civil, în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele,
iar în lipsa acestora, dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar
când nu există asemenea dispoziţii, principiile generale ale dreptului.
Astfel, pentru ca principiile generale ale dreptului să fie considerate izvoare
ale dreptului civil trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii60:
- să fie vorba despre o materie nereglementată prin intermediul unor norme juridice;
- să nu existe uzanţe care să îşi găsească aplicabilitatea, respectiv să nu existe
dispoziţii legale privitoare la situaţii asemănătoare care să se aplice prin analogie.

I.6.2.4. Alte izvoare de drept civil

a) Morala (regulile de convieţuire socială) urmează soluţia uzanţelor în materiile
reglementate prin lege61. Astfel, ele nu constituie izvor de drept distinct, dar în
măsura în care legea face trimitere la ele, atunci fac corp comun cu actul normativ
respectiv, devenind astfel un simplu izvor derivat62 al dreptului civil.
b) În principiu nici jurisprudenţa nu reprezintă izvor al dreptului civil, deoarece
organul de judecată are atribuţia de a soluţiona cauza cu care a fost sesizat prin
aplicarea normelor de drept. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între
părţile din proces, potrivit principiului relativităţii efectelor hotărârilor instanţelor
de judecată, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, obligatorie,
impersonală, opozabilă tuturor. Cu toate acestea un complet de judecată este liber
să ia în consideraţie, în cauza pe care o judecă, o soluţie pronunţată anterior de
aceeaşi instanţă sau de alte instanţe, într-un proces analog. Acest fapt nu este însă
de natură a transforma soluţia respectivă într-o normă obligatorie. Chiar dacă nu i
se recunoaşte calitatea de izvor de drept, jurisprudenţa Curţii Constituţionale
şi cea a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prezintă o specificitate aparte şi o
atenţionare pentru legiuitor, dar şi pentru judecători, care nu vor mai putea aplica un
text de lege declarat neconstituţional63. Însă, un loc distinct îl ocupă jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii Europene şi cea a Curţii Europene a Drepturilor
Omului, care constituie veritabile izvoare pentru dreptul civil român64.

60
Doctrina a pus în discuţie dacă totuşi, principiile generale ale dreptului sunt în măsură să reprezinte
izvoare de drept civil în mod individual, de sine stătător? Având în vedere textul alin.2 al art.1
Cod civil, răspunsul nu poate fi decât unul afirmativ. Cu toate acestea, nu putem să nu ne punem
întrebarea dacă nu cumva principiile generale ale dreptului sunt rezultatul unor dispoziţii ale unor
acte normative şi se aplică ca atare. A se vedea în acelaşi sens Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.45.
61
A se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.44.
62
A se vedea E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român, Vol.I, Partea generală, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.45.
63
Art. 147 alin. 4 din Constituţia revizuită dispun imperativ „deciziile Curţii Constituţionale sunt
general obligatorii şi au putere numai pentru viitor”, iar prevederile art. 31 alin. 1 din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, reiau dispoziţiile
constituţionale.
64
Art. 5 din Codul civil, republicat, dispune expres, de altfel: „Aplicarea prioritară a dreptului
Uniunii europene - În materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene
32
c) Doctrina este formată din lucrările scrise prin care se comentează sau interpretează
normele juridice şi reprezintă opinii formulate de specialişti de tehnicieni ai
dreptului care contribuie la perfecţionarea normelor de drept, fără a fi obligatorii
pentru practicienii dreptului.

I.7. Aplicarea legii civile

I.7.1. Consideraţii generale
Ca orice lege, legea civilă acţionează concomitent sub trei aspecte:
 într-o anumită perioadă în timp;
 pe un anumit teritoriu;
 asupra persoanelor fizice şi juridice - subiecte de drept civil.
Deci, legile se succed din punct de vedere temporal, coexistă sub aspect
spaţial şi au determinate categoriile de subiecte cărora li se aplică65.

I.7.2. Aplicarea legii civile în timp

Legea civilă este aplicabilă atâta timp cât este în vigoare66. Astfel, vom avea
în vedere două momente importante şi anume intrarea în vigoare a legii civile,
respectiv ieşirea ei din vigoare.
a) Legea civilă intră în vigoare, potrivit art.78 din Constituţia României:
 la 3 zile de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României
sau
 la o altă dată precizată în cuprinsul ei;
b) Legea civilă iese din vigoare prin ajungere la termen (cum este cazul
legilor temporare pentru care nu este necesară abrogarea, fiind suficientă
scurgerea perioadei de timp pentru care au fost adoptate) sau prin abrogare,
care poate fi:
- expresă sau directă, atunci când se precizează expres în textul legii noi că legea
veche se abrogă. Cu titlu de exemplu amintim prevederile art.230 lit.a din Legea
nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil,
potrivit cărora la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă Codicele civil
(sau Codul civil din 1864) (...).

se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor”. Iar, potrivit art. 4 Cod civil,
republicat „Aplicarea prioritară a tratatelor internaţionale privind drepturile omului - În materiile
reglementate de prezentul cod, dispoziţiile privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Dacă există neconcordanţe între pactele şi
tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi prezentul
cod, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul cod conţine
dispoziţii mai favorabile.”
65
A se vedea, în acelaşi sens, Gh. Beleiu, op.cit., 2007, p.46.
66
Art.6 alin.1 Codul civil, republicat.
33
- implicită sau indirectă, atunci când legea nouă prevede ieşirea din vigoare a
tuturor legilor incompatibile cu prevederile ei, utilizându-se formulări generale
de genul „orice alte dispoziţii contrare se abrogă”67, fără să nominalizeze care
anume dispoziţii nu-şi mai pot găsi aplicabilitatea în continuare.
Desuetudinea intervine în acele situaţii în care societatea evoluează mult
mai rapid decât legislaţia, astfel încât dispar raţiunile pentru care actul normativ a
fost adoptat, ceea ce echivalează cu o imposibilitate de punere în aplicare a actului
normativ în cauză, fără însă a fi intervenit abrogarea acestuia. Astfel, dacă se revine
la contextul iniţial, actul normativ îşi va găsi din nou aplicabilitatea.

I.7.3. Principiile aplicării legii civile în timp

Sunt două principii care guvernează aplicarea legii în timp:
 principiul neretroactivităţii legii civile noi;
 principiul aplicării imediate a legii civile noi.

a) Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula juridică potrivit

căreia o lege civilă nu se aplică situaţiilor anterioare intrării ei în vigoare, ci numai
celor ce se ivesc după acest moment de referinţă. Într-o altă formulare, aşa cum
s-a arătat în doctrină68, principul în discuţie se transpune în afirmaţia: „trecutul
scapă legii civile noi”.
În practică, însă, pot apărea dificultăţi în identificarea actului normativ
incident în cazul situaţiilor juridice care se derulează pe o anumită perioadă de
timp. În soluţionarea acestei probleme, art.6 din Codul civil, republicat instituie
următoarele reguli:
- actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de
intrarea în vigoare a legii noi pot genera numai efectele juridice prevăzute de legea
în vigoare la data încheierii, săvârşirii ori producerii lor, adică de legea veche;
- actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea în
vigoare a legii noi, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare,
sunt supuse legii noi;
- actele juridice nule, anulabile sau afectate de alte cauze de ineficacitate la data
intrării în vigoare a legii noi sunt supuse dispoziţiilor legii vechi, neputând fi
considerate valabile ori, după caz, eficace potrivit dispoziţiilor legii noi;
- prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în
vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale vechi, respectiv
cele care le-au instituit;
- efectele viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia,
derivate din starea şi capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiaţie, adopţie şi
67
Potrivit lit.bb a art.230 din Legea nr.71/2011 la data intrării în vigoare a Codului civil se abrogă
(...) orice alte dispoziţii contrare, chira dacă acestea sunt cuprinse în legi speciale.
68
Gh. Beleiu, op.cit., 2007, p.47.
34
obligaţia legală de întreţinere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general
al bunurilor, şi din raporturile de vecinătate, dacă aceste situaţii juridice subzistă
după intrarea în vigoare a legii noi, cad sub incidenţa dispoziţiilor legii noi.
Excepţia de la acest principiu este reprezentată de retroactivitate, care
presupune, generic, că legea nouă se aplică şi pentru situaţii anterioare adoptării
ei. Pentru o bună înţelegere a acestei excepţii, invocăm prevederile art.15 alin.2
din Constituţia României, în temeiul cărora legea dispune numai pentru viitor,
cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile. Aşadar, singurele
excepţii admise sunt legea penală şi legea contravenţională 69, nicidecum legea
civilă. În concluzie, în contextul legislativ actual, în dreptul civil, este inadmisibilă
această retroactivitatea - excepţie de la primul principiu al aplicării în timp a
legii civile.
În contextul legislativ reprezentat de Codul civil de la 1864, se punea problema
dacă retroactivează legea destinată să clarifice anumite prevederi cuprinse în alte
acte normative în scopul unei corecte puneri în aplicare a acestora din urmă, denumită
în continuare lege interpretativă. Aceasta deoarece ea urma a se aplica de la
momentul intrării în vigoare a legii pe care o interpretează şi nu de la momentul
adoptării ei. Având în vedere că interpretarea nu ţinea de aplicarea în timp a legii
civile70, se considera că legea interpretativă făcea parte integrantă din actul normativ
interpretat. Astfel, actul interpretat se aplica în timp, iar nu actul interpretativ. În
prezent, problema este tranşată de Legiuitor în art.9 alin.2 din Codul civil, republicat,
potrivit căruia norma intrerpretativă produce efecte numai pentru viitor.

b) Principiul aplicării imediate a legii civile noi - adică, de îndată ce a fost

adoptată, legea nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare,
excluzându-se astfel aplicarea legii vechi.
Spre deosebire de principiul neretroactivităţii legii civile noi, acest principiu
nu se bucură de consacrare legislativă, dar el este o consecinţă firească a primului.
Altfel spus, dacă legea civilă nouă nu se va aplica situaţiilor anterioare intrării ei
în vigoare, în mod sigur se va aplica tuturor celor ivite după adoptarea ei.
Excepţia de la principiul aplicării imediate a legii civile noi este ultraactivitatea
- acea situaţie în care legea veche îşi mai produce efectele un timp oarecare, deşi a
intrat în vigoare o lege nouă. Pentru a putea opera, excepţia trebuie să fie consacrată
în textul legii noi, fiind aplicabilă exclusiv situaţiilor determinate, expres şi limitativ
precizate de legea nouă. În acest sens amintim art.230 lit.a din Legea nr.71/2011
în temeiul căreia dispoziţiile art.1169-1206 (referitoare la mijloacele de probă)
din Codul civil de la 1864 erau în continuare aplicabile, deşi intrase în vigoare
actualul Cod civil, situaţie care a durat până la intrarea în vigoare a Legii nr.134/2010
privind Codul de procedură civilă71.

69
Dacă de la săvârşirea infracţiunii sau a contravenţiei până la sancţionarea faptei au intervenit
una sau mai multe legi penale, respectiv contravenţionale, se va aplica legea cea mai favorabilă.
70
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.48.
71
Codul de procedură civilă a intrat in vigoare la data de 15 februarie 2013, conform pct. 1 al art. I
din Ordonanţa de Urgenţă nr. 4 din 30 ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României
Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013. Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă a fost
35
 I.7.4. Principiile aplicării legii civile în spaţiu - principiul teritorialităţii
După cum s-a arătat în literatura de specialitate72, există două aspecte demne
de luat în seamă ale problemei:
 unul intern, vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiecte de drept
civil de cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României. Din acest punct
de vedere, în art.7 din Codul civil, republicat, se prevede că actele normative
adoptate de autorităţile şi instituţiile publice centrale se aplică pe întreg teritoriul
ţării, afară de cazul în care se prevede altfel, în timp se actele normative adoptate,
în condiţiile legii, de autorităţile şi instituţiile administraţiei publice locale se
aplică numai în raza lor de competenţă teritorială.
 unul internaţional, care are în vedere ipoteza raporturilor civile cu un element
de extraneitate, precum cetăţenia, naţionalitatea, locul încheierii şi executării
contractului etc., în cazul cărora determinarea legii civile aplicabile se face
ţinându-se seama de normele de drept internaţional privat cuprinse în Cartea a
VII-a a Codului civil, republicat, intitulată Dispoziţii de drept internaţional privat73.

I.7.5. Principiile aplicării legii civile asupra persoanelor

Legile civile pot fi împărţite în funcţie de acest criteriu în:
 legi civile cu vocaţie generală de aplicare. Amintim aici Codul civil,
republicat, care în temeiul art.3, se aplică nu numai raporturilor dintre
persoanele fizice şi persoanele juridice, subiecte de drept civil, ci şi raporturilor
dintre profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte
de drept civil. Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o
întreprindere, ceea ce presupune exercitarea sistematică, de către una sau
mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea,
administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent
dacă are sau nu un scop lucrativ. Cu toate acestea, în temeiul art.4 alin.1 din
Codul civil, republicat, în materiile reglementate de prezentul cod, dispoziţiile
privind drepturile şi libertăţile persoanelor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Constituţia, Declaraţia Universală a Drepturilor Omului,
pactele şi celelalte tratate la care România este parte.
 legile civile cu vocaţia aplicării numai persoanei juridice: Legea nr.31/1990
privind societăţile comerciale, Ordonanţa Guvernului nr. 34/2006 privind
atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de
lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii.

publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, care a fost modificată,
completată şi republicată prin Legea nr. 76/2012 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 365 din 30 mai 2012 şi rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 3
august 2012.
72
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., 2007, p.49 şi urm.
73
Art.8 Codul civil, republicat.
36
  legile civile cu vocaţia aplicării numai persoanei fizice: Ordonanţa
Guvernului nr.41/2003 privind dobândirea, schimbarea pe cale administrativă
a numelui persoanelor fizice, Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.97/2005
privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi altele identitate ale cetăţenilor români,
Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
Totuşi, trebuie să facem câteva precizări cu privire la raportul dintre prevederile
Codului civil actual şi tratatele internaţionale, respectiv normele Uniunii Europene.
Astfel, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi Codul nostru civil, au
prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care prezentul Cod
conţine dispoziţii mai favorabile 74. În acelaşi mod, normele dreptului Uniunii
Europene se aplică în mod prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor75.

I. 8. Interpretarea legii civile. Noţiune şi clasificare

Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logico-raţională de
lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul
justei lor aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică76.
Aşadar, importanţa interpretării legii civile rezidă din caracterul ei premergător
punerii în aplicare a legii civile, care nu este altceva decât scopul adoptării ei.
În stabilirea tipurilor legii civile se folosesc în general trei criterii de clasificare77.
a) În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se distinge:
 interpretarea oficială (obligatorie) este realizată, în exercitarea atribuţiilor
ce-i revin potrivit legii de către un organ de stat ce aparţine puterii
legislative, executive sau judecătoreşti. Potrivit art.9 alin.1 din Codul
civil, republicat, cel care a adoptat norma civilă este competent să facă
şi interpretarea ei oficială. În acestă situaţie interpretarea a fost denumită
interpretare autentică78, în cadrul căreia apar normele interpretative. În
ceea ce priveşte interpretarea legii de către instanţă aceasta se face numai
în scopul aplicării ei în cazul dedus judecăţii, devenind obligatorie pentru
părţile din proces. Interpretarea oficială realizată de organele puterii
judecătoreşti poartă denumirea şi de interpretare judiciară.
 interpretarea neoficială (neobligatorie) este interpretarea care se dă
legii civile în doctrină (literatura de specialitate).
b) În funcţie de rezultatul interpretării deosebim:
 interpretarea literală (declarativă) este determinată de faptul că între
formularea textului legal interpretat şi cazurile din practică ce se încadrează
în ipoteza sa există concordanţă79. Această interpretare este impusă de
texte clare, ori de dispoziţii ce conţin enumerări limitative80.
74
Art.4 alin.2 Codul civil, republicat.
75
Art.5 Codul civil, republicat.
76
Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.52.
77
Ibidem, p.54 şi urm. A se vedea şi G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p.42 şi urm.
78
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.54.
79
Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.55.
80
G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p.43.
37
  interpretarea extensivă este necesară atunci când între formularea
textului legal intepretat şi cazurile din practică la care se aplică acest
text nu există concordanţă, în acest caz textul trebuie extins şi asupra
unor cazuri care nu se încadrează în litera textului; deci când un text
legal este formulat prea restrictiv faţă de intenţia reală legiuitorului.
 interpretarea restrictivă este impusă în situaţia în care formularea
textului legal este mult prea largă faţă de situaţiile care se pot încadra
în dispoziţiile legale (exemplu: art.548 alin.1 Codul civil, republicat,
fructele reprezintă acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără
a diminua substanţa acestuia. Este clar că nu poate fi vorba despre orice
bun, ci numai despre bunurile frugifere, susceptibile de a produce fructe.
c) După metoda de interpretare folosită:
 interpretarea gramaticală presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii
legale civile pe baza regulilor gramaticii, ţinându-se seama de sintaxa
şi morfologia propoziţiei ori frazei, ca şi de semnele de punctuaţie. Cu
titlu de exemplu amintim art.535 potrivit căruia sunt bunuri lucrurile,
corporale sau necorporale, care constituie obiectul unui drept patrimonial.
Prin intermediul acestei interpretări ajungem laconcluzia că, dintre toate
lucrurile, numai cele susceptibile de apropriere, indiferent că sunt corporale
sau nu, sunt bunuri.
 interpretarea sistematică presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii
legale ţinându-se seama de legăturile sale cu alte dispoziţii legale în
vigoare la acel moment dat, indiferent de sursa lor. Regula este consacrată
în mod expres în materia interpretării contractelor în art.1267 Codul civil,
republicat. Această interpretare este întâlnită frecvent în practică, plecând
de la coexistenţa normelor generale cu cele speciale81, prin respectarea
următoarei reguli norma specială derogă de la norma generală, niciodată
invers. În sprijinul clarificării acestui raport, vine art.10 din Codul civil,
republicat, potrivit căruia legile care derogă de la o dispoziţie generală,
care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni
civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege.
 interpretarea istorico-teleologică presupune stabilirea sensului unei
dispoziţii legale avându-se în vedere contextul istoric de la momentul
adoptării actului normativ, pentru identificarea scopului urmărit de
legiuitor.
 interpretarea logică a legii civile a dobândit o înflorire aparte în dreptul
român, ceea ce a dus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare
logică, adesea exprimate în adagii, pe care le vom aminti în cele ce urmează.

81
Ibidem, p.45-46.
38
 Sunt reguli de interpretare logică:
i) excepţia este de strictă interpretare şi aplicare. Dispoziţiile legale prin
care se instituie excepţii de la reguli trebuie aplicate ca atare, în cazul lor
nefiind permisă analogia, întocmai cum este interzisă în cazul normelor
speciale derogatorii de la normele generale. De exemplu, în condiţiile art.41
alin.2 din Codul civil, republicat actele juridice ale minorului cu capacitate
de exerciţiu restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea părinţilor
sau, după caz, a tutorelui, iar uneori, şi cu autorizarea instanţei de tutelă şi
familie. În următorul alineat, ni se instituie excepţia de la această regulă, şi
anume actele de conservare, acte de administrare care nu îl prejudiciază,
precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se
execută la data încheierii lor pe care minorul cu capacitate de exerciţiu
restrânsă le poate încheia singur. Această excepţie nu va fi aplicabilă în
cazul altor acte juridice care depăşesc sfera voinţei legiuitorului.
ii) unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă. Potrivit
acestei reguli unei formulări generale a textului legal trebuie să-i corespundă
o aplicare a sa tot generală, fără a introduce restricţii pe care legea nu
le conţine (exemplu: art.28 Codul civil, republicat, capacitatea civilă este
recunoscută tuturor persoanelor. Legiuitorul nu face distincţia în persoana
fizică şi persoana juridică, ceea ce înseamnă că atât persoanele fizice cât
şi persoanele juridice se bucură de capacitate civilă).
iii) legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul
neaplicării. Această regulă de interpretare este conţinută în art.1268 alin.3
Cod civil pentru interpretarea contractului, dar, pentru identitate de raţiune
ea este extinsă şi la interpretarea normelor juridice de drept civil.

Sunt argumente de interpretare logică:

i) argumentul per a contrario. Acest argument înseamnă că ori de câte ori
un text de lege prevede un anumit lucru, pe cale de consecinţă, contrazice
ipoteza opusă şi, invers, ori de câte ori o lege interzice un lucru, pe cale de
consecinţă permite contrariul. Pentru înelegerea acestui argument punem
în discuţie art.11 Codul civil, republicat, potrivit căruia nu se poate deroga
prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică sau de la bunele moravuri. Pe cale de consecinţă, ceea ce
nu este interzis prin lege este permis, astfel că se poate deroga prin acte
juridice civile de la legile care nu interesează ordinea publică sau bunele
moravuri.
ii) argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea
aplicării unei norme, edictată pentru o anumită situaţie, la un caz nereglementat
expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la adoptarea acelei
norme se regăsesc, şi mai evident, în cazul dat82.

82
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.59-60.
39
iii) argumentul de interpretare prin analogie. Acest argument se poate folosi
ori de câte ori ne confruntăm cu lacune ale legii, astfel încât pentru cazuri
practice similare trebuie să avem în vedere aceeaşi soluţie juridică,chiar dacă
legiuitorul nu a prevăzut în mod expres acest lucru. În dreptul civil, argumentul
poate fi folosit ori de câte ori legea nu interzice acest lucru, precum şi ori de
câte ori nu avem de a face cu excepţii de la regulă sau cu dispoziţii speciale
derogatorii de la normele generale, în cazul cărora sunt aplicabile alte reguli/
argumente analizate mai sus.
iv) argumentul de interpretare prin reducere la absurd (ad absurdum). Pe
baza acestui argument reuşim să demonstrăm că o anumită soluţie raţională
este singura admisibilă, prin prezumarea soluţiei contrare care se dovedeşte
a fi imposibil de acceptat.

40
 CAPITOLUL II
RAPORTUL JURIDIC CIVIL

II.1. Noţiunea raportului juridic civil

Raportul juridic constituie o categorie noţională importantă în ştiinţa dreptului
şi a fost definită ca relaţie socială reglementată de norma juridică83.
Reglementarea legăturilor dintre oameni prin normă juridică deosebeşte
raportul juridic de alte categorii de relaţii sociale (morale, politice, religioase, etc.)
şi îi recunoaşte posibilitatea de a produce efecte juridice a căror realizare se asigură
prin forţa de constrângere a statului84.
După apartenenţa normei juridice la una sau alta dintre ramurile dreptului,
raportul juridic dobândeşte natura şi caracterele specifice unei anumite ramuri ori
are o natură complexă.
Raportul juridic civil este o specie de „raport juridic”85.
În consecinţă, raportul juridic civil poate fi definit ca relaţie socială cu
conţinut patrimonial86 sau personal nepatrimonial87, stabilită între subiecte de
drept civil aflate pe poziţie de egalitate juridică şi reglementată printr-o normă
juridică specifică dreptului civil88.
Pentru exemplificare amintim în categoria raporturilor juridice patrimoniale
raporturile de proprietate, raporturile izvorâte din săvârşirea de fapte ilicite cauzatoare
de prejudicii, raporturile izvorâte din contractele de vânzare-cumpărare, respectiv
închiriere. În categoria raporturilor juridice personal nepatrimoniale se regăsesc
raporturile ce privesc integritatea persoanelor, identificarea acestora, precum şi
majoritatea raporturilor juridice izvorâte din creaţia intelectuală.
Trebuie subliniat faptul că esenţa raportului juridic civil este reprezentată
de reglementarea unei relaţii sociale prin norme ce intră în conţinutul dreptului
civil89. Astfel, orice raport juridic civil este o relaţie socială, iar pentru situaţia
inversă - o relaţie socială să aibă calitatea de raport juridic - este absolut necesară
consacrarea legislativă.

83
A se vedea M. Luburici, Teoria generală a dreptului, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1998, p.78;
N. Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, p.294.
84
În teoria generală a dreptului, raportul juridic civil a fost definint ca legătura socială între
participanţi determinaţi, reglementată de norma juridică, susceptibilă de a fi apărată pe calea
coerciţiunii statale. A se vedea, în acest sens, C. Voicu, op. cit., p.230.
85
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.61.
86
Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice cu conţinut economic, evaluabil în bani.
87
Raporturile personal nepatrimoniale sunt acele raporturi juridice care nu pot fi exprimate în bani.
88
A se vedea şi T. Pop, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993;
O. Ungureanu, Manual de drept civil. Partea generală, Editura ALL Beck, Bucureşti, 1999,
p.33; p.Truşcă, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana juridică, Editura „Universul
juridic”, Bucureşti, 1998, p.29.
89
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.62.
41
 În legătură cu definiţia dată raportului juridic civil, se impun a fi făcute
următoarele precizări:
 raportul juridic civil este o relaţie socială - se stabileşte între oameni priviţi
individual ca persoane fizice90 sau organizaţi în colective ca persoane juridice91,
care se află pe poziţie de egalitate juridică;
 raportul juridic civil este o relaţie patrimonială sau personal-nepatrimonială;
 pentru a deveni raport juridic civil, relaţia socială patrimonială sau nepatrimonială
trebuie reglementată de o normă juridică de drept civil;

II.2. Caracterele raportului juridic civil

Raportului juridic civil îi sunt proprii atât caracterele comune tuturor
raporturilor juridice, cât şi unele caractere specifice prin care se deosebeşte de
celelalte raporturi juridice.
Raportul juridic civil are un caracter social
Raportului juridic civil este un o relaţie socială, o legătură între oameni,
priviţi după caz, individual (ca persoane fizice) sau colectiv (ca persoane juridice).
Conţinutul caracterului social al raportului juridic civil necesită două precizări92.
 în primul rând, prin reglementarea relaţiei dintre oameni de către norma juridică
de drept civil, această relaţie nu îşi pierde trăsătura sa primordială, anume de a
fi relaţie socială;
 în al doilea rând, norma de drept civil se adresează numai conduitei oamenilor,
chiar şi atunci când această conduită ar fi în legătură cu anumite lucruri (bunuri).
Prin urmare, atunci când se vorbeşte despre „regimul juridic al bunurilor”, în
realitate, se are în vedere conduita oamenilor (de la persoană la persoană) cu privire
la acestea.
Raportul juridic civil are caracter voliţional
O relaţie socială devine raport de drept civil pentru că acest lucru s-a voit93.
Astfel, raportul juridic este după caz consecinţa unei manifestări voliţionale - a
legiuitorului sau a unei duble manifestări voliţionale - a legiuitorului şi a subiectelor
raportului juridic civil.
Atunci când raporturile juridice se nasc din evenimente şi acţiuni omeneşti
săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice (efecte care se produc totuşi în
virtutea legii), caracterul voliţional este conferit de voinţa legiuitorului exprimată
în cuprinsul normei care reglementează acel raport.
Raporturile juridice născute din acte juridice presupun manifestări de voinţă
ale părţilor, care trebuie să se conformeze normei juridice, normă ce, la rândul ei,

90
A se vedea art. art.25 alin.2 din Codul civil, republicat.
91
A se vedea art. art.25 alin.3 din Codul civil, republicat.
92
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generală, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2011, p.51.
93
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p.62.
42
este expresia voinţei legiuitorului. Se observă astfel dubla manifestare de voinţă.
Acest caracter presupune atât inexistenţa unei poziţii de subordonare între părţi
(părţile sunt subiecte egale în drepturi) cât şi împrejurarea că nici una din părţi
nu poate impune celeilalte să intre în raporturi juridice pe care nu le doreşte sau
la care nu este îndatorat prin voinţa legii.
Caracterul voliţional al raportului juridic civil implică două aspecte: primul,
că iau naştere pe baza unei norme juridice care exprimă voinţa şi autoritatea de a
elabora norme juridice ale puterii legislative, iar cel de-al doilea că, de regulă94,
aceste raporturi juridice iau naştere pe baza manifestării de voinţă a părţilor sale95
sau a cel puţin uneia dintre ele96. Voinţa juridică părţii/părţilor nu face altceva
decât să completeze voinţa legiuitorului, situaţie în care, aşa cum s-a apreciat în
literatura de specialitate, raportul juridic va avea un caracter dublu voliţional97.
Raportul juridic civil are la bază poziţia de egalitate a subiectelor sale
Poziţia de egalitate a subiectelor constituie un caracter specific raporturilor
juridice de drept civil. În celelalte raporturi, cum ar fi: raportul de drept administrativ
sau drept financiar, unul dintre subiecte se află într-o poziţie de subordonare faţă
de celălalt subiect.
Reţinem deci că poziţia de egalitate a subiectelor raporturilor juridice civile
se relevă prin aceea că sunt nu subordonate unul faţă de celălalt, ci că aceste raporturi
iau naştere, se modifică sau se sting prin voinţa lor liberă şi în mod egal manifestată98.
Acest caracter nu trebuie confundat cu egalitatea în faţa legii civile - principiu
al dreptului civil99. Astfel, principiul are în vedere raportarea fiecărui subiect de
drept civil la legea civilă, în sensul că toate subiectele de drept civil - persoane
fizice şi persoane juridice - trebuie să respecte în aceleaşi condiţii dispoziţiile
legale. Egalitatea juridică a părţilor - caracter al raportului juridic civil se pune în
discuţia doar atunci când subiectele de drept civil participă la raporturi juridice

94
Există şi raporturi juridice civile care iau naştere prin simpla voinţă a legiuitorului exprimată în
norma juridică fără a mai fi nevoie de voinţa vreuneia dintre părţile implicate în raportul juridic
în cauză. De exemplu, faptele ilicite cauzatoare de prejudicii dau naştere unui raport juridic
obligaţional care are în conţinutul său obligaţia făptuitorului de reparare a prejudiciului cauzat
victimei prin fapta sa ilicită.
95
De exemplu, actul juridic de vânzare-cumpărare ia naştere prin voinţa celor două părţi implicate
- vânzător şi cumpărător.
96
Cum este cazul actelor juridice unilaterale care iau naştere prin voinţa unei singure părţi, ca de
exemplu testamentul.
97
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., 2007, p.62.
98
Unii autori adaugă la acestea un alt caracter specific raportului de drept civil ce constă în faptul
că părţile pot înlătura aplicarea normelor supletive care reglementează acele raporturi, înlocuindu-le
cu clauze stabilite prin voinţa lor. (s. a.) Normele supletive pot fi înlocuite cu clauze stabilite de
părţi numai dacă acestea nu contravin normelor imperative, ordinii sociale sau economice. A se
vedea A. Cojocaru, Drept civil. Partea generală, Ediţia a II-a, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
2002, p.62. Alţi autori adaugă un alt caracter şi anume că raportul juridic cu caracter ideologic.
A se vedea Şt Răuschi, Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993, p.40.
99
Pentru aceeaşi opinie a se vedea, Gh. Beleiu, op. cit., p.63.
43
civile. Astfel, aceasta are în vedere raportarea părţilor raportului în cauză una la
cealaltă, niciuna dintre ele nefiind superioară sau inferioară celeilalte, niciuna
neputând da ordine cu caracter obligatoriu pentru cealaltă.

II.3. Izvoarele raportului juridic civil

II.3.1. Noţiuni generale
În primul rând, este important de clarificat noţiunile de raport juridic civil
abstract şi raport juridic civil concret. Astfel, raportul juridic abstract este tiparul
creat de legiuitor pentru orice raport juridic civil concret100; cu titlu de exemplu
amintim aici raportul juridic de vânzare - cumpărare, aşa cum apare în textele
art.1650-1762 din Codul civil, republicat. Aşadar, izvorul raportului juridic civil
abstract este întotdeauna norma juridică. În schimb, raportul juridic concret
particularizează raportul juridic civil abstract101, reprezintă trecerea din planul
abstractului în cel al concretului; avem de a face cu un raport juridic de vânzare-
cumpărare concret în momentul în care X vinde lui Y o casă aflată pe str.Z, nr.1,
sector 1, Bucureşti, în schimbul preţului de 500.000lei.
În al doilea rând, izvorul raportului juridic civil concret generează o situaţie
juridică civilă concretă între anumite subiecte de drept civil. În exemplul de mai
sus, izvorul raportului juridic civil concret este reprezentat de voinţa părţilor (X
în calitate de vânzător şi Y în calitate de cumpărător) materializată în actul juridic
de vânzare-cumpărare.
În concluzie, prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o
împrejurare, act sau fapt, de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic
civil concret102. Este de precizat că nu orice act sau fapt din societate are prin el
însuşi valoare de izvor al unor efecte de drept civil, ci este necesar ca norma
juridică de drept civil să-i confere acea valoare juridică.

II.3.2. Clasificarea izvoarelor raporturilor juridice civile concrete103

În funcţie de legătura lor cu voinţa umană, izvoarele raporturilor juridice
civile concrete se clasifică în: acţiuni omeneşti şi evenimente.
Acţiunile omeneşti sunt faptele omului, comisive ori omisive, săvârşite cu
sau fără intenţia de a produce efecte juridice, de care legea leagă naşterea, modificarea
sau stingerea de raporturi juridice civile concrete.
Acţiunile omeneşti, se clasifică în funcţie de următoarele criterii:

100
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.109; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept civil român.
Vol.I. Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p.140.
101
Gh. Beleiu, op. cit., p.109.
102
Ibidem, p.110.
103
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.110-112.
44
 1) după cum legea civilă condiţionează sau nu naşterea raportului juridic civil
de existenţa intenţiei producerii acestui efect:
- acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea,
modifica sau stinge un raport juridic civil (actele juridice civile sunt astfel
de acţiuni săvârşite de către părţi cu intenţia de a produce efecte juridice
civile);
- acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc,
totuşi, în virtutea legii (fapte juridice104). Amintim aici gestiunea de afaceri105,
îmbogăţirea fără justă cauză106 şi plata nedatorată107.
2) după cum sunt sau nu conforme cu legea:
- acţiuni licite, dacă sunt săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale; în
această categorie se plasează toate actele juridice civile încheiate de subiecte
de drept civil;
- acţiuni ilicite, dacă sunt săvârşite cu nerespectarea dispoziţiilor legale (fapte
cauzatoare de prejudicii - spre exemplu, într-un accident de circulaţie,
vinovatul va suporta repararea prejudiciului creat victimei).
Evenimentele sau faptele naturale sunt acele împrejurări care se produc
independent de voinţa omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi
juridice concrete (spre exemplu, naşterea sau moartea unui subiect de drept civil;
cutremure sau inundaţii care pot reprezenta cazuri de forţă majoră care conform
legii suspendă prescripţia extinctivă sau apără de răspundere civilă).
Această clasificare prezintă importanţă juridică deoarece capacitatea civilă
cunoaşte reguli diferite după cum este vorba de acte sau fapte juridice; reprezentarea
operează numai în materie de acte juridice, nu şi de fapte juridice civile; prescripţia
extinctivă are reguli diferite în ceea ce priveşte începutul său etc.
În funcţie de structura lor, izvoarele raporturilor juridice civile concrete sunt
izvoare simple alcătuite dintr-un singur element care este de natură să dea naştere
raportului juridic civil concret şi izvoare complexe alcătuite din mai multe elemente
care-şi produc efectele doar dacă sunt numite fie succesiv, fie concomitent.

104
În literatura de specialitate s-a subliniat că prin fapt juridic lato sensu se înţeleg atât faptele
omeneşti săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele sau faptele
naturale. Prin fapt juridic stricto sensu se înţeleg doar acele fapte omeneşti care sunt săvârşite fără
intenţia de a produce efecte juridice, dar care efecte se produc în temeiul legii, cât şi faptele naturale
sau evenimentele. A se vedea, ibidem, p.111.
105
Potrivit art.1330 Codul civil, republicat, există gestiune de afaceri atunci când, fără să fie obligată,
o persoană numită gerant, gestionează în mod voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită
gerat, care nu cunoaşte despre existenţa gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să
desemneze un mandatar ori să se îngrijească în alt fel de afacerile sale.
106
Presupune mărirea unui patrimoniu în detrimentul altuia care se micşorează. A se vedea
art.1345-1348 Codul civil, republicat.
107
Reprezintă executarea unei obligaţii de către o persoană care nu este ţinută în acest sens. A se
vedea art.1341-1344 Codul civil, republicat.
45
 II.4. Elementele raportului juridic civil108
Raportul juridic civil are ca elemente constitutive: părţile, conţinutul şi
obiectul. Toate cele trei elemente menţionate trebuie să existe concomitent pentru
existenţa unui raport juridic concret.
Părţile sau subiectele raportului juridic civil sunt persoanele fizice sau
juridice în calitate de titulare de drepturi subiective civile şi obligaţii civile. Trebuie
subliniată diferenţa dintre subiect al dreptului civil şi parte a raportului juridic
civil. Partea este formată din unul sau mai multe subiecte care în cadrul raportului
juridic civil au aceleaşi interese (exercită aceleaşi drepturi sau sunt ţinuţi de
aceleaşi îndatoriri).
Conţinutul raportului juridic este alcătuit din totalitatea drepturilor subiective
şi a obligaţiilor civile pe care le au părţile.
Obiectul raportului juridic civil constă în acţiunile sau inacţiunile la care
sunt îndrituite părţile sau pe care acestea sunt ţinute să le respecte, altfel spus
conduita pe care o pot avea ori trebuie să o aibă părţile.

II.4.1. Părţile raportului juridic civil

II.4.1.1. Noţiuni generale privind părţile raportului juridic civil
Prin noţiunea de parte sau subiect al raportului juridic civil înţelegem
persoana fizică sau persoana juridică ce participă la legătura juridică în calitate de
titular de drepturi sau obligaţii civile. Titularul drepturilor subiective civile se
numeşte subiect activ al raportului juridic civil, iar titularul obligaţiei corelative
poartă denumirea de subiect pasiv al raportului juridic civil. Fiecare parte a raportului
juridic poate fi reprezentată de una sau mai multe persoane fizice, respectiv juridice.
Persoana fizică este subiectul individual de drept, omul privit ca titular de
drepturi şi obligaţii civile109.

În funcţie de regimul juridic aplicabil capacităţii civile de exerciţiu, persoanele

fizice se împart în:
1. minori cu vârsta sub 14 ani, care sunt persoane fizice lipsite de capacitatea
civilă de exerciţiu;
2. minori cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, care sunt, de regulă, persoane
fizice cu capacitate civilă de exerciţiu restrânsă;
3. persoane majore (cu vârsta peste 18 ani), care au, de regulă, capacitate civilă
de exerciţiu deplină;
După criteriul cetăţeniei, întâlnim următoarele categorii de persoane fizice:
1. persoane fizice care au cetăţenie română110;

108
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit., p.63.
109
A se vedea art.25 alin.2 din Codul civil, republicat.
110
Cetăţenia română este acea calitate a persoanei fizice ce exprimă relaţiile permanente social-
economice, politice şi juridice dintre persoana fizică şi stat, dovedind apartenenţa sa la statul român
46
2. persoane fizice care au cetăţenie străină; în această categorie sunt incluse şi
persoanele care nu au cetăţenie (apatrizii), precum şi persoanele care au dublă
cetăţenie, dintre care nici una nu este română.
Cu toate aceste, însă, având în vedere prevederile art. 27 din Codul civil
republicat, potrivit cărora cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile
legii, cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civile,
această clasificare nu prezintă relevanţă pentru dreptul civil111.
Persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile
cerute de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile112.
Din categoria persoanelor juridice, după criteriul regimului juridic aplicabil
fac parte:
1. - persoane juridice de drept public;
Persoanele juridice de drept public se caracterizează prin aceea că în majoritatea
cazurilor ele acţionează în regim de putere publică, ca purtătoare ale puterii publice.
Potrivit art. 191 din Codul civil, republicat, persoanele juridice de drept public se
înfiinţează prin lege, ori prin excepţie, în cazurile expres prevăzute de lege, se pot
înfiinţa prin acte ale autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale ori
prin alte moduri prevăzute de lege. Din această categorie fac parte statul, organele
de stat, instituţiile de stat, unităţile administrativ-teritoriale (comuna, oraşul,
municipiul, judeţul).
2. - persoane juridice de drept privat - conform art.190 din Codul civil
republicat, persoanele juridice de drept privat pot fi constituite, în mod liber, în
una din formele prevăzute de lege. Din această categorie fac parte:
 persoanele juridice particulare113 (ex.: societăţile comerciale cu capital privat,
cultele religioase, asociaţiile de locatari);
 persoanele juridice cooperatiste114 (ex.: băncile cooperatiste, cooperative,
uniuni ale cooperativelor);

şi atribuind persoanei fizice posibilitatea de a fi titularul tuturor drepturilor şi îndatoririlor prevăzute de

Constituţia şi de legile României. - I. Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Bucureşti,
Editura Actami, 1998, p.146.
111
Constituţia din 1991 a impus interdicţia pentru cetăţenii străini şi apatrizi de a dobândi dreptul
de proprietate asupra terenurilor din România. Această interdicţie a fost preluată de Legea 58/1998
privitoare la circulaţia juridica a terenurilor, care dispunea că cetăţenii străini şi apatrizii, precum
şi persoanele juridice străine nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în ţara noastră.
Constituţia revizută din anul 2003, precum şi alte acte subsecvente, printre care şi Legea nr. 247/2005
privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente - în prezent
abrogată odată cu intrarea în vigoare a Codului civil actual, au modificat însă în chip esenţial această
situaţie. În prezent, Legea 312/2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra
terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine,
reglemetează condiţiile în care acest lucru este posibil, iar art. 557 din actualul Cod civil,
reglementează expres modalităţile de dobândire de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi
de către persoanele juridice străine, a dreptului de proprietate asupra terenurilor în România.
112
A se vedea art.25, alin.3 din Codul civil, republicat.
113
Organizarea persoanelor juridice particulare presupune existenţa unui interes comun altul decât
cel profesional sau politic.
47
  persoanele juridice obşteşti115 (ex.: sindicatele116, patronatele117, partidele
politice118, asociaţiile şi fundaţiile119, ligile);
 persoanele juridice mixte, adică cele înfiinţate prin participarea de asociaţi
români şi străini;
 adăugam şi persoanele juridice de stat atunci când sunt privite ca titulare de
drepturi subiective civile şi obligaţii civile, ori de câte ori acest lucru nu implică
exerciţiul puterii publice. Cu titlu de exemplu amintim: regiile autonome
şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat120.
După criteriul naţionalităţii, deosebim:
1. - persoane juridice care au naţionalitate română;
2. - persoane juridice care au naţionalitate străină.

114
În Dicţionarul explicativ al limbii române persoana juridică cooperatistă este acea asociere,
uniune de persoane în întreprinderi cooperatiste (de producţie, de consum, de desfacere, de credit,
prestări de servicii, etc.) – www.dexonline.ro.
115
În opinia noastră, persoana juridică obştească reprezintă acea asociere, uniune de persoane în
scopul atingerii ori satisfacerii anumitor categorii de interese comune, politice, profesionale ale
tuturor membrilor.
116
Potrivit art. 1, lit.u din Legea dialogului social nr. 62/2011, organizaţia sindicală este o formă
de organizare voluntară a angajaţilor, în scopul apărării drepturilor şi promovării intereselor lor
profesionale, economice şi sociale în relaţia cu angajatorul.
117
Potrivit art. 1, lit.f din Legea dialogului social nr. 62/2011, organizaţia patronală este organizaţia
patronilor, autonomă, fără caracter politic, înfiinţată în baza principiului liberei asocieri, ca persoană
juridică de drept privat, fără scop patrimonial, constituită în scopul apărării şi promovării drepturilor
şi intereselor comune ale membrilor săi, prevăzute de dispoziţiile legale în vigoare, pactele, tratatele
şi convenţiile internaţionale la care România este parte, precum şi de statutele proprii;
118
Potrivit art. din Legea partidelor politice nr. 14/2003, partidele politice sunt asociaţii cu caracter
politic ale cetăţenilor romani cu drept de vot, care participa în mod liber la formarea şi exercitarea
voinţei lor politice, îndeplinind o misiune publica garantată de Constituţie. Ele sunt persoane juridice
de drept public.
119
Potrivit art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, asociaţia
este subiectul de drept constituit de trei sau mai multe persoane care, pe baza unei înţelegeri, pun
în comun şi fără drept de restituire contribuţia materială, cunoştinţele sau aportul lor în muncă
pentru realizarea unor activităţi în interes general, al unor colectivităţi sau, după caz, în interesul
lor personal nepatrimonial. Art. 15 al aceleiaşi ordonanţe defineşte fundaţia ca fiind subiectul de
drept înfiinţat de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru
cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui
scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi.
120
Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat sunt persoane
juridice care se organizează si funcţionează în ramurile strategice ale economiei naţionale - industria
de armament, energetică, exploatarea minelor şi a gazelor naturale, poştă şi transporturi feroviare -
precum şi în unele domenii aparţinând altor ramuri stabilite de Guvern. Cu titlu de exemplu amintim:
Regia Autonomă de Transport Bucureşti, Regia Autonomă Administraţia Naţională a Drumurilor
din România, Regia Autonomă Monetăria Statului, Societatea Comercială de Distribuţie a Gazelor
Naturale „Distrigaz Sud” - S.A. Bucureşti, Compania Naţională „Aeroportul Internaţional
Bucureşti-Otopeni” - S.A. etc.
48
 II.4.1.2. Determinarea, pluralitatea şi schimbarea subiectelor raportului
juridic civil
II.4.1.2.1. Determinarea subiectelor raportului juridic civil
Reiterăm faptul că, persoana care dobândeşte drepturile civile subiective ce
intră în conţinutul raportului juridic civil poartă denumirea de subiect activ, iar
persoana căreia îi revin obligaţiile civile corelative, poartă denumirea de subiect pasiv.
Prin determinarea subiectelor raportului juridic civil se înţelege cunoaşterea
acestora121.
Semnificativă în această materie este împărţirea raporturilor juridice civile
în raporturi juridice reale şi raporturi juridice obligaţionale.
Astfel, în cadrul raporturilor reale, subiectul activ este titularul unui drept
real ale cărui atribute le exercită fără a avea nevoie de concursul altor persoane.
În concluzie, subiectul activ al acestui tip de raport juridic este determinat, cunoscut.
Este situaţia proprietarului care îşi exercită dreptul de proprietate fără a avea nevoie
de concursul altcuiva; lui, însă, trebuie să i se permită să-şi exercite dreptul amintit,
cu alte cuvinte tuturor celorlalte subiecte de drept civil le va reveni obligaţia de a
nu aduce atingere dreptului de proprietate al cuiva. Deci, subiectul pasiv este
format din mulţimea subiectelor de drept civil, altele decât proprietarul. În concluzie,
subiectul pasiv al oricărui raport juridic real este nedeterminat, format din mulţimea
subiectelor de drept ţinute de obligaţia generală şi abstractă de a nu aduce atingere
executării dreptului subiectiv civil de către titular căruia îi corespunde calitatea
de subiect activ în cadrul raportului juridic analizat.
În cadrul raportului juridic obligaţional, subiectul activ este titularul unui
drept de creanţă şi este mai poartă denumirea de creditor, iar subiectul pasiv
este numit şi debitor şi este ţinut să execute o obligaţie în folosul creditorului
sau a unei alte persoane. Sunt astfel de raporturi juridice civile raportul juridic
de vânzare-cumpărare, cel de închiriere, cel de donaţie, cel de comodat (împrumut
de folosinţă) etc. De data aceasta, ambele subiecte sunt determinate, cunoscute122.
În cadrul situaţiei obişnuite, cele două subiecte ale raportului juridic civil
pot figura într-o singură calitate, respectiv unul în calitate de titular al dreptului
subiectiv, iar celălalt în calitate de titular al obligaţiei corelative (cum este cazul
raportului juridic izvorât din contractul de împrumut123 când împrumutătorul are
dreptul la restituirea bunului, fiind subiect activ sau creditor, iar împrumutatul
are obligaţia corelativă de restituire a bunului împrumutat, fiind subiect pasiv
sau debitor).
Uneori, subiectele raportului juridic civil au o dublă poziţie atât de debitor,
cât şi de creditor în raport cu drepturile şi obligaţiile ce alcătuiesc conţinutul
raportului juridic civil născut din contractele sinalagmatice (contracte care dau

121
A se vedea, în acelaşi sens, Gh.Beleiu, op.cit., p.66.
122
În exemplele enumerate, părţile raporturilor juridice sunt vânzătorul şi cumpărătorul,
locatorul şi locatarul, donatorul şi donatarul, comodantul şi comodatarul etc.
123
A se vedea art. 2146 si art. 2158 din Codul civil republicat.
49
naştere la drepturi şi obligaţii reciproce între părţile contractante - spre exemplu, în
situaţia contractului de vânzare-cumpărare, în ceea ce priveşte dreptul de a încasa
preţul şi obligaţia corelativă acestuia de a plăti preţul, vânzătorul este creditor, iar
cumpărătorul este debitor; totuşi, referitor la dreptul de a primi bunul cumpărat şi
obligaţia corelativă acestuia de a preda bunul în materialitatea sa, cumpărătorul
are calitatea de creditor, iar vânzătorul pe aceea de debitor).

II.4.1.2.2. Pluralitatea subiectelor raportului juridic civil

De cele mai multe ori, raportul juridic civil se stabileşte între o persoană ca
subiect activ şi o altă persoană ca subiect pasiv. Totuşi, în unele cazuri raportul
juridic civil este stabilit între mai multe persoane, fie în calitate de subiecte active,
fie în calitate de subiecte pasive.
În ceea ce priveşte pluralitatea pasivă, aducem în atenţie situaţia raporturilor
juridice reale, precum şi în cazul celor nepatrimoniale, în cadrul cărora subiectul
pasiv este unul nedeterminat, fiind constituit din pluralitatea celorlalte subiecte
de drept civil, cu excepţia titularului dreptului - subiect activ.
Rareori întâlnim o pluralitate activă, pe care o vom supune atenţiei în cele
ce urmează:
- în cazul raporturilor nepatrimoniale ce decurg din creaţia intelectuală,
aceasta se prezintă sub forma coautoratului124;
- în cazul raporturilor reale, după cum am arătat anterior, subiectul activ este
determinat, putând fi o persoană sau mai multe persoane. În acest moment
prezintă relevanţă raporturile reale în cazul cărora subiectul activ este
reprezentat de o pluralitate. Amintim situaţia raportului juridic de proprietate
cu subiect activ multiplu. Astfel, formele proprietăţii comune prevăzute
de art. 632 alin.1 din Codul civil republicat sunt:
 coproprietatea este proprietatea pe cote-părţi care are ca obiect un bun individual
determinat; fiecare coproprietar îşi cunoaşte cota ideală şi abstractă din dreptul
de proprietate, dar nu are o parte determinată din bunul privit în materialitatea
lui; spre exemplu, doi fraţi cumpără un teren agricol, convenind ca fiecare să
aibă ½ din dreptul de proprietate asupra bunului respectiv, dar nici unul dintre
ei nu ştie care anume parte din bunul privit în materialitatea sa revine fiecăruia.
 devălmăşia este acea formă a proprietăţii comune, ce se caracterizează prin
aceea că bunul aparţine concomitent mai multor proprietari fără ca aceştia să
aibă o cotă-parte ideală şi abstractă din drept, dar nici din bun în materialitatea
lui; această formă de proprietate este asociată, ca regulă, relaţiilor patrimoniale
dintre soţi în cadrul comunităţii legale125 (dreptul de proprietate pe care cei doi

124
A se vedea G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit., p.89.
125
Potrivit art.312 din Codul civil, republicat, viitorii soţi pot alege ca regim matrimonial: comunitatea
legală (în cazul căreia bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt, de regulă, bunuri comune,
niciunul dintre soţi neavând o parte determinată din bun sau din drept, până la momentul unui
eventual partaj), separaţia de bunuri (în această situaţie, bunurile dobândite în timpul căsătoriei
50
 îl au asupra bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei), dar o parte a
doctrinei126 recunoaşte posibilitatea dobândirii acesteia şi în afara raporturilor
de familie.
Proprietatea comună, în oricare dintre cele două forme ale sale încetează
prin împărţeală, denumită şi partaj, cu excepţia proprietăţii comune pe cote
părţi forţată127.
În cazul raporturilor juridice civile obligaţionale (de creanţă), pluralitatea
poate fi:  activă, când există mai mulţi creditori;
 pasivă, când există mai mulţi debitori;
 mixtă, când există mai mulţi creditori şi mai mulţi debitori.
În cazul de pluralitate în domeniul raporturilor obligaţionale, regula o reprezintă
divizibilitatea, obligaţiile civile fiind conjuncte.
Potrivit art. 1422 din Codul civil republicat, obligaţia divizibilă (sau conjunctă)
este aceea care leagă mai mulţi creditori sau mai mulţi debitori, respectiv subiecte
active sau pasive, între care, după caz, creanţa sau datoria este divizibilă. Astfel,
în caz de pluralitate activă, fiecare dintre creditori nu poate pretinde de la debitor
decât partea sa, iar în caz de pluralitate pasivă, fiecare dintre codebitori nu este
ţinut decât pentru partea sa din datoria comună. Spre exemplu, plata reparaţiei
acoperişului unei clădiri cu mai multe apartamente se face în mod egal de fiecare
locatar (proprietar), constructorul neputând să pretindă de la fiecare decât partea
care îi revine. Articolul următor, art. 1423 din Codul civil republicat, stabileşte şi
prezumţia de egalitate potrivit căreia, dacă prin lege ori prin contract nu se dispune
altfel, debitorii unei obligaţii divizibile sunt ţinuţi faţă de creditori în părţi egale,
iar creditorii pot pretinde de la debitori părţi egale din valoarea creanţei datorate.
Excepţia de la această regulă o reprezintă solidaritatea.
Obligaţia solidară activă este aceea în care fiecare creditor poate cere
debitorului întreaga datorie. Potrivit art. 1434 din Codul civil republicat, plata
făcută de debitor unuia dintre creditorii solidari îl eliberează faţă de toţi ceilalţi
creditori solidari, creditorul care a încasat toată creanţa, fiind obligat să o împartă
cu ceilalţi creditori. Solidaritatea activă ia naştere printr-un act juridic128 (spre
exemplu, un testament, o convenţie).
Obligaţia solidară pasivă este aceea în care fiecare debitor este ţinut să
plătească întreaga datorie creditorului. Executarea întregii creanţe de către unul
dintre codebitori, îi liberează pe ceilalţi faţă de creditor. Dacă unul dintre debitori

nu sunt bunuri comune, decât dacă soţii doresc acest lucru, situaţie în care vom avea de a face
cu o coproprietate în care fiecare dintre ei ştie încă de la momentul dobândirii ce cotă parte din
dreptul de proprietate revine fiecăruia) sau comunitatea convenţională.
126
A se vedea V. Stoica, Drept civil.drepturi reale principale, Editura Universul Juridic, Bucureşti,
2009, p.299-300.
127
Art. 632 alin. 3 Cod civil, republicat. De exemplu: părţile comune din clădirile cu mai multe
apartamente sau etaje care aparţin unor proprietari diferiţi, despărţiturile comune - zidul comun,
gardul comun, şanţul comun, precum şi bunurile comoştenitorilor considerate amintiri de familie.
128
A se vedea art. 1435 din Codul civil, republicat.
51
plăteşte, creanţa se stinge faţă de creditor, încetând şi solidaritatea. Debitorul
respectiv are drept de regres contra celorlalţi codebitori 1 (art. 1443 din Codul
civil republicat), obligaţia acestora faţă de el fiind una divizibilă şi nu solidară
(art. 1456 alin. 1 din Codul civil republicat). Spre exemplu, A, B, C şi D produc
un prejudiciu în valoare de 4000 lei lui E prin săvârşirea unei fapte ilicite. Potrivit
art. 1370 şi art. 1382 din Codul civil republicat, cei patru vor răspunde solidar
faţă de victimă, aşadar E va putea pretinde repararea prejudiciului în valoare de
4000 lei de la oricare dintre făptuitori. În cazul în care suma este achitată de unul
dintre codebitori, de A, acesta are posibilitatea să se îndrepte împotriva celorlalţi
trei, cerând de la fiecare câte 1000 lei, aceasta deoarece obligaţia lui B, C şi D faţă
de A nu este solidară, ci divizibilă.
Art. 1445 din Codul civil republicat prevede faptul că solidaritatea pasivă
nu se prezumă, ea există numai atunci când este stipulată expres de părţi ori este
prevăzută de lege (ca în exemplul ilustrat). Există totuşi şi o excepţie de la această
regulă, care se referă la faptul că, solidaritatea se prezumă între debitorii unei
obligaţii contractate în exerciţiul unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede
altfel. (art. 1446 din Codul civil republicat).
Obligaţia indivizibilă este acea obligaţie care nu este susceptibilă de divizare
materială sau intelectuală nici între creditori (indivizibilitate activă), nici între
debitori (indivizibilitate pasivă), datorată naturii obiectului ei sau voinţei părţilor.129
De exemplu, dacă doi coproprietari se obligă să vândă un autoturism, ei nu pot
să-ţi divizeze obligaţia asumată. Drept urmare, în caz de neexecutare, cumpărătorul
se poate îndrepta împotriva oricăruia dintre ei, pentru a cere predarea autoturismului
sau restituirea preţului.
Deşi între obligaţia solidară şi obligaţia indivizibilă există asemănări, acestea
nu trebuie confundate, principalele deosebiri fiind următoarele130:
- indivizibilitatea se referă, în principiu, la obiectul obligaţiei, în vreme ce solidaritatea
priveşte legătura dintre subiectele obligaţiei, solidaritatea nefiind niciodată de
natura obligaţiei;
- în ceea ce priveşte izvorul lor, numai convenţia poate fi izvor atât pentru solidaritate,
cât şi pentru indivizibilitate, existând şi izvoare proprii, şi anume: legea pentru
solidaritate, respectiv natura obiectului obligaţiei pentru indivizibilitate;
- sub aspectul întinderii, solidaritatea funcţionează numai faţă de cei între care
s-a născut (art. 1460 din Codul civil republicat), pe când indivizibilitatea se
transmite şi succesorilor (art. 1425 alin.1 din Codul civil republicat);
- în cazul indivizibilităţii pasive, debitorul chemat în judecată poate să solicite
introducerea în cauză a celorlalţi debitori, pentru a fi obligaţi împreună la
executarea prestaţiei datorate, în vreme ce, în cazul solidarităţii pasive, debitorul
chemat în judecată poate să solicite introducerea în cauză a celorlalţi codebitori

1
A se vedea Gh.Beleiu, op. cit., p.77.
129
A se vedea art. 1424 din Codul civil, republicat.
130
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.93.
52
 solidari, numai pentru a se întoarce împotriva lor, pentru partea datorată de fiecare
dintre ei (art. 1447 alin 2 teza a II-a, art. 1443 din Codul civil).

II.4.1.2.3. Schimbarea subiectelor raportului juridic civil

În această analiză este necesară distincţia între raporturile patrimoniale şi
raporturile nepatrimoniale.
În cazul raporturilor nepatrimoniale, subiectul activ este titularul unui drept
netransmisibil, iar subiectul pasiv este nedeterminat, iar în cazul raporturilor
patrimoniale trebuie distins între raporturile reale şi raporturile obligaţionale (de
creanţă).
În cazul raporturilor patrimoniale care au în conţinutul lor un drept de
creanţă, poate fi schimbat atât subiectul activ, cât şi subiectul pasiv (debitorul).
În ceea ce priveşte raporturile juridice patrimoniale care au în conţinutul
lor un drept real, poate fi schimbat numai subiectul activ, nu şi subiectul pasiv,
deoarece acesta din urmă nu este determinat.
Schimbarea subiectului activ se poate realiza prin:
a) cesiune de creanţă131;
b) subrogaţie personală132;
c) novaţie prin schimbarea de creditor133;
d) cesiunea contractului134;
Schimbarea subiectului pasiv se poate face prin:
a) cesiunea contractului135;
b) novaţie prin schimbare de debitor136.

II.4.1.3. Capacitatea civilă subiectelor raportului juridic civil

Componentă a capacităţii juridice, capacitatea civilă reuneşte în conţinutul
ei două elemente: capacitatea civilă de folosinţă şi capacitatea civilă de exerciţiu.

131
Potrivit art. 1566 alin.1 din Codul civil, republicat, cesiunea de creanţă este convenţia prin care
creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui terţ.
132
Potrivit art. 1593 alin.1 din Codul civil, republicat, oricine plăteşte în locul debitorului poate
fi subrogat în drepturile creditorului, fără a putea însă dobândi mai multe drepturi decăt acesta.
133
Art. 1609 alin.3 din Codul civil, republicat, novaţia are loc (...) atunci când, ca efect al unui nou
contract, un alt creditor este substituit celui iniţial, faţă de care debitorul este liberat, stingându-se
astfel obligaţia veche.
134
Art.1315 alin.1 Codul civil, republicat, prevede că o parte (a se citi creditorul) poate să îşi
substituie un terţ în raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu au fost încă
integral executate, iar cealaltă parte ( a se citi debitorul) consimte la aceasta.
135
Cesiunea contractului reprezintă şi o modalitate de schimbare a debitorului cu un terţ, dat fiind
faptul că legiuitorul nu face referire directă la una dintre părţile raportului juridic civil, ci foloseşte
formularea „o parte”. Aceasta înseamnă că oricare dintre părţi poate recurge la o atare metodă.
136
Potrivit art.1609 alin.2 din Codul civil, republicat, (...) novaţia se produce atunci când un debitor
nou îl înlocuieşte pe cel iniţial, care este liberat de creditor, stingându-se astfel obligaţia iniţială (...).
53
 II.4.1.3.1. Capacitatea civilă de folosinţă
a) Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei fizice este, potrivit art. 34 din
Codul civil, republicat, aptitudinea generală şi abstractă a persoanei de a avea
drepturi şi obligaţii civile. Orice persoană fizică, în calitatea sa de subiect de drept,
se bucură de capacitatea de folosinţă. Reţinem în completarea acestei definiţii şi
dispoziţiile cuprinse în art. 29 din Codul civil republicat, potrivit cărora, nici o
persoană nu poate fi lipsită de capacitatea de folosinţă şi că persoana fizică nu
poate renunţa nici total, nici parţial la capacitatea sa de folosinţă. Conţinutul acestei
capacităţi este dat de aptitudinea de a dobândi toate drepturile civile şi a asuma toate
obligaţiile corelative acestora. În cazul şi în condiţiile stabilite de lege, capacitatea
de folosinţă a persoanelor fizice poate fi îngrădită sau restrânsă în ceea ce priveşte
aptitudinea de a avea sau exercita anumite drepturi, fie cu titlu de sancţiune (ex.
decăderea din drepturile părinteşti), fie cu scopul ocrotirii unor persoane (ex.
prohibiţia ca minorul să facă donaţie sau să garanteze obligaţiile altuia).
Potrivit art. 35 din Codul civil republicat, capacitatea civilă a persoanelor
fizice începe în momentul naşterii ei şi încetează odată cu moartea acesteia. De la
această regulă se face şi o excepţie reglementată de art. 36 din Codul civil republicat,
care dispune că drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţia lui, cu condiţia
de a se naşte viu. Această concepţie este exprimată în adagiul infans conceptus pro
nato habetur, quotios de commodis ejus agitur (copilul conceput se socoteşte născut
atunci când este vorba despre drepturile sale). Este ceea ce numim capacitatea
civilă de folosinţă anticipată a persoanei fizice. Trebuie precizat faptul că, potrivit
art. 412 alin.1, teza I din Codul civil republicat, timpul legal al concepţiunii este
intervalul de timp cuprins între a treia sută şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii.
Acest interval de timp se calculează de la zi la zi, în calcul intrând aşadar şi prima
şi ultima zi. Prin mijloace de probă ştiinţifice se poate face dovada concepţiunii
copilului într-o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut mai sus, sau chiar
în afara acestui interval (art. 412, alin.2 din Codul civil republicat).
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor fizice încetează odată cu moartea
acestora, moment care face să înceteze capacitatea lor de a mai fi considerate
subiecte de drept (art.35 din Codul civil republicat). În ceea ce priveşte data
morţii, aceasta este cea trecută în actul de deces în cazul morţii fizic constatată,
ori este aceea pe care a stabilit-o instanţa de judecată prin hotărârea rămasă definitivă
în cazul morţii declarată judecătoreşte.
b) Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a
capacităţii civile care constă în aptitudinea generală şi abstractă de a avea toate
acele drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau potrivit
legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice. Conţinutul capacităţii de folosinţă a
persoanei juridice este determinat de scopul pentru care a fost înfiinţată. Având în
vedere faptul că scopul nu este acelaşi pentru toate pentru toate persoanele juridice,
capacitatea de folosinţă în funcţie de specialitatea fiecăreia137.

137
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.103.
54
 Astfel, persoanele juridice pot fi împărţite în două categorii, după cum sunt
sau nu supuse înregistrării. Art. 205 din Codul civil republicat prevede faptul că
persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au capacitatea de a avea drepturi
şi obligaţii de la data înregistrării lor. Persoanele juridice nesupuse înregistrării
dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de modul de înfiinţare aplicabil: de la
data actului de înfiinţare, de la data constituirii lor sau de la împlinirea altei cerinţe
legale. Art. 205 din Codul civil republicat prevede în alin.3 o excepţie - situaţia
capacităţii de folosinţă anticipate pentru persoanele juridice supuse înregistrării,
care pot chiar de la data actului de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi
asume obligaţii, dar numai în măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia
fiinţă în mod valabil.
Capacitatea civilă de folosinţă a persoanei juridice se sfârşeşte odată cu
desfiinţarea (încetarea) acesteia, prin constatarea ori declararea nulităţii, prin
fuziune, divizare totală, transformare, dizolvare sau desfiinţare ori printr-un alt
mod prevăzut de actul constitutiv sau de lege.

II.4.1.3.2. Capacitatea civilă de exerciţiu

Capacitatea civilă de exerciţiu reprezintă aptitudinea persoanei fizice sau
persoanei juridice de a-şi exercita drepturile civile şi de a îşi îndeplini obligaţiile
civile prin încheierea de acte juridice civile138.
a) În ceea ce priveşte persoanele fizice, capacitatea civilă de exerciţiu nu
poate fi recunoscută decât acelor persoane care au voinţă, precum şi experienţa
necesară pentru a-i da seama de semnificaţia şi consecinţele actelor juridice pe
care le încheie. Criteriul avut în vedere de legiuitor este vârsta. Drept urmare, în
funcţie de vârstă, persoanele juridice se împart în :
 persoane cu capacitate deplină de exerciţiu.
Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la vârsta majoratului, respectiv
18 ani (art. 38 din Codul civil republicat). În mod excepţional, minorul care se
căsătoreşte înainte de această vârstă dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu
din momentul încheierii căsătoriei (art. 39 din Codul civil republicat). Capacitatea
deplină de exerciţiu durează, în principiu, tot timpul vieţii; cât timp persoana
juridică se bucură de capacitatea de exerciţiu deplină, ea poate încheia acte juridice
civile prin manifestarea propriei voinţe, fără a avea nevoie să fie asistată sau
reprezentată sau să obţină încuviinţarea prealabilă din partea unui ocrotitor.
 persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă;
Este recunoscută persoanei care se află între vârsta de 14-18 ani (art.41 din
Codul civil republicat). Această capacitate de exerciţiu restrânsă este o capacitate
intermediară, fiind cuprinsă între cele două extreme (capacitate deplină şi lipsă
totală de capacitate). Este de reţinut că prin efectul legii, persoanelor fizice cu
capacitate restrânsă de exerciţiu li se asigură asistenţa juridică necesară pentru

138
Art. 37 din Codul civil, republicat
55
întregirea capacităţilor depline, din partea ocrotitorilor legali, părinţi sau tutori.
Anumite acte juridice pot fi încheiate de persoanele cu capacitate restrânsă de
exerciţiu şi fără încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui (spre exemplu,
încheierea de acte juridice prinvind munca, îndeletnicirile artistice sau sportive
referitoare la profesia sa, acte de dispoziţie de mică valoare, etc.).
Încetarea capacităţii de exerciţiu are loc la moartea persoanei, odată cu
încetarea capacităţii de folosinţă, prin punerea sub interdicţie judecătorească,
ori, excepţional prin anularea casătoriei înainte de împlinirea vârstei de 18 ani în
cazul minorului căsătorit.
 persoane lipsite de capacitate de exerciţiu;
Lipsa capacităţii de exerciţiu are la bază prezumţia absolută că anumite
categorii de persoane fizice nu dispun de maturitatea psihică necesară pentru a
participa singure şi nici chiar asistate, la raporturile juridice civile. Sunt lipsite
total de capacitatea de exerciţiu următoarele categorii de persoane fizice:
- persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
- persoanele care indiferent de vârstă, suferind de alienaţie sau debilitate
mintală au fost puse sub interdicţie prin hotărâre judecătorească.
b) Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice este acea parte a capacităţii
civile care constă în aptitudinea de a-şi exercita drepturile civile şi de a-şi îndeplini
obligaţiile civile, prin încheierea de acte juridice de către organele sale de administrare,
de la data constituirii lor.
Începutul capacităţii civile de exerciţiu a persoanei juridice este marcat de
momentul înfiinţării acesteia, însă realizarea efectivă a capacităţii de exerciţiu
astfel dobândită este condiţionată, în practică, de desemnarea organelor sale de
conducere. Sfârşitul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice corespunde cu
încetarea capacităţii sale de folosinţă139.

II.4.2. Conţinutul raportului juridic civil

După cum am menţionat anterior, conţinutul raportului juridic civil este dat
de drepturile subiective civile (latura activă) şi obligaţiile civile (latura pasivă)
ce revin părţilor - ca şi componente esenţiale ale acestei relaţii juridice. Cele două
laturi se află în strânsă corelaţie, oricărui drept subiectiv civil al uneia dintre părţi
corespunzându-i o obligaţie civilă corelativă a celeilalte părţi.

II.4.2.1. Drepturile subiective civile

II.4.2.1.1. Definiţia dreptului subiectiv civil
Putem defini dreptul subiectiv civil ca fiind posibilitatea recunoscută subiectului
activ de a se comporta în limitele prerogativelor pe care legea le recunoaşte, la care se
adaugă posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv un comportament corespunzător,
precum şi posibilitatea de a face apel la forţa coercitivă a statului, în caz de nevoie.

139
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.104.
56
 Dreptul subiectiv civil presupune trei componente, şi anume:
- posibilitatea subiectului activ de a avea el însuşi o anumită conduită, în
limitele prevăzute de lege;
- posibilitatea subiectului activ de a pretinde, în limitele stabilite de lege,
subiectului pasiv să aibă o conduită corespunzătoare (să dea, să facă sau să
nu facă ceva);
- posibilitatea subiectului activ de a recurge la concursul forţei de constrângere
a statului, dacă dreptul este nesocotit sau încălcat.

II.4.2.1.2. Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturile subiective civile se pot clasifica după mai multe criterii. Le
reţinem pe cele mai importante:
a) după gradul de opozabilitate, drepturile subiective civile sunt absolute şi relative;
b) după natura conţinutului, drepturile subiective civile se împart în drepturi
patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale;
c) după siguranţa oferită titularilor lor, drepturile subiective civile sunt drepturi
pure şi simple şi drepturi afectate de modalităţi;
d) după corelaţia dintre ele, drepturile subiective civile sunt drepturi principale şi
drepturi accesorii.

a) Drepturi subiective civile absolute şi drepturi civile relative

Drepturile civile subiective se clasifică în raport de sfera persoanelor obligate,
precum şi în funcţie de conţinutul obligaţiilor corespunzătoare în drepturi absolute
şi drepturi relative.
Drepturile absolute sunt drepturile subiective civile care exercită de către
titularii lor şi cărora le corespunde obligaţia generală a tuturor celorlalte persoane
de a se abţine de la încălcarea lor. Sunt drepturi absolute drepturile personal-
nepatrimoniale, cum sunt: dreptul la nume, dreptul la integritate fizică ş.a., precum
şi drepturile reale.
Raportul juridic civil care are în conţinutul său un drept subiectiv civil absolut
are următoarele caracteristici:
- subiectul activ este determinat, în timp ce subiectul pasiv - titularul obligaţiei
corelative dreptului absolut fiind format din toate celelalte persoane, este
nedeterminat;
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se
aduce atingere;
- dreptul absolut este un drept opozabil tuturor (erga ommes), toate celelalte
subiecte având obligaţia de a nu-l încălca.
Drepturile relative sunt acele drepturi civile subiective în temeiul cărora
titularii lor au posibilitatea de a pretinde de la persoanele obligate, determinate
odată cu naşterea raportului juridic, de a da, de a face sau de a nu face ceva. În
categoria drepturilor relative intră toate drepturile de creanţă.
57
 Raportul juridic civil care are în conţinutul său un drept subiectiv civil relativ
are următoarele caracteristici:
- atât subiectul activ cât şi subiectul pasiv sunt determinate;
- obligaţia corelativă dreptului relativ constă în a da, a face sau a nu face ceva;
- obligaţia corelativă revine numai subiectului pasiv determinat.

b) Drepturi subiective civile patrimoniale şi drepturi subiective civile

nepatrimoniale
Această clasificare este făcută după criteriul, natura economică sau natura
conţinutului drepturilor civile.
Drepturile patrimoniale sunt acele drepturi subiective civile care au un
conţinut economic, oferind posibilitatea unei evaluări băneşti. Au un caracter
patrimonial drepturile reale şi drepturile de creanţă.
Dreptul real - jus in re - este dreptul civil subiectiv pe care titularul său îl
exercită direct şi nemijlocit, fără concursul altor persoane, iar subiectelor pasive
le revine obligaţia generală negativă de a nu face nimic care să stânjenească
exercitarea acestui drept de către titularul său.
La rândul lor, drepturile reale se clasifică în:
 drepturile principale - sunt drepturile civile subiective care au existenţă
de sine stătătoare, independentă de existenţa altor drepturi (spre exemplu
dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului de proprietate - uz,
uzufruct, abitaţie, superficie şi servitute).
 drepturi reale accesorii - sunt drepturile civile subiective a căror existenţă
depinde în mod direct de existenţa drepturilor garantate şi care sunt afectate
unor drepturi de creanţă şi (spre exemplu dreptul de gaj, dreptul de ipotecă,
privilegiile).
Dreptul de creanţă - jus ad personam - este dreptul civil subiectiv pe care
titularul său, numit creditor îl poate exercita numai faţă de persoanele obligate,
numite şi debitori, respectiv să dea, să facă sau să nu facă ceva. Sunt drepturi de
creanţă cele care izvorăsc din contractele sau actele juridice unilaterale, din fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii, precum şi din alte izvoare de drepturi civile.
Pe lângă asemănările care există dreptul real şi dreptul de creanţă (ambele
sunt drepturi patrimoniale, ambele au cunoscuţi titularii ca subiecte active), există
şi unele deosebiri140, astfel:
 sub aspectul subiectului pasiv: pe când în cazul dreptului real nu este cunoscut
subiectul pasiv, fiind nedeterminat, în cazul dreptului de creanţă este cunoscut
titularul obligaţiei corelative, care este debitorul;
 sub aspectul conţinutului obligaţiei corelative: dacă dreptului real îi corespunde
o obligaţie generală şi negativă de non facere, dreptului de creanţă îi corespunde
o obligaţie al cărei obiect poate consta, după caz, în: a da (aut dare), a face
(aut facere) sau a nu face (aut non facere); „a nu face ceva” înseamnă de

140
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.84.
58
 data aceasta obligaţia debitorului de se abţine de la ceva ce ar fi putut face
dacă nu s-ar fi obligat la abstenţiune;
 ca număr, pe când drepturile reale sunt limitate, drepturile de creanţă sunt
nelimitate;
 numai dreptul real este însoţit de prerogativa urmăririi şi de cea a preferinţei,
iar nu şi în dreptul de creanţă.
Drepturile personal nepatrimoniale sunt drepturi civile subiective care
nu au conţinut economic şi, prin urmare, nu sunt evaluabile în bani şi care, fiind
legate de persoana umană, servesc la individualizarea acestora.
Drepturile personal nepatrimoniale privesc:
- existenţa şi integritatea fizică şi morală ale persoanei: dreptul la viaţă, dreptul
la sănătate, dreptul la onoare, cinste sau reputaţie, dreptul la demnitatea
umană etc.
- identitatea persoanei: dreptul la nume, dreptul la domiciliu, dreptul la
reşedinţă (pentru persoana fizică), dreptul la denumire, dreptul la sediu
(pentru persoana juridică) etc.
- creaţia intelectuală: dreptul la paternitatea operei sau invenţiei.

c) Drepturi subiective civile pure şi simple, drepturi afectate de modalităţi

şi drepturi eventuale
Aceste categorii de drepturi se deosebesc unele de altele prin siguranţa oferită
titularilor de a le realiza sau nu în mod efectiv şi beneficia de efectele lor.
Drepturile pure şi simple sunt drepturi civile subiective care conferă titularilor
deplină putere şi certitudine în exercitarea lor. Ca urmare, asemenea drepturi îşi
produc efectele imediat, definitiv şi irevocabil. Aceste drepturi formează categoria
cea mai cuprinzătoare a drepturilor subiective civile.
Drepturile afectate de modalităţi sunt acele drepturi civile subiective a căror
naştere, exercitare sau stingere depinde de o împrejurare viitoare, certă sau incertă,
care poate fi termenul sau condiţia. Aceste două evenimente denumite în mod
generic modalităţi ale drepturilor civile subiective afectează concomitent şi conţinutul
obligaţiilor corelative în sensul că acestea vor fi sau nu îndeplinite, în funcţie de
realizarea sau nerealizarea lor.
Termenul este un eveniment viitor şi sigur ce se va produce, care afectează
fie executarea, fie stingerea unei obligaţii (spre exemplu, plata lunară a întreţinerii).
Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur că se va produce, de care depinde
însăşi existenţa raportului juridic obligaţional (spre exemplu, într-un contract de
donaţie a unei case se stipulează condiţia că, dacă donatorul moare înaintea
donatorului, donaţia va fi desfiinţată).
Drepturile eventuale sunt drepturi subiective civile cărora le lipseşte fie
obiectul, fie subiectul activ, neştiindu-se dacă acestea vor exista în viitor (ex.
dreptul de a primi despăgubiri dacă starea sănătăţii creditorului care a suferit
prejudicii se va agrava în viitor, dreptul la o succesiune viitoare).

59
 d) Drepturi subiective civile principale, drepturi subiective civile accesorii
În această clasificare se ţine seama de corelaţia dintre drepturile subiective
civile.
Dreptul principal este acel drept civil subiectiv care are o existenţă de sine
stătătoare, soarta sa nedepinzând de existenţa vreunui alt drept.
Drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale, de aceea putem spune că
împărţirea drepturilor subiective civile în principale şi accesorii se aplică tuturor
drepturilor patrimoniale (drepturi reale şi drepturi de creanţă). Spre exemplu, dreptul
creditorului de a pretinde de la debitor dobânda aferentă creaţiei principale constituie
un drept de creanţă accesoriu.
Potrivit art. 551 din Codul civil republicat, drepturile reale principale sunt:
 dreptul de proprietate, această categorie cuprinzând atât dreptul de proprietate
publică, cât şi dreptul de proprietate privată;
 drepturile reale principale corespunzătoare dreptului de proprietate privată
(dezmembrămintele dreptului de proprietate, numite şi drepturi reale principale
asupra bunurilor proprietatea altei persoane), anume: dreptul de uzufruct,
dreptul de uz, dreptul de abitaţie, dreptul de servitute şi dreptul de superficie;
 dreptul de administrare a regiilor autonome şi instituţiilor publice, ca drept
real corespunzător dreptului de proprietate privată; reglementat de art.867-870
din Codul civil republicat;
 dreptul de concesiune, reglementat de art. 136 alin. 4 din Constituţie, de
O.U.G. nr.54/2006 provind regimul contractelor de concesiune de bunuri
publice, precum şi de art. 871-873 din Codul civil republicat;
 dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea publică sau proprietate privată
a statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, conferit, în condiţiile legii,
unor persoane juridice sau fizice;
 dreptul de folosinţă a unor bunuri proprietatea anumitor persoane juridice,
conferit de acestea persoanelor juridice anexă;
Dreptul accesoriu este acel drept civil subiectiv care nu are o existenţă de
sine stătătoare, soarta acestuia depinzând de existenţa unui alt drept subiectiv civil,
având calitatea de drept principal. Existenţa dreptului accesoriu este determinată
de existenţa dreptului principal, conform adagiului accesorium sequitur principale.
Aceste drepturi sunt:
 dreptul de ipotecă, reglementat de art. 2343-2479 din Codul civil republicat;
 dreptul de gaj (amanetul), reglementat de art. 2480-2494 din Codul civil
republicat ;
 privilegiile, reglementate de art. 2333-2342 din Codul civil republicat;
 dreptul de retenţie, reglementat de art. 2495-2499 din Codul civil republicat.

II.4.2.1.3. Recunoaşterea, ocrotirea şi exercitarea drepturilor subiective

civile
În viaţa social-juridică, drepturile civile subiective împreună cu obligaţiile lor
corelative au fiecare în parte o anumită finalitate, aceea de a satisface anumite
scopuri sau interese. Ca atare, orice drept civil subiectiv nu-şi poate produce
60
efectele decât prin raportarea la finalitatea pe care o are şi care este redată prin
scopul sau interesul pentru care a fost recunoscut prin lege.
În ceea ce priveşte recunoaşterea drepturilor subiective civile, va trebui să
distingem între cele recunoscute persoanelor fizice şi cele recunoscute persoanelor
juridice. Astfel, pentru persoanele fizice, drepturile civile subiective se consideră
a fi recunoscute sub două aspecte:
- în scopul stimulării muncii, activităţii muncii, activităţii şi iniţiativei particulare,
bazate pe drept de proprietate, pe libertatea contractuală şi a muncii;
- în vederea asigurării cadrului social necesar împlinirii intereselor lor materiale
şi social culturale.
Şi în cazul persoanelor juridice, recunoaşterea drepturilor civile subiective
urmează a fi determinate sub cele două aspecte:
- în funcţie de scopul social sau economic, pentru care au fost înfiinţate sau
recunoscute;
- în funcţie de bunurile şi valorile băneşti aflate în patrimoniile lor, menite
să le asigure autonomia economico-financiară în cadrul circuitului civil şi
comercial.
Drepturile civile subiective trebuie să fie exercitate de titularii lor în limitele
lor materiale sau juridice (spre exemplu, proprietarul nu poate construi dincolo de
limitele hotarului terenului său, fără a depăşi limitele materiale ale dreptului său
de proprietate sau, creditorul nu poate pretinde debitorului o sumă mai mare de
bani care i se datorează fără a depăşi limitele juridice ale dreptului său de creanţă).
Ca urmare, reţinem că prin art. 15 din Codul civil republicat, s-a prevăzut că
drepturile civile subiective pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic
şi social. Se ridică întrebarea: ce se întâmplă atunci când un drept subiectiv civil
nu este exercitat potrivit scopului lui economic şi social?
Exercitarea unui drept subiectiv civil în alte scopuri decât cele avute în vedere
prin norma juridică ce-i stă la bază semnifică nu uzul, ci abuzul de drept. Cu alte
cuvinte, trecerea dreptului de la normal la anormal şi, prin urmare, scoaterea lui
de sub protecţia juridică şi expunerea sancţionării.
Trăsătura distinctă a ocrotirii drepturilor civile subiective constă în caracterul
ei de generalitate. Astfel, putem reţine că ocrotirea drepturilor civile subiective
include întregul complex de măsuri juridice pe care legea îl organizează şi determină
să funcţioneze în acest scop.
În general, în viaţa social juridică, ocrotirea drepturilor civile subiective, în
majoritatea lor, este organizată prin îndeplinirea de bună voie a obligaţiilor corelative.
Atunci când între subiectele unora dintre raporturile juridice civile s-au ivit neînţelegeri,
cei interesaţi, respectiv titularii de drepturi, sunt nevoiţi să se adreseze organelor
judecătoreşti competente pentru recunoaşterea şi apărarea drepturilor civile subiective.
Aşadar, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective îl reprezintă, în
mod obişnuit, procesul civil.
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se realizeze cu respectarea
anumitor principii, şi anume:
61
 - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii şi a moralei (art.
14 alin.1 din Codul civil republicat);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună-credinţă (art. 57 din Constituţie,
art. 14 alin.1 din Codul civil republicat);
- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale (materiale - spre exemplu,
proprietarul unui teren nu poate construi dincolo de linia vecinătăţii - sau
judiciare - spre exemplu, creditorul nu poate pretinde debitorului său mai
mult decât acesta îi datorează).
Exercitarea drepturilor subiective civile trebuie să se realizeze cu exercitarea
tuturor acestor principii, nefiind suficientă respectarea doar a unuia sau a unora
dintre ele. În caz contrar, ne aflăm în prezenţa abuzului de drept.
Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, primul dintre ele
fiind un element subiectiv ce constă în exercitarea cu rea-credinţă a dreptului
subiectiv civil, iar cel de-al doilea, un element obiectiv care constă în deturnarea
dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa
legală, faptul săvârşit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.
Prin exercitarea unui drept subiectiv civil în mod abuziv, titularul acestui
drept nu mai este apărat de forţa coercitivă a statului.
Exercitarea în mod abuziv a dreptului subiectiv civil are ca principală
sancţiune, obligarea titularului dreptului astfel exercitat la plata unor despăgubiri
pentru prejudiciul (moral sau material) cauzat.

II.4.2.2. Obligaţia civilă

II.4.2.2.1. Definiţia obligaţiei civile
Obligaţia civilă reprezintă latura pasivă a conţinutului raportului juridic
civil. Potrivit dispoziţiilor art. 1164 Cod civil, obligaţia reprezintă „o legătură
de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului,
iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată.”
Doctrina defineşte obligaţia civilă ca fiind îndatorirea subiectului pasiv
(debitor) al raportului juridic civil de a avea o conduită determinată,
corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ al creditorului (subiect activ),
conduită care poate consta în „a da”, „a face” ori „a nu face” ceva şi care, la
nevoie, poate fi impusă prin forţa coercitivă a statului141.
Prin termenul de obligaţie se mai desemnează şi înscrisul constatator al unei
creanţe născute dintr-un raport juridic obligaţional, adică din acel raport juridic
civil în temeiul căruia, subiectul activ numit şi creditor poate pretinde subiectului
pasiv numit şi debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, după natura obligaţiei
asumate de acesta din urmă.

141
Acesta este sensul provenit din definiţia obligaţiei dată pe vremea imperiului roman de Justinian:
„Obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei, secundum nostrae
civitatis iura”. A se vedea, I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 1984, p. 14-30. Gh. Beleiu, op. cit., p.88-89; Gabriel Boroi, Carla Alexandra
Anghelescu, op. cit., p. 67.
62
 Din definiţie reiese că obligaţia civilă are următoarele trăsături:
- titularul obligaţiei trebuie să aibă o anumită conduită, corespunzătoare
dreptului subiectiv corelativ al creditorului;
- îndatorirea constă într-o acţiune (a da, a face) sau inacţiune (a nu face);
- în cazul nerespectării îndatoririi, aceasta poate fi impusă subiectului pasiv
prin forţa de constrângere a statului;

II.4.2.2.2. Clasificarea obligaţiilor civile

Criteriile de clasificare şi categoriile de obligaţii civile sunt următoarele:
a) în funcţie de obiectul lor, obligaţiile civile se clasifică după cum urmează:
obligaţia de a da (aut dare); obligaţia de a face (aut facere); obligaţia de a nu
face ceva (aut non facere); obligaţia pozitivă (obligaţia de a da şi obligaţia de a
face); obligaţia negativă (obligaţia de a nu face); obligaţia de rezultat (numită
şi determinată); obligaţia de diligenţă (numită şi de mijloace);
b) după opozabilitatea lor, obligaţiile civile se împart în: obligaţiile obişnuite
(opozabile numai între părţi); obligaţii opozabile şi terţilor (scriptae in rem);
c) în funcţie de sancţiunea juridică a obligaţiei civile, diferenţiem între: obligaţii
civile perfecte; obligaţii civile imperfecte (numite şi naturale).

a) Obligaţii de a da, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face

Obligaţia de a da - această obligaţie ridică înainte de toate precizarea
semnificaţiei sale juridice, aceasta în sensul că nu trebuie confundată cu obligaţia
de a preda un bun oarecare mobil sau imobil.
Astfel, obligaţia de a da constă în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport
juridic de a constitui sau transmite în folosul subiectului activ un drept real asupra
unui bun.
Pentru a putea executa obligaţia de a da, subiectul pasiv trebuie să fie titularul
dreptului real respectiv, şi să aibă capacitatea de a înstrăina; astfel, de exemplu,
într-un contract de vânzare-cumpărare, obligaţia vânzătorului ce constă în a
transmite către cumpărător dreptul de proprietate asupra lucrului vândut este o
obligaţie de a da. Această obligaţie nu se confundă cu obligaţia de a preda
materialmente lucrul vândut, deoarece aceasta este o obligaţie de a face.
Obligaţia de a face - constă în îndatorirea ce-i revine subiectului pasiv a
unui raport juridic civil de a săvârşi anumite fapte, acţiuni, lucrări sau servicii în
afara celor care se încadrează în obligaţia de a da.
Obligaţia de a face poate fi instantanee când se execută deodată printr-un
singur fapt (de exemplu, predarea lucrului împrumutat sau vândut). Această
obligaţie poate fi succesivă, când se execută în timp, printr-o acţiune continuă
sau prin acţiuni repetate (de exemplu, prestarea unui serviciu, întreţinerea unei
persoane).
Obligaţia de a nu face - constă în îndatorirea subiectului pasiv a unui raport
juridic civil, de a se abţine de la săvârşirea uneia sau mai multor fapte determinate
63
(de exemplu, obligaţia care le revine proprietarilor vecini de a nu planta pomi decât
la distanţa de 2 m de linia despărţitoare a celor două proprietăţi sau obligaţia pe
care şi-o asumă nepoata faţă de unchi, printr-un contract de donaţie, de a nu se
căsători până la absolvirea liceului sau facultăţii)142.
Această clasificare prezintă interes în ceea ce priveşte calificarea unor acte
juridice, precum şi posibilitatea aducerii la îndeplinire silită a obligaţiilor.143

b) Obligaţii civile pozitive şi obligaţii civile negative

Obligaţiile civile pozitive presupun o acţiune care incumbă subiectului pasiv
al unui raport juridic civil. Sunt obligaţii pozitive obligaţiile de „a da” şi „a face”.
Obligaţiile negative presupun o abstenţiune a subiectului pasiv al unui raport
juridic civil. Este obligaţia negativă obligaţia de „a nu face ceva”.
Spre exemplu, este o obligaţie pozitivă obligaţia de întreţinere, deoarece
aceasta constă în asigurarea de către debitor a celor necesare traiului creditorului.
Obligaţia debitoului de a nu săvârşi faţă de debitor fapte grave, contrare legii şi
bunelor moravuri este o obligaţie negativă.

c) Obligaţii civile de rezultat şi obligaţii civile de diligenţă

Obligaţii civile de rezultat - se mai numesc şi obligaţii determinate. Sunt
acelea care constau în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat determinat
(art. 1481 alin 1 din Codul civil republicat). Caracteristic lor este faptul că obligaţia
este strict precizată sub aspectul obiectului şi scopului urmărit, debitorul asumându-şi
îndatorirea ca, desfăşurând o anumită activitate, să atingă un rezultat bine stabilit144
(spre exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului lucrul vândut).
Obligaţii civile de diligenţă - se mai numesc şi obligaţii de mijloace. Sunt
acele obligaţii prin care debitorul se obligă să depună toată stăruinţa pentru atingerea
rezultatului, fără a se obliga la însuşi rezultatul preconizat (de exemplu, obligaţia
asumată de avocat faţă de clientul său, obligaţia medicului de a acţiona cu toată
prudenţa şi diligenţa cerute de ştiinţa şi etica medicală, în vederea vindecării
pacientului de o anumită boală).
Potrivit art. 1481 alin 3 din Codul civil republicat, pentru a se stabili dacă o
obligaţie este de mijloace sau de rezultat, se va ţine seama îndeosebi de: modul
în care obligaţia este stipulată în contract, existenţa şi natura contraprestaţiei şi
celelalte elemente ale contractului, gradul de risc pe care îl presupune atingerea
rezultatului şi influenţa pe care cealaltă parte o are asupra executării obligaţiei.

d) Obligaţii civile obişnuite, opozabile terţilor şi obligaţii reale

Obligaţii civile obişnuite - sunt acele obligaţii care incumbă debitorului
faţă de care s-au născut. Aceste obligaţii sunt opozabile „între părţi”, ca şi dreptul
creat. Majoritatea obligaţiilor civile sunt obişnuite.

142
A se vedea C. Turianu, Curs de drept civil. Partea generală. Editura Universitară, Bucureşti,
2003, p.81.
143
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.69.
144
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.69.
64
 Obligaţiile opozabile şi terţilor - numite şi obligaţii scriptae in rem, sunt acele
obligaţii care sunt strâns legate de un bun, creditorul putând obţine satisfacerea
dreptului său doar dacă dobânditorul actual al bunului este ţinut să respecte acest
drept, deşi este terţ faţă de contractul care a dus la naşterea dreptului creditorului.
Este o astfel de obligaţie cea prevăzută în art. 1811 din Codul civil republicat, potrivit
căruia, dacă bunul dat în locaţiune este înstrăinat, dreptul locatarului este opozabil
dobânditorului, astfel: în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, dacă locaţiunea
a fost notată în cartea funciară, în cazul imobilelor neînscrise în cartea funciară,
dacă data certă a locaţiunii este anterioară datei certe a înstrăinării, în cazul mobilelor
supuse unor formalităţi de publicitate, dacă locatarul a îndeplinit aceste formalităţi, în
cazul celorlalte bunuri mobile, dacă la data înstrăinării bunul se afla în folosinţa
locatarului.
Obligaţiile reale - numite şi obligaţii propter rem,1 sunt acele obligaţii care
incumbă, potrivit legii, deţinătorului unui bun, datorată importanţei deosebite a
bunului pentru societate. Este o asemenea obligaţie cea a deţinătorului unui teren
agricol, de a-l cultiva, conform prevederilor Legii nr. 18/1991 legea fondului
funciar145, cea a proprietarilor şi deţinătorilor de terenuri cu orice titlu, care sunt
obligaţi să ia măsurile prevăzute de lege pentru protecţia faunei cinegetice şi a
mediului său de viaţă, răspunzând pentru pagubele pe care le produc acestora prin
acţiuni ilicite săvârşite cu intenţie sau din culpa.

e) Obligaţii civile perfecte şi imperfecte

Obligaţii civile perfecte - sunt acele obligaţii a căror executare este asigurată
în cazul în care nu sunt aduse la îndeplinire, de bunăvoie, prin forţa de constrângere
a statului. Astfel, în ipoteza în care persoana obligată nu-şi îndeplineşte de bunăvoie
îndatoririle ce-i revin titularului, se pot adresa instanţelor judecătoreşti competente
pentru a obţine o hotărâre judecătorească în baza căreia se poate cere executarea
prin constrângere a obligaţiei corelative dreptului său încălcat sau nerecunoscut.
Cele mai multe obligaţii intră în această categorie.
Obligaţii civile imperfecte - acestea mai sunt denumite şi obligaţii civile
naturale. Aceste obligaţii sunt acelea care se înfăţişează în opoziţie cu prima categorie
prin aceea că nu poate cere executarea lor în mod silit. Dacă însă o asemenea
obligaţie a fost executată de bunăvoie, persoana obligată care şi-a îndeplinit în
felul acesta îndatoririle ce-i reveneau, nu mai poate cere restituirea lor. Cu titlu
de exemplu amintim art. 2506 alin. 3 din Codul civil republicat care prevede că
cel care a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a

1
A se vedea I. Lulă, Privire generală asupra obligaţiilor „propter rem” în Dreptul nr. 8 / 2000,
p.8 – 22.
145
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 4.11.1997 şi modificată
ulterior, pricipala modificare va fi adusă de Legea nr.165/2013 privind măsurile pentru finalizarea
procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod ab uziv
în perioada regimului comunist în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 278 din 17.05.2013, care va intra în vigoare la data de 01 ianuarie 2016.
65
împlinit, nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării
nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit, şi art. 2264 care menţionează faptul
că pentru plata unei datorii născute dintr-un contract de joc sau de pariu nu există
drept la acţiune, cel care pierde neputând să ceară restituirea plăţii făcută de
bunăvoie, cu excepţia fraudei sau a cazului în care cel care a plătit era lipsit de
capacitate de exerciţiu ori avea capacitate de exerciţiu restrânsă.

II.4.3. Obiectul raportului juridic civil

II.4.3.1. Definiţia obiectului raportului juridic civil
Într-o formulare sintetică, se poate considera că obiectul raportului juridic
civil are în vedere modul de comportare al subiectelor sale în vederea exercitării
drepturilor subiective, respectiv executării obligaţiilor civile corelative.
Aşa fiind, putem reţine că prin obiect al raportului juridic civil urmează să
înţelegem acţiunile sau inacţiunile pe care subiectul activ le poate pretinde, iar
subiectul pasiv este obligat să le îndeplinească. În numeroase cazuri acţiunile sau
inacţiunile părţilor au ca obiect bunurile, acesta fiind şi motivul pentru care
bunurile au fost calificate drept obiect derivat al raportului juridic civil.
Înainte de a formula o definiţie asupra noţiunii de bunuri trebuie să lămurim
sensurile noţiunii de lucru şi bun. Prin aceasta se înţelege ceea ce-i poate fi folositor
omului în viaţa sa zilnică. Astfel, omului îi sunt utile apa, cerul, lumina, pământul,
plantele etc., însă noţiunea de bun are o altă semnificaţie social juridică, aceasta
în sensul că un lucru, pentru a deveni bun este necesar nu numai să-i fie util omului,
dar să fie în acelaşi timp susceptibil de apropiere sub forma unor drepturi pe care
să le poată exercita asupra lui. Art. 535 din Codul civil republicat defineşte
bunurile ca fiind „lucrurile, corporale sau incorporale, care constituie obiectul
unui drept patrimonial.”
În doctrină146 bunurile au fost definite ca fiind valoarea economică utilă
satisfacerii unor nevoi ale subiectelor de drept civil şi este susceptibilă de apropriere
sub forma dreptului patrimonial.
În sens larg, noţiunea de „bun” desemnează atât lucrul, cât şi dreptul
patrimonial care are ca obiect acest lucru147.
Potrivit art. 31 din Codul civil republicat, patrimoniul reprezintă totalitatea
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale care aparţin unei persoane fizice sau juridice.
Patrimoniul are două componente: activul, alcătuit din totalitatea drepturilor
subiective cu valoare economică (drepturile reale, drepturile de creanţă şi drepturile
care privesc latura patrimonială a drepturilor de creaţie intelectuală), şi pasivul,
format din totalitatea obligaţiilor patrimoniale (obligaţiile obişnuite - a da, a face, a
nu face -, obligaţiile reale şi obligaţiile opozabile şi terţilor). Drepturile nepatrimoniale
nu intră în cadrul patrimoniului (spre exemplu, dreptul la viaţă, dreptul la sănătate,

146
A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.96.
147
Idem..
66
dreptul la nume, etc.), chiar dacă încălcarea unui asemenea drept poate da naştere
unui drept de creanţă. De asemenea, nu fac parte integrantă din patrimoniu, obligaţiile
corelative drepturilor absolute (obligaţiile negative generale, opozabile erga omnes),
deoarece nu au valoare economică propriu-zisă148.
Este de reţinut că ori de câte ori se face vorbire despre un drept sau obligaţie
patrimonială cu caracter real, aceasta se referă pe de o parte la patrimoniul acelor
subiecte de drept ca universalitate, iar pe de altă parte, la bunurile concrete asupra
cărora acel drept se exercită sau acea obligaţie urmează să se îndeplinească. Astfel,
de exemplu, prin efectuarea unor acte juridice cum ar fi vânzarea-cumpărarea, un
anumit bun poate să iasă din patrimoniul unei persoane şi să intre în patrimoniul
altei persoane.
Acestea fiind spuse, se poate afirma existenţa unei corelaţii de tipul parte-
întreg între noţiunile de „bun” şi „patrimoniu”, bunul putând fi privit atât individual,
cât şi ca element activ al patrimoniului 149. În concluzie, bunurile unei anumite
persoane pot fi privite în totalitate în cadrul patrimoniului ca universalitate de
drepturi şi obligaţii, iar în individualitate, în funcţie de regimul lor juridic.

Având în vedere că bunurile formează categoria cea mai reprezentativă la

care se referă conduita subiectelor în cadrul raporturilor juridice civile se impune
o cercetare amănunţită a lor.

II.4.3.2. Clasificarea bunurilor

Clasificarea bunurilor reprezintă importanţă deoarece ea determină pe de o
parte asemănările şi deosebirile dintre anumite categorii de bunuri, iar pe de altă
parte, regimul juridic pentru fiecare categorie în parte.
Codul civil republicat distinge între următoarele categorii de bunuri: bunuri
mobile şi bunuri imobile, bunuri fungibile şi bunuri nefungibile, bunuri consumptibile
şi bunuri neconsumptibile, bunuri divizibile şi bunuri indivizibile, bunuri principale
şi bunuri accesorii. În literatura juridică se face referire şi la alte categorii de bunuri
care, de altfel, pot fi deduse din alte dispozitii legale. Asemenea exemple pot fi:
bunuri alienabile şi bunuri inalienabile, bunuri sesizabile şi insesizabile etc.
Bunurile se clasifică în funcţie de următoarele criterii:
1) în funcţie de natura lor, bunurile se împart în bunuri mobile şi bunuri imobile;
2) în funcţie de regimul circulaţiei juridice, putem vorbi despre bunuri aflate
în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil;
3) după cum pot fi sau nu înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii
civile, avem bunuri fungibile şi bunuri nefungibile;
4) după cum folosirea lor implică sau nu consumarea substanţei sau înstrăinarea
lor, distingem între: bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile;

148
A se vedea M. Ioan, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura Pro Universitaria,
Bucureşti, 2011, p.12.
149
A se vedea Gh.Beleiu, op. cit., p.91.
67
 5) după cum sunt sau nu producătoare de fructe: bunuri frugifere şi bunuri
nefrugifere;
6) după modul de percepere: bunuri corporale şi bunuri incorporale;
7) după cum pot fi sau nu împărţite fără să îşi schimbe destinaţia, bunurile se
împart în bunuri divizibile şi indivizibile;
8) în funcţie de corelaţia dintre ele, bunurile sunt principale şi accesorii;
9) după cum pot fi sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata
datoriilor, bunurile sunt sesizabile şi insesizabile.

1) Bunuri mobile şi bunuri imobile

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, în sensul
că nu se pot mişca dintr-un loc în altul (spre exemplu, terenurile, construcţiile etc.)
Bunurile mobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixă şi stabilă, fiind
susceptibile de a fi strămutate sau transportate dintr-un loc într-altul (ex. animalele,
fructele desprinse de pomi, mobilele etc.).
Această clasificare este cunoscută încă din dreptul roman. În Codul civil
republicat, prin art.536 se dispune că bunurile sunt mobile sau imobile. Totuşi,
pentru a avea o imagine completă a acestor bunuri, trebuie să analizăm regimul
lor juridic.
Potrivit reglementărilor cuprinse în Codul civil, republicat, bunurile imobile
sunt de trei feluri:
 imobile prin natura lor, în sensul că prin existenţa propriu-zisă, sau în
modul artificial sunt încorporate solului şi au menirea ca prin fixitatea
lor să poată fi folosite: terenurile, izvoarele şi cursurile de apă, plantaţiile
prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu
caracter permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor
submarine situate pe platoul continental, precum şi tot ceea ce, în mod
natural sau artificial, este încorporat în acestea cu caracter permanent
(art. 537 din Codul civil, republicat);
 imobile prin destinaţie în sensul că deşi sunt mobile prin natura lor, prin
destinaţia care le este dată, anumite bunuri se consideră a fi imobile; art.
538 prevede faptul că rămân bunuri imobile materialele separate în mod
provizoriu de un imobil, pentru a fi din nou întrebuinţate, atât timp cât
sunt păstrate în aceeaşi formă, precum şi părţile integrante ale unui imobil
care sunt temporar detaşate de acesta, dacă sunt destinate spre a fi
reintegrate; de asemenea, materialele aduse pentru a fi întrebuinţate în
locul celor vechi devin bunuri imobile din momentul în care au dobândit
această destinaţie;
 imobile prin determinarea legii150 - se au în vedere drepturile reale imobiliare
şi acţiunile care au ca obiect apărarea pe cale juridică a drepturilor reale
imobiliare (art. 542 din Codul civil republicat).

150
Ibidem, p.75.
68
 Bunurile imobile se consideră a fi tot de trei feluri, în conformitate cu
reglementările din Codul civil republicat:
 mobile prin natura lor - acele bunuri care nu sunt considerate de lege
imobile, conform art. 539 din Codul civil republicat; în această categorie
intră şi undele electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia
de orice fel produse, captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice
persoană şi puse în serviciul său, indiferent de natura mobiliară sau
imobiliară a sursei acestora151;
 mobile prin determinarea legii sunt redate de drepturile patrimoniale şi
acţiunile care au ca obiect apărarea pe cale judiciară a acestora, cu excepţia
acelora care reprezintă bunuri imobile prin determinarea legii. Astfel,
intră în această categorie drepturile de creanţă care au ca obiect bunuri
imobile, drepturile reale şi drepturile de creanţă care au ca obiect bunurile
mobile, respectiv acţiunile prin care se apără acestea;
 mobile prin anticipaţie - deşi prin natura lor, anumite bunuri sunt imobile
prin natura lor, avându-se în vedere situaţia de viitor, prin convenţia
părţilor, se consideră a fi mobile152; art. 540 din Codul civil, republicat,
prevede că bogăţiile de orice natură ale solului şi subsolului, fructele
neculese încă, plantaţiile şi construcţiile încorporate în sol devin mobile
prin anticipaţie, atunci când prin voinţa părţilor, sunt privite în natura lor
individuală în vederea detaşării lor; bunurile mobile prin anticipaţie au
un caracter mobiliar relativ, în sensul că acestea sunt mobile numai în
raporturile dintre părţile actului juridic respectiv, faţă de terţi urmând să
devină mobile numai după desprinderea efectivă de fond153;
Diferenţierea de regim juridic dintre bunurile imobile şi bunurile mobile,
prezintă interes sub următoarele aspecte:
- regimul publicităţii înstrăinărilor şi constituirea de drepturi reale asupra lor este
propriu în principiu numai bunurile imobile;
- pentru bunurile mobile nu este necesară publicitatea înstrăinărilor, deoarece cel
care poartă un asemenea bun se consideră a fi proprietar;
- în cazul bunurilor imobile, se face distincţie între nuda proprietate şi posesia ca
stare de fapt; aceasta în sensul că aceste două stări sau situaţii pot aparţine fiecare
altui titular; ca urmare, dreptul de proprietate poate fi aprobat prin acţiunea în
revendicare, iar posesia, prin acţiunile posesorii;
- în ceea ce priveşte bunurile imobile, posesia poate duce la uzucapiune (art. 930
şi următoarele din Codul civil, republicat), iar pentru bunurile mobile, posesia
de bună credinţă valorează proprietate, conform art. 935 din Codul civil, o prezumţie
absolută şi irefragabilă de proprietate sau poate conduce la dobândirea proprietăţii
prin uzucapiune (art. 939 din Codul civil, republicat);

151
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.76.
152
A se vedea Gh. Beleiu, op.cit, p. 92.
153
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. ci.t, p.76.
69
- în dreptul internaţional privat, bunului imobil i se aplică legea ţării pe teritoriul
căreia este situat, în timp ce bunului mobil i se aplică legea proprietarului bunului;
- în cazul bunurilor imobile, înstrăinarea este supusă, uneori, unor cerinţe mai stricte;
- litigiile cu privire la bunurile imobile sunt soluţionate de instanţele în raza
teritorială a cărora se află bunul, pe când litigiile cu privire la bunurile imobile
sunt soluţionate de instanţele în a căror rază teritorială se află domiciliul pârâtului;
- în cazul bunurilor comune ale soţilor, înstrăinarea sau grevarea unui imobil nu
se poate face decât dacă celălalt soţ şi-a dat consimţământul expres în acest sens,
în timp ce pentru înstrăinarea bunurilor mobile operează prezumţia de mandat
tacit reciproc.

2) Bunuri aflate în circuitul civil şi bunuri scoase din circuitul civil

Bunurile aflate în circuitul civil sunt bunuri care pot face obiectul actelor
juridice. Această categorie de bunuri se împarte, la rândul ei, în bunuri care pot
circula liber, neîngrădit (aici intră majoritatea bunurilor) şi bunuri care pot fi
dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea anumitor condiţii prevăzute de
lege (spre exemplu, substanţele radioactive, obiectele de cult, materiale explozibile,
arme, muniţii etc.).
Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot face obiectul
actului juridic civil, acestea fiind inalienabile (spre exemplu, bunurile care fac
exclusiv obiectul dreptului de proprietate publică şi anume bogăţiile de interes
public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil, de
interes naţional, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice
şi ale platoului continental - art.859 Codul civil, republicat154).
Importanţa acestei clasificări priveşte valabilitatea actelor juridice civile,
sub aspectul obiectului lor155, în sensul că actele juridice care au ca obiect bunuri
scoase din circuitul civil şi actele juridice care au ca obiect bunuri care circulă
restrictiv şi care au fost încheiate fără respectarea condiţiilor legale sunt lovite de
nulitate absolută.

3) Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile

Bunurile fungibile sunt acele bunuri care în executarea unei obligaţii,
găsindu-se într-un raport de echivalenţă, pot fi înlocuite cu altele, fără ca aceasta
să afecteze validitatea plăţii. Este de reţinut că potrivit art.543 alin.2 din Codul
civil, republicat, sunt fungibile bunurile determinabile după număr, măsură sau
greutate.
Bunurile nefungibile sunt acele bunuri care având individualitate proprie
determinată pe baza unor trăsături specifice nu se pot înlocui unele cu altele pentru
a elibera pe debitor de executarea obligaţiei ce-i revine (ex. un tablou făcut de un
anumit pictor, o carte cu dedicaţie etc.)

154
A se vedea şi art.136 din Constituţia României.
155
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.78.
70
 În art. 543. alin.3, Codul civil republicat stabileşte că izvor al caracterului
fungibil sau nefungibil al unui bun poate fi şi voinţa părţilor, care se pot înţelege
ca un bun fungibil să fie considerat nefungibil şi invers.
Vechea reglementare reţinea şi clasificarea bunurilor în individual determinate,
ca fiind acele bunuri care se individualizează prin însuşiri proprii, speciale (spre
exemplu, o carte cu o dedicaţie şi un autograf din partea autorului, un autoturism
individualizat prin seria şasiului etc.) şi generic determinate care se individualizează
prin însuşirile speciei ori categoriei din care fac parte, individualizarea acestora
făcându-se prin măsurare, numărare, cântărire (spre exemplu, o cantitate de cereale,
doi metri de stofă, etc.). Deşi în Codul civil republicat această clasificare nu este
prezentă, există dispoziţii legale care se referă la cele două categorii de bunuri,
cum sunt: art.1273, art.1274, art.1482, art.1486 etc.
Bunurile individual determinate sunt fungibile, iar cele determinate generic
sunt nefungibile.
Interesul juridic al acestei clasificări constă în aceea că, dacă obiectul raportului
juridic civil este un bun fungibil, debitorul poate să-i predea creditorului un bun
de acelaşi fel, iar dacă bunul este nefungibil, debitorul, pentru a se elibera de
obligaţie, trebuie să-i predea creditorului bunul individual determinat. Totodată,
momentul transmiterii dreptului real diferă în funcţie de natura bunului. Astfel,
ca regulă generală, în cazul bunurilor nefungibile, dreptul real se transmite în
momentul încheierii actului juridic, chiar dacă nu s-a predat bunul respectiv (art.
1674 din Codul civil, republicat), iar în cazul bunurilor fungibile, dreptul real se
transmite în momentul individualizării acestora prin predare, numărare, măsurare,
cântărire ori prin orice alt mod convenit sau impus de natura bunului (art.1678 din
Codul civil republicat). Locul predării bunului individual determinat este locul
unde acesta se găsea în momentul contractării, iar bunurile determinate generic
trebuie predate la sediul debitorului, din momentul încheierii contractului, deoarece
în principiu, plata este cherabilă, iar nu portabilă (art.1494 alin.1 lit.b şi c din Codul
civil, republicat).

4) Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri mobile a căror întrebuinţare
obişnuită implică înstrăinarea sau consumarea substanţei lor (spre exemplu
alimentele, lemnele pentru foc, combustibilul).
Bunurile neconsumptibile sunt cele care pot fi întrebuinţate în mod continuu
fără ca prin aceasta să se consume materialmente substanţa sau să fie implicată
înstrăinarea lor (spre exemplu terenuri, clădiri etc.)
Art.544 alin.3 din Codul civil republicat prevede posibilitatea schimbării
prin act juridic a calităţii unui bun din consumptibil în neconsumptibil.
Subliniem faptul că, deşi în majoritatea cazurilor bunurile consumptibile
sunt fungibile, iar cele neconsumptibile sunt nefungibile, cele două clasificări nu
se suprapun, deci consumptibilitatea nu trebuie confundată cu fungibilitatea. Un
astfel de exemplu de bun consumptibil şi nefungibil este acela al ultimei sticle cu
71
vin dintr-o recoltă de vin renumită. Totodată, există şi bunuri neconsumptibile,
dar fungibile, cum ar fi două cărţi din aceeaşi ediţie156.
Utilitatea acestei clasificări se relevă prin aceea că numai asupra bunurilor
neconsumptibile se pot institui drepturi de folosinţă temporară care să permită
titularilor folosirea lor şi concomitent să le fie impusă obligaţia restituirii în
individualitatea lor identică.

5) Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere

Bunurile frugifere sunt acele bunuri care în mod periodic şi fără să-şi
consume substanţa dau naştere la alte bunuri numite fructe. Fructele reprezintă
acele produse care derivă din folosirea unui bun, fără a diminua substanţa acestuia.
Potrivit art. 548 din Codul civil republicat, distingem trei categorii de fructe,
după cum urmează:
 fructe naturale sunt acele produse directe şi periodice ale unui bun, obţinute
fără intervenţia omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la
sine, producţia şi sporul animalelor (spre exemplu mere pădureţe, păşuni
necultivabile etc.);
 fructe industriale sunt acele produse directe şi periodice ale unui bun, obţinute
ca rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice fel (spre exemplu
culturi agricole, viţa-de-vie etc.);
 fructele civile sunt veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile,
venitul rentelor şi dividendele.
Fructele se disting de producte. Productele sunt produsele obţinute dintr-un
bun cu consumarea sau diminuarea substanţei acestuia, precum copacii unei păduri,
piatra dintr-o carieră şi altele asemenea (art. 549 din Codul civil, republicat).
Bunurile nefrugifere sunt acele bunuri care nu au însuşirea de a da naştere
periodic unor produse, fără a li se consuma substanţa.
Interesul juridic al acestei clasificări prezintă importanţă din mai multe
puncte de vedere: în timp ce fructele naturale şi cele industriale se dobândesc prin
culegere (percepere) la data separării de bunul care le-a produs (art.550, alin.2 din
Codul civil republicat), cele civile se dobândesc zi cu zi (art.550 alin 3 din Codul
civil republicat); uzufructuarul are dreptul doar la fructe, nu şi la producte, care se
cuvin nudului proprietar; posesia de bună-credinţă conduce numai la dobândirea
proprietăţii fructelor, nu şi a productelor (art. 948 din Codul civil, republicat).

6) Bunuri corporale şi bunuri incorporale

Bunurile corporale sunt acelea care au existenţă materială perceptibilă cu
ajutorul simţurilor umane.
Bunurile incorporabile reprezintă valoarea economică ideală cu existenţa
abstractă (spre exemplu drepturile patrimoniale). Se disting următoarele categorii
de bunuri incorporabile157:

156
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.80.
157
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.82
72
 - drepturile reale, altele decât dreptul de proprietate;
- proprietăţile incorporale; în această categorie sunt incluse bunuri a căror
existenţă depinde de activitatea şi de puterea creatoare a omului, fie dintr-o
activitate în curs, fie dintr-o activitate trecută şi materializată în creaţii
spirituale (spre exemplu, dreptul de autor şi alte drepturi conexe);
- titlurile de valoare, fiind incluse în această categorie valorile mobiliare (spre
exemplu, acţiuni, obligaţiuni), precum şi efectele de comerţ (cambia, biletul
la ordin şi cecul);
- drepturile de creanţă;
Această clasificare prezintă importanţă sub următoarele aspecte: dobândirea
proprietăţii mobiliare ca efect al posesiei de bună-credinţă (art. 935 din Codul civil
republicat) operează numai pentru bunurile mobile corporale, şi numai excepţional
pentru bunurile mobile incorporale, respectiv titlurile la purtător (art. 940 din Codul
civil republicat); dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune operează numai
bunurile corporale; titlurile de valoare se transmit diferit: la purtător - tradiţiune,
nominale - prin cesiune, la ordin - prin gir sau andosament; regimul de drept
internaţional privat diferă, fiind guvernat de prevederile cuprinse în Cartea a VII-a
a Codului civil republicat.

7) Bunuri divizibile şi indivizibile

Bunurile divizibile sunt acelea care poate fi împărţite fără să îşi schimbe,
prin aceasta destinaţia lor economică.
Bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite în natură fără a li
se schimba destinaţia lor economică (art. 545 alin.2 din Codul civil republicat).
Spre exemplu, o bucată de stofă poate fi împărţită, fiind un bun divizibil, pe
când un autoturism este un bun indivizibil, deoarece prin împărţire i se schimbă
destinaţia.
Art. 535 alin.3 din Codul civil republicat prevede posibilitatea schimbării
destinaţiei unui bun divizibil într-un bun indivizibil.
Interesul juridic al acestei clasificări priveşte materia partajului şi al obligaţiilor,
astfel dacă partajul priveşte un bun indivizibil, acesta din urmă se atribuie unuia
din proprietari cu obligarea lui la o sulta către ceilalţi sau bunul respectiv este scos
la vânzare prin licitaţie, iar preţul este împărţit. Dacă bunul indivizibil formează
obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte, se creează o indivizibilitate naturală,
astfel, fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestaţie.

8) Bunuri principale şi accesorii

Bunurile principale sunt bunurile care au o existenţă de sine stătătoare şi
respectiv o destinaţie şi un regim juridic propriu.
Bunurile accesorii sunt acele bunuri care sunt legate prin destinaţia lor de
alte bunuri şi ca atare, nu pot fi folosite decât împreună (spre exemplu, cureaua
pentru ceas, antena pentru televizor, beţele pentru sky etc.)
73
 Interesul juridic este dat de regula de drept potrivit căreia accesoriul urmează
soarta principalului (accesorium sequitur principalae), drept urmare, dacă un bun
principal face obiectul unui act juridic, bunul accesoriu se consideră că urmează
regimul juridic al bunului principal, chiar dacă nu s-a stipulat expres o asemenea
clauză.

9) Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile

Bunurile sesizabile sunt acelea ce pot forma obiectul executării silite a
debitorului, conform art. 409 din Codul de procedură civilă.
Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmărite pentru plata
unei datorii. Intră în acestă categorie bunurile destinate satisfacerii unor nevoi
de bază ale omului (alimente hrană), cele destinate exercitării profesiei, precum
şi bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică dat fiind caracterul
general al acestora.

Bunuri aparţinând domeniului public şi bunuri aparţinând domeniului

privat al statului - această clasificare se aplică doar statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale care sunt titulari ai dreptului de proprietate publică şi dreptului de proprietate
privată după cum bunurile intră în domeniul public sau privat. Astfel, doar bunurile
din domeniul public la satului publice sunt inalienabile, imprescriptibile, insesizabile,
în condiţiile legii.

Potrivit prevederilor din Codul civil republicat, bunurile mai pot fi împărţite
în: bunuri comune şi bunuri proprii ale soţilor. Astfel, sunt bunuri comune
acele bunuri dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi cu excepţia
cazurilor prevăzute de art. 340 din Codul civil, republicat. Potrivit acestui din
urmă articol, se constituie cu titlu de bunuri proprii următoarele: bunurile de uz
personal; bunuri dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie,
afară de cazul în care dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune; bunurile de
uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi dacă nu sunt
elemente ale unui fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat; bunurile dobândite cu titlu de premiu
sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele de
invenţii şi alte asemenea bunuri; indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea
pentru pagubele pricinuite persoanei; indemnizaţia de asigurare şi despăgubire
pentru orice prejudiciu material sau moral adus unuia dintre soţi; valoarea care
reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că la efectuarea partajului, soţilor
le sunt stabilite drepturile asupra acestor bunuri în funcţie de titlul cu care sunt
deţinute (bunuri proprii sau bunuri comune).

74
 II.5. Proba raportului juridic concret
II.5.1. Sediul materiei şi importanţa probelor
În cadrul unui proces civil, probele au o importanţă primordială, prin
intermediul acestora, părţile putând stabili în faţa instanţei faptele juridice din
care izvorăsc drepturile ce le sunt contestate sau care doresc să li se recunoască
pe calea procesului civil. Prin corecta aplicare a probelor se realizează ocrotirea
eficientă a drepturilor subiective civile158.
În prezent, instituţia probelor şi regulile referitoare la asigurarea şi administrarea
acestora este reglementată în art. 249-388 din cadrul subsecţiunii a 3-a „Probele” a
secţiunii a 2-a din capitolul II al Codului de procedură civilă, republicat159.
Importanţa probei este exprimată de maxima: Idem est non esse et non probari
- un drept nedovedit este considerat inexistent.

II.5.2. Noţiunea de probă

Prin probă se înţelege mijlocul juridic de stabilire a existenţei unui act sau
fapt juridic şi prin aceasta a dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile.160 Proba
este sinonimă cu dovada.
Termenul „probă” este folosit în mai multe sensuri în contexte diferite161,
astfel:
- un prim sens este cel prezentat în definiţia de mai sus, acela de mijloc juridic
de stabilire a existenţei drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile;
- în cel de-al doilea sens, proba desemnează operaţiunea de prezentare, în faţa
instanţelor judecătoreşti a mijloacelor de probă admise, prin care părţile
urmăresc să dovedească afirmaţiile făcute într-un sens sau altul pentru a
convinge magistratul de existenţa sau inexistenţa dreptului şi obligaţiei civile;
- în cel de-al treilea sens, termenul de probă priveşte rezultatul obţinut prin
folosirea diferitelor mijloace de dovedire, folosindu-se expresii de genul
„reclamantul şi-a probat temeinicia pretenţiilor sale …”.

II.5.3. Obiectul şi sarcina probei

Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenţa
unui drept subiectiv civil şi a obligaţiei corelative, adică actul juridic sau faptul
juridic ce a dat naştere dreptului subiectiv civil sau obligaţiei corelative.
158
A se vedea în acest sens Gh. Beleiu, op.cit., p.101-102.
159
La data de 15 februarie 2013 (conform pct. 1 al art. I din Ordonanţa de urgenţă nr. 4 din 30
ianuarie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013)
a intrat în vigoare noul Cod de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010 publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 485 din 15 iulie 2010, modificată, completată ulterior
şi, republicată prin Legea nr. 76/2012 şi rectificată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
542 din 3 august 2012, dându-se textelor o nouă numerotare.
160
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.102.
161
A se vedea A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, p.19.
75
 Formează obiect al probei toate împrejurările (acte sau fapte juridice) care
sunt izvoare ale raporturilor juridice civile concrete162. Trebuie să precizăm că norma
de drept civil nu constituie obiect al probei deoarece judecătorul este prezumat a
cunoaşte legea163 - jura novit curia.
Faptele negative nedefinite nu pot forma obiect al probei, nefiind posibilă
dovedirea lor, însă faptul negativ determinat constituie obiect al probei, el
dovedindu-se prin probarea faptului pozitiv contrar.
Faptele notorii se dovedesc prin probarea doar a notorietăţii (spre exemplu,
Ziua Naţională a României este la 1 Decembrie).
Faptele necontestate, fiind acceptate de părţile în proces, nu necesită, în
principiu, probarea lor.
Faptele cunoscute de judecător personal din alte împrejurări decât cele ce
reies din dezbaterea cauzei, formează obiectul probaţiunii, judecătorul pronunţându-se
în funcţie de probele administrate în acea cauză.
De regulă, cel ce face o propunere înaintea judecăţii, trebuie să o dovedească,
conform principiului actori incumbit probatio164.
După ce reclamantul şi-a dovedit pretenţia formulată, este rândul pârâtului
să se apere şi să dovedească netemeinicia pretenţiilor reclamantului şi să-şi sprijine
cererile sau susţinerile sale. Astfel, sarcina probei revine pârâtului, acesta devenind
reclamant, conform principiului reus excipiondo fit actor.
Dacă pârâtul dobândeşte şi calitatea de reclamant (spre exemplu, prin
formularea unei cereri reconvenţionale), acestuia i se aplică regula comună privind
sarcina probei.

162
În acest sens, art. 250 Cod procedură civilă, republicat, prevede: “Dovada unui act juridic sau
a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută
din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de
probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege”.
163
Art. 251-253 Cod procedură civilă, republicat, dispune:
Art. 251 - Lipsa îndatoririi de a proba. „Nimeni nu este ţinut de a proba ceea ce instanţa
este ţinută să ia cunoştinţă din oficiu.”
Art. 252 - Obligativitatea cunoaşterii din oficiu. „(1) Instanţa de judecată trebuie să
ia cunoştinţă din oficiu de dreptul în vigoare în România. (2) Textele care nu sunt publicate
în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege,
convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România, care nu sunt
integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite
de partea interesată. (3) Dispoziţiile normative cuprinse în documente clasificate pot fi
dovedite şi consultate numai în condiţiile prevăzute de lege.”
Art. 253 - Posibilitatea cunoaşterii din oficiu. „Instanţa de judecată poate lua cunoştinţă
din oficiu de dreptul unui stat străin, cu condiţia ca acesta să fie invocat. Proba legii străine
se face conform dispoziţiilor Codului civil referitoare la conţinutul legii străine.”
164
Conform dispoziţiilor art. 249 Cod procedură civilă, republicat, „Cel care face o susţinere în
cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege”. Astfel,
sunt situaţii în care pârâtul, păstrându-şi calitatea de pârât are el mai întâi sarcina probei, cum ar
fi în cazul răsturnării prezumţiilor legale relative, în cazul litigiilor de muncă sau în cazul
contestării recunoaşterii de paternitate.
76
 În principiu, sarcina probei este împărţită între reclamant şi pârât, aceştia
fiind obligaţi să dovedească orice fapt nou pretins, contrar poziţiei adversarului.
Judecătorul poate să dispună din oficiu administrarea unor probe pentru aflarea
adevărului în procesul civil165. Este ceea ce numim „rolul activ judecătorului”.

165
Astfel, în art. 254 Cod procedură civilă, republicat, se dispune expres: „Propunerea probelor.
Rolul instanţei
(1) Probele se propun, sub sancţiunea decăderii, de către reclamant prin cererea de chemare în
judecată, iar de către pârât prin întâmpinare, dacă legea nu dispune altfel. Ele pot fi propuse
şi oral, în cazurile anume prevăzute de lege.
(2) Dovezile care nu au fost propuse în condiţiile alin. (1) nu vor mai putea fi cerute şi încuviinţate
în cursul procesului, în afară de cazurile în care:
1. necesitatea probei rezultă din modificarea cererii;
2. nevoia administrării probei reiese din cercetarea judecătorească şi partea nu o putea prevedea;
3. partea învederează instanţei că, din motive temeinic justificate, nu a putut propune în termen
probele cerute;
4. administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii;
5. există acordul expres al tuturor părţilor.
(3) În cazurile prevăzute la alin. (2), partea adversă are dreptul la proba contrară numai asupra
aceluiaşi aspect pentru care s-a încuviinţat proba invocată.
(4) În cazul amânării, pentru motivele prevăzute la alin. (2), partea este obligată, sub sancţiunea
decăderii din dreptul de a administra proba încuviinţată:
a) să depună lista martorilor în termen de 5 zile de la încuviinţarea probei, când se cere proba
cu martori;
b) să depună copii certificate de pe înscrisurile invocate cu cel puţin 5 zile înainte de termenul
fixat pentru judecată, dacă s-a încuviinţat proba cu înscrisuri;
c) să depună interogatoriul în termen de 5 zile de la încuviinţarea acestei probe, în cazurile în
care interogatoriul trebuie comunicat, potrivit legii;
d) să depună dovada plăţii cheltuielilor necesare efectuării expertizei, în termen de 5 zile de
la numirea expertului sau în termenul stabilit de instanţă potrivit dispoziţiilor art. 331
alin. (2), dacă s-a încuviinţat proba expertizei.
(5) Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului,
instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate,
din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le
poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.
(6) Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu
probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.”
77
 II.5.4. Condiţiile de admisibilitate166 şi de administrare167 a probei
Pentru ca o probă să fie admisă şi încuviinţată168 de către instanţa de judecată,
aceasta trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

166
Cu privire la admisibilitatea probelor, art. 255 Cod procedură civilă, republicat, prevede:
Admisibilitatea probelor
„(1) Probele trebuie să fie admisibile potrivit legii şi să ducă la soluţionarea procesului.
(2) Dacă un anumit fapt este de notorietate publică ori necontestat, instanţa va putea decide, ţinând
seama de circumstanţele cauzei, că nu mai este necesară dovedirea lui.
(3) Uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi trebuie probate, în condiţiile
legii, de către cel care le invocă. Regulamentele şi reglementările locale trebuie dovedite de
către cel care le invocă numai la cererea instanţei.
(4) La cererea instanţei, autorităţile competente sunt obligate să îi comunice, în termenul stabilit,
toate informaţiile, înscrisurile ori reglementările solicitate”.
167
Administrarea şi aprecierea probelor se va face ţinându-se seama de regulile statornicite de
art. 260-264 Cod procedură civilă, republicat, stabileşte:
Art. 260 - Administrarea probelor
(1) Administrarea probelor se va face în ordinea stabilită de instanţă.
(2) Probele se vor administra, când este posibil, chiar în şedinţa în care au fost încuviinţate. Pentru
administrarea celorlalte probe se va fixa termen, luându-se totodată măsurile ce se impun pentru
prezentarea martorilor, efectuarea expertizelor, aducerea înscrisurilor şi a oricăror alte mijloace
de probă.
(3) Probele vor fi administrate înainte de începerea dezbaterilor asupra fondului, dacă legea nu
prevede altfel.
(4) Dovada şi dovada contrară vor fi administrate, atunci când este posibil, în aceeaşi şedinţă.
(5) Dacă s-a dispus o cercetare la faţa locului, aceasta se va efectua, când este cazul, mai înainte
de administrarea celorlalte probe.
(6) Când proba cu martori a fost încuviinţată în condiţiile prevăzute la art. 254 alin. (2), dovada
contrară va fi cerută, sub sancţiunea decăderii, în aceeaşi şedinţă, dacă amândouă părţile sunt
de faţă.
(7) Partea care a lipsit la încuviinţarea dovezii este obligată să ceară proba contrară la şedinţa
următoare, iar în caz de împiedicare, la primul termen când se înfăţişează.
Art. 264 - Aprecierea probelor
(1) Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor.
(2) În vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei faptelor pentru a căror dovedire probele au fost
încuviinţate, judecătorul le apreciază în mod liber, potrivit convingerii sale, în afară de cazul
când legea stabileşte puterea lor doveditoare.
168
Instanţa de judecată poate încuviinţa probatoriul propus de părţile litigante doar ţinând seama de
prevederile art. 258-259 Cod procedură civilă, republicat, care stabileşte:
Art. 258 - Încuviinţarea probelor
„(1) Probele se pot încuviinţa numai dacă sunt întrunite cerinţele prevăzute la art. 255, în afară
de cazul când ar exista pericolul ca ele să se piardă prin întârziere.
(2) Încheierea prin care se încuviinţează probele va arăta faptele ce vor trebui dovedite, mijloacele de
probă încuviinţate, precum şi obligaţiile ce revin părţilor în legătură cu administrarea acestora.
(3) Instanţa va putea limita numărul martorilor propuşi.”
Art. 259 - Revenirea asupra probelor încuviinţate
“Instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe,
apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară. Instanţa este însă obligată să pună
această împrejurare în discuţia părţilor.”
78
- să nu fie oprită de lege, să fie legale (ex. în cazul prezumţiilor legale absolute nu
poate fi admisă proba pentru răsturnarea acestora);
- să fie verosimilă, să dovedească fapte credibile;
- să fie pertinentă, să aibă legătură cu pricina;
- să fie concludentă, să ducă la lămurirea unor împrejurări pentru rezolvarea cauzei.
Dacă orice probă concludentă este şi pertinentă, în schimb nu orice probă
pertinentă poate să fie şi concludentă.
Convenţiile asupra probelor reprezintă acele acorduri de voinţă prin care,
părţile se abat de la normele legale ale probaţiunii judiciare, fie anterior, fie în
cursul unui proces169. Aceasta cu condiţia ca acele convenţii dintre părţi să nu
contravină dispoziţiilor de ordine publică.
Convenţiile170 asupra probelor pot fi:
- convenţii care privesc sarcina probei, cu condiţia ca acestea să nu aducă
vreo atingere rolului activ al judecătorului în materie probatorie;
- convenţii care privesc obiectul probei, dacă obiectul probei se extinde la
fapte vecine şi conexe pentru a uşura proba, cu condiţia să nu aducă atingere
dispoziţiilor înscrise în Codul de procedură civilă în vigoare privind rolul
activ al judecătorului în materie probatorie;
- convenţii cu privire la admisibilitatea probelor, acestea fiind valabile doar
dacă dispoziţiile legale care reglementează admisibilitatea probelor sunt
dispozitive şi nu imperative;
- convenţii privind puterea doveditoare a probelor, acestea fiind valabile doar
dacă măresc puterea doveditoare a probei, cu condiţia de a nu fi încălcată o
normă juridică imperativă;
- convenţii privind administrarea dovezilor, acestea fiind valabile doar dacă
normele juridice care reglementează administrarea dovezilor sunt dispozitive
şi nu imperative.
În principiu, aceste convenţii sunt admise cu condiţia de a nu se aduce atingere
unor norme imperative.

II.5.5. Mijloacele de probă

II.5.5.1. Înscrisurile171
Înscrisurile reprezintă orice scriere sau altă consemnare de date despre acte
şi fapte juridice, indiferent de suportul ei material ori de modalitatea de conservare
şi stocare (hârtii, carton, sticlă, scândură, peliculă, bandă magnetică, dischetă).

169
Art. 256 Cod procedură civilă, republicat, dispune: Convenţii asupra probelor. „Convenţiile asupra
admisibilităţii, obiectului sau sarcinii probelor sunt valabile, cu excepţia celor care privesc drepturi
de care părţile nu pot dispune, a celor care fac imposibilă ori dificilă dovada actelor sau faptelor
juridice ori, după caz, contravin ordinii publice sau bunelor moravuri”.
170
A se vedea G. Boroi, Codul de procedură civilă. Comentat şi adnotat, vol. 1, Editura ALL Beck,
Bucureşti, 2001, p.365-366.
171
Dovada cu înscrisuri este reglementată de dispoziţiile art. 265-308 Cod procedură civilă, republicat.
A se vedea pentru cercetare monografică Florea Măgureanu, Înscrisurile, mijloace de probă în
procesul civil, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
79
 Înscrisurile reprezintă o deosebită importanţă deoarece au însuşirea de a
conserva foarte bine în timp date şi acte despre fapte juridice.
În clasificarea înscrisurilor trebuie să se ţină seama de mai multe criterii:
a) după scopul pentru care au fost întocmite, înscrisurile se clasifică în:
- înscrisuri preconstituite (întocmite special pentru a servi ca probe);
- înscrisuri nepreconstituite (toate celelalte înscrisuri).
b) după efect, înscrisurile se împart după cum urmează:
- înscrisuri originale sau primordiale (sunt întocmite pentru a dovedi
încheierea, modificarea sau stingerea unui anumit raport juridic civil);
- înscrisuri recognitive (întocmite pentru recunoaşterea celor originare
pierdute sau distruse);
- înscrisuri confirmative (cele care înlătură anulabilitatea onor acte
juridice civile).
c) în funcţie de modul de întocmire, înscrisurile:
- înscrisuri autentice;
- înscrisuri sub semnătură privată.
d) după raportul dintre ele deosebim:
- înscrisuri originale;
- copii.
e) după criteriul semnăturii putem vorbi despre:
- înscrisuri semnate;
- înscrisuri nesemnate;
f) după forma de materializare172:
- înscrisuri pe suport de hârtie;
- înscrisuri pe suport informatic;
- înscrisuri în formă electronică.
Înscrisul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege
de un funcţionar public care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a
făcut. Sunt înscrisuri autentice:
- înscrisurile notariale, întocmite de notarul public;
- hotărârile organelor jurisdicţionale (hotărârile judecătoreşti);
- actele de stare civilă.
Puterea doveditoare a înscrisurilor autentice presupune următoarele distincţii:
- menţiunile ce propun contestările persoanele ale agentului instrumentator
făcute prin propriile sale simţiri fac dovada deplină până la înscrierea
în fals;
- menţiunile privind declaraţiile părţilor făcute în faţa agentului
instrumentator, dar a căror veridicitate nu poate fi verificată de el, fac
dovada până la proba contrarie;
- menţiunile străine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului
de dovadă scrisă.

172
Art. 266-267 Cod procedură civilă, republicat.
80
 Înscrisul autentic este opozabil erga omnes, ceea ce înseamnă că opozabilitatea
actului faţă de terţi priveşte drepturile şi obligaţiile părţilor contractante.
Terţii, însă, pot face dovada contrară prin orice mijloc de probă atunci când
actul a fost întocmit în scopul fraudării intereselor acestora.
Consecinţele juridice ale înscrisului nul ca act autentic:
- când forma autentică este impusă ad validitatem, nulitatea înscrisului atrage
şi nulitatea actului juridic pe care îl constată;
- când înscrisul autentic a fost întocmit doar ad probationem actul autentic,
deşi nul, ca formă autentică, poate valora ca înscris sub semnătură privată, dacă
este semnat de părţi, iar dacă nu este semnat, constituie între acestea, doar un
început de dovadă scrisă173.
Înscrisul sub semnătură privată reprezintă acel înscris care este semnat
de cel sau cei de la care provine.
Aşadar, există o singură condiţie de valabilitate, respectiv existenţa semnăturii
autorului sau autorilor actului. În ceea ce priveşte semnătura, este de precizat că
trebuie să fie numai aceea executată de mâna autorului şi nu cea litografiată,
dactilografiată ori pusă prin parafă sau punere de deget.
Din locul unde se află semnătura, trebuie să rezulte că autorul îşi însuşeşte
conţinutul înscrisului. Când semnătura provine de la două persoane semnatare ale
unui act juridic, ea trebuie să fie făcută concomitent sau succesiv.
Pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată este necesară îndeplinirea
unor condiţii speciale de valabilitate:
 condiţia pluralităţii de exemplare - formalitatea multiplului exemplar este
reglementată în art. 274 din Cod procedură civilă, republicat, care dispune
că: „înscrisul sub semnătură privată, care constată un contract sinalagmatic,
are putere doveditoare numai dacă a fost făcut în atâtea exemplare originale
câte părţi cu interese contrare sunt. Un singur exemplar original este suficient
pentru toate persoanele având acelaşi interes”.
Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul exemplarelor care
au făcut făcute. Nulitatea înscrisului sub semnătură privată pentru nerespectarea
formalităţii multiplului exemplar este o nulitate relativă, deoarece se urmăreşte
ocrotirea intereselor părţilor contractante.
 condiţia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun şi aprobat”.
Potrivit art. 275 din Cod procedură civilă, republicat, „înscrisul sub semnătură
privată prin care o parte se obligă către o alta să îi plătească o sumă de bani sau
o cantitate de bunuri fungibile, trebuie să fie în întregime scris cu mâna celui care îl
subscrie sau cel puţin, în afară de semnătură, acesta să scrie cu mâna sa la finele
actului cuvintele „bun şi aprobat pentru …” arătând totdeauna în litere suma sau
cantitatea datorată.”
Cu privire la condiţia impusă de art. 275 din Cod procedură civilă, republicat,
trebuie făcute următoarele precizări174:

173
Art. 271 alin. 2 Cod procedură civilă, republicat.
174
A se vedea G. Boroi, op. cit., p.101.
81
 - menţiunea „bun şi aprobat pentru …” poate fi înlocuită printr-un altă formulă
echivalentă, fiind însă obligatoriu ca suma ori cantitatea să fie arătată în litere
sau în litere şi în cifre;
- menţiunea „bun şi aprobat” de la sfârşitul actului nu este necesară dacă înscrisul
este în întregime scris de cel ce se obligă;
- formalitatea este necesară numai în cazul obligaţiilor unilaterale care au ca
obiect o sumă de bani sau o câtime determinată de lucruri determinate generic;
- dacă mai multe persoane se obligă prin acelaşi act către un singur creditor,
înscrisul se va întocmi într-un singur exemplar, fiind vorba de obligaţii
unilaterale, însă fiecare dintre debitori va trebui să adauge înainte de semnătură
menţiunea „bun şi aprobat”;
- formalitatea se aplică nu doar obligaţiilor principale ci şi celor accesorii,
precum fidejusiunea;
- formalitatea este necesară şi în cazul în care o obligaţie unilaterală este
constatată într-un înscris în formă aparentă de convenţii sinalagmatică,
precum şi atunci când obligaţia unilaterală este asumată cu ocazia încheierii
unei convenţii sinalagmatice, fiind consemnată în înscrisul întocmit pentru
constatarea convenţiei sinalagmatice, deoarece în realitate este vorba de
două operaţiuni juridice.
- în cadrul raporturilor dintre profesionişti, înscrisul nesemnat, dar utilizat în
mod obişnuit în exerciţiul activităţii unei întreprinderi face dovada existenţei
sale, dacă se poate face dovada cuprinsului său, cu excepţia situaţiei în care
forma scrisă este cerută ad probationem. Legiuitorul instituie prezumţia
legală, că înscrisul în cauză a fost întocmit la data arătată în cuprinsul său,
sub rezerva răsturnării acestei prezumţii cu orice mijloc de probă, care atestă
că acesta a fost făcut la o altă dată. Dacă înscrisul nu conţine nici o dată,
aceasta poate fi stabilită în raporturile dintre părţi cu orice mijloc de probă.
În ceea ce priveşte forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, regula
o constituie art. 274 Cod procedură civilă, republicat175, respectiv, vor putea fi
socotite ca îceput de dovadă scrisă, atunci când nu sunt respectate cerinţele
prevăzute de dispoziţiile art. 274 şi art. 275 Cod procedură civilă, republicat.
Forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată comportă următoarea
diferenţiere:
- între părţi, înscrisul sub semnătura privată are aceeaşi valoare ca şi celelalte
menţiuni ale înscrisului;
- faţă de terţi, înscrisul sub semnătura privată face dovadă din ziua în care
a devenit „certă”.
Conform art. 278 Cod procedură civilă, republicat, terţilor le este opozabilă
numai data certă, dobândită prin una din următoarele modalităţi:

175
„Înscrisul sub semnătură privată, recunoscut de acela căruia i se opune sau privit după lege ca
recunoscut, are acelaşi efect cu actul autentic, între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintă
drepturile lor” - A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.117.
82
 - din ziua în care a fost înfăţişat la notarul public, executorul judecătoresc
sau alt funcţionar competent în această privinţă;
- din ziua în care a fost înfăţişat la o instituţie publică;
- din ziua înscrierii într-un registru public;
- din ziua morţii părţii sau părţilor care l-au semnat;
- din ziua în care a fost trecut, fie şi în prescurtare, în acte întocmite de
funcţionari de stat (spre exemplu, procese - verbale).
Există înscrisuri care primesc dată certă prin alte mijloace prevăzute de
lege (ex. actele supuse formalităţilor de publicitate imobiliară sunt opozabile terţilor
numai din momentul înscrierii în cartea funciară).
Alte înscrusuri mai sunt:
 înscrisul în formă electronică. Legea nr. 455/2001 privind semnatura
electronica176 , art. 4 pct. 2 desemnează prin noţiunea de înscris în formă electronică
„o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi
care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a
fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar”.
 înscrisurile pe suport informatic177;
 registrele şi hârtiile domestice;
 scrisorile;
 registrele profesioniştilor.
Contractele încheiate pe formulare tipizate sau standardizate ori încorporând
condiţii generale tip, după caz, sunt considerate înscrisuri sub semnătură privată,
dacă legea nu prevede altfel. Dacă legea nu dispune altfel, biletele, tichetele şi
alte asemenea documente, utilizate cu ocazia încheierii unor acte juridice sau
care încorporează dreptul la anumite prestaţii, au forţa probantă a înscrisurilor
sub semnătură privată, chiar dacă nu sunt semnate.
Telexul, precum şi telegrama ale căror originale, depuse la oficiul poştal, au
fost semnate de expeditor, fac aceeaşi dovadă ca şi înscrisul sub semnătură privată.
Planurile, schiţele, hârtiile, fotografiile şi orice alte documente anexate au
aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile la care sunt alăturate, dacă au legătură

176
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 31 iulie 2001.
177
Art. 282 Cod procedură civilă, republicat
(1) Când datele unui act juridic sunt redate pe un suport informatic, documentul care reproduce
aceste date constituie instrumentul probator al actului, dacă este inteligibil şi prezintă
garanţii suficient de serioase pentru a face deplină credinţă în privinţa conţinutului acestuia
şi a identităţii persoanei de la care acesta emană.
(2) Pentru a aprecia calitatea documentului, instanţa trebuie să ţină seama de circumstanţele în
care datele au fost înscrise şi de documentul care le-a reprodus.
Art. 284 Puterea doveditoare, Cod procedură civilă, republicat
(1) Dacă prin lege nu se prevede altfel, documentul care reproduce datele unui act, înscrise pe
un suport informatic, face deplină dovadă între părţi, până la proba contrară.
(2) Dacă suportul sau tehnologia utilizată pentru redactare nu garantează integritatea documentului,
acesta poate servi, după circumstanţe, ca mijloc material de probă sau ca început de dovadă
scrisă.
83
directă cu înscrisul şi poartă semnătura, după caz, a părţii sau a persoanei competente
care a întocmit înscrisul.
Ştersăturile, radierile, corecturile şi orice alte modificări, menţiuni sau
adăugiri, făcute într-un înscris, nu vor fi luate în considerare decât dacă au fost
constatate sub semnătură de cel competent să îl întocmească sau de partea de la
care emană înscrisul, după caz.
Regimul juridic al duplicatelor şi copiile de pe înscrisurile autentice sau
sub semnătură privată sunt reglementate de art. 285 - 287 Cod procedură civilă,
republicat, după cum urmează:
- duplicatele de pe înscrisurile notariale sau alte înscrisuri autentice, eliberate
în condiţiile prevăzute de lege, înlocuiesc originalul şi au aceeaşi putere
doveditoare ca şi acesta.
- copia, chiar legalizată, de pe orice înscris autentic sau sub semnătură privată
nu poate face dovadă decât despre ceea ce este cuprins în înscrisul original.
- copiile de pe copii nu au nicio putere doveditoare.
- datele din înscrisurile autentice sau sub semnătură privată redate pe microfilme
şi alte suporturi accesibile de prelucrare electronică a datelor, făcute cu
respectarea dispoziţiilor legale, au aceeaşi putere doveditoare ca şi înscrisurile
în baza cărora au fost redate.

II.5.5.2. Mărturia (proba cu martori ori testimonială)

Proba cu martori
Martorii sunt acele persoane străine de proces, care au cunoştinţe ce pot
avea ca rezultat corecta soluţionare a cauzei (spre exemplu, au fost prezente la
încheierea unui contract).
Ca regulă generală, trebuie să precizăm că faptele juridice pot fi dovedite
neîngrădit cu martori. Ca reguli speciale în privinţa probei testimoniale trebuie
să arătăm dispoziţiile art. 309 - 326 Cod procedură civilă, republicat:
- prima regulă, înscrisă în art. 309 alin. 2 Cod procedură civilă, republicat,
prevede că „nici un act juridic nu poate fi dovedit cu martori, dacă valoarea
obiectului său este mai mare de 250 lei. Cu toate acestea, se poate face dovada
cu martori, contra unui profesionist, a oricărui act juridic, indiferent de
valoarea lui, dacă a fost făcut de acesta în exerciţiul activităţii sale profesionale,
în afară de cazul în care legea specială cere probă scrisă”;
- cea de a doua regulă, înscrisă în art. 309 alin. 3 Cod procedură civilă, republicat,
prevede că „În cazul în care legea cere forma scrisă pentru validitatea unui
act juridic, acesta nu poate fi dovedit cu martori”.

Excepţiile de la regulile admisibilităţii probei cu martori sunt:

1. Conform art. 309 alin. 4 pct. 2 Cod procedură civilă, republicat, regulile
mai sus prescrise nu se aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă.
84
Se numeşte început de dovadă scrisă „orice scriere, chiar nesemnată şi nedatată,
care provine de la o persoană căreia acea scriere i se opune ori de la cel al cărui
succesor în drepturi este acea persoană, dacă scrierea face credibil faptul pretins.
Constituie început de dovadă scrisă şi înscrisul, chiar nesemnat de persoana căreia
acesta i se opune, dacă a fost întocmit în faţa unui funcţionar competent care atestă
că declaraţiile cuprinse în înscris sunt conforme celor făcute de acea persoană.
Începutul de dovadă scrisă poate face dovada între părţi numai dacă este completat
prin alte mijloace de probă, inclusiv prin proba cu martori ori prin prezumţii.”
2. Art. 309 alin. 4 Cod procedură civilă, republicat, prevede că : „de asemenea,
este inadmisibilă proba cu martori dacă pentru dovedirea unui act juridic legea
cere forma scrisă, în afară de cazurile în care:
- partea s-a aflat în imposibilitate materială sau morală de a-şi întocmi un înscris
pentru dovedirea actului juridic;
- există un început de dovadă scrisă, potrivit prevederilor art. 310 Cod procedură
civilă, republicat;
- partea a pierdut înscrisul doveditor din pricina unui caz fortuit sau de forţă majoră;
- părţile convin, fie şi tacit, să folosească această probă, însă numai privitor la
drepturile de care ele pot să dispună;
- actul juridic este atacat pentru fraudă, eroare, dol, violenţă ori este lovit de nulitate
absolută pentru cauză ilicită sau imorală, după caz;
- se cere lămurirea clauzelor actului juridic.
Proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce
cuprinde un înscris şi nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în
timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru
dovedirea actului juridic respectiv, cu excepţia cazurilor precizate anterior.

Dacă în cele arătate legiuitorul a avut în vedere imposibilitatea materială

de a procura înscrisuri, totuşi practica şi doctrina au consacrat şi imposibilitatea
morală. Este vorba de situaţiile în care părţile care au încheiat acte juridice sunt
în relaţie de rudenie, de prietenie, de afecţiune sau uneori de subordonare.
În ceea ce priveşte puterea doveditoare a mărturiei, legiuitorul nu a reglementat
o valoare prestabilită a probei cu martori, aceasta fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
În luarea în considerare a relatărilor făcute de martori, judecătorul trebuie
să stabilească dacă declaraţia martorului este sau nu sinceră şi dacă martorul este
de bună credinţă şi declaraţia lui corespunde realităţii obiective178.

Mărturisirea (recunoaşterea)
Prin mărturisire înţelegem recunoaşterea de către o persoană a unui act
sau fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie şi care este de natură
să producă efecte contra autorului ei.

178
A se vedea C. Turianu, op. cit., p.79.
85
 Mărturisirea este una act juridic din punct de vedere al dreptului civil şi un
mijloc de probă din punct de vedere al dreptului procesual civil. Ca act juridic,
mărturisirea este irevocabilă.
Din definiţia dată rezultă următoarele caractere ale mărturisirii:
- mărturisirea este o recunoaştere;
- este un mijloc de probă care produce efecte împotriva autorului ei;
- este un act juridic unilateral;
- este un act juridic de dispoziţie;
- este un act juridic personal;
- mărturisirea priveşte un fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie
sau o apărare;
- mărturisirea este irevocabilă.

Mărturisirea se clasifică în funcţie de următoarele criterii:

a) după cum este făcută în faţa sau în afara instanţei de judecată, mărturisirea este:
- judiciară - potrivit art. 349 Cod procedură civilă, republicat „mărturisirea
judiciară face deplină dovadă împotriva aceluia care a făcut-o, fie personal, fie
prin mandatar cu procură specială”.
- extrajudiciară - potrivit art. 350 Cod procedură civilă, republicat: „Mărturisirea
extrajudiciară verbală nu poate servi de dovadă când obiectul contestaţiei nu poate
fi dovedit prin martori.” Mărturisirea făcută în afara procesului este un fapt supus
aprecierii judecătorului, potrivit regulilor generale de probaţiune. Mărturisirea
extrajudiciară verbală nu poate fi invocată în cazurile în care proba cu martori nu
este admisă”.
b) după modul de exprimare, distingem între: mărturisirea expresă şi mărturisirea
tacită sau prezumată.
- mărturia este expresă atunci când într-o declaraţie, scrisă sau orală prin care se
recunoaşte un fapt pe care-şi întemeiază pretenţia cealaltă parte;
- mărturisirea tacită se întâlneşte în situaţiile în care legea prevede că instanţa să
o deducă dintr-o anumită conduită a părţii.
c) după structură, diferenţiem între:
- mărturisirea simplă (sau mărturisirea fără rezerve) este recunoaşterea întocmai
de către pârât a pretenţiilor reclamantului (spre exemplu, pârâtul recunoaşte că a
împrumutat de la reclamant 5 milioane lei şi că nu i-a plătit);
- mărturisirea calificată - constă în recunoaşterea de către pârât a faptului invocat
de reclamant, dar şi alte împrejurări strâns legate de faptul invocat, anterioare sau
concomitente faptului pretins care schimbă calificarea juridică (spre exemplu,
pârâtul recunoaşte că a primit 5 milioane de lei, dar nu ca împrumut ci ca plată
pentru serviciile pe care le-a prestat);
- mărturisirea complexă reprezintă recunoaşterea de către pârât a faptului pretins
de reclamant, dar şi a altei împrejurări ulterioare care anihilează primul fapt (spre
exemplu, pârâtul recunoaşte că a primit 5 milioane de lei, dar afirmă că i-a plătit
între timp).
86
 Indivizibilitatea mărturisirii
Potrivit art. 349 alin. 3 Cod procedură civilă, republicat, „mărturisirea judiciară
nu poate fi nici revocată, afară numai dacă se face dovada că a fost urmarea unei
erori de fapt scuzabile.”
În legislaţia noastră actuală, potrivit art. 22 Cod procedură civilă, republicat,
este reglementat principiul aflării adevărului şi rolul activ al judecătorului.
Aşadar, problema indivizibilităţii mărturisirii va fi subordonată acestor două
principii, lăsând la aprecierea judecătorului dacă va putea fi divizată mărturisirea
calificată şi complexă.
Problema divizării mărturisirii nu se poate pune în cazul mărturisirii simple.
În ceea ce priveşte puterea doveditoare a mărturisirii, avem două perioade:
- prima perioadă este cea anterioară anului 1950 când mărturisirea era considerată
„regina probelor”, fiind reglementată în art. 1200 punctul 3 din Vechiul Cod civil
(care considera mărturisirea judiciară ca o prezumţie legală ce făcea dovada deplină
împotriva celui care a mărturisit), reprezentând astfel o probă perfectă (probatio
probatisima);
- perioada după 1950, când este trecută în rândul celorlalte probe, putând fi
combătută prin proba contrară, făcută prin orice mijloc de probă admis de lege,
fiind lăsată la aprecierea judecătorului.
Interogatoriul - reprezintă mijlocul procesual de administrare a probei
mărturisirii ce este reglementat în art. 351 - 358 din Codul de procedură civilă,
republicat.
Dacă mărturisirea este cerută pe calea interogatoriului, ea este provocată, iar
dacă nu este cerută prin interogatoriu, mărturisirea este spontană, instanţa luând
act de aceasta şi consemnându-o în încheierea de şedinţă.

II.5.5.3. Prezumţiile
Potrivit art. 327 Cod procedură civilă, republicat, „prezumţiile sunt consecinţele
pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut”,
deci reprezintă o presupunere făcută de legiuitor sau magistrat.
Prezumţiile sunt, aşadar, probe indirecte, reprezentând rezultatul a două
raţionamente: mai întâi, din cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, mărturii etc.),
judecătorul induce printr-un prim raţionament, existenţa în trecut a unui fapt care
este vecin şi conex cu faptul generator de drepturi; printr-un al doilea raţionament,
din cunoaşterea faptului vecin şi conex, judecătorul deduce existenţa faptului
principal datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte179.
Prezumţiile se clasifică ţănând seama de următoarele criterii de clasificare:
a) după autor, prezumţiile sunt:
- prezumţiile legale sunt cele care sunt opera legiuitorului. Potrivit art. 328 Cod
procedură civilă, republicat - „Prezumţia legală scuteşte de dovadă pe acela în

179
Pentru cercetare a se vedea I. Deleanu, V. Mărginean, Prezumţiile în drept, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1981, p.9 – 30; G.Boroi, op. cit., p.130.
87
 folosul căruia este stabilită în tot ceea ce priveşte faptele considerate de lege ca
fiind dovedite. Cu toate acestea, partea căreia îi profită prezumţia trebuie să
dovedească faptul cunoscut, vecin şi conex, pe care se întemeiază aceasta. Prezumţia
legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”.
- prezumţiile judiciare sunt reglementate de art. 329 Cod procedură civilă, republicat
- „În cazul prezumţiilor lăsate la luminile şi înţelepciunea judecătorului, acesta
se poate întemeia pe ele numai dacă au greutate şi puterea de a naşte probabilitatea
faptului pretins; ele, însă, pot fi primite numai în cazurile în care legea admite
dovada cu martori”.
Întâlnim prezumţia potrivit căreia, lucrul judecat se consideră adevărat - res
judicata pro veritatae habetur - puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat.
- prezumţiile simple - sunt acelea stabilite de magistrat (judecător), prezumţiile
sunt lăsate la luminile şi înţelepciunile magistratului. În acelaşi articol se arată
că prezumţiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este
permisă şi dovada prin martori, afară dacă un act nu este atacat că s-a făcut în
fraudă, dol (viclenie) sau violenţă. Este de observat că, în timp ce prezumţiile
legale sunt limitate ca număr, prezumţiile simple sunt nelimitate.
b) după forţa probantă, prezumţiile legale sunt:
 prezumţiile absolute (iuris et de iure) - sunt acelea care nu pot fi răsturnate
prin probă contrarie, ele mai sunt denumite şi irefagabile (ex. puterea lucrului
judecat - orice hotărâre se presupune că spune adevărul; art. 412 alin. 1 din
Codul civil, republicat prevede că „timpul cuprins între a 300-a zi şi a 180-a
zi dinaintea naşterii este timpul legal al concepţiunii”.
 prezumţiile relative (iuris tantum) - sunt acelea care pot fi răsturnate prin
probă contrarie, chiar prin prezumţii simple sau martori (ex. prezumţia de
paternitate reglementată în art. 414 alin. 1 din Codul civil, republicat, care
prevede: „copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei;
prezumţia de bună credinţă (bona judes persumitur) - reglementată de art.
14 alin. 2 Cod civil, republicat.

II.5.5.4. Alte mijloace de probă

Alături de mijloacele de probă tratate anterior, mai putem aminti: probele
materiale, proba prin rapoartele de expertiză, cercetarea la faţa locului.
Probele materiale sunt reglementate de art. 341 - 344 Cod procedură civilă,
republicat.
Sunt mijloace materiale de probă lucrurile care prin însuşirile lor, prin aspectul
lor ori semnele sau urmele pe care le păstrează servesc la stabilirea unui fapt care
poate duce la soluţionarea procesului.
Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă şi fotografiile, fotocopiile,
filmele, discurile, benzile de înregistrare a sunetului, precum şi alte asemenea
mijloace tehnice, dacă nu au fost obţinute prin încălcarea legii ori a bunelor
moravuri.
88
 Probele materiale presupun obiecte care datorită calităţilor lor, semnelor sau
urmelor rămase pe ele ar putea prezenta importanţă în soluţionarea procesului civil.
Spre deosebire de alte probe, acestea nu pot fi înlocuite, analizarea lor făcându-se
printr-o cercetare la faţa locului sau printr-o expertiză.
Proba prin rapoartele de expertiză
Într-un proces civil, instanţa poate dispune efectuarea unei expertize, fiind
necesară efectuarea acesteia chiar dacă judecătorul are cunoştinţe de specialitate.
Expertiza poate fi definită ca fiind activitatea de cercetare a unor împrejurări
de fapt în legătură cu obiectul litigiului, ce necesită cunoştinţe de specialitate,
activitate desfăşurată de un specialist (expert), desemnat de instanţa de judecată.
Relatarea făcută de expert în scris sau oral în care sunt expuse constatările şi
concluziile sale cu privire la împrejurările de fapt a căror lămurire a fost solicitată
poartă denumirea de raport de expertiză. Expertiza şi raportul de expertiză sunt
două noţiuni distincte, dar interdependente deoarece raportul de expertiză este
urmarea expertizei, iar expertiza este activitatea de cercetare pe care se întemeiază
raportul expertizei.
Expertiza este reglementată în art. 330 – 340 din Codul de procedură civilă,
republicat, constituind dreptul comun în materie, fiind completat de alte legi
speciale (spre exemplu, privind expertiza contabilă etc.)

Cercetarea la faţa locului

Prin cercetarea la faţa locului, judecătorul ia contact în mod direct cu anumite
situaţii sau stări care pot duce la stabilirea raporturilor juridice dintre părţi.
Cercetarea la faţa locului se poate face în instanţă (spre exemplu, cercetarea
unor obiecte) sau în afara acesteia (spre exemplu, cercetarea anumitor împrejurări).
Cercetarea la faţa locului este reglementată de art. 345-347 din Cod procedură
civilă, republicat. Cercetarea la faţa locului se poate face, la cerere sau din oficiu,
când instanţa apreciază că ea este necesară pentru lămurirea procesului.
Încheierea prin care se admite cercetarea va determina împrejurările de fapt
ce urmează să fie lămurite la faţa locului. Cercetarea la faţa locului se face, cu
citarea părţilor, de către judecătorul delegat sau de către întregul complet de judecată.
Prezenţa procurorului este obligatorie când participarea acestuia la judecată este
cerută de lege. Instanţa poate, de asemenea, încuviinţa ca ascultarea martorilor,
experţilor şi părţilor să se facă la faţa locului.
Despre cele constatate şi măsurile luate la faţa locului, instanţa va întocmi
un proces-verbal, în care se vor consemna şi susţinerile ori obiecţiunile părţilor,
care va fi semnat de către cei prezenţi.
Desenele, planurile, schiţele sau fotografiile făcute la faţa locului vor fi
alăturate procesului-verbal şi vor fi semnate de către judecător şi de părţile prezente
la cercetare.

89
 CAPITOLUL III
ACTUL JURIDIC CIVIL

III.1. Noţiunea şi clasificarea actului juridic civil

III.1.1. Definiţie şi terminologie
Raportul juridic concret, poate avea ca izvor fie un eveniment juridic (adică
împrejurări sau fapte care se produc independent de voinţa omului şi de care legea
leagă naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice civile), fie o acţiune
omenească, care poate fi săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice (de a
crea, modifica, transmite sau stinge un raport juridic civil) sau fără o asemenea
intenţie, efecte care se produc, totuşi, în anumite condiţii, în puterea legii. Acţiunile
omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice sunt numite „acte juridice",
iar cele săvârşite fără o asemenea intenţie, dar care produc efecte juridice, sunt
numite „fapte juridice” (licite sau ilicite).
În doctrină, actul juridic civil a fost definit ca manifestare de voinţă făcută
cu intenţia de a produce efecte juridice, respectiv, de a naşte, modifica ori
stinge un raport juridic civil180.
Din definiţie rezultă următoarele elemente definitorii ale actului juridic civil181:
- actul juridic este o manifestare de voinţă liberă182, conştientă şi exteriorizată
spre a fi cunoscută;
- efectele actului juridic civil constau în naşterea, modificarea ori stingerea unui
raport juridic civil concret.
Actul juridic civil constituie unul din cele mai importante izvoare de drepturi
şi obligaţii, fiind şi instrumentul care permite persoanei să participe la viaţa juridică.
Termenul de „act juridic” este utilizat în doctrină, jurisprudenţă şi legislaţie
în două sensuri:
- de manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice civile
(cu semnificaţia de operaţiune juridică - negotium juris).
- de înscris constatator al manifestării de voinţă, suportul material care
consemnează manifestarea de voinţă exprimată (instrumentum probationes,
instrumentum).
Ca regulă, manifestarea de voinţă este necesară dar şi suficientă pentru
încheierea unui act juridic civil. Ca atare, vom avea de a face cu operaţiunea

180
În acest sens, A. Ionaşcu, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1963, p.76; Gh. Beleiu, op.cit., p.128; Şt. Răuschi, Drept civil, Editura Chemarea,
Iaşi, 1992; M. Toma, op. cit., p.l16.
181
Gh. Beleiu, op. cit., p. 128.
182
Principiul libertăţii de a contracta constă în aceea că părţile sunt libere să încheie orice contracte
şi să determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele
moravuri - art.1169 Codul civil, republicat.
90
juridică - negotium iuris, indiferent dacă manifestarea de voinţă se materializează
sau nu într-un înscris – instrumentum probationis.

III.1.2. Clasificarea actelor juridice civile

a) După numărul părţilor, distingem între acte unilaterale şi acte bilaterale
(multilaterale).
Actul juridic unilateral este acela pentru a cărui valabilă formare este
suficientă şi necesară manifestarea de voinţă a unei singure părţi183. Sunt asemenea
acte: testamentul184, recunoaşterea unui copil185, acceptarea moştenirii186, renunţarea
la o moştenire187.
Actul juridic bilateral sau multilateral este acela pentru a cărui valabilă
formare este necesară manifestarea de voinţă a două sau mai multor părţi sub
forma consimţământului (acord de voinţe). Ca regulă, contractele civile188 sunt
bilaterale. În categoria actelor juridice multilaterale se înscriu contractele de
societate încheiate de cel puţin 3 asociaţi189, precum şi contractele de tranzacţie
încheiate între cel puţin 3 părţi190.

183
Gh. Beleiu, op. cit., p. 128.
184
Potrivit art.1034 din Codul civil, republicat, testamentul este actul unilateral, personal şi revocabil
prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul
când nu va mai fi în viaţă.
185
În conformitate cu art.415 din Codul civil, republicat, dacă naşterea nu a fost înregistrată în
registrul de stare civilă sau copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinţi
necunoscuţi, mama îl poate recunoaşte pe copil. Copilul conceput şi născut în afara căsătoriei
poate fi recunoscut de către tatăl său. În continuare, art.416 prevede că recunoaşterea poate fi
făcută prin declaraţie la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
186
În temeiul art.1106 din Codul civil, republicat, nimeni nu poate fi obligat să accepte o moştenire
care i se cuvine. În continuare art.1108 dispune că acceptarea moştenirii poate fi expresă (când
succesibilul îşi însuşeşte explicit calitatea de moştenitor printr-un înscris în formă autentică sau
sub semnătură privată ) sau tacită (când succesibilul face un act sau fapt pe care nu ar putea să îl
facă decât în calitate de moştenitor).
187
Ca regulă, renunţarea la moştenire se face printr-o declaraţie de renunţare, în formă autentică,
la orice notar public sau, după caz, la misiunile diplomatice sau oficiile consulare ale României,
în condiţiile şi limitele prevăzute de lege. A se vedea art.1120 din Codul civil, republicat.
188
Exemplu contractul de vânzare-cumpărare, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul
de împrumut, contractul de mandat, contractul de depozit. A se vedea în acest sens, Gh. Beleiu,
op. cit., p. 128.
189
Potrivit art.1881 alin.1 din Codul civil, republicat, prin contractul de societate două sau mai
multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie
la aceasta prin aporturi băneşti, în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a
împărţi beneficiile sau de a se folosi de economia e ar putea rezulta.
190
A se vedea G. Boroi, C.A. Angelescu, op. cit., p.107. Tranzacţia este definită de legiuitor în
art.2267 din Codul civil, republicat, ca fiind contractul prin care părţile previn sau sting un
91
 Trebuie subliniat că actul unilateral nu se confundă cu contractul unilateral.
Acesta din urmă este un act bilateral care dă naştere la obligaţii numai în sarcina
uneia din părţi, precum în cazul contractului de depozit (restituirea depozitului)
sau a contractului de împrumut (restituirea împrumutului de către împrumutat),
în timp ce actul unilateral este opera voinţei unei singure părţi.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în regimul juridic diferenţiat
al viciilor de consimţământ (eroare, dol, violenţă şi leziune) în cadrul fiecărei
categorii de acte, precum şi al criteriilor de apreciere a valabilităţii actului (în
cazul actului unilateral se cercetează o singură voinţă, în cazul actului bilateral,
ambele voinţe)191.

b) După criteriul scopului urmărit de părţi la încheierea actului, distingem

între acte juridice cu titlu oneros şi acte cu titlu gratuit.
Actele cu titlu oneros sunt acelea prin care fiecare dintre părţi urmăreşte
să îşi procure un avantaj în schimbul obligaţiilor asumate192. Sunt asemenea acte,
contractul de vânzare-cumpărare când vânzătorul urmăreşte obţinerea preţului în
schimbul bunului vândut, iar cumpărătorul urmăreşte obţinerea bunului în schimbul
preţului plătit; contractul de locaţiune când locatorul urmăreşte obţinerea chiriei
în schimbul bunului închiriat, iar locatarul urmăreşte obţinerea folosinţei bunului în
schimbul chiriei plătite; contractul de schimb când fiecare dintre părţi urmăreşte
obţinerea unui alt bun în schimbul celui predat etc.
Actele cu titlu oneros se subdivid în:
- acte comutative sunt acelea în care existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor
este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă193, încă de
la momentul încheierii lor;
- actele aleatorii sunt acelea care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor, oferă
cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei
pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert. Este aleatoriu, spre exemplu194:
contractul de asigurare prin care cocontractantul asigurării sau asiguratul se obligă să
plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii
riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului
asigurării sau terţului păgubit195. Acest contract oferă ambelor părţi şansa unui
câştig şi riscul unei pierderi. Astfel asigurătorul poate ieşi în câştig dacă nu se
produce riscul asigurat, dar la fel de bine poate ieşi în pierdere dacă, în urma

litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin
transferul unor drepturi de la una la cealaltă.
191
Gh. Beleiu, op. cit., p.130-131.
192
Art. 1172 alin.1 Codul civil, republicat.
193
Art.1173 alin.1 Codul civil, republicat.
194
De asemenea, amintim în această categorie, contractul de rentă viageră (art.2242-2253 Codul
civil, republicat), contractul de întreţinere (art.2254-2265 Codul civil, republicat), jocul şi pariul
(art.2264-2266 Codul civil, republicat).
195
Art.2199 alin.1 Codul civil, republicat.
92
 producerii riscului asigurat, este nevoit să plătească o despăgubire mai mare decât
prima de asigurare pe care a încasat-o. La fel de bine, cocontractantul este supus
riscului de a pierde dacă nu se produce riscul asigurat, dar şi şansei unui câştig
dacă se produce riscul asigurat iar asigurătorul urmează să plătească o sumă
mult mai mare decât prima de asigurare plătită de el la momentul contractării.
Actul juridic cu titlu gratuit este acel act prin care una dintre părţi urmăreşte
să procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj196.
Actele cu titlu gratuit se subdivid în: liberalităţi şi acte dezinteresate.
- liberalităţile sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul îşi micşorează
patrimoniul fără a urmări să primească în schimb un echivalent, procurând un
avantaj patrimonial celeilalte părţi. Art.984 alin. Cod civil, republicat defineşte
liberalităţile ca fiind actele juridice prin care o persoană dispune cu titlu gratuit
de bunurile sale, în tot sau în parte, în favoarea unei alte persoane. Sunt liberalităţi:
donaţiile197, legatele cuprinse în testamente198, mecenatul199;
- actele dezinteresate sunt acele acte cu titlu gratuit prin care dispunătorul procură
un avantaj patrimonial fără a-şi micşora patrimoniul şi fără a urmări să primească
în schimb un echivalent. Sunt acte dezinteresate: mandatul gratuit200, depozitul
neremunerat201, împrumutul de folosinţă (comodatul)202 etc.
Această clasificare a actelor juridice civile în acte cu titlu oneros şi act cu
titlu gratuit prezintă importanţă juridică în ceea ce priveşte diferenţa de regim
juridic între aceste acte. Astfel, la actele cu titlu gratuit, legea civilă este mai
pretenţioasă cu privire la capacitatea de a încheia actul. Referitor la viciile de
consimţământ, leziunea nu priveşte actele cu titlu gratuit.

196
Art.1172 alin.2 Codul civil, republicat.
197
Potrivit art.985 Codul civil, republicat, donaţia este contractul prin care, cu intenţia de a
gratifica, o parte, numită donator, dispune în mod irevocabil de un bun în favoarea celeilalte
părţi, numită donatar.
198
În temeiul art.986 Codul civil, republicat, legatul este dispoziţia testamentară prin care testatorul
stipulează ca, la decesul său, unul sau mai mulţi legatari să dobândească întregul său patrimoniu,
fracţiune din acesta sau anumite bunuri determinate.
199
Potrivit dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 32/1994 privind sponsorizarea, cu modificările
şi completările ulterioare, (publicată în Monitorul Oficial al României nr. 129 din 25 mai 1994),
Mecenatul este un act de liberalitate prin care o persoana fizica sau juridică, numita mecena, transfera,
fără obligaţie de contrapartida directa sau indirecta, dreptul sau de proprietate asupra unor bunuri
materiale sau mijloace financiare către o persoana fizica, ca activitate filantropica cu caracter
umanitar, pentru desfăşurarea unor activităţi în domeniile: cultural, artistic, medico-sanitar sau
ştiinţific - cercetare fundamentală şi aplicată.
200
În art.2009 Codul civil, republicat, contractul de mandat este definit ca fiind acel contract prin
care o parte - mandatar se obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama celeilalte
părţi - mandant. Iar 2010 alin.1 instituie prezumţia potrivit căreia mandatul dintre două persoane
fizice se prezumă a fi cu titlu gratuit cu excepţia mandatului dat pentru exercitarea unei activităţi
profesionale care se prezumă a fi cu titlu oneros.
201
Depozitul este contractul prin care depozitarul primeşte de la deponent un bun mobil, cu obligaţia
de a-l păstra o perioadă de timp şi de a-l restitui în natură - art.2103 Codul civil, republicat.
202
Împrumutul de folosinţă este acel contract cu titlu gratuit prin care o parte - comodant remite
un bun mobil sau imobil celeilalte părţi - comodatar, pentru a se folosi de acel bun, cu obligaţia
de a-l restitui după un anumit timp - art.2146 Codul civil, republicat.
93
 c) După criteriul efectelor produse, actele juridice civile se împart în:
constitutive, translative şi declarative.
Actele constitutive sunt acele acte care dau naştere unui drept subiectiv civil
care nu a existat anterior şi care se stabileşte, de regulă, la data încheierii actului
juridic. Este un asemenea act, ipoteca convenţională (care dă naştere dreptului real
accesoriu numit ipotecă), amanetul ori gajul203 etc.
Actele translative sunt acele acte prin care se strămută un drept din cuprinsul
unui patrimoniu în alt patrimoniu. Sunt acte translative contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de donaţie, contractul de schimb etc.
Actele declarative sunt acele acte care au ca efect consolidarea ori definitivarea
unui drept subiectiv care a existat anterior încheierii actului. Sunt acte declarative
partajul, ca formă de ieşire din coproprietate (dreptul de proprietate exista anterior
partajului, doar că el aparţine două sau mai multor persoane, situaţie care încetează
să mai existe după împărţire, când fiecare va cunoaşte cu certitudine dreptul pe care
îl are şi obiectul acestuia) şi tranzacţia - contractul prin care părţile previn sau sting
un litigiu care are ca obiect un drept subiectiv (drepturile există la momentul
tranzacţiei, însă prin acest procedeu situaţia lui se clarifică).
O specie a actului declarativ este actul confirmativ204 - modalitate prin care
nulitatea unui act juridic civil este acoperită, actul anulabil fiind astfel validat în
temeiul art.1232 şi urm. din Codul civil, republicat. Practic, partea ale cărei interese
au fost nesocotite la încheierea actului juridic civil renunţă, în mod expres sau
tacit, la dreptul de a invoca nulitatea acelui act juridic civil.
Această clasificare prezintă interes din cel puţin următorul motiv: actul
constitutiv produce efecte numai pentru viitor (ex nunc) întrucât dreptul nu a
existat anterior, ci apare ca efect al actului juridic; în cazul actului declarativ,
dreptul subiectiv exista şi înainte de încheierea actului juridic, doar că astfel
este consolidat sau definitivat, motiv pentru care actul declarativ produce efecte
atât pentru trecut (ex tunc), cât şi pentru viitor (ex nunc).

d) După criteriul importanţei lor, distingem între actele juridice civile de

conservare, de administrare şi de dispoziţie.
Actul juridic de conservare este acel act care are ca efect menţinerea, cu
cheltuieli minime, a unui drept subiectiv civil sau a unui bun supus riscului pieirii.
Din acest motiv actele de conservare sunt întotdeauna avantajoase pentru titular,
putând fi încheiate chiar şi de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, în
temeiul art.43 alin.3 din Codul civil, republicat. Sunt socotite acte de conservare:
întreruperea prescripţiei extinctive prin introducerea unei cereri de chemare în
judecată205, înscrierea unei ipotecilor în registrele de publicitate206.

203
Gh.Beleiu, op.cit., p.134.
204
Ibidem, p.135.
205
A se vedea art. 2537 coroborat cu art. 2500 din Codul civil, republicat.
206
A se vedea art.2346 şi art.2413 din Codul civil, republicat.
94
 Actul juridic de administrare este actul juridic civil prin care se vizează
exploatarea - normala punere în valoare a unui bun ori a unui patrimoniu. Sunt
acte de administrare: culegerea fructelor, reparaţiile de întreţinere, închirierea unui
bun etc.
Actul juridic de dispoziţie este acel act juridic civil care are ca rezultat
ieşirea unui drept sau bun dintr-un patrimoniu sau grevarea sa cu o sarcină reală
(ipotecă, gaj). Sunt acte de dispoziţie: contractul de vânzare-cumpărare, contractul
de donaţie, renunţarea la dreptul de proprietate207 etc. Dat fiind impactul unor astfel
de acte asupra patrimoniului unei persoane, acestea nu pot fi încheiate decât de
persoanele cu capacitate deplină de exerciţiu. Fac excepţie actele de dispoziţie
de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută la data încheierii lor care
pot fi încheiate şi de persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, precum şi de
cele cu capacitate restrânsă de exerciţiu208.
În concluzie, această clasificare prezintă importanţă în materia capacităţii
de a încheia acte juridice civile.

e) După criteriul conţinutului lor, actele juridice civile se împart în:

patrimoniale şi nepatrimoniale.
Acele patrimoniale sunt cele care au un conţinut evaluabil în bani. Fac parte
din această categorie actele juridice civile care privesc drepturile patrimoniale
(drepturi reale şi drepturi de creanţă), cum sunt contractul de vânzare-cumpărare,
contractul de schimb, contractul de locaţiune ş.a.
Actele nepatrimoniale sunt cele al căror conţinut nu este evaluabil în bani,
precum învoiala părinţilor cu privire la încredinţarea copiilor după divorţ209 sau
convenţia viitorilor soţi de a-şi păstra numele de dinaintea căsătoriei, de a lua
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite210.
Această împărţire a actelor juridice civile prezintă importanţă juridică în
materia ocrotirii incapabilului şi a efectelor nulităţii actelor juridice (nu se pune
problema restituirii în cazul actelor nepatrimoniale).

f) După criteriul formei cerute pentru valabila lor încheiere, distingem

între actele consensuale, solemne şi reale.
Actul juridic consensual este acela care se formează prin simpla manifestare
de voinţă a părţii sau părţilor fără nici o altă formalitate, potrivit art.1174 alin.2
din Codul civil, republicat. Această categorie reprezintă regula sub aspectul formei
pe care trebuie să o îmbrace actele juridice civile pentru valabila lor încheiere. Sunt
acte consensuale: schimbul, mandatul etc.

207
Potrivit art.889 alin.1 din Codul civil, republicat, proprietarul poate renunţa la dreptul său
printr-o declaraţie autentică notarială înregistrată la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară
pentru a se înscrie radierea dreptului.
208
A se vedea art.41 alin.3 şi art.43 alin.3 din Codul civil, republicat.
209
Art.396 din Codul civil, republicat.
210
Art.282 din Codul civil, republicat.
95
 Actul juridic solemn este acel act juridic pentru a căror încheiere valabilă,
voinţa părţilor trebuie să îmbrace o anumită formă specială cerută de lege. Forma
specială, solemnă (forma cerută ad validitatem ori ad solemnitatem) poate fi, după
caz, cea scrisă sau cea autentică. Potrivit art.1242 alin.1 Codul civil, republicat,
este lovit de nulitate absolută contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip
neîndoielnic, legea o cere pentru încheierea sa valabilă. Sunt acte solemne:
donaţia211, testamentul212, convenţia matrimonială prin care soţii aleg alt regim
matrimonial decât cel al comunităţii legale213, arendarea214.
Actul juridic real este acela pentru a cărui încheiere valabilă, manifestarea
de voinţă a părţilor trebuie însoţită de predarea (remiterea) bunului. În acest context,
remiterea materială a bunului apare ca o condiţie de validitate a acestor acte juridice
civile, iar nu ca efect al acestora. Sunt astfel de acte: împrumutul de folosinţă
(comodatul) sau de consumaţie, depozitul215, darul manual216.
Importanţa acestei clasificări constă în aprecierea valabilităţii actelor după
forma încheierii lor217.

g) După momentul producerii efectelor, actele civile se împart în: acte

între vii (inter vivos) şi acte pentru cauză de moarte (mortis causa).
Actele inter vivos sunt făcute, de regulă, pentru ca efectele lor să se producă,
în timpul vieţii (existenţei) subiectelor de drept care le încheie. Cu titlu de exemplu
amintim în această categorie: contractul de vânzare-cumpărare, contractul de
mandat, contractul de transport, contractul de împrumut, contractul de depozit.
Actele mortis causa sunt actele juridic, civile încheiate spre a produce efecte
la moartea autorului. Exemplul clasic în această materie este testamentul.
Majoritatea actelor juridice civile este reprezentată de actele inter vivos218.
Supunem atenţiei textul art.2227 Codul civil, republicat, potrivit căruia prin contractul
de asigurare de persoane, asigurătorul se obligă să plătească indemnizaţia de asigurare

211
Potrivit art.1011 din Codul civil, republicat, „Donaţia se încheie prin înscris autentic, sub
sancţiunea nulităţii absolute”.
212
Art.1034 Cod civil, republicat, dispune: „Testamentul este actul unilateral, personal şi
revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege,
pentru timpul când nu va mai fi în viaţă".
213
A se vedea art.330 din Codul civil, republicat.
214
Din art.1836 coroborat cu art.1777 Codul civil, republicat, arendarea reprezintă locaţiunea
(închirierea) bunurilor agricole. Pentru forma solemnă a contractului de arendare, a se vedea
art.1838 alin.1 Codul civil, republicat.
215
Astfel, în temeiul art.2103 Codul civil, republicat, „(…) Remiterea bunului este o condiţie
pentru încheierea valabilă a contractului de depozit, cu excepţia cazului în care depozitarul
deţine deja bunul cu alt titlu”.
216
Darul manual este donaţie simplificată, având ca obiect bunuri mobile corporale cu o valoare
de până la 25000 lei şi se încheie valabil prin acordul de voinţe al părţilor, însoţit de tradiţiunea
bunului – art.1011 alin.4 Codul civil, republicat.
217
Ghe.Beleiu, op.cit., p.136.
218
G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.115.
96
în caz de deces, de ajungere la o anumită vârstă, de invaliditate permanentă totală
sau parţială ori în alte asemenea cazuri, conform normelor legale în vigoare. După
cum lesne se poate conchide, în funcţie de riscul asigurat, asigurarea de persoane
pentru invaliditate este un act juridic inter vivos, în timp ce asigurarea de persoane
pentru deces este un act juridic mortis causa.
Importanţa juridică a acestei clasificări constă în condiţiile diferite privitoare
la capacitatea de a încheia acte juridice şi forma acestor acte219.

h) După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor, distingem

între acte subiective şi acte-condiţie.
Actul subiectiv este acel act juridic ale cărui efecte sunt stabilite şi se produc
prin voinţa autorului ori a autorilor lui. În viaţa juridică cele mai multe dintre actele
juridice civile încheiate de subiectele dreptului civil (persoane fizice şi/sau juridice)
sunt acte subiective.
Actul-condiţie este acel act juridic la a cărui încheiere părţile îşi exprimă
voinţa doar în privinţa naşterii actului, efectele acestuia fiind stabilite prin dispoziţii
legale de la care părţile nu pot deroga. Sunt asemenea acte: contractul de închiriere
tip220, căsătoria, adopţia, recunoaşterea unui copil.
În acest context, amintim situaţia actelor de adeziune, în cazul cărora una
dintre părţi îşi exprimă voinţa în privinţa încheierii uni astfel de act, în timp ce
clauzele sale esenţiale sunt impuse sau redactate exclusiv de cealaltă parte221. Este
cazul contractelor de furnizare de servicii de telefonie, internet, energie electrică,
turism222 etc. Aceste acte juridice civile sunt de asemenea acte subiective întrucât
conţinutul lor nu este stabilit de norme juridice (voinţa legiuitorului), ci de una
dintre părţile contractante.
În ceea ce priveşte contractele-cadru, acestea au fost definite de art.1176
alin.1 din Codul civil, republicat, ca fiind acordul prin care părţile convin să
negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente
esenţiale sunt determinate de modelul respectiv. Apreciem că şi acestea sunt
acte subiective.
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte condiţiile de valabilitate223.

i) După cum cuprinde sau nu modalităţi (termen, condiţie, sarcină), actele

juridice se împart în acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi.

219
Ghe. Beleiu, op. cit., p.136.
220
În acest sens amintim situaţia administraţiilor financiare care, în privinţa contractelor de închiriere,
pun la dispoziţia părţilor formulare tip de la care acestea nu pot deroga.
221
Pentru definiţia legală a acestor contracte, a se vedea art.1175 Codul civil, republicat.
222
Exemplele date se încadrează în şi categoria contractelor cu consumatorii, în cazul cărora, potrivit
art.1177 Codul civil, republicat, prevederile Codului civil se completează cu dispoziţiile legilor
speciale incidente în materie. Astfel contractele cu consumatorii sunt, de regulă, contracte de
adeziune.
223
Ghe. Beleiu, op. cit., p.136.
97
 Actul pur şi simplu este actul juridic civil lipsit de un termen, o condiţie
sau o sarcină, efectele lui producându-se în mod necondiţionat de un eveniment
viitor sau de o anumită conduită impusă uneia dintre părţi sau chiar părţilor. Mai
mult decât atât, unele acte juridice civile sunt incompatibile cu modalităţile224.
Este cazul actului de opţiune succesorală225 (acceptarea sau renunţarea la moştenire
de către cel chemat la moştenire în temeiul legii sau al voinţei defunctului, în temeiul
art.1100 alin.1 din Codul civil, republicat), actul de recunoaşterea a copilului226,
în condiţiile art.415 şi urm. din Codul civil, republicat.
Actul afectat de modalităţi este acela care cuprinde:
- un termen, precum: contractul de împrumut, în cadrul căruia împrumutatul îşi
asumă obligaţia de a restitui bunul împrumutat (împrumutul de folosinţă sau
comodatul) sau bunuri de aceeaşi cantitate, calitate şi natură (împrumutul de
consumaţie) după o anumită perioadă de timp (până la un anumit termen);
contractul de rentă viageră când o parte – debirentier îşi asumă obligaţia de a
efectua prestaţii succesive (sume de bani sau alte bunuri) în folosul unei alte
persoane - credirentier pe durata vieţii unuia dintre ei sau a unui terţ determinat
(adică, până la un moment viitor marcat de moartea persoanei în raport cu care
se calculează obligaţia asumată); contractul de întreţinere prin care o parte se
obligă să efectueze în folosul altuia prestaţii necesare îngrijirii şi întreţinerii pentru
o anumită perioadă de timp;
- o condiţie, precum contractul de asigurare, prin care asigurătorul îşi asumă obligaţia
de a plăti o indemnizaţie de asigurare asiguratului sau unei alte persoane dacă
se produce riscul asigurat (accident de circulaţie, inundaţie, cutremur etc.);
- o sarcină care, este important de subliniat, că nu poate apărea decât în cadrul
liberalităţilor. Cu titlu de exemplu amintim aici contractul de donaţie cu sarcini227.
În literatura de specialitate228, în funcţie de acelaşi criteriu, actele juridice
civile au fost împărţite în:
- acte juridice incompatibile cu modalităţile (ex.: actul de opţiune succesorală);
- acte juridice care pot fi sau nu afectate de modalităţi (ex.: contractul de vânzare-
cumpărare);
- acte juridice inseparabile de modalităţi (ex.:contractul de împrumut).
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte producerea efectelor juridice
ale actelor juridice civile analizate.

224
Idem.
225
Art.1101 Codul civil, republicat, dispune că opţiune succesorală nu poate fi afectată de modalităţi
sub sancţiunea nulităţii absolute.
226
Pentru alte exemple, a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.117.
227
Contractul de donaţie este, ca regulă, un contract unilateral, fiind rezultatul acordului de voinţă
dintre două persoane, în urma căruia numai una îşi asumă obligaţii şi anume donatorul. Contractul
de donaţie devine sinalagmatic atunci când beneficiarul donaţiei – donatarul, îşi asumă la rândul
lui o obligaţie, cum ar fi aceea ce a finaliza studiile în străinătate, care nu reprezintă altceva decât
sarcina în cadrul acestui contract.
228
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.117.
98
 j) După corelaţia sau raportul dintre ele, actele juridice civile se împart
în acte principale şi acte accesorii.
Actul principal este actul juridic civil a cărui existenţă este independentă
de existenţa unui alt act juridic civil.
Actul accesoriu este cel a cărui existenţă depinde de un act juridic civil
principal, soarta lui fiind direct influenţată de soarta celui de-al doilea în sensul
că accesorium sequitur principale, adică accesoriul urmează principalul229. Actul
juridic accesoriu poate fi încheiat după sau cel mult concomitent cu actul juridic
principal. Cu titlu de exemplu amintim situaţia contractului de garanţie (gaj sau
ipotecă) care este un act juridic civil ce depinde de regulă de un contract de împrumut,
care are valoarea unui act juridic principal.
În literatura de specialitate230 se apreciază că actul accesoriu poate avea o
existenţă separată, dar poate fi inclus şi în actul principal sub forma unor clauze.
Apreciem, însă, putem discuta despre acte juridice civile accesorii numai în situaţia
în care acestea au o existenţă separată de actul principal. În cazul în care prevederile
actului accesoriu fac corp comun cu actul principal ne vom afla în situaţia în care
din acelaşi act juridic civil principal se deprind drepturi subiective civile principale,
dar şi drepturi subiective accesorii (de exemplu în cazul împrumutului cu dobândă
vom avea de a face cu un singur act juridic civil - contractul de împrumut care
este un act principal din care rezultă dreptul împrumutătorului de a-i fi restituită
suma de bani împrumutată - dreptul principal, precum şi dreptul de a încasa o
dobândă - dreptul accesoriu).

k) După criteriul legăturii cu cauza (scopul), distingem între acte cauzale

şi acte abstracte.
Actul cauzal este actul a cărui valabilitate depinde de valabilitatea cauzei
ori scopului său. Altfel spus, printre condiţiile de valabilitate ale actele cauzale
se numără şi cauza, astfel că dacă scopul sau cauza nu este valabil(ă), atunci nici
actul juridic nu este valabil, fiind lovit de nulitate. Menţionăm că regula în ceea
ce priveşte actele juridice civile este reprezentată de actele cauzale, motiv pentru
care în cadrul analizei condiţiilor de valabilitate ale acestora, vom aborda şi cauza
sau scopul.
Actul abstract (necauzal) este actul juridic civil care este detaşat de elementul
cauză (scop), valabilitatea sa fiind independentă de valabilitatea acestui element.
După cum s-a afirmat în doctrină231, apariţia acestei categorii de acte juridice civile a
fost rezultatul necesităţii derulării cu rapiditate a anumitor operaţiuni juridice prin
eliminarea posibilităţii permanente de a pune în discuţie valabilitatea scopului

229
În sensul că încetarea actului juridic principal duce la încetarea actului juridic accesoriu. Pentru
detalii a se vedea G.Boroi, Drept civil. Partea generală.Persoanele, Ediţia a II-a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2002, p.148.
230
A se vedea în acest sens, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.117; G. Boroi, op. cit., 2002,
p.148; Gh. Beleiu, op. cit., p.137.
231
G. Boroi, op. cit., 2002, p.148.
99
pentru care au fost încheiate. Astfel, sunt abstracte actele juridice constate prin
titluri de valoare232, care nu fac altceva decât să încorporeze creanţa care a luat
naştere prin actul juridic încheiat233. Titlurile de valoare pot fi la putător (titularul
creanţei născute din actul juridic civil se prezumă că este cel la care se află titlul la
un moment dat, prezumţia fiind una absolută), nominative (titularul creanţei născute
din actul juridic civil este cel al cărui nume este înscris pe titlu) sau la ordin (înscrierea
titularului creanţei se face pe verso prin operaţiunea numită andosare).

l) După criteriul încheierii lor prin reprezentare, actele juridic civile se

împart în acte juridice civile care exclud această posibilitate şi acte juridice
civile care pot fi încheiate prin reprezentare.
Actele juridice civile care exclud posibilitatea încheierii prin reprezentare
se mai numesc şi acte strict personale. Sunt astfel de acte, căsătoria sau testamentul.
Totuşi, ca regulă, actele juridice civile pot fi încheiate fie personal, fie prin
intermediul unui reprezentant. Asta face ca actele strict personale să reprezinte
excepţii, iar una dintre regulile de interpretare logică cu aplicabilitate în dreptul
civil este aceea că „excepţia este de strictă interpretare şi aplicare”.
Clasificarea de faţă prezintă importanţă sub aspectul aprecierii valabilităţii
încheierii actelor juridice civile, astfel că actele strict personale încheiate prin
intermediul unui reprezentant sunt lovite de nulitate.

m) După cum sunt sau nu reglementate de lege, actele juridice civile sunt
acte tipice (numite) şi acte atipice (nenumite).
Este numit (tipic) actul juridic civil care cunoaşte o reglementare şi o denumire
proprie din partea legii civile. Sunt astfel de acte: donaţia (art.1011-1033 Codul
civil, republicat), testamentul (art.1034-1085 din Codul civil, republicat), actele
juridice unilaterale - promisiunea unilaterală, promisiunea publică de recompensă
şi revocarea acesteia (art.1324-1329 din Codul civil, republicat), contractul de
vânzare (art.1650-1762 din Codul civil, republicat), contractul de schimb (1763-1765
din Codul civil, republicat), contractul de furnizare (art.1766-1771 din Codul civil,
republicat), contractul de report (art.1772-1776 din Codul civil, republicat), contractul
de locaţiune (art.1777-1850 din Codul civil, republicat), contractul de antrepriză
(art.1851-1880 din Codul civil, republicat), contractul de societate (art.1881-1954
din Codul civil, republicat), contractul de transport (art.1955-2008 din Codul civil,
republicat), contractul de mandat (art.2009-2071 din Codul civil, republicat),
contractul de agenţie (art.2072-2095 din Codul civil, republicat), contractul de
intermediere (art.2096-2102 din Codul civil, republicat), contractul de depozit
(art.2103-2143 din Codul civil, republicat), contractul de împrumut (art.2144-2170
din Codul civil, republicat), contractul de cont curent (art.2171-2183 din Codul
civil, republicat), contractele bancare (art.2184-2198 din Codul civil, republicat),
contractul de asigurare (art.2199-2241 din Codul civil, republicat), contractul de

232
Gh. Beleiu, op. cit., p.137.
233
G. Boroi, op. cit., 2002, p.148.
100
rentă viageră (art.2242-2253 din Codul civil, republicat), contractul de întreţinere
(art.2254-2263 din Codul civil, republicat), jocul şi pariul (art.2264-2266 din
Codul civil, republicat), tranzacţia (art.2267-2278 din Codul civil, republicat) etc.
Este nenumit (atipic), actul juridic civil care nu se bucură de o astfel de
recunoaştere din partea legii civile.
O categorie aparte, nominalizată în doctrină234 este reprezentată de actele
juridice complexe, acelea care reunesc elementele mai multor acte numite. Este
cazul contractului hotelier care este atât un contract de locaţiune care are ca obiect
camera de hotel închiriată, cât şi un contract de depozit care are ca obiect bunurile
călătorului lăsate în camera de hotel pe perioada cât acesta a fost închiriată. Se
apreciază că aceste acte juridice nu pot fi incluse în categoria actelor
nenumite235.
Această clasificare prezintă importanţă pentru determinarea regimului juridic
aplicabil fiecărui act juridic civil în parte. Astfel, în ceea ce priveşte actele numite,
acestora li se vor aplica normele juridice aplicabile categoriei din care fac parte,
în timp ce actelor nenumite, în temeiul art.1186 Codul civil, republicat, li se vor
aplica regulile generale privind actele juridice civile, iar dacă acestea nu sunt
îndestulătoare, regulile speciale privitoare la actul juridic cu care se aseamănă cel
mai mult. În ceea ce priveşte actele complexe este absolut evident că lor li se vor
aplica regulile speciale privitoare la actele juridice ale căror elemente sunt întrunite
în cadrul lor.

n) După modul lor de executare, actele juridice civile se divid în acte cu

executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă.
Actul cu executare dintr-o dată (uno ictu) este acel act a cărui executare
presupune efectuarea unei singure prestaţii din partea autorului sau autorilor. Aceste
acte sunt denumite şi act cu executare instantanee236. Sunt astfel de acte, contractul
de schimb, contractul de donaţie etc.
Actul cu executare succesivă este acel act a cărui executare presupune
efectuarea unor prestaţii eşalonate în timp, precum: contractul de închiriere, contractul
de rentă viageră, contractul de furnizare a energiei electrice etc.
Această clasificare prezintă interes în ce priveşte consecinţele neexecutării
lor culpabile, efectele nulităţii şi prescripţia extinctivă237.

III.2. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil

III.2.1. Terminologie. Clasificarea condiţiilor de validitate ale actului
juridic civil
În literatura de specialitate condiţiile actului juridic civil au fost definite ca
fiind elementele din care este alcătuit un asemenea act238.

234
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.120.
235
Idem.
236
A se vedea în acest sens Gh. Beleiu, op. cit., p.138.
237
Pentru detalii, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.138.
238
Gh. Beleiu, op. cit., p.140.
101
 Art.1179 alin. 1 Cod civil, republicat, dispune: „Condiţiile esenţiale pentru
validitatea unui contract sunt:
1. capacitatea de a contracta;
2. consimţământul părţilor;
3. un obiect determinat şi licit;
4. o cauză licită şi morală."
În continuare se dispune că „în măsura în care legea prevede o anumită
formă a contractului, aceasta trebuie respectată, sub sancţiunea prevăzută de
dispoziţiile legale aplicabile”.
Deşi textul legal face referire directă la „contract”, vom recurge la interpretarea
extensivă, în sensul că textul urmează a se aplica nu numai „contractului”, ci oricărui
„act juridic civil”.
Condiţiile actului juridic civil pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii,
după cum urmează:
a) după aspectul la care se referă, doctrina239 distinge între:
- condiţii de fond, adică cele care se referă fondul (conţinutul) actului juridic civil,
cum sunt capacitatea, consimţământul, obiectul şi cauza;
- condiţii de formă, adică cele care se referă la forma pe care trebuie să o îmbrace
voinţa părţii/părţilor, la modul de exteriorizare a acesteia.
b) după caracterul lor, putem face distincţie între:
- condiţii esenţiale, cerute pentru validitatea actului (capacitatea, consimţământul,
obiectul, cauza şi forma atunci când aceasta este impusă printr-o dispoziţie legală);
- condiţii neesenţiale, a căror existenţă sau inexistenţă nu afectează validitatea
actului juridic civil în cauză.
c) după sancţiunea care intervine în cazul nerespectării lor, condiţiile actului
juridic civil se împart în:
- condiţii de validitate, a căror nerespectare se sancţionează cu nulitatea actului
juridic civil;
- condiţii de eficacitate, a căror nerespectare atrage alte sancţiuni 240, precum
imposibilitatea dovedirii actului cu alte mijloace de probă, în cazul nerespectării
formei scrise impusă ad probationem sau inopozabilitatea faţă de terţi etc.
d) după aplicabilitatea lor, condiţiile actelor juridice civile sunt:
- condiţii generale. Aşa cum precizează art.1179 Codul civil, republicat, capacitatea,
consimţământul, obiectul şi cauza sunt condiţii de fond, esenţiale şi au un caracter
general, fiind cerute oricărui act juridic civil;
- condiţii speciale, sunt impuse numai pentru anumite categorii de acte juridice
civile. Amintim în acest sens forma ad validitatem care este cerută numai pentru
încheierea valabilă actelor juridice solemne. În aceste situaţii, forma este o condiţie
esenţială, dar cu aplicaţie specială.

239
Gh. Beleiu, op. cit., p.141; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.123.
240
G. Boroi, op. cit., 2002, p.152.
102
 III.3. Condiţiile de fond ale actului juridic civil
III.3.1. Capacitatea de a încheia acte juridice civile
Capacitatea de a încheia actul juridic civil reprezintă acea condiţie de
fond şi esenţială care constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a participa
la viaţa juridică prin încheierea de acte juridice civile, în scopul de a dobândi
drepturi subiective civile şi a-şi asuma obligaţii civile241.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile reuneşte în structura sa o parte
a capacităţii de folosinţă a subiectului de drept civil (care se manifestă în aptitudinea
generală şi abstractă a acestuia de a încheia acte juridice civile), precum şi capacitatea
de exerciţiu a subiectului de drept civil (în urma încheierii actelor juridice civile
se dobândesc drepturi subiective civile şi se asumă obligaţii civile)242, fără a se
confunda cu acestea243.
Codul civil reglementează această condiţie de fond, esenţială şi generală, în
art.1180 din Codul civil, republicat, potrivit căruia „poate contracta orice persoană
care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite acte
juridice civile”. Aşadar, în materia încheierii actelor juridice civile este instituit
principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile, excepţia fiind incapacitatea.
Având în vedere că legiuitorul nu face distincţie între persoanele fizice şi persoanele
juridice, iar ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, principiul funcţionează
atât în cazul persoanelor fizice, cât şi în cazul persoanelor juridice.
În privinţa persoanelor fizice, în literatura de specialitate s-a apreciat că
principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile se întemeiază pe ideea că, în
timp ce capacitatea este o stare de drept - de jure -, discernământul este o stare de
fapt - de facto - ce poate exista izolat, chiar la o persoană incapabilă, după cum
o persoană deplin capabilă se poate găsi într-o situaţie în care, temporar, să nu
aibă discernământ244.
În ceea ce priveşte persoanele juridice, acestea nu au o existenţă naturală
fiind, potrivit art.25 alin.3 din Codul civil, republicat, acele forme de organizare
care, întrunind condiţiile cerute de lege, devin titulare de drepturi şi de obligaţii
civile. Astfel, nu se poate vorbi despre voinţa şi discernământul lor, motiv pentru
care legiuitorul a creat instituţia reprezentării legale a persoanelor juridice la
încheierea actelor juridice civile, care să permită participarea acestui subiect de
drept civil la viaţa juridică245 prin organele sale de administrare.
De la principiul capacităţii de a încheia acte juridice civile există
următoarele excepţii:
- persoanele declarate incapabile de lege, adică persoanele lipsite de capacitate

241
A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.140.
242
Idem. A se vedea, în acelaşi sens şi G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.123.
243
E.Lupan, I.Sabău-Pop, op.cit., vol.I, p.189.
244
A se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.144.
245
Pentru detalii, a se vedea E.Chelaru, Drept civil. Persoanele în reglementarea NCC, Ediţia
3, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2012, p.200 şi urm.
103
 de exerciţiu, respectiv minorii care nu au împlinit 14 ani şi interzişii judecătoreşti.
Art.43 Codul civil, republicat, prevede că cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu -
minorii care nu au împlinit 14 ani şi interzişii judecătoreşti, de regulă246, nu
pot încheia personal acte juridice civile, ci acestea vor fi încheiate în numele
lor de reprezentanţii legali.
În ceea ce priveşte persoanele cu capacitate restrânsă de exerciţiu (persoanele
cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani), în temeiul art.41 Codul civil, republicat, acestea
pot încheia acte juridice civile, dar, de regulă247, cu încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Aceste
categorii de persoane nu reprezintă excepţii de la principiul capacităţii de a încheia
acte juridice civile, ci mai degrabă o confirmare a acestuia. Astfel, cunoscut fiind
faptul că în intervalul 14-18 ani discernământul persoanelor fizice este în curs de
formare, legiuitorul nu face altceva decât să asigure ocrotirea intereselor acestei
categorii de persoane prin completarea voinţei lor cu încuviinţarea părinţilor sau
a tutorelui şi, după caz, cu autorizarea instanţei de judecată.
Sancţiunea care intervine în cazul încheierii actelor juridice civile de către
persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele cu capacitate restrânsă de
exerciţiu cu nerespectarea dispoziţiilor legale este nevalabilitatea actului (nulitatea
relativă), chiar fără dovedirea unui prejudiciu (art.44 alin.1 Codul civil, republicat).
- persoanele cărora le este interzisă încheierea anumitor acte juridice civile
1. Art.206 alin.1 Codul civil, republicat prevede că persoanele juridice pot
avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de acelea care, prin natura lor sau
potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanelor fizice. În continuare, la alin.2 al
aceluiaşi text legal se precizează că persoanele juridice fără scop lucrativ pot
avea doar acele drepturi şi obligaţii civile care sunt necesare pentru realizarea
scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. În concluzie, principiul
capacităţii persoanelor juridice de a încheia acte juridice civile cunoaşte două limite:
i. actele juridice civile care se referă la drepturi şi obligaţii civile care prin
natura lor sau prin dispoziţiile legii aparţin exclusiv persoanelor fizice
ii. actele juridice civile care se referă la drepturi şi obligaţii civile care nu
servesc realizării scopului pentru care au fost înfiinţate persoanele juridice.
Actele juridice civile încheiate cu încălcarea acestor două limite nu sunt
valabile, fiind lovite de nulitate absolută.
2. Potrivit art.146 alin3 Codul civil, republicat, minorul nu poate să facă
donaţii, altele decât darurile obişnuite potrivit stării lui materiale şi nici să
garanteze obligaţia altuia. Actele încheiate cu încălcarea acestei incapacităţi
fiind lovite de nulitate relativă.
3. În temeiul art.147 alin.1 Codul civil, republicat, este interzisă, sub sancţiunea
nulităţii relative, încheierea de acte juridice între tutore sau soţul, o rudă în linie

246
La alin.3 al art.43 se prevede că aceste categorii de persoane pot încheia totuşi acte de conservare
şi acte de dispoziţie de valoare mică, cu caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor.
247
Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani pot încheia singuri actele juridice civile pe care le
puteau încheia singuri şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu.
104
dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minorul aflat sub tutelă,
pe de altă parte.
4. Alte asemenea interdicţii expres şi limitativ prevăzute de lege sub sancţiunea
nulităţii absolute sau relative, în funcţie de natura interesului ocrotit248.

III.3.2. Consimţământul
III.3.2.1. Consimţământul - parte componentă a voinţei juridice
Consimţământul este o manifestare de voinţă ce exprimă hotărârea părţilor
de a încheia actul juridic.
Acesta este urmare a unui proces psihologic complex determinat de anumite
nevoi pe care subiectul de drept doreşte să le satisfacă prin mijloace juridice (fapte
sau acte juridice) asupra cărora deliberează şi, în final, ia hotărârea de a încheia
un anumit act juridic pe care o exteriorizează spre a fi cunoscută de cealaltă parte.
Aşadar, etapele procesului psihologic249 amintit constau în:
1) identificarea nevoii care se impune a fi satisfăcută;
2) identificarea mijloacelor prin care se poate atinge acest deziderat;
3) analizarea acestora şi deliberarea asupra lor;
4) luarea hotărârii de a încheia un anumit act juridic civil ca mijloc de satisfacere
a nevoii declanşatoare;
5) exteriorizarea hotărârii şi încheierea actului juridic respectiv. Potrivit art.1182
din Codul civil, republicat, contractul se încheie prin negocierea lui de către
părţi sau prin acceptarea fără rezerve a unei oferte de a contracta.
Pentru dreptul civil - ramură de drept, necesitatea satisfacerii anumitor nevoi
reprezintă motivul pentru care o persoană fizică sau juridică ajunge să încheie un
act juridic civil, adică scopul sau cauza actului juridic respectiv. În ceea ce priveşte
hotărârea exteriorizată de a încheia un anumit act juridic civil, aceasta reprezintă
consimţământul. Aceste două elemente formează voinţa juridică.
În continuare, amintim faptul că voinţa juridică este guvernată de două principii:
1) principiul libertăţii de voinţă250 reglementat în art.1169 Codul civil, republicat
a cărui denumire marginală este chiar „Libertatea de a contracta”. Potrivit
acestui text legal, părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine
conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele
moravuri. Din interpretarea acestor dispoziţii se deprind următoarele concluzii:
- libertatea de voinţă se manifestă în 1) posibilitatea subiectelor de drept de a
alege un anumit act juridic civil pe care urmează să îl încheie251; 2) posibilitatea

248
Cu titlu de exemplu, a se vedea art.1653-1655 Codul civil, republicat, care reglementează
incapacităţile de a cumpăra şi de a vinde.
249
Pentru detalii, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.145-146.
250
I. Albu, Libertatea contractuală în „Dreptul” nr.3/1993, p.29-37.
251
Amintim aici prevederile art.12 alin.1 Codul civil, republicat, care fac referire la actele juridice
civile patrimoniale, de dispoziţie, potrivit cărora oricine poate dispune liber de bunurile sale, dacă
legea nu prevede în mod expres altfel.
105
 subiectelor de drept de a alege conţinutul actului juridic respectiv. Odată
încheiat actul juridic, acesta are putere de lege între părţile contractante252,
putând fi modificat sau desfiinţat numai prin acordul părţilor sau din cauze
autorizate de lege253.
- libertatea de voinţă nu are însă un caracter absolut, ci cunoaşte limitele impuse
de lege254, ordinea publică şi bunele moravuri255.
2) principiul voinţei reale (interne) exprimă regula potrivit căreia în ipoteza
neconcordanţei între voinţa internă a părţilor (reală) şi manifestarea sa exterioară
se va da întâietate voinţei interne (reale)256. Acest principiu îşi găseşte consacrare
legală în:
- art.1266 Codul civil, republicat, potrivit căruia contractele se interpretează
după voinţa concordantă a părţilor, iar nu dup sensul literar al termenilor,
iar la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul
contractului, de negocierile purtate între părţi, de practicile statornicite între
acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului.
- art.1289 şi art.1290 Codul civil, republicat, care reglementează instituţia
simulaţiei care presupune existenţa concomitentă a două acte juridice civile
între aceleaşi părţi şi anume unul public, aparent prin care se creează o anumită
aparenţă juridică ce nu corespunde realităţii şi unul secret (contraînscris) care
corespunde voinţei reale a părţilor şi prin care se anihilează în tot sau în parte
aparenţa juridică creată de actul public257. În temeiul acestor dispoziţii legale,
contractul secret produce efecte numai între părţi şi, după caz, succesorii lor
universali sau cu titlu universal şi nu poate fi invocat împotriva terţilor care,
întemeindu-se cu buna-credinţă pe contractul public, au dobândit drepturi
subiective civile. Aşadar, între părţi îşi produce efectele actul secret în temeiul
principiului voinţei reale a părţilor, în schimb faţă de terţii de bună-credinţă
care au dobândit drepturi în baza aparenţei create de actul public, acesta din
urmă va fi opozabil. Raţionamentul pentru o astfel de soluţie legală rezidă din
necesitatea ocrotirii bunei-credinţe a terţilor şi sancţionării subiectelor de drept
care au recurs la un astfel de mecanism (cea mai buna sancţiune pentru cei
implicaţi este tocmai opozabilitatea actului public, deşi nu corespunde voinţei
reale a părţilor).

252
A se vedea, art.1270 alin.1 Codul civil, republicat ca temei juridic pentru principiul obligativităţii
actului juridic civil.
253
A se vedea art.1270 alin.2 Codul civil, republicat ca temei juridic pentru principiul irevocabilităţii
actelor juridice civile.
254
Cu titlu de exemplu, a se vedea alin.2 al art.12 Codul civil, republicat, care prevede că nimeni
nu poate dispune cu titlu gratuit, dacă este insolvabil.
255
În completare, amintim că potrivit art.11 Codul civil, republicat, nu se poate deroga prin convenţii
sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri.
256
Pentru detalii privind concepţiile cu privire la raportul dintre voinţa reală şi voinţa declarată,
a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.
257
Pentru detalii, a se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor,
Ediţia a VIII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.84 şi urm.
106
 III.3.2.2. Noţiunea şi valabilitatea consimţământului
În literatura de specialitate consimţământul a fost definit ca fiind este acea
condiţie esenţială, de fond şi generală a actului juridic civil care constă în hotărârea
de a încheia un act juridic civil, manifestată în exterior258.
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să întrunească următoarele condiţii
prevăzute de art.1204 Codul civil, republicat:
a) să fie serios ceea ce înseamnă că manifestarea de voinţă trebuie să fie exprimată
cu intenţia de a produce efecte juridice civile. Aceste efecte juridice constau
în naşterea, modificarea sau naşterea unui raport juridic civil.
Literatura de specialitate 259 a arătat că această condiţie de valabilitate a
consimţământului nu este îndeplinită în următoarele cazuri:
- când manifestarea de voinţă a fost făcută în glumă (jocandi causa), din prietenie,
curtoazie sau complezenţă;
- când manifestarea de voinţă s-a făcut sub condiţie pur potestativă, adică sub condiţie
ce depinde exclusiv de voinţa debitorului 260. Art.1403 Codul civil, republicat,
prevede faptul că obligaţia contractată sub o astfel de condiţie nu produce nici
un efect juridic;
- când manifestarea de voinţă este foarte vagă (o afirmaţie de tipul „îţi dau bunurile
mele” nu poate produce efecte juridice civile întrucât nu indică cu certitudine
dacă transferul este unul gratuit sau oneros şi nici dacă operează în timpul vieţii
sau după moartea transmiţătorului, adică manifestarea de voinţă are caracter
mult prea vag);
- când manifestarea de voinţă a fost făcută cu o rezervă mintală cunoscută de
destinatarul acesteia (avem în vedere aici, spre exemplu, situaţia subiectului de
drept civil care urmăreşte să creeze aparenţa unei stări de insolvabilitate prin
încheierea de acte juridice civile fictive prin care pare că înstrăinează bunuri ale
sale, care, în realitate, îi aparţin în continuare. Astfel de acte juridice civile sunt
lipsite de efecte juridice între părţi).
b) să fie exprimat în deplină cunoştinţă de cauză ceea ce presupune conştientizarea
efectelor juridice pe care le produce manifestarea de voinţă. Numai o persoană
cu discernământ este capabilă de a-şi asuma responsabilitatea faptelor sale.
Art.1205 alin.1 Codul civil, republicat, vine în sprijinul afirmaţiilor de mai
sus prin instituirea regulii potrivit căreia este anulabil contractul încheiat
de o persoană care, la momentul încheierii acestuia, se afla, fie şi numai
vremelnic261, într-o stare care o punea în neputinţă de a-şi da seama de
urmările faptei sale.

258
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.146.
259
Ibidem, p.150.
260
În exemplul „îţi vând bunul meu dacă voi dori”, vânzătorul îşi asumă o obligaţie afectată de
modalităţi şi anume de o condiţie pur potestativă (depinde exclusiv de voinţa lui).
261
Cauze care afectează discernământul unei persoane în mod vremelnic, temporar, ar putea fi,
spre exemplu, febra foarte mare sau beţia completă.
107
 În ceea ce priveşte discernământul, în dreptul civil funcţionează următoarele
prezumţii relative:
- persoana lipsită de capacitate de exerciţiu (minorul sub 14 ani ori cel pus sub
interdicţie judecătorească) este prezumată a fi lipsită de discernământ, din cauza
vârstei fragede, respectiv din cauza sănătăţii mintale.
- minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani este prezumat a avea discernământul
în curs de formare.
- persoana fizică cu deplină capacitate de exerciţiu este prezumată că are
discernământul juridic necesar participării la viaţa juridică prin încheierea de
acte juridice civile.
Aceste prezumţii pot fi răsturnate prin proba contrarie. Astfel, actul juridic
civil încheiat de o persoană prezumată a avea discernământ, dar care, în realitate,
s-a aflat în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale, nu este valabil, fiind
lovit de nulitate relativă. În acest sens sunt dispoziţiile alin.2 al art.1205 Codul
civil, republicat, potrivit cărora contractul încheiat de o persoană pusă ulterior
sub interdicţie poate fi anulat dacă, la momentul când actul a fost făcut, cauzele
punerii sub interdicţie existau şi erau îndeobşte cunoscute.
În cazul persoanei juridice, reprezentantul ei legal este, întotdeauna, o persoană
fizică cu capacitate de exerciţiu, astfel că nu se pune problema discernământului.
c) să fie exteriorizat. Suntem de părere că pentru a produce efecte juridice civile,
manifestarea de voinţă se impune a fi exteriorizată spre a fi cunoscută. Astfel,
este binecunoscut faptul că momentul încheierii unui contract este marcat
de întâlnirea unei oferte de a contracta cu acceptarea ofertei, care nu reprezintă
altceva decât voinţele părţilor manifestate în sensul de a se produce anumite
efecte juridice civile. Oferta şi acceptarea ofertei pot fi emise în scris, verbal
sau prin săvârşirea de fapte concludente262 din care se desprinde cu precizie
o anumită atitudine ce poate avea efecte juridice civile263. În temeiul art.1196
alin.2 Codul civil, republicat, tăcerea nu produce efecte juridice civile, cu
excepţia situaţiei în care aceasta rezultă: 1) din lege264; 2) din acordul părţilor
sau din practicile statornicite între acestea; 3) din uzanţe; 4) din alte
împrejurări265.
d) să fie liber ceea ce înseamnă că pentru a fi valabil exprimat consimţământul
nu trebuie să fie afectat de vicii de consimţământ. Potrivit art.1206 Codul

262
Trebuie menţionat aici art.1187 Codul civil, republicat, potrivit căruia oferta şi acceptarea
trebuie emise în forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului. Legiuitorul are
în vedere împărţirea actelor juridice civile în consensuale, solemne şi reale după criteriul
modului de formare.
263
Amintim aici fapta taximetrului de a staţiona în locuri special amenajate, care reprezintă manifestarea
de voinţă a acestuia de a încheia un contract de transport exprimată printr-un comportament
concludent, neechivoc.
264
Amintim art.1810 alin.1 Codul civil, potrivit căruia dacă, după împlinirea termenului, locatarul
continuă să deţină bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea
locatorului, se consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi (…).
265
În cazul ofertei făcute în interesul exclusiv al celeilalte părţi, tăcerea destinatarului are valoare
juridică, reprezentând acceptare a ofertei în cauză.
108
 civil, republicat, consimţământul este viciat atunci când este dat din eroare,
surprins prin dol, smuls prin violenţă sau în caz de leziune. Menţionăm
faptul că în reglementarea viciilor de consimţământ legiuitorul s-a limitat la
contractele civile. Întrebarea care se pune este dacă viciile de consimţământ
pot opera şi în cazul actelor juridice unilaterale. Răspunsul este afirmativ,
dat fiind faptul că, în temeiul art.1325 Codul civil, republicat, dacă prin lege
nu se prevede altfel, dispoziţiile legale privitoare la contracte se aplică în
mod corespunzător actelor unilaterale.

III.3.2.3. Viciile de consimţământ

III.3.2.3.1. Eroarea
i) Noţiune
Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil266.
În primul rând, consecinţele erorii sunt prezentate în art.1206 alin.1 Codul
civil, republicat („consimţământul este viciat când este dat prin eroare (…)”) şi
art.1207 alin.1 Codul civil, republicat („partea care, la momentul încheierii
contractului, se afla într-o eroare esenţială poate cere anularea acestuia, dacă
cealaltă parte ştia sau, după caz, trebuia să ştie că faptul asupra căruia a purtat
eroarea era esenţial pentru încheierea contractului”).

ii) Clasificare
Din acest ultim text legal se poate deduce că în funcţie de importanţa
elementului asupra căruia cade falsa reprezentare şi efectele juridice ale unei
astfel de convingeri, eroarea poate fi esenţială sau neesenţială.
Eroarea esenţială presupune că falsa reprezentare a realităţii cade asupra
unor elemente esenţiale, determinante pentru încheierea actului juridic civil. Ea
reprezintă un viciu de consimţământ ce are atrage, de regulă, nulitatea relativă
a actului juridic civil astfel încheiat.
Eroarea atrage anularea actului juridic civil, fiind esenţială atunci când:
a) falsa reprezentare cade asupra naturii sau obiectului actului juridic civil
(art.1207 alin.2 pct.1 Codul civil, republicat), adică una dintre părţi are
convingerea greşită că încheie un anumit act juridic civil267, însă în realitate
se încheie un altul (error in negotio268). Obiectul contractului este definit în
art.1225 alin.1 Codul civil, republicat, ca fiind operaţiunea juridică, precum
vânzarea, locaţiunea, împrumutul şi altele asemenea, convenită de părţi, astfel
cum aceasta reiese din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor contractuale.

266
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.152; T. Popescu, Drept civil. Teoria actului juridic, Editura
Athenaeum, 1992, p.97; D.Cosma, Teoria generală a actului juridic, Editura Ştiinţifică, 1969,
p.153; M. Toma, op. cit., p.68; G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.134.
267
De exemplu, se încheie un contract de închiriere, iar una dintre părţi are convingerea greşită
că s-a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu plata preţului în rate.
268
A se vedea şi Gh. Beleiu, op. cit., p.152.
109
 Aşadar natura actului juridic civil este determinată de operaţiunea juridică
indicată, adică de obiectul său.
b) falsa reprezentare cade asupra:
- identităţii obiectului prestaţiei, atunci când una dintre părţi contractează
cu privire la un anumit bun, iar cealaltă parte crede că actul juridic civil
se referă la un alt bun cu totul diferit269 (error in corpore);
- asupra unei calităţi esenţiale a obiectului prestaţiei sau asupra unei alte
împrejurări considerate esenţiale de către părţi în absenţa căreia actul juridic
civil nu s-ar fi încheiat. Ne aflăm în această situaţie atunci când actul juridic
civil se încheie tocmai în considerarea unei calităţi esenţiale a obiectului
prestaţiei, care, însă, nu este conformă cu realitatea270 (error in substantiam).
De asemenea, consimţământul este viciat prin eroare în cazul în care actul
juridic civil se încheie în considerarea unei alte împrejurări esenţiale, care,
în realitate, lipseşte (art.1207 alin.2 pct.2 Codul civil, republicat).
Prin obiect al prestaţiei înţelegem obiectul acţiunii sau inacţiunii la care se
obligă partea sau părţile actului juridic civil, adică bunul asupra căruia se
răsfrânge comportamentul părţilor.
c) falsa reprezentare cade asupra identităţii persoanei sau asupra unei calităţi
a acesteia în absenţa căreia actul juridic civil nu s-ar fi încheiat (art.1207
alin.2 pct.3 Codul civil, republicat). De această dată, caracterul esenţial al
erorii cade asupra identităţii fizice a persoanei271, identităţii civile sau calităţilor
esenţiale ale acesteia care au fost determinante pentru încheierea actului
juridic civil respectiv272 (error in personam). În materia căsătoriei, eroarea
constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte identitatea fizică
a celuilalt soţ (art.298 alin.2 Codul civil, republicat), nu şi atunci când cade
asupra altor calităţi ale acestuia. Raţiunea unei astfel de reglementări rezidă
din scopul pentru care se încheie orice căsătorie.
d) falsa reprezentare priveşte o normă juridică determinantă, potrivit voinţei
părţilor, pentru încheierea actului juridic civil, cu condiţia să nu fie accesibilă
şi previzibilă (eroarea de drept) (art.1207 alin.3 coroborat cu art.1208 alin.2
Codul civil, republicat). Pot îndeplini aceste condiţii actele normative emise
de organele administraţiei publice centrale sau locale care au valoare de
izvoare de drept civil în măsura în care acestea nu au fost publicate în Monitorul
Oficial al României sau nu au fost aduse la cunoştinţa publicului în alt mod,
de natură a crea prezumţia de cunoaştere. Această prevedere legală este de

269
De exemplu, o parte vinde un copiator, iar cealaltă parte are impresia că achiziţionează o imprimantă.
270
De exemplu, o persoană cumpără o brăţară crezând că este din aur, în realitate brăţara este
confecţionată din alt metal; o persoană are convingerea că achiziţionează o maşină de epocă, în
realitate fiind vorba despre o maşină de ultimă generaţie.
271
Una dintre părţi are impresia că încheie actul juridic civil cu Popescu Ion, însă se contractează
cu fiul acestuia.
272
De exemplu se contractează cu o persoană crezându-se că este vorba despre un pictor renumit,
în realitate aceasta fiind un simplu zugrav.
110
 natură a înlătura discuţiile din literatura de specialitate273 având ca obiect
admisibilitatea sau inadmisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţământ.
e) falsa reprezentare cade asupra unor motive ale actului juridic civil, considerate
de părţi ca fiind hotărâtoare (art.1207 alin.4 Codul civil, republicat).
f) falsa reprezentare cade asupra unor fapte care nu puteau fi cunoscute cu
diligenţe rezonabile (eroarea de fapt). Acest caz se desprinde din interpretarea
per a contrario a textului art.1208 alin.1 Codul civil, republicat.
g) falsa reprezentare se concretizează într-o eroare asupra cantităţii, esenţială
pentru încheiere actului juridic civil (eroare de calcul) (art.1210 Codul civil,
republicat). Este cazul bunurilor de gen care se individualizează prin cântărire,
atunci când cantitatea reprezintă elementul determinant pentru încheierea
actului juridic.
Eroarea neesenţială există ori de câte ori falsa reprezentare a realităţii cade
asupra unor elemente care, la încheierea actului juridic civil, nu au fost determinante
sau considerate astfel. Acest tip de eroare poate atrage, cel mult, în rectificarea
actului, însă poate rămâne şi fără vreo consecinţă juridică274. Sunt considerate a
fi erori neesenţiale:
- cele care privesc simplele motive ale actului juridic civil, care nu au fost
calificate de părţi ca fiind determinante;
- cele care cad asupra unor norme juridice accesibile şi previzibile; se presupune,
astfel, că respectivele dispoziţii juridice erau susceptibile de cunoaştere şi,
pe cale de consecinţă, nu pot forme obiectul unei false reprezentări în mintea
vreunui subiect de drept civil care participă la viaţa juridică prin încheierea
de ace juridice civile;
- cele care cad asupra unor fapte care puteau fi cunoscute cu diligenţe rezonabile
(eroarea de fapt nescuzabilă);
- simplele erori de calcul, mai puţin cele care cad asupra cantităţii - esenţială
pentru încheierea actului. Amintim aici situaţia actelor juridice civile în
cadrul cărora se prevede că o anumită prestaţie stabilită în moneda unică
europeană va fi plătită în lei la cursul monedei Euro de la o anumită dată
calendaristică. Dacă, cu ocazia conversiei monetare avem de a face cu o
eroare de calcul, aceasta nu va fi considerată esenţială, astfel că prestaţia
va fi dusă la îndeplinire, făcând obiectul unei rectificări.
Alte clasificări a erorii în dreptul civil ar putea avea la bază următoarele criterii:
- natura realităţii fals reprezentată, în funcţie de care eroarea poate fi: de
fapt (falsa reprezentare a unei situaţii faptice, la încheierea actului juridic - care
priveşte obiectul actului, valoarea etc) sau de drept (falsa reprezentare a existenţei
ori conţinutului unei norme juridice la încheierea actului juridic civil);

273
Gh. Beleiu, op. cit., p.153-154. În acest sens, se afirmă că teza inadmisibilităţii erorii de drept ca
viciu de consimţământ se bazează pe obligaţia cunoaşterii legii, pe prezumţia absolută de cunoaştere
a legii, nefiind îngăduită apărarea bazată pe invocarea necunoaşterii legii civile: nemo censetur
ignorare legem.
274
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.137.
111
 - identificarea riscului de eroare, în funcţie de care eroarea poate fi: asumată
(care poartă asupra unui element cu privire la care riscul de eroare a fost asumat
de către cel care o invocă sau, după împrejurări, trebuia să fie asumat de acesta;
cu titlu de exemplu amintim situaţia în care se doreşte achiziţionarea unei bijuterii
din aur, contractându-se în acest sens cu o persoană cunoscută în societate că vinde
bijuterii din alte metale la preţ de aur) sau neasumată (care poartă asupra unui
element cu privire la care riscul de eroare nu a fost, şi nici nu putea fi asumat);
- modalitatea care determină falsa reprezentare a realităţii, în funcţie
de care eroarea poate fi: de calcul sau de comunicare/transmitere (care poartă
asupra declaraţiei de voinţă comunicate sau asupra declaraţiei de voinţă transmise
inexact prin intermediul unei alte persoane sau prin mijloace de comunicare la
distanţă).

iii) Structura
Eroarea ca viciu de consimţământ este formată dintr-un singur element şi
anume falsa reprezentare a realităţii. Caracterul intrinsec al falsei reprezentări
determină şi dificultatea probării sale275. Totuşi, se apreciază că fiind vorba despre
un fapt juridic, eroarea poate fi probată prin orice mijloc de probă276.

iv) Condiţii
Pentru admisibilitatea erorii ca viciu de consimţământ se cer următoarele
condiţii:
- elementul asupra căruia se răsfrânge falsa reprezentare a realităţii la momentul
încheierii contractului să fi fost determinant pentru încheierea actului juridic,
astfel încât, dacă ar fi fost cunoscută realitatea, actul nu s-ar fi încheiat. Aprecierea
caracterului determinant al elementului fals reprezentat se face după un criteriu
subiectiv, de la caz la caz, şi numai prin excepţie se poate aplica un criteriu obiectiv,
abstract277.
- în cazul actelor juridice bilaterale sau multilaterale, art.1207 alin.1 Codul
civil, republicat, impune şi o a doua condiţie a erorii, care însă nu este susceptibilă a
opera şi în cazul actelor juridice unilaterale, şi anume cealaltă parte să fi cunoscut
sau să fi trebuit să cunoască că faptul asupra căruia a purtat eroarea era
esenţial pentru încheierea contractului. Aşadar, nu se cere ca cealaltă parte să
fi cunoscut eroarea, ci caracterul determinant pentru încheierea actului juridic
civil a elementului în privinţa căruia cealaltă parte era în eroare. De asemenea,
nu se cere condiţia ca fiecare parte să se afle în eroare, pentru existenţa viciului
erorii, dar dacă totuşi ambele părţi se află în eroare fiecare are dreptul să ceară
anularea actului pentru eroarea căreia îi este victimă278.

275
Gh. Beleiu, op. cit., p.154.
276
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.137.
277
Pentru detalii a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.154;
278
Idem.
112
 v) Sancţiune
După cum am amintit mai devreme, eroarea viciu de consimţământ determină
posibilitatea părţii care şi-a reprezentat în mod greşit realitatea de a invoca nulitatea
relativă a actului juridic civil astfel încheiat. Condiţia impusă de art.1212 Codul
civil, republicat, este invocarea erorii cu bună-credinţă. Astfel, partea care este
victima unei erori nu se poate prevala de aceasta contrar exigenţelor bunei credinţe.
Aceasta presupune faptul că reaua-credinţă este sancţionată cu menţinerea actului
juridic civil, chiar dacă partea s-a aflat în eroare la momentul încheierii lui. În
temeiul art.14 alin.2 Codul civil, republicat, buna credinţă se prezumă până la
proba contrarie, ceea ce înseamnă că cel interesat ar trebui să probeze reaua
credinţă a părţii victimă a erorii pentru ca actul juridic civil să producă efectele
aşa cum a fost încheiat.
În cazul actelor juridice bilaterale, legiuitorul consacră, cu titlu de noutate,
posibilitatea adaptării actului, înlăturându-se astfel desfiinţarea acestuia. Potrivit
art.1213 Codul civil republicat, procedura adaptării contractului presupune
parcurgerea următorilor paşi:
- partea care a fost victima unei erori la încheierea actului juridic civil şi este
îndreptăţită să invoce anulabilitatea contractului notifică cealaltă parte cu privire la
modul în care ea a înţeles contractul sau introduce acţiunea în nulitatea relativă
a contractului;
- în termen de 3 luni de la data notificării sau de la data la care i-a fost
comunicată cererea de chemare în judecată (dar înainte de obţinerea anulării
prin hotărâre judecătorească), cealaltă parte declară că doreşte să execute sau
execută fără întârziere contractul aşa cum a fost înţeles de victima erorii (de
exemplu, în ipoteza contractului de vânzare-cumpărarea a unei bijuterii în care
cumpărătorul s-a aflat în eroare în ceea ce priveşte materialul din care este
confecţionată bijuteria, notifică aceasta vânzătorului, iar el declară că va pune la
dispoziţie sau chiar pune la dispoziţia cumpărătorului o bijuterie identică cu prima,
cu menţiunea că de această dată este confecţionată din metalul dorit de cumpărător).
După îndeplinirea acestei proceduri, contractul se consideră încheiat aşa cum
a înţeles victima erorii, dreptul de a obţine anularea fiind astfel stins.

III.3.2.3.2. Dolul
i) Noţiune
Dolul constă în inducerea în eroare a unei persoane, prin mijloace frauduloase
sau prin omisiunea frauduloasă de a o informa asupra unor împrejurări pe care se
cuvenea să le cunoască.
Spre deosebire de eroare, când doar eroarea esenţială determină nulitatea
relativă a actului juridic civil, în cazul dolului, care nu este altceva decât o eroare
provocată279, partea al cărei consimţământ a fost astfel viciat poate cere anularea
contractului, chiar dacă eroarea în care s-a aflat nu a fost una esenţială (art.1214
alin.2 Codul civil, republicat).

279
Gh.Beleiu, op.cit., p.155.
113
 Aşa cum dispune art.1214 alin.4 Codul civil, republicat, dolul nu se presupune
şi, prin urmare, trebuie probat. Fiind vorba despre un fapt juridic civil, pot fi aduse
orice mijloace de probă în acest sens.

ii) Clasificare280
După cauza erorii, dolul se împarte în:
- dol provocat prin manopere dolosive (frauduloase) când inducerea în
eroare se datorează săvârşirii unor acţiuni (sugestie sau captaţie281) care au ca
scop determinarea unei persoane să încheie un act juridic civil, pe care altfel nu
l-ar fi încheiat;
- dol provocat prin omisiune (dol prin reticenţă) când inducerea în eroare
se datorează unor inacţiuni care constau în omisiunea frauduloasă de informare
cu privire la anumite împrejurări care, dacă ar fi fost cunoscute, actul juridic civil
nu ar mai fi fost încheiat282.

iii) Structura
Dolul, ca viciu de consimţământ, este alcătuit din două elemente:
- un element obiectiv, material, ce constă în utilizarea de mijloace viclene (maşinaţiuni,
şiretenii, manopere dolosive) pentru a induce în eroare.
- un element subiectiv, intenţional, ce constă în intenţia de a induce în eroare o
persoană, pentru a o determina să încheie un act juridic civil.
Pentru probarea dolului este necesară dovedirea existenţei celor două elemente
ale sale. Astfel, simplul fapt de a profita la încheierea actului juridic civil de ignoranţa
sau de lipsa de experienţă a unei persoane nu constituie dol, deoarece lipseşte
elementul obiectiv283. În acelaşi mod, lipsa intenţiei de a induce în eroare exclude
dolul284.

iv) Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, dolul trebuie să îndeplinească,
cumulativ, următoarele condiţii:
- eroarea să se datoreze unor manopere sau omisiuni frauduloase, chiar
dacă eroarea nu a fost esenţială. Se apără în acest mod orice persoană care a fost
victima unor maşinaţiuni la încheierea unui act juridic civil.

280
Pentru clasificarea dolului în principal (ce cade asupra unor elemente determinate la încheierea
actului juridic civil) şi dol incident (ce cade asupra unor elemente nedeterminate la încheierea
actul juridic), la care legiuitorul actual a renunţat, a se vedea Gh. Beleliu, op.cit., p.155.
281
Specularea afecţiunii sau pasiunii unei persoane spre a o determina să facă o donaţie sau un legat
- ibidem, p.156.
282
Un exemplu din literatura juridică şi practica judiciară, în acest sens, ar fi reprezentat de actul
de vânzare-cumpărare a unei case de vacanţe la a cărui încheiere vânzătorul a omis să aducă la
cunoştinţa cumpărătorului că în imediata apropiere a imobilului se află o fermă de porci sau o
groapă de gunoi.
283
A se vedea în acest sens, C.A. Anghelescu, op. cit., p.142.
284
Pentru detalii, a se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.156.
114
 - să provină de la altcineva. Astfel, în temeiul art.1214 alin.1 şi 3 Codul
civil, republicat, în cazul actelor juridice bilaterale, dolul poate proveni de la
cocontractant, de la reprezentantul acestuia, prepusul sau gerantul său. Nu se
cere condiţia ca dolul să fie comun (să existe pentru fiecare parte a actului bilateral),
dar dacă acest lucru se întâmplă, atunci fiecare parte are dreptul să exercite acţiuni
în anulare pentru dolul a cărui victimă este285. Dolul sub forma sugestiei sau captaţiei
poate fi întâlnit şi în cazul actelor juridice unilaterale cum este testamentul286. Din
art.1215 Codul civil, republicat, rezultă că dolul poate proveni şi de la un terţ, însă
pentru a atrage nulitatea relativă a actului juridic se impune ca cealaltă parte să
fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască dolul la încheierea lui. În caz contrar, actul
juridic se menţine, autorul dolului răspunzând pentru prejudiciile cauzate victimei
dolului. Excepţie de la această regulă face testamentul în cazul căruia, potrivit
art.1038 alin.2 Codul civil, republicat, dolul atrage nulitatea relativă chiar dacă
manoperele dolosive nu au fost săvârşite de beneficiarul dispoziţiilor testamentare
şi nici nu au fost cunoscute de acesta.

v) Sancţiune
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin dol poate alege una dintre
următoarele soluţii:
- nulitatea relativă a actului juridic civil pe care l-a încheiat astfel şi despăgubiri
de la autorul dolului, în temeiul tezei I a art.1257 Codul civil, republicat;
- menţinerea actului juridic civil şi reducerea prestaţiei sale cu valoarea
despăgubirilor pe care ar fi fost îndreptăţit să le încaseze, în temeiul tezei a II-a
a art.1257 din Codul civil, republicat;
- confirmarea actului juridic (renunţarea la dreptul de a cere nulitatea relativă287)
cu menţinerea dreptului de cere despăgubiri, în temeiul art.1265 alin.3 Codul civil,
republicat;
- în cazul dolului provenit de la un terţ când nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru desfiinţarea actului juridic civil, victima dolului are dreptul de a obţine
despăgubiri de la terţul autor al dolului.
- adaptarea actului juridic civil în condiţiile art.1213 Codul civil, republicat,
pe motiv că dolul este o eroare provocată288.

III.3.2.3.3. Violenţa
i) Noţiune
Violenţa - viciu de consimţământ constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău care îi induce fără drept o temere de natură a o determina să încheie un act
juridic civil pe care, altfel nu l-ar fi încheiat.

285
Gh. Beleiu, op. cit., p.157.
286
Idem, p.157.
287
Art.1262 şi urm Codul civil, republicat.
288
Pentru detalii a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.144.
115
 Efectele violenţei sunt prevăzute, în primul rând de art.1206 Codul civil,
republicat ("Consimţământul este viciat când este (…) smuls prin violenţă"); în
continuare art.1216-1220 Codul civil, republicat, sunt consacrate prezentului viciu
de consimţământ.

ii) Clasificare
După natura răului cu care se ameninţă, violenţa poate fi:
- violenţă fizică când temerea insuflată este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că viaţa, persoana sa ori a soţului,
soţiei, ascendenţilor/descendenţilor săi, respectiv bunurile sale ar fi expuse unui
pericol grav şi iminent (alin.2 şi 3 art.1216);
- violenţă morală când temerea insuflată este de aşa natură încât partea
ameninţată putea să creadă, după împrejurări, că sa ar fi expusă unui pericol grav
şi iminent (alin.2 art.1216 din Codul civil, republicat); deşi textul face referire doar
la onoarea persoanei, considerăm că este vorba despre violenţă morală şi atunci
când ameninţarea este îndreptată împotriva demnităţii, imaginii şi vieţii private.
După caracterul ameninţării, violenţa poate fi:
- violenţă justă când temerea este indusă de o ameninţare justă, precum
exercitarea unui drept; aceasta nu constituie viciu de consimţământ dat fiind
caracterul ei şi, prin urmare, nu determină anulabilitatea actului juridic astfel
încheiat (spre exemplu, creditorul îl ameninţă pe debitor cu realizarea dreptului
său de creanţă prin apelarea la forţa coercitivă a statului). Cu toate acestea, în
temeiul art.1217 Codul civil, republicat, ameninţarea cu exerciţiul unui drept
depăşeşte caracterul just atunci când are ca scop obţinerea unor avantaje injuste;
- violenţă injustă când temerea este indusă fără drept ca urmare a unei
ameninţări injuste; aceasta constituie viciu de consimţământ şi determină anulabilitatea
actului astfel încheiat. În textele legale amintite anterior, legiuitorul se referă exclusiv
la violenţa - viciu de consimţământ.
După natura ei, temerea indusă de ameninţare poate fi:
- temere justificată care este de natură să creeze convingerea unei persoane
că, în lipsa consimţământului său, valori de natură fizică sau morală, ar putea fi
expuse unui pericol grav şi iminent;
- temere reverenţiară, care izvorăşte din respect, iar nu ca urmare a unei
ameninţări (art.1219 Codul civil, republicat).

iii) Structura
Violenţa - viciu de consimţământ presupune întrunirea a două elemente
constitutive:
- un element obiectiv, extrinsec, care presupune un comportament care
constă în acte de ameninţare săvârşite de cealaltă parte sau de un terţ;
- un element subiectiv, de natură psihologică, care constă în insuflarea unei
temeri persoanei ameninţate că anumite valori fizice sau morale ar fi expuse unui
pericol grav şi iminent, ceea ce o determină să încheie un anumit act juridic civil,
alterându-i consimţământul.
116
 iv) Condiţii
Pentru a fi viciu de consimţământ, violenţa trebuie să întrunească următoarele
condiţii:
- temerea insuflată să fie determinată prin încheierea actului juridic, ceea
ce presupune că, în lipsa ei, actului juridic civil nu s-ar fi încheiat. Această condiţie
rezultă din art.1216 alin.2 Codul civil, republicat, şi în temeiul alin.4 al aceluiaşi
text legal, ea se apreciază după criterii subiective, de la caz la caz, ţinând seama
de vârsta, starea socială, sănătatea şi caracterul celui asupra căruia s-a exercitat
violenţa, precum şi de orice altă împrejurare ce ar fi putut influenţa starea acestuia
la momentul încheierii actului juridic civil. Ameninţarea cu un rău poate privi atât
persoana autorului actului, viaţa, onoarea sau bunurile sale cât şi o persoană apropiată
acesteia precum soţul sau soţia, descendenţii ori ascendenţii. Deşi alin.3 al art.1216
din Codul civil, republicat, nu face referire la bunurile persoanelor apropiate autorului
actului juridic civil, suntem de părere că există violenţă şi în acest caz, dat fiind
că legiuitorul foloseşte sintagma „violenţa (…) îndreptată împotriva unei persoane
apropiate”, care trebuie interpretată în spiritul ei, iar nu doar în litera ei.
- ameninţarea care cauzează temerea justificată să fie injustă, nelegitimă.
Simpla temere reverenţioasă, fără violenţă, nu este viciu de consimţământ, după
cum am amintit mai sus. Este asimilată violenţei şi starea de necesitate în care
se află o persoană, stare care o determină să încheie un contract pe care altfel nu
l-ar fi încheiat şi de care cealaltă parte a profitat.
În ceea ce priveşte actele juridice bilaterale, ameninţarea cu un rău poate
proveni atât de la cealaltă parte, cât şi de la un terţ.
În cazul în care ameninţarea provine da la un terţ art.1220 alin.1 Codul civil,
republicat, impune pentru anularea actului juridic civil, ca cealaltă parte al cărei
consimţământ nu a fost viciat să fi cunoscut sau să fi trebuit să cunoască violenţa
săvârşită de către terţ. Dispoziţia legală se justifică prin aceea că partea al cărei
consimţământ nu a fost viciat nu trebuie să suporte consecinţele unui comportament
care nu-i este imputabil în nici un fel.
Violenţa - viciu de consimţământ poate apărea şi în cazul actelor juridice
unilaterale.

v) Sancţiune
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin violenţă poate alege una dintre
următoarele soluţii:
- nulitatea relativă a actului juridic civil pe care l-a încheiat astfel şi despăgubiri
de la autorul dolului, în temeiul tezei I a art.1257 Codul civil, republicat;
- menţinerea actului juridic civil şi reducerea prestaţiei sale cu valoarea
despăgubirilor pe care ar fi fost îndreptăţit să le încaseze, în temeiul tezei a II-a
a art.1257 din Codul civil, republicat;
- confirmarea actului juridic (renunţarea la dreptul de a cere nulitatea
relativă289) cu menţinerea dreptului de cere despăgubiri, în temeiul art.1265
alin.3 Codul civil, republicat;

289
Art.1262 şi urm. Codul civil, republicat.
117
 - în cazul violenţei provenite de la un terţ când nu sunt îndeplinite condiţiile
pentru desfiinţarea actului juridic civil, victima are dreptul de a obţine despăgubiri
pentru prejudiciul suferit de la terţul autor al violenţei (art.1220 alin.2 Codul
civil, republicat).

III.3.2.3.4. Leziunea
i) Noţiune
Leziunea este acel viciu de consimţământ care constă în disproporţia vădită
de valoare între două prestaţii, în sensul că una dintre părţi, profitând de starea de
nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi, stipulează
în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai
mare la data încheierii actului, decât valoarea propriei prestaţii290.

ii) Clasificare
Spre deosebire de legislaţia anterioară, actualul Cod civil recunoaşte existenţa
viciului leziunii atât în cazul minorului cât şi în cazul majorului, după cum urmează:
- în cazul majorului există leziune ori de câte ori una dintre părţi, profitând de
starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a celeilalte părţi,
stipulează în favoarea sa ori a unei alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil
mai mare la data încheierii actului, decât valoarea propriei prestaţii;
- în cazul minorului există leziune atunci când:
 una dintre părţi, profitând de starea de nevoie, de lipsa de experienţă ori
de lipsa de cunoştinţe a minorului, stipulează în favoarea sa ori a unei
alte persoane o prestaţie de o valoare considerabil mai mare la data încheierii
actului, decât valoarea propriei prestaţii;
 acesta îşi asumă o obligaţie excesivă prin raportare la starea sa patrimonială,
la avantajele pe care le obţine din actul juridic respectiv sau la ansamblul
circumstanţelor, după cum prevede alin.3 al art.1221 Codul civil, republicat.

iii) Structura
Leziunea are un singur element structural: paguba egală cu disproporţia de
valoare între contraprestaţii. În cazul minorului discutăm şi despre paguba egală
cu disproporţia dintre obligaţia asumată de minor şi starea sa patrimonială, avantajele
pe care le obţine sau ansamblul circumstanţelor.

iv) Condiţii
Leziunea există dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- leziunea să fie o consecinţă directă şi nemijlocită a profitării de starea
de nevoie, de lipsa de experienţă ori de lipsa de cunoştinţe a uneia dintre părţi;
în cazul minorului această condiţie poate lipsi;
- leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic;
290
Art.1221 alin.1 Codul civil, republicat.
118
 - disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie considerabilă;
în cazul majorului, disproporţia de valoare trebuie să depăşească jumătate din
valoarea pe care o avea la momentul încheierii actului juridic civil, prestaţia
promisă sau executată de partea lezată 291. Limita este stabilită numai în cazul
majorului, nu şi în cazul minorului.
În ceea ce priveşte minorii, actele juridice civile încheiate de minorii care
nu au împlinit vârsta de paisprezece ani sunt anulabile pentru incapacitate, chiar
dacă nu există leziune.

v) Sancţiune
Partea al cărei consimţământ a fost viciat prin violenţă poate alege una dintre
următoarele soluţii:
- nulitatea relativă a actului juridic civil pe care l-a încheiat astfel, în temeiul
tezei I a alin.1 art.1222 Codul civil, republicat;
- menţinerea actului juridic civil şi reducerea prestaţiei sale cu valoarea
daunelor interese pe care ar fi fost îndreptăţit să le încaseze, în temeiul tezei a
II-a a alin.1 art.1222 din Codul civil, republicat;
În temeiul art.1222 alin.3 Codul civil, republicat, instanţa de judecată poate
dispune menţinerea actului juridic civil dacă cealaltă parte oferă, în mod echitabil,
o reducere a propriei creanţe sau, după caz, o majorare a propriei obligaţii292.

III.3.3. Obiectul actului juridic civil

III.3.3.1. Terminologie şi noţiune
Codul civil actual face distincţia, în art.1225 si 1226 din Codul civil, republicat,
între obiectul contractului şi obiectul obligaţiei.
Astfel, prin obiectul actului juridic civil se înţelege operaţiunea juridică,
convenită de părţi, astfel cum reiese ea din ansamblul drepturilor şi obligaţiilor
asumate. Cu titlu de exemplu, obiectul unui act juridic de vânzare cumpărare este
reprezentat de operaţiunea vânzării; obiectul actului de locaţiune este operaţiunea
închirierii etc.
Obiectul obligaţiei este reprezentat de prestaţia la care se angajează debitorul,
adică acţiunea sau inacţiunea de care va fi ţinut cel care se obligă.

III.3.3.2. Condiţii de valabilitate

Potrivit alin.2 al art.1225 din Codul civil, republicat, pentru a fi valabil,
obiectul actului juridic civil trebuie să fie determinat şi licit.
În ceea ce priveşte obiectul obligaţiei, amintim următoarele condiţii de
valabilitate:
a) să existe. Aceasta este condiţia primordială pentru validitatea obiectului obligaţiei,
întrucât dacă obiectul lipseşte, nu se pune problema existenţei celorlalte condiţii.

291
Art.1222 alin.2 Codul civil, republicat.
292
Este vorba despre adaptarea actului juridic civil în condiţiile art.1213 Codul civil, republicat.
119
 Când obiectul actului juridic priveşte un bun ori un lucru, existenţa obiectului
se apreciază după următoarele reguli:
- dacă bunul a existat, dar nu mai există la momentul încheierii actului juridic,
condiţia nu este îndeplinită, iar actul nu este valabil;
- dacă bunul există în momentul încheierii actului, condiţia este îndeplinită;
- bunul viitor poate forma obiect valabil în lipsa unei prevederi legale contrare.
b) să fie în circuitul civil. Această condiţie este expres prevăzută de art.1229 Codul
civil, republicat. Prin bunuri aflate în circuitul civil înţelegem bunurile susceptibile
să facă obiectul unor acte translative sau constitutive, ori, altfel spus, bunuri care
pot fi dobândite sau înstrăinate prin actele juridice civile293. Aceste bunuri sunt
alienabile şi formează regula, excepţia fiind bunurile inalienabile, scoase din
circuitul civil.
c) să fie determinat sau determinabil. Această condiţie rezultă din dispoziţiile
art.1226 alin.2 Codul civil, republicat, şi este îndeplinită prin ipoteză în cazul
bunurilor certe şi prin determinare (măsurare, numărare, cântărire) în cazul
bunurilor de gen. În situaţia în care un element a actului juridic civil urmează a
fi determinat de un terţ, acesta trebuie să acţioneze în mod corect, diligent şi
echidistant. Dacă nu sunt îndeplinite aceste cerinţe instanţa de judecată urmează
a stabili elementul nedeterminat de către părţi, la cererea părţii interesate294.
d) să fie posibil. Această condiţie dă expresie regulii de drept potrivit căreia nimeni
nu poate fi obligat la imposibil, întrucât „ad imposibilum, nulla obligatio”. Condiţia
nu se îndeplineşte atunci când imposibilitatea este absolută (pentru oricine) cum
este obligaţia asumată de una dintre părţile contractuale de a traversa înot Marea
Neagră. Dacă imposibilitatea este relativă (numai pentru un anumit debitor) cum
este obligaţia de a traversa înot Dunărea, obiectul obligaţiei este valabil, iar în
caz de neexecutare culpabilă este angajată răspunderea civilă contractuală. Este
de subliniat faptul că imposibilitatea poate fi de ordin material sau juridic şi se
apreciază în funcţie de progresul tehnico-ştiinţific. De asemenea art.1227 Codul
civil, republicat, prevede că actul juridic este valabil chiar dacă, la momentul
încheierii sale, una dintre părţi se află în imposibilitate de a-şi executa obligaţia.
e) să fie licit. În temeiul art.1226 alin.3 din Codul civil, republicat, condiţia nu
este îndeplinită când obiectul actului juridic este prohibit de lege sau contravine
ordinii publice ori bunelor moravuri.
Pentru anumite acte juridice civile se cer următoarele condiţii speciale:
- în actele translative sau constitutive de drepturi, se cere ca transmiţătorul
să fie titularul acelui drept. Totuşi, potrivit art.1230 Codul civil, republicat,
bunurile unui terţ pot face obiectul unei prestaţii, debitorul fiind obligat să le
procure şi să le transmită creditorului sau, după caz, să obţină acordul terţului,
în caz contrar răspunzând pentru prejudiciile cauzate.

293
Gh. Beleiu, op. cit., p.162.
294
Art.1232 Codul civil, republicat. Pentru determinarea preţului între profesionişti, a se vedea
art.1233, iar cu privire la determinarea preţului prin raportare la un factor de referinţă art.1234.
120
 - în actele intuitu personae se cere ca obiectul să constea într-un fapt personal
al debitorului. Condiţia este impusă de caracterul personal al unor acte juridice
(antrepriza, mandatul), în care însuşirile debitorului sunt esenţiale pentru executare;
- în actele autorizate se mai cere să se fi obţinut autorizaţia administrativă,
precum în cazul împrumutului sau înstrăinării armelor sau muniţiilor.

III.3.3.3. Sancţiune
În cazul în care obiectul actului juridic civil nu este determinat şi licit,
sancţiunea este nulitatea absolută a actului respectiv.
De asemenea, sancţiunea nulităţii absolute intervine în cazul în care obiectul
obligaţiei nu este determinat, respectiv determinabil, licit, în circuitul civil.

III.3.4. Cauza (scopul) actului juridic civil

III.3.4.1. Noţiune şi reglementare
Cauza sau scopul este elementul esenţial de validitate şi de fond pentru actul
juridic civil, care constă în motivul pentru care actul juridic civil s-a încheiat.
Împreună cu consimţământul, cauza formează voinţa juridică, iar, ca element
esenţial al actului juridic civil, nu se confundă nici cu consimţământul şi nici cu
obiectul unui asemenea act, fiind un element independent, de sine stătător.
Cauza este un element specific fiecărei manifestări de voinţă în parte, astfel
că în materia contractului obligaţia fiecărei părţi are o cauză proprie, neexistând
o cauză comună contractului.

III.3.4.2. Structura cauzei

Structura cauzei actului juridic civil cuprinde două elemente: scopul imediat
şi scopul mediat.
Scopul imediat (causa proxima), numit şi scopul obligaţiei, este un element
abstract şi invariabil, în cadrul unei anumite categorii de acte juridice. Astfel, în
contractele sinalagmatice, cauza (scopul) obligaţiei fiecăreia dintre cele două
părţi constă în reprezentarea (prefigurarea mintală) a contraprestaţiei (o parte se
obligă ştiind că şi cealaltă parte se obligă, la rândul ei). În actele cu titlu gratuit,
elementul invariabil (scopul imediat) constă în intenţia de a gratifica (animus
donandi), indiferent că este donaţie, sponsorizare etc. În actele reale, scopul
imediat constă în prefigurarea remiterii lucrului. Spre exemplu, depozitarul se
obligă să restituie bunul deponentului, pentru că ştie că i s-a predat bunul spre
depozit cu obligaţia de a-1 restitui. În actele aleatorii, scopul imediat constă în
elementul risc, adică prefigurarea unei împrejurări viitoare şi incerte de care depinde
şansa câştigului, respectiv riscul pierderii.
Scopul mediat (causa remota), numit şi scopul actului juridic, constă în
motivul principal ce a determinat încheierea unui act juridic civil. Acest motiv
priveşte fie însuşirile unei prestaţii, fie calităţile unei persoane. Scopul mediat
121
este concret şi variabil, de la o categorie la alta de acte juridice civile, şi chiar în
cadrul aceleiaşi categorii de acte juridice de drept civil. Astfel, în contractul de
vânzare-cumpărare, scopul mediat constă în destinaţia concretă în vederea căreia
bunul a fost cumpărat, element subiectiv care variază de la un cumpărător la altul
(pentru consum, relaxare, exercitarea unei profesii etc).

III.3.4.3. Condiţiile cauzei

Pentru valabilitatea cauzei - luată global - se cer întrunite, cumulativ,
următoarele condiţii:
a) să existe. Această condiţie este menţionată expres de art.1236 alin.1 Codul
civil, republicat. In doctrină şi practică, constatarea lipsei cauzei presupune o
dublă distincţie:
- identificarea scopului imediat şi a scopului mediat;
- identificarea cauzelor lipsei cauzei.
Astfel, când lipsa cauzei se datorează lipsei de discernământ, atât scopul
imediat, cât şi cel mediat, lipsesc (deoarece ambele elemente presupun existenţa
discernământului), în consecinţă, lipsa cauzei va atrage nulitatea relativă a actului
juridic civil.
Când lipsa cauzei se datorează lipsei contraprestaţiei, lipsei predării bunului
în actele reale, lipsei riscului în actele aleatorii, lipsei intenţiei de a gratifica în
actele cu titlu gratuit, sancţiunea aplicată va fi nulitatea absolută.
b) să fie licită. Astfel condiţia nu este îndeplinită atunci când este contrară
legii şi ordinii publice.
c) să fie morală. În temeiul art.1236 alin.3 din Codul civil, republicat, cauza
este imorală atunci când este contrară bunelor moravuri.

III.3.4.4. Sancţiune
Această condiţie este prevăzută de art.1238 alin.1 din Codul civil, republicat,
sub sancţiunea nulităţii relative, cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit
calificat şi poate produce alte efecte juridice. În alin.2 al aceluiaşi text legal din
Codul civil, republicat, legiuitorul prevede că o cauză ilicită sau imorală atrage
nulitatea absolută dacă este comună sau, în caz contrara, cealaltă parte a cunoscut-o
sau trebuia să o cunoască.

III.3.4.5. Proba cauzei

În ce priveşte dovedirea cauzei, art.1239 Codul civil, republicat dispune:
„Contractul este valabil chiar şi atunci când cauza nu este expres prevăzută.
Existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba contrarie”.
Prin această dispoziţie se instituie două prezumţii:
- prezumţia existenţei cauzei;
- prezumţia valabilităţii cauzei.
122
 Deci, cauza nu trebuie probată, existenţa şi valabilitatea cauzei sunt prezumate,
de aici consecinţa: numai cine pretinde că lipseşte cauza, ori că aceasta nu este
valabilă, trebuie să dovedească. Fiind un fapt juridic, cauza poate fi dovedită prin
orice mijloc de probă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii.

III. 4. Modalităţile actului juridic civil

III.4.1.Termenul
III.4.1.1. Noţiune
Termenul (dies), ca modalitate a actului juridic civil, este acel eveniment
viitor şi sigur ca realizare, până la care este amânată începerea sau, după caz,
stingerea exerciţiului drepturilor subiective civile şi a executării obligaţiilor
civile corelative.

III.4.1.2. Clasificare
a) După efectul său, termenul este de două feluri:
 termen suspensiv, adică acel termen care amâna, până la împlinirea lui,
începutul exerciţiului dreptului subiectiv civil şi al executării obligaţiei civile
corelative, fiind astfel amânată scadenţa obligaţiei, conform art. 1412 alin. 1
Cod civil, republicat, (termenul la care trebuie restituită suma de bani
împrumutată);
 termen extinctiv, adică acel termen care amâna, până la împlinirea lui, stingerea
exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a executării obligaţiei corelative,
cu precizarea că, odată cu stingerea exerciţiului dreptului se stinge, astfel
cum dispune chiar art. 1412 alin. (2) Cod civil, republicat, însăşi obligaţia
corelativă (de exemplu, data morţii credirentierului în cazul contractului
de întreţinere).
b) în raport de persoană care beneficiază de termen (în funcţie de titularul
beneficiului termenului), se deosebesc trei feluri de termene:
 termen stabilit în favoarea debitorului, care reprezintă regulă, aşa cum rezultă
din art.1413 alin. (1) Cod civil, republicat.
 termen stabilit în favoarea creditorului (cum este cazul depozitului, în care,
de regulă, termenul este stipulat în favoarea deponentului, conform art. 2115
alin. 1 Cod civil, republicat);
 termen stabilit atât în favoarea debitorului, cât şi a creditorului (de exemplu,
termenul stipulat într-un contract de asigurare; termenul de restituire a sumei
împrumutate într-un contract de împrumut de consumaţie cu titlu oneros,
potrivit art. 2161 teza I Cod civil, republicat.
În principiu, termenul profită debitorului, afară de cazul când din lege, din
voinţa părţilor sau din împrejurări rezultă că a fost stipulat în favoarea creditorului
sau a ambelor părţi (art. 1413 alin. 1 Cod civil, republicat).
Această clasificare prezintă interes, deoarece numai cel în folosul căruia
este stabilit termenul poate să renunţe oricând la beneficiul lui fără consimţământul
123
celeilalte părţi (art. 1413 alin. 2 Cod civil, republicat), iar, în cazul în care termenul
a fost fixat în favoarea atât a creditorului, cât şi a debitorului, nu se poate renunţa
la beneficiul termenului respectiv decât prin acordul ambelor părţi.
c) în funcţie de izvorul sau, conform art. 1411 alin. 2 Cod civil, republicat,
termenul poate să fie:
 termen voluntar, numit şi termen convenţional, care este acel termen ce s-a
stabilit prin act juridic unilateral, bilateral sau plurilateral; majoritatea
termenelor este formată din această categorie. După modul în care a fost
precizat în actul juridic civil, termenul voluntar poate să fie expres (atunci
când este prevăzut în mod expres de către părţi) sau tacit (dacă este dedus
din natura raportului juridic concret sau din alte împrejurări);
 termen legal, adică acel termen stabilit printr-un act normativ şi care face
parte de drept din actul juridic;
 termen jurisdicţional, prin care se înţelege acel termen acordat debitorului,
în cazurile prevăzute de lege, de către organul de jurisdicţie [de exemplu,
termenul de graţie]295. Atunci când organul de jurisdicţie este o instanţă
judecătorească, se foloseşte denumirea de termen judiciar.
De reţinut că, potrivit art. 1415 alin. 1 Cod civil, republicat, instanţă va putea,
la cererea uneia dintre părţi, să fixeze termenul atunci când părţile au convenit să
amâne stabilirea termenului sau au prevăzut că această obligaţie în sarcina unei
dintre ele şi când, după o durată rezonabilă de timp, termenul nu a fost încă stabilit.
Fixarea termenului se va realiza ţinându-se seama de natura obligaţiei, de situaţia
părţilor şi de orice alte împrejurări.
De asemenea, art. 1415 alin. 2 Cod civil, republicat, prevede că instanţa
va putea să fixeze termenul atunci obligaţia presupune prin natura sa un termen
şi nu există nici o convenţie prin care acesta să poată fi determinat.
Conform ultimului alineat al aceluiaşi articol, cererea privind stabilirea unui
termen de către instanţă este supusă regulilor aplicabile procedurii ordonanţei
preşedinţiale, fiind prescriptibilă în termenul general de 3 ani, care începe să curgă
de la data încheierii contractului.

295
Termenul de graţie se acordă de instanţă de fond numai în favoarea debitorului, în considerarea
situaţiei sale patrimoniale, fără a se cere consimţământul creditorului şi chiar fără a se ţine cont
de eventualele stipulaţii din actul juridic. Acest termen poate fi acordat, în principiu, pentru orice
obligaţie, indiferent de izvorul sau de obiectul ei. Totuşi, termenul de graţie nu poate fi acordat
în cazurile prevăzute de art. 263 Cod procedura civilă, republicat (dacă bunurile debitorului se
urmăresc de alţi creditori, dacă debitorul este în stare de faliment sau de insolvabilitate îndeobşte
cunoscută, dacă, prin fapta sa, debitorul a micşorat garanţiile date prin contract creditorului, dacă
debitorul nu a dat garanţiile promise).
Termenul de graţie amâna, până la împlinirea lui (sau până la decăderea debitorului din beneficiul
termenului de graţie), executarea silită a obligaţiei, însă nu împiedica, dacă este cazul, compensatia
(art. 1619 Cod civil, republicat ).
Un alt exemplu de termen jurisdicţional îl întâlnim în materia împrumutului de consumaţie
(mutuum), anume termenul de restituire pe care îl stabileşte instanţă atunci când în contract părţile
nu au stipulat termenul restituirii [art. 2162 alin. (1) Cod civil, republicat ].
124
 d) După criteriul cunoaşterii sau nu a datei împlinirii sale, deosebim:
- termenul cert (denumit uneori termen de scadenţă certă), adică acel termen
a cărui dată (calendaristică) de împlinire se cunoaşte din chiar momentul
încheierii actului juridic;
- termenul incert (denumit uneori termen cu scadenţă incertă), prin care se
desemnează acel termen (deci tot un eveniment viitor şi sigur că realizare)
a cărui dată de împlinire nu este cunoscută în momentul încheierii actului
juridic, deşi împlinirea lui este sigură (de exemplu, data morţii credirenţierului
într-un contract de rentă viageră).

III.4.1.3. Efecte
Trebuie reţinut că termenul, ca modalitate a actului juridic, afectează numai
executarea actului juridic, iar nu şi existenţa acestuia.
Cât priveşte efectele termenului, trebuie să distingem între efectele termenului
suspensiv şi efectele termenului extinctiv.
Termenul suspensiv are ca efect întârzierea începutului exercitării dreptului
subiectiv civil şi a îndeplinirii obligaţiei civile corelative. Dreptul subiectiv civil
şi obligaţia civilă corelativă au însă o existenţă certă. De aici decurg următoarele
consecinţe:296
 dacă debitorul execută obligaţia sa înainte de scadenţă, adică înainte de
împlinirea termenului suspensiv (în cazul în care termenul a fost stabilit în
favoarea sau şi în favoarea creditorului, debitorul nu poate să îl oblige pe
creditor să primească plata înainte de scadenţă, deci plata înainte de scadenţă
presupune acordul ambelor părţi), atunci el face o plată valabilă iar nu una
nedatorată, aşa încât nu poate cere restituirea ei (art. 1414 Cod civil, republicat
şi art. 1343 teza I Cod civil, republicat297), faptul executării înainte de termen
fiind privit ca o renunţare la beneficiul termenului;298 cu toate acestea, debitorul

296
Avem în vedere cazurile în care termenul suspensiv este în favoarea (sau şi în favoarea) debitorului,
deoarece, dacă termenul este numai în favoarea creditorului, acesta poate oricând să renunţe la
beneficiul lui, deci creditorul poate să solicite executarea obligaţiei atunci când termenul a fost
stipulat în favoarea lui.
297
Chiar şi pentru cazul în care, din eroare, debitorul plăteşte înainte de termen o sumă care, potrivit
actului juridic, nu era producătoare de dobânzi, se admite că el nu va putea să ceară restituirea
nici măcar a sumei reprezentând dobânda aferentă sumei plătite (pentru perioada cuprinsă între
momentul plăţii şi momentul la care urma să se împlinească termenul suspensiv stipulat în favoarea
debitorului) - A. COLIN, H. CAPITANT, op. cit., tome II, p. 168-169; C. HAMANGIU, I.
ROSETTI-BĂLĂNESCU, AL. BĂICOIANU, op. cit., vol. ÎI, p. 410.
298
Renunţarea la beneficiul termenului suspensiv produce aceleaşi efecte ca şi în cazul împlinirii
lui, obligaţia devenind de îndată exigibilă (art. 1418 Cod civil, republicat ). Aceeaşi este situaţia
şi în cazul decăderii din beneficiul termenului suspensiv, numai că aceasta este o sancţiune civilă,
prevăzută de art. 1417 Cod civil, republicat, care intervine atunci când:debitorul se află în stare
de insolvabilitate sau, după caz, de insolvenţă declarată în condiţiile legii, precum şi atunci când,
cu intenţie sau dintr-o culpă gravă, diminuează prin fapta sa garanţiile constituite în favoarea
creditorului sau nu constituie garanţiile promise; din culpa sa, debitorul ajunge în situaţia de a
125
 va putea cere restituirea atunci când plata s-a făcut prin dol sau violenţă (art.
1343 teza I Cod civil, republicat); înainte de împlinirea termenului suspensiv,
titularul dreptului poate lua măsuri conservatorii asupra patrimoniului
debitorului său;
 în actele juridice translative de drepturi reale cu privire la bunuri individual
determinate, termenul suspensiv nu amâna transferul acestor drepturi, afară
de cazul în care s-a prevăzut în mod expres contrariul;
 în actele juridice translative de proprietate, potrivit art. 1274 Cod civil,
republicat, riscul pieirii fortuite a bunului individual determinat înainte de
împlinirea termenului suspensiv va fi suportat de către înstrăinător, chiar dacă
proprietatea a fost transferată dobânditorului; astfel, în cazul pieirii fortuite a
bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie,
iar dacă a primit-o este obligat să o restituie (fiind astfel aplicabilă regula
res perit debitori).299 Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia
riscul pieirii fortuite a bunului, el neputându-se libera chiar dacă ar dovedi
că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp;
 până la împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate cere plata de
la debitor (art. 1414 Cod civil,republicat);
 înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul nu poate opune
debitorului compensaţia (art.1617 alin. 1 Cod civil republicat) totuşi, termenul
de graţie, deşi este un termen suspensiv în favoarea debitorului, nu împiedică
compensaţia (art. 1619 Cod civil, republicat), ci numai executarea silită;
 prescripţia extinctivă începe să curgă de la data împlinirii termenului suspensiv
sau, după caz, de la data renunţării la beneficiul termenului stabilit exclusiv
în favoarea creditorului (art. 2524 alin. 2 Cod civil republicat).
Corespunzător reglementării oferite de Codul civil din 1864, o parte a
doctrinei a considerat că, înainte de împlinirea termenului suspensiv, creditorul
nu ar fi îndreptăţit să intenteze acţiunea oblică (subrogatorie) şi nici acţiunea
pauliană (revocatorie).300 Această soluţie era motivată, de regulă, prin aceea că

nu mai satisface o condiţie considerată esenţială de creditor la data încheierii contractului, în acest
caz fiind necesar să se fi stipulat expres caracterul esenţial al condiţiei şi posibilitatea sancţiunii
decăderii, precum şi să fi existat un interes legitim pentru creditor să considere condiţia respectivă
drept esenţială.
Menţionăm că, în cazul termenului de graţie, art.263 şi art. 382 Cod procedură civilă stabilesc
şi alte cazuri de decădere din acest termen (întrucât cazurile menţionate de art. 263 Cod procedură
civilă le-am enumerat într-o notă anterioară, precizăm doar că art. 382 Cod procedură civilă se referă
la cazul când debitorul a fugit, precum şi la cazul când debitorul risipeşte averea sa mişcătoare
sau nemişcătoare).
299
Se observă că este o soluţie diametral opusă celei din reglementarea anterioară, în care se aplică
regula res perit domino, deci riscul pieirii fortuite a bunului era suportat de dobânditor, deoarece
aceasta a devenit proprietar încă din momentul încheierii actului juridic, cu excepţia situaţiei când
părţile au prevăzut că transferul dreptului de proprietate se va produce la împlinirea termenului,
caz în care riscul era suportat de înstrăinător.
300
A se vedea, spre exemplu, P.M. Cosmovici, op. cit., p. 123.
126
acţiunea oblică şi acţiunea revocatorie ar depăşi cadrul unor acte de conservare.
În ceea ce ne priveşte, am arătat ca rezolvarea problemei trebuia data ţinându-se
cont de împrejurarea că atât acţiunea oblică, precum şi acţiunea pauliană presupun,
printre alte condiţii, insolvabilitatea debitorului (în caz contrar, acţiunea ar urma
să fie respinsă ca lipsită de interes), iar, într-o asemenea situaţie, potrivit fostului
art. 1025 Cod civil din 1864 (art. 1417 din actualul Cod civil, republicat), debitorul
este decăzut din beneficiul termenului, deci creditorul este în drept să exercite
acţiunea oblică sau, după caz, acţiunea revocatorie, deoarece creanţa sa devine
exigibilă.301 În actuala reglementare, pentru acţiunea revocatorie, nu se mai prevede
cerinţa potrivit căreia creanţa creditorului care exercita acţiunea revocatorie să
fie exigibila, ci doar ca respectiva creanţa să fie certă la data introducerii acţiunii
(art. 1563 Cod civil, republicat ). În schimb, pentru acţiunea oblică, art. 1560 alin.
(1) Cod civil, republicat pretinde o creanţă certă şi exigibila, astfel încât discuţia
menţionată mai sus rămâne de actualitate pentru acţiunea oblică.
Termentul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv
civil şi a executării obligaţiei corelative, iar, odată cu acestea, chiar stingerea
dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei corelative.
Până la împlinirea termenului extinctiv, raportul juridic civil concret îşi
produce efectele sale, însă, după împlinirea termenului, acestea încetează. Spre
exemplu: moartea credirentierului marchează momentul la care iau sfârşit atât
dreptul de a pretinde renta viageră, cât şi obligaţia de a o plăti; expirarea termenului
pentru care a fost încheiat contractul de locaţiune are ca efect stingerea atât a
dreptului de folosinţă al locatarului, cât şi a dreptului la chirie al locatarului (desigur,
şi a obligaţiilor corelative acestor drepturi) etc.

III.4.2. Condiţia
III.4.2.1. Noţiune
Unii autori au definit această modalitate a actului juridic ca fiind un eveniment
viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde însăşi existenţa actului juridic.302
În ce ne priveşte, pornind de la faptul că din art. 1017 Cod civil din 1864 se referea
la desfiinţarea obligaţiei, am arătat că o asemenea definiţie nu este exactă, întrucât
actul juridic afectat de această modalitate există ca atare, iar numai existenţa
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative este sub semnul îndoielii.
În consecinţă, am oferit definiţia potrivit căreia condiţia, ca modalitate a actului
juridic, este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde existenţa
(naşterea sau desfiinţarea) dreptului subiectiv civil şi a obligaţiei civile corelative.

301
G. Boroi, op. cit., p. 212. În sensul soluţiei pe care am susţinut-o, a se vedea şi C. Hamangiu,
I. Rosetti-Bălănescu, op. cit., vol. II, p. 348 şi 358
302
A se vedea, spre exemplu, A. Pop, Gh. Beleiu, op. cit., p.286. Pentru sublinierea că, în cazul
condiţiei suspensive stipulate într-un contract de vânzare, se amână transferul proprietăţii, dar
nu se afectează perfectarea vânzării, a se vedea, însă, Fr.Deak, op. cit., p.18, inclusiv nota 28.
127
 Potrivit art. 1399 din actualul Cod civil, republicat, „este afectată de condiţie
obligaţia a cărei eficacitate sau desfiinţare depinde de un eveniment viitor şi
nesigur”, deci textul de lege nu vorbeşte de naşterea sau desfiinţarea obligaţiei,
ci de eficacitatea sau desfiinţarea obligaţiei.

III.4.2.2. Clasificare
a) După efectele pe care le produce, condiţia poate fi suspensivă sau rezolutorie.
Condiţia suspensivă este aceea de a cărei îndeplinire depinde naşterea
(eficacitatea) drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (art. 1400
Cod civil, republicat), de exemplu, „îţi vând garsoniera mea, dacă voi fi transferat
în altă localitate”.
Condiţia rezolutorie este aceea de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea
drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative (art. 1401 alin. 1 Cod civil,
republicat), spre exemplu, „îţi vând autoturismul meu, dar, dacă mă voi muta în
provincie până la sfârşitul anului, vânzarea se desfiinţează”.303
Art. 1401 alin. 2 Cod civil, republicat prezuma condiţia a fi rezolutorie ori
de câte ori scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar
putea îndeplini, fiind vorba de o prezumţie relativă, acelaşi text permiţând proba
contrară.
b) În raport de legătură cu voinţă părţilor a realizării sau nerealizării evenimentului
(după cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului),
condiţia este de trei feluri: cazuală, mixtă şi potestativă.
Condiţia este cazuală (casus = întâmplare, deci este greşit să se spună condiţie
cauzală) atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard, de întâmplare,
fiind deci independentă de voinţa părţilor; spre exemplu, „îţi vând schiurile mele,
dacă până la Crăciun nu va ninge”. Un exemplu de condiţie cazuală (şi rezolutorie)
ne este oferit de art. 1016 alin. (1) Cod civil, republicat, potrivit căruia, în materia
donaţiei, „contractul poate să prevadă întoarcerea bunurilor dăruite, fie pentru
cazul când donatarul ar preceda donatorului, fie pentru cazul când atât donatarul,
cât şi descendenţii săi ar predeceda donatorului”.304
Condiţia este mixtă atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa
unei dintre părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate, de exemplu, „mă oblig să
îţi vând garsoniera mea, dacă până la sfârşitul anului mă voi căsători cu X”.

303
S-a arătat că obligaţia sub condiţie rezolutorie ar fi, în realitate, o obligaţie pură şi simplă, pe
care îndeplinirea condiţiei o desfiinţează, deci orice condiţie ar fi suspensivă, însă ea suspendă când
existenţa obligaţiei, când desfiinţarea ei - D. Alexandresco, op. cit., vol. III, Bucureşti, 1926, p.166.
304
Exceptând cazurile în care încheierea actului juridic cu încălcarea dreptului de preempţiune se
sancţionează expres cu nulitatea absolută sau relativă, vânzarea bunului cu privire la care există
un drept de preempţiune legal sau convenţional către o altă persoană decât preemptorul este, potrivit
art. 1731 Cod civil, republicat, o vânzare sub condiţia suspensivă a neexercitării dreptului de
preemţiune de către preemptor, iar, în ce ne priveşte, considerăm că o asemnea condiţie poate fi
asimilată condiţiei cazuale.
128
 Condiţia este potestativă dacă realizarea evenimentului depinde de voinţa
uneia dintre părţi.
La rândul ei, condiţia potestativă poate fi pură sau simplă.
Condiţia pur potestativă este acea condiţie a cărei realizare depinde exclusiv
de voinţa unei dintre părţi, de exemplu, „îţi donez autoturismul meu, dacă vreau”
(aşa cum vom vedea, obligaţia asumată sub o astfel de condiţie nu produce nici
un efect) sau „îţi donez autoturismul meu, dacă vei dori să-l primeşti”.
Condiţia potestativă simplă este acea condiţie a cărei realizare depinde atât
de voinţa unei dintre părţi, cât şi de un element exterior acesteia (fapt exterior
sau voinţa unei persoane nedeterminate), spre exemplu, „îţi vând această casă,
dacă te vei căsători”.
Importanta juridică a acestei subclasificări constă în diferenţa de regim
juridic. Astfel:
 obligaţia asumată sub condiţie suspensivă pur potestativă din partea celui
care se obligă nu produce niciun efect (art. 1403 Cod civil, republicat), deoarece
o asemenea condiţie echivalează practic cu lipsa intenţiei debitorului de a
se obliga - sub hac conditione, şi volam, nulla est obligatio;
 obligaţia asumată sub condiţie (suspensivă sau rezolutorie) pur potestativă
din partea creditorului este valabilă (concluzie desprinsă din interpretarea
per a contrario a art. 1403 Cod civil, republicat );

obligaţia asumată sub condiţie rezolutorie pur potestativa din partea debitorului
este valabilă305, deoarece există intenţia de a se obliga, dar debitorul şi-a
rezervat dreptul să pună capăt obligaţiei atunci când va dori (art. 1403 Cod
civil, republicat, interpretat per a contrario);306
 obligaţia asumată sub condiţie (suspensiva sau rezolutorie) potestativa simplă
este valabilă, chiar dacă depinde de voinţa debitorului (art. 1403 Cod civil,
republicat, interpretat per a contrario).
c) După cum consta în realizarea sau nerealizarea evenimentului. Condiţia
poate să fie pozitivă sau negativă.
Condiţia pozitivă este aceea care afectează existenţa drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor corelative printr-un eveniment ce urmează să se îndeplinească,
mai exact, dacă este formulată în sens afirmativ (de exemplu, „îţi vând autoturismul
meu, dacă voi fi transferat în provincie”).
Condiţia negativă, dimpotrivă, constă într-un eveniment care urmează să
nu se producă, mai exact, atunci când este formulată în sens negativ (spre exemplu,
„îţi vând apartamentul meu, dacă în termen de doi ani nu mi se va naşte un copil”).

305
De exemplu, clauza de dezicere este o condiţie rezolutorie pur potestativă din partea benefeciarului
acestei clauze.
306
O excepţie există însă în materia contractului de donaţie, deoarece, în baza art. 1015 alin. (2)
lit. a) Cod civil, republicat, acesta este afectat de o condiţie suspensivă pur potestativă din partea
donatorului, ci şi atunci când este afectat de o condiţie rezolutorie pur potestativă din partea
donatorului.
129
 Se observă că îndeplinirea sau neîndeplinirea priveşte evenimentul respectiv,
deoarece, dintr-un alt punct de vedere, atât condiţia pozitivă, cât şi condiţia negativă
pot să nu se îndeplinească (în cele două exemple de mai sus, să nu intervină
transferul în provincie, respectiv să nu i se nască vânzătorului, în termen de doi
ani, copilul). Prin urmare, indiferent dacă este pozitivă sau negativă, realizarea
sau nerealizarea condiţiei trebuie să fie posibilă.
Această clasificare prezintă utilitate în ceea ce priveşte modul în care se
îndeplineşte evenimentul.
În legătură cu îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei, legea cuprinde o
serie de reguli. Astfel:
 Împlinirea condiţiei se apreciază după criteriile stabilite de părţi sau pe care
acestea este probabil să le fi avut în vedere, după împrejurări (art. 1404
alin. 1 Cod civil, republicat);
 Dacă s-a prevăzut că evenimentul trebuie să aibă loc într-un anumit termen
şi acest termen a expirat fără ca evenimentul să fi avut loc, condiţia pozitivă
se socoteşte neîndeplinita, iar dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia
pozitivă se socoteşte neîndeplinita numai atunci când este sigur că evenimentul
nu se va mai produce (art. 1404 alin. 2 Cod civil, republicat);
 Dacă s-a prevăzut că evenimentul nu trebuie să aibă loc într-un anumit
fenomen, condiţia negativă se socoteşte îndeplinită dacă termenul a expirat
fără ca evenimentul să se fie produs sau chiar dacă mai înainte de împlinirea
termenului este sigur că evenimentul nu se va produce (art. 1404 alin. 3
teza I Cod civil, republicat);
 Dacă nu s-a prevăzut vreun termen, condiţia negativă este îndeplinită numai
atunci când este sigur că evenimentul nu se va mai produce (art. 1404 alin. 3
teza a II-a Cod civil, republicat);
 Condiţia se socoteşte îndeplinită dacă debitorul, obligat sub condiţie, a
împiedicat realizarea ei (art. 1405 alin. 1 Cod civil, republicat);
 Condiţia se consideră neîndeplinita dacă partea interesată de îndeplinirea
condiţiei determina, cu rea-credinţă, realizarea evenimentului art. 1405 alin. 2
Cod civil, republicat).
Potrivit art. 1404 alin. 4 Cod civil, republicat, partea interesată poate cere
oricând instanţei să constate îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei.
De asemenea, partea în al cărei interes exclusiv a fost stipulată condiţia este
liberă să renunţe unilateral la această atât timp cât condiţia nu s-a îndeplinit; în
acest caz obligaţia se transformă din obligaţie afectată de modalităţi în obligaţie
simplă (art. 1406 Cod civil, republicat ).
d) În temeiul prevederilor înscrise în art. 1402 Cod civil, republicat, mai deosebim
două clasificări: condiţia posibilă şi condiţia imposibilă (aceasta din urmă
constă într-un eveniment care nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie
sub aspect juridic); condiţia licită şi morală, de pe o parte, iar, pe de altă
parte, condiţia ilicită sau imorală (adică acea condiţie ce contravine legii
sau bunelor moravuri).
130
 Referitor la condiţia imposibilă, se poate discuta dacă ea reprezintă totuşi o
veritabilă condiţie ca modalitate a actului juridic, deoarece aceasta din urmă este
un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, în vreme ce nerealizarea condiţiei
imposibile este sigură.
Condiţia imposibilă sau ilicită ori imorală este considerată nescrisă, atrăgând
nulitatea absolută a actului juridic atunci când constituie însăşi cauza acestuia.
O asemenea condiţie suspensivă; în schimb, dacă este o condiţie rezolutorie, ea
nu desfiinţează actul juridic,ci , fiind considerată nescrisă, actului juridic se va
socoti ca nefiind afectat de această modalitate.

III.4.2.3. Efectele condiţiei

Efectele condiţiei, ca modalitate a actului juridic, sunt guvernate de două reguli.
În primul rând, condiţia afectează însăşi existenţa drepturilor subiective
civile şi a obligaţiilor civile corelative (eficacitatea sau desfiinţarea - art. 1399
Cod civil, republicat ).
În al doilea rând, efectele condiţiei se produc, în principiu, retroactiv (ex
tunc), în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela
al îndeplinirii sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic
civil sub condiţie. În acest sens, potrivit art. 1407 alin. 1 Cod civil, republicat,
„condiţia îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul
încheierii contractului, dacă din voinţa părţilor, natura contractului ori dispoziţiile
legale nu rezultă contrariul”. Din această dispoziţie legală rezultă clar că regula
retroactivităţii efectelor condiţiei nu are caracter imperativ, aşa încât părţile ar
putea deroga, prin voinţa lor, de la această regulă, prevăzând în mod expres că
efectele condiţiei se vor produce din momentul îndeplinirii sau al neîndeplinirii
evenimentului.
Prezentarea efectelor condiţiei presupune o dublă distincţie: pe de o parte,
între condiţia suspensivă şi condiţia rezolutorie, iar, pe de altă parte, între intervalul
de timp cuprins între momentul încheierii actului juridic şi momentul în care
îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei devine sigură (pendente conditione) şi
perioada ulterioară acestui moment (eveniente conditione).
În privinţa efectelor condiţiei suspensive, pendente conditione, actul juridic
civil nu îşi produce efectele, existenta (eficacitatea) drepturilor subiective civile
şi a obligaţiilor corelative fiind sub semnul incertitudinii.
În consecinţă:
 Creditorul nu poate cere executarea obligaţiei (plată);
 Debitorul nu datorează nimic, iar dacă totuşi plăteşte, el poate cere restituirea
plăţii ca fiind nedatorată (art. 1343 teza a II-a Cod civil, republicat);
 Obligaţia nu se poate stinge prin compensaţie, deoarece nu se stinge nici
prin plată;
 Prescripţia extinctivă nu începe să curgă (art. 2524 alin.3 Cod civil, republicat);
 În actele juridice translative de proprietate, riscul pieirii fortuite a bunului
individual determinat, care face obiectul obligaţiei de a da, va fi suportat
131
 de debitorul acestei obligaţii (art. 1274 alin. 1 Cod civil, republicat), adică
de înstrăinător (spre exemplu, în cazul unui contract de vânzare încheiat sub
condiţie suspensivă, dacă lucrul piere fortuit, iar ulterior se împlineşte condiţia
suspensivă, riscul va fi suportat de către vânzător, deci cumpărătorul nu mai
este ţinut de obligaţia de a plăti preţul);
 Creditorul poate totuşi să facă acte de conservare a dreptului său (art. 1409
Cod civil, republicat), iar dobânditorul sub condiţie suspensivă al unui drept
real imobiliar îl poate înscrie provizoriu în cartea funciară (art.29 din Legea
nr.7/1996 privind cadastrul funciar şi publicitatea imobiliară, republicată,
respectiv art. 898 Cod civil, republicat );
 Creditorul poate să solicite şi să obţină garanţii pentru creanţa sa (gaj, ipotecă,
fideiusiune);
 Creditorul poate să cedeze, prin acte inter vivos sau prin acte mortis causa,
dreptul său condiţional,307 acesta transmiţându-se către dobânditor aşa cum
se găseşte în patrimoniul creditorului, adică afectat de condiţia suspensivă
(art. 1408 alin. 1 Cod civil, republicat), iar nu ca drept pur şi simplu - nemo
plus iuris ad alium transferre potest, quam ipse habet; în cazul preluării unei
obligaţii afectate de condiţie, vor fi aplicate regulile din materia preluării
datoriei prevăzute de art. 1599 -1608 Cod civil, republicat (art. 1408 alin.
2 Cod civil, republicat).
Eveniente conditione, efectele condiţiei suspensive diferă, după cum aceasta
s-a realizat sau nu.
Atunci când condiţia suspensivă s-a realizat, se consideră, retroactiv, că
actul juridic a fost pur şi simplu (art. 1407 alin. 3 teza I Cod civil, republicat).
În consecinţă:
 Plata efectuată pedente conditione, deşi era nedatorată şi se putea cere
restituirea ei, este validată prin îndeplinirea condiţiei şi nu mai poate fi
restituită;
 Transmiterea de drepturi consimţite pendente conditione de către titularul
dreptului condiţional sunt consolidate (art. 1407 alin. 3 teza a II-a Cod civil,
republicat).
De la caracterul retroactiv al efectelor condiţiei suspensive îndeplinite
există următoarele excepţii:
 Prescripţia extinctivă începe să curgă numai de la data îndeplinirii condiţiei
(art. 2524 alin. 3 Cod civil, republicat);
 Fructele culese de cel care a înstrăinat bunul rămân ale sale, deşi dreptul
său dispare cu efect retroactiv, aşa încât dobânditorul va culege fructele
numai din momentul îndeplinirii condiţiei (art. 1410 Cod civil, republicat);

307
Există totuşi o excepţie, şi anume, potrivit art. 1071 lit. e) Cod civil, republicat, orice legat
devine caduc atunci când legatarul decedează înaintea împlinirii condiţiei suspensive ce afectează
legatul, dacă aceasta avea un caracter pur personal.
132
  Actele de administrare făcute de cel care a înstrăinat înainte de împlinirea
condiţiei rămân valabile, deşi, ca efect al împlinirii condiţiei suspensive,
se consideră că el nu a mai fost proprietarul bunului din momentul încheierii
actului juridic;
Dacă nu s-a îndeplinit condiţia suspensivă,atunci părţile se găsesc în situaţia
în care ar fi fost încheiat actul juridic. Prin urmare:
 Toate prestaţiile efectuate trebuie restituite;
 Garanţiile constituite se desfiinţează;
 Toate drepturile constituite de către debitor se consolidează (de exemplu,
dacă pendente conditione vânzătorul a constituit în favoarea unui terţ o
ipotecă asupra imobilului vândut sub condiţie suspensivă, aceasta ipotecă
se consolidează).
Având în vedere efectele condiţiei suspensive, rezultă că este necesar să se
facă deosebire între contractul afectat de o condiţie suspensivă şi promisiunea
de a încheia un anumit contract. Astfel (luând ca ipoteză de lucru vânzarea), în
cazul contractului de vânzare afectat de o condiţie suspensivă, transferul dreptului
de proprietate a fost transferat din chiar momentul realizării acordului de voinţă,
afară de stipulaţie contrară.
În schimb, promisiunea unilaterală de vânzare (de cumpărare) sau promisiunea
bilaterală de vânzare-cumpărare nu transmite un drept real afectat de o condiţie,
ci una dintre părţi sau, după caz, ambele părţi se obliga să vândă (să cumpere) în
viitor un anumit bun, respectiv să încheie în viitor contractul de proprietate se va
produce pe data încheierii contractului de vânzare, iar din momentul încheierii
antecontractului.
Aşa cum am arătat, părţile ar putea să convină că, în cazul împlinirii condiţiei
suspensive, efectele să se producă din momentul împlinirii condiţiei (deci nu
retroactiv), dar şi pentru o asemenea situaţie nu se poate pune semnul egalităţii
între promisiunea de vânzare şi vânzarea sub condiţie suspensivă, deoarece în
cazul promisiunii nu s-a vândut nimic, ci s-a promis numai.
Desigur că nu este exclus ca o promisiune de vânzare să fie făcută sub condiţie
suspensivă (de exemplu, cazul pactului de preferinţă, prin care proprietarul unui
bun se obligă ca, în cazul în care îl va vinde, să acorde preferinţa unei anumite
persoane, la preţ egal).
În privinţa efectelor condiţiei rezolutorii, pendente conditione, actul juridic
se comportă ca un act pur şi simplu. Tocmai de aceea, se spune că persoana care
datorează sub condiţie rezolutorie datorează pur şi simplu - pură obligaţio quae
sub condtitione resolvitur.
În consecinţă:
 Debitorul trebuie să îşi execute obligaţia asumată, iar creditorul poate să
solicite executarea acesteia (pura est sed sub conditione resolvitur);
 Drept dobândit sub condiţie rezolutorie poate fi transmis prin acte inter vivis
sau prin acte mortis causa şi va fi dobândit tot sub condiţie rezolutorie.

133
 Eveniente conditione, urmează a se deosebi după cum condiţia rezolutorie
s-a îndeplinit sau nu.
Atunci când condiţia rezolutorie s-a realizat, actul juridic se desfiinţează
cu efect retroactiv, drepturile subiective civile şi obligaţiile născute din acest act
juridic fiind considerate a nu fi existat niciodată. Prin urmare:
 Părţile trebuie să îţi restituie prestaţiile efectuate (art. 1407 alin. 3 Cod civil,
republicat), adică dobânditorul trebuie să restituie bunul, iar ce care l-a
înstrăinat să restituie preţul;
 Dacă pendente conditione dobânditorul a constituit anumite drepturi cu
privire la bun, aceasta se desfiinţează retroactiv (resoluto iure dantis resolvitur
ius accipientis) şi invers, drepturile constituite de cel care a înstrăinat se
consolidează.
De la caracterul retroactiv al condiţiei rezolutorii îndeplinite există următoarele
excepţii:
 Actele de administrare făcut de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân
valabile;
 Fructele culese de dobânditorul sub condiţie rezolutorie rămân în proprietatea
sa (art. 1410 Cod civil, republicat);
 În actele juridice cu executare succesivă, efectele îndeplinirii condiţiei
rezolutorii se produc numai pentru viitor (art.1407 alin.2 Cod civil, republicat).
În ipoteza în care condiţia rezolutorie nu s-a realizat, actul juridic se
consolidează definitiv, fiind socotit încă de la naşterea sa că pur şi simplu.

III.4.2.4. Comparaţie între termen şi condiţie

Atât termenul, cât şi condiţia sunt modalităţi ale actului juridic civil; ca şi
termenul, condiţia este un eveniment viitor.
Principalele deosebiri între termen şi condiţie privesc următoarele aspecte:
 Spre deosebire de termen, în cazul condiţiei realizarea evenimentului este
nesigură; chiar dacă şi în cazul termenului incert există o nesiguranţă, aceasta
priveşte numai momentul realizării termenului, realizarea fiind sigură, în vreme
ce, în cazul condiţiei, nesiguranţa priveşte însăşi realizarea evenimentului;
 Termenul afectează numai executarea actului juridic, pe când condiţia afectează
însăşi existenţa drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor corelative;
 Termenul produce efecte ex nunc, în vreme ce condiţia produce, în principiu,
efecte ex tunc.

III.4.3. Sarcina
III.4.3.1 Noţiune
Sarcina o modalitate specifică liberalităţilor şi constă într-o obligaţie de a
da, a face, impusă gratificatului de către dispunător.

134
 III.4.3.2. Clasificare
În funcţie de persoană beneficiarului,există trei feluri de sarcină:
Sarcină în favoarea dispunătorului (de exemplu, într-un contract de donaţie,
donatorul îi impune donatarului obligaţia de a-i plăti o datorie a sa faţă de un terţ);
Sarcină în favoarea gratificatului (de exemplu, într-un contract de donaţie,
donatorul impune donatarului să folosească suma de bani donată în scopul efectuării
unei lucrări de specialitate);
Sarcină în favoarea unei terţe persoane (spre exemplu, se lasă testament
o casă unei persoane, cu îndatorirea legatarului de a plăti o rentă viageră soţiei
supravieţuitoare a testatorului);
Aceasta clasificare prezintă interes datorită regimului juridic diferit al celor
trei feluri de sarcină. Astfel:
 Numai printr-o donaţie se poate institui o sarcină în favoarea dispunătorului
(donatorului) ce urmează a fi prestată în timpul vieţii acestuia, gratificatul
neputând fi obligat prin testament să execute o îndatorire a testatorului în
timpul vieţii acestuia, deoarece, pe de o parte, efectele testamentului se produc
numai după moartea testatorului, iar, pe de altă parte, în caz contrar, ar fi
vorba practic de un pact asupra unei succesiuni viitoare, expres prohibit de
art. 956 Cod civil, republicat (este însă valabilă clauza testamentară prin
care se instituie o sarcină în interesul testatorului, dacă sarcina urmează a
fi executată de către legatar după deschiderea succesiunii, spre exemplu,
sarcina constă în suportarea, de către legatar, a cheltuielilor ocazionate de
înmormântarea testatorului);
 Sarcina poate influenţa natura actului juridic, în sensul că, atunci când constă
într-o obligaţie care egalează sau întrece valoarea emolumentului „donaţiei”,
actul juridic nu mai este cu titlu gratuit, ci devine un act juridic cu titlu oneros,
cu toate consecinţele ce decurg dintr-o astfel de calificare juridică;
 Donatorul va răspunde pentru viciile ascunse asemenea vânzătorului în limita
valorii sarcinilor (art. 1019 alin. (3) Cod civil, republicat );
 Sarcină în favoarea unui terţ este o formă de manifestare a stipulaţiei pentru
altul, iar nu a simulaţiei prin interpunere de persoane, ceea ce înseamnă,
printre altele, ca terţul beneficiar va avea dreptul de a cere executarea obligaţiei,
iar nu şi posibilitatea de a solicita revocarea actului pentru neîndeplinirea
sarcinii, deoarece nu este parte în contractul încheiat între stipulant şi
promitent (art. 1027 alin. 2 Cod civil, republicat şi art. 1284 alin. 2 Cod
civil, republicat).
Într-o altă clasificare, se deosebeşte uneori între sarcina posibilă şi sarcină
imposibilă.
Alteori se distinge între sarcina licită şi morală,pe de o parte, iar, de pe altă
parte, sarcina ilicită sau imorală.

135
 III.4.3.3 Efecte
Sarcina nu afectează valabilitatea actului juridic în caz de neexecutare a ei,
ci numai eficacitatea acestuia.
Neexecutarea sarcinii atrage ca sancţiune, în principiu, revocarea actului
juridic cu titlu gratuit prin care a fost instituită.
Totuşi, datorită caracterului pro parte sinalagmatic conferit de sarcină
contractului de donaţie, neexecutarea sarcinii dă dreptul dispunătorului (ori
succesorilor săi în drepturi) de a opta între a cere revocarea actului juridic sau a
pretinde obligarea la executarea în natură a sarcinii (art. 1027 alin. 1 Cod civil,
republicat).308

III.4.3.4. Comparaţie între condiţie şi sarcină

Principalele deosebiri sunt următoarele:
 Pe când condiţia poate afecta atât un act juridic cu titlu gratuit, cât şi un act
juridic cu titlu oneros, sarcina este admisibila numai în cazul liberalităţilor;
 Condiţia afectează existenta efectelor actului juridic, în vreme ce sarcina
afectează numai eficacitatea actului juridic;
 În cazul condiţiei rezolutorii, chiar dacă ar fi potestativă din partea gratificatului,
nu se creează nici o obligaţie pentru aceasta, care are deci posibilitatea de a
acţiona cum doreşte, fără riscul de a-şi vedea angajată răspunderea; în schimb,
sarcina obliga pe gratificat, putându-se exercita acţiunea în executarea sarcinii.

În timp ce condiţia operează de drept [în caz de litigiu, instanţă judecătorească
numai constata efectele produse de realizarea sau nerealizarea condiţiei - art.
1404 alin. (4) Cod civil, republicat], revocarea pentru executarea sarcinii trebuie
cerută instanţei judecătoreşti (art. 1027 Cod civil, republicat şi art. 1069 Cod
civil, republicat );309
 Acţiunea prin care se solicita executarea sarcinii sau revocarea donaţiei pentru
neexecutarea acesteia este supusă prescripţiei extinctive în termen de 3 ani de
la data la care sarcina trebuia executată (art. 1027 alin. 3 Cod civil, republicat),
iar acţiunea în revocarea legatului pentru neexecutarea sarcinii se prescrie
în termen de un an de la data la care sarcina trebuia executată (art.1070 Cod
civil, republicat), în timp ce acţiunea în constatarea îndeplinirii sau neîndeplinirii
condiţiei este imprescriptibila extinctiv (art. 1404 alin. 4 Cod civil, republicat).

308
Acţiunea în revocarea unei donaţii pentru neexecutarea sarcinii este transmisibilă prin deces,
moştenitorilor având şi posibilitatea de a exercita direct o asemenea acţiune, iar nu numai de a
continua acţiunea introdusă de autorul lor - Trib. Suprem, s. civ. Dec. Nr. 73/1972, în Repertoriu
1969-1975, p. 116, nr. 139 (soluţia urmează a fi preluată şi pentru noua reglementare, ea rezultând
din art. 1027 alin. (1) Cod civil, republicat ]. De asemenea, acţiunea în executarea sarcinii sau în
revocarea actului juridic poate fi intentată nu numai de către dispunător sau de către moştenitorii
acestuia, ci de creditorii chirografari, pe calea acţiunii oblice. A se vedea şi FR. DEAK, op. cit.,
p. 172-173.
309
Se admite că părţile pot stipula în contractul de donaţie, în mod valabil, un pact comisoriu
expres, prevăzând revocarea de drept în cazul neexecutării sarcinii.
136
  Cu asemănare, se poate reţine că atât revocarea pentru neexecutarea sarcinii,
cât şi desfiinţarea actului juridic pentru îndeplinirea sau, după caz, neîndeplinirea
condiţiei produc, în principiu, efecte retroactive, iar excepţiile de la retroactivitatea
sunt, de regulă, aceleaşi.

III.5. Forma actului juridic civil

III.5.1. Noţiune
Forma actului juridic civil a fost definită ca fiind acea condiţie a actului
juridic civil care constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă cu intenţia de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic concret310.
Terminologic, noţiunea de formă a actului juridic este susceptibilă de două
înţelesuri:
a) în sens restrâns, forma actului juridic este înţeleasă ca modalitate de
exteriorizare a voinţei juridice.
b) în sens larg, forma actului juridic este înţeleasă în sensul de „condiţia de
formă” cerută actului juridic, respectiv:
- forma cerută pentru valabilitatea actului juridic (forma ad validitatem);
- forma cerută pentru probarea actului juridic (forma ad probationem):
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi.

III.5.2. Corelaţia dintre principiul consensualismului şi forma actului

juridic
În materia modului de exteriorizare a voinţei părţilor de a încheia actul juridic,
forma este dominată de principiul libertăţii alegerii modului de exteriorizare a voinţei
juridice. Altfel spus, părţile au libertatea de a încheia actul juridic exteriorizându-şi
voinţa lor prin orice formă susceptibilă de a face cunoscută această voinţă celeilalte
părţi (verbal, în scris, prin gesturi şi atitudini, expres sau tacit etc). Înscriindu-se în
limitele acestei libertăţi de exprimare a voinţei juridice, principiul consensualismului
este regula potrivit căreia, din punct de vedere al formei sale, actul juridic civil
se încheie prin simpla manifestare de voinţă, fără ca această voinţă să îmbrace o
formă specială.
Altfel spus, simpla manifestare de voinţă este nu numai necesară, ci şi suficientă,
pentru ca un act juridic civil să ia naştere şi să producă efecte juridice. Manifestarea
de voinţă nu trebuie să îmbrace o formă specială.

III.5.3. Clasificarea condiţiilor de formă ale actului juridic civil.

După criteriul izvorului care cere o anumită formă actului juridic concret,
distingem între:

310
Gh. Beleiu, op. cit., p.170; M. Toma, op. cit., p.74; P. M. Cosmovici, op. cit., p.191.
137
 - forma legală, impusă de legea civilă;
- forma convenţională, impusă de acordul părţilor de a exterioriza manifestarea
de voinţă într-o anumită formă.
După criteriul consecinţelor juridice ale nerespectării condiţiilor de
formă, distingem între:
- forma cerută pentru valabilitatea actului civil (forma ad validitatem), a cărei
nerespectare atrage nulitatea actului;
- forma cerută pentru probarea actului (forma ad probationem), a cărei
nerespectare atrage imposibilitatea dovedirii cu alt mijloc de probă;
- forma cerută pentru opozabilitate faţă de terţi, a cărei nerespectare atrage
inopozabilitatea actului (posibilitatea terţilor de a-1 ignora, de a face abstracţie
de existenţa şi efectele sale).

III.5.4. Forma cerută ad validitatem

i) Noţiune, reglementare şi caractere
Forma cerută ad validitatem este acea condiţie esenţială cerută de lege
pentru valabila încheiere a unui act juridic şi care constă în exteriorizarea
manifestării de voinţă a părţilor cu o anumită solemnitate, forma scrisă sau
forma autentică, sub sancţiunea nulităţii absolute. Cu titlu de exemplu amintim
actul juridic de vânzare cumpărare a unui teren sau contractul de donaţie.
Forma ad validitatem prezintă următoarele caractere:
- este un element constitutiv esenţial al actului juridic a cărui absenţă este
sancţionată cu nulitatea absolută;
- este incompatibilă cu manifestarea tacită a voinţei;
- este exclusivă, părţile neavând posibilitatea să adopte o altă modalitate de
exteriorizare a voinţei lor, ci numai pe aceea prevăzută de lege.
Instituirea formei autentice urmăreşte:
- atenţionarea părţilor asupra consecinţelor patrimoniale ale încheierii unor
acte (donaţie, ipotecă, adopţie, căsătorie etc);
- asigurarea unei depline libertăţi şi a certitudinii consimţământului părţilor;
- asigurarea controlului societăţii, prin organele statului, asupra unor categorii
de acte ce depăşeşte interesul părţilor;
- realizarea unei publicităţi de natură să ocrotească interesele creditorilor şi
ale terţilor.
ii)Condiţii cerute formei ad validitatem
Pentru realizarea formei ad validitatem, se cer întrunite următoarele condiţii:
a) întregul conţinut al actului juridic (toate clauzele actului juridic civil, esenţiale
şi neesenţiale) trebuie să îmbrace forma cerută pentru validitatea sa;
b) actul aflat în interdependenţă cu actul solemn trebuie să îmbrace şi el forma
solemnă; uneori, actul care determină ineficacitatea actului solemn trebuie,
în principiu, să îmbrace şi el forma solemnă (excepţie face legatul, care poate
fi revocat şi tacit); de asemenea forma actului de modificare a unui act solemn
este supusă condiţiilor de formă cerute de lege pentru încheierea sa.
138
 iii)Sancţiune
Potrivit art.1242 alin.1 Codul civil, republicat, este lovit de nulitate absolută
contractul încheiat în lipsa formei pe care, în chip neîndoielnic, legea o cere
pentru încheierea sa valabilă.

III.5.5. Forma ad probationem

i)Noţiune şi caractere
Prin „forma cerută pentru probarea actului juridic civil” se înţelege acea
cerinţă care constă în întocmirea unui înscris care să probeze actul juridic
civil"311. Forma cerută ad probationem prezintă următoarele caractere:
- este obligatorie (iar nu facultativă); nerespectarea ei atrage sancţiunea
inadmisibiliiăţii dovedirii actului (negotium) prin alt mijloc de probă;
- reprezintă o excepţie de la principiul consensualismului.
ii) Sancţiune
Sancţiunea nerespectării formei cerute ad probationem nu constă în
nevalabilitatea actului, ci în imposibilitatea dovedirii actului cu alt mijloc de probă.

III.5.6. Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi

i)Noţiune şi caractere
Forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi constă în acele formalităţi
care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi
persoanelor care n-au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor
ori intereselor lor312.
Forma cerută pentru opozabilitatea actului prezintă următoarele caractere.
- se justifică în ideea de protecţie a terţilor;
- este obligatorie şi nu facultativă;
În acest context amintim prevederile art.18 Codul civil, republicat, potrivit
cărora drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea persoanelor,
bunurilor acestora, precum şi orice alte raporturi juridice sunt supuse publicităţii
în cazurile expres prevăzute de lege. Ca modalităţi de publicitate enumerăm: cartea
funciară, Arhiva Egectronică a Garanţiilor reale mobiliare, registrul comerţului ş.a.
ii)Sancţiunea
Sancţiunea nerespectării formei cerute pentru opozabilitate faţă de terţi nu
constă în nevalabilitatea actului, ci în inopozabilitatea sa faţă de terţi, ceea ce
presupune că aceştia pot ignora existenţa actului juridic civil şi, implicit, a realităţii
juridice care rezultă din el.

311
Gh. Beleiu, op. cit., p.174.
312
Idem, p.176.
139
 III.6. Efectele actului juridic civil
III.6.1. Noţiune
Prin efectele actului juridic civil înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile
civile care iau naştere, se modifică sau se sting313.
A stabili efectele actului juridic civil înseamnă a-i cunoaşte conţinutul, adică
a-i şti clauzele care precizează drepturile şi obligaţiile civile născute, modificate
ori stinse.
Efectele actului juridic civil sunt reglementate în Codul civil prin două grupe
de norme: unele cu caracter general (art.1270-1295 Codul civil, republicat), altele
cu caracter specific fiecărui tip de contract.

III.6.2. Interpretarea actului juridic.

Sunt situaţii în care, deşi existenţa actului este neîndoielnică, efectele sale
nu apar cu claritate, menţinându-se îndoielile cu privire la natura şi conţinutul
actului, ipoteză în care este necesară operaţia de interpretare. Codul civil, republicat,
cuprinde în art.1266-1269 din Codul civil, republicat, o serie de reguli de interpretare.
Astfel, art.1266 Codul civil, republicat, dispune următoarele: „Contractele
se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar nu după sensul literal al
termenilor”, iar „la stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele,
de scopul contractului, de negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite
între acestea şi de comportamentul lor ulterior încheierii contractului”.
Art.1267 Codul civil, republicat, consacră regula interpretării sistematice în
materie, potrivit căreia: „Clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia
înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului”.
În ceea ce priveşte clauzele îndoielnice, art.12687 Cod civil, republicat,
instituie următoarele:
- clauzele susceptibile de mai multe înţelesuri se interpretează în sensul ce se
potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului.
- clauzele îndoielnice se interpretează ţinând seama, între altele, de natura contractului,
de împrejurările în care a fost încheiat, de interpretarea dată anterior de părţi, de
sensul atribuit în general clauzelor şi expresiilor în domeniu şi de uzanţe.
- clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în
care nu ar putea produce niciunul.
- contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta,
oricât de generali ar fi termenii folosiţi.
- clauzele destinate să exemplifice sau să înlăture orice îndoială asupra aplicării
contractului la un caz particular nu îi restrâng aplicarea în alte cazuri care nu
au fost expres prevăzute.

313
Gh.Beleiu, op.cit., p.189.
140
 Regula in dubio pro reo este stabilită de art.1269 alin.1 din Codul civil,
republicat, în sensul că dacă, după aplicarea regulilor de interpretare, contractul
rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui care se obligă, iar stipulaţiile
înscrise în contractele de adeziune se interpretează împotriva celui care le-a
propus.

III.6.3. Principiile care guvernează efectele actului juridic civil

III.6.3.1. Precizări generale
Principiile efectelor actului juridic civil sunt reguli de drept care stabilesc
cum şi faţă de cine se produc aceste efecte. Sunt asemenea reguli: principiul forţei
obligatorii, principiul irevocabilităţii actului civil, principiul relativităţii efectelor
actului juridic civil.

III.6.3.2. Principiul forţei obligatorii - pacta sunt servanda

Principiul forţei obligatorii este consacrat de art.1270 alin. 1 Codul civil,
republicat, în următoarea formulare: "Contractul valabil încheieat are putere de
lege între părţile contractante". Potrivit acestui principiu, odată încheiat, un act
juridic civil devine obligatoriu pentru părţi aşa cum este şi legea însăşi, cu menţiunea
că aceasta din urmă are un destinatar nedeterminat, fiind obligatorie tuturor.
Necesitatea instituirii unui astfel de principiu rezidă din imperativul moral
al respectării cuvântului dat, motiv pentru care dacă una din părţi nu respectă
convenţia, aceasta poate fi adusă la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului.
Excepţiile de la principiul pacta sunt servanda sunt reprezentate de
cazurile în care efectele contractului se produc altfel decât cum au dorit părţile
la încheierea actului juridic civil în cauză. Acestea sunt:
a) cazuri de restrângere a aplicabilităţii actului juridic civil
- încetarea contractului de mandat ca urmare a morţii, incapacităţii sau falimentului
mandantului sau mandatarului (art.2030 Codul civil, republicat);
- încetarea de drept a contractului de locaţiune dacă bunul este distrus în
întregime sau nu mai poate fi folosit potrivit destinaţiei stabilite (art.1818
alin.1 Codul civil, republicat);
b) cazuri de extindere a aplicabilităţii actului juridic civil
- prelungirea efectelor actului cu executare succesivă datorită suspendării
temporare a executării lui pe tot timpul cât durează cauza de suspendare
(caz de forţă majoră) în temeiul art.1351 alin.2 Codul civil, republicat;
c) cazuri de revizuire a efectelor actului juridic civil
- amintim aici impreviziunea care presupune revizuirea efectelor unui act
juridic civil atunci când executarea acestuia devine mult prea oneroasă. În
temeiul art.1271 Codul civil, republicat, regula este aceea că părţile sunt ţinute
să îşi execute obligaţiile chiar dacă executarea lor a devenit mai oneroasă.
Cu titlu de excepţie, instanţa poate dispune adaptarea sau încetarea actului,
dacă executarea actului juridic civil a devenit excesiv de oneroasă datorită
141
 unei schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face injustă obligarea
debitorului la executarea obligaţiei. Pentru aceasta este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii: * schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea
contractului; * schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu
au fost şi nici nu puteau fi avute în vedere de către debitor, în mod rezonabil,
în momentul încheierii contractului; * debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării
împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod rezonabil considerat că şi-ar fi asumat
acest risc; * debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă,
negocierea adaptării rezonabile şi echitabile a contractului.

III.6.3.3. Principiul irevocabilitătii actului juridic civil

Acest principiu este consacrat de art.1270 alin. 2 Codul civil, republicat,
în temeiul căruia "contractul (…) încetează numai prin acordul părţilor ori din
cauze autorizate de lege". Irevocabilitatea dă expresie regulii simetriei potrivit
căreia nu se poate pune capăt efectelor unui act decât în aceleaşi condiţii în care
acesta a fost încheiat.
De la regula irevocabilitătii, doctrina şi practica admit o serie de excepţii.
Excepţiile sunt situaţii în care se pune capăt efectelor actului unilateral prin voinţa
autorului lui şi ale actului bilateral prin voinţa uneia din părţi. Admisibilitatea
excepţiilor de la principiul irevocabilităţii este stabilită de art.960 alin. 2 Cod
civil, care precizează: „ele se pot revoca... din cauze autorizate de lege”.
Astfel, în materia actelor unilaterale sunt admise următoarele excepţii de la
principiul irevocabilităţi:
- testamentul, care, potrivit art.1051 Cod civil, este esenţialmente revocator;
- revocarea ofertei, până la ajungerea ei la destinatar.
În materia actelor bilaterale sunt admise următoarele excepţii de la principiul
irevocabilităţii:
- revocarea donaţiilor între soţi pe timpul căsătoriei, consacrată de art.1031
Codul civil, republicat);
- denunţarea de către oricare dintre părţi a locaţiunii încheiată pe perioadă
nedeterminată (art.1816 alin.1 Codul civil, republicat);
- mandatul încetează prin revocarea sa de către mandant şi prin renunţarea
mandatarului (art.2030 din Codul civil, republicat);
- încetarea contractului de societate la cererea unor asociaţi (art.1523 Cod civil);
- deponentul poate solicita oricând restituirea bunului, iar depozitarul poate
restitui oricând bunul când contractul s-a încheiat pe perioadă nedeterminată
(art.2115 din Codul civil, republicat).

III.6.3.4. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil este consacrat în art.1280
din Codul civil, republicat, „contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin
lege nu se prevede altfel”. Conţinutul acestui principiu este expus şi în adagiul
142
res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest (un act încheiat între
anumite persoane nici nu avantajează şi nici nu este vătămător pentru altcineva).
Pentru înţelegerea conţinutului principiului relativităţii, cât şi a excepţiilor
de la acesta, este necesară precizarea noţiunilor de părţi, având cauză şi terţi.
Parte este persoana care participă la încheierea actului civil, fie personal,
direct, fie indirect, prin reprezentant, şi care primeşte efectul contractului.
Terţul este persoana care nu participă nici direct, nici prin reprezentant, la
încheierea actului juridic şi care nu suportă în principiu efectele acestuia.
Având cauză este persoana care, datorită unor legături cu părţile, deşi nu
participă la încheierea actului, suportă ca şi părţile efectele acestuia. Sunt avânzi
cauză: succesorii (universali, cu titlu universal şi cu titlu particular) şi creditorii
chirografari.
Succesorii universali şi cu titlu universal, dobândind întreg patrimoniu sau
o parte a patrimoniului uneia din părţi, se subrogă în drepturile sau îndatoririle
acestuia rezultate din acrul încheiat.
Succesorul cu titlu particular dobândeşte un bun individual determinat în
legătură cu care altcineva a dobândit drepturi şi obligaţii (de exemplu, moştenitorul
dobândeşte un imobil închiriat unei persoane) pe care trebuie să le respecte.
Creditorul chirografar este acel creditor care nu se bucură de nicio garanţie
reală din partea debitorului său, cu menţiunea că, în temeiul art.2324 din Codul
civil, republicat, patrimoniul debitorului reprezintă garanţia comună a tuturor
creditorilor chirografari ai aceluiaşi subiect de drept civil. Este un având cauză
întrucât suportă modificările în activul sau pasivul debitorului său, produse ca
efect al actelor încheiate de acesta cu alte persoane.
Prin excepţie de la principiul relativităţii înţelegem situaţia juridică în care
un act făcut de o persoană, parte a actului, produce efecte şi faţă de un terţ ce nu
a participat la încheierea actului.
Aceste excepţii pot fi aparente sau veritabile. Excepţiile aparente sunt
cele în care efectele unui act se produc asupra unui terţ în temeiul legii şi nu ca
urmare a voinţei uneia din părţi sau a ambelor părţi. Sunt incluse în această categorie
de excepţii: situaţia avânzilor cauză (succesorii dobândesc drepturile autorilor lor
prin efectul legii), a promitenţilor (părţi la contractul promisiunea faptei altuia şi
care se obligă pe sine) şi titularii acţiunilor directe (lucrătorii folosiţi de un
antreprenor, dar neplătiţi, care pot, în temeiul art.1856, să acţioneze pe client şi
să solicite acestuia ceea ce datora antreprenorului).
O veritabilă excepţie de la principiul relativităţii în ce priveşte latura activă
a raportului obligaţional este stipulaţia pentru altul (acel contract prin care o parte,
stipulant, dispune ca cealaltă parte, promitent, să execute o prestaţie, constând a
da, a face sau a nu face ceva în favoarea uneia treia persoane numită terţ beneficiar).
Dreptul celui de-al treilea se naşte din convenţia părţilor şi nu din dispoziţia legii.
Exerciţiul dreptului subiectiv astfel născut depinde de voinţa terţului beneficiar.
Stipulaţia pentru altul îşi găseşte aplicaţie în materia donaţiei cu sarcină când
sarcina a fost stipulată în favoarea unui terţ (art.1027 alin.2 Codul civil, republicat),
143
a asigurărilor de persoane (art.2227 şi 2228 Codul civil, republicat) şi a transporturilor
(art.1955 Codul civil, republicat).

III.7. Nulitatea actului juridic civil

III.7.1. Noţiune şi reglementare. Caractere şi funcţii
Nulitatea este sancţiunea de drept civil care lipseşte actul juridic civil de
efectele contrare normelor edictate pentru încheierea sa valabilă314.
Potrivit art.1246 alin.1 Codul civil, republicat, orice contract încheiat cu
încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supusa
nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune.
Nulitatea presupune mecanismul juridic caracterizat de următoarele trăsături:
- priveşte numai actele juridice civile, nu şi faptele juridice315; aceasta rezultă chiar
din titlul „Nulitatea contractului” a Secţiunii a 4-a, din cadrul Cărţii a V-a a Codului
civil, republicat;
- intervine atunci când se încalcă condiţiile cerute de lege pentru încheierea
valabilă a actului juridic civil; încălcarea se raportează la momentul încheierii
actului juridic civil;
- constă în lipsirea actului juridic de efecte juridice, ca sancţiune civilă, dacă prin
lege nu se prevede o altă sancţiune.
Ca sancţiune specifică de drept civil, nulitatea prezintă următoarele funcţii316:
- funcţia preventivă, care constă în acţiunea inhibitorie pe care cunoaşterea
instituţiei nulităţii o exercită asupra subiectelor de drept civil tentate să
nesocotească respectarea condiţiilor de validitate cerute la încheierea actelor
juridice, ştiind că un act încheiat în această ipoteză este lipsit de efecte;
- funcţia sancţionatorie, care constă în înlăturarea efectivă a efectelor actului
civil încheiat cu încălcarea normelor privind condiţiile sale de validitate;
- funcţia de garantare a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile,
care se realizează prin aplicarea primelor două funcţii. Doctrina şi practica
juridică susţin că nulitatea constituie un mijloc juridic important şi eficient în
asigurarea respectării ordinii publice şi a bunelor moravuri317.

III.7.2. Delimitarea nulităţii de alte sancţiuni juridice civile

Nulitatea se distinge de alte cauze de ineficacitate (rezoluţiunea/rezilierea,
caducitatea, revocarea, inopozabilitatea), după cum urmează:

314
Ghe. Beleiu, op. cit., 1992, p.173.
315
A se vedea, în acelaşi sens, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.218.
316
V. Gheorghiu, Drept civil. Partea generală. Persoanele. Curs universitar, Editura Cermaprint,
Bucureşti, 2009, p.173-174.
317
Ghe. Beleiu, op. cit., p.210.
144
 - Nulitatea se deosebeşte de rezoluţiune318/reziliere319, în primul rând, prin
temeiul lor şi sfera actelor juridice civile cărora li se aplică. Astfel, nulitatea constă
în lipsirea de efecte a unui act juridic încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de
lege pentru încheierea sa valabilă, rezoluţiunea/rezilierea constă în desfiinţarea
unui contract sinalagmatic, pentru neexecutarea culpabilă a obligaţiilor contractuale.
Cu alte cuvinte, sursa nulităţii este originară (pentru cauze existente în momentul
încheierii actului), cea a rezoluţiunii/rezilierii este subsecventă încheierii contractului320.
În ceea ce priveşte sfera de aplicabilitate, nulitatea priveşte orice act juridic civil
în timp ce rezoluţiunea se aplică contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o
dată, iar rezilierea priveşte contractele sinalagmatice cu executare succesivă.
- Caducitatea se deosebeşte de nulitate prin aceea că loveşte un act juridic
valabil încheiat şi constă în lipsirea de orice efecte juridice din cauza unui eveniment
survenit după formarea valabilă a actului şi independent de voinţa autorului actului
(pierderea bunului). Astfel este necesar ca evenimentul care determină caducitatea
unui act juridic civil să intervină după momentul încheierii actului juridic civil321
şi să fie independent de voinţa autorului322. Cu această ocazie aducem în discuţie
prevederile art.1030 din Codul civil, republicat, potrivit cărora donaţiile făcute
viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia încheierii căsătoriei, nu produc
efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie.
- Revocarea este acel act juridic, unilateral sau convenţional, prin care se
retractează de către parte sau părţi un act juridic valid323. Observăm că şi în cazul
revocării avem de a face cu un act juridic civil care a fost încheiat cu respectarea
condiţiilor prevăzute de lege pentru validitatea sa, numai că de această dată, autorul
sau autorii nu mai doresc ca actul juridic să-şi producă efectele. Cu titlu de exemplu
amintim revocabilitatea donaţiilor între soţi prevăzută şi permisă de art.1031 Codul
civil, republicat324 şi revocabilitatea testamentului reglementată de art.1051-1053
Codul civil, republicat. Ne raliem opiniei325 exprimate în literatura de specialitate

318
În literatura de specialitate rezoluţiunea a fost definită ca fiind sancţiunea neexecutării culpabile
a contractului sinalagmatic, constând în desfiinţarea retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor
în situaţia avută anterior încheierii contractului. A se vedea în acest sens, V. Stoica, Rezoluţiunea şi
rezilierea contrcatelor civile, Editura ALL, Bucureşti, 1997 citat de C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept
civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a VIII-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.94.
319
Rezilierea reprezintă sancţiunea neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic cu executare
succesivă, care face să înceteze efectele contractului numai pentru viitor, lăsând neatinse prestaţiile
succesive care au fost făcute anterior rezilierii. Pentru detalii, a se vedea, C.Stătescu, C. Bîrsan,
cit.supra., p.99.
320
Pentru detalii a se vedea D. Cosma, Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p.296.
321
Actul ineficace din cauza lipsei unei condiţii de validitate prevăzute de lege este nul. Ineficacitatea
care ţine de voinţa autorului poate fi rezoluţiune/reziliere.
322
A se vedea ibidem, p.437-441.
323
A se vedea D. Cosma, op. cit., p.425.
324
Potrivit acestui text legal, orice donaţie încheiată între soţi este revocabilă numai în timpul
căsătoriei.
325
D. Cosma, op. cit., p.424.
145
potrivit căreia revocarea donaţiilor pentru ingratitudine şi pentru neexecutarea
sarcinilor, deşi calificată astfel de legiuitor în art.1020 şi urm. din Codul civil,
republicat, nu reprezintă o revocare propriu-zisă, ci o rezoluţiune.
- Inopozabilitatea este sancţiunea aplicabilă în cazul nesocotirii unor cerinţe
de publicitate faţă de terţi sau a lipsei ori depăşirii puterii de a reprezenta. Actul
inopozabil este valid, spre deosebire de actul nul, astfel că va produce efecte juridice
civile între părţi, însă nu va putea fi opus terţilor, în sensul că terţii nu vor putea
fi ţinuţi să recunoască realitatea juridică rezultată din încheierea actului respectiv.

III.7.3. Clasificarea nulităţilor

După natura interesului ocrotit în dispoziţia legală încălcată la data încheierii
actului326, deosebim între nulitatea absolută şi nulitatea relativă.
Potrivit art.1247 alin.1 Codul civil, republicat, nulitatea absolută este acea
nulitate care intervine în cazul în care actul juridic respectiv este încheiat cu
încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general.
Dimpotrivă, dacă interesul ocrotit este unul individual, particular, privat,
nulitatea este relativă. În acest sens, art.1248 alin.1 Codul civil, republicat, prevede
că un contract încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea
unui interes particular este anulabil.
După întinderea efectelor nulităţii, distingem între nulitatea totală adică
înlăturarea tuturor efectelor actului juridic civil şi nulitatea parţială în cazul
căreia numai unele clauze sunt contrare dispoziţiilor legale şi, ca atare, înlăturate.
Legiuitorul este cel care ne oferă şi mijloacele pentru a califica o nulitate ca
fiind totală sau parţială. Astfel, în temeiul art.1255 alin.2 Codul civil, republicat,
nulitatea total[ intervine numai dacă, prin natura lor, clauzele contrare dispoziţiilor
legale sunt esenţiale sau dacă, în lipsa acestora, actul juridic nu s-ar fi încheiat.
Per a contrario, ori de câte ori nu este îndeplinită condiţia expusă mai sus, actul
încheiat va fi lovit de o nulitate parţială, situaţie în care clauzele nule vor fi
înlocuite de drept cu dispoziţiile legale aplicabile327. În ceea ce priveşte actele
juridice plurilaterale, adică acele acte cu mai multe părţi în care prestaţia fiecărei
părţi este făcută în considerarea unui scop comun, art.1256 dispune că nulitatea în
privinţa uneia dintre părţi, de regulă, nu atrage desfiinţarea în întregime a contractului.
Aceasta intervine numai în cazul în care este esenţială pentru existenţa contractului
însăşi participarea persoanei în privinţa căreia contractul era nul.
Supunem atenţiei situaţia clauzelor considerate nescrise. Însăşi titulatura
folosită de legiuitor ne dă de înţeles faptul că în cazul în care sunt cuprinse într-un
act juridic civil ele vor fi înlăturate, considerându-se că nu au existat (că nu au

326
Pentru împărţirea nulităţilor în absolute şi negative putem folosi drept criteriu şi caracterul
dispoziţiilor legale încălcate. Astfel, nulitatea absolută intervine ca urmare a încălcării unei
dispoziţii legale imperative de ordine publică, iar nulitatea relativă ca urmare a încălcării unei
dispoziţii legale imperative de ordine privată.
327
Art.1255 alin.2 Codul civil, republicat.
146
fost „scrise”) niciodată. Nulitatea, în acest caz, va fi una parţială. Desigur că dacă
aceste clauze sunt esenţiale pentru încheierea actului respectiv sau fără de care
actul nu s-ar fi încheiat nulitatea ar fi un totală. Astfel sunt considerate nescrise:
- clauzele sau dispoziţiile actului de constituire ori ale statutului, precum şi hotărârile
organelor statutare ale persoanei juridice care limitează sau lărgesc puterile
conferite exclusiv de lege acestor organe (art.218 alin.3 Codul civil, republicat);
- clauza prin care, sub sancţiunea desfiinţării liberalităţii sau restituirii obiectului
acesteia, beneficiarul este obligat să nu conteste validitatea unei clauze de
inalienabilitate ori să nu solicite revizuirea condiţiilor sau a sarcinilor (art.1009
alin.1 din Codul civil, republicat);
- dispoziţia testamentară prin care se prevede dezmoştenirea ca sancţiune pentru
încălcarea obligaţiilor prevăzute la alin. (1) sau pentru contestarea dispoziţiilor
din testament care aduc atingere drepturilor moştenitorilor rezervatari ori sunt
contrare ordinii publice sau bunelor moravuri (art.1009 alin.2 din Codul civil,
republicat);
- clauză în temeiul căreia: a) chiriaşul este obligat să încheie o asigurare cu un
asigurător impus de locator; b) se prevede răspunderea solidară sau indivizibilă
a chiriaşilor din apartamente diferite situate în acelaşi imobil, în cazul degradării
elementelor de construcţii şi a instalaţiilor, obiectelor şi dotărilor aferente părţilor
comune ale imobilului; c) chiriaşul se obligă să recunoască sau să plătească în
avans, cu titlu de reparaţii locative, sume stabilite pe baza estimărilor făcute exclusiv
de locator; d) locatorul este îndreptăţit să diminueze sau să suprime, fără
contraprestaţie echivalentă, prestaţiile la care s-a obligat prin contract (art.1826
din Codul civil, republicat).
- clauzele care impun debitorului plata anticipată şi imediată la cerere a obligaţiei
garantate sau plata vreunei alte obligaţii prin faptul constituirii unei alte garanţii
asupra aceluiaşi bun (art.2384 alin.2 din Codul civil, republicat);
După aspectul la care se referă, distingem între nulitatea de fond şi nulitatea de
formă. De fond, este acea nulitate ce poate fi aplicată în caz de lipsă ori nevalabilitate
a unei condiţii de fond a actului juridic civil (capacitate, consimţământ, obiect şi
cauză). De formă, este acea nulitate ce intervine în cazul nerespectării formei cerute
ad validitatem.
După modul cum este prevăzută în legislaţie, distingem între nulitatea expresă,
cea prevăzută expres de legiuitor şi nulitatea virtuală, care nu este prevăzută
ca atare în lege, dar trebuie aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate
să fie atins328. În literatura de specialitate329 s-a stabilit, pe bună dreptate, faptul
că împărţirea nulităţilor în exprese şi virtuale nu trebuie confundată cu împărţirea
în nulităţi absolute şi relative. Reţinem, cu această ocazie, art.1238 Codul civil,
republicat, în care sunt recunoscute în mod expres atât nulitatea absolută cât şi
cea relativă. Astfel, se prevede că lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului,

328
A se vedea art.1253 Codul civil, republicat.
329
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., 229.
147
fiind vorba despre o nulitate expresă şi relativă. De asemenea se dispune că o cauză
ilicită sau imorală atrage nulitatea absolută a contractului (…), fiind vorba despre
o nulitate expresă şi absolută.
După criteriul procedeului de valorificare al nulităţii, distingem între nulitatea
amiabilă (recunoscută de părţi) şi nulitatea judiciară (stabilită de instanţă). Această
diviziune a nulităţilor îşi are izvorul în dispoziţiile art.1246 alin.3 Codul civil,
republicat, potrivit cărora dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea contractului
poate fi constatată sau declarată prin acordul părţilor. Aşadar, ori de câte ori
părţile se pun de acord cu privire la nulitatea unui act juridic civil, aceasta va fi
amiabilă. În schimb, în cazul neînţelegerii, instanţa va fi cea care va dispune sau
constata nulitatea, care, de această dată, va fi una judiciară.
Se ridică întrebarea dacă nulităţile de drept, acela care operează în baza unor
dispoziţii legale, reprezintă o a treia categorie de nulităţi potrivit prezentului criteriu
de clasificare. Sunt astfel de nulităţi cele calificate ca atare de legiuitor330 precum şi
cele care intervin în cazul clauzelor considerate nescrise. Pentru a soluţiona această
problemă ne raliem opiniei exprimate în literatura veche331, potrivit căreia „faţă
de împrejurarea că (…) un act juridic, o dată încheiat, beneficiază de o prezumţie
(relativă) de validitate (…) trebuie să admitem că în caz de litigiu între părţi, în
toate cazurile de nulitate este necesară o statuare judecătorească”. După cum am
arătat mai sus, în contextul legislativ actual afirmaţia îşi menţine valabilitatea,
motiv pentru care includerea unei a treia categorii - nulităţi de drept - nu are temei
juridic. Cu toate acestea, calificarea unei nulităţi ca fiind de drept este importantă
întrucât aceste nulităţi vor fi constatate de părţi sau de instanţă, excluzându-se
aprecierea acestora. Dacă nulitatea nu operează în puterea legii, atunci părţile sau
instanţa judecătorească vor trebui să aprecieze dacă au fost încălcate condiţiile
prevăzute de lege pentru încheierea valabilă a actului juridic civil, nulitatea fiind
declarată pe cale amiabilă sau judiciară.

III.7.4. Cauzele nulităţii actelor juridice civile

Cauzele de nulitate sunt acele împrejurări ce apar la încheierea actului juridic
civil prin care se încalcă condiţiile cerute de lege pentru încheierea sa valabilă.
Din prevederile art.1246 alin.4 se desprinde caracterul legal al cauzelor de
nulitate, din moment ce nu pot fi instituite sau suprimate cauze de nulitate prin
acordul părţilor.

330
Literatura de specialiate ne-a arătat ca exemplu aici art.5 din Ordonanţa Guvernului nr.13/2011
privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru
reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar (publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. nr. 607 din 29 august 2011) potrivit căruia (1) În raporturile juridice
care nu decurg din exploatarea unei întreprinderi cu scop lucrativ, în sensul art. 3 alin. (3) din
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată, dobânda nu poate depăşi dobânda legală
cu mai mult de 50% pe an. (2) Orice clauză prin care se încalcă dispoziţiile alin. (1) este nulă
de drept. În acest caz, creditorul este decăzut din dreptul de a pretinde dobânda legală. A se
vedea ibidem, p.230, nota nr.1.
331
D. Cosma, op. cit., p.331.
148
 Nulitatea absolută operează:
 în cazurile anume prevăzute de lege
precum şi
 atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul
general.
Dintre cauzele de nulitate absolută amintim:
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă a persoanelor fizice în cazurile
privind nerespectarea unei incapacităţi speciale, cerută pentru ocrotirea unui
interes general, cum sunt cele prevăzute de art.1653 alin.1332 şi art.1654 alin.2
teza a doua333 din Codul civil, republicat;
- încălcarea regulilor privind capacitatea civilă de folosinţă a persoanelor juridice.
Astfel, art.206 Codul civil, republicat, prevede că sunt lovite de nulitate absolută
actele juridice civile ale persoanei juridice prin care se dobândesc drepturi şi
obligaţii civile, care prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât
persoanelor fizice, precum şi acelea prin care se dobândesc drepturi şi obligaţii
civile, altele decât cele necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul
de constituire sau statut.
- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil, atunci când nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de art.1225 alin.2 Cod civil, republicat, şi anume de a fi determinat
şi licit;
- nevalabilitatea obiectului obligaţiei atunci când nu este determinat sau determinabil
şi licit după cum impune art.1226 alin.2 din Codul civil, republicat;
- cauza ilicită sau imorală (art.1238 alin.2 din Codul civil, republicat);
- încălcarea prevederilor legale prin care se impune o anumită formă pentru încheierea
valabilă a unor acte juridice civile (forma cerută ad validitatem)334;
Nulitatea relativă (anulabilitatea) operează:
 în cazurile anume prevăzute de lege
precum şi
 atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul
particular.
Sunt cauze de nulitate relativă:
- viciile de consimţământ;

332
Potrivit acestui text legal, sub sancţiunea nulităţii absolute, judecătorii, procurorii, grefierii,
executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra,
direct sau prin persoane interpuse, drepturi litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti
în a cărei circumscripţie îşi desfăşoară activitatea.
333
În temeiul art.1654 alin.1 lit.c Sunt incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse,
chiar şi prin licitaţie publică (…) funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă,
executorii, precum şi alte asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute
prin intermediul lor sau care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o
supraveghează. Actele încheiate cu încălcarea aceste interdicţii sunt lovite de nulitate absolută,
după cum prevede textul legal indicat mai sus.
334
A se vedea în acest sens art.1242 Codul civil, republicat.
149
- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei
fizice în următoarele cazuri335:
a) când actele sunt încheiate de persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu,
altele decât actele pe care aceste persoane le pot încheia singure potrivit
art.43 alin.3 Codul civil, republicat; este vorba despre acte de actele de
administrare şi actele de dispoziţie, altele decât cele de valoare mică, cu
caracter curent şi care se execută la momentul încheierii lor;
b) când actele sunt încheiate de persoane cu capacitate de exerciţiu restrânsă,
altele decât actele pe care aceste persoane le pot încheia singure potrivit art.41
alin.3. Este vorba aici despre actele juridice de administrare prejudiciabile
pentru minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani, pe care acesta le încheie
fără încuviinţarea ocrotitorilor legali şi despre actele de dispoziţie încheiate
fără încuviinţarea ocrotitorului legal sau autorizarea instanţei de tutelă;
- nesocotirea dispoziţiilor legale referitoare la capacitatea de exerciţiu a persoanei
juridice336 atunci când actele juridice civile vătămătoare sunt încheiate de organe
de administrare sau de control, în componenţa cărora intră incapabili, persoane
cu capacitate restrânsă de exerciţiu, persoane decăzute din dreptul de a exercita
o funcţie în cadrul acestor organe sau persoane declarate prin lege sau actul de
constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie;
- lipsa discernământului la încheierea actului juridic civil în temeiul art.1205 Codul
civil, republicat;
- lipsa cauzei actului juridic civil, potrivit art.1238 alin.1 Codul civil, republicat.
Literatura de specialitate337 a analizat situaţia invocării concomitente a mai
multor cauze de nulitate în faţa instanţei de judecată în vederea desfiinţării unui
act juridic civil. S-a concluzionat faptul că nu există o ordine de verificare a
acestora şi este suficient ca instanţa să găsească un motiv de nulitate întemeiat,
din acest moment acţiunea urmând a fi admisă, iar cercetarea celorlalte motive
devenind inutilă. Dacă în schimb acţiunea în nulitatea actului juridic civil se respinge,
instanţa trebuie să analizeze toate motivele de nulitate invocate.
În ceea ce priveşte identificarea naturii juridice a nulităţii unui act juridic
civil, conchidem că se vor parcurge următoarele etape:
1) identificarea unei dispoziţii legale care să determine dacă nulitatea este una
absolută sau relativă;
2) identificarea interesului ocrotit prin norma juridică încălcată la încheierea
actului juridic civil338. Astfel, dacă interesul ocrotit se dovedeşte a fi unul
general, atunci nulitatea va fi absolută, iar dacă interesul este unul particular,
nulitatea va fi relativă.

335
Cazurile prezentate sunt prevăzute de art.44 Codul civil, republicat, a cărui titulatură
marginală este „Sancţiune”.
336
A se vedea art.211 Codul civil, republicat.
337
A se vedea, în acest sens, G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.235.
338
Trecerea la această etapă are loc atunci când prima nu a condus către un rezultat, adică
legiuitorul nu a calificat nulitatea ca fiind absolută sau relativă.
150
 3) operează prezumţia de nulitatea relativă ori de câte ori nulitatea nu este
determinată de legiuitor şi nici nu reiese în mod neîndoielnic din lege, adică
ori de către ori parcurgerea etapelor anterioare nu au condus la o soluţie.

III.7.5. Regimul juridic al nulităţii

Prin regim juridic al nulităţii înţelegem regulile care guvernează nulitatea
absolută şi nulitatea relativă.
Regimul juridic al nulităţii priveşte trei aspecte: cine poate invoca nulitatea,
cât timp poate fi invocată nulitatea, precum şi posibilitatea de acoperire a nulităţii
prin confirmare. Aceste aspecte sunt diferite, după cum suntem în prezenta nulităţii
absolute sau a celei relative.

III.7.5.1. Regimul juridic al nulităţii absolute

a) Nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are interes
Prin „interes” în sensul de mai sus înţelegem un „avantaj particular” pe care
persoana care invocă nulitatea absolută urmăreşte să îl realizeze pentru sine sau
pentru altul, fără a veni astfel în contradicţie cu faptul că nulitatea absolută intervine
atunci când se încalcă o normă juridică care ocroteşte un interes general. Aceasta
deoarece nu oricine poate invoca nulitatea, ci doar cineva care ar avea o oarece
legătură directă sau indirectă cu actul juridic civil ce se urmăreşte a fi anulat (adică
autorul sau autorii actului, procurorul, instanţa de judecată).
Art.1247 alin.2 Codul civil, republicat, prevede că nulitatea absolută poate
fi invocată de orice persoană interesată, pe cale de acţiune sau de excepţie. Se
impune clarificarea noţiunilor de „invocare pe cale de acţiune” şi „invocare pe
cale de excepţie”. Invocarea pe cale de acţiune presupune faptul că cel care se
adresează cu cerere instanţei de judecată solicită acesteia chiar constatarea sau
declararea nulităţii absolute a actului juridic civil în cauză. Invocarea pe cale de
excepţie apare în situaţia în care persoana chemată în judecată, în apărarea sa,
solicită instanţei să constate sau să declare nulitatea absolută a actului, în contextul
în care cel care a sesizat instanţa urmărea cu totul altceva.
În ceea ce priveşte invocarea nulităţii absolute de către instanţa de judecată,
ea apare ca obligaţie şi nu ca posibilitate, după cum reiese din litera alin.2 art.1247
Codul civil, republicat, potrivit căruia instanţa este obligată să invoce din oficiu
nulitatea absolută. Aşa cum bine s-a subliniat în literatura de specialitate, invocarea
din oficiu nu trebuie înţeleasă în sensul că instanţa ar putea să se sesizeze din oficiu
cu o acţiune in nulitate absolută a unui act juridic civil339, ci în sensul că odată
sesizată instanţa cu o cerere care are ca obiect un anumit act juridic civil, ea să
pronunţe din oficiu nulitatea absolută a acestuia dacă a fost încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor legale care ocrotesc interese generale.

339
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op .cit., p.245.
151
 b) Nulitatea absolută este imprescriptibilă extinctiv
Aceasta înseamnă că nulitatea absolută poate fi intentată oricând, indiferent
cât timp a trecut de la momentul încheierii actului juridic civil. În acest sens, art.1249
alin.1 Codul civil, republicat, prevede că dacă prin lege nu se prevede altfel, nulitatea
absolută poate fi invocată oricând (…). Concluzionăm că regula este aceea a
imprescriptibilităţii nulităţii absolute a actelor juridice civile, dar putem întâlni
şi situaţii de excepţie atunci când legea prevede în mod expres prescriptibilitatea
acţiunii. În acest caz, fiind vorba de o excepţie ea este de strictă aplicare şi interpretare.
c) Nulitatea absolută, de regulă, nu poate fi acoperită prin confirmare
Regula este prevăzută de alin.4 al art.1247 Codul civil, republicat, potrivit
căruia contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât
în cazurile prevăzute de lege. Se apreciază340 că regula se explică prin caracterul
general al interesului ocrotit de norma juridică încălcată la încheierea actului
juridic civil.
Aşadar, în principiu, un act juridic civil lovit de nulitate absolută nu poate
validat. Excepţiile sunt expres prevăzute de lege, precum:
- art.1010 Codul civil, republicat, dispune: confirmarea unei liberalităţi de
către moştenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunţarea
la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca
prin această renunţare să se prejudicieze drepturile terţilor. Prin folosirea sintagmei
„orice alte motive de nulitate”, legiuitorul nu distinge între cele două forme ale
nulităţii, dându-ne de înţeles faptul că în cazul liberalităţilor, confirmarea este o
modalitate de acoperire atât a nulităţii relative, cât şi a celei absolute.
Doctrina341 a subliniat faptul că inadmisibilitatea confirmării nulităţii
absolute a unui act juridic civil nu trebuie confundată cu validarea actului prin
îndeplinirea ulterioară a cerinţei legale, nesocotite la momentul încheierii sale.
De asemenea, art.1260 din Codul civil, republicat, prevede că un contract
nul absolut va produce efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile
impuse prin dispoziţiile legale, iar operaţiunea juridică poartă denumirea de
conversiune. Excepţie face situaţia în care intenţia de exclude conversiunea este
stipulată în actul nul sau reiese, în mod neîndoielnic, din scopurile urmărite de
părţi la data încheierii actului.
Confirmarea nu trebuie confundată nici cu refacerea actului juridic civil.
Astfel, un act juridic civil lovit de nulitate absolută poate fi refăcut în tot sau în
parte, în temeiul art.1259 din Codul civil, republicat, cu respectarea tuturor
condiţiilor prevăzute de lege la data refacerii. Efectele sale se vor produce
pentru viitor, de la data refacerii, iar nu retroactiv de la data încheierii actului
juridic iniţial.

340
Ibidem, p.247-248.
341
Gh. Boroi, op. cit., p.225.
152
 III.7.5.2. Regimul juridic al nulităţii relative
a) Nulitatea relativă poate fi invocată, de regulă, doar de persoana ale cărei
interese au fost nesocotite la încheierea actului juridic civil
Dat fiind faptul că, prin definiţie, nulitatea relativă intervine la încheierea
unui act juridic civil cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea
unui interes particular, este absolut normal ca acea persoană vătămată în interesele
sale să fie singura în măsură să invoce nulitatea actului. Invocarea poate fi făcută
personal, dar şi prin intermediul unui reprezentant convenţional. În completare,
legiuitorul precizează în art.1248 alin.3 din Codul civil, republicat, că nulitatea
relativă nu poate fi invocată din oficiu de instanţa judecătorească.
Cu toate acestea, pentru ocrotirea intereselor anumitor categorii de persoane,
sfera persoanelor care pot invoca nulitatea relativă a fost extinsă după cum urmează342:
- pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, acţiunea în nulitate relativă
poate fi exercitată de reprezentantul legal;
- pentru minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu, acţiunea poate fi exercitată
şi de ocrotitorul legal;
- în cazul actelor de dispoziţie ale minorului cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18
ani, încheiate fără autorizarea instanţei de tutelă, acţiunea în nulitatea va fi
exercitată de procuror, sesizat de instanţa de tutelă.
b) Nulitatea relativă este prescriptibilă extinctiv pe cale de acţiune şi
imprescriptibilă extinctiv pe care de excepţie.
Potrivit art.1249 alin.2 din Codul civil, republicat, nulitatea relativă poate
fi invocată pe cale de acţiune numai în termenul de prescripţie prevăzut de lege.
Altfel spus, partea ale cărei interese au fost vătămate prin încheierea unui act
juridic civil poate cere instanţei de judecată să constate sau să declare nulitatea
relativă a actului respectiv numai într-un anumit termen expres prevăzut de lege.
Introducerea acţiunii după expirarea termenului va atrage respingerea ei ca
tardiv introdusă.
Cu toate acestea, partea căreia i se cere executarea contractului poate opune
oricând nulitatea relativă a contractului, chiar şi după împlinirea termenului de
prescripţie a dreptului la acţiune în anulare343. În această ipoteză pe cale directă,
de acţiune, se solicită executarea actului juridic civil. Partea căreia i se cere acest
lucru poate invoca, în apărarea sa, nulitatea relativă a actului juridic civil, fiind
ţinută să şi probeze cele susţinute. Ca atare, invocarea nulităţii relative se face pe
cale de excepţie, fapt posibil oricând. Reiterăm că nulitatea relativă este imprescriptibilă
atunci când este invocată pe cale de excepţie.
Ca o derogare de la regulile enunţate anterior amintim situaţia nulităţii relative
pentru leziune care poate fi invocată într-un termen de 1 an de la data încheierii
actului juridic civil atât pe cale de acţiune, cât şi pe cale de excepţie (art.1223
Codul civil, republicat). Conchidem că nulitatea relativă pentru leziune este
prescriptibilă extinctiv indiferent de modul de invocare (acţiune sau excepţie).

342
A se vedea, în acest sens, prevederile art.46 Codul civil, republicat.
343
Art.1249 alin.2 teza a doua din Codul civil, republicat.
153
 c) Nulitatea relativă poate f acoperită prin confirmare.
După cum dispune art.1262 Codul civil, republicat, confirmarea este
manifestarea de voinţă certă a celui în drept să invoce nulitatea relativă, prin
care renunţă la dreptul de a invoca nulitatea actului astfel încheiat. Confirmarea
poate fi expresă sau tacită.
Condiţiile confirmării exprese sunt următoarele, aşa cum se deprind ele din
textul art.1263 şi 1264 Codul civil, republicat:
- în momentul confirmării, condiţiile de validitate ale actului sunt îndeplinite;
altfel spus, viciul care afecta valabilitatea actului să fi încetat, altfel, însuşi
actul confirmativ este susceptibil de anulare344;
- confirmarea provine de la cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă care acţionează
în deplină cunoştinţă de cauză (cunoaşte cauza de nulitate, respectiv în cazul
violenţei, aceasta a încetat). În ceea ce priveşte minorul cu capacitate restrânsă
de exerciţiu, ocrotitorul legal, respectiv instanţa de tutelă, în numele şi pe
seama minorului, pot confirma actele încheiate fără încuviinţarea, respectiv
autorizarea lor.
- confirmarea trebuie să cuprindă obiectul, cauza şi natura obligaţiei şi să facă
menţiune despre motivul acţiunii în anulare, precum şi despre intenţia de a repara
viciul pe care se întemeiază acţiunea în nulitate relativă.
Confirmarea tacită presupune săvârşirea unor fapte din care reiese, în mod
neîndoielnic, că cel îndreptăţit să invoce nulitatea relativă renunţă la această
prerogativă. După cum prevede alin.5 şi alin.6 al art.1263 din Codul civil, republicat,
suntem în această situaţie:
- atunci când obligaţia este executată în mod voluntar la data la care putea interveni
confirmarea expresă din partea celui interesat;
- atunci când cel îndreptăţit să invoce nulitatea şi să confirme actul, fiind notificat
să aleagă unul dintre cele două comportamente, nu face acest lucru în termen
de 6 luni de la notificare.
Din moment de nulitatea relativă este imprescriptibilă pe cale de excepţie,
simpla împlinire a termenului de prescripţie nu mai poate fi considerată modalitate
de confirmare tacită, deoarece nu putem şti cu certitudine că partea interesată a
renunţat la dreptul său de a cere anularea actului în situaţia în care s-ar dori
impunerea executării lui.
În concluzie, confirmarea este apanajul persoanei ale cărei interese au fost
vătămate la încheierea actului juridic civil şi care este îndreptăţită să invoce
nulitatea relativă.
În temeiul art.1265 Codul civil, republicat, efectele confirmării fie ea expresă,
fie tacită, se produc retroactiv de la momentul încheierii actului juridic civil anulabil.
Acestea constau în consolidarea actului juridic civil şi, implicit, renunţarea la
dreptul de a mai invoca nulitatea relativă.
Confirmarea:

344
A se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.243.
154
- nu împiedică invocarea nulităţii de cealaltă parte, dacă fiecare dintre părţi avea
această prerogativă, iar confirmarea provine numai de la una dintre ele;
- nu presupune şi renunţarea la dreptul de a cere daune-interese, dacă vicierea
consimţământului prin dol sau violenţă a reprezentat cauza de nulitate relativă.

III.7.6. Efectele nulităţii

III.7.6.1. Noţiune şi reglementare
Prin efectele nulităţii înţelegem consecinţele juridice ale aplicării sancţiuni
nulităţii345, şi anume lipsirea actului juridic civil de efectele contrarii normelor
edictate pentru încheierea sa valabilă şi care au fost încălcare. Altfel spus, efectul
nulităţii constă în desfiinţarea raportului juridic generat de actul juridic lovit de
nulitate şi prin aceasta restabilirea legalităţii346.
Totodată, efectele nulităţii sunt nuanţate şi în raport cu ceea ce s-a întâmplat
după încheierea actului juridic, fiind posibile următoarele ipoteze347:
1) dacă actul nu a fost executat încă, nulitatea presupune că acel act nu mai poate
fi pus în executare; pentru părţi aceasta echivalează cu situaţia în care actul juridic
civil nu s-ar fi încheiat;
2) dacă actul a fost executat total sau parţial nulitatea presupune că actul se va
desfiinţa retroactiv, iar prestaţiile efectuate vor fi restituite astfel încât părţile să
fie aduse în situaţia anterioară încheierii actului juridic civil anulat;
3) dacă actul a fost executat, iar dobânditorul de drepturi le-a transmis, la rândul
său, unor terţi subdobânditori printr-un alt act juridic civil înainte de intervenirea
nulităţii, nulitatea presupune: desfiinţarea retroactivă a actului iniţial; restituirea
prestaţiilor efectuate în temeiul acestui act şi, totodată, desfiinţarea actului juridic
subsecvent prin care terţii au dobândit, la rândul lor, drepturi.
Literatura de specialitate348 a relevat faptul că efectul nulităţii este cel mai
bine conturat de adagiul quod nullum est, nullum producit effectum (ceea ce este
nul produce efecte nule). Totodată, trebuie reţinut că, în anumite situaţii, efectele
nulităţii sunt înlăturate cu scopul de a da satisfacţie altor reguli de drept.

III.7.6.2. Principiul retroactivităţii

a) Noţiune
Principiul retroactivităţi constă în aceea că efectele nulităţii se produc
inclusiv pentru perioada de dinaintea intervenţiei ei, înapoi, până la momentul
încheierii actului juridic civil invalidat. Astfel, principiul retroactivităţii nulităţii
presupune două direcţii de acţiune:
- în primul rând, vor fi înlăturate toate efectele juridice civile ale actului invalidat,
produse din momentul încheierii lui şi până la momentul constatării sau declarării

345
Ghe.Beleiu, op.cit., p.226.
346
Idem.
347
Ibidem, p. 227.
348
Idem.
155
 nulităţii; prin aceasta înţelegem că drepturile şi obligaţiile civile dobândite de
autor/autori vor fi şterse, considerându-se că nu au existat niciodată, după cum
este considerat însuşi actul juridic civil. Nulitatea produce, deci, efecte pentru
trecut (ex tunc).
- în al doilea rând, actul juridic civil nu va mai produce efecte juridice civile din
momentul constatării sau declarării nulităţii. Nulitatea produce, astfel, efecte şi
pentru viitor (ex nunc).
În concluzie, aplicarea principiului retroactivităţii efectelor nulităţii contribuie
în mod neîndoielnic la restabilirea ordinii de drept.

b) Excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii

Prin excepţii de la principiul retroactivităţii nulităţii înţelegem situaţiile în
care, din anumite motive, efectele nulităţii se produc numai pentru viitor, nu şi
pentru trecut, adică se menţin efectele juridice civile ale actului produse între
momentul încheierii lui şi cel al constatării sau declarării nulităţii. Fiind vorba
despre excepţii, acestea trebuie să îşi găsească o reglementare expresă care va fi
de strictă interpretare şi aplicare
Sunt astfel de excepţii:
- nulitatea căsătoriei nu retroactivează în privinţa copiilor, care potrivit art.305
Codul civil, republicat, păstrează situaţia de copii din căsătorie;
- nulitatea căsătoriei nu produce efecte asupra capacităţii depline de exerciţiu
dobândite de minorul căsătorit ca efect al căsătoriei, pe care o păstrează dacă a
fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei (art.39 alin.2 Codul civil, republicat);
- nulitatea persoanei juridice produce efecte numai pentru viitor, ducând la intrarea
în lichidare, potrivit art.198 alin.1.

III.7.6.3. Principiul repunerii în situaţia anterioară

a) Noţiune
Principiul repunerii în situaţia anterioară (restitutio in integrum) implică
restituirea tuturor prestaţiilor efectuate în temeiul actului juridic civil lovit de
nulitate, astfel încât părţile să fie aduse în situaţia de dinaintea încheierii actului.
Doctrina349 apreciază acest principiu ca mijloc de asigurare a eficienţei
principiului retroactivităţii, cu aplicaţie numai asupra efectelor actului juridic
între părţi, nu şi faţă de terţi.
Este important de subliniat faptul că, pentru a-şi produce efectele această
regulă de drept civil, este necesar ca partea care invocă nulitatea să solicite şi
repunerea în situaţia anterioară prin restituirea prestaţiilor efectuate. Instanţa se
va limita să soluţioneze numai cererile cu care a fost investită, altfel încălcând
principiul de drept procesual civil al disponibilităţii350. Nimic nu împiedică partea
care a invocat numai nulitatea actului juridic civil, să se adreseze cu o nouă cerere

349
G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.253.
350
A se vedea şi G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.254.
156
instanţei de judecată care să aibă ca obiect restituirea prestaţiilor efectuate în
temeiul actului invalidat printr-o hotărâre judecătorească. Acest lucru se desprinde
din prevederile art.2525 Codul civil, republicat. Acţiunea este, însă, supusă
prescripţiei extinctive, ceea ce înseamnă că nerespectarea termenului de prescripţie
are ca efect imposibilitatea obligării celeilalte părţi la restituirea prestaţiilor
primite în temeiul actului desfiinţat.
În ceea ce priveşte restituirea prestaţiilor, art.1637 Codul civil, republicat
prevede că aceasta se face în natură, iar dacă acest lucru nu este posibil, prin
echivalent. În situaţia în care obligaţia de restituire are ca obiect un bun, iar acest
a pierit total sau parţial se pune problema modalităţii de executare a acestei obligaţii.
Răspunsul ne este oferit de legiuitor în art.1641-1643 Codul civil, republicat, după
cum urmează:
- dacă bunul piere fortuit, debitorul obligaţiei va fi liberat de restituire (cu excepţia
situaţiei în care a fost de rea-credinţă sau obligaţia de restituire provine din culpa
sa, când nu va fi scutit de restituire decât dacă dovedeşte că bunul ar fi pierit
chiar dacă s-ar fi aflat la cealaltă parte). Cu toate acestea, în situaţia în care bunul
era asigurat, debitorul obligaţiei de restituire va fi ţinut să cedeze celui îndreptăţit la
restituire indemnizaţia încasată sau dreptul de a încasa indemnizaţia de asigurare.
- dacă bunul a pierit total351, debitorul obligaţiei de restituire va fi ţinut să plătească
contravaloarea bunului din momentul primirii sala sau din cel al pieirii, în funcţie
de valoarea cea mai mică. Când dispariţia bunului se datorează culpei sale,
restituirea se va face la valoarea cea mai mare;
- dacă bunul a pierit parţial, cel ţinut la restituire va trebui să îl despăgubească pe
creditorul său dacă scăderea de valoare se datorează unei folosinţe anormale sau
unei împrejurări imputabile lui.
Potrivit art.1646 Codul civil, republicat, cheltuielile restituirii sunt suportate
de ambele părţi proporţional cu valoarea prestaţiilor care se restituie de fiecare
în parte, cu excepţia situaţiei în care una dintre părţi a fost de rea-credinţă când
aceasta va suporta integral cheltuielile ocazionate de repunerea părţilor în situaţia
anterioară.

b) Excepţii de la principiul repunerii în situaţia anterioară

Prin excepţie de la principiul repunerii în situaţia anterioară înţelegem acea
situaţie în care deşi actul juridic civil este invalidat, totuşi prestaţiile efectuate în
temeiul lui se menţin. Aceasta deoarece se impune ocrotirea unor alte valori care
au prioritate în raport cu efectele nulităţii.
Sunt astfel de excepţii:
- în cazul nulităţii unui act juridic civil al unei persoane lipsite de capacitate de
exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, aceasta nu este obligată la
restituire decât în limita folosului realizat, potrivit art.47 Codul civil, republicat.
Justificarea instituirii unei astfel de excepţii rezidă din necesitatea ocrotirii

351
Este exclusă acestui caz pieirea fortuită, care a fost analizată în cazul anterior.
157
 intereselor acestor categorii de persoane. Astfel, dacă aceste categorii de persoane
nu profită de pe urma actului juridic civil (bunul pe care îl primesc ca urmare a
încheierii un act juridic dispare, este pierdut sau furat), ca efect al nulităţii le va
fi restituită prestaţia pe care au efectuat-o, dar nu vor fi ţinute la nici o restituire.
- păstrarea fructelor percepute de către dobânditorul unui bun anterior anulării
actului translativ de proprietate, cu condiţia ca el să fie de bună-credinţă. Aceasta
se explică prin necesitatea de a se da satisfacţie principiului bunei-credinţe.
Potrivit art.948 alin.4 terţul dobânditor este de bună credinţă atunci când are
convingerea că este proprietarul bunului în temeiul unui act translativ de proprietate
ale cărui cauze de nulitate nu le cunoaşte şi nici nu ar trebui, după împrejurări,
să le cunoască. Terţul dobânditor va datora restituirea bunului şi a fructelor după
momentul încetării bunei-credinţă, adică din momentul exercitării acţiunii în
nulitate când a aflat că nu este proprietar, prin anularea titlului în temeiul căruia a
dobândit bunul.
- de asemenea, nu va fi ţinut la restituire cel care invocă în favoarea sa uzucapiunea,
ca mod de dobândire a dreptului de proprietate352. Spre exemplu, în situaţia în
care se încheie un act de vânzare-cumpărare nul sau anulabil, dobânditorul va
păstra bunul în măsura în care sunt îndeplinite în persoana sa condiţiile legale
pentru a uzucapa.

III.7.6.4. Principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării

actului iniţial (resolutio jure dantis, resolvitur jus accipientis)
a) Noţiune
Acest principiu poate fi definit ca acea regulă de drept în virtutea căreia
anularea actului iniţial atrage anularea actului subsecvent (următor) datorită legăturii
dintre ele. Altfel spus, atunci când încheierea actului juridic civil supus nulităţii
este urmată de încheierea unui al doilea act a cărui existenţă nu ar fi fost posibilă
fără primul, desfiinţarea acestuia din urmă atrage, implicit, desfiinţarea celui
subsecvent lui care se întemeiază pe realitatea juridică creată.
În baza principiului anulării actului subsecvent nulitatea actului, pe lângă
împrejurarea că generează obligaţii reciproce de restituire a prestaţiilor efectuate de
părţi, are consecinţe şi asupra terţilor, căci drepturile consimţite de dobânditor în
favoarea acestora (terţilor) vor fi anulate o dată cu dreptul dobânditorului353.
Domeniul de aplicare al principiului anulării actului subsecvent ca urmare a
anulării actului iniţial a fost creionat de literatura de specialitate354 în două situaţii:
- cazul actelor „autorizate” a căror anulare atrage şi anularea actului civil care se
întemeiază pe acea autorizaţie;
- cazul a două acte, dintre care unul principal şi celălalt accesoriu; anularea actului
principal atrage şi anularea actului accesoriu prin aplicarea regulii: accesorium
sequitatur principale.
352
A se vedea, în acelaşi sens şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.256.
353
T. Popescu, op. cit., p.201.
354
A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p.231.
158
 b) Excepţii de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării
actului iniţial
Prin excepţie de la principiul enunţat mai sus înţelegem că deşi actul iniţial
este nul sau anulat, actul subsecvent lui se menţine. Motivaţia reglementării
situaţiilor de excepţie este aceea a ocrotirii anumitor valori considerate de legiuitor
ca superiore celor cu care vin în contradicţie la un moment dat, acestea din urmă
fiind ocrotite prin înseşi principiile nulităţii.
Sunt astfel de excepţii:
- actele de dispoziţie încheiate cu terţii de bună credinţă. Terţii dobânditori păstrează
drepturile în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile legale privitoare la dobândirea
proprietăţii mobiliare prin posesia de bună credinţă, respectiv condiţiile prevăzute
de lege pentru uzucapiune355;
- actele de administrare şi de conservare făcute în favoarea unui terţ de bună credinţă,
care sunt opozabile celui care este îndreptăţit la restituire în temeiul art.1649
Codul civil, republicat. Aceasta presupune că cel care are dreptul la restituire
trebuie să respecte realitatea desprinsă din actele de conservare şi de administrare
subsecvente actului iniţial. Dacă este vorba despre acte cu executare succesivă,
ele vor continua să îşi producă efectele, dar pentru o perioadă de maxim 1 an de
la data desfiinţării actului iniţial. Astfel sunt ocrotite interesele ambelor categorii
de persoane (terţ dobânditor de bună credinţă şi persoană îndreptăţită la restituire).

III.7.6.5. Principii care înlătură regula quod nullum est, nulium producit
effectum (ceea ce este nul, nu produce nici un efect).
a) Enumerare
Regula quod nullum est, nullum producit effectum poate fi anihilată, astfel
că efectele actului nul sau anulat se menţin, atunci când vine în concurs sau în
conflict cu alte principii precum: principiul conversiunii actului juridic, principiul
validităţii aparenţei de drept şi principiul răspunderii civile delictuale.

b) Principiul conversiunii actului juridic

Principiul cunoaşte o consacrare expresă în art.1260 Codul civil, republicat,
şi constă în accea că un act juridic lovit de nulitate absolută va produce totuşi
efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi formă
prevăzute de lege. Spre exemplu, actul de vânzare-cumpărare a unui teren, lovit
de nulitate pentru absenţa formei autentice cerute pentru validitate, este valabil
ca antecontract de vânzare-cumpărare, prin conversiune.
Pentru a opera conversiunea, se cer întrunite următoarele condiţii:
- să fie vorba despre două acte juridice civile diferite;
- unul din acte este lovit de nulitate absolută întrucât a fost încheiat cu încălcarea
dispoziţiilor prevăzute de lege pentru încheierea sa valabilă;

355
Art.1648 Codul civil, republicat.
159
- cel de-al doilea act îndeplineşte condiţiile de fond şi formă prevăzute de lege;
- să nu fi fost exclusă conversiunea în mod expres (voinţa părţilor în acest sens
stipulată în actul juridic nul) sau în mod tacit (reiese în mod neîndoielnic din
scopurile urmărite de părţi la data încheierii actului).

c) Principiul validităţii aparenţei de drept (error communis facit jus)

Acest principiu exprimă regula potrivit căreia eroarea comună şi invincibilă
existentă la momentul încheierii unui act juridic civil înlătură nulitatea acestui
act dacă desfiinţarea lui ar fi de natură crea prejudicii părţilor.
În reglementarea acestui principiu, în art.17 Codul civil, republicat, legiuitorul
debutează cu recunoaşterea unei alte reguli la fel de importante şi anume nimeni
nu poate transmite sau constitui mai multe drepturi decât are el însuşi. Următoarele
două alineate ale aceluiaşi text legal sunt dedicate recunoaşterii unei derogări de
la aceasta şi anume eroarea comună şi invincibilă. Astfel, se prevede că atunci
când cineva, împărtăşind o credinţă comună şi invincibilă, a considerat că o
persoană are un anumit drept sau o anumită calitate juridică, instanţa judecătorească,
ţinând seama de împrejurări, va putea hotărî că actul încheiat în aceasta stare
va produce, faţă de cel aflat în eroare, aceleaşi efecte ca şi când ar fi valabil,
afară de cazul în care desfiinţarea lui nu i-ar cauza nici un prejudiciu. Pentru
a-şi găsi aplicabilitatea, eroare comună şi invincibilă trebuie dovedită, iar proba
se poate face prin orice mijloc de probă.
O aplicaţie a regulii analizate este reprezentată de recunoaşterea valabilităţii
actelor de stare civilă întocmite de o persoană care a exercitat în mod public
atribuţiile de ofiţer de stare civilă, deşi acea persoană nu avea această calitate. În
cazul în care părţile interesate au avut cunoştinţă despre lipsa calităţii oficiale a
persoanei care a întocmit actele, nu putem discuta despre crearea unei aparenţe de
drept şi ca atare regula quod nullum est, nullum producit effectum nu este înlăturată.

d) Principiul răspunderii civile delictuale

Acest principiu îşi produce efectele ori de câte ori nulitatea unui act juridic
civil se datorează uneia dintre părţi, care, ulterior, solicită constatarea sau declararea
nulităţii actului astfel încheiat, ceea ce ar cauza un prejudiciu cocontractantului
său356. În vederea asigurării unui echilibru în viaţa juridică, acest comportament
nu poate fi acceptat, motiv pentru care efectele actului juridic vor fi menţinute.
Mai mult decât atât, cea mai buna sancţiune pentru comportamentul adoptat la
încheierea actului de către una dintre părţi, respectiv cea mai bună modalitate de
reparare a prejudiciului cauzat celeilalte este chiar menţinerea actului.
Această regulă îşi găseşte aplicabilitatea în cazul persoanei lipsite de capacitate
de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de exerciţiu care, prin săvârşirea unei fapte
ilicite, determină nulitatea actului ceea ce este de natură a prejudicia partea cu care
a intrat în raporturi juridice civile. În acest context principiul ocrotirii intereselor

356
A se vedea, în acelaşi sens şi G. Boroi, C.A. Anghelescu, op.cit., p.267.
160
anumitor categorii de persoane păleşte în faţa celui al răspunderii civile delictuale,
ceea ce justifică menţinerea actului juridic civil respectiv. Analizând prevederile
art.45 din Codul civil, republicat, conchidem că nu este considerată fapta ilicită
în sensul celor expuse mai sus simpla declaraţia a persoanei că are capacitate de
exerciţiu. În acest caz actul va fi desfiinţat cu toate efectele care decurg de aici.
Dacă însă sunt folosite manopere dolosive pentru a crea convingerea existenţei
capacităţii de exerciţiu, instanţa de judecată va aprecia dacă menţinerea actului
constituie o sancţiune adecvată pentru făptuitor, acţionând în consecinţă.

161
 CAPITOLUL IV
PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

IV.1. Consideraţii generale privind prescripţia extinctivă

IV.1.1. Noţiunea prescripţiei extinctive
Prescripţia extinctivă nu este definită expres în legea civilă, dar art.2500
alin.1 din Codul civil, republicat, consacră obiectul prescripţiei extinctive astfel
“dreptul material la acţiune, (…), se stinge prin prescripţie, dacă nu a fost
exercitat în termenul stabilit de lege”.
În continuare, alin.2 al aceluiaşi text legal ne clarifică sensul noţiunii de drept
la acţiune. Astfel, prin drept material la acţiune se înţelege dreptul de a constrânge
o persoană, cu ajutorul forţei publice, să execute o anumită prestaţie, să respecte o
anumită situaţie juridică sau să suporte orice altă sancţiune civilă, după caz.
În acest context legislativ, putem defini prescripţia extinctivă din dreptul
civil ca fiind acea sancţiune de drept civil care constă în stingerea dreptului material
la acţiune357 neexercitat în termenul de prescripţie stabilit de lege.

IV.1.2. Caracterul normelor care reglementează prescripţia extinctivă

În Codul civil actual Cartea a IV-a este dedicată prescripţiei extinctive,
decăderii şi calculului termenelor.
Ne punem întrebarea dacă prescripţia extinctivă este în continuare calificată
ca o instituţie de ordine publică sau a devenit o instituţie de ordine privată? Pentru a
găsi răspunsul la această întrebare trebuie să analizăm caracterul normelor - imperativ
sau dispozitiv - ce reglementează instituţia analizată şi să constatăm dacă actuala
legislaţia a păstrat sau nu reglementarea prin norme imperative.
Pentru clarificarea problemei ridicate amintim următoarele texte legale:
- art.2512 alin.1 din Codul civil, republicat - prescripţia poate fi opusă numai
de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant şi fără a fi
ţinut să producă vreun titlu contrar ori să fi fost de bună credinţă. Persoana
în folosul căreia curge prescripţia extinctivă este singura care poate invoca
prescripţia extinctivă, potrivit voinţei sale. Ea nu este obligată să invoce
prescripţia extinctivă;

357
În dreptul civil, pe lângă dreptul material la acţiune, există şi noţiunea de drept procesual la
acţiune care reprezintă simpla posibilitate a unei persoane de a se adresa organului de
jurisdicţie în vederea ocrotirii unui drept. Spre deosebire de acest, dreptul material la acţiune
urmăreşte însăşi restabilirea unui drept subiectiv civil prin apelarea la forţa coercitivă a statului.
În fine, dreptul procesual la acţiune este imprescriptibil extinctiv, fapt ce cunoaşte consacrare
legislativă în Constituţia României sub titulatura de liberul acces la justiţie. A se vedea în
acelaşi sens, G.Boroi, op.cit., p.254; Gh.Beleiu, op.cit., p.236.
162
 - art.2512 alin.2 şi alin.3 din Codul civil, republicat - organul de jurisdicţie
competent nu poate aplica prescripţia extinctivă din oficiu, chiar dacă invocarea
prescripţiei ar fi în interesul statului sau al autorităţilor sale administrativ-
teritoriale.
- art.2507 din Codul civil, republicat - nu se poate renunţa la prescripţie cât
timp nu a început să curgă, dar se poate renunţa la prescripţia împlinită,
precum şi la beneficiul termenului scurs pentru prescripţia începută şi
neîmplinită. Persoana în favoarea căreia curge prescripţia extinctivă este
liberă să renunţe la prescripţia începută sau chiar împlinită.
- art.2513 din Codul civil, republicat - prescripţia poate fi opusă numai în
primă instanţă prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la
primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate. Aşadar, persoana
în favoarea căreia curge prescripţia are posibilitatea de a o invoca numai
în primă instanţă, până la un anumit moment. După acesta nu se mai poate
prevala de beneficiul prescripţiei extinctive.
- art.2515 alin.3 şi 4 din Codul civil, republicat - în limitele şi în condiţiile
prevăzute de lege, părţile care au capacitate deplină de exerciţiu, pot, prin
acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice
cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea
cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia după caz.
Conchidem că, în contextul legislativ actual, prescripţia extinctivă este
reglementată ca o instituţie de ordine privată 358 prin intermediul unor norme
juridice cu caracter dispozitiv, iar nu imperativ.

IV.1.3. Natura juridică şi efectul prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă este cunoscută de toate ramurile de drept, şi de aici,
drept consecinţă, natura juridică a prescripţiei extinctive trebuie stabilită în cadrul
fiecărei ramuri de drept.
Din dreptul civil face parte prescripţia dreptului material la acţiune şi, pentru
a stabili natura juridică a prescripţiei extinctive, înseamnă a răspunde la întrebarea
ce este, pentru dreptul civil, prescripţia dreptului la acţiune359. Răspunsul la această
întrebare constă în stabilirea efectului produs de prescripţia extinctivă asupra
dreptului subiectiv civil încălcat/nesocotit şi, pe cale de consecinţă, asupra obligaţiei
civile corelative neexecutate/executate în mod necorespunzător.
Din chiar definiţia dată prescripţiei extinctive rezultă că, efectul prescripţiei
extinctive constă în imposibilitatea de a mai obţine concursul forţei coercitive a
statului în restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat sau contestat, prin constrângerea
unei persoane să execute o prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau

358
A se vedea în acelaşi sens, G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.268-269. Pentru propuneri
în acest sens în trecut, a se vedea Gh.Beleiu, op.cit., p.239.
359
Gh. Beleiu, op. cit., p.240.
163
să suporte orice altă sancţiune civilă, după împlinirea termenului prevăzut de lege.
Practic, ca regulă, o persoană al cărei drept subiectiv civil a fost nesocotit/încălcat
are posibilitatea de a apela la concursul forţei coercitive a statului pentru a obţine
restabilirea dreptului său într-un anumit termen prevăzut de lege. Dacă nu se
adresează organului de jurisdicţie în termenul de mai sus pierde această posibilitate,
persoana care i-a încălcat/nesocotit dreptul nemaiputând fi constrânsă să execute
o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice
altă sancţiune civilă, după caz, astfel încât dreptul subiectiv încălcat să fie restabilit.
Ca atare, prescripţia extinctivă curge împotriva persoanei vătămate în drepturile
sale subiective civile şi curge în folosul celui care a nesocotit/încălcat un drept
subiectiv civil şi care poate/putea fi constrâns, cu ajutorul forţei publice, să execute
o anumită prestaţie, să respecte o anumită situaţie juridică sau să suporte orice
altă sancţiune civilă, după caz.
În concluzie, acţiunea intentată de subiectul activ, după împlinirea termenului
de prescripţie extinctive, va fi respinsă ca prescrisă, ceea ce echivalează cu refuzul
concursului forţei de constrângere a statului. Prescripţia extinctivă apare ca acea
sancţiune de drept civil aplicată titularului dreptului subiecti civil încălcat/nesocotit
care a fost indolent cu dreptul său.
Putem înţelege efectul prescripţiei extinctive dacă amintim următoarele
prevederi:
- art.2500 din Codul civil, republicat - dreptul material la acţiune (…) se stinge
prin prescripţie (…);
- art.2506 alin.1 din Codul civil, republicat - prescripţia nu operează de
plin drept;
- art.2506 alin.2 şi alin.3 din Codul civil, republicat - după împlinirea termenului
de prescripţie, cel obligat poate să refuze executarea prestaţiei, dar cel care
a executat de bunăvoie obligaţia după ce termenul de prescripţie s-a împlinit
nu are dreptul să ceară restituirea prestaţiei, chiar dacă la data executării
nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
- partea în favoarea căreia curge prescripţia are dreptul să renunţe la prescripţie
expres sau tacit, începând să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel (art.2507-
2511 din Codul civil, republicat);
- prescripţia extinctivă poate fi invocată, de regulă, numai de persoana în
favoarea căreia curge şi numai în primă instanţă prin întâmpinare sau, cel
mai târziu, la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate
(art.2512 şi art.2513 din Codul civil, republicat).
Concluzia ce se desprinde este următoarea: prescripţia extinctivă nu stinge
nici dreptul subiectiv civil, nici obligaţia civilă corelativă360. Totuşi se realizează
o transformare ori o schimbare juridică361:

360
Gh. Beleiu, op. cit., p.244; G. Boroi, op. cit., p.257.
361
E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit., p.291; Gh. Beleiu, op. cit., p.245-246; I. Dogaru, op. cit.,
p.250.
164
 1. dreptul subiectiv civil nu mai este apărat pe calea ofensivă a acţiunii în
justiţie, ci numai pe cale defensivă a excepţiei, dacă debitorul şi-a executat
voluntar obligaţia sa.
2. obligaţia civilă corelativă nu mai poate fi adusă la îndeplinire pe calea executării
silite, dar este permisă executarea sa voluntară, adică de bunăvoie.
Prescripţia extinctivă transformă dreptul subiectiv civil şi obligaţia civilă
corelativă din perfecte (asigurate prin “acţiune”), în imperfecte (naturale, asigurate
pe cale de excepţie)362.

IV.1.4. Delimitarea prescripţiei extinctive

a) Prescripţia extinctivă şi decăderea
Din prevederile art.2545 Cod civil, republicat, reiese că decăderea constă
în pierderea dreptului subiectiv neexercitat sau împiedicarea săvârşirii unor acte
unilaterale nesăvârşite în termenul stabilit prin lege sau prin voinţa părţilor.
Asemănări363:
- ambele presupun termene;
- ambele sunt instituţii de drept civil ;
- ambele au efect extinctiv;
- ambele pot fi opuse numai în primă instanţă prin întâmpinare sau, cel mai târziu,
la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate.
Deosebiri:
- prescripţia extinctivă stinge numai dreptul material la acţiune, iar decăderea
stinge însuşi dreptul subiectiv civil, respectiv împiedică săvârşirea unor acte
unilaterale364.
- prescripţia extinctivă nu poate fi aplicată din oficiu de organul de jurisdicţie, pe
când în cazul decăderii, organul de jurisdicţie este obligat să invoce şi să aplice
din oficiu termenul de decădere, indiferent dacă cel interesat îl pune sau nu în
discuţie, cu excepţia cazului în care acesta priveşte un drept de care părţile pot
dispune în mod liber, după cum prevede art.1550 Cod civil, republicat.
- prescripţia extinctivă are reguli proprii privind întreruperea, suspendarea şi
repunerea în termen, pe când termenele de decădere nu sunt supuse suspendării
sau întreruperii dacă prin lege nu se prevede altfel.

b) Prescripţia extinctivă şi termenul extinctiv

Termenul extinctiv este acel eveniment viitor şi sigur ca realizare care
amână până la împlinirea lui, stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi a
executării obligaţiei civile corelative, cu precizarea că, odată cu stingerea exerciţiului
dreptului se stinge însăşi obligaţia corelativă365.

362
A se vedea E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit., p.288; Gh. Beleiu, op.cit., p.245; I. Dogaru,
op. cit., p.208.
363
G. Boroi, op. cit., p.261.
364
Idem.
365
G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit., p.173.
165
 Asemănări:
- ambele presupun un efect extinctiv;
- ambele sunt concepte de drept civil şi se calculează, în principiu după aceleaşi
reguli legale366.
Deosebiri:
- ca izvor: termenele de prescripţie au un caracter legal, termenul extinctiv poate
fi, după caz, convenţional, legal sau jurisdicţional;
- ca efecte: prescripţia extinctivă stinge dreptul material la acţiune, în schimb
termenul extinctiv are ca efect stingerea exerciţiului dreptului subiectiv civil şi
a executării obligaţiei corelative, iar, odată cu acestea, chiar stingerea
dreptului subiectiv şi a obligaţiei civile corelative367.

IV.1.5. Principiile prescripţiei extinctive

Efectul prescripţiei extinctive este cârmuit de două principii consacrate în
art.2503 Cod civil, republicat, după cum urmează:
- odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge
şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege
s-ar dispune altfel. În esenţă acest principiu este o aplicaţie a adagiului accesorium
sequitur principale.
O excepţie de la acest principiu se regăseşte în art.2504 alin.1 Cod civil,
republicat potrivit căruia prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa principală
nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară, caz în care creditorul
ipotecar va putea urmări, în condiţiile legii, doar bunurile mobile sau imobile
ipotecate, însă numai în limita valorii acestor bunuri. Altfel spus, se aduce în
discuţie situaţia unei creanţe garantate prin ipotecă, cum sunt sumele de bani
împrumutate (cu sau fără dobândă) şi garantate cu ipotecarea unor bunuri. Stingerea
dreptului la acţiune privind creanţa principală (suma de bani împrumutată) nu
atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecară. Astfel că acel creditor va putea
intenta acţiunea ipotecară în temeiul căreia va urmări bunurile ipotecate în limita
valorii lor. Astfel că dacă valoarea bunurilor este mai mică decât suma de bani
împrumutată, creditorul nu îl va putea constrânge pe debitorul său la plata diferenţei,
întrucât dreptul la acţiune privind întreaga sumă este prescris deja. Discutăm numai
despre acoperirea creanţei principale (suma de bani împrumutată), nu şi despre
alte accesorii ale acesteia precum dobânzile, dacă este cazul, care în temeiul alin.2
al art.2504 din Codul civil, republicat, nu mai pot fi acoperite după împlinirea
prescripţiei din valorificarea, pe cale silită, a bunului grevat. În privinţa dobânzilor
funcţionează principiul potrivit căruia stingerea dreptului la acţiune privind un
drept principal (de creanţă, în speţă) determină stingerea dreptului la acţiune privind
drepturile accesorii.

366
E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit., p.293.
367
Pentru detalii a se vedea G. Boroi, C.A. Anghelescu, op. cit., p.177.
166
 - cel de-al doilea principiu al prescripţiei extinctive presupune că în cazul în
care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire
la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar
dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate.
Acest principiu îşi găseşte aplicaţia ori de câte ori debitorul este ţinut faţă de
creditor la prestaţii succesive precum: chirii, dobânzi etc., indiferent de izvorul
obligaţiei. Astfel fiecare dintre prestaţiile neexecutate va fi supusă unui termen
de prescripţie distinct, iar dreptul material la acţiune cu privire la fiecare dintre
prestaţii se va stinge odată cu împlinirea termenului de prescripţie propriu.
Şi de la această regulă există o derogare evidenţiată de alin.3 al art.2503 din
Codul civil, republicat, în ceea ce priveşte prestaţiile succesive care alcătuiesc,
prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar. În privinţa lor
va curge un singur termen de prescripţie de la data la care ultima prestaţie trebuia
executată368. Este situaţia vânzării-cumpărării de bunuri cu plata preţului în rate,
când preţul ca tot unitar prezintă interes, iar nu fiecare rată privită în mod
individual.

IV.2. Domeniul prescripţiei extinctive

Determinarea “domeniului prescripţiei extinctive” înseamnă a stabili drepturile
subiective civile ale căror acţiuni cad sub incidenţa acestei instituţii, pentru a le
deosebi de cele imprescriptibile extinctiv369. Altfel spus, formează domeniu al
prescripţiei extinctive, numai acele drepturi subiective civile ale căror acţiuni sunt
prescriptibile extinctive.
Criteriul de determinare a domeniului prescripţiei extinctive pe care îl avem
în vedere vizează aceste drepturi subiective civile. Astfel, în funcţie de natura
conţinutului drepturilor subiective civile, distingem între:
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor patrimoniale;
şi
- domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor nepatrimoniale.

IV.2.1. Domeniul prescripţiei extinctive în categoria drepturilor

patrimoniale
Înainte de a trece la analiza prescripţiei extinctive în fiecare categorie a
drepturilor patrimoniale, amintim prevederile art.2501 alin.1 Cod civil, republicat,
potrivit cărora drepturile la acţiune având un obiect patrimonial sunt supuse
prescripţiei extinctive, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel.
Observăm că legiuitorul face referire la „drepturile la acţiune având un obiect
patrimonial”, fără a face distincţia între drepturile de creanţă şi drepturile reale

368
Art.2526 teza a doua Codul civil, republicat.
369
G.Boroi, op.cit., p.262.
167
(principale şi accesorii). În concluzie, regula este prescriptibilitatea în categoria
drepturilor patrimoniale fie că este vorba despre drepturi de creanţă, fie că este
vorba despre drepturi reale. De la această regulă pot exista şi excepţii, dacă prin
lege se dispune altfel.

a) Prescripţia extinctivă şi drepturile de creanţă

După cum am arătat mai sus, dacă legea nu dispune altfel, acţiunile având
ca obiect drepturi de creanţă, cunoscute şi sub denumirea de acţiuni personale,
sunt prescriptibile extinctiv, indiferent de izvorul lor370 (acte juridice, fapte juridice
licite sau ilicite).
Cu titlu de excepţie de la regulă, amintim acţiunea având ca obiect dreptul
asiguraţilor asupra sumelor rezultând din rezervele tehnice care se constituie la
asigurările de viaţă pentru obligaţii de plată scadente în viitor care este imprescriptibilă
extinctiv potrivit art.2237 Cod civil, republicat.

b) Prescripţia extinctivă şi drepturile reale principale

În temeiul art.2501 alin.1 Cod civil, republicat, şi acţiunile reale, adică cele
care au ca obiect drepturi reale principale sunt prescriptibile extinctiv.
Este însă, esenţial de subliniat aici că, dată fiind importanţa acestor drepturi
pentru materia dreptului civil ca ramură de drept, a fost consacrată o multitudine
de excepţii de la regulă, astfel că de lege lata foarte multe acţiuni reale sunt
imprescriptibile extinctiv.
În categoria acţiunilor reale imprescriptibile extinctiv sunt de menţionat
următoarele:
- acţiune în revendicare (mobiliară sau imobiliară) întemeiată pe dreptul de proprietate
privată, cu excepţia cazurilor în care prin lege se dispune altfel (art.563 alin.1
Cod civil, republicat). Acţiunea în revendicare este definită de art.563 alin.1
din Codul civil, republicat, ca fiind mijlocul prin care proprietarul unui bun îl
poate recupera de la o altă persoană care îl deţine fără drept. Aşadar în materia
acţiunii în revendicare regula este imprescriptibilitatea. Ca excepţii de la această
regulă amintim: acţiunea în revendicare imobiliară întemeiată pe dreptul de
proprietate privată în cazul avulsiunii371 şi acţiunea în revendicare mobiliară
întemeiată pe dreptul de proprietate privată în cazul animalelor domestice rătăcite
pe terenul altuia372, ambele fiind prescriptibile extinctiv.

370
G. Boroi, op. cit., p.263.
371
Prin sensul art.572 Codul civil, republicat, prin avulsiune înţelegem acţiunea unei ape curgătoare
e a smulge brusc o porţiune de mal din teren, alipind-o la terenul altui proprietar riveran. În această
situaţie, proprietarul terenului din care s-a smuls o bucată ce a fost alipită altui teren are dreptul
de proprietate asupra bucăţii desprinse, putând intenta o acţiune pentru apărarea acestui drept al
său într-un termen de prescripţie prevăzut de lege.
372
Dreptul de proprietate asupra animalelor domestice rătăcite pe terenul altuia poate fi apărat
într-un anumit termen de prescripţie, acţiunea în revendicare fiind şi în acest caz prescriptibilă
extinctiv. A se vedea, art.576 alin.1 Cod civil, republicat.
168
- acţiunea în revendicare - imobiliară şi mobiliară - întemeiată pe dreptul de
proprietate publică373;
- acţiunea în stabilirea dreptului proprietarului fondului care este lipsit de acces
la calea publică de a trece pe fondul vecinului său pentru exploatarea fondului
propriu374;
- acţiunea în partaj375.

c) Prescripţia extinctivă şi drepturile reale accesorii

După cum am arătat în cadrul secţiunii „Principiile prescripţiei extinctive”,
în general stingerea dreptului la acţiune având ca obiect un drept accesoriu urmează
soarta dreptului la acţiune privind drepturile principale. Stingerea ultimului atrage
stingerea primului. De la această regulă excepţie face dreptul la acţiunea ipotecară
care nu depinde de dreptul la acţiune privind creanţa principală. Aceasta nu
înseamnă că dreptul la acţiune ipotecară este imprescriptibilă, ci mai degrabă
faptul că prescripţia operează în cazul ei diferit faţă de prescripţia dreptului la
acţiune privind creanţa principală garantată cu ipotecă.

IV.2.2. Prescripţia extinctivă şi drepturile nepatrimoniale

Regula în această materie este consacrată de art.2502 alin.2 Cod civil,
republicat, potrivit căruia (…) sunt imprescriptibile drepturile privitoare la
acţiunea privind apărarea unui drept nepatrimonial, cu excepţia cazului în care
prin lege se dispune altfel.
Excepţiile de la regula imprescriptibilităţii sunt expres prevăzute de lege,
fiind de strictă interpretare şi aplicare ca orice altă excepţie din dreptul civil. Dintre
acţiunile având un obiect nepatrimonial care sunt prescriptibile extinctiv, menţionăm:
- acţiunea în anulabilitate (în nulitate relativă) a unui act juridic civil (art.1249
alin.2 Cod civil, republicat)376;
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei (art.301 alin.1 Cod civil, republicat);
- acţiunea în stabilirea maternităţii/paternităţii introdusă de moştenitorii
copilului decedat (art.423 alin.5 Cod civil, republicat);
- acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei (art.430 alin. 1
Cod civil, republicat) sau de moştenitorii copilului (art.433 alin.3 Cod
civil, republicat).

373
A se vedea art.861 şi 865 Codul civil, republicat.
374
Art.617 alin.3 Codul civil, republicat.
375
Acţiunea în partaj este acţiunea prin care se urmăreşte împărţirea bunurilor comune. Ea este
declarată imprescriptibilă prin art.669 codul civil, republicat.
376
Pentru opinia potrivit căreia acţiunea în nulitatea relativă a unui act juridic civil patrimonial
nu poate fi calificată acţiune nepatrimonială a se vedea G.Boroi, C.A.Anghelescu, op.cit.,
p.278 nota nr.2.
169
 IV.3. Termenele de prescripţie extinctivă
IV.3.1. Noţiune şi clasificare
Prin termen de prescripţie extinctivă se înţelege intervalul de timp, stabilit
de lege, înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul material la acţiune, sub sancţiunea
pierderii acestui drept377.
Dacă sub imperiul legislaţiei anterioare termenele de prescripţie erau
esenţialmente termene legale (stabilite numai prin lege), în prezent termenele
de prescripţie pot fi atât legale, cât şi convenţionale. Ne întemeiem afirmaţia
pe dispoziţiile art.2515 alin.3 şi 4 din Codul civil, republicat, în temeiul cărora
părţile care au capacitate deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice
durata termenelor de prescripţie prin reducerea sau mărirea lor însă numai în
limitele prevăzute de lege. Identificăm două limitări ale unui astfel de acord al
părţilor, sub sancţiunea nulităţii absolute 378. Prima de referă la noua durată a
termenelor de prescripţie care nu poate fi mai mică de 1 an şi nici mai mare de
10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani sau mai lungi, care pot fi
prelungite până la 20 de ani. Cea de-a doua limită se referă la obiectul înţelegerii
care nu poate fi reprezentat de drepturi la acţiune de care părţile nu pot dispune
şi nici de acţiuni derivate din contractele de adeziune, de asigurare şi cele supuse
legislaţiei privind protecţia consumatorului 379. Deşi regula în ceea ce priveşte
modificarea duratei termenelor de prescripţie este reprezentată de acordul expres
al părţilor, literatura de specialitate380 a identificat şi un caz de prorogare legală
a termenelor. Astfel, art.1394 Codul civil, republicat, dispune că în toate cazurile
în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii
mai lungi decât cea civilă, termenul de prescripţie a răspunderii penale se aplică
şi dreptului la acţiune în răspunderea civilă.
După criteriul sferei de aplicare, termenele de prescripţie se împart în termene
generale şi termene speciale.

IV.3.2. Termenul general de prescripţie

Termenul general de prescripţie este acel termen care-şi găseşte aplicabilitate
practică ori de câte ori prin lege sau prin voinţa părţilor nu se prevede un alt termen
de prescripţie.
Termenul general de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art.2517 Cod civil,
republicat, este aplicabil:
- acţiunilor personale (întemeiate pe drepturi de creanţă) cu excepţia cazurilor
pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul

377
Gh. Beleiu, op. cit., p.260.
378
Art.2515 alin.6 Codul civil, republicat.
379
A se vedea art.2515 alin.5 Codul civil, republicat.
380
G. Boroi, C.A. Anghelescu, op.cit., p.292.
170
 concret al raportului obligaţional: act juridic (unilateral sau bilateral) ori
fapt juridic stricto sensu.
- şi acţiunilor nepatrimoniale prescriptibile extinctiv pentru care legea nu
stabileşte un termen special de prescripţie, cum este cazul nulităţii relative
a recunoaşterii copilului (art.419 alin.2 Cod civil republicat)381.
Termenul general de prescripţie de 10 ani este aplicabil acţiunilor reale
(întemeiate pe drepturi reale) ori de câte ari acestea nu sunt declarate prin lege
imprescriptibile sau nu sunt supuse unui alt termen de prescripţie, dup cum dispune
art.2518 pct.1 Codul civil, republicat.

IV.3.3. Termenele speciale de prescripţie.

Termenele speciale de prescripţie instituite de Codul civil actual sunt:
a) termenul de prescripţie de 10 ani instituit de art.2518 pct.2 şi 3 din Codul
civil, republicat, pentru dreptul la acţiune privitor la:
- repararea prejudiciului moral sau material cauzat unei persoane prin tortură
ori acte de barbarie sau, după caz, a celui cauzat prin violenţă ori agresiuni
sexuale comise contra unui minor sau asupra unei persoane aflate în
imposibilitatea de a se apăra ori de a-si exprima voinţa;
- repararea prejudiciului adus mediului înconjurător.

b) termenul de prescripţie de 2 ani prevăzut de art.2519 din Codul civil,

republicat, pentru:
- dreptul la acţiune întemeiat pe un raport de asigurare sau reasigurare;
- dreptul la acţiune privitor la plata remuneraţiei cuvenite intermediarilor
pentru serviciile prestate în baza contractului de intermediere.

c) termenul de prescripţie de 1 an stabilit de art.2520 şi art.2521 alin.1 şi 2 din

Codul civil, republicat, în ceea ce priveşte următoarele drepturi la acţiune:
- în cazul profesioniştilor din administraţia publică sau hotelierilor, pentru
serviciile pe care le prestează;
- în cazul profesorilor, institutorilor, maeştrilor şi artiştilor, pentru lecţiile date
cu ora, cu ziua sau cu luna;
- în cazul medicilor, moaşelor, asistentelor şi farmaciştilor pentru vizite, operaţii
sau medicamente;
- în cazul vânzătorilor cu amănuntul pentru plata mărfurilor vândute şi a
furniturilor livrate;
- în cazul meşteşugarilor şi artizanilor, pentru plata muncii lor;
- în cazul avocaţilor împotriva clienţilor, pentru plata onorariilor şi cheltuielilor;
- în cazul notarilor publici şi executorilor judecătoreşti, în ceea ce priveşte
plata sumelor ce le sunt datorate pentru actele funcţiei lor;

381
Ibidem, p.293-294.
171
 - în cazul inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi a altor liber-
profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin;
- în cazul restituirii sumelor încasate din vânzarea biletelor pentru un spectacol
care nu a mai avut loc;
- în cazul celui izvorât dintr-un contract de transport aerian, terestru sau pe
apă, îndreptat împotriva transportatorului;

d) termenul de prescripţie de 3 ani

- afectează dreptul la acţiune întemeiat pe un contract de transport, numai
atunci când acesta a fost încheiat spre a fi executat succesiv sau, după caz,
combinat cu acelaşi mijloc de transport sau cu mijloace de transport diferite
(art.2521 alin.3 din Codul civil, republicat). În celelalte situaţii se aplică
termenul de 1 an;
- este aplicabil şi avocaţilor pentru onorariile şi cheltuielile neplătite de clienţi
în cazul afacerilor neterminate dintre părţi (art.2510 alin.1 pct.6 din Codul
civil, republicat). În cazul în care afacerile au fost definitivate printr-o
hotărâre judecătorească definitivă, împăcarea părţilor din cauza dedusă
judecăţii sau revocarea mandatului dat avocatului termenul de prescripţie
va fi cel special de 1 an.
În ceea ce priveşte acţiunile având ca obiect drepturi nepatrimoniale, amintim
următoarele termene de prescripţie speciale:
- acţiunea în nulitate relativă a căsătoriei se prescrie în termen de 6 luni (art.301
alin.1 Cod civil, republicat);
- acţiunea în stabilirea maternităţii/paternităţii introdusă de moştenitorii
copilului decedat se prescrie într-un termen de 1 an de la data decesului
(art.423 alin.5 Cod civil, republicat);
- acţiunea în tăgada paternităţii poate fi introdusă de soţul mamei în termen
de 3 ani de la data la care a cunoscut că este prezumat tată al copilului sau
de la o dată ulterioară când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii
(art.430 alin 1 Cod civil, republicat);
- acţiunea în tăgada paternităţii poate fi introdusă şi de moştenitorii copilului
decedat într-un termen de 1 an de la data decesului (art.433 alin.3 Cod
civil, republicat).

IV. 4. Cursul prescripţiei extinctive

IV.4.1. Începutul prescripţiei extinctive
Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive este
recunoscută de art.2523 Cod civil, republicat, potrivit căruia prescripţia începe
să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după
împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui.
172
 Observăm că de lege lata termenul de prescripţie începe să curgă de la data
la care titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască naşterea
dreptului său, spre deosebire de legislaţia anterioară când prescripţia începea să
curgă la momentul naşterii dreptului la acţiune. Soluţia oferită de legiuitorul actual
este în interesul titularului dreptului la acţiune. Aceasta deoarece este posibil ca
dreptul la acţiune să se nască iar titularul său să nu fie în măsura să ia la cunoştinţă
despre acest fapt, motiv pentru care ar fi impropriu ca împotriva lui să curgă
prescripţia extinctivă care să îi sancţioneze rămânerea în pasivitate deşi el nu ar
fi avut posibilitatea să acţioneze altfel.
Cu atât mai mult, cursul prescripţiei extinctive nu poate începe înainte de
momentul naşterii dreptului la acţiune, regulă exprimată prin adagiul actione non
natae, non praescribitur382.
Regula generală enunţată mai sus îşi găseşte aplicabilitatea ori de câte ori,
prin lege, nu a fost instituită un al moment la care să înceapă să curgă termenul
de prescripţie. Este de menţionat faptul că momentul începutului cursului prescripţiei
nu are un caracter exclusiv legal, din moment ce, în temeiul art.2515 alin.3 Cod
civil, republicat, părţile cu capacitate deplină de exerciţiu pot, prin acord expres,
să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acestuia, în limitele şi
condiţiile prevăzute de lege.
Regulile speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive383:
a) dreptul la acţiunea în executarea obligaţiilor de a da sau de a face (art.2524
Cod civil, republicat)
Astfel, în cazul obligaţiilor de a da şi de a face regula este că prescripţia
dreptului la acţiune începe să curgă de la data la care obligaţia devine exigibilă
şi debitorul trebuia astfel să o execute. Obligaţia devine exigibilă la momentul la
care ea trebuie să fie executată, în caz contrar putându-se apela la forţa coercitivă a
statului. În acest context, amintim prevederile art.1495 alin.1 Cod civil, republicat,
potrivit cărora în lipsa unui termen stipulat de părţi sau determinat în temeiul
contractului, al practicilor statornicite între acestea ori al uzanţelor, obligaţia
trebuie executată de îndată. În concluzie, obligaţiile de a da şi de a face neafectate
de un termen sau o condiţie suspensivă devin exigibile de îndată, iar prescripţia
extinctivă începe să curgă de la momentul naşterii raportului juridic civil care
are în conţinutul său o obligaţie de a da sau de a face. Obligaţiile de a da sau de
a face afectate de un termen extinctiv sau de o condiţie rezolutorie se vor supune
aceleiaşi reguli în ceea ce priveşte începutul cursului prescripţiei, deoarece termenul
extinctiv, respectiv condiţia rezolutorie nu afectează exigibilitatea acestora, şi privesc
momentul stingerii executării obligaţiei, respectiv al ştergerii sau consolidării ei.
În ceea ce priveşte obligaţiile de „a da” sau de „a face” afectate de un termen
suspensiv şi, implicit, drepturile subiective civile corelative afectate de un astfel

382
A se vedea G. Boroi, op. cit., p.284.
Pentru detalii, vezi Gabriel Boroi, op.cit., p.284 şi urm; Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop, op. cit.,
383

320 şi urm; Gheorghe Beleiu, op.cit., p.273 şi urm.

173
de termen, prescripţia începe să curgă de la împlinirea termenului sau, după caz,
de la data renunţării la beneficiul termenului de către cel în favoarea căruia a
fost stipulat.
Referitor la obligaţiile de „a da” sau de „a face” afectate de o condiţie
suspensivă, prescripţia începe s curgă la data când condiţia s-a îndeplinit.
Nu putem să nu remarcăm că ultimele două reguli speciale enunţate nu
reprezintă altceva decât aplicaţii ale primeia, întrucât momentul împlinirii
termenului, al renunţării la beneficiul termenului sau al îndeplinirii condiţiei nu
reprezintă altceva decât că obligaţia a devenit exigibilă.

b) dreptul la acţiunea în restituirea prestaţiilor (art.2525 Cod civil, republicat)

În primul rând, amintim faptul dreptul la restituirea prestaţiilor se naşte
ori de câte ori acestea au fost efectuate în temeiul unui act juridic civil lovit de
nulitate relativă, desfiinţat prin rezoluţiune sau reziliere (pentru neexecutarea
obligaţiilor) sau desfiinţat pentru o altă cauză de ineficacitate.
Dreptul material la acţiune având ca obiect restituirea prestaţiilor este
prescriptibil extinctiv, iar prescripţia începe să curgă de la data rămânerii
definitive a hotărârii prin care s-a desfiinţat actul ori, după caz, de la data la
care declaraţia de rezoluţiune sau reziliere a devenit irevocabilă.

c) dreptul la acţiunea în executarea prestaţiilor succesive (art.2526 Cod civil,

republicat)
Cu această ocazie se face distincţia între prestaţiile succesive, fiecare privită
în mod individual (chiria, dobânzile) şi prestaţiile succesive care alcătuiesc un
tot unitar (în cazul vânzării cu plata preţului în rate, ratele se plătesc succesiv,
dar toate reprezintă preţul de vânzare).
Astfel, în cazul prestaţiilor succesive, când fiecare prestaţie este privită în
mod separat, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data la care fiecare prestaţie
devine exigibilă.
În schimb, în ceea ce priveşte prestaţiile succesive care alcătuiesc un tot
unitar, prescripţia extinctivă începe să curgă de la data la care ultima prestaţie
devine exigibilă.
Această regulă specială privind începutul cursului prescripţiei extinctive
reprezintă modalitatea de punere în practică a principiului potrivit căruia prestaţiile
succesive se sting prin prescripţii distincte, cu excepţia acelora care alcătuiesc
un tot unitar şi pe care l-am analizat anterior.

d) dreptul la acţiunea în materia asigurărilor (art.2527 Cod civil, republicat)

În cazul asigurărilor contractuale, prescripţia extinctivă vizează dreptul la
acţiune:
- pentru plata indemnizaţiei de asigurare de către asigurat
şi

174
 - pentru plata indemnizaţiei de asigurare sau, după caz, a despăgubirilor
datorate de asigurător.
Începutul cursului prescripţiei este determinat de expirarea termenelor
prevăzute de lege ori stabilite de părţi pentru efectuarea plăţilor respective.
Prin „asigurare contractuală” considerăm că legiuitorul a avut în vedere
asigurările facultative, iar nu pe cele obligatorii prin efectul legii.

e) Dreptul la acţiunea în repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită

(art.2528 Cod civil, republicat)
În cazul în care printr-o faptă ilicită se cauzează un prejudiciu unei persoane,
între făptuitor şi victimă se naşte un raport juridic obligaţional în conţinutul căruia
intră obligaţia făptuitorului de a repara paguba şi dreptul corelativ al victimei de
a-i fi reparată paguba creată. În momentul în care făptuitorul nu îşi execută obligaţia,
în victima poate apela la forţa coercitivă a statului, în persoana sa născându-se
dreptul material la acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea
unei fapte ilicite.
Acest drept la acţiune este prescriptibil extinctiv, iar cursul prescripţiei începe
să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba,
cât şi pe cel care răspunde de ea. Deci nu este suficient ca păgubitul să cunoască
sau să fi trebuit să cunoască paguba, ci abia în momentul în care cunoaşte sau
trebuia să cunoască şi făptuitorul începe să curgă prescripţia împotriva lui.

f) Dreptul la acţiunea în anularea actului juridic civil (art.2529 Cod civil,

republicat)
Cursul prescripţiei extinctive în cazul acţiunii în anularea unui act juridic
civil începe să curgă diferit în funcţie de cauza de nulitate relativă, după cum
urmează:
- în cazul violenţei, din ziua când aceasta a încetat;
- în cazul dolului, din ziua când a fost descoperit;
- în cazul erorii sau în alte cazuri de nulitate relativă, din ziua cunoaşterii
cauzei anulării, dar nu mai târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii
actului. Observăm că în acest caz avem de a face cu două momente care
determină începutul cursului prescripţiei extinctive care se exclud unul pe
celălalt: unul subiectiv - cunoaşterea cauzei de nulitate relativă şi unul
obiectiv - 18 luni de la încheierea actului. Deci, cel mai îndepărtat moment
la care începe să curgă prescripţia extinctivă pentru anularea actului juridic
este împlinirea termenului de 18 luni de la data încheierii actului, chiar şi
în situaţia în care cunoaşterea efectivă a cauzei de nulitate relativă intervine
după împlinirea acestui termen.
Dacă, în schimb, nulitatea relativă este invocată de o terţă persoană, prescripţia
începe să curgă de la data la care aceasta a cunoscut existenţa cauzei de nulitate,
indiferent de natura ei.

175
 g) Dreptul la acţiune pentru vicii aparente (art.2530 Cod civil, republicat)
Prin viciu aparent înţelegem orice defect al unui bun sau al unei lucrări, orice
lipsă calitativă sau cantitativă care poate fi descoperit printr-o verificare normală,
fără ca pentru aceasta să fie necesare cunoştinţe speciale în domeniu.
Prescripţia dreptului la acţiune pentru înlăturarea viciilor aparente constatate
începe să curgă fie de la data predării sau recepţiei finale a bunului sau a lucrării
fie de la data împlinirii termenului prevăzut de lege sau stabilit prin procesul
verbal de constatare a viciilor. Ambele momente sunt obiective, prezumându-se
în mod absolut că ele coincid cu momentul descoperii viciilor respective.
Trebuie, menţionat însă că nu întotdeauna există posibilitatea tragerii la
răspundere pentru viciile aparente ale bunurilor transmise sau a lucrărilor executate,
ci numai în situaţia în care legea sau contractul obligă la garanţie şi pentru
asemenea vicii. Aceasta deoarece astfel de vicii sunt de natură a putea fi observate
de o persoană diligentă. Aceasta înseamnă că viciile ivite după expirarea termenului
de garanţie nu vor atrage niciodată răspunderea transmiţătorului bunului sau
executantului lucrării.

h) Dreptul la acţiune pentru vicii ascunse (art.2531 Cod civil, republicat)

Prin viciu ascuns înţelegem acel defect al unui bun sau al unei lucrări, acea
lipsă calitativă sau cantitativă care nu poate fi descoperit printr-o verificare normală,
fiind necesare cunoştinţe speciale în domeniu.
Prescripţia dreptului la acţiune pentru astfel de vicii începe să curgă:
- de la data descoperii viciului, dar cel mai târziu la data împlinirii termenului
de 1 an de la data predării sau recepţiei finale a bunului sau lucrării, alta
decât o construcţie.
- de la data descoperirii viciului, dar cel mai târziu la data împlinirii termenului
de 3 ani de la data predării sau recepţiei finale a construcţiei.
Termenele de 1 an pentru bunuri şi lucrări altele decât construcţiile şi de 3
ani în cazul construcţiilor sunt termene de garanţie înlăuntrul cărora viciile trebuie
în toate cazurile să se ivească. Aşadar viciile ivite după împlinirea termenului de
garanţie nu atrag răspunderea transmiţătorului bunului sau executantului lucrării/
construcţiei.
În temeiul alin.6 al textului arătat mai sus, regulile se aplică, în mod
corespunzător, şi în cazul produselor pentru care s-a prevăzut un termen de
valabilitate, ca şi în cazul bunurilor sau lucrărilor pentru care există un termen
de garanţie pentru buna funcţionare.

i) Alte reguli speciale privind începutul cursului prescripţiei extinctive

Prescripţia extinctivă începe să curgă:
- de la data decesului copilului în cazul acţiunii în stabilirea maternităţii/
paternităţii sau în tăgada paternităţii introdusă de moştenitorii copilului
(art.423 alin.5 Cod civil, republicat);
- de la data la care soţul mamei a cunoscut că este prezumat tată al copilului
sau de la o dată ulterioară când a aflat că prezumţia nu corespunde realităţii
176
 în cazul acţiunii în tăgada paternităţii introduse de acesta (art.430 alin 1 Cod
civil, republicat);

IV.4.2. Suspendarea prescripţiei extinctive

a) Noţiune
Prin suspendarea prescripţiei extinctive se înţelege acea modificare a cursului
acestei prescripţii care constă în amânarea începutului sau oprirea, de drept, după
caz, a curgerii termenului de prescripţie, pe timpul cât durează situaţiile prevăzute
de lege, care îl pun în imposibilitate de a acţiona pe titularul dreptului la acţiune384.

b) Cazurile de suspendare
Caracterele cazurilor de suspendare sunt:
- legale, dar fără ca acest caracter să fie exclusiv. Aceasta deoarece în temeiul
art.2515 alin.3 din Codul civil, republicat, părţile cu capacitate deplină de
exerciţiu pot, prin acord expres să modifice cursul prescripţiei extinctive prin
modificarea cauzelor legale de suspendare.
- produc efecte de drept385. Aceste efecte constau în amânarea începutului cursului
prescripţiei neîncepute sau oprirea cursului prescripţiei începute, după caz.
Cazurile de suspendare sunt enumerate în Codul civil, republicat, art.2532-2533
din Codul civil, republicat.
Astfel sunt cazuri generale de suspendare a prescripţiei extinctive:
a) între soţi, cât timp durează căsătoria şi nu sunt separaţi în fapt. Existenţa
căsătoriei în drept dar şi în fapt este necesară, dar şi suficientă pentru a suspenda
prescripţia extinctivă care curge sau urmează să curgă între soţi.
b) între părinţi, tutore sau curator şi cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate restrânsă de exerciţiu ori între curatori şi cei pe care îi reprezintă,
cât timp durează ocrotirea şi socotelile nu au fost date şi aprobate. Pe scurt
prescripţia nu curge între reprezentaţi sau ocrotiţi şi reprezentaţi sau ocrotitori,
după caz, atâta timp cât există această relaţie de reprezentare sau ocrotire.
Aceasta se justifică prin faptul că în persoana reprezentantului sau ocrotitorului
ar exista un conflict de interese în interesele proprii şi interesele persoanelor
reprezentate sau ocrotite, atâta timp cât durează această stare şi cât timp nu a
operat o descărcare de gestiune.
c) între orice persoană care, în temeiul legii, al unei hotărâri judecătoreşti sau
al unui act juridic, administrează bunurile altora şi cei ale căror bunuri sunt
astfel administrate, cât timp administrarea nu a încetat şi socotelile nu au fost
date şi aprobate. Altfel spus, prescripţia nu curge între administrator şi „administrat”
cât timp există această relaţie de administrare indiferent de izvorul ei (lege,
hotărâre judecătorească, act juridic) din acelaşi motiv al conflictului de interese

384
Gh.Beleiu, op.cit., p.281; G.Boroi, op.cit., p.291.
385
G.Boroi, op.cit., p.292.
177
 care s-ar naşte în persoana administratorului.
d) în cazul celui lipsit de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă de
exerciţiu, cât timp nu are reprezentant sau ocrotitor legal, afară de cazurile în
care există o dispoziţie legală contrară. Astfel, regula este aceea că prescripţia
nu curge împotriva unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu
capacitate restrânsă de exerciţiu atâta timp cât este lipsită de reprezentare sau
ocrotire. Acest aspect este pe deplin justificat de faptul că aceste categorii de
persoane sunt lipsite de discernământ sau, cel mult, au discernământul în curs
de formare, context în care nu îşi pot apăra singuri interesele. Aici avem în
vedere interesul de a-şi exercita dreptul material la acţiune al căror titulari sunt.
e) cât timp debitorul, în mod deliberat, ascunde creditorului existenţa datoriei sau
exigibilitatea acesteia. De această, dată este vorba exclusiv despre prescripţiile
neîncepute care sunt amânate de un astfel de comportament al debitorului, adică
al celui în favoarea căruia ar curge prescripţie. Totuşi, suntem de părere că
reglementarea acestui caz de suspendare nu era necesară în contextul în care
regula este că o prescripţie începe să curgă la data la care titularul dreptului
la acţiune a cunoscut sau trebuia să cunoască dreptul său 386. Ori, în această
situaţie, cât timp debitorul ascunde existenţa obligaţiei sau exigibilitatea ai,
creditorul nu poate cunoaşte naşterea dreptului sau la acţiune şi, ca atare,
împotriva lui nu poate începe să curgă prescripţia extinctivă.
f) pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă
a neînţelegerilor dintre părţi, însă numai dacă acestea au fost ţinute în ultimele
6 luni înainte de expirarea termenului de prescripţie. Aşadar, numai negocierile
având ca obiect soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului dintre părţi purtate
în ultimele 6 luni de dinaintea împlinirii prescripţiei extinctive suspendă cursul
acesteia. Aceasta deoarece după încheierea negocierilor fără succes, partea
împotriva căreia curge prescripţia extinctivă se poate afla în situaţia de a nu
mai avea timpul fizic necesar exercitării dreptului său material la acţiune.
g) în cazul în care cel îndreptăţit la acţiune trebuie sau poate, potrivit legii sau
contractului, să folosească o anumită procedură prealabilă, cum sunt reclamaţia
administrativă, încercarea de împăcare sau altele asemenea, cât timp nu a
cunoscut şi nici nu trebuia să cunoască rezultatul acelei proceduri, însă nu
mai mult de 3 luni de la data declanşării procedurii, dacă prin lege sau contract
nu s-a stabilit alt termen. Declanşarea unei proceduri prealabile are ca scop
soluţionarea pe cale amiabilă a conflictului iscat între două părţi şi implicit
degrevarea instanţelor de judecată de soluţionarea unor astfel de situaţii
conflictuale care puteau fi uşor tranşate între părţi. Aşadar, atâta timp cât nu
este cunoscut şi nici nu trebuia cunoscut rezultatul procedurii ar fi impropriu să
curgă prescripţia extinctivă. Cursul prescripţiei va începe de la data comunicării
rezultatului de organul competent sau, dacă aceasta nu se întâmplă, de la data
expirării termenului în care trebuia soluţionată procedura prealabilă declanşată.

386
Art.2523 Codul civil, republicat.
178
 Termenul în acest din urmă caz este de 3 luni de la data declanşării, dacă prin
lege sau contract nu a fost instituit un alt termen.
h) în cazul în care titularul dreptului sau cel care l-a încălcat face parte din
forţele armate ale României, cât timp acestea se află în stare de mobilizare
sau de război sau sunt persoane civile care se găsesc în forţele armate pentru
raţiuni de serviciu impuse de necesităţile războiului. Pentru a opera suspendarea
prescripţiei extinctive trebuie ca cel puţin una dintre părţi, persoana împotriva
căreia curge prescripţia sau persoana în favoarea căreia curge, să se afle în forţele
armate ale României, cu condiţia ca acestea să se afle în stare de mobilizare
sau de război. Cât timp nu există starea de mobilizare sau de război nu operează
suspendarea cursului prescripţiei. Sunt asimilate acestor persoane şi civilii care
se găsesc în forţele armate pentru raţiuni de serviciu impuse de necesităţile
războiului.
i) în cazul în care cel împotriva căruia curge sau ar urma să curgă prescripţia
este împiedicat de un caz de forţă majoră să facă acte de întrerupere, cât timp
nu a încetat această împiedicare. Prin forţă majoră înţelegem acel eveniment
care nu poate fi prevăzut sau înlăturat de nici o persoană. Cât timp titularul
dreptului material la acţiune nu poate exercita acest drept fiind împiedicat de
un caz de forţă majoră, împotriva lui ar fi impropriu să curgă prescripţia
extinctivă. Forţa majoră cu caracter temporar produce aceleaşi efecte ca forţa
majoră definitivă numai dacă intervine în ultimele 6 luni înainte de expirarea
termenului de prescripţie.
j) în alte cazuri prevăzute de lege.
Art.2533 Codul civil, republicat, reglementează trei cauze speciale de
suspendare a prescripţiei extinctive în materie succesorală.
a) Astfel, prescripţia nu curge contra creditorilor defunctului în privinţa creanţelor
pe care aceştia le au asupra moştenirii. Cursul prescripţiei este oprit până la
acceptarea moştenirii de către moştenitori sau, în lipsa acceptării, până la
numirea unui curator care să le reprezinte interesele acestora. Soluţia oferită
de legiuitor este justificată de faptul că în toată această perioadă persoana
împotriva căreia curge prescripţia (creditorul defunctului) nu are posibilitatea
fizică de a-şi exercita dreptul material la acţiunii din moment ce debitorul său
a decedat iar succesiunea nu a fost încă acceptată sau nu a fost numit un curator
care să îi reprezinte pe succesori.
b) De asemenea, prescripţia nu curge nici împotriva moştenitorilor defunctului
cât timp aceştia nu au acceptat succesiunea ori nu a fost numit un curator
care să îi reprezinte. De data aceasta defunctul a avut calitatea de creditor ai
unor terţi şi împotriva lui curge prescripţia extinctivă. La moartea creditorului,
succesorii vor fi nişte continuatori ai personalităţii primului preluând inclusiv
dreptul material la acţiune având ca obiect recuperarea creanţelor în discuţie.
Însă, este lesne de înţeles că atâta timp cât succesiunea nu a fost acceptată sau
nu a fost numit un curator care să reprezinte interesele succesorilor, prescripţia

179
 extinctivă nu poate curge pentru că ar duce la stingerea unui drept material la
acţiune care o anumită perioadă a fost lipsit titular.
c) În fine, prescripţia nu curge contra moştenitorilor în privinţa creanţelor pe care
aceştia le au asupra moştenirii, de la data acceptării moştenirii şi până la data
lichidării ei. Se impune menţiunea că moştenitorii au calitatea de creditori ai
defunctului si prescripţia extinctivă curge împotriva lor. Odată cu acceptarea
succesiunii, moştenitorii legali şi cei testamentari universali şi cu titlu universal
răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul
succesoral, proporţional cu cota fiecăruia387. Dată fiind calitatea de creditor al
moştenitorului, este în interesul său să accepte succesiunea cât mai devreme
în raport cu momentul deschiderii moştenirii388. Cursul prescripţiei se suspendă
de la data acceptării moştenirii, întrucât din acest moment obligaţiile moştenirii
urmează a fi acoperite. Momentul marcat de „lichidarea moştenirii” nu trebuie
înţeles în sensul reluării cursului prescripţiei extinctive, ci în sensul opririi ei
definitive întrucât după lichidarea pasivului în limita activului succesoral, dreptul
material la acţiune rămâne fără obiect, întrucât nu mai există posibilitatea
recuperării creanţei de către moştenitori după acest moment.

c) Efectele suspendării prescripţiei

Potrivit art.2534 alin.1 din Codul civil, republicat, de la data când cauza de
suspendare a încetat, prescripţia îşi reia cursul socotindu-se pentru împlinirea
termenului şi timpul scurs înainte de suspendare.
Pentru o mai bună înţelegere a efectelor pe care le produce suspendarea, vom
supune atenţiei cele trei perioade esenţiale, după cum urmează:
- în ceea ce priveşte perioada anterioară apariţiei cauzei de suspendare, aceasta
nu este afectată. Însă este important de menţionat că prescripţia neîncepută va
fi amânată, ceea ce înseamnă că în atare situaţie nu are sens să punem în discuţie
vreo perioadă a cursului prescripţiei.
- în intervalul de timp în care subzistă cauza de suspendare, efectul produs constă
în oprirea curgerii prescripţiei, pe toată această perioadă; prin urmare, durata
existenţei cauzei de suspendare nu intră în calculul termenului de prescripţie.
- după încetarea cauzei de suspendare, efectul care se produce constă în începerea
cursului prescripţiei sau, dup caz, reluarea acestuia din punctul în care a rămas,
luându-se în calcul şi termenul curs anterior apariţiei cauzei de suspendare.
Efectul special al suspendării este reglementat de art.2534 alin.2 din Codul
civil, republicat, astfel: Prescripţia nu se va împlini mai înainte de expirarea unui
termen de 6 luni de la data când suspendarea a încetat, cu excepţia prescripţiilor
de 6 luni sau mai scurte care nu se vor împlini decât după expirarea unui termen
de 1 lună de la încetarea suspendării. Efectul special al suspendării prescripţiei
presupune, în esenţă, prorogarea momentului împlinirii termenului de prescripţie
extinctivă389, în aşa fel încât, între momentul încetării cauzei de suspendare şi
387
Acest efect juridic al acceptării este reglementat de art.1114 alin.2 Codul civil, republicat.
388
Potrivit art.954 alin.1 Codul civil, republicat, moştenirea unei persoane se deschide în
momentul decesului acesteia.
389
Gh. Beleiu, op. cit., p.286-287.
180
momentul împlinirii termenului de prescripţie să se asigure 6 luni pentru prescripţiile
mai lungi de 6 luni sau 1 lună pentru prescripţiile egale sau mai scurte de 6 luni.
După cum rezultă din art.2535 Codul civil, republicat, suspendarea produce
efecte între subiectele raportului juridic supus prescripţiei extinctive, în sensul că
beneficiul suspendării prescripţiei extinctive poate fi invocat, ca regulă, numai de
către partea care a fost împiedicată să facă acte de întrerupere a cursului prescripţiei.
Dacă cel chemat în judecată pentru impunerea unui anumit comportament prin
concursul forţei coercitive a statului invocă prescripţia extinctivă, cel împotriva
căruia curge prescripţia poate opune intervenţia unei cauze de suspendare. Instanţa
de judecată doar constată dacă a intervenit suspendarea cursului prescripţiei, efectele
producându-se în temeiul legii.
Pentru situaţia în care obligaţia debitorului principal a fost garantată de un
terţ, denumit fideiusor390, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal sau
de fideiusor produce efecte faţă de amândoi, după cum dispune art.2536 Cod
civil, republicat.
În cazul obligaţiilor indivizibile391, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre
creditori sau debitori, produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori sau cocreditori
(art.1433 alin.1 Cod civil, republicat).
În cazul obligaţiilor solidare392, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre
creditori, produce efecte şi faţă de ceilalţi cocreditori (art.1441 alin.1 Cod civil,
republicat).

IV.4.3. Întreruperea prescripţiei extinctive

i) Noţiune
Întreruperea prescripţiei extinctive poate fi definită ca modificarea cursului
acesteia care constă în înlăturarea prescripţiei scursă înainte de apariţia unei cauze
întreruptive şi începerea unei alte prescripţii extinctive393.

ii) Cazuri de întrerupere a prescripţiei extinctive

Cazurile de întrerupere au caracter legal, dar nu exclusiv. Aceasta deoarece
în temeiul art.2515 alin.3 din Codul civil, republicat, părţile cu capacitate deplină
de exerciţiu pot, prin acord expres să modifice cursul prescripţiei extinctive prin
modificarea cauzelor legale de întrerupere. Întreruperea, ca şi suspendarea prescripţiei

390
Potrivit art.2280 Codul civil, republicat, fideiusiunea este contractul prin care o parte, fideiusor,
se obligă faţă de cealaltă parte, care are într-un raport obligaţional calitatea de creditor, să
execute, cu titlu gratuit sau în schimbul unei remuneraţii, obligaţia debitorului dacă acesta din
urmă nu o execută.
391
Obligaţia indivizibilă în privinţa mai multor debitori presupune faptul că fiecare dintre ei poate
fi urmărit pentru întreaga datorie, iar obligaţia indivizibilă în privinţa mai multor creditori presupune că
fiecare dintre ei poate urmări întreaga creanţă. A se vedea art.1422 Codul civil, republicat.
392
În temeiul art.1434 alin.1 Codul civil, republicat, obligaţia solidară este aceea care conferă fiecărui
creditor dreptul de a cere executarea întregii obligaţii şi a da chitanţă liberatorie pentru tot.
393
G. Boroi, op.cit., p.296.
181
extinctive, produce efecte de drept394, intervenirea ei urmând a fi doar constată
de organul jurisdicţional.
Potrivit art.2537 Codul civil, republicat, prescripţia se întrerupe:
a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de cel în folosul
căruia curge prescripţia. Acest caz de întrerupere presupune abandonarea de
către debitor a poziţiei sale de împotrivire faţă de dreptul subiectiv civil a cărui
acţiune se prescrie.
Recunoaşterea dreptului se împarte395:
- în funcţie de numărul părţilor implicate, în unilaterală (are la bază numai
manifestarea de voinţă a persoanei în favoarea căreia curge prescripţie) şi
convenţională (se întemeiază pe acordul de voinţe al persoanei în favoarea
căreia curge prescripţia şi al celei împotriva căreia curge);
- în funcţie de modul de exteriorizare, în expresă sau tacită. În temeiul alin.2 al
art.2538 Codul civil, republicat, recunoaşterea dreptul a cărui acţiune se prescrie
este tacită atunci când rezultă în mod neechivoc din manifestări care să ateste
existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Reprezintă o astfel
de recunoaştere: actele voluntare de executare (precum plata parţială a datoriei,
achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităţilor), solicitarea unui
termen de plată ş.a.
În ceea ce priveşte efectele juridice, renunţarea la prescripţie este asimilată
întreruperii prin recunoaşterea dreptului a căruia acţiune se prescrie, prin alin.2
al art.2510 Codul civil, republicat. Renunţarea la prescripţia începută dar neîmplinită
poate fi, de asemenea, expresă sau tacită (atunci când rezultă din manifestări
neechivoce săvârşite de partea în favoarea căreia curge prescripţia).

b) prin exercitarea dreptului material la acţiune prin diverse modalităţi de către

persoana împotriva căreia curge prescripţia.
Astfel sunt mijloace de exercitare a dreptului la acţiune:
- introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare (este vorba
despre o acţiune care are ca obiect restabilirea dreptului subiectiv civil încălcat/
nesocotit);
- invocarea pe cale de excepţie a dreptului a cărui acţiune se prescrie (ne aflăm
în această situaţia atunci când instanţa de judecată este sesizată cu o cerere care
are un alt obiect, iar persoana împotriva căreia curge prescripţia se apără prin
invocarea dreptului său încălcat/nesocotit).
- înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei (în înţelesul
art.3 pct. 1 din Legea nr.85/2006 privind procedura insolvenţei396, insolvenţa este
acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa

394
G. Boroi, op. cit., p.292.
395
Art.2538 alin.1 Codul civil, republicat.
396
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.359 din 21 aprilie 2006 cu ultimele
modificări şi completări aduse de Legea nr.76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.134/2010
privind Codul de procedură civilă
182
 fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile.
Procedura insolvenţei este definită ca fiind acea procedură colectivă în care
creditorii recunoscuţi participă împreună la urmărirea şi recuperarea creanţelor
lor, în modalităţile prevăzute de lege. Masa credală este dată de totalitatea
creanţelor care îndeplinesc condiţiile legale pentru a putea fi recuperate în
cadrul acestei proceduri. Înscrierea creanţei la masa credală este o modalitate
nespecifică de exercitare a dreptului la acţiune ce opreşte cursul prescripţiei
extinctive pentru că rolul acestei proceduri este tocmai recuperarea creanţelor
în condiţiile prevăzute de lege);
- depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmării silite pornite de alţi creditori
(în situaţia în care debitorul are mai multe obligaţii civile pe care nu le execută,
creditorii pot apela la forţa coercitivă a statutului pentru recuperarea pe cale
silită a creanţelor. Dacă urmărirea silite este declanşată doar de unul sau unii
dintre creditori, ceilalţi pot interveni în cadrul acestei proceduri pentru apărarea
propriilor interese. Intervenţia sa pe această cale nu este altceva decât o modalitate
de exercitare a dreptului său material la acţiune);
- constituirea ca parte civilă în procesul penal. În situaţia în care o persoană suferă
un prejudiciu ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni, aceasta are două posibilităţi
pentru recuperarea prejudiciului: să exercita acţiunea civilă în procesul penal397
sau să se adreseze cu o cerere unei instanţe civile, însă acest proces va fi suspendat
până la stabilirea vinovăţiei în procesul penal. În ambele situaţii, prescripţia
extinctivă se întrerupe întrucât dreptul material la acţiune este exercitat.
Toate mijloacele de exercitare ale dreptului material la acţiune analizate mai
sus, presupun formularea unei sesizări din partea persoanei împotriva căreia
curge prescripţia extinctivă. Această sesizare trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii după cum reiese din prevederile art.2539 Codul civil, republicat, pentru
a duce ţa întreruperea prescripţiei extinctive:
- să fie efectivă, chiar dacă a fost făcută la un organ de jurisdicţie ori de urmărire
penală necompetent sau este nulă pentru lipsă de formă;
- cel împotriva căreia curge prescripţia să nu renunţe la sesizarea făcută;
- cererea să nu fie respinsă, anulată sau să nu se fi perimat printr-o hotărâre rămasă
definitivă. Cu titlu de excepţie, dacă titularul dreptului material la acţiune, în
termen de 6 luni de la data când hotărârea de respingere sau anulare a rămas
definitivă, o nouă cerere care este admisă, prescripţia se consideră întreruptă
de la data la care a fost introdusă cererea precedentă.

c) prin începerea urmăririi penale împotriva celui care a săvârşit o infracţiune

cauzatoare de prejudicii, dacă acordarea despăgubirilor operează din oficiu,
potrivit legii. Despăgubirile urmează a se acorda pentru că legea dispune în
acest sens, iar nu pentru că victima solicită acest lucru. În această situaţie, nu
constituirea victimei ca parte civilă în procesul penal pentru repararea prejudiciului

397
Constituirea ca parte civilă în procesul penal poate avea loc fie pe parcursul urmăririi penale
fie în faţa instanţei de judecată până la începerea cercetării judecătoreşti.
183
 suferit (ca modalitatea de exercitare a dreptului material la acţiune) duce la
întreruperea prescripţiei extinctive, ci acest efect se produce în temeiul legii.

d) prin orice act prin care cel în folosul căruia curge prescripţia este pus în
întârziere, numai dacă punerea în întârziere este urmată de chemarea în judecată
în termen de 6 luni. Punerea în întârziere constă într-o manifestare de voinţă din
partea creditorului, prin care el pretinde executarea obligaţiei de către debitor398.
În temeiul art.1522 coroborat cu art.2540 din Codul civil, republicat, debitorul
poate fi pus în întârziere printr-o notificare scrisă. Pentru ca punerea debitorului în
întârziere să întrerupă prescripţia extinctivă este necesar ca ea să fie urmată de
introducerea unei cereri de chemare în judecată în următoarele 6 luni.

iii) Efectele întreruperii prescripţiei extinctive

Efectele prescripţiei extinctive sunt stabilite de art.2541 din Codul civil,
republicat, astfel: întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se ivi cauza
de întrerupere, iar după întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.
Întreruperea prescripţiei extinctive produce următoarele două efecte:
- în ceea ce priveşte perioada anterioară apariţiei cauzei de suspendare, prescripţia
scursă este înlăturată.
- în intervalul de timp în care subzistă cauza de întrerupere, efectul produs constă
în faptul că prescripţia nu curge, pe toată această perioadă; prin urmare, durata
existenţei cauzei întreruptive nu intră în calculul termenului de prescripţie.
- ulterior întreruperii, efectul care se produce constă în începerea unei noi prescripţii.
Cu această ocazie trebuie clarificate următoarele probleme: când începe să
curgă noua prescripţie şi ce caracter va avea aceasta. Răspunsul la aceste întrebări
reiese din art.2541 alin.3-6 din Codul civil, republicat, după cum urmează:
- în cazul întreruperii prescripţiei prin recunoaşterea dreptului de către cel în
folosul căruia curgea, din acel moment va începe să curgă o nouă prescripţie
de acelaşi fel;
- în cazul întreruperii prescripţiei printr-o cerere de chemare în judecată ori de
arbitrare, de la data rămânerii definitive a hotărârii de admitere a acţiunii va
începe să curgă o nouă prescripţie. Aceasta este diferită de prescripţia întreruptă,
întrucât va avea ca obiect dreptul de a obţine executarea silită;
- în cazul întreruperii prin intervenţia în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite,
la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase
neacoperite va reîncepe să curgă o prescripţia de acelaşi fel cu cea întreruptă;
- în cazul întreruperii prescripţiei prin constituirea ca parte civilă în procesul
penal, de la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a
urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau de la pronunţarea
hotărârii definitive a instanţei penale începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi
fel cu cea întreruptă;

398
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a VIII-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p.349.
184
- în cazul întreruperii prin începerea urmării penale (în cazul în care despăgubirile
se acordă din oficiu, de la data când cel împotriva căruia a început să curgă
prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei
penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea, începe să curgă o
nouă prescripţie care va avea ca obiect dreptul de a obţine executarea silită.
După cum rezultă din art.2542 Codul civil, republicat, întreruperea profită
celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva
căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care legea dispune altfel.
Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul
căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi
opuse decât autorului recunoaşterii. Dacă cel chemat în judecată pentru impunerea
unui anumit comportament prin concursul forţei coercitive a statului invocă
prescripţia extinctivă, cel împotriva căruia curge prescripţia poate opune intervenţia
unei cauze de întrerupere. Instanţa de judecată doar constată dacă a intervenit
suspendarea cursului prescripţiei, efectele producându-se în temeiul legii.
Pentru situaţia în care obligaţia debitorului principal a fost garantată de un
terţ, denumit fideiusor, suspendarea prescripţiei faţă de debitorul principal sau
de fideiusor produce efecte faţă de amândoi, după cum dispune art.2543 Codul
civil, republicat.
În cazul obligaţiilor indivizibile, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre
creditori sau debitori, produce efecte şi faţă de ceilalţi codebitori sau cocreditori
(art.1433 alin.2 Codul civil, republicat).
În cazul obligaţiilor solidare, suspendarea prescripţiei faţă de unul dintre
creditori, produce efecte şi faţă de ceilalţi cocreditori (art.1441 alin.2 Codul
civil, republicat).

IV.4.4. Repunerea în termenul de prescripţie

a) Noţiune
Potrivit art.2522 alin.1 Codul civil, republicat, cel care, din motive temeinice,
nu şi-a exercitat în termen dreptul la acţiune supus prescripţiei poate cere
organului de jurisdicţie competent repunerea în termen şi judecarea cauzei.
Repunerea în termen, reprezintă beneficiul acordat de lege titularului dreptului
la acţiune care, din motive temeinice, nu a putut formula acţiunea în justiţie înăuntrul
termenului de prescripţie, astfel că organul jurisdicţional este îndreptăţit să
soluţioneze în fond, cererea de chemare în judecată, deşi a fost introdusă după
împlinirea termenului de prescripţie399.
În esenţă, repunerea în termenul de prescripţie extinctivă este un beneficiu
al legii şi, implicit, o piedică în calea producerii, în mod nejustificat, a efectelor
prescripţiei.

399
Gh.Beleiu, op.cit., p.294.
185
 b) Domeniul repunerii în termenul de prescripţie
În literatura de specialitate400 s-a precizat că prin “motive temeinice” trebuie
să se înţeleagă numai acele împrejurării, care, fără a avea gravitatea forţei majore
(care determină suspendarea), sunt exclusive de culpă. Asemenea împrejurări sunt
piedici relative, nu absolute (ca forţa majoră). Repunerea în termenul de prescripţie
a fost apreciată ca o noţiune care exclude şi forţa majoră şi culpa401.
Exemple considerate de jurisprudenţă ca fiind cauze de repunere în termenul
de prescripţie402:
- existenţa unor împrejurări speciale în care s-a găsit moştenitorul, care l-au împiedicat
să afle despre deschiderea unei moşteniri la care era chemat;
- spitalizarea îndelungată a titularului dreptului material la acţiune;
- părăsirea minorului de către reprezentantul legal;
- cunoaşterea unor fapte stabilite de organul de urmărire penală numai după
împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.
Pe de altă parte, nu sunt motive temeinice pentru repunerea în termenul de
prescripţie următoarele403:
- eroarea de drept invocată de titularul dreptului material la acţiune;
- absenţa sau aglomerarea cu probleme a consilierului juridic al unei persoane
juridice titulară a dreptului material la acţiune.

c) Termenul de repunere în termenul de prescripţie

Potrivit art.2522 alin.2, repunerea în termen nu poate fi dispusă decât dacă
partea şi-a exercitat dreptul la acţiune înainte de împlinirea unui termen de 30
de zile, socotit din ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea
motivelor care au justificat depăşirea termenului de prescripţie.
Termenul de 30 de zile prevăzut de legiuitor începe să curgă de la data la
care persoana împotriva căreia curge prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască
încetarea motivelor care justifică repunerea în termenul de prescripţie. Practic, în
acest termen, titularul dreptului material la acţiune trebuie să se adreseze cu o
cerere instanţei pentru repunerea în termenul de prescripţie şi judecarea cauzei.
Totodată, îi revine sarcina de a proba existenţa unui motiv temeinic care să justifice
exercitarea dreptului său cu întârziere. În cele din urmă, instanţa de judecată va
admite cererea chiar dacă a fost introdusă după împlinirea prescripţiei, ca efect
al repunerii în termenul de prescripţie.
Apreciem că termenul de 30 de zile este un termen de decădere (decăderea
din beneficiul de a fi repus în termenul de prescripţie). Cererea introdusă după
acest termen, chiar în cazul existenţei unui motiv temeinic, va fi respinsă ca
prescrisă, dacă beneficiul prescripţiei este invocat de cel în favoarea căruia a curs.

400
Gh. Beleiu, op. cit., p.299-300; I. Dogaru, op. cit., p.282; M. Nicolae, op. cit., p.131.
401
G. Boroi, op. cit., p.302.
402
Gh. Beleiu, op. cit., p.300; G. Boroi, C. A. Anghelescu, op. cit, p.323.
403
Idem.
186
 d) Efectul repunerii în termenul de prescripţie
Repunerea în termenul de prescripţie are ca efect admiterea acţiunii titularului
dreptului material la acţiune introduse, din motive temeinice, după împlinirea
termenului de prescripţie. Altfel spus prescripţia este socotită ca neîmplinită, cu
toate efectele care decurg de aici, deşi termenul de prescripţie a expirat. Efectul
arătat permite organului de jurisdicţie să treacă la judecata în fond a cauzei
(neconsiderându-se acţiunea ca prescrisă), justificarea fiind aceea că titularul
dreptului material la acţiune nu a acţionat în termenul stabilit de lege din motive
întemeiate.

IV.4.5. Împlinirea (calculul) prescripţiei extinctive

Prin împlinirea prescripţiei extinctive se înţelege determinarea momentului
în care expiră termenul de prescripţie404.
Potrivit art.2544 Codul civil, republicat, cursul prescripţiei extinctive se
calculează potrivit regulilor stabilite în titlul III din prezenta carte (intitulat
„Calculul termenelor”405), luându-se în considerare, dacă este cazul, şi cazurile
de suspendare sau de întrerupere prevăzute de lege.
Art.2552, 2553, 2555 din Codul civil, republicat, reglementează în mod
diferit calculul termenelor de prescripţie stabilite pe săptămâni, luni sau ani, a
celor stabilite de zile şi a celor stabilite pe ore.
Astfel, termenele stabilite pe săptămâni, luni sau ani se împlinesc în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână, lună sau an a/al termenului. Dacă ultima
lună a termenului nu are o zi corespunzătoare celei în cere termenul a început să
curgă, termenul de prescripţie se va împlini în ultima zi a acestei luni. Cu titlu de
exemplu:
- termenul de 3 ani început pe 01.03.2013 se va împlini pe 01.03.2016; termenul
de 3 ani început pe 29.02.2012 se va împlini pe 28.02.2015 (anul 2015 nu este
bisect);
- termenul de 6 luni început pe 15.03.2013 se va împlini pe 15.09.2013; termenul
de 6 luni început pe 31.08.2012 s-a împlinit pe 28.02.2013 (ultima zi a ultimei
luni a termenului de prescripţie);
- termenul de 4 săptămâni început vineri, pe 01.03.2013, se va împlini vineri, pe
29.03.2013.
Pentru calculul termenelor stabilite pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima
zi a termenului, iar termenul se va împlini la ora 24.00 a ultimei zile. Excepţia
de la regula potrivit căreia termenul pe zile se împlineşte la ora 24.00 a ultimei
zile ar consta în faptul ca termenul se încheie la o altă oră pe parcursul ultimei
zile. Ea îşi găseşte aplicabilitatea atunci când este vorba despre acte care trebuie
îndeplinite la locul de muncă, când termenul se va împlini la ora la care încetează
404
E. Lupan, I. Sabău-Pop, op. cit., p.335.
405
Art.2551 din Codul civil, republicat, dispune că durata termenelor, fără deosebire de natura
şi izvorul lor, se calculează potrivit regulilor stabilite de prezentul titlu.
187
programul normal de lucru. În ceea ce priveşte actele transmise prin telegrafic
sau prin intermediul oficiului poştal, ele se consideră îndeplinite în termen dacă
au fost predate oficiului poştal înainte de sfârşitul programului, în ultima zi a
termenului. Exemplu: termenul de 7 zile care începe să curgă pe 01.03.2013 se
va împlini pe 09.03.2013.
Referitor la termenul de prescripţie stabilit pe una sau mai multe luni şi
jumătate se impun a se face două preciză: 1) „jumătate de lună” reprezintă 15
zile406; 2) cele 15 zile se vor socoti la sfârşitul termenului407.
În toate situaţiile, dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul
se va proroga (prelungi) până la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează
celei în care termenul de prescripţie s-a împlinit. Avem de a face cu o prorogare
legală, instituită de art.2554 Codul civil,republicat. Prin „sfârşitul primei zile
lucrătoare” înţelegem ora 24.00 a acestei zile (regula), respectiv sfârşitul programului
instituţiilor unde trebuie depuse actele a căror îndeplinire era ţinută de respectarea
termenului - instanţa de judecată (derogare).
Termenul de prescripţie stabilit pe ore se calculează întocmai ca şi termenul
stabilit pe zile, fără a lua în calcul prima şi ultima oră a acestuia.

406
Art.2552 alin.3 Codul civil, republicat.
407
Art.2552 alin.4 Codul civil, republicat.
188
 BIBLIOGRAFIE

I. Acte normative:

1. Constitutia Romaniei, revizuita prin Legea nr. 429/2003;

2. Codul Civil Roman adoptat prin Legea nr. 287/2009, republicat în temeiul
Legii nr. 71/2011, modificat şi completat ulterior;
3. Codul de procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, republicat în
temeiul Legii nr. 76/2012, modificat şi completat ulterior;
4. Legea nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată, modificată
şi completată ulterior;
5. Legea nr.36/1995 a notarilor publici şi a activităţii notariale;
6. Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe;
7. O.U.G nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi alte acte de
identitate ale cetăţenilor români;
8. O.G. nr. 41/2003 privind dobandirea si schimbarea pe cale administrativă a
numelor persoanelor fizice;
9. O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achizitie publică, a
contractelor de concesiune de lucrari publice si a contractelor de concesiune
de servicii.

II. Cursuri, tratate , monografii:

1. Alexandresco Dimitrie, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil

român în comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţii străine,
Iaşi, 1898, vol.I;
2. Cantacuzino Matei, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Românească
SA, 1921;
3. Ionaşcu Aurelian, Drept civil. Partea generală, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 963;
4. Hanga Vladimir, Drept privat roman, Editura Didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1978;
5. Ionaşcu Aurelian, Mureşan Mircea, Costin M. N., Ursa V., Filiaţia şi
ocrotirea minorului, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980;
6. Bacaci A., Dumitrache V. C., Hageanu C., Dreptul familiei, Editura ALL
Beck, Bucureşti, 2005;
7. Bratus S.N., Subiectele dreptului civil, Editura de stat pentru literatură
juridică, Bucureşti, 1953;
8. Barasch E., Nestor I., Zilberstein Savelly, Ocrotirea părintească, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1960;
189
9. Brădeanu Salvador, Rucăreanu Ion, Tratat de drept civil, vol.I, Partea
generală, Editura Academiei, 1967;
10. Cosma Doru, Teoria generală a actului juridic, Editura Ştiinţifică, 1969;
11. Beleiu Gheorghe, Drept civil. Persoanele, Universitatea Bucureşti,
Bucureşti, 1982;
12. Costin M.N., Marile instituţii ale dreptului civil român, volumul II, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1984;
13. Calmuschi Otilia, Tratat de drept civil. Partea generală, vol.I, Editura
Academiei, Bucureşti, 1989;
14. Cosmovici Paul Mircea, Tratat de drept civil, vol.I, Editura Academiei,
1989;
15. Popescu Tudor Radu, Drept civil. Teoria actului juridic, Editura Athenaeum,
1992;
16. Pop Teofil, Drept civil român. Teoria generală, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 1993;
17. Popescu Tudor Radu, Drept civil. I. Introducere generală, Editura Oscar
Print, Bucureşti, 1994;
18. Molcuţ Emil, Oancea Dan, Drept roman, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti,
1995;
19. Molinier Joel, Droit du contentieux europeen, LGJD, Paris, 1996;
20. Mureşan Mircea, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj
Napoca, 1996;
21. Mureşan Mircea, Drept civil. Partea generală, Editura Cordial Lex, Cluj
Napoca, 1996;
22. Traian Pop, „Drept civil. Partea generală”, Editura All Beck, Bucureşti,
1993;
23. St. Răuschi, „Drept civil. Partea generală. Persoana fizică. Persoana
juridică”, Editura Chemarea, Iaşi, 1994;
24. Traian Pop, „Persoanele fizice şi persoanele juridice”, Editura Lumina
Lex, Bucuresti, 1995;
25. Bîrsan Corneliu, Ţiclea Alexandru, Dobrinoiu Vasile, Toma Mircea, Tufan
Constantin, Societăţi comerciale. Constituire. Organizare. Funcţionare,
Editura Şansa SRL, Bucureşti, 1995;
26. Căpăţînă Octavian, Societăţile comerciale, Editura Lumina Lex, Bucurteşti,
1996;
27. Boboş Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Editura Dacia, Cluj Napoca,
1996;
28. Hamangiu Constantin, Rosetti-Bălănescu Ion şi Băicoianu Alexandru,
Tratat de drept civil, vol.I, Editura All, 1998;
29. Deleanu Ion, Deleanu Sergiu, Mică enciclopedie a dreptului, Editura Dacia,
Cluj Napoca, 2000;
30. Dogaru Ion, Drept civil român, volumul I, Editura Themis, Craiova, 2000;

190
31. Boroi Gabriel, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All
Beck, Bucureşti, 2000;
32. Bîrsan Corneliu, Drept civil. Drepturi reale principale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001;
33. Bîrsan Corneliu, Drept civil. Drepturi reale principale, Eitura All Beck,
Bucureşti, 2001;
34. Dogaru Ion, Cerecel Sevastian, Elemente de dreptul familiei, Editura Themis,
Craiova, 2001;
35. Chelaru E., Curs de drept civil, Drepturi reale principale, Editura All Beck,
Bucureşti, 2001;
36. Boroi Gabriel, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ediţia a II-a, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002;
37. Lupulescu Dumitru, Lupulescu Ana Maria, Drept civil - Persoana fizică
Editura Editas, Bucureşti, 2003;
38. Chelaru E., Drept civil. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;
39. Ciobanu Viorel Mihai, Boroi Gabriel, Drept procesual civil. Curs selectiv.
Teste grilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
40. Lupan Ernest, Sabău-Pop Ioan, Tratat de drept civil român, volumul I,
Partea generală, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2006;
41. Beleiu Gheorghe, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, ediţia a XI-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrică
Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
42. Dogaru Ion, Cercel Sevastian, Drept civil. Persoanele, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007;
43. Lupan Ernest, Sabău-Pop Ioan, Tratat de drept civil român, volumul II;
44. Petrescu R., Acţiunile privind statutul civil al persoanei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1968;
45. Poenaru Emil, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura Dacia
Europa Nova, Lugoj, 2001;
46. Popa Nicolae, Teoria generală a dreptului, 1996;
47. Rarincescu Mihai, Noţiuni de drept civil, vol.I, Bucureşti, 1946;
48. Răuschi Ştefan, Drept civil.Partea generală. Pesoana fizică. Persoana
juridică, Editura Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1993;
49. Răuschi Ştefan, Popa Gheorghe, Răuschi Ştefania, Drept civil. Teoria
generală. Persoana fizică. Persoana juridică, Editura Junimea, Iaşi, 2000;
50. Zlătescu Victor Dan, Tratat elementar de drept civil român, Casa editorială
Calistrat Hogaş, Bucureşti, 2000.
51. Aspazia Cojocaru, „Drept civil. Partea generală”, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002;
52. Nicolae Marian, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti, Bucureşti, 2004;
53. Truşcă Petrică, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Persoana fizică.
Persoana juridică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005;

191
54. Ernest Lupan, Ioan Sabău-Pop, „Tratat de drept civil român. Partea
generală.”, vol.I, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
55. Ion Dogaru, Sebastian Cercel, Drept civil. Persoanele., Editura C.H. Beck,
Bucuresti, 2007;
56. Gheorghe Beleiu, „Drept civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele
dreptului civil”, ediţia XI-a revăzută şi adăugită de Marian Nicolae, Petrică
Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
57. Voicu Costică, Teoria generală a dreptului. Curs univeristar, Ediţie revăzută
şi actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008.
58. Gheorghiu Valeria, Drept civil (I), Partea generală. Persoanele. Curs
universitar, Editura Cermaprint, Bucureşti, 2009;
59. Gabriel Boroi, „Drept civil. Partea generală. Persoanele”, Editura Hamangiu,
ed. IV, Bucureşti, 2010;
60. Gabriel Boroi, Carla Alexandra Anghelescu, „Curs de drept civil. Partea
generală.”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011;
61. Gabriel Boroi, Liviu Stănciulescu „Institutii de drept civil în reglementarea
noului Cod civil.”, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012;
62. Gheorghiu Valeria, Instituţii de drept civil, Partea generală. Curs universitar,
Editura Sitech, Craiova, 2013.

192
 TERMENI ŞI EXPRESII JURIDICE

Exceptio est strictissimae interpretationis - Excepţia este de strictă interpretare.

Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus - Unde legea nu distinge, nici
noi nu trebuie să distingem.

Actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat - Legea trebuie interpretată
în sensul producerii efectelor ei şi nu în sensul neaplicării ei.

Qui dicit uno, negat de altero - Atunci când se afirma ceva, se neagă contrariul.

Ubi eadem est ratio, eadem solutio esse debet - Unde se aplică acelaşi raţionament,
se aplică aceeaşi soluţie.

Reductio ad absurdum - Procedeul reducerii la absurd.

Qui prior tempore, potior jure - Cel care îşi înscrie primul dreptul, va fi proprietar.

In excipiendo, reus fit actor - În apărare, pârâtul se transformă în reclamant.

In pari cauza, melior est causa possidentis - În situaţii similare, mai bună este
situaţia celui care posedă.

Testis unus testis nullus - Cu un singur martor nu există mărturie.

Nulla presumtio sine lege - Prezumţiile legale sunt limitate de lege.

Nemo plus juris ad alium transfere potest, quam ipse habet - Nimeni nu poate să
transfere mai multe drepturi decât are sau ceva ce nu are.

Res inter alios acta, aliis neque nocere, neque prodesse potest - Principiul relativităţii
actului juridic: actul juridic produce efecte numai între părţile contractante.

Que temporalia sunt ad agendum, perpetua sunt ad excipiendum - Ceea ce este

prescriptibil pe cale de acţiune, este imprescriptibil pe cale de excepţie.

Quem de evictione tenet actio, eundem agentem repellit exceptio - Cine trebuie
să garanteze pentru evicţiune, nu poate să evingă.

Retihabitio mandato aequiparatur - Ratificarea valorează mandat.

193
Accessorium sequitur principale - Accesoriul urmează principalul.

Actio non natae non currit praescriptio - Fără prescripţie înainte de a se naşte
acţiunea.

Actor sequitur forum rei - Reclamantul urmează instanţa pârâtului.

Actori incumbit probatio - Proba incumbă reclamantului.

Nemo auditur propriam turpitudinem allegans - Nimeni nu poate invoca propria

culpă.

Nullum crimen, nulla poena sine lege - Nu există infracţiune, nu există pedeapsă,
fără prevederea expresă în lege.

Pacta sunt servanda - Convenţiile trebuie să fie respectate (efectele obligatorii

ale convenţiei).

Quod nullum est nullum producit effectum - Ceea ce este nul nu produce efecte.

Specialia generalibus derogant - Legea specială derogă de la legea generală.

194
 Abatere
Faptă contrară legii sau regulilor de convieţuire socială, de un pericol social
mai redus decât infracţiunea, care atrage aplicarea unei sancţiuni administrative
disciplinare.
Ab initio (de la început)
Expresie latină cu sensul că un act juridic produce efecte nu numai pentru
viitor, ci din însuşi momentul naşterii unui raport juridic. De ex. cu excepţia cazurilor
în care legea ar dispune altfel, constatarea nulităţii unui contract produce efecte
de la data încheierii lui.
Ab intestat (fără testament)
Expresie latină care desemnează moştenirea ce se transmite în baza legii
(moştenire legală), deoarece nu există testament sau, deşi există acesta nu este
valabil.
Abrogare
Desfiinţarea sau scoaterea din vigoare a unui act normativ, în baza unui alt
act normativ, de acelaşi nivel superior.
Abuz de drept
Exercitare a unui drept împotriva funcţiei lui economice şi sociale, astfel
încât se aduce prejudiciu unei alte persoane.
Achiesare
Act juridic, expres sau tacit, prin care una din părţile aflate în litigiu recunoaşte
necondiţionat pretenţiile formulate de cealaltă parte la hotărârea pronunţată de
prima instanţă împotriva să.
Act juridic
Manifestare de voinţă a uneia sau mai multor persoane fizice sau persoane
juridice, care are ca scop naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice.
Acţiunea civilă
Mijloc legal prin care o persoană poate cere organului de jurisdicţie competent,
de stat să-i ocrotească un drept prin recunoaşterea acestuia faţă de o altă persoană,
prin constituirea unei situaţii juridice noi ori obligarea celui ce l-a încălcat de a-l
respecta şi de a plăti titularului, dacă este cazul, despăgubiri pentru prejudiciu cauzat.
Ad probationem (pentru a dovedi)
Locuţiune latină potrivit căreia o anumită condiţie de formă a unui act juridic
este prevăzută de lege numai pentru a se putea face dovada actului, nu pentru însăşi
validitatea lui.
Ad validitatem (pentru validitate)
Locuţiune latină cu înţelesul că o condiţie de formă a unui act juridic este
prevăzută de lege pentru însăşi validitatea actului respectiv (sân. Ad solemnitatem)

195
 Autoritate de lucru judecat (putere de lucru judecat)
Forţa obligatorie recunoscută prin lege unei hotărâri definitive pronunţată
de un organ jurisdicţional, care nu mai poate fi modificată sau desfiinţata decât
în urma exercitării unei căi extraordinare de atac.
Actori incumbit probaţio - proba revine reclamantului
Ad hoc - pentru un scop precis
A posteriori - posterior, ulterior
A priori - în prealabil, înainte
Audi alteram partum - ascultă cealaltă parte
Caducitate
Lipsa de eficientă a unui act juridic, determinată de un eveniment independent
de voinţă sau culpa părţilor care intervine ulterior încheierii lui.
Cauză
1.Fenomen care precede şi determină sau produce un alt fenomen denumit
efect. Legătura dintre fapta ilicită, care constituie cauza, de pe o parte, şi urmărea
păgubitoare sau prejudiciul, care constituie efectul, pe de altă parte, constituie un
element indispensabil al răspunderii juridice.
2.Element constitutiv al unei obligaţii, constând în scopul care determină
persoana să-şi asume acea obligaţie.
3.Litigiu, proces, pricină
Cod
Act normativ cuprinzător, unitar şi sistematic, care grupează principiile şi
cele mai importante reglementări aplicabile unei categorii de relaţii sociale ce
formează obiectul specific al unei ramuri de drept (civil, penal, dreptul muncii,
dreptul familiei etc.).
Condiţie
Eveniment viitor şi nesigur de a cărui îndeplinire depinde prin acordul de
voinţa al părţilor fie naşterea efectelor unui act juridic (c. suspensiva), fie desfiinţarea
acestora atât pentru trecut cât şi pentru viitor. (c. rezoluţie).
Consimţământ
1.Manifestare de voinţă a unei persoane în vederea încheierii ori săvârşirii
unui act juridic. Pentru a produce efecte, consimţământul trebuie să fie conştient,
liber, neviciat. Vezi şi vicii de consimţământ.
2.Acord de voinţa între două sau mai multe persoane care încheie un act
juridic.
Contract
Acord de voinţa între două sau mai multe persoane cu scopul de a stabili,
modifica sau stinge un raport juridic.
196
 Decăderi
Sancţiuni care constau în pierderea unor drepturi de către o persoană, ca
urmare a condamnării ei pentru o infracţiune, a săvârşirii unor alte fapte contrare
legii sau normelor de convieţuire socială ori ca urmare a pasivităţii titularului
drepturilor de a le exercita în condiţiile sau în termenul stabilit de lege.
De facto
Expresie latină folosită pentru a caracteriza, în general, o situaţie existentă
în fapt, dar care nu îndeplineşte condiţiile pentru a dobândi consacrarea ei juridică.
De lege ferenda (despre legea care urmează să fie elaborată)
Expresie latină prin care se caracterizează propunerile de îmbunătăţire sau
completare a unor norme ori instituţii juridice existente, printr-o viitoare reglementare.
De lege lată (despre legea în vigoare)
Locuţiune latină prin care sunt caracterizate referirile sau concluziile ce au
avut în vedere reglementările existente.
Desistare
1.Renunţare a reclamantului fie la dreptul său, fie numai la judecată (vezi
renunţare la drept, renunţare la judecată).
2.Renunţare, de bună voie, a făptuitorului la executarea infracţiunii.
Desuetudine
Pierderea forţei obligatorii a unor norme de drept datorită neaplicarii lor
constate într-o perioadă îndelungată, dovedindu-se astfel ca ele nu mai corespund
necesitaţilor reale ale societăţii, că sunt depăşite în raport cu transformările ce
au survenit ulterior adoptării lor.
Electa una via non datur recursus ad alteram
Odată aleasă o cale, nu se poate reveni la alta.
Erga omnes - faţă de toţi
Ex lege - în virtutea legii
Ex nunc - începând de acum
Ex tunc - pornind de atunci, de la origine
Fapt juridic
Eveniment sau faptă voluntară care determină naşterea, modificarea sau
stingerea unor raporturi juridice, respectiv a drepturilor şi obligaţiilor din conţinutul
acestora.
Fraus omnia corrumpit - fraudă distruge totul.
Hotărâre judecătorească
1.Act final de dispoziţie, prin care instanţă soluţionează litigiul supus judecăţii.
2.Înscris care constată soluţia pronunţată de instanţă în rezolvarea unui litigiu.
197
 Habeas Corpus - să ai corpul liber.
Imprescriptibilitate
1.Regim legal al unor drepturi, constând în aceea că rămân tot timpul ocrotite
de lege, titularul lor şi succesorii săi legali putând oricând recurge la acţiunea în
justiţiei şi, pe cale de consecinţă, la executarea silită, pentru apărarea şi valorificarea
lor. De ex. sunt, de regulă, imprescriptibile drepturile personale nepatrimoniale
(dreptul la nume, la onoare, la reputaţie, dreptul de autor etc.)
2.Excepţie de la regulile prescripţiei răspunderii penale (de ex. răspunderea
penală în cazul infracţiunilor contra păcii şi omenirii).
Inalienabil
Caracter al regimului juridic stabilit de lege pentru bunurile sau drepturile
care nu pot face obiectul unei înstrăinări prin întocmirea unor acte juridice de drept
civil, pentru considerentul că acestea nu se află în circuitul civil general.
Indiviziune
Situaţie juridică a unui bun sau unei universalităţi de bunuri care aparţin în
comun mai multor persoane, astfel încât fiecare din acestea are o cotă abstractă
din drept şi nu o parte identificată în concret. Starea de indiviziune îşi poate avea
sursa în lege sau în convenţia părţilor. În cazurile cele mai frecvente, indiviziunea
este urmărea succesiunii când, până la împărţirea moştenirii, deci până la ieşirea
din indiviziune, persoanele care au primit certificate de succesor au calitatea de
proprietari coindivizari.
În dubio pre reo (îndoiala profita învinuitului)
Expresie latină cu înţelesul că, atunci când nu se poate stabili cu certitudine
vinovăţia unei persoane pentru săvârşirea unei fapte penale, nu este posibilă tragerea
ei la răspundere. Prin extensie, locuţiunea îşi găseşte aplicarea şi în celelalte forme
ale răspunderii juridice, deoarece prezumţia de nevinovăţie constituie un principiu
fundamental al dreptului nostru.
Intuitu personae (în considerarea unei anumite persoane)
Expresie latină care defineşte actele juridice la încheierea cărora elementul
determinant l-au constituit aptitudinile, calităţile sau pregătirea profesională a unei
persoane (de ex. contractul de muncă, contractul de editare, contractul pentru
executarea unei picturi, a unei sculpturi etc.). Datorită acestei caracteristici, obligaţiile
asumate de către persoana respectivă nu pot fi îndeplinite prin reprezentant şi nu
sunt transmisibile.
În personam - privitor la persoană
În rem - privitor la fapta
Inter partes - între părţi
Iter criminis - drumul infracţional
Ipso facto - din chiar acel fapt
198
 Ipso iure - de plin drept
Înscris
Obiect confecţionat din orice fel de material, purtând o scriere sau o
însemnare prin care se fixează şi relevă un fapt sau un act juridic sau anumite
împrejurări privitoare la o situaţie juridică. Suportul material poate fi de hârtie,
pânză, lemn, metal, sticlă, plastic, piatră, oglinda gheţii etc. iar scrierea poate fi
manuală sau cu orice sistem de scriere, imprimare ori înregistrare sau cu orice
semn de comunicare. Înscrisul este un mijloc legal de probă datorită exactităţii
conţinutului, conservării şi administrării lor lesnicioase în justiţie.
Învinuit
Persoană faţă de care efectuează urmărirea penală cât timp nu a fost pusă
în mişcare acţiunea penală împotrivă să.
Judecata
1.Activitate prin care organul de jurisdicţie soluţionează o cauză, pe baza
probelor administrate şi a dezbaterilor contradictorii dintre părţi.
2.Fază a procesului penal care începe cu sesizarea instanţei şi sfârşeşte prin
pronunţarea hotărârii definitive.
Juridic
Calificativ pentru orice act, fapt acţiune etc., care se referă la drept ca ansamblu
de norme obligatorii ori ca ştiinţa.
Lato sensu (în sens larg)
Locuţiune latină care indică înţelesul cel mai cuprinzător a unor noţiuni
sau dispoziţii.
Lege
Act normativ care emană de la organul suprem al puterii de stat şi care
cuprinde norme generale de conduită, obligatorii şi impersonale, susceptibile de
a fi aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere a statului.
Legislaţie
Ansamblul actelor normative într-o tară sau într-un anumit domeniu,
perfecţionarea continuă şi sistematizarea.
Lex causae
Expresie latină, desemnând legea aplicabilă unei situaţii cu elemente de
extraneitate, adică unei situaţii care creează un conflict de legi.
Lex fori
Expresie latină consacrată în dreptul internaţional privat, desemnând „legislaţia
instanţei”, adică legislaţia ţării a cărei autoritate sau jurisdicţie este investită cu
soluţionarea unui litigiu cu elemente de extraneitate. Pentru orice organ de jurisdicţie
din România, lex fori este legislaţia romană.
199
 Litigiu (proces, pricină, cauză)
Conflict, neînţelegere între două sau mai multe persoane - fizice sau juridice
- supus sau susceptibil de a fi supus spre rezolvare unui organ de jurisdicţie. Litigiul
se naşte ca urmare a încălcării sau a pretinsei încălcări a unui drept ocrotit de lege.
În raport de natura normelor legale încălcate litigiile pot fi civile, penale, arbitrale,
de muncă.
Locus regit actum (locul guvernează actul)
Locuţiune latină potrivit căreia condiţiile de formă ale unui act sunt cele
prevăzute în legislaţia statului în care acest act se încheie. Vezi şi lex causae;
aplicarea legii în spaţiu.
Lex loci actus - legea locului unde s-a încheiat actul
Lex loci delicti - legea locului unde a fost săvârşit delictul
Lex fosi - legea organului de jurisdicţie
Lex mercatoria - legea comerţului
Manu propria (cu propria mână)
Expresie latină folosită pentru a sublinia că un înscris a fost scris chiar de
către acela care îl semnează.
Modus vivendi (mod de existenţă)
Expresie latină care desemnează acorduri internaţionale aplicabile temporar,
până când părţile vor reglementa problemele în cauză prin tratate sau convenţii
definitive.
Mutatis metandis - schimbând ceea ce trebuie schimbat
Non bis în idem (nu este admis să se revină asupra aceleiaşi cauze)
Expresie latină desemnând principiul potrivit căruia nu se poate pretinde de
două ori aceeaşi prestaţie, după cum nu se poate sancţiona de două ori aceeaşi faptă.
Nemo censetur ignorare legem - nimeni nu se poate apăra invocând
necunoaşterea legii
Non reformatio în peius (nu este admisă modificarea în mai rău a hotărârii)
Adagiu latin exprimând principiul de procedură potrivit căruia folosirea
unei căi de atac nu poate agrava situaţia celui care a exercitat-o. Această regulă
este pe deplin justificată întrucât posibilităţile efectuării controlului judiciar al
hotărârilor, instituit ca o garanţie a respectării legii, ar fi îngrădite, dacă părţile
ar înfrunta riscul de a-şi crea o situaţie mai grea exercitând o cale de atac.
Nemo iudex în re sua - nimeni nu este judecător în propria cauză
Nulitatea actului juridic
Sancţiune civilă care constă în desfiinţarea retroactivă a unui act juridic
încheiat cu încălcarea dispoziţiilor legale. Nulitatea se îndreaptă împotriva acelor
200
efecte care contravin dispoziţiei legale încălcate, lăsând neatinse efectele care nu
contrazic legea. Numai în cazul când clauzele afectate de nulitate nu pot fi înlocuite
ori au constituit cauza determinantă a actului juridic sau dacă toate efectele sunt
contrare legii, actului juridic este lovit de nulitate totală. Prin urmare nulitatea este
cârmuita de principiul nulităţii parţiale, în sensul că ori de câte ori este posibil,
actul juridic trebuie salvat de la desfiinţare.
Nulla poena sine lege - nicio pedeapsă fără lege
Nullum crimen sine lege - nu există infracţiune fără lege
Obligaţie
Îndatorire a unei persoane fizice sau juridice, a unui organ, a unei organizaţii
de stat, stabilită printr-un act normativ sau în cadrul unui raport juridic, a cărei
nerespectare atrage răspunderea juridică. În raport cu normele legale care le
reglementează, obligaţiile pot fi de natură administrativă, civilă de muncă etc.
Ele pot decurge direct din lege, dintr-un act administrativ, dintr-un contract etc.
În general obligaţiile sunt corelative drepturilor. Obligaţiile fundamentale ale
cetăţenilor sunt prevăzute în Constituţie.
Ope legis (prin puterea legii)
Expresie latină folosită pentru a reda ideea că anumite obligaţii, drepturi,
consecinţe juridice iau naştere direct, în temeiul prevederilor legale, fără a mai
fi nevoie de întocmirea unui act de pronunţare a unei hotărâri
Pact
Act de drept civil sau internaţional, care exprimă o înţelegere, un acord de
voinţă (contract, convenţie). În dreptul internaţional, pactul are un caracter solemn,
încheindu-se de două sau mai multe state pentru reglementarea unor probleme
importante.
Pacta sunt servanda (convenţiile trebuie respectate)
Adagiu latin care consacră un principiu deopotrivă valabil în dreptul civil
şi în dreptul internaţional, exprimând o concepţie tradiţională a poporului nostru,
cu privire la îndatorirea respectării cuvântului dat; codul civil cuprinde regulă
expresă potrivit căreia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante, ele putându-se revoca numai prin consimţământul mutual sau din
cauze autorizate de lege şi trebuind să fie executate cu bună-credinţă. În dreptul
internaţional, acest principiu este afirmat în tratatele internaţionale, fiind înscris
şi în Carta ONU, care cere statelor membre să-şi îndeplinească cu bună-credinţă
obligaţiile asumate pe baza Cartei. Convenţia de la Viena din anul 1969 privind
dreptul tratatelor prevede că părţile la un tratat internaţional nu pot invoca legislaţia
internă ca argument pentru neîndeplinirea obligaţiilor asumate prin tratat.
Parte
Fragment dintr-un bun sau dintr-un patrimoniu, determinat abstract sau în
mod concret.
201
 Participaţie
Săvârşirea unor fapte prevăzute de legea penală de către două sau mai multe
persoane în calitate de autori, instigatori sau complici. Deoarece în caz de participaţie
contribuţia a două sau mai multe persoane nu este o condiţie necesară pentru definirea
infracţiunii, aceasta putând fi săvârşită, prin natura ei, de o singură persoană,
participaţia constituie o formă a pluralităţii de infractori, denumită ocazională.
Când toate persoanele care participă la săvârşirea infracţiunii acţionează cu intenţie
există participaţie propriu-zisă; dacă unele din ele acţionează cu intenţie, iar altele
din culpă sau fără vinovăţie, participaţia este improprie.
Paternitate
Legătura juridică între copil şi tată izvorâtă din descendenţa naturală sau din
înfiere. Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei; prezumţia
de paternitate a copilului poate fi înlăturată numai prin acţiuni de tăgadă a paternităţii
ce aparţine soţului mamei; aceiaşi prezumţie de paternitate operează şi pentru
copilul născut după desfacerea căsătoriei, declanşarea nulităţii sau anularea acesteia,
cu condiţia ca perioada concepţiei copilului să fie în timpul căsătoriei şi naşterea
să fi avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Paternitatea copilului
din afara căsătoriei se stabileşte prin recunoaşterea făcută de către tată odată cu
înregistrarea naşterii la serviciul de stare civilă sau ulterior, prin act autentic sau
testament, ori prin hotărâre judecătorească în urma admiterii acţiunii în stabilirea
paternităţii ce aparţine copilului şi este pornită, în numele acestuia de către mamă,
chiar minoră, ori în unele cazuri de reprezentantul legal, în termen de un an de
la naşterea copilului.
Patrimoniu
Ansamblul drepturilor şi obligaţiilor având valoare economică, aparţinând
unei persoane fizice sau unei persoane juridice. Patrimoniul este o universalitate
juridică cuprinzând într-o unitate totalitatea drepturilor (activul) şi obligaţiilor
(pasivul) şi existând atât timp cât există şi persoana; fiecare persoană nu poate avea
decât un singur patrimoniu. În cazul persoanelor juridice, elementele componente
ale patrimoniului sunt cuprinse în diferite grupe de bunuri şi valori materiale,
corespunzător destinaţiei economice, fiecare grupă având un regim juridic propriu.
Peremptoriu
Termen folosit pentru caracterizarea unei excepţii sau unui alt mijloc de apărare
care este de natură să anihileze orice împotrivire, ducând astfel la soluţionarea
litigiului. Spre deosebire de excepţiile peremtorii cele dilatorii pot determina
numai amânarea cauzei.
Pericol social
Trăsătura esenţială a infracţiunii şi abaterii, constând în proprietatea faptei
de a produce atingere valorilor şi relaţiilor sociale apărate de lege. Potrivit legii
penale, orice infracţiune este îndreptată direct sau indirect împotriva orânduirii
sociale, economice, politice sau a ordinii de drept, prezentând un anumit grad de
pericol social.
202
 Perimare
Stingere a unui proces civil care a rămas în nelucrare din vina părţii, timp
de un an (în materie comercială timp de 6 luni). Perimarea implică prezumţia de
renunţare tacită a părţii de judecată şi constituie, totodată, o sancţiune a pasivităţii ei.
Pârât
Persoana chemată în judecată într-un proces civil prin acţiune introdusă de
reclamant.
Posesie
Stare de fapt care constă în stăpânirea materială a unui lucru de către o
persoană, cu intenţia de a se comporta faţă de aceasta ca proprietar sau titular al
altui drept real.
Practica judiciară
Totalitatea soluţiilor pronunţate de organele judecătoreşti, în soluţionarea
pricinilor civile, penale şi de altă natură.
Precedent
Soluţie dată în trecut unei probleme sau unui litigiu.
Prejudiciu
Calificativ pentru acele probleme privind existenţa sau inexistentă unui drept,
de a căror rezolvare prealabilă depinde soluţionarea unui pricini. Până la rezolvarea
chestiunii prejudiciului instanţă poate dispune suspendarea procesului.
Premeditare
Hotărâre luată în mod deliberat cu privire la săvârşirea unei infracţiuni şi
concretizată în acte de pregătire pentru realizarea acestui scop. Constituie o
circumstanţă agravantă (de ex. în cazul omorului calificat).
Prezumţia de nevinovăţie
Principiu fundamental al dreptului potrivit căruia orice persoană este presupusă
nevinovată atât timp cât nu se dovedeşte în sarcina să o faptă de natură să-i angajeze
răspunderea juridică.
Probă
Element de fapt care serveşte la stabilirea existenţei sau inexistenţei unor
fapte sau acte juridice, la identificarea persoanelor care le-au săvârşit, precum şi
la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru justa soluţionare a cauzei supuse
cercetării sau judecăţii.
Putativ
Termen folosit pentru caracterizarea unui act juridic sau a unui titlu care,
deşi este lovit de nulitate, produce efecte juridice în favoarea celui ce l-a
considerat valabil la încheierea sau constituirea lui, fiind de bună credinţă.
203
 Raport
1.Relaţie, legătura
2.Expunere făcută, de regulă în scris, cu privire la o anumită activitate, la
îndeplinirea unei însărcinări ori la concluziile stabilite ca urmare a unor cercetări.
Raport de cauzalitate
Legătura necesară în baza căreia un fenomen numit cauză determină apariţia
unui alt fenomen numit efect. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu
constituie un element esenţial al răspunderii juridice, raport de constatare tehnico-
ştiinţifica sau medico-legală, înscris oficial în care specialiştii şi tehnicienii desemnaţi
de organul de urmărire penală consemnează operaţiile şi concluziile constatării
efectuate cu privire la unele situaţii de fapt sau împrejurări ale cauzei.
Regim juridic
Ansamblu unitar de reglementări având ca obiect o anumită activitate, drepturile
şi obligaţiile unor categorii de persoane, situaţia unor bunuri etc.
Resciziune
Anulare sau desfiinţare a unui act pentru leziune.
Res derelictae (lucruri părăsite)
Expresie latină utilizată pentru a desemna acele bunuri abandonate, care
pot fi însuşite de oricine, fără ca prin aceasta să fie săvârşită vreo infracţiune ori
o altă faptă ilicită.
Res judicata pro veritate habetur (soluţia dată unei cauze este considerată
că exprimă adevărul)
Adagiu latin folosit pentru a defini autoritatea de lucru judecat.
Res perit domino (pierderea lucrului este în sarcina proprietarului)
Expresie latină desemnând regulă de principiu potrivit căruia riscul pierderii
sau distrugerii unui lucru, din cauză de forţă majoră sau în caz fortuit, revine
persoanei care, în acel moment, avea calitatea de proprietar al lucrului. Vezi şi risc.
Restituţio în integrum
Expresie latină desemnând repunerea în situaţia anterioară.
Retroactivitate
Excepţie de la principiul neretroactivităţii actelor normative. În ţara noastră
retroactivitatea este admisă numai dacă se prevede expres că actul normativ se
aplică şi unor acte petrecute anterior, în cazul legii penale mai favorabile şi în
cazul legilor interpretative. Vezi şi aplicarea legii în timp.
Revizuire
Cale extraordinară de atac, aplicabilă atât în procesul civil, cât şi în cel penal,
care constă, în esenţă, în atacarea unei hotărâri definitive care a fost justă în raport
de materialele dosarului existente la data pronunţării hotărârii, dar ulterior s-au
descoperit probe noi sau s-a constatat că probele care au fundamentat-o au fost
204
false, astfel că hotărârea, la acest moment este greşită. Fiind o cale de retractare,
revizuirea se adresează instanţei care a dat hotărârea a cărei revizuire se cere, cu
excepţia cazului când se cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri. Motivele
revizuirii sunt prevăzute limitativ de lege.
Revocare
Desfiinţarea pentru viitor, a unui contract legal încheiat, care se efectuează,
de regulă, prin consimţământul părţilor iar în mod excepţional şi prin manifestarea
unilaterală de voinţă a uneia dintre părţile contractante.
Reziliere
Desfacerea pentru viitor a unui contract bilateral (v.) cu executarea succesivă,
ca urmare a neexecutării obligaţiei uneia dintre părţi, din cauze imputabile acesteia.
Rezilierea se pronunţă de către instanţă judecătorească. Dreptul nostru cunoaşte
şi rezilierea forţată când încetarea intervine, pentru viitor, ca urmare a dispariţiei
unui element esenţial al contractului (de ex. rezilierea contractului de închiriere
prin dispariţia obiectivului acestuia).
Rezolutoriu
Atribut al unui act juridic sau al unei modalităţi a acestuia, care are ca efect
desfiinţarea unui raport juridic. De exemplu, una din formele condiţiei este cea
rezolutorie.
Rezoluţie
Hotărâre luată ca urmare a unei dezbateri.
Sancţiune
Măsură de constrângere cu rol preventiv, educativ şi reparator, ce se aplică
împotriva acelora care au încălcat o regulă de conduită.
Sediul materiei
Expresie folosită în lucrări juridice şi în practică judiciară, pentru a desemna
actul normativ (lege, decret, cod etc.) care cuprinde principalele reglementări
privind un anumit domeniu sau o anumită instituţie.
Servitute
Drept în temeiul căruia proprietarul unui imobil (fond dominant) exercită
anumite prerogative asupra unui alt imobil (fond aservit), aparţinând altui proprietar.
Servitutea are un caracter accesoriu al fondului, neputând fi despărţiţi de aceasta
pentru o existenţă de sine stătătoare; în consecinţă, ca drept de transmitere o dată
cu fondul dominant, iar ca sarcina, o dată cu fondul aservit.
Stipulaţie
Clauză într-un contract ori tratat internaţional prin care părţile stabilesc
anumite drepturi sau obligaţii, o anumită regulă de conduită etc.
205
 Stricto sensu (în sens strict)
Expresie latină folosită pentru a reda ideea că o noţiune ori o dispoziţie
trebuie să fie înţeleasă ţinându-se riguros seama de termenii în care este definită
sau redactată.
Subrogaţie
Modalitate de transmitere convenţională sau legală a dreptului de creanţă,
cu toate garanţiile şi accesoriile sale către o terţă persoană care, plătind în locul
debitorului pe creditul iniţial, se substituie acestuia din urmă. Această subrogaţie
poartă denumirea de subrogaţie personală şi poate fi convenţională sau legală.
Tăgăduirea paternităţii
Procedură juridică prin care un bărbat tinde a dovedi că nu este tatăl unui
copil, înlăturând astfel prezumţia legală de paternitate.
Tempus regit actum (timp guvernează actul)
Expresie latină potrivit căreia un act juridic se încheie în conformitate cu
prevederile legale în vigoare la data întocmirii lui.
Teritorialitatea legii
Principiul potrivit căruia legile unui stat se aplică tuturor actelor şi faptelor
juridice săvârşite pe teritoriul său. Astfel, legea penală română se aplică tuturor
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Prin excepţie legea penală romană
nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor
străine sau de alte persoane care, în conformitate cu convenţiile internaţionale,
nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român.
Termen legal
Interval de timp stabilit prin dispoziţii normative în ani, luni, zile sau ore,
înăuntrul căruia trebuie să fie îndeplinite ori este interzis să fie efectuate anumite
acte şi de a cărui exprimare depind, condiţiile prevăzute de lege, stingerea unor
drepturi sau alte efecte juridice.
Terţ
Orice persoană fizică sau juridică, alta decât părţile contractante.
Titlu
Act sau fapt juridic ce constituie temeiul unui drept (titlu de proprietate,
titlu de moştenitor etc.); înscrisul doveditor al acestui temei.
Tutore
Persoana fizică numită prin decizia autorităţii tutelare pentru a îndeplini,
sub supravegherea, controlul şi îndrumarea acesteia, sarcinile tutelei cu privire
la o persoană pusă sub interdicţie. Poate fi numit tutore orice persoană majoră. Nu
pot fi numiţi tutori: minorul sau cel pus sub interdicţie; cel decăzut din drepturile
părinteşti său declarat incapabil de a fi tutore; cel căruia i s-a restrâns exerciţiul
unor drepturi politice sau civile, precum şi cel cu rele purtări; cel lipsit, potrivit
206
legii, de dreptul de a alege şi de a fi ales ca deputat; cel care exercitând o tutelă
a fost îndepărtat de la aceasta; cel care din cauza intereselor potrivnice cu ale
minorului, nu ar putea îndeplini sarcinile tutelei.
Victima
Persoana fizică sau juridică ce suferă un prejudiciu sau o vătămare a drepturilor
sale prin fapt ilicită a unei alte persoane şi care este îndreptăţită să ceară repararea
integrală a prejudiciului suferit sau restabilirea drepturilor încălcate.
Vinovăţie
Condiţie a răspunderii, constând în atitudinea psihică a autorului în momentul
săvârşirii faptei ilicite faţă de aceasta şi de urmările ei.
Voinţa juridică
Hotărârea unei persoane de a săvârşi un act sau un fapt producător de efecte
juridice. Regulile stabilite, în concordanţă cu legea, prin voinţa juridică a părţilor
au pentru ele aceiaşi forţa obligatorie cu însuşi legea. Motivul care determină
voinţa juridică îl constituie scopul sau cauza (v.) actului juridic, iar manifestarea
exterioară a voinţei juridice este consimţământul. Pentru ca voinţa juridică să
producă efecte trebuie să nu fie afectată de vicii de consimţământ (v.)

207
 ADAGII LATINE

Aquila non capit muscas. (Vulturul nu prinde muşte.)

Absentem laedit, qui cum ebrio litigat. (Cel care se ceartă cu un beţiv răneşte un
absent.)
Ad multos annos! (La mulţi ani!)
Aegroto dum anima est, spes est. (Cât timp bolnavul suflă, mai este speranţă.)
Amicus Plato, sed magis amica veritas. (Mi-e prieten Platon, dar mai prieten
adevărul.)
Amor patriae nostra lex. (Iubirea patriei este legea noastră.)
Alea jacta est. (Soarta este hotărâtă! Zarurile au fost aruncate!)
Ars longa, vita braevis. (Arta este lungă, viaţa este scurtă.)
Asinus asinorum in saecula saeculorum. (Măgarul măgarilor în secolele secolelor.)
Audiatur et altera pars. (Să se asculte şi cealaltă parte.)
Aurea mediocritas. (Aurita cale de mijloc.)
Auri sacra fames. (Faima sfântă a aurului!).
Aut Caesar, aut nihil (Sau Cezar, sau nimic.)
Avarus ipse miseriae causa est suae (Avarul este cauza propriei lui mizerii.)
Ave Caesar morituri te salutant! (Să trăieşti Caesar, cei care se duc la moarte te
salută!)

Beatus, qui prodest, quibus potest. (Fericit este cel care se face util prin ajutorul
dat.)
Bis dat, qui cito dat. (Cine dă rapid, dă de două ori.)
Bene diagnoscitur, bene curatur. (Cine dă un diagnostic bun, vindecă bine.)
Bona diagnosis, bona curatio. (Bun diagnostic, bun leac.)
Bona valetudo melior est quam maximae divitiae. (Sănătatea bună este mai valoroasă
decât cea mai mare avere.)
208
Bonum vinum laetificat cor hominis. (Vinul bun înveseleşte inima omului.)
Barba non facit philosophum. (Barba nu te face filosof.)
Beneficium accipere, libertatem est vendere (Dacă accepţi un favor îţi vinzi
libertatea.)

Carpe diem. (Traieste clipa; Profita de aceasta zi.)

Cave canem (Păzeşte-te de caine.)
Cibi condimentum est fames. (Foamea este condiment pentru orice mâncare.)
Concordia civium murus urbium. (Armonia dintre cetăţeni, este zidul oraşelor).
Conditio sine qua non. (Condiţia necesară.)
Consuetudinis vis magna est. (Forţa obiceiului este mare.)
Consuetudo altera natura est. (Obiceiul este altă natură.)
Contraria contrariis curantur. (Opuşii sunt curăţiţi de către opozanţii lor.)
Contra vim mortis non est medicamen in hortis. (Nu este medicament împotriva
puterii morţii.)
Cui bono ? (Cine e beneficiarul ?)
Cura, ut valeas! (Ai grija de tine.)

De gustibus et coloribus, non disputandum. (Gusturile şi culorile nu se discută.)

De mortuis nihil nisi bene. (Despre morţi numai de bine.)
Divide et impera. Varianta Divide ut imperes. (Dezbină şi condu)
Docendo discimus. (Învăţând pe alţii, învăţăm şi noi.)
Doctus cum libro. (Savant cu cartea.)
Dubito, ergo cogito; cogito ergo sum. (Mă îndoiesc, deci cuget; cuget, deci exist.)
Dulce et decorum est pro patria mori. (Este dulce şi frumos să mori pentru patrie.)
Dum spiro, spero. (Cât timp respir, sper.)
Dura lex, sed lex. (Legea e dură, dar e lege.)
Dura necessitas. (Necesitate dură.)
209
 E

E fructu arbor cognoscitur. (Arborele se cunoaşte după fructe.)

Edere debes ut vivas, non vivere ut edas. (Trebuie să mănânci ca să trăieşti, nu să
trăieşti ca să mănânci.)
Ego sum qui sum. (Eu sunt cel ce sunt.)
Ergo bibamus! (Deci, să bem!)
Errare humanum est sed perseverare diabolicum. (A greşi e omenesc, dar a persevera
în greşeli este diabolic.)
Est modus in rebus. (Este o măsură în fiecare lucru) sau - mai complet - (Nu este
bine să depăşeşti măsura fiecărui lucru). Era scris pe frontonul templului din
Delphi. Tot acolo era scris si „Nosce te ipsum!” (Cunoaşte-te pe tine însuţi!)
Et si omnes, sed non ego. (Chiar dacă toţi, eu nu.)
Etiam unus capilus habet umbram suam (Chiar şi un fir de păr are umbra sa.)
Ex nihilo nihil. (Din nimic nu se creează nimic.)
Exceptis excipiendis. (Exceptând ce este de exceptat.)
Ex osibus ultor. (Din mormânt se ridica răzbunătorul.)
Experientia docet. (Experienţa te învaţă.)

Famam multi curant pauci conscienciam (Mulţi se îngrijesc de faimă puţini de

conştiinţă.)
Festina lente! (Grăbeşte-te încet!)
Fiat lux! (Să se facă lumină!)
Flagrante delicto. (În flagrant delict.)
Fortes fortuna juvat sau audaces fortuna juvat. (Norocul îl favorizeaza pe curajos.)

Gaudeamus igitur (Să ne bucuram, deci.)

Gloria victis! (Glorie victimei!) Se opune sintagmei Vae Victis.
Grosso modo (În linii mari.)
Gutta cavat lapidem non vi, sed saepe cadendo. (Stropul face o gaură în piatră,
nu prin forţă, ci prin cădere repetată.)
210
 H

Habemus papam! (Avem papă!)

Habent sua fata libelli. (Cărţile îşi au destinul lor.)
Hic et nunc. (Aici şi acum.)
Hic et ubique (Aici şi peste tot.)
Hodie mihi, cras tibi. (Azi pentru mine, mâine pentru tine.)
Homo homini lupus est. (Omul este un lup pentru om.)
Homo naturaliter animal sociale. (Omul prin natură este animal social.)
Homo sum, humani nihil a me alienum puto. (Om sunt, nimic uman nu-mi este
străin.)

Ignorantia legis non excusat. (Ignoranţa legii nu are scuză.)

Ignoti nulla cupido. (Necunoscutul nu tentează.)
Incredibile dictu. (Incredibil de zis.)
In hoc signo vinces. (Cu acest semn vei învinge.)
Inter arma silent leges. (În timpul războiului, legile sunt mute.)
In vino veritas. (Adevărul este în vin.)
Is fecit, cui prodest. (Făcut de cel care profita de el.)
Iunctis (junctis) viribus. (Unirea face forţa.)
Iurare (jurare) in verba magistri. (Jura pe cuvintele unui profesor.)

Laborare est orare. (Lucrul este ruga.)

Laborare omnia vincit. (Lucrul învinge tot.)
Lapis philosophorum. (Piatra filosofilor.)
211
 M

Magister ludi (Învăţătorul şcolii.)

Manus manum lavat. (O mână spală pe alta.)
Medicus curat, natura sanat. (Medicul îl are-n grija, natura îl însănătoşeşte.)
Memento mori. (Nu uita ca eşti muritor!)
Mens sana in corpore sano. (Minte sănătoasă în corp sănătos.)
Modus vivendi (Mod de a trăi.)
Mutatis mutandis (Schimbând ce este de schimbat.)

Naturalia non sunt turpia (Cele naturale nu sunt ruşinoase.)

Natura abhorret a vacuo. (Natura detestă vidul.)
Nec Hercules contra plures. (Nu e Hercule cine luptă cu o droaie.)
Nemo propheta in patria sua. (Nimeni nu-i profet în ţara sa.)
Nemo nascitur sapiens. (Nimeni nu se naşte învăţat.)
Nihil lacrima citius arescit. (Nimic nu usucă mai repede ca o lacrimă.)
Nihil novi sub sole. (Nimic nou sub soare.)
Nihil sine deo. (Nimic fără Dumnezeu.)
Nihil sine numini. (Nimic fără dorinţă.)
Nomen est omen. (Numele este omul.)
Nondum amabam, et amare amabam. (Nu am iubit, chiar daca am învăţat să
iubesc.)
Non omnia possumus omnes. (Nimeni nu poate face orice.)
Non scholae, sed vitae discimus. (Nu învăţăm de la şcoală, ci de la „şcoala”
vieţii.)
Non solum armis sed libris (Nu numai prin forţă, dar şi prin cultură.)
Non ut edam vivo, sed ut vivam edo. (Nu trăiesc ca să mănânc, ci mănânc ca să
trăiesc.)
Non vestimentum virum ornat, sed vir vestimentum. (Nu veşmântul îl face pe
om, ci omul pe veşmânt.)
212
Nosce te ipsum! (Cunoaşte-te pe tine însuţi!) Era scris pe frontonul templului
din Delphi. Tot acolo era scris şi „Est modus in rebus.”
Nulla dies sine linea. (Nu e zi fără linie.)
Nulla est medicina sine lingua latina. (Nu e medicină fără limba latină.)
Nulla regula sine exceptione. (Nu e regulă fără excepţie sau Excepţia întăreşte
regula.)
Nulla res tam necessaria est quam medicina. (Nimic nu e mai necesar ca
medicina.)

Obiter dicta (În treacăt spuse.)

Oculi plus vident quam oculus. (Mai mulţi ochi văd mai mult decât unul.)
Omnes homines sibi sanitatem cupiunt, saepe autem omnia, quae valetudini contraria
sunt, faciunt. (Toţi oamenii vor să aibă sănătate, dar des fac totul în contra ei.)
Omnia mea mecum porto. (Port după mine tot ce e al meu.)
Omnia vincit amor. (Iubirea învinge orice.)
Omnium artium medicina nobilissima est. (Medicina este cea mai nobilă artă.)
Optimum medicamentum quies est. (Cel mai bun medicament este odihna.)
Ora et labora. (Roagă-te şi lucrează!)

Pax melior est quam iustissimum bellum. (Pacea e mai bună decât cel mai just
război.)
Pax vobiscum! (Pacea cu voi!)
Per aspera ad astra. (Cu greutate până la stele. Trebuie să munceşti mult - şi greu
- ca să ajungi la performanţă - (Proverb romanesc: Cu amar se mănâncă dulcile.)
Per scientiam ad salutem aegroti. (Să vindeci boala prin ştiinţă.)
Persona (non) grata. (Persoană (ne)agreată.)
Pia mater (Mamă iubitoare.)
Plenus venter non studet libenter. (O burtă plina nu iubeşte studiul.)
213
Plures crapula quam gladius perdidit. (Beţia ia mai multe vieţi ca spada.)
Post cenam non stare sed mille passus meare. (Să nu stai după cină, ci să mergi
pe jos o milă.)
Post mortem. (După moarte.)
Post hoc non est propter hoc. (După asta, nu e din cauza asta.)
Praesente medico nihil nocet. (Când doctorul e lângă tine, nimic nu-ţi poate face
rău.)
Praevenire melius est quam praeveniri. (A preveni e mai uşor decât a trata.)
Primum non nocere. (La început, nu dăuna.)
Primum vivere et deinde philosophari. (Mai întâi a trăi şi pe urmă a face filosofie.)
Prosit (Să fie de bine.)

Qui rogat, non errat. (Cine roagă, nu greşeşte sau încercarea moarte n-are.)
Qui scribit, bis legit. (Cine scrie, citeşte de două ori.)
Qui tacet, consentire videtur. (Cine tace e de-acord).
Quidquid agis, prudenter agas, et respice finem! (Orice ai face, fă cu prudenţă,
fără să-ţi tai respiraţia la sfârşit.)
Quidquid discis, tibi discis. (Orice ai învăţa, înveti pentru tine.)
Quod erat demonstrandum. (Ceea ce era de demonstrat.)
Quod medicina aliis, aliis est acre venenum. (Medicamentul unuia, este veninul
altuia.)
Quod scripsi, scripsi! (Ceea ce am scris, am scris!)
Quot capita, tot sententiae. (Atâtea păreri, câte capete.)

Repetitio mater studiorum est. (Repetiţia este mama învăţăturii).

Ridendo castigat mores. (Râzând înfrânezi moravurile).
214
 S

Saepe morborum gravium exitus incerti sunt. (Des, soarta persoanelor grav bolnave
este necunoscută.)
Salus aegroti suprema lex. (Sănătatea pacientului, lege supremă.)
Semper idem. (Mereu acelaşi.)
Sic transit gloria mundi. (Aşa trece gloria lumii) Formulă folosită în trecut la
învestirea unui nou papă.
Similia similibus curantur. (Asemănarea vindecă asemănarea.)
Sine die (Fără termen precizat.)
Sine ira et studio. (Fără ură şi părtinire.)
Sine labore non erit panis in ore. (Fără muncă nu mănânci pâine.)
Sine qua non. (Fără de care nu se poate.)
Si tacuisses, philosophus mansisses. (Dacă tăceai, filosof rămâneai.)
Si vis pacem, para bellum. (Dacă vrei pace, pregăteşte-te pentru război.)
Sui generis. (În felul său.)
Summum jus, summa injuria. (Mai multă lege, mai puţină justiţie.)

Tempora mutantur et nos mutamur in illis. (Timpurile se schimbă şi noi în ele.)

Tres faciunt collegium. (Trei se fac colegi.)

Ubi bene ibi patria. (Unde-i bine, acolo este patria mea.)
Ubi concordia, ibi victoria. (Unde este armonie, este şi victorie.)
Una hirundo non facit ver. (Cu o rândunică nu se face primăvară.)
Unum castigabis, centum emendabis. (Dacă reprimi o greşeală, corectezi o sută.)
Usus magister est optimus. (Folosirea profesorilor este cea mai bună.)
Ut ameris, amabilis esto. (Fii amabil, iubit vei fi.)
Ut sis nocte levis, sit cena brevis (Dacă vrei să dormi bine, mănâncă devreme.)
215
 V

Vae victis! (Vai de cei învinşi!)

Vade mecum (Vino cu mine.)
Veni, vidi, vici (Am venit, am văzut, am învins.)
Verba docent, exempla trahunt. (Vorbele predau, exemplele ghidează.)
Verba volant, scripta manent. (Vorbele zboară, scrisul rămâne.)
Veritas odium paret. (Adevărul seamănă ura.)
Vincit omnia veritas. (Adevărul învinge totul.)
Vox populi, vox dei. (Vocea poporului, vocea zeilor.)

216
 TESTE GRILĂ

1. Capacitatea de a încheia actul juridic este:

a) o parte a capacităţii civile de exerciţiu;
b) o parte a capacităţii civile de folosinţă;
c) o cerinţă a valabilităţii consimţământului.

2. Capacitatea, ca element al actului juridic presupune:

a) aptitudinea de a-şi exercita dreptul la încheierea actului juridic;
b) aptitudinea de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile;
c) în structura sa, doar o parte a capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice
sau juridice.

3. Cât priveşte capacitatea de a încheia acte de administrare:

a) minorul lipsit de capacitate de exerciţiu încheie acte de administrare
prin reprezentantul său legal;
b) minorul poate încheia singur acte de administrare, în măsura în care
nu sunt lezionare;
c) minorul cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate să încheie acte de
dispoziţie fără încuviinţarea prealabilă a ocrotitorului legal, în măsura
în care nu îl prejudiciază;

4. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:

a) o stare de drept;
b) o stare de fapt;
c) o parte a capacităţii civile de exerciţiu.

5. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este o condiţie:

a) de eficacitate;
b) de fond;
c) de formă.

6. Capacitatea de exerciţiu anticipată poate fi recunoscută de către:

a) părinţii minorului;
b) instanţa de tutelă;
c) autoritatea tutelară.

7. Minorul lipsit de capacitate de exerciţiu poate încheia singur:

a) acte de administrare;
b) acte de înstrăinare;
c) acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se execută
la momentul încheierii lor.
217
8. Minorul care are capacitate restrânsă de exerciţiu poate încheia singur:
a) acte de înstrăinare;
b) acte de administrare;
c) acte de conservare si acte de administrare care nu îl prejudiciază.

9. Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte:

a) prin efectul căsătoriei;
b) la împlinirea vârstei de 18 ani, odată cu punerea sub interdicţie
judecătorească;
c) la împlinirea vârstei de 16 ani.

10. Minorul poate să încheie acte juridice privind munca, îndeletnicirile artistice
sau sportive:
a) singur;
b) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui;
c) cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui şi cu autorizarea
instanţei de tutelă.

11. Patrimoniul cuprinde:

a) toate bunurile mobile si imobile;
b) numai bunurile corporale;
c) toate drepturile şi obligaţiile.

12. Autoturismele de teren:

a) sunt bunuri consumptibile;
b) sunt bunuri indivizibile;
c) sunt bunuri imobile.

13. Capacitatea de folosinţă anticipată este recunoscută de la:

a) naştere;
b) moarte;
c) concepţie.

14. Într-un raport juridic real, subiectul pasiv are:

a) o obligaţie pozitivă de a da;
b) o obligaţie negativă;
c) o obligaţie pozitivă de a face.

15. Prin actele de administrare se urmăreşte:

a) grevarea unui bun cu o sarcină reală;
b) păstrarea unui drept sau preîntâmpinarea pierderii acestuia;
c) normala punere în valoare a unui bun sau a unui patrimoniu.

218
16. Eroarea viciu de consimţământ este sancţionată cu:
a) nulitatea relativă a actului juridic civil;
b) nulitatea absolută a actului juridic civil;
c) inopozabilitatea actului.

17. Forma actului juridic civil este guvernată, de regulă, de principiul:

a) forţei obligatorii;
b) irevocabilităţii;
c) consensualismului.

18. Nulitatea relativa a unui act juridic civil:

a) este imprescriptibila;
b) nu poate fi acoperita prin confirmare:
c) poate fi invocate numai de către persoana al cărui interes a fost nesocotit
la încheierea actului juridic civil.

19. Constituie cauze de nulitate absoluta a unui act juridic civil:

a) nerespectarea principiului specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei
juridice;
b) eroarea viciu de consimţământ;
c) leziunea.

20. Productele:
a) au caracter periodic şi prin perceperea lor, reduc substanţa lucrului;
b) aparţin întotdeauna proprietarului;
c) sunt cele ce produce un lucru în mod periodic, fără ca substanţa
lucrului să scadă.

21. Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice:

a) când manifestarea de voinţă s-a făcut cu o rezervatio mentalis, chiar
dacă nu a fost cunoscută de contractant;
b) când declaraţia de voinţă s-a făcut sub condiţie simplă potestativă din
partea celui ce se obligă;
c) când declaraţia de voinţă a fost făcută jocandi causa.

22. Raportul juridic poate avea izvorul:

a) într-un fapt juridic, în sensul larg;
b) într-un fapt juridic licit, stricto sensu;
c) într-un fapt juridic ilicit, stricto sensu.

23. Arborii dintr-o pădure constituie:

a) fructe industriale;
b) fructe naturale;
c) producte.
219
24. Se dobândesc prin percepere (culegere):
a) productele şi fructele civile;
b) fructele naturale şi industriale;
c) fructele civile.

25. Comodatul constituie:

a) un act juridic dezinteresat;
b) un act juridic aleatoriu;
c) o liberalitate.

26. Ipoteca convenţională constituie:

a) un act juridic translativ;
b) un act juridic declarativ;
c) un act juridic constitutiv.

27. Vânzarea-cumpărarea unui teren este un act juridic:

a) translativ, unilateral, consensual;
b) solemn, cauzal, numit;
c) consensual, inter vivos.

28. Produce efecte numai pentru viitor:

a) rezilierea;
b) nulitatea absolută;
c) nulitatea relativă.

29. După modul de consacrare legislativă, nulitatea actului juridic civil se clasifică în:
a) nulitate absolută şi nulitate relativă;
b) nulitate expresă şi nulitate virtuală;
c) nulitate parţială şi nulitate totală.

30. Expresia legislativă: „act juridic civil nul de plin drept” presupune că actul
juridic civil respective este lovit de:
a) nulitate relativă;
b) nulitate absolută;
c) nulitate totală.

31. Este absolută acea nulitate care sancţionează nerespectarea, la încheierea actului
juridic civil:
a) a unei condiţii de fond a actului juridic civil;
b) a unei condiţii de formă a actului juridic civil, condiţie cerută ad
validitatem;
c) a unei forme care ocroteşte un interes general sau personal.

220
32. Lipsa cauzei în momentul încheierii unui act juridic civil:
a) este sancţionată cu anulabilitatea actului;
b) este sancţionată întotdeauna cu nulitatea absolută a actului;
c) poate fi invocată de orice persoană.

33. Nulitatea absolută a unui act juridic civil:

a) poate fi acoperită prin confirmare expresă;
b) este prescriptibilă;
c) poate fi invocată de oricine are interes.

34. Fructele de pe arbori, neculese încă, constituie:

a) bunuri mobile;
b) bunuri incorporale;
c) bunuri consumptibile.

35. Dolul ca viciu de consimţământ:

a) poate fi probat prin prezumţii simple;
b) dacă este dovedit, atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului astfel
încheiat;
c) poate proveni numai de la cealaltă parte contractantă.

36. Capacitatea de a încheia actul juridic civil este:

a) o parte a capacităţii civile de exerciţiu;
b) o stare de drept, spre deosebire de discernamânt, care e o stare de fapt;
c) o condiţie de fond, esenţială, de eficacitate şi general a actului juridic
civil.

37. Intervine nulitatea absolută în cazul:

a) neacceptării ofertei de către destinatarul acesteia;
b) lipsei totale a consimţământului;
c) erorii indiferente.

38. Nulitatea relativă:

a) desfiinţează doar o parte din efectele actului juridic;
b) poate fi acoperită prin confirmare;
c) poate fi invocată şi de instanţă din oficiu.

39. Intervine nulitatea relativă in cazul:

a) predecesului legatarului;
b) neefectuării formalităţilor de publicitate imobiliară;
c) dolului principal.

221
40. În material violenţei ca viciu de consimţământ:
a) sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a actului juridic;
b) ameninţarea trebuie să provină de la cocontractant;
c) temerea insuflată celui ameninţat trebuie să fie considerabilă şi actuală.

41. Pentru a fi valabilă, cauza actului juridic civil trebuie, printre altele:
a) să fie determinată sau determinabilă;
b) să fie licită şi morală;
c) să fie posibilă.

42. Bunurile proprietate publică:

a) se dobândesc numai prin uzucapiune;
b) se dobândesc numai prin accesiune;
c) sunt inalienabile.

43. Prerogativele dreptului de proprietate sunt:

a) „animus” şi „corpus”;
b) „jus utendi”, „jus fruendi” şi „jus abutendi”;
c) elementul material şi elementul psihologic.

44. Caracterele dreptului de proprietate publica sunt:

a) inalienabilitatea, imprescriptibilitatea si insesizabilitatea;
b) prescriptibilitatea extinctiva si prescriptibilitatea achizitiva;
c) alienabilitatea, prescriptibilitatea şi sesizabilitatea.

45. Dreptul de habitaţie al soţului supravieţuitor este:

a) un drept de creanţă;
b) un drept real accesoriu;
c) un drept real principal.

46. Prerogativele dreptului de proprietate publică se exercită de către:

a) stat si particulari;
b) particulari şi unităţile administrativ-teritoriale;
c) stat şi unităţile administrativ-teritoriale.

47. Rezilierea se aplică:

a) contractelor unilaterale;
b) contractelor sinalagmatice cu executare succesivă;
c) liberalităţilor.

48. În funcţie de opozabilitatea lor, obligaţiile civile se clasifică în :

a) obligaţii civile perfecte şi obligaţii civile imperfecte (naturale);
b) obligaţii obişnuite, obligaţii reale şi obligaţii opozabile şi terţilor;
c) obligaţii de „a da”, obligaţii de „a face” şi „obligaţii de a nu face”.
222
49. După sancţiunea juridică care le este proprie, obligaţiile se clasifică în:
a) obligaţii de „a da”, obligaţii de „a face” şi obligaţii de „a nu face”;
b) obligaţii pozitive şi obligaţii negative;
c) obligaţii civile prefecte şi obligaţii civile imperfecte (naturale).

50. Obligaţiile se nasc din:

a) contracte şi delicte;
b) numai din împrejurări de fapt;
c) numai din lege.

51. După modul de formare, actele juridice sunt:

a) consensuale, solemne şi reale;
b) sinalagmatice şi cu titlu oneros;
c) cu titlu gratuit şi consensuale.

52. Printre principiile generale ale dreptului civil se numără:

a) Principiul consensualismului privind forma actului juridic civil;
b) Principiul garantării şi ocrotirii drepturilor subiective civile;
c) Principiul pacta sunt servanda.

53. Principiile generale ale dreptului civil:

a) Includ şi principiul supravieţuirii legii vechi;
b) Sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept;
c) Cuprind şi principiul îmbinării intereselor individuale cu interesele
generale.

54. Constituie un principiu general al dreptului civil:

a) Principiul proprietăţii;
b) Principiul libertăţii de voinţă;
c) Principiul egalităţii în faţa legii.

55. Principiul bunei-credinţe:

a) Priveşte nu numai exercitarea drepturilor subiective civile, ci şi
executarea obligaţiilor civile;
b) Constituie un principiu general al dreptului civil;
c) Este reglementat de Codul civil numai pentru anumite materii.

56. Constituie izvoare ale dreptului civil roman:

a) Convenţiile internaţionale la care România a devenit parte prin ratificare;
b) Pactele şi tratatele la care România este parte, dar numai în măsura în
care privesc drepturile fundamentale ale omului;
c) Jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

223
57. În materiile reglementate de Codul civil, se aplică prioritar:
a) Tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România
este parte, în ipoteza în care există neconcordante între această şi dispoziţiile
Codului civil, chiar dacă acesta din urmă conţine dispoziţii mai favorabile;
b) Reglementările instituţiilor Uniunii Europene, indiferent de calitatea
sau statutul părţilor;
c) Dreptul Uniunii Europene, dar numai în raporturile ce se stabilesc între
persoanele juridice.

58. Uzanţele:
a) Sunt recunoscute ca izvor de drept civil numai în măsura în care nu
contravin ordinii publice şi bunelor moravuri;
b) Sunt reglementate prin acte normative;
c) Se aplică în cazurile neprevăzute de lege.

59. Ca izvor al dreptul civil, uzanţele:

a) Se aplica numai în cazurile prevăzute de lege;
b) Se aplică şi în materiile reglementate de lege, dar numai în măsura în
care legea trimite expres la acestea;
c) Se aplică, în principiu, numai dacă partea interesată face dovada
existenţei şi conţinutului lor.

60. Principiile generale ale dreptului:

a) Se aplică în materiile nereglementate de lege sau de uzanţe, în care
există dispoziţii legale asemănătoare;
b) Nu constituie izvor al dreptului civil;
c) Constituie izvor de drept numai în acele situaţii nereglementate de lege
ori de uzanţe pentru care nu există dispoziţii legale asemănătoare.

61. Normele dispozitive:

a) Sunt de ordine privată;
b) Se împart în norme permisive şi norme supletive;
c) Impun subiectelor de drept civil o anumită conduită.

62. Normele permisive:

a) Sunt norme speciale;
b) Conferă subiectelor de drept posibilitatea de a avea o anumită conduită;
c) Sunt întotdeauna norme de ordine privată.

63. Normele imperative:

a) Predomina în dreptul civil;
b) Pot prevedea fie o acţiune obligatorie, fie obligarea la o abstenţiune;
c) Sunt întotdeauna norme de ordine publică.
224
64. Norme onerative:
a) Pot fi şi norme de ordine privată;
b) Interzic expres o anumită conduita a părţilor;
c) Prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită.

65. Normele juridice civile de ordine privată:

a) Urmăresc ocrotirea unui interes individual;
b) Sunt norme dispozitive;
c) Pot fi şi norme imperative.

66. Normele juridice civile generale:

a) Deroga de la normele civile speciale, atunci când sunt ulterioare acestora;
b) Pot modifica expres şi direct o normă juridică specială anterioară;
c) Se aplică în toate şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede
altfel.

67. Normele juridice civile speciale:

a) În principiu, nu pot fi aplicate prin analogie;
b) Nu se aplică prioritar faţă de normele juridice generale;
c) Sunt norme juridice de ordine publică.

68. Legea nouă:

a) Se aplică, în principiu, atât situaţiilor juridice născute înainte de intrarea
ei în vigoare, cât şi efectelor viitoare ale acestora;
b) Nu poate afecta validitatea actelor juridice încheiate înainte de intrarea
ei în vigoare;
c) Se aplica numai facta futură.

69. S-ar atribui efect retroactiv legii noi dacă aceasta ar fi aplicată:
a) Pentru stabilirea cotelor succesorale în cazul moştenirilor legale deschise
înainte de intrarea ei în vigoare;
b) Situaţiilor juridice în curs de formare la momentul intrării ei în vigoare;
c) Efectelor viitoare ale situaţiilor juridice născute anterior intrării ei în
vigoare, derivate din raporturile de proprietate.

70. În cazul succesiunii legilor în timp, condiţiile angajării răspunderii civile

delictuale se apreciază în raport de legea în vigoare la momentul:
a) Săvârşirii faptei prejudiciabile;
b) Producerii prejudiciului;
c) La care victimă a cunoscut pagubă şi pe cel care răspunde de aceasta.

71. Ultraactivitatea legii civile:

a) Constituie o aplicare a principiului aplicării imediate a legii civile;
b) Îşi găseşte aplicare numai în cazul normelor permisive;
c) Presupune, între altele, intrarea în vigoare a unei legi civile noi.
225
72. Interpretarea oficială:
a) Cuprinde şi interpretarea efectuată de către avocat în pledoariile sale,
fiind realizată în cadrul oficial al şedinţei de judecată;
b) Are caracter general obligatoriu;
c) Provine de la însuşi organul de stat care a edictat norma juridică supusă
interpretării.

73. Interpretarea judiciară:

a) Ca regulă, este general obligatorie;
b) Provine de la o instanţă judecătorească sau de la un alt organ care,
potrivit legii, are şi atribuţii jurisdicţionale;
c) Se realizează, ca regulă, numai în scopul aplicării legii în cazul dedus
judecăţii.

74. Interpretarea literală:

a) Presupune utilizarea regulilor gramaticii limbii române;
b) Se mai numeşte şi interpretare declarativă;
c) Nu este susceptibila a fi dată unei norme juridice ce conţine o enumerare
limitativă.

75. Interpretarea extensivă:

a) Nu poate fi utilizată în cazul normelor juridice care conţin enumerări
limitative;
b) Este folosită în cazul în care între formularea textului legal şi cazurile
de aplicare nu există concordanţă, formularea textului fiind mai largă
decât ipotezele ce se pot încadra în text.
c) Este aplicabilă şi normelor juridice speciale, în cazurile expres prevăzute
de lege.

76. Constituie o regulă de interpretare logică:

a) Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus;
b) Resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis;
c) Ubi cessat raţio legis, ibi cessat lex.

77. Regulile de interpretare logică includ:

a) Error communis facit ius;
b) Cessante ratione legis, cessat eius dispositio;
c) Excepţio est strictissimae interpretationis (et aplicationis).

78. Printre argumentele de interpretare logică se numără:

a) Specialia generalibus derogant;
b) Per a contrario;
c) Reducţio ad absurdum.
226
79. Renunţarea la prescripţia extinctivă
a) Poate fi expresă sau tacita;
b) Produce efecte numai în privinţa celui care a făcut-o;
c) Poate fi realizată cât timp prescripţia nu a început să curgă.

80. Renunţarea la prescripţie:

a) Poate fi făcută de către minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu;
b) Făcută de către unul dintre codebitorii unei obligaţii solidare nu îi
împiedica pe ceilalţi codebitori să invoce prescripţia;
c) Poate fi făcută atât cu privire la prescripţia împlinită, cât şi la beneficiul
termenului scurs pentru prescripţia începută şi neîmplinită.

81. Prescripţia dreptului la acţiune privind creanţa pricipala:

a) Nu atrage şi stingerea dreptului la acţiunea ipotecara, caz în care
creditorul ipotecar poate urmări oricare dintre bunurile debitorului,
însă numai în limita valorii bunurilor ipotecate;
b) Atrage, în principiu, prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile
accesorii;
c) Nu atrage şi stingerea dreptului de gaj.

82. Este imprescriptibila extinctiv acţiunea:

a) De partaj;
b) Întemeiată pe plată nedatorată;
c) Negatorie.

83. Este prescriptibila extinctiv acţiunea confesorie întemeiată pe:

a) Dreptul de superficie;
b) Dreptul de servitute;
c) Dreptul de abitaţie.

84. Este prescriptibila extinctiv:

a) Acţiunea în revendicare imobiliară în cazul avulsiunii;
b) Acţiunea negatorie;
c) Acţiunea în constatare

85. Este imprescriptibila extinctiv:

a) Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de mama, atunci când este pornită
de moştenitorii copilului;
b) Acţiunea în stabilirea paternităţii introdusă în timpul vieţii copilului;
c) Acţiunea în tăgada paternităţii introdusă de soţul mamei.

86. Este supusă prescripţiei extinctive:

a) Acţiunea în revocarea judecătorească a legatului;
b) Excepţia de la reducţiune a liberalităţilor succesive;
c) Petiţia de ereditate.
227
87. În cazul dreptului atacat de o condiţie rezolutorie, prescripţia extinctivă:
a) Începe să curgă de la dată când obligaţia de a da sau a face a devenit
exigibila şi debitorul trebuia astfel să o execute;
b) Este suspendată eveniente conditione;
c) Începe să curgă de la data realizării condiţiei.

88. Prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită
începe să curgă de la dată când cel păgubit:
a) A descoperit prejudiciul
b) A cunoscut sau trebuia să cunoască pagubă şi pe cel care a acuzat-o;
c) A cunoscut sau trebuia să cunoască pagubă şi pe cel care răspunde de ea.

89. Prescripţia extinctivă a acţiunii în anularea actului juridic pentru violenţă

începe să curgă:
a) La data încetării violenţei;
b) Cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încetării violenţei;
c) Cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului juridic.

90. Prescripţia extinctivă a acţiunii în anularea actului juridic pentru dol începe
să curgă:
a) Cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului juridic;
b) La data descoperirii dolului;
c) La data la care cel îndreptăţit a cunoscut dolul, dar numai târziu de
împlinirea a 18 luni din zia încheierii actului juridic.

91. Prescripţia extinctivă a acţiunii în declararea nulităţii pentru eroare asupra

calităţilor substanţiale ale lucrului vândut începe să curgă:
a) De la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare;
b) De la data predării lucrului;
c) De la data la care cumpărătorul a cunoscut că a avut o falsă reprezentare
a realităţii, însă cel mai târziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii
contractului de vânzare-cumpărare.

92. Prescripţia acţiunii în răspundere civilă pentru viciile ascunse ale lucrului
începe să curgă:
a) De la data predării lucrului;
b) În toate cazurile de la data descoperirii viciilor;
c) Cel mai târziu de la data expirării termenului de garanţie.

93. Forţă majoră constituie o cauză:

a) De suspendare a prescripţiei extinctive;
b) Care justifica repunerea în termenul de prescripţie extinctivă;
c) De suspendare a termenului de decădere.
228
94. Prescripţia extinctivă nu curge:
a) Între partenerii de viaţă
b) Între rudele şi afinii până la gradul IV, inclusiv;
c) Între soţi.

95. În privinţa cursului prescripţiei extinctive:

a) Cauzele de suspendare, de întrerupere şi de repunere în termen sunt
expres şi limitativ prevăzute de lege;
b) Clauza prin care părţile contractante ar stabili momentul de la care începe
să curgă prescripţia, derogând astfel de la regulă incidentă materiei
respective, nu este lovită de nulitate absolută;
c) Nu prezintă importanţă distincţia dintre forţă majoră şi cazul fortuit.

96. Repunerea în termenul de prescripţie extinctivă de drept comun:

a) Se dispune numai pentru cauzele enumerate limitativ de lege;
b) Nu poate fi dispusă din oficiu de organul de jurisdicţie;
c) Operează de drept şi automat.

97. Predarea, la 30 de zile de la încheierea unei promisiuni bilaterale de vânzare

în care nu s-a stipulat un termen pentru încheierea contractului de vânzare, a
bunului ce formează obiectul acesteia către cel care urmează să îl cumpere:
a) Constituie o cauză care justifica repunerea în termenul de prescripţie
extinctivă a dreptului de a cere încheierea contractului de vânzare-
cumpărare;
b) Reprezintă executarea obligaţiei de a da;
c) Întrerupe cursul prescripţiei extinctive a dreptului celui care urmează
să cumpere de a cere încheierea contractului de vânzare.

98. Constituie termen de decădere:

a) Termenul de 1 an aplicabil dreptului de opţiune succesorală;
b) Termenul de 1 an pentru exercitarea acţiunii posesorii;
c) Termenul de 3 ani aplicabil acţiunii în revendicarea bunului mobil
pierdut sau furat de la posesorul de buna-credinţă.

99. Drepturile absolute:

a) se pot realiza numai cu concursul unei alte persoane:
b) cuprind toate drepturile patrimoniale;
c) au drept obligaţie corelativă o abligaţie opozabilă erga omnes.

100. Prin obligaţie de ,,a da” se înţelege îndatorirea:

a) de a preda un lucru;
b) de a transmite sau de a constitui un drept real;
c) de a transmite un drept de creanţă.
229
 Răspunsuri teste grilă

1. b 35. a 69. a
2. b 36. b 70. a
3. a 37. b 71. c
4. a 38. b 72. b, c
5. b 39. c 73. c
6. b 40. c 74. b
7. c 41. b 75. a
8. c 42. c 76. a, c
9. a 43. b 77. b, c
10. b 44. a 78. b, c
11. c 45. c 79. a,b
12. b 46. c 80. b, c
13. c 47. b 81. b, c
14. b 48. b 82. a
15. c 49. c 83. b
16. a 50. a 84. a
17. c 51. a 85. b
18. c 52. b 86. a
19. a 53. c 87. a
20. b 54. c 88. c
21. c 55. a, b 89. a
22. b 56. a, c 90. b
23. b 57. b 91. c
24. b 58. a,c 92. c
25. a 59. b, c 93. a, c
26. c 60. c 94. c
27. b 61. a, b 95. b
28. a 62. b,c 96. b
29. b 63. b 97. c
30. b 64. a, c 98. a, c
31. b 65. a, c 99. c
32. a 66. b, c 100. b
33. c 67. a
34. c 68. b

230