Unitatea de învăţare 1A

TACTICA POLIŢIENEASCĂ — RAMURĂ DE BAZĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE

SPECIALITATE

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu definiţia, izvoarele şi obiectul tacticii poliţieneşti

- Va cunoaşte principiile fundamentale ale tacticii poliţieneşti

- Va şti izvoarele tacticii poliţieneşti

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1. Scurt istoric privind evoluţia instituţiei poliţieneşti la români

2. Definiţia, izvoarele şi obiectul tacticii poliţieneşti
3. Principiile fundamentale ale tacticii poliţieneşti

NU UITA! ...........................................................................................................................
INTREBĂRI DE CONTROL..........................................................................................................
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE …………………………..................
 Tactică poliţienească 2

1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA INSTITUŢIEI POLIŢIENEŞTI LA

ROMÂNI

Definirea noţiunii de poliţie a generat şi continuă să genereze discuţii între specialiştii în domeniu.
În concepţia lui B. Barbu, poliţia derivă din cuvântul grecesc polis care are semnificaţia de oraş. După
Eugen Bianu ea derivă din cuvântul politea care înseamnă activitatea de ordine în stat.
Potrivit autorilor lucrării Vocabularul juridic editat în Franţa în anul 1987, cuvântul poliţie provine
din latinescul politia care reprezintă organizarea politico-administrativă precum şi din cuvântul grecesc
potea care înseamnă cetate.
Ordinea publică, siguranţa persoanelor şi apărarea avutului erau încredinţate comandanţilor de oşti,
care, în această calitatea aveau şi atribuţii în domeniul pazei, ordinii şi liniştii interne. Astfel, în Muntenia
şeful poliţiei era marele spătar, iar în Moldova era hatmanul. În subordinea acestora se aflau, după cum
urmează: ispravnicii, pârcălabii, privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraş şi de margini, polcovnicii de
poteră, seimenii, zapcii şi străjerii.
Activitatea poliţienească în Bucureşti şi Iaşi era încredinţată câte unui aga, denumire care a fost
înfiinţată în anul 1620 de Radu Mihnea. Avea în subordine străji în mahalale şi boiere, o închisoare
specială şi un tribunal. Aga a devenit mai târziu prefectul de poliţie al Capitalei1.
La 9 iunie 1850 sub domnia lui Ghica Vodă în Moldova prin opisul nr. 38 s-a publicat condica
poliţienească care cuprinde 158 articole. Se făcea aici diferenţierea dintre înalta poliţie şi obişnuita
poliţie. Înalta poliţie se ocupa de siguranţa statului, a domniei şi a guvernului, fiind reprezentată chiar
de puterea cârmuitoare. Obişnuita poliţie avea în atribuţiuni ordinea şi siguranţa comunală în Iaşi şi în
ţinuturi. Totodată se înfiinţează un corp de jandarmi pus la dispoziţia poliţiei generale.
În aceeaşi perioadă, în Muntenia sub Vodă Gheorghe Bibescu în 1847 şi Barbu Ştirbei în 1852 sunt
reorganizate serviciile poliţieneşti, organele poliţiei fiind completate cu noi elemente.
În anul 1864, prin Legea comunală a lui Alexandru Ioan Cuza pe lângă primării a fost înfiinţată
poliţia comunală, al cărei şef era primarul şi care avea atribuţii în domeniul aplicării legii de poliţie
comunală. În oraşele care numărau mai mult de 3000 de locuitori conducerea poliţiei era încredinţată
prefectului de poliţie.
Agenţii poliţiei comunale erau salariaţi din bugetul comunei, măsură ce a făcut ca poliţia comunală
să fie independentă de poliţia administrativă. Independenţa poliţiei comunale de poliţia administrativă crea
unele neajunsuri, în sensul că poliţia administrativă refuza uneori să-şi dea concursul cerut de comune,
motivând că acestea au agenţii lor speciali.
Acest conflict a fost curmat prin Legea din 12 iunie 1878 a lui Ion C. Brătianu care acordă tuturor
agenţilor comunali calitatea de ofiţer de poliţie judiciară cu dreptul de a constata contravenţii. Această lege
obligă poliţia administrativă să execute măsurile de poliţie comunală cerute de primari.
Principiile legii Brătianu au fost confirmate prin legea lui Lascăr Catargiu emisă la 23 iulie 1884
care făcea anumite precizări, astfel:
poliţia comunală se execută de către agenţii poliţiei administrative;
lasă la aprecierea oraşelor nevoia de a avea o poliţie specială;
se recunoaşte că agenţii poliţiei comunale au calitatea de a constata contravenţii ca ofiţeri ai
poliţiei judiciare.
Legea din 19 decembrie 1902 a lui Vasile Lascăr care prevedea modificarea poliţiei comunale
stabileşte totodată şi principiile care vor defini activitatea poliţienească viitoare, astfel:
unitatea de conducere şi execuţie;
selecţionarea personalului;

1
Bianu, E., Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţieneasc, Bucureşti, 1938, pag. 50;

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Departamentul ID/IFR 2015

 Tactică poliţienească 3

stabilitatea şi moralitatea.
Cele mai importante modificări în organizarea şi desfăşurarea activităţii poliţieneşti au fost
adoptate prin elaborarea, la 21 iulie 1929, a Legii pentru organizarea poliţiei generale a statului.
Această lege a fost promulgată sub ministeriatul lui Alexandru Vaida Voievod într-o perioadă de
afirmare a normelor Constituţiei din 1923, Legea din 21 iulie 1929 are drept caracteristice următoarele
principii fundamentale:
unificarea, specializarea şi colaborarea;
stabilitatea;
intelectualizarea şi încadrarea;
ablaţiunea;
responsabilitatea personală a poliţistului.
La baza activităţii poliţiei, această lege a aşezat mai multe reguli: unitatea de conducere,
simplificarea, coeziunea, specializarea serviciilor şi organelor de execuţie, coordonarea, disciplina ierarhică,
descentralizarea.
Direcţia Generală a Poliţiei era condusă de un director şi de un subdirector general fiind organizată
pe trei direcţii, un inspector al gardienilor publici şi un birou al jandarmeriei.
Direcţia Poliţiei Administrative avea ca sarcini controlarea bunei executări a legilor şi
regulamentelor referitoare la Poliţia administrativă în general.
Direcţia Poliţiei Judiciare răspundea de îndrumarea şi controlul activităţii ofiţerilor şi agenţilor de
poliţie judiciară privind constatarea infracţiunilor şi trimiterea infractorilor în faţa instanţei.
Direcţia Poliţiei de Siguranţă conducea şi controla activitatea tuturor ofiţerilor şi agenţilor acestei
poliţii, aduna şi centraliza informaţiile primite din ţară privind ordinea publică şi îndeplinea prin ofiţerii de
poliţie, agenţii şi organele speciale însărcinările serviciului de ordine publică şi siguranţa statului.
Serviciile exterioare ale Poliţiei generale a statului erau:
Prefectura Municipiului Bucureşti;
Inspectoratele Regionale de Poliţie;
Chesturile de Poliţie in municipii;
Poliţiile din oraşele reşedinţă de judeţ.
Serviciile de poliţie rurală erau:inspectoratele, legiunile, secţiile şi posturile de jandarmi, care erau
organizate şi funcţionau în cadrul şi după dispoziţiile Legii Jandarmeriei Rurale din 1929 şi Regulamentul
legii şi Statutul Jandarmeriei Rurale din 1931.

2. DEFINIŢIA, IZVOARELE ŞI OBIECTUL TEORIEI ŞI TACTICII

POLIŢIENEŞTI

2.1. DEFINIŢIA TEORIEI ŞI TACTICII POLIŢIENEŞTI

Tactica poliţienească reprezintă acea ramură a dreptului poliţienesc care se ocupă cu

relaţiileError!
concrete ce se stabilesc între poliţişti şi cetăţeni în aplicarea legilor, în limita competenţei
cu care sunt învestite organele de poliţie, elaborarea şi aplicarea metodelor, procedeelor şi
regulilor tactice de acţiune a poliţiei în diverse împrejurări.

Această activitate este organizată şi se desfăşoară în mod ştiinţific şi în baza legii, constituind
dreptul poliţienesc aplicat.

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Departamentul ID/IFR 2015

 Tactică poliţienească 4

Elementul central al tacticii poliţieneşti ca disciplină ştiinţifică îl constituie cercetarea

particularităţilor ce caracterizează modalităţile juridice şi tactice de exercitare a competenţei unităţilor de
poliţie.
Tactica poliţienească se ocupă de reglementarea relaţiilor sociale ce contribuie la restabilirea
ordinii de drept prin folosirea unor principii, metode şi reguli tactice corespunzătoare.
Intervenţia poliţiei se face în limita respectării drepturilor omului.

2.2. IZVOARELE TACTICII POLIŢIENEŞTI

Formele juridice prin care se exprimă voinţa societăţii constituie izvoarele juridice
(formale) ale dreptului.

La bază tacticii poliţieneşti stau următoarele izvoare:

Constituţia României
Acte normative (legi, hotărâri, dispoziţii)
Instrucţiunile aprobate prin ordin al ministrului afacerilor interne
Dispoziţiile Inspectoratului General al Poliţiei Române (instrucţiuni şi îndrumările de
linie)
Experienţa pozitivă generalizată a organelor de poliţie

2.3. OBIECTUL TACTICII POLIŢIENEŞTI

Tacticii poliţieneşti îi revin spre reglementare legală relaţiile sociale ocazionate de activitatea
organizată pentru menţinerea sau restabilirea ordinii de drept.
Normele juridice (legea de organizare, funcţionare şi atribuţiile poliţiei) prescriu limitele în care
organele de poliţie sunt chemate să îndeplinească activităţile necesare asigurării ordinii de drept, stabilesc
atribuţiile, drepturile, îndatoririle şi competenţa cadrelor de poliţie. Intervenţia poliţienească se realizează
astfel încât să nu fie lezate drepturile şi interesele legale ale cetăţenilor.

În concluzie, obiectul acestei discipline îl constituie modurile de acţiune ale organelor

de poliţie pentru îndeplinirea atribuţiilor legale de serviciu, respectiv metodele, procedeele,
mijloacele şi regulile tactice folosite în această acţiune.

3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE TACTICII POLIŢIENEŞTI

În pregătirea şi desfăşurarea activităţilor de tactică poliţienească trebuie să fie respectate

principiile de bază ale oricărei discipline juridice. Activitatea complexă şi variată pe care o desfăşoară
organele de poliţie, precum şi întregul arsenal de metode, procedee şi mijloace de cercetare se
încadrează în limitele unor principii viabile şi necesare.

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Departamentul ID/IFR 2015

 Tactică poliţienească 5

3.1. NOŢIUNEA DE PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL TACTICII POLIŢIENEŞTI

Categoria juridică teoretică cu largi implicaţii practice, noţiunea de principiu fundamental al tacticii
poliţieneşti se conturează ca o regulă cu caracter general a acestui drept poliţienesc aplicat.

Prin principiile de bază ale acestei discipline se înţeleg regulile cu caracter general în
temeiul cărora este reglementată întreaga activitate a organelor de poliţie.

Ele constituie ideile diriguitoare fundamentale potrivit cărora este organizată şi se desfăşoară
întreaga activitate a poliţiei, oglindind trăsăturile esenţiale ale acesteia.

3.2. ANALIZA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE TACTICII POLIŢIENEŞTI

Printre principiile care stau la bază organizării şi desfăşurării întregii activităţi a organelor de
poliţie se înscriu:

LEGALITATEA
Principiul legalităţii se asigură prin:
Cunoaşterea temeinică a prevederilor legale, a ordinelor, regulamentelor şi instrucţiunilor
interne de muncă.
Controlul pe toate treptele ierarhice a modului în care se respectă normele legale în activitatea
cadrelor de poliţie.
Autocontrolul permanent al poliţistului în activitatea sa profesională.
Promovarea consecventă a cultului legii.

PRINCIPIUL LEGĂTURII CADRELOR DE POLIŢIE CU CETĂŢENII

Îndeplinirea atribuţiilor legale ce revin poliţiei este uşurată într-o oarecare măsură prin realizarea
acestei legături.
Viaţa a demonstrat că solicitarea şi primirea sprijinului cetăţenesc contribuie la prevenirea,
combaterea şi descoperirea faptelor antisociale.
Cunoaşterea populaţiei din sectorul de responsabilitate, permanenta atitudine de solicitudine şi
politeţe în relaţiile cu aceasta constituie cea mai bună modalitate de atragere în rezolvarea sarcinilor
profesionale ale cadrelor de poliţie.

PRINCIPIUL ASIGURĂRII SECRETULUI MUNCII (CONSPIRATIVITĂŢII)

Acest principiu presupune asigurarea secretului activităţilor care se întreprind ori urmează să fie
întreprinse de către organele de poliţie.
Conspirativitatea este expresia unei înalte pregătiri etico-profesionale şi a responsabilităţii pe care
o presupune calitatea de poliţist.
Ştiut fiind că orice abatere de la conspirativitate, oricât de mică ar părea, poate cauza mari
dificultăţi şi complicaţii, înţelesul proverbului vorba este de argint iar tăcerea de aur îşi găseşte deplina
semnificaţie în acest caz.
Într-o indisolubilă legătură cu apărarea secretului muncii se află şi respectarea cerinţelor
compartimentării muncii. Aceasta nu înseamnă nici pe departe lipsa de încredere sau de colegialitate, ci pur
şi simplu afirmarea rigorilor profesiei.

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Departamentul ID/IFR 2015

 Tactică poliţienească 6

PRINCIPIUL COOPERĂRII ÎN MUNCĂ ÎNTRE UNITĂŢILE, FORMAŢIUNILE ŞI

CADRELE DE POLIŢIE
Fiecare unitate, formaţiune şi cadru de poliţie nu trebuie să omită nici un moment ideea
responsabilităţii pentru realizarea eficientă a atribuţiilor la scara întregului aparat de poliţie.
Conceptual, cooperarea în muncă presupune:
coordonarea acţiunilor executate de către unităţile, formaţiunile şi cadrele de poliţie în ce priveşte
scopul, locul, timpul şi procedeele de executare a misiunilor;
orientarea şi unirea eforturilor acestora pentru realizarea obiectivelor stabilite.

PRINCIPIUL OPERATIVITĂŢII
În apărarea avutului public şi privat, a drepturilor şi intereselor persoanelor, a întregii ordini de
drept, organele de poliţie trebuie să acţioneze cu operativitate, deoarece orice întârziere nejustificată duce la
amplificarea prejudiciilor materiale şi morale aduse întrunirilor legale ale cetăţenilor şi comunităţii.

PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI

Activităţile complexe şi variate desfăşurate de unităţilor de poliţie trebuie să asigure aflarea
adevărului cu privire la: faptele antisociale săvârşite, împrejurările în care s-au comis, cauzele care le-au
favorizat, condiţiile care le-au generat, persoana făptuitorului.
Aflarea adevărului presupune, în mod obiectiv, existenţa concordanţei între concluziile la care
ajung unităţile de poliţie şi realitatea concretă privind fapta antisocială şi autorul acesteia.
Comportarea corectă, principială a cadrelor de poliţie dă conţinut finalului activităţii acestora legat de
aflarea adevărului şi promovarea soluţiilor legale corespunzătoare. Acest principiu constituie o condiţie sine qua
non (fără de care nu se poate) a asigurării principiului legalităţii în munca de poliţie.

PRINCIPIUL OFICIALITĂŢII
Caracterul oficial îmbracă toate activităţile legal desfăşurate de unităţile de poliţie, deci nu numai
împotriva subiecţilor faptelor antisociale. De exemplu, activităţile la regimul circulaţiei şi evidenţa
populaţiei au caracter oficial datorită faptului că emană de la organe investite cu girul autorităţii de stat.
Principiul oficialităţii constituie regula activităţii unităţilor de poliţie, excepţiile fiind limitate prin
lege.

PRINCIPIUL ROLULUI ACTIV AL UNITĂŢILOR DE POLIŢIE

Este considerat ca esenţial în aflarea adevărului şi implicit în asigurarea legalităţii măsurilor
întreprinse. El constă în obligaţia unităţii de poliţie de a depune diligenţele necesare pentru lămurirea
cauzelor aflate în lucru, sub toate aspectele.

NU UITA!
1. Tactica poliţienească reprezintă acea ramură a dreptului poliţienesc care se ocupă cu relaţiile
concrete ce se stabilesc între poliţişti şi cetăţeni în aplicarea legilor, în limita competenţei cu care
sunt învestite organele de poliţie, elaborarea şi aplicarea metodelor, procedeelor şi regulilor tactice
de acţiune a poliţiei în diverse împrejurări.
2. Formele juridice prin care se exprimă voinţa societăţii constituie izvoarele juridice (formale) ale
dreptului.

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Departamentul ID/IFR 2015

 Tactică poliţienească 7

3. Obiectul tacticii poliţieneşti îl constituie modurile de acţiune ale organelor de poliţie pentru
îndeplinirea atribuţiilor legale de serviciu, respectiv metodele, procedeele, mijloacele şi regulile
tactice folosite în această acţiune.
4. Prin principiile de bază ale acestei discipline se înţeleg regulile cu caracter general în temeiul
cărora este reglementată întreaga activitate a organelor de poliţie.

INTREBĂRI DE CONTROL
1. Definiţi conceptul de tactică poliţienească ?

2. Care este obiectul tacticii poliţieneşti?

3. Enumeraţi principiile de bază ale tacticii poliţieneşti.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, Tactică poliţienească, Editura Sitech, Craiova, 2014;
CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian şi alţii, Tratat de tactică poliţienească, Editura Sitech, Craiova,
2007;
CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, Competenţa în materie contravenţională a structurilor de
ordine publică, Editura Sitech, Craiova, 2014.

ACADEMIA DE POLITIE “AL.I.CUZA” - Departamentul ID/IFR 2015