Curs

ACADEMIA DE POLIŢIE
„Alexandru Ioan Cuza‖
Lect. univ. dr. CONSTANTIN EUGENIU CIPRIAN
Tactică poliţienească
SUPORT DE CURS
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
2015
Tactică poliţienească 2
Precizări
În atenţia studenţilor,
Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament al cunoştinţelor despre tactica

poliţienească. Pentru a identifica mai bine contextul prezentei discipline de studiu, vom începe prezentarea
prin a arăta principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin competenţele ce urmează a fi dobândite
ca urmare a parcurgerii materiei de referinţă.
Pentru a face ca obiectivele şi competenţele cursului să se conformeze în totalitate nevoilor

dumneavoastră de pregătire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva dintre aşteptările
pe care le aveţi de la acest curs. La finalul cursului, vă rugăm să nu uitaţi să verificaţi dacă aceste aşteptări
au fost satisfăcute sau nu, prin completarea formularului de feedback.
AȘTEPTĂRI
ACADEMIA DE POLITIE ―Alexandru Ioan Cuza‖ – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la Distanţă 2015
OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care tindem să o atingem prin
acţiunile noastre. Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau absenţa acţiunilor
care să ne apropie de acel scop final.
De ce avem nevoie de obiective?
1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină călăuzitoare. Fără un

obiectiv, mintea noastră tinde să funcţioneze haotic. Este ca un motor care merge în gol ore şi zile în şir.
Prezenţa unui obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine definit şi ne face să
ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.
2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum, datorită unui obiectiv bine
definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută
să progresăm. Oportunităţile sunt legate în general de apariţia riscurilor, care ne fac să conştientizăm
existent unor probleme ce nu pot fi rezolvate prin mecanismele şi mijloacele uzuale.
3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de făcut decât sunt în
stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele. Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă
îngrozesc, dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii: cele care
mă ajută să-mi ating obiectivele şi cele care nu mă împing înainte spre obiective. În acest fel am răspunsuri
rapide la eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele importante?"
În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe trebuie să definească o serie
de obiective.
Obiectivele disciplinei:
 Formarea (deprinderilor) aptitudinilor minimale pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei.
 Studierea, înţelegerea şi dobândirea de către studenţi a cunoştinţelor şi formarea deprinderilor
necesare pentru organizarea şi executarea activităţilor poliţieneşti, în vederea prevenirii şi descoperirii
autorilor infracţiunilor date în competenţă.
Prin urmare, având clarificate aceste lucruri, în urma parcurgerii cursului de Tactică poliţienească,
studentul va dobândi următoarele competenţe:
 Utilizarea adecvată a conceptelor, metodelor, regulilor de acţiune în situaţii concrete.
 Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice tacticii poliţieneşti.
 Aplicarea cunoştinţelor necesare în analiza situaţiei operative poliţieneşti.
 Aplicarea cunoştinţelor necesare cu ocazia constatării faptelor contravenţionale.
ATENŢIE!
Materialul este protejat prin drepturi de autor.
Orice reproducere integrală sau parţială, prin orice procedeu, a unor pagini din
această lucrare, efectuate fără autorizaţia editorului este ilicită şi constituie o
contrafacere. Sunt acceptate reproduceri strict rezervate utilizării sau citării justificate
de interes ştiinţific, cu specificarea respectivei citări.
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1A
TACTICA POLIŢIENEASCĂ — RAMURĂ DE BAZĂ A ÎNVĂŢĂMÂNTULUI DE
SPECIALITATE
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:
- Va fi familiarizat cu definiţia, izvoarele şi obiectul tacticii poliţieneşti
- Va cunoaşte principiile fundamentale ale tacticii poliţieneşti
- Va şti izvoarele tacticii poliţieneşti
CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU
1. Scurt istoric privind evoluţia instituţiei poliţieneşti la români

2. Definiţia, izvoarele şi obiectul tacticii poliţieneşti
3. Principiile fundamentale ale tacticii poliţieneşti
NU UITA! ...........................................................................................................................
INTREBĂRI DE CONTROL..........................................................................................................
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE …………………………..................
1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA INSTITUŢIEI POLIŢIENEŞTI LA

ROMÂNI
Definirea noţiunii de poliţie a generat şi continuă să genereze discuţii între specialiştii în domeniu.
În concepţia lui B. Barbu, poliţia derivă din cuvântul grecesc polis care are semnificaţia de oraş. După
Eugen Bianu ea derivă din cuvântul politea care înseamnă activitatea de ordine în stat.
Potrivit autorilor lucrării Vocabularul juridic editat în Franţa în anul 1987, cuvântul poliţie provine
din latinescul politia care reprezintă organizarea politico-administrativă precum şi din cuvântul grecesc
potea care înseamnă cetate.
Ordinea publică, siguranţa persoanelor şi apărarea avutului erau încredinţate comandanţilor de oşti,
care, în această calitatea aveau şi atribuţii în domeniul pazei, ordinii şi liniştii interne. Astfel, în Muntenia
şeful poliţiei era marele spătar, iar în Moldova era hatmanul. În subordinea acestora se aflau, după cum
urmează: ispravnicii, pârcălabii, privighetorii ocoalelor, căpitanii de oraş şi de margini, polcovnicii de
poteră, seimenii, zapcii şi străjerii.
Activitatea poliţienească în Bucureşti şi Iaşi era încredinţată câte unui aga, denumire care a fost
înfiinţată în anul 1620 de Radu Mihnea. Avea în subordine străji în mahalale şi boiere, o închisoare
specială şi un tribunal. Aga a devenit mai târziu prefectul de poliţie al Capitalei1.
La 9 iunie 1850 sub domnia lui Ghica Vodă în Moldova prin opisul nr. 38 s-a publicat condica
poliţienească care cuprinde 158 articole. Se făcea aici diferenţierea dintre înalta poliţie şi obişnuita
poliţie. Înalta poliţie se ocupa de siguranţa statului, a domniei şi a guvernului, fiind reprezentată chiar
de puterea cârmuitoare. Obişnuita poliţie avea în atribuţiuni ordinea şi siguranţa comunală în Ia şi şi în
ţinuturi. Totodată se înfiinţează un corp de jandarmi pus la dispoziţia poliţiei generale.
În aceeaşi perioadă, în Muntenia sub Vodă Gheorghe Bibescu în 1847 şi Barbu Ştirbei în 1852 sunt
reorganizate serviciile poliţieneşti, organele poliţiei fiind completate cu noi elemente.
În anul 1864, prin Legea comunală a lui Alexandru Ioan Cuza pe lângă primării a fost înfiinţată
poliţia comunală, al cărei şef era primarul şi care avea atribuţii în domeniul aplicării legii de poliţie
comunală. În oraşele care numărau mai mult de 3000 de locuitori conducerea poliţiei era încredinţată
prefectului de poliţie.
Agenţii poliţiei comunale erau salariaţi din bugetul comunei, măsură ce a făcut ca poliţia comunală
să fie independentă de poliţia administrativă. Independenţa poliţiei comunale de poliţia administrativă crea
unele neajunsuri, în sensul că poliţia administrativă refuza uneori să-şi dea concursul cerut de comune,
motivând că acestea au agenţii lor speciali.
Acest conflict a fost curmat prin Legea din 12 iunie 1878 a lui Ion C. Brătianu care acordă tuturor
agenţilor comunali calitatea de ofiţer de poliţie judiciară cu dreptul de a constata contravenţii. Această lege
obligă poliţia administrativă să execute măsurile de poliţie comunală cerute de primari.
Principiile legii Brătianu au fost confirmate prin legea lui Lascăr Catargiu emisă la 23 iulie 1884
care făcea anumite precizări, astfel:
poliţia comunală se execută de către agenţii poliţiei administrative;
lasă la aprecierea oraşelor nevoia de a avea o poliţie specială;
se recunoaşte că agenţii poliţiei comunale au calitatea de a constata contravenţii ca ofiţeri ai
poliţiei judiciare.
Legea din 19 decembrie 1902 a lui Vasile Lascăr care prevedea modificarea poliţiei comunale
stabileşte totodată şi principiile care vor defini activitatea poliţienească viitoare, astfel:
unitatea de conducere şi execuţie;
selecţionarea personalului;
1
Bianu, E., Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţieneasc, Bucureşti, 1938, pag. 50;
stabilitatea şi moralitatea.
Cele mai importante modificări în organizarea şi desfăşurarea activităţii poliţieneşti au fost
adoptate prin elaborarea, la 21 iulie 1929, a Legii pentru organizarea poliţiei generale a statului.
Această lege a fost promulgată sub ministeriatul lui Alexandru Vaida Voievod într-o perioadă de
afirmare a normelor Constituţiei din 1923, Legea din 21 iulie 1929 are drept caracteristice următoarele
principii fundamentale:
unificarea, specializarea şi colaborarea;
stabilitatea;
intelectualizarea şi încadrarea;
ablaţiunea;
responsabilitatea personală a poliţistului.
La baza activităţii poliţiei, această lege a aşezat mai multe reguli: unitatea de conducere,
simplificarea, coeziunea, specializarea serviciilor şi organelor de execuţie, coordonarea, disciplina ierarhică,
descentralizarea.
Direcţia Generală a Poliţiei era condusă de un director şi de un subdirector general fiind organizată
pe trei direcţii, un inspector al gardienilor publici şi un birou al jandarmeriei.
Direcţia Poliţiei Administrative avea ca sarcini controlarea bunei executări a legilor şi
regulamentelor referitoare la Poliţia administrativă în general.
Direcţia Poliţiei Judiciare răspundea de îndrumarea şi controlul activităţii ofiţerilor şi agenţilor de
poliţie judiciară privind constatarea infracţiunilor şi trimiterea infractorilor în faţa instanţei.
Direcţia Poliţiei de Siguranţă conducea şi controla activitatea tuturor ofiţerilor şi agenţilor acestei
poliţii, aduna şi centraliza informaţiile primite din ţară privind ordinea publică şi îndeplinea prin ofiţerii de
poliţie, agenţii şi organele speciale însărcinările serviciului de ordine publică şi siguranţa statului.
Serviciile exterioare ale Poliţiei generale a statului erau:
Prefectura Municipiului Bucureşti;
Inspectoratele Regionale de Poliţie;
Chesturile de Poliţie in municipii;
Poliţiile din oraşele reşedinţă de judeţ.
Serviciile de poliţie rurală erau:inspectoratele, legiunile, secţiile şi posturile de jandarmi, care erau
organizate şi funcţionau în cadrul şi după dispoziţiile Legii Jandarmeriei Rurale din 1929 şi Regulamentul
legii şi Statutul Jandarmeriei Rurale din 1931.
2. DEFINIŢIA, IZVOARELE ŞI OBIECTUL TEORIEI ŞI TACTICII

POLIŢIENEŞTI
2.1. DEFINIŢIA TEORIEI ŞI TACTICII POLIŢIENEŞTI
Tactica poliţienească reprezintă acea ramură a dreptului poliţienesc care se ocupă cu

relaţiileError!
concrete ce se stabilesc între poliţişti şi cetăţeni în aplicarea legilor, în limita competenţei
cu care sunt învestite organele de poliţie, elaborarea şi aplicarea metodelor, procedeelor şi
regulilor tactice de acţiune a poliţiei în diverse împrejurări.
Această activitate este organizată şi se desfăşoară în mod ştiinţific şi în baza legii, constituind
dreptul poliţienesc aplicat.
Elementul central al tacticii poliţieneşti ca disciplină ştiinţifică îl constituie cercetarea

particularităţilor ce caracterizează modalităţile juridice şi tactice de exercitare a competenţei unităţilor de
poliţie.
Tactica poliţienească se ocupă de reglementarea relaţiilor sociale ce contribuie la restabilirea
ordinii de drept prin folosirea unor principii, metode şi reguli tactice corespunzătoare.
Intervenţia poliţiei se face în limita respectării drepturilor omului.
2.2. IZVOARELE TACTICII POLIŢIENEŞTI
Formele juridice prin care se exprimă voinţa societăţii constituie izvoarele juridice
(formale) ale dreptului.
La bază tacticii poliţieneşti stau următoarele izvoare:

Constituţia României
Acte normative (legi, hotărâri, dispoziţii)
Instrucţiunile aprobate prin ordin al ministrului afacerilor interne
Dispoziţiile Inspectoratului General al Poliţiei Române (instrucţiuni şi îndrumările de
linie)
Experienţa pozitivă generalizată a organelor de poliţie
2.3. OBIECTUL TACTICII POLIŢIENEŞTI
Tacticii poliţieneşti îi revin spre reglementare legală relaţiile sociale ocazionate de activitatea
organizată pentru menţinerea sau restabilirea ordinii de drept.
Normele juridice (legea de organizare, funcţionare şi atribuţiile poliţiei) prescriu limitele în care
organele de poliţie sunt chemate să îndeplinească activităţile necesare asigurării ordinii de drept, stabilesc
atribuţiile, drepturile, îndatoririle şi competenţa cadrelor de poliţie. Intervenţia poliţienească se realizează
astfel încât să nu fie lezate drepturile şi interesele legale ale cetăţenilor.
În concluzie, obiectul acestei discipline îl constituie modurile de acţiune ale organelor

de poliţie pentru îndeplinirea atribuţiilor legale de serviciu, respectiv metodele, procedeele,
mijloacele şi regulile tactice folosite în această acţiune.
3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE TACTICII POLIŢIENEŞTI
În pregătirea şi desfăşurarea activităţilor de tactică poliţienească trebuie să fie respectate

principiile de bază ale oricărei discipline juridice. Activitatea complexă şi variată pe care o desfăşoară
organele de poliţie, precum şi întregul arsenal de metode, procedee şi mijloace de cercetare se
încadrează în limitele unor principii viabile şi necesare.
3.1. NOŢIUNEA DE PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL TACTICII POLIŢIENEŞTI
Categoria juridică teoretică cu largi implicaţii practice, noţiunea de principiu fundamental al tacticii
poliţieneşti se conturează ca o regulă cu caracter general a acestui drept poliţienesc aplicat.
Prin principiile de bază ale acestei discipline se înţeleg regulile cu caracter general în
temeiul cărora este reglementată întreaga activitate a organelor de poliţie.
Ele constituie ideile diriguitoare fundamentale potrivit cărora este organizată şi se desfăşoară
întreaga activitate a poliţiei, oglindind trăsăturile esenţiale ale acesteia.
3.2. ANALIZA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE TACTICII POLIŢIENEŞTI
Printre principiile care stau la bază organizării şi desfăşurării întregii activităţi a organelor de
poliţie se înscriu:
LEGALITATEA
Principiul legalităţii se asigură prin:
Cunoaşterea temeinică a prevederilor legale, a ordinelor, regulamentelor şi instrucţiunilor
interne de muncă.
Controlul pe toate treptele ierarhice a modului în care se respectă normele legale în activitatea
cadrelor de poliţie.
Autocontrolul permanent al poliţistului în activitatea sa profesională.
Promovarea consecventă a cultului legii.
PRINCIPIUL LEGĂTURII CADRELOR DE POLIŢIE CU CETĂŢENII

Îndeplinirea atribuţiilor legale ce revin poliţiei este uşurată într-o oarecare măsură prin realizarea
acestei legături.
Viaţa a demonstrat că solicitarea şi primirea sprijinului cetăţenesc contribuie la prevenirea,
combaterea şi descoperirea faptelor antisociale.
Cunoaşterea populaţiei din sectorul de responsabilitate, permanenta atitudine de solicitudine şi
politeţe în relaţiile cu aceasta constituie cea mai bună modalitate de atragere în rezolvarea sarcinilor
profesionale ale cadrelor de poliţie.
PRINCIPIUL ASIGURĂRII SECRETULUI MUNCII (CONSPIRATIVITĂŢII)

Acest principiu presupune asigurarea secretului activităţilor care se întreprind ori urmează să fie
întreprinse de către organele de poliţie.
Conspirativitatea este expresia unei înalte pregătiri etico-profesionale şi a responsabilităţii pe care
o presupune calitatea de poliţist.
Ştiut fiind că orice abatere de la conspirativitate, oricât de mică ar părea, poate cauza mari
dificultăţi şi complicaţii, înţelesul proverbului vorba este de argint iar tăcerea de aur îşi găseşte deplina
semnificaţie în acest caz.
Într-o indisolubilă legătură cu apărarea secretului muncii se află şi respectarea cerinţelor
compartimentării muncii. Aceasta nu înseamnă nici pe departe lipsa de încredere sau de colegialitate, ci pur
şi simplu afirmarea rigorilor profesiei.
PRINCIPIUL COOPERĂRII ÎN MUNCĂ ÎNTRE UNITĂŢILE, FORMAŢIUNILE ŞI

CADRELE DE POLIŢIE
Fiecare unitate, formaţiune şi cadru de poliţie nu trebuie să omită nici un moment ideea
responsabilităţii pentru realizarea eficientă a atribuţiilor la scara întregului aparat de poliţie.
Conceptual, cooperarea în muncă presupune:
coordonarea acţiunilor executate de către unităţile, formaţiunile şi cadrele de poliţie în ce priveşte
scopul, locul, timpul şi procedeele de executare a misiunilor;
orientarea şi unirea eforturilor acestora pentru realizarea obiectivelor stabilite.
PRINCIPIUL OPERATIVITĂŢII
În apărarea avutului public şi privat, a drepturilor şi intereselor persoanelor, a întregii ordini de
drept, organele de poliţie trebuie să acţioneze cu operativitate, deoarece orice întârziere nejustificată duce la
amplificarea prejudiciilor materiale şi morale aduse întrunirilor legale ale cetăţenilor şi comunităţii.
PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI

Activităţile complexe şi variate desfăşurate de unităţilor de poliţie trebuie să asigure aflarea
adevărului cu privire la: faptele antisociale săvârşite, împrejurările în care s-au comis, cauzele care le-au
favorizat, condiţiile care le-au generat, persoana făptuitorului.
Aflarea adevărului presupune, în mod obiectiv, existenţa concordanţei între concluziile la care
ajung unităţile de poliţie şi realitatea concretă privind fapta antisocială şi autorul acesteia.
Comportarea corectă, principială a cadrelor de poliţie dă conţinut finalului activităţii acestora legat de
aflarea adevărului şi promovarea soluţiilor legale corespunzătoare. Acest principiu constituie o condiţie sine qua
non (fără de care nu se poate) a asigurării principiului legalităţii în munca de poliţie.
PRINCIPIUL OFICIALITĂŢII
Caracterul oficial îmbracă toate activităţile legal desfăşurate de unităţile de poliţie, deci nu numai
împotriva subiecţilor faptelor antisociale. De exemplu, activităţile la regimul circulaţiei şi evidenţa
populaţiei au caracter oficial datorită faptului că emană de la organe investite cu girul autorităţii de stat.
Principiul oficialităţii constituie regula activităţii unităţilor de poliţie, excepţiile fiind limitate prin
lege.
PRINCIPIUL ROLULUI ACTIV AL UNITĂŢILOR DE POLIŢIE

Este considerat ca esenţial în aflarea adevărului şi implicit în asigurarea legalităţii măsurilor
întreprinse. El constă în obligaţia unităţii de poliţie de a depune diligenţele necesare pentru lămurirea
cauzelor aflate în lucru, sub toate aspectele.
NU UITA!
1. Tactica poliţienească reprezintă acea ramură a dreptului poliţienesc care se ocupă cu relaţiile
concrete ce se stabilesc între poliţişti şi cetăţeni în aplicarea legilor, în limita competenţei cu care
sunt învestite organele de poliţie, elaborarea şi aplicarea metodelor, procedeelor şi regulilor tactice
de acţiune a poliţiei în diverse împrejurări.
2. Formele juridice prin care se exprimă voinţa societăţii constituie izvoarele juridice (formale) ale
dreptului.
3. Obiectul tacticii poliţieneşti îl constituie modurile de acţiune ale organelor de poliţie pentru
îndeplinirea atribuţiilor legale de serviciu, respectiv metodele, procedeele, mijloacele şi regulile
tactice folosite în această acţiune.
4. Prin principiile de bază ale acestei discipline se înţeleg regulile cu caracter general în temeiul
cărora este reglementată întreaga activitate a organelor de poliţie.
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Definiţi conceptul de tactică poliţienească ?
2. Care este obiectul tacticii poliţieneşti?
3. Enumeraţi principiile de bază ale tacticii poliţieneşti.
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, Tactică poliţienească, Editura Sitech, Craiova, 2014;
CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian şi alţii, Tratat de tactică poliţienească, Editura Sitech, Craiova,
2007;
CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, Competenţa în materie contravenţională a structurilor de
ordine publică, Editura Sitech, Craiova, 2014.
Unitatea de învăţare 2
POLIŢIA ROMÂNĂ INSTITUŢIE FUNDAMENTALĂ A STATULUI DE DREPT,
ORGANIZARE ŞI ATRIBUŢII
- Va fi familiarizat cu structura organizatorică a Poliţiei Române.
- Va cunoaşte atribuţiile Poliţiei Române
- Va ştii care sunt formaţiunile de poliţia şi competenţa lor
Cuprinsul unităţii de studiu
1. Structura organizatorică a poliţiei.

2. Atribuţiile Poliţiei Române.
NU UITA! ............................................................................................................................................
INTREBĂRI DE CONTROL...............................................................................................................
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE …………………………….……………
1. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A POLIŢIEI
1.1. LOCUL ŞI ROLUL POLIŢIEI ÎN ANSAMBLUL ORGANELOR STATULUI
Conform Constituţiei României „România este un stat de drept, democratic şi social, în care
demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate‖.
În cadrul puterii executive, ca organ central al acesteia se numără şi Ministerul Afacerilor Interne
(MAI), care asigură aplicarea legilor, a hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului României precum şi a
hotărârilor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
Acest minister asigură în activitatea ce o desfăşoară aplicarea legilor, decretelor, hotărârilor şi
ordonanţelor guvernului, precum şi hotărârile Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
MAI are o structură organizatorică funcţională ca orice alt minister şi o structură de specialitate,
având în compunere agenţii, institute, centre, direcţii specifice potrivit scopului ce stă la baza funcţionării
sale.
În cadrul ministerului activitatea este compartimentată pe unităţi centrale şi teritoriale la nivel de
inspectorate, direcţii generale, comandamente de armă, direcţii, servicii şi alte compartimente de muncă.
Conducerea MAI se exercită de către ministru, pe lângă care funcţionează un organ consultativ
colegiul ministerial.
În aplicarea prevederilor legale, ministrul emite ordine, regulamente şi instrucţiuni.
Ministrul răspunde de activitatea ce o desfăşoară ministerul în faţa Guvernului, iar ca membru al
Guvernului în faţa Parlamentului României.
Organizarea MAI :
Aparat central:
Structuri / Unităţi subordonate :
Fiind parte integrantă a structurii organizatorice a MAI, Poliţia Română are calitatea de organ al
administraţiei de stat, fiind instituţia specializată care îşi desfăşoară activitatea pe bază şi în vederea
executării legii.
1.2. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A POLIŢIEI ROMÂNE
Potrivit Constituţiei, Poliţia face parte din sistemul naţional de apărare a ţării desfăşurându-şi
activitatea pe bază prevederilor Legii nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române şi
Legii nr. 360 /2002 privind statutul poliţistului.
Conform Legii nr. 218/2002 Poliţia Română este instituţia specializată a statului, care exercită pe
teritoriul ţării atribuţiile privind apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanelor, a
proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor respectarea ordinii şi liniştii publice,
în condiţiile legii.
Structura organizatorică a Poliţie Române:
 Inspectoratul General al Poliţiei Române
 Unităţi teritoriale aflate în subordinea IGPR, DGPMB şi inspectoratele judeţene de poliţie
 Instituţii de învăţământ pentru formarea şi pregătirea continuă a personalului
 Alte unităţi necesare pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei înfiinţate potrivit legii
I.G.P.R. este condus de un inspector general numit la propunerea ministrului Afacerilor Interne
prin decizie a Primului ministru, ajutat de un număr de adjuncţi, numiţi la propunerea Inspectorului General
de către ministrului Afacerilor Interne după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor.
În cadrul I.G.P.R. funcţionează Consiliul Superior constituit din inspectorul general al I.G.P.R.
adjuncţii acestuia, şefii direcţiilor generale şi ai direcţiilor din I.G.P.R., cinci şefi ai unităţilor teritoriale (IPJ)
desemnaţi prin rotaţie în fiecare an, preşedintele Corpului Naţional al Poliţiştilor .
Consiliul Superior se întruneşte o dată pe trimestru sau ori de câte ori este nevoie, analizează şi
hotărăşte activităţile poliţiei, hotărâri ce se iau cu 2/3 din voturile membrilor săi aducându-se la îndeplinire
prin grija inspectorului general.
Totodată inspectorul general poate emite dispoziţii obligatorii pentru personalul din subordine după
consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor şi Consiliul Superior.
A. Inspectoratul General al Poliţiei Romane are în structura să organizatorică direcţii, servicii şi
birouri ale căror atribuţii şi competenţă sunt stabilite prin Regulamentul de organizare şi funcţionare al
I.G.P.R., aprobat prin ordin al ministrului Afacerilor Interne . Cea mai mare parte din aceste compartimente
de muncă le vom găsi şi la celelalte unităţi de poliţie din teritoriu, purtând denumiri în funcţie de nivelul
ierarhic al unităţii respective de poliţie.
Structura organizatorică a I.G.P.R. :
I. UNITĂŢI CENTRALE
II. UNITĂŢI TERITORIALE
Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti;

41 inspectorate judeţene de poliţie.
III. UNITĂŢI DE ÎNVĂTĂMÂNT
În plan teritorial unităţile de poliţie cooperează cu prefecţii, autorităţile administraţiei publice

locale, autorităţile judecătoreşti, serviciile publice descentralizate şi celelalte organe centrale şi cu
reprezentanţii comunităţii.
Totodată Legea 218/2002 stabileşte că unităţile de poliţie în vederea îndeplinirii eficiente a
atribuţiilor de comun acord pot încheia protocoale cu autorităţile administraţiei publice locale.
B. În plan teritorial funcţionează unităţi de poliţie.
Unitatea de poliţie este acea diviziune organizatorică a aparatului de poliţie prin care se realizează
atribuţiile legale pe un anumit teritoriu de competenţă (judeţ, municipiu, oraş, comună).
1. Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti (D.G.P.M.B.) condusă de un director
general ajutat de adjuncţi. În cadrul D.G.P.M.B. funcţionează servicii de specialitate pe care le găsim şi în
cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie.
De asemenea D.G.P.M.B. are în subordine unităţi de poliţie ale sectoarelor urbane corespunzător
împărţirii administrativ teritoriale a municipiului Bucureşti, respectiv 6 sectoare de poliţie urbană. În cadrul
fiecăruia din cele 6 sectoare ale municipiului Bucureşti funcţionează secţii de poliţie al cărui număr se
stabileşte prin ordin al ministrului afacerilor interne, în funcţie de întinderea teritoriului, numărul populaţiei,
numărul şi importanţa obiectivelor economice, sociale şi politice, precum şi de sarcinile specifice de
activitate.
Structura organizatorică a sectoarelor de poliţie din municipiul Bucureşti
Cele 6 sectoare de poliţie din cadrul D.G.P.M.B. au fiecare un şef de sector, un adjunct şef sector şi
inspectori de specialitate.
În subordinea fiecărui sector din cele 6 ce corespund împărţirii administrativ-teritoriale a
municipiului Bucureşti se găsesc secţii de poliţie.
Sectorul de poliţie are 4-5 secţii de poliţie, la comanda cărora există un şef de secţie, un adjunct şi
şefi formaţiuni de specialitate la nivel de birouri :
BIROUL INVESTIGAŢII CRIMINALE,

BIROUL ORDINE PUBLICĂ,
BIROUL CRIMINALISTIC,
SECRETARIAT, EVIDENŢE OPERATIVE ŞI DESERVIRE,
PERSONAL DE SERVICIU ŞI RELAŢII CU PUBLICUL.
2. La judeţe funcţionează Inspectorate de poliţie judeţene conduse de un inspector şef ajutat de
adjuncţii.
În subordinea Inspectoratelor judeţene de poliţie se află poliţii municipale, orăşeneşti, secţii de

poliţie rurală, poliţii comunale şi posturi de poliţie comunale.
3. În municipiile şi oraşele din judeţe funcţionează unităţi de poliţie municipale şi orăşeneşti, iar
în comune secţii de poliţie rurală, poliţii comunale şi posturi de poliţie comunale. În municipii pot fi
înfiinţate secţii de poliţie.
4. În sectorul transporturilor feroviare, navale şi aeriene se organizează şi funcţionează 8 secţii

regionale de poliţie transporturi cărora li se subordonează 40 de servicii (birouri) judeţene de poliţie
transporturi având o competenţă specifică. Numărul acestora şi rază lor de competenţă teritorială se stabilesc
prin ordin al ministrului afacerilor interne şi au în structura lor servicii, birouri, compartimente şi posturi de
poliţie TF, TN, TA în principalele gări, triaje, porturi şi aeroporturi.
5. Prin ordin al ministrului afacerilor interne la propunerea I.G.P.R. în cadrul Inspectoratelor

judeţene şi al D.G.P.M.B. se pot înfiinţa unităţi de poliţie în obiective şi domenii de interes public.
6. Totodată au fost înfiinţate şi funcţionează centre zonale de combatere a crimei organizate şi

antidrog ce au competenţa pe rază mai multor judeţe.
C. Formaţiunile de specialitate şi competenţa lor materială
Prin formaţiune sau compartiment de muncă se înţelege acea subdiviziune

organizatorică a unităţii de poliţie care are o competenţă materială specifică unui anumit domeniu
al activităţii de poliţie şi o competenţă teritorială egală cu cea a unităţii de poliţie din care face
parte.
a. Poliţia investigaţii criminale are atribuţii pe linia prevenirii şi descoperirii următoarelor genuri
de infracţiuni:
infracţiunile îndreptate împotriva vieţii persoanelor (omor, pruncucidere şi loviri cauzatoare

de moarte)
infracţiunile împotriva integrităţii corporale, libertăţii, demnităţii şi sănătăţii persoanelor
(vătămări corporale, loviri, răpiri, sechestrări de persoane etc.).
infracţiuni contra proprietăţii persoanelor (furturi din buzunare şi poşete, din locuinţe,
tâlhării, distrugeri de bunuri, înşelăciuni, falsul şi uzul de fals, falsificarea de monedă şi alte titluri de
valoare, infracţionalitatea juvenilă etc.).
infracţiuni de parazitism social (cerşetoria, vagabondajul, prostituţia şi proxenetismul)
infracţiuni privitoare la viaţa sexuală (violuri, perversiuni sexuale, relaţii sexuale între
persoane de acelaşi sex, raporturi sexuale cu un minor, pedofilia, incestul etc.).
Tot această formaţiune se ocupă cu identificarea cadavrelor necunoscute şi descoperirea
persoanelor dispărute, precum şi cu menţinerea dresajului şi folosirea câinilor de urmărire.
b. Formaţiunea de investigare a fraudelor are atribuţii pe linia prevenirii şi descoperirii

următoarelor categorii de infracţiuni:
infracţiunile îndreptate împotriva avutului public (delapidare, distrugere de bunuri,

înşelăciuni);
infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul (abuzul în serviciu, primirea de foloase
necuvenite, traficul de influenţă, luarea de mită);
infracţiunile de evaziune fiscală, concurenţă neloială, infracţiuni la legea contabilităţii;
infracţiuni contra patrimoniului cultural-naţional;
infracţiuni privind regimul metalelor şi pietrelor preţioase;
infracţiunile de contrabandă
c. Formaţiunea de ordine publică are atribuţii pe linia:
menţinerii ordinii şi liniştii publice în municipii şi oraşe;

acordă sprijin de specialitate unităţilor economice în organizarea şi funcţionarea pazei
bunurilor;
organizează şi execută măsuri de ordine în situaţii speciale;
prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi contravenţiilor ce îi sunt date în competenţă;
pune în executare mandatele de aducere, arestare şi executare a pedepsei închisorii ce îi sunt
date în competenţă.
d. Formaţiunea de combatere a crimei organizate are atribuţii pe linia prevenirii şi descoperirii

infracţiunilor privind crima organizată. Prin crimă organizată se înţelege ansamblul activităţilor criminale
desfăşurate de grupuri de infractori structurate şi specializate în activităţi ilicite de tip mafiot care afectează
atât interesele unui stat sau concomitent ale mai multor ţări.
f. Formaţiunea de poliţie rutieră:
iniţiază măsuri pentru buna desfăşurare a circulaţiei pe drumurile publice executând activităţi
de supraveghere, îndrumare, control şi dirijare a circulaţiei;
ţine evidenţa tuturor autovehiculelor şi conducătorilor auto (exceptând cele ale M.Ap.N. şi
Regia Autonomă de Transport Auto pentru tramvaie şi troleibuze);
ia măsuri pentru sistematizarea circulaţiei rutiere;
prevenirea şi combaterea infracţiunilor de furt de auto-moto şi a celor de ucidere şi vătămare
corporală din culpă săvârşite ca urmare a accidentelor de circulaţie;
constatarea şi cercetarea infracţiunilor la regimul circulaţiei pe drumurile publice (conducerea
fără permis, conducerea în stare de ebrietate, sustragerea de la recoltarea probelor biologice, fuga de la locul
accidentului);
prevenirea şi constatarea contravenţiilor din acest domeniu.
g. Formaţiunea criminalistică
efectuează cercetarea locului faptei în cazul comiterii de infracţiuni în vederea descoperirii,

fixării, ridicării, examinării şi interpretării urmelor rămase la locul faptei;
efectuează constatări tehnico-ştiinţifice şi expertize criminalistice;
ţine în evidenţă cartotecile deca şi mono dactilare.
h. Formaţiunea transporturi desfăşoară activităţi de prevenire şi descoperire a infracţiunilor şi

contravenţiilor ce se produc în domeniul transporturilor feroviare, navale şi aeriene.
însoţesc cu pază garniturile de tren ce transportă mărfuri din import şi cele destinate
exportului;
execută patrulări pe mijloacele de transport feroviar şi asigură ordinea şi liniştea publică in
zona de responsabilitate.
j. Formaţiunea arme, explozivi şi substanţe periculoase
Desfăşoară activităţi informativ operative pentru prevenirea şi descoperirea infracţiunilor şi

contravenţiilor la regimul armelor, muniţiilor, substanţelor toxice şi radioactive.
2. ATRIBUŢIILE POLIŢIEI ROMÂNE
1. apără viaţa, integritatea corporală şi libertatea persoanelor, proprietatea privată şi publică,

celelalte drepturi şi interese legitime ale cetăţenilor şi ale comunităţii;
2. aplică măsuri de menţinere a ordinii şi liniştii publice, a siguranţei cetăţeanului, de
prevenire şi combatere a fenomenului infracţional şi de identificare şi contracarare a acţiunilor elementelor
care atentează la viaţa, libertatea, sănătatea şi integritatea persoanelor, a proprietăţii private şi publice,
precum şi a altor interese legitime ale comunităţii;
3. sprijină unităţile de jandarmerie cu informaţii pentru asigurarea sau restabilirea ordinii şi
liniştii publice, cu ocazia mitingurilor, manifestaţiilor cultural-sportive şi altele asemenea;
4. asigură, direct sau în cooperare cu alte instituţii abilitate potrivit legii, executarea
controalelor tehnice şi intervenţiilor pirotehnice pentru prevenirea, descoperirea şi neutralizarea
dispozitivelor explozive amplasate în scopul tulburării ordinii publice, vătămării integrităţii corporale,
sănătăţii persoanelor sau provocării de daune proprietăţii publice ori private;
5. avizează şi controlează, în condiţiile legii, înfiinţarea societăţilor private de detectivi, pază,
supraveghere şi gardă de corp;
6. culege informaţii în vederea cunoaşterii, prevenirii şi combaterii infracţiunilor, precum şi a
altor fapte ilicite;
7. realizează activităţi de prevenire şi combatere a corupţiei, a criminalităţii economico-
financiare, a celei transfrontaliere, a infracţiunii în domeniul informaticii şi a crimei organizate;
8. desfăşoară, potrivit competenţei, activităţi pentru constatarea faptelor penale şi efectuează
cercetări în legătură cu acestea;
9. asigură pază şi funcţionarea, în condiţiile legii, a locurilor de reţinere şi de arest preventiv
organizate în cadrul unităţilor de poliţie;
10. constată contravenţii şi aplică sancţiuni contravenţionale, potrivit legii;
11. asigură protecţia martorului, informatorului şi a victimei, în condiţiile legii;
12. asigură, conform legii, protecţia magistraţilor şi a familiilor lor, în cazurile în care viaţa,
integritatea corporală sau avutul acestora sunt supuse unor ameninţări;
13. desfăşoară activităţi de depistare a persoanelor care se sustrag urmăririi penale, executării
pedepselor sau altor hotărâri judecătoreşti, precum şi a persoanelor dispărute,
14. desfăşoară activităţi de prevenire şi combatere a migraţiei ilegale,
15. foloseşte metode şi mijloace tehnico-ştiinţifice in cercetarea locului săvârşirii infracţiunilor
şi la examinarea probelor şi a mijloacelor materiale de probă, efectuând, prin laboratoarele şi specialiştii
proprii acreditaţi, expertize criminalistice şi constatări tehnico-ştiinţifice, dispuse în condiţiile legii;
16. exercită controlul, potrivit legii, asupra deţinerii, portului şi folosirii armelor şi muniţiilor, a
materialelor explozive, asupra modului în care se efectuează operaţiunile cu arme, muniţii şi materii
explozive, precum şi asupra funcţionării atelierelor de reparat arme şi asupra poligoanelor de tir;
17. exercită controlul asupra respectării regimului materialelor radioactive şi nucleare,
substanţelor toxice şi stupefiante, precum şi asupra altor obiecte şi materii supuse autorizării, potrivit legii;
18. supraveghează şi controlează circulaţia pe drumurile publice, în afara cazurilor exceptate
prin lege, şi colaborează cu alte autorităţi publice, instituţii, asociaţii şi organizaţii neguvernamentale, pentru
îmbunătăţirea organizării şi sistematizării circulaţiei, asigurarea stării tehnice a autovehiculelor,
perfecţionarea pregătirii conducătorilor auto şi luarea unor măsuri de educaţie rutieră a participanţilor la
trafic;
19. desfăşoară activităţi specifice de poliţie în domeniul transporturilor feroviare, navale şi
aeriene;
20. exercită controlul asupra legalităţii stabilirii domiciliului sau reşedinţei cetăţenilor români şi
străini aflaţi pe teritoriul ţării în condiţiile legii;
21. ţine evidenţa nominală a cetăţenilor români cu obligaţii militare în mediul rural;
22. organizează, în condiţiile legii, cazierul judiciar pentru ţinerea evidenţei persoanelor
condamnate ori împotriva cărora s-au luat alte măsuri cu caracter penal şi constituie bază de date necesare
pentru îndeplinirea atribuţiilor operative specifice poliţiei;
23. efectuează studii şi cercetări privind dinamica infracţionalităţii în România şi propune
măsuri de prevenire a acesteia;
24. acordă sprijin, potrivit legii, autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale în vederea
desfăşurării activităţii acestora;
25. participă, în condiţiile legii, împreună cu alte unităţi ale Ministerului Afacerilor Interne, în
colaborare cu trupe ale Ministerului Apărării Naţionale, unităţi de protecţie civilă şi alte organe prevăzute de
lege, la activităţile de salvare şi evacuare a persoanelor şi bunurilor periclitate de incendii, explozii, avarii,
accidente, epidemii, calamităţi naturale şi catastrofe, precum şi de limitare şi înlăturare a urmărilor provocate
de astfel de evenimente;
26. colaborează cu instituţiile de învăţământ şi cu organizaţiile neguvernamentale pentru
pregătirea antiinfracţională a populaţiei;
27. conlucrează cu structuri de profil din alte state şi de la nivelul unor instituţii internaţionale
pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii transfrontaliere;
28. participă la constituirea forţelor internaţionale de poliţie, destinate unor misiuni de instruire,
asistenţă şi cooperare poliţienească sau pentru acţiuni umanitare;
29. îndeplineşte orice alte atribuţii stabilite prin lege.
NU UITA!
1. Conducerea MAI se exercită de către ministru, pe lângă care funcţionează un organ consultativ
colegiul ministerial.
2. I.G.P.R. este condus de un inspector general numit la propunerea ministrului Afacerilor Interne
prin decizie a Primului ministru, ajutat de un număr de adjuncţi, numiţi la propunerea Inspectorului
General de către ministrului Afacerilor Interne după consultarea Corpului Naţional al Poliţiştilor.
3. Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti (D.G.P.M.B.) condusă de un director

general ajutat de adjuncţi. În cadrul D.G.P.M.B. funcţionează servicii de specialitate pe care le găsim
şi în cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie.
4. Prin formaţiune sau compartiment de muncă se înţelege acea subdiviziune organizatorică a
unităţii de poliţie care are o competenţă materială specifică unui anumit domeniu al activităţii de
poliţie şi o competenţă teritorială egală cu cea a unităţii de poliţie din care face parte.
1. Care este structura organizatorică a Poliţiei Române?
2. Care sunt atribuţiile Poliţiei Române ?

2007;
CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, Competenţa în materie contravenţională a structurilor de ordine
publică, Editura Sitech, Craiova, 2014.
COMPETENŢA POLIŢIEI ROMÂNE PE LINIA ASIGURĂRII ŞI MENŢINERII
ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE
- Va fi familiarizat cu organizarea şi executarea activităţii de menţinere a ordinii şi siguranţei publice

în mediul urban şi rural.
- Va cunoaşte documentele de organizare a activităţii de siguranţă publică în mediul urban şi rural.
- Va ştii care este organizarea poliţienească a sectoarelor (zonelor) de siguranţă publică
1. Organizarea şi executarea activităţii de menţinere a siguranţei publice în mediul urban

2. Organizarea şi executarea activităţii de menţinere a siguranţei publice în mediul rural
NU UITA! ...............................................................................................................................
A. ORGANIZAREA ŞI EXECUTAREA ACTIVITĂŢII

DE MENŢINERE A SIGURANŢEI PUBLICE ÎN MEDIUL URBAN
1. CARACTERIZAREA SISTEMULUI DE SIGURANŢĂ PUBLICĂ ÎN MEDIUL

URBAN
Activitatea poliţiei în mediul urban presupune existenţa unor structuri care să realizeze într-o
formă consolidată parteneriatul cu societatea civilă, sporirea eficienţei activităţilor preventive şi de
combatere a faptelor antisociale, atragerea cetăţenilor la o cooperare proactivă şi reactivă.
Activitatea de siguranţă publică ce se desfăşoară pe teritoriul municipiilor şi oraşelor are în
principal următoarele scopuri:
o supravegherea teritoriului localităţilor urbane;
o menţinerea climatului de ordine publică pe teritoriul municipiilor, oraşelor şi secţiilor de
poliţie;
o apărarea avutului public şi privat;
o apărarea vieţii, a drepturilor şi intereselor legale ale cetăţenilor şi comunităţii.
Porţiunea de teren delimitată care, de regulă, cuprinde mai multe străzi din teritoriul de
competenţă pe care se găsesc amplasate sediile unor instituţii, formaţiuni politice, societăţi comerciale,
imobile de locuit, parcuri, locuri de agrement, pieţe, târguri, unităţi de învăţământ, de ocrotire a sănătăţii
etc., este denumită sector (zonă) de siguranţă publică.
La DGPMB teritoriul se împarte în zone de siguranţă publică, pentru a nu se confunda cu
organizarea administrativ-teritorială a municipiului Bucureşti.
Teritoriul de competenţă a municipiilor şi oraşelor, împărţit în sectoare de siguranţă publică, este
supravegheat de agenţi de siguranţă publică care rezolvă întreaga problematică de ordine publică, potrivit
competenţelor.
Agentul de siguranţă publică desfăşoară activităţi individual, prin exercitarea atribuţiilor stabilite
prin legi, ordine, dispoziţii, rezolvarea plângerilor şi reclamaţiilor cetăţenilor, constatarea de infracţiuni şi
contravenţii, dar şi în parteneriat cu comunitatea, acesta implicându-se în viaţa urbei, participând la
înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează sau generează comiterea de fapte antisociale, consiliază
victimele violenţelor de orice fel, obiectivul său fiind acela de a asigura un climat de siguranţă civică şi de
prevenire a criminalităţii.
Agentul de siguranţă publică se subordonează şefului biroului sau formaţiunii de ordine publică,
iar acolo unde nu există, ofiţerului desemnat la conducerea formaţiunii de ordine publică.
Sectoarele (zonele) de siguranţă publică se stabilesc în funcţie de:
o întinderea şi configuraţia teritoriului;
o populaţia, numărul persoanelor cunoscute cu preocupări infracţionale sau cu antecedente
penale;
o starea infracţională şi contravenţională;
o locurile şi mediile de interes operativ;
o evenimentele şi acţiunile cu caracter politic, administrativ, economic, cultural artistic, sportiv
şi tradiţional;
o forţele şi mijloacele de care dispune unitatea de poliţie, precum şi capacitatea lor de acţiune.
2. ORGANIZAREA ACTIVITĂŢII BIROURILOR ŞI FORMAŢIUNILOR DE ORDINE

PUBLICĂ
La poliţiile municipale, orăşeneşti şi secţiile de poliţie prin reorganizarea activităţii în mediul

urban birourile şi formaţiunile de ordine publică vor avea în compunere următoarele compartimente:
Şef birou sau ofiţer desemnat la conducerea formaţiunii de ordine publică;

 Compartiment poliţie de proximitate;
 Compartiment siguranţă publică şi patrulare;
 Compartiment sisteme de pază.
Biroul sau formaţiunea de ordine publică este condus(ă) de un şef care se subordonează şefului
subunităţii de poliţie şi are în subordine ofiţeri şi agenţi de poliţie.
a. Şeful biroului sau ofiţerul desemnat la conducerea formaţiunii de ordine publică coordonează
întreaga activitate de ordine publică de pe teritoriul de competenţă.
COMPARTIMENTUL POLIŢIE DE PROXIMITATE
Poliţia de proximitate, în sensul larg, este o metodă modernă de lucru a poliţiei, în care atitudinea
faţă de muncă, stilul de conducere şi strategia de organizare sunt orientate către recunoaşterea preventivă şi
proactivă a problemelor comunităţii, care provoacă frică şi nesiguranţă, precum şi a cauzelor care pot duce la
criminalitate, abordarea acestora şi rezolvarea sau îndepărtarea lor în strânsă legătură cu populaţia şi cu alte
instituţii.
Poliţistul de proximitate are în principal următoarele atribuţii:
a. este prezent în fiecare zi minim 6 ore, în sectorul/zona de responsabilitate pentru a relaţiona cu
cetăţenii, realizând cunoaşterea populaţiei, sub aspectul structurii, obiceiurilor şi tradiţiilor
locale, domiciliului şi reşedinţei, precum şi a teritoriului din punctul de vedere al locurilor şi
mediilor favorabile comiterii de infracţiuni;
b. stabileşte legături permanente cu administratorii asociaţiilor de proprietari/locatari, factorii
responsabili din cadrul unităţilor de învăţământ, societăţilor comerciale, organizaţiilor
neguvernamentale, administraţiei publice locale pentru identificarea factorilor de risc privind
ordinea publică şi siguranţa cetăţeanului şi identificarea măsurilor comune de prevenire şi
combatere a faptelor antisociale;
c. participă la şedinţele asociaţiilor de proprietari/locatari şi la alte evenimente importante pentru
comunitatea din sectorul/zona de responsabilitate;
d. identifică şi consiliază cetăţenii care fac parte din categoriile cu grad ridicat de victimizare;
e. mediază şi rezolvă conflictele interumane, în limitele legii;
f. identifică şi receptează problemele de ordin comunitar şi împreună cu instituţiile abilitate
iniţiază şi/sau participă la aplicarea unor proiecte sau programe practice, care au ca obiectiv
îmbunătăţirea siguranţei publice şi a persoanelor;
g. colaborează cu mass-media pentru promovarea şi dezvoltarea apropierii de cetăţeni;
h. verifică petiţiile şi sesizările cetăţenilor din zona de responsabilitate referitoare la stări
conflictuale, tulburarea liniştii publice în unităţile de învăţământ, asociaţii de
proprietari/locatari, societăţi comerciale, fapte antisociale ale căror victime sunt anumite
categorii de persoane (minori, bătrâni, persoane cu handicap sau afecţiuni neuropsihice etc.) şi
propune soluţiile legale;
i. rezolvă reclamaţiile şi sesizările cetăţenilor din conţinutul cărora nu rezultă în mod evident
elemente cu caracter penal sau contravenţional referitoare la stări conflictuale, tulburarea
liniştii publice în unităţile de învăţământ, asociaţii de proprietari/locatari, societăţi comerciale,
fapte antisociale ale căror victime sunt anumite categorii de persoane (minori, bătrâni,
persoane cu handicap sau afecţiuni neuropsihice etc.);
j. culege date şi informaţii utile muncii de poliţie cu ocazia exercitării atribuţiilor de serviciu;
k. efectuează acte de constatare şi, după caz, de sancţionare în cazul infracţiunilor şi
contravenţiilor flagrante;
l. colaborează cu poliţiştii din formaţiunile operative pentru cunoaşterea situaţiei operative din
sectorul/zona de activitate şi realizarea schimbului de date şi informaţii;
m. desfăşoară activităţi de urmărire penală în dosarele având ca obiect infracţiunile date în

competenţă;
n. întocmeşte acte de constatare în cazul infracţiunilor flagrante;
o. efectuează acte de constatare şi de sancţionare a contravenţiilor;
p. participă, după caz, la efectuarea cercetării la faţa locului în cazul faptelor penale repartizate
spre soluţionare, comise în zona de responsabilitate;
q. participă, după caz, la activităţile de menţinere a ordinii publice cu ocazia unor manifestări sau
evenimente derulate în zona de responsabilitate.
Celelalte aspecte legate de selecţionarea, pregătirea juridică şi de specialitate, experienţa în
relaţiile cu cetăţenii, comunicare, atribuţii de colaborare şi cooperare, coordonarea şi conducerea acestei
activităţi, etc., vă vor fi expuse într-o temă separată.
COMPARTIMENT SISTEME DE PAZĂ
Se constituie pentru îndeplinirea atribuţiilor poliţiei pe linia pazei obiectivelor, bunurilor, valorilor
şi protecţiei persoanelor, la nivelul birourilor şi formaţiunilor de ordine publică din mediul urban.
Poliţiştii din cadrul acestui compartiment au următoarele atribuţii:
a. acordă sprijin, îndrumă şi controlează modul în care se respectă dispoziţiile legale cu privire
la paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor de către deţinătorii de valori
şi prestatorii de servicii, stabilind măsurile necesare a fi luate;
b. asigură cunoaşterea tuturor deţinătorilor de bunuri ori valori aflaţi pe raza de competenţă şi a
măsurilor de securitate adoptate de aceştia;
c. identifică obiectivele care funcţionează cu un nivel redus de măsuri de securitate şi determină
persoanele responsabile să implementeze măsuri suplimentare de protejare a valorilor;
d. analizează cauzele şi împrejurările în care s-au produs fapte de furt prin efracţie ori tâlhărie
asupra personalului care operează cu valori din obiectivele date în competenţă şi propune
măsuri pentru îmbunătăţirea nivelului de securizare a tuturor unităţilor similare în scopul
prevenirii producerii unor asemenea fapte.
COMPARTIMENT SIGURANŢĂ PUBLICĂ ŞI PATRULARE

Teritoriul municipiilor, oraşelor şi secţiilor de poliţie va fi împărţit în sectoare (zone) de siguranţă
publică în funcţie de situaţia operativă, teritoriu, populaţie, zone şi medii de interes operativ, precum şi de
numărul poliţiştilor care lucrează în aceste structuri.
Sectoarele (zonele) de siguranţă publică vor fi în responsabilitatea unui ofiţer, agent şef de
schimb care va organiza activitatea poliţiştilor de siguranţă publică, în funcţie de evoluţia situaţiei operative
şi va răspunde de modul cum aceştia îşi îndeplinesc atribuţiile de serviciu.
Activitatea compartimentului siguranţă publică şi patrulare poate fi coordonată de câte un ofiţer,
agent pe fiecare schimb. Poliţiştii repartizaţi într-un sector vor desfăşura activităţi de patrulare pedestră şi
auto în zonele stabilite înainte de intrarea în serviciu, în funcţie de evoluţia situaţiei operative şi vor asigura
intervenţia atât la evenimentele produse în sectorul de responsabilitate, cât şi în alte locuri, la solicitarea
dispecerului sau a ofiţerului de serviciu pe unitate.
Şefii unităţilor de poliţie răspund de folosirea efectivelor de siguranţă publică numai în teren, în
uniforma corespunzătoare anotimpului şi cu dotarea aferentă, asigurând pe cât posibil permanentizarea
acestora în sectorul (zona) de responsabilitate, fiind interzisă folosirea lor în serviciul de zi pe unitate sau în
rezolvarea altor sarcini ce exced atribuţiilor de serviciu.
Agenţii de siguranţă publică au în principal următoarele atribuţii:
a. acţionează în zona de patrulare pentru prevenirea şi combaterea faptelor antisociale,
infracţiunilor stradale, precum şi pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice;
b. intervin la solicitările dispeceratului sau ofiţerului de serviciu pe unitate pentru intervenţia la

evenimentele semnalate prin SNUAU 112, pe principiul cel mai apropiat poliţist de locul
evenimentului intervine, indiferent de natura acestora şi de competenţa teritorială;
c. participă la prinderea persoanelor suspecte de comiterea unor infracţiuni în cadrul acţiunii
NĂVODUL, deplasându-se în locurile prestabilite şi acţionând conform planului de acţiune;
d. culeg informaţii de la sursele ocazionale, utile muncii de poliţie şi relaţionează cu cetăţenii în
vederea asigurării unui climat corespunzător de siguranţă publică;
e. acţionează pentru depistarea persoanelor şi bunurilor urmărite în temeiul legii;
f. participă la executarea măsurilor stabilite în situaţii de urgenţă;
g. întocmesc actele de constatare, în cazul constatării în flagrant a unei fapte penale, după care îl
predau pe făptuitor împreună cu aceste documente, organului de poliţie judiciară competent;
h. execută primele măsuri prevăzute de cadrul legal intern referitoare la efectuarea cercetării la
faţa locului, iar după sosirea echipei de cercetare îşi continuă activităţile specifice în teren;
i. conduc la sediul poliţiei persoanele suspecte, identificate în timpul patrulării, în vederea luării
măsurilor ce se impun.
3. DOCUMENTELE DE ORGANIZARE A ACTIVITĂŢII DE SIGURANŢĂ PUBLICĂ

IN MEDIUL URBAN
A. Plan unic de ordine şi siguranţă publică al judeţului
Pentru activităţile curente ce privesc asigurarea şi menţinerea ordinii şi siguranţei publice pe raza
localităţilor urbane şi rurale, în gări, autogări, aeroporturi, porturi, precum şi pe mijloacele de transport
aerian, feroviar, naval şi auto, la nivelul unităţilor judeţene se vor întocmi planuri unice de ordine şi
siguranţă publică iar la nivelul Capitalei, localităţilor urbane şi birourilor (formaţiunilor) de poliţie rurală se
vor întocmi planuri de ordine şi siguranţă publică.
Planul unic de ordine şi siguranţă publică este documentul de planificare prin care, în
bază analizei elementelor situaţiei operative existente, se organizează anual activitatea de ordine
şi siguranţă publică pe teritoriul localităţilor şi se întocmeşte sub coordonarea şi autoritatea
şefului unităţii teritoriale de poliţie, cu participarea tuturor componentelor cu atribuţii în
domeniu şi a reprezentantului Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică.
Acest plan reprezintă documentul de planificare prin care, în baza elementelor situaţiei operative
existente, se organizează anual activitatea de ordine şi siguranţă publică pe teritoriul localităţilor, se
întocmeşte sub coordonarea şi autoritatea şefului unităţii teritoriale de poliţie cu participarea tuturor
componentelor cu atribuţii în domeniu şi a reprezentantului Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică.
În localităţile unde funcţionează structuri de poliţişti locali, acestea vor fi incluse în planurile de
ordine şi siguranţă publică în baza protocolului de cooperare încheiat sub coordonarea Autorităţii Teritoriale
de Ordine Publică.
La nivelul municipiilor, oraşelor, sectoarelor, secţiilor, birourilor de poliţie rurală, birourilor şi
posturilor de poliţie comunale, activităţile curente sau temporare de menţinere a ordinii şi siguranţei publice,
ce se desfăşoară în zona de competenţă, vor fi conduse de şeful subunităţii de poliţie şi subordonate operativ
acestuia.
b. Registrul dispozitivelor de siguranţă publică şi patrulare
Organizarea zilnică a activităţii de ordine se realizează prin Registrul dispozitivelor de siguranţă

publică şi patrulare care se întocmeşte zilnic de şeful biroului sau ofiţerul desemnat la conducerea
formaţiunii de ordine publică după consultarea şefilor formaţiunilor operative , se vizează de adjunctul pe
ordine publică acolo unde există şi se aprobă de şeful subunităţii de poliţie.
Registrul dispozitivelor de siguranţă publică şi patrulare cuprinde:
a. numărul de ordine al sectorului (zonei) de siguranţă publică şi limitele acestuia;
b. gradul profesional, numele şi prenumele poliţiştilor şi al celorlalte echipe de siguranţă publică
repartizate pentru asigurarea ordinii şi siguranţei publice în sectorul (zona) de siguranţă
publică;
c. orele între care execută serviciul;
d. semnătura celor nominalizaţi să execute serviciul în sectorul (zona) de siguranţă publică.
În registrul dispozitivelor de siguranţă publică şi patrulare se vor menţiona expres răspândirile
agenţilor de siguranţă publică respectiv:
a. concedii de odihnă;
b. concedii de studii;
c. concedii medicale;
d. misiuni încredinţate în afara subunităţii;
e. detaşări la alte subunităţi;
f. libere etc.
c. Harta cu delimitarea sectoarelor (zonelor) de siguranţă publică,
d. Registrul de instruire zilnică a agenţilor de siguranţă publică,
e. Registrul de control al echipelor de siguranţă publică
4. ORGANIZAREA POLIŢIENEASCĂ A SECTOARELOR (ZONELOR) DE

SIGURANŢĂ PUBLICĂ
Activitatea de siguranţă publică este o formă prin care poliţia contribuie la prevenirea şi
combaterea infracţiunilor şi contravenţiilor, înlăturarea cauzelor şi condiţiilor care generează sau favorizează
comiterea de fapte antisociale, realizarea educaţiei antiinfracţionale a populaţiei, consilierea victimelor sau
potenţialelor victime ale violenţelor, asigurarea climatului de siguranţă civică şi a unui parteneriat activ cu
societatea civilă (comunitatea).
Această activitate are un caracter permanent, atât ziua cât şi noaptea şi se desfăşoară de către
agenţi de siguranţă publică – constând în supravegherea unui teritoriu desemnat şi delimitat.
Agenţii de siguranţă publică fac parte din birourile sau formaţiunile de ordine publică şi se
subordonează nemijlocit şefului biroului sau formaţiunii de ordine publică, iar acolo unde nu există
ofiţerului desemnat la conducerea formaţiunii de ordine publică.
Şefii celorlalte formaţiuni din cadrul subunităţii de poliţie au dreptul să dea dispoziţii şi orientări
specifice agenţilor de siguranţă publică cu privire la îndeplinirea unor sarcini, dar aceste dispoziţii se dau
numai prin şeful biroului sau ofiţerul desemnat la conducerea formaţiunii de ordine publică.
Pentru rezolvarea cu operativitate a sarcinilor de serviciu, agenţii de siguranţă publică
conlucrează cu ceilalţi agenţi de poliţie din cadrul biroului sau formaţiunii de Ordine Publică, precum şi cu
ceilalţi poliţişti din formaţiunile operative, participă la investigaţii şi verificări şi la alte activităţi în legătură
cu evenimentele care au avut loc în sectorul de siguranţă publică, la executarea unor controale şi acţiuni
poliţieneşti în obiectivele, locurile, zonele şi mediile de interes operativ pentru prevenirea şi descoperirea
infracţiunilor şi a altor fapte antisociale.
În vederea rezolvării întregii problematici cu care se confruntă formaţiunile de ordine publică,
teritoriul municipiilor, oraşelor şi secţiilor de poliţie va fi împărţit în SECTOARE (ZONE) de siguranţă
publică.
Numărul sectoarelor (zonelor) de siguranţă publică şi delimitarea acestora se stabileşte de către
şeful subunităţii de poliţie prin dispoziţie.
Dispoziţia de delimitare a sectorului (zonei) de siguranţă publică va cuprinde elementele
principale ale situaţiei operative (populaţia, persoanele în atenţie, teritoriu, caracteristicile fenomenului
infracţional şi contravenţional, elementele de siguranţă publică), precum şi lucrările existente la data luării în
primire.
Pentru fiecare sector (zonă) de siguranţă publică se întocmeşte separat câte o MAPĂ care cuprinde
mai multe documente menţionate anterior.
Agenţii de siguranţă publică vor lucra în echipă de câte doi în sectorul (zona) repartizată pe
schimburi, conform planificării întocmite de şeful biroului sau ofiţerul desemnat la conducerea formaţiunii
de ordine publică.
Executarea activităţii curente de ordine pe teritoriul municipiilor şi oraşelor
Asigurarea ordinii publice se realizează în conformitate cu planurile de menţinere a siguranţei
publice întocmite la nivelul fiecărei unităţi şi subunităţi de poliţie folosindu-se dispozitivul de ordine de pe
raza de competenţă, dispozitiv format, de regulă, din patrule. Pentru executarea serviciului, patrula de ordine
se compune din cel puţin doi poliţişti sau un poliţist însoţit de un jandarm, elevi sau studenţi ai şcolilor de
poliţie sau agenţi conductori cu câinele de însoţire, şeful patrulei fiind desemnat poliţistul.
6. ANALIZA ŞI EVALUAREA ACTIVITĂŢII POLIŢIŞTILOR DE ORDINE PUBLICĂ
Evaluarea activităţii poliţiştilor din structurile de ordine publică este un atribut al şefului
nemijlocit şi se realizează avându-se în vedere în principal, următoarele:
a. Poliţiştii de proximitate
modul de implicare în creşterea gradului de siguranţă a cetăţenilor materializat în
reducerea numărului sesizărilor/petiţiilor;
modul de realizare a cooperării cu reprezentanţii altor instituţii cu atribuţii în prevenirea
criminalităţii;
percepţia populaţiei faţă de activitatea poliţistului de proximitate;
calitatea informaţiilor primite;
lucrări penale cu autori cunoscuţi rezolvate;
cunoaşterea zonei de responsabilitate, a problematicii existente şi a modului de implicare
pentru rezolvarea acesteia.
Poliţiştii de proximitate vor fi analizaţi şi evaluaţi atât la nivelul biroului şi formaţiunii de ordine
publică, cât şi la nivelul subunităţii de poliţie, săptămânal şi lunar, iar la nivelul serviciului ordine publică
din I.P.J. sau D.G.P.M.B., trimestrial.
b. Poliţiştii din compartimentul siguranţă publică şi patrulare
Trimestrial, poliţiştii de siguranţă publică sunt analizaţi şi evaluaţi la nivelul serviciului ordine
publică din I.J.P. sau D.G.P.M.B., iar la nivelul biroului ordine publică, lunar, pe baza următorilor indicatori:
- infracţiuni cu autori neidentificaţi comise în zona de competenţă;
- constatarea de infracţiuni în flagrant;
- intervenţii la evenimente;
- calitatea informaţiilor primite.
c. Poliţiştii din compartimentul sisteme de pază

Activitatea acestor poliţişti va fi analizată săptămânal la nivelul biroului sau formaţiunii şi lunar la
nivelul subunităţii de poliţie pe baza următorilor indicatori:
eficienţa controalelor executate la unităţi, măsuri de instruire a pazei ori de instalare a
sistemelor electronice de alarmare, implementare ca urmare a demersurilor proprii iniţiate;
calitatea informaţiilor primite;
valoarea raportului numeric dintre controalele executate şi furturile prin efracţie
înregistrate în perioada de referinţă din obiectivele, la care măsurile de protecţie şi
securitate lipsesc ori sunt minimale;
reducerea numărului de obiective la care persistă vulnerabilităţi ca urmare a adoptării unor
măsuri subdimensionate de protecţie şi securizare a valorilor.
Trimestrial la nivelul serviciului ordine publică din I.J.P. sau D.G.P.M.B. se va analiza întregul
sistem de pază.
Poliţiştii de siguranţă publică sunt controlaţi în teren de către şefii ierarhici sau ofiţerii desemnaţi
pe bază de grafic lunar aprobat în acest sens (controale planificate).
În plus faţă de controalele planificate se execută şi controale inopinate fiind un factor care să
asigure verificarea sistematică a activităţii, un sprijin, o îndrumare directă şi oportună a echipelor de
siguranţă publică urmărindu-se:
prezenţa echipei de siguranţă publică în sectorul (zona) repartizat;
cunoaşterea teritoriului, limitelor, particularităţilor, a obiectivelor din sectorul (zona) de
siguranţă publică;
modul de respectare a consemnelor (general şi particular) sectorului (zonei);
modul de îndeplinire a sarcinilor de serviciu şi eficienţa măsurilor luate;
cunoaşterea persoanelor semnalate cu preocupări sau activităţi infracţionale din zona de
responsabilitate;
legalitatea şi temeinicia măsurilor luate în timpul serviciului;
comportamentul şi receptivitatea faţă de cetăţeni;
ţinuta, dotarea şi modul de întrebuinţare a mijloacelor din dotare.
Constatările făcute cu ocazia controalelor se vor consemna în registrul de control al echipelor de
siguranţă publică anunţând măsurile luate pentru remedierea deficienţelor constatate, precum şi propunerile
pentru îmbunătăţirea activităţii de siguranţă publică.
Rezultatele controalelor de orice fel (planificate, inopinate) vor fi aduse la cunoştinţa celor în
drept şi a şefului subunităţii de poliţie pentru a dispune.
Am făcut o prezentare generală a modului de organizare şi funcţionare a sistemului de ordine
publică în mediul urban, dar se impune îmbinarea aspectelor teoretice cu experienţa pozitivă din domeniul
ordinii publice, bineînţeles şi cu aspectele de cooperare cu poliţiştii din mediul rural pentru a se creiona
sistemul general de ordine şi siguranţă publică.
B. ORGANIZAREA ŞI EXECUTAREA ACTIVITĂŢII

DE MENŢINERE A SIGURANŢEI PUBLICE ÎN MEDIUL RURAL
1. CONSIDERAŢII CU PRIVIRE LA ORGANIZAREA POLIŢIEI RURALE
Evoluţia societăţii româneşti în ansamblul ei, dar şi eforturile susţinute pentru integrarea în
Uniunea Europeană şi spaţiul Schengen, au impus cu necesitate reorganizarea activităţii poliţiei prin
transformarea acesteia într-o instituţie civilă care să constituie un serviciu public specializat în folosul
comunităţii.
În acest context, s-au stabilit măsuri suplimentare ce au vizat îmbunătăţirea sistemului de ordine
publică în general, inclusiv în localităţile rurale, determinate de creşterea accentuată a complexităţii situaţiei
operative.
Activitatea poliţiei în mediul rural este axată pe menţinerea ordinii şi siguranţei publice pe raza
comunelor, prevenirea şi combaterea infracţionalităţii, precum şi desfăşurarea activităţilor de urmărire
penală privind infracţiunile date în competenţă.
Prin aplicarea noului cadru dispoziţional, în organizarea şi funcţionarea structurilor de poliţie din
localităţile rurale se realizează descentralizarea actului decizional, respectiv creşterea gradului de
responsabilitate a poliţiştilor care acţionează în componenţa acestora.
Prin urmare, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce revin poliţiei, în mediul rural se organizează şi
funcţionează :
secţii de poliţie rurală ;
poliţii comunale ;
posturi de poliţie comunale.
Secţia de poliţie rurală este structura care coordonează activitatea mai multor poliţii/posturi de
poliţie comunală, grupate în funcţie de situaţia operativă, întinderea şi configuraţia teritoriului.
Una sau mai multe secţii de poliţie rurală funcţionează în aria de responsabilitate a unui parchet de
pe lângă judecătorie.
Secţiile de poliţie rurale
Secţiile de poliţie rurale sunt de patru tipuri în funcţie de populaţie :
 tipul I – numărul populaţiei este mai mare de 30 000 de locuitori;
 tipul II – numărul populaţiei este cuprins între 10 000 şi 30 000 de locuitori;
 tipul III – numărul populaţiei este până la 10 000 de locuitori;
 tipul IV – cu un număr mic de posturi de poliţie comunale subordonate (maxim două
posturi de poliţie comunale).
Tipul secţiei de poliţie rurală nu poate fi mai mare decât tipul poliţiei orăşeneşti căreia i se
subordonează.
Secţia de poliţie rurală are, de regulă, în componenţă:
şef secţie ;
funcţii de ofiţer şi agent de poliţie ;
poliţii comunale ;
posturi de poliţie comunale.
Poliţia comunală este structura care funcţionează în comunele cu o situaţie operativă complexă şi
este condusă de un ofiţer de poliţie.
Poliţia comunală se subordonează secţiei de poliţie rurală. Cu titlu de excepţie, poliţia comunală
poate fi subordonată, nemijlocit, şi unei poliţii municipale/orăşeneşti.
Poliţia comunală are, de regulă, următoarea structură: şef poliţie comunală şi funcţii de ofiţer şi
agent de poliţie.
Postul de poliţie comunal este structura care funcţionează în comune, cu excepţia celor în care se
află sediul secţiei de poliţie rurală.
Postul de poliţie comunal se subordonează secţiei de poliţie rurală. Cu titlu de excepţie, postul de
poliţie comunal poate fi subordonat, nemijlocit, şi unei poliţii municipale/orăşeneşti.
Posturile de poliţie comunale sunt de două tipuri:
a) - cu funcţii de şef de post şi de ajutor/ajutori şef de post;
b) - numai cu o funcţie de execuţie.
Postul de poliţie comunal cu funcţii de şef de post şi de ajutor/ajutori şef funcţionează în comunele
care:
a. sunt situate în zone izolate, nu pot fi cuprinse în itinerariile de patrulare ale secţiei de poliţie
rurală, iar intervenţia la evenimente necesită o perioadă mare de timp;
b. au o situaţie operativă complexă şi necesită prezenţa permanentă a poliţiştilor pe raza
acestora.
2. ATRIBUŢIILE POLIŢIŞTILOR DIN MEDIUL RURAL.
Atribuţiile şefului (adjunctului) poliţiei municipale sau orăşeneşti care coordonează

activitatea poliţiei rurale.
Şeful (adjunctul) poliţiei municipale sau orăşeneşti coordonează întreaga activitate de ordine şi
siguranţă publică pe teritoriul de competenţă stabilit prin dispoziţia inspectorului şef şi are, în principal,
următoarele atribuţii:
a. aprobă planurile de activităţi trimestriale întocmite de şefii secţiilor de poliţie rurală;
b. stabileşte împreună cu şeful secţiei de poliţie, măsuri pentru eficientizarea activităţii poliţiei în
mediul rural în baza concluziilor desprinse din analiza situaţiei operative;
c. coordonează acţiunile proactive şi reactive organizate la nivelul secţiilor de poliţie rurale;
d. îndrumă activitatea poliţiştilor din subordine pentru îndeplinirea eficientă şi operativă a
sarcinilor profesionale, precum şi pentru aplicarea corespunzătoare a cadrului normativ în
vigoare;
e. evaluează periodic activitatea desfăşurată la nivelul secţiei/secţiilor de poliţie rurale pentru
prevenirea şi combaterea faptelor infracţionale şi contravenţionale;
f. cooperează cu celelalte structuri cu responsabilităţi în domeniul ordinii publice pentru stabilirea
necesarului de efective în vederea constituirii de patrule, precum şi pentru întocmirea planului
de ordine şi siguranţă publică;
g. participă la şedinţele tactice ale Grupului de Coordonare şi Trasare a Sarcinilor, care vizează
schimbul de date şi informaţii de interes operativ, organizarea şi desfăşurarea de acţiuni
comune, care să conducă la asigurarea unui climat de siguranţă civică corespunzător;
h. în baza concluziilor desprinse din analiza situaţiei operative, dispune şi efectuează controale
tematice la secţiile de poliţie rurale subordonate.
Atribuţiile şefului secţiei de poliţie rurală.
Şeful secţiei de poliţie rurală are, în principal, următoarele atribuţii:

a. întocmeşte planul de activităţi trimestrial privind activităţile desfăşurate la nivelul structurii;
b. organizează activitatea poliţiştilor din subordine, inclusiv activitatea de patrulare
intercomunală şi dispune măsuri pentru creşterea eficienţei acestora;
c. în funcţie de evoluţia situaţiei operative din zona de competenţă organizează şi conduce acţiuni
punctuale în locurile, mediile şi zonele de interes operativ;
d. sprijină şi îndrumă munca privind datele şi informaţiile, muncă desfăşurată de poliţiştii din
subordine, conform reglementărilor în vigoare;
e. întocmeşte planul de ordine şi siguranţă publică al secţiei de poliţie rurală care va fi inclus în
planul de ordine şi siguranţă publică al municipiului/oraşului;
f. răspunde de actualizarea hărţii criminogene a localităţilor rurale din zona de responsabilitate,
în care vor fi reprezentate convenţional principalele fapte de natură infracţională ori alte
evenimente cu risc criminogen, în baza căreia vor fi direcţionate activităţile de prevenire şi
combatere a criminalităţii;
g. implementează programele de prevenire a criminalităţii în zona de competenţă;
h. evaluează periodic activitatea desfăşurată de poliţiştii din subordine pentru prevenirea şi
combaterea faptelor infracţionale şi contravenţionale;
i. asigură instruirea zilnică a poliţiştilor din patrulele intercomunale;
j. verifică sesizările cetăţenilor îndreptate împotriva poliţiştilor din subordine, repartizate de şefii
structurilor ierarhice;
k. desfăşoară activităţi de urmărire penală în dosarele penale repartizate de şeful poliţiei
municipale/orăşeneşti;
l. după caz, participă la efectuarea cercetării la faţa locului în cazul faptelor penale date în
responsabilitate;
m. asigură cooperarea cu celelalte secţii de poliţie rurale, cu alte formaţiuni operative şi
informează conducerea poliţiei municipale/orăşeneşti cu privire la activităţile desfăşurate şi
măsurile dispuse;
n. avizează planul de pază la obiectivele asigurate cu pază neînarmată de pe raza de competenţă;
o. organizează activitatea de pregătire profesională a poliţiştilor din subordine;
p. informează autorităţile publice locale despre factorii favorizatori ai criminalităţii, solicitând
sprijinul pentru eliminarea acestora.
Atribuţiile poliţistului coordonator pe linie de investigare a criminalităţii.
Poliţistul coordonator pe linie de investigare a criminalităţii are, în principal, următoarele atribuţii:

a. actualizează zilnic harta criminogenă cu faptele de natură penală comise pe raza de
responsabilitate;
b. sprijină şi îndrumă activitatea poliţiştilor de la poliţiile şi posturile de poliţie comunale în ceea
ce priveşte constatarea infracţiunilor şi strângerea datelor în vederea identificării autorilor
infracţiunilor şi începerii urmăririi penale;
c. sprijină şi îndrumă activitatea poliţiştilor de la poliţiile şi posturile de poliţie comunale în ceea
ce priveşte culegerea informaţiilor şi efectuarea investigaţiilor;
d. organizează şi conduce, în funcţie de evoluţia situaţiei operative din zona de competenţă,
acţiuni punctuale în locurile, mediile şi zonele de interes operativ;
e. desfăşoară activităţi de urmărire penală în dosarele penale cu autori cunoscuţi sau
neidentificaţi, care prezintă un grad ridicat de complexitate ori care se pot conexa datorită
elementelor comune din punct de vedere al modului de operare, urmelor, obiectelor corp delict
sau semnalmentelor autorilor;
f. desfăşoară activităţi informativ-operative pentru descoperirea autorilor de infracţiuni şi
supravegherea persoanelor predispuse la comiterea de infracţiuni;
g. participă la efectuarea cercetării la faţa locului în cazul faptelor penale date în responsabilitate;
h. identifică şi reţine persoanele şi bunurile date în urmărire în temeiul legii;
i. după caz, realizează instruirea poliţiştilor din patrulele intercomunale;
j. asigură cooperarea cu celelalte structuri operative ale poliţiei;

k. actualizează evidenţele şi bazele de date constituite la nivelul secţiei de poliţie.
Atribuţiile poliţistului coordonator pe linie de siguranţă publică.
Poliţistul coordonator pe linie de siguranţă publică are, în principal, următoarele atribuţii:

a. actualizează harta criminogenă cu stările conflictuale de orice natură care prezintă riscuri în
planul ordinii publice;
b. analizează evoluţia situaţiei operative şi propune măsuri de eficientizare a activităţii de
patrulare intercomunală;
c. întocmeşte documentele de planificare a activităţii de patrulare;
d. îndrumă activitatea poliţiştilor de la poliţiile şi posturile de poliţie comunale aflate în
coordonare, pentru întocmirea şi realizarea planurilor de pază la operatorii economici de pe
raza localităţilor;
e. acordă sprijin posturilor de poliţie comunale pentru aplanarea stărilor conflictuale cu grad de
risc în planul ordinii publice;
f. efectuează patrulări intercomunale pe raza de responsabilitate;
g. identifică şi reţine persoanele şi bunurile date în urmărire în temeiul legii;
h. după caz, realizează instruirea poliţiştilor din patrulele intercomunale;
i. participă la realizarea măsurilor de ordine publică pe raza de responsabilitate în cazul unor
manifestări publice de orice gen care presupun o afluenţă mare de public;
j. actualizează evidenţele şi bazele de date constituite la nivelul secţiei de poliţie rurală;
k. desfăşoară activităţi de urmărire penală în dosarele penale repartizate de şeful secţiei de poliţie
rurală;
l. desfăşoară activităţi informativ-operative pentru descoperirea autorilor de infracţiuni şi
m. în funcţie de evoluţia situaţiei operative din zona de competenţă organizează şi conduce acţiuni
punctuale în locurile, mediile şi zonele de interes operativ.
Atribuţiile şefului poliţiei comunale/postului de poliţie comunal.
Şeful poliţiei comunale/postului de poliţie comunal, va desfăşura următoarele activităţi:

a. întocmeşte nota de sarcini lunară privind activităţile desfăşurate la nivelul structurii;
b. organizează activitatea poliţiştilor din subordine, inclusiv activitatea de patrulare şi dispune
măsuri pentru creşterea eficienţei acestora;
c. în funcţie de evoluţia situaţiei operative din zona de competenţă organizează şi conduce acţiuni
punctuale în locurile, mediile şi zonele de interes operativ;
d. sprijină şi îndrumă munca informativă, conform reglementărilor în vigoare;
e. implementează programele de prevenire a criminalităţii în zona de competenţă;
f. evaluează periodic activitatea desfăşurată de poliţiştii din subordine pentru prevenirea şi
combaterea actului infracţional şi contravenţional.
Pe lângă aceste sarcini şeful poliţiei comunale/postului de poliţie comunal va desfăşura şi
activităţile poliţiştilor încadraţi pe funcţii de execuţie prezentate în continuare.
Atribuţiile poliţiştilor încadraţi pe funcţii de execuţie.
Poliţiştii din cadrul secţiilor de poliţie rurale, încadraţi pe funcţii de execuţie, au în principal
următoarele atribuţii:
a. desfăşoară activităţi preventive proactive sau reactive, în scopul asigurării climatului de

siguranţă publică;
b. desfăşoară activităţi de educaţie antiinfracţională a populaţiei în colaborare cu reprezentanţii
autorităţilor locale, unităţilor de învăţământ, cultură, etc.;
c. desfăşoară activităţi informativ-operative pentru descoperirea autorilor de infracţiuni şi
d. iau măsuri pentru identificarea şi prinderea persoanelor urmărite în temeiul legii, precum şi
pentru descoperirea bunurilor date în urmărire sau care fac obiectul dosarelor aflate în evidenţă
proprie;
e. desfăşoară activităţi specifice poliţiei de proximitate (cunoaşterea populaţiei, consiliere,
aplanare stări conflictuale, etc.);
f. acordă sprijin de specialitate şi îndrumă persoanele fizice şi juridice în organizarea pazei
obiectivelor, bunurilor, valorilor, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea pazei pe
teritoriul comunei, controlând modul de executare a acestor activităţi;
g. efectuează patrularea pe raza de responsabilitate;
h. urmăresc respectarea prevederilor legale în domeniile date în competenţă;
i. desfăşoară activităţi de urmărire penală în dosarele penale cu autori cunoscuţi, precum şi cele
cu autori neidentificaţi, potrivit competenţei;
3. METODE ŞI MIJLOACE PENTRU ÎNDEPLINIREA ATRIBUŢIILOR DE SERVICIU

DE CĂTRE POLIŢIŞTII DIN MEDIUL RURAL
Pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, poliţiştii care acţionează în mediul rural folosesc toate
metodele şi mijloacele specifice de muncă, cu respectarea legii.
Principalele metode şi mijloace specifice de muncă sunt:
a. analizarea permanentă a situaţiei operative poliţieneşti de pe teritoriul de competenţă;
b. organizarea şi desfăşurarea muncii informative potrivit cadrului normativ intern;
c. identificarea şi supravegherea persoanelor predispuse la comiterea de fapte antisociale;
d. prezenţa activă în locurile şi mediile cu risc criminogen prin efectuarea de patrulări, controale,
acţiuni şi alte activităţi operative;
e. desfăşurarea activităţilor de urmărire penală;
f. atragerea cetăţenilor la activităţile desfăşurate de poliţie, pe bază de voluntariat :
personal de pază ;
responsabilii cărţilor de imobil (unde există);
factori poştali;
personal din cadrul Regiei Naţionale a Pădurilor;
reprezentanţi ai cultelor religioase;
membri asociaţiilor de vânătoare şi pescarilor sportivi.
În raport de concluziile evaluării săptămânale a situaţiei operative, a informaţiilor deţinute şi a
conexiunilor rezultate din harta criminogenă, se organizează şi execută, independent sau împreună cu alte
forţe, patrulări intercomunale pe timp de zi şi de noapte, rezultatul acestora fiind analizat zilnic de şeful
secţiei de poliţie rurală.
Constituirea patrulelor de ordine şi siguranţă publică din mediul rural se realizează în conformitate
cu reglementările în vigoare privind organizarea şi executarea activităţilor de menţinere a ordinii şi siguranţei
publice, în următoarea ordine:
patrule mixte, în funcţie de efectivele de poliţişti, jandarmi, poliţişti de frontieră şi poliţişti
locali, aflate în serviciu;
patrule proprii de poliţie, în cazul în care numărul jandarmilor, al poliţiştilor de frontieră

sau al poliţiştilor locali este mai mic decât numărul poliţiştilor aflaţi în serviciu;
patrule proprii de jandarmi sau poliţişti de frontieră în situaţia în care numărul acestora
este mai mare decât numărul poliţiştilor aflaţi în serviciu.
Numărul schimburilor şi intervalul orar al acestora se stabilesc în funcţie de evoluţia situaţiei
operative de către şefii secţiilor de poliţie rurale, fiind obligatorii pentru toate structurile participante la
activităţile de menţinere a ordinii şi siguranţei publice.
Instruirea premergătoare intrării în serviciu a poliţiştilor are ca scop informarea acestora cu privire
la evoluţia situaţiei operative şi formarea echipelor (patrulelor) în funcţie de nevoile identificate din analiza
tactică şi elementele hărţii criminogene.
Instruirea se execută în baza unui grafic lunar, aprobat de şeful secţiei de poliţie rurale.
Activitatea de instruire se realizează în cadrul programului efectiv de lucru, pe parcursul a maxim
15 minute.
În timpul activităţii de instruire, se verifică, în mod obligatoriu, starea psiho-fizică a poliţiştilor,
mijloacele individuale de intervenţie din dotare, stabilindu-se măsuri pentru ca fiecare poliţist să nu intre în
serviciu fără a avea asupra sa dotarea aferentă şi echipamentul corespunzător.
În cazul în care instruirea nu se poate realiza de către poliţiştii desemnaţi, şeful secţiei de poliţie
rurală stabileşte modalitatea prin care aspectele operative ale patrulării intercomunale sunt aduse la
cunoştinţa poliţiştilor care efectuează această activitate.
Intervenţia la evenimentele semnalate se realizează pe principiul cel mai apropiat poliţist de locul
evenimentului intervine.
Intervenţia în mediul rural, se realizează, de regulă, de către poliţiştii aflaţi în patrularea
intercomunală şi funcţie de situaţia creată, de către poliţiştii aflaţi în serviciu, la sediul poliţiilor
comunale/posturilor de poliţie comunale.
În cazul în care situaţia impune se va solicita concomitent participarea unor forţe suplimentare.
La ieşirea din serviciu, poliţiştii din patrulele intercomunale întocmesc raportul cu activităţile
desfăşurate.
Raportul cu rezultatul patrulării va cuprinde :
o ora, locul, numele şi prenumele persoanelor legitimate (în cazul persoanelor străine de
localitate) şi datele de stare civilă;
o ora, locul, marca şi numărul de înmatriculare al autovehiculului oprit pentru control, numele şi
penumele conducătorului şi ocupanţilor, precum şi datele de stare civilă ale acestora, în cazul
când sunt necunoscuţi sau străini de localitate;
o ora, numele societăţii şi al agenţilor de pază controlaţi;
o numărul şi seria procesului verbal, precum şi numele contravenientului;
o fapta şi numele autorului în cazul constatării de infracţiuni;
o alte date de interes operativ.
Acolo unde există posibilităţi, sub coordonarea şefului secţiei de poliţie rurală, se vor organiza
patrule auto, care să acopere cât mai multe localităţi, în special cele cu o situaţie operativă mai încărcată.
4. DOTAREA ŞI FOLOSIREA MIJLOACELOR MATERIALE ŞI TEHNICE
Pentru îndeplinirea în bune condiţii a atribuţiilor de serviciu, secţiile şi posturile de poliţie rurale,
precum şi agenţii care le încadrează, în raport de prevederile tabelei de înzestrare, specificul acestora şi
situaţia operativă poliţienească, pot avea în dotare următoarele :
1. La nivelul secţiilor de poliţie rurale :
a) harta criminogenă actualizată;
b) registrul unic de control;
c) registrul note telefonice;
d) registre intrare-ieşire corespondenţă ordinară şi clasificată;

e) registrul pentru înregistrarea dosarelor penale;
f) registrul evidenţă contravenţii;
g) registrul de audienţe;
h) registrul de petiţii;
i) registrul dispozitivului de siguranţă publică;
j) registrul de instruire a poliţiştilor din dispozitivul de siguranţă publică;
k) registrul pentru evidenţierea dovezilor şi autorizaţiilor de reparaţii auto;
l) registrul de evidenţă a cetăţenilor încorporabili şi rezerviştilor;
m) registrul persoanelor conduse la sediu;
n) registrul pentru consemnarea activităţilor de prelucrare a cadrului legislativ şi normativ
intern;
o) mapa cu planificarea activităţilor lunare, analizele efectuate si cele elaborate de UTAI.
2. La nivelul poliţiei comunale/postului de poliţie comunal prevăzută/prevăzut cu funcţie de şef:
a) registrul unic de control;
b) registrul note telefonice;
c) registre intrare-ieşire corespondenţă ordinară şi clasificată;
d) registrul pentru înregistrarea dosarelor penale;
e) registrul evidenţă contravenţii;
f) registrul de audienţe;
g) registrul de petiţii;
h) registrul pentru evidenţierea dovezilor şi autorizaţiilor de reparaţii auto;
i) registrul pentru consemnarea intervenţiilor la evenimentele semnalate prin Sistemul Unic de
Apeluri de Urgenţă 112;
j) registrul de evidenţă a cetăţenilor incorporabili şi rezerviştilor;
k) registrul persoanelor conduse la sediu;
l) mapa cu planificarea activităţilor lunare, analizele efectuate si cele elaborate de UTAI.
3. La nivelul postului de poliţie comunal prevăzut numai cu funcţie de execuţie:
a) registrul intrare-ieşire corespondenţă;
b) registrul note telefonice.
La nivelul secţiilor de poliţie rurală/poliţiilor comunale/posturi de poliţie comunale se va constitui
o mapă de lucru care va cuprinde:
a) date generale referitoare la zona de responsabilitate (teritoriu şi populaţie), distinct pentru
fiecare localitate;
b) documente specifice în funcţie de problematica operativă existentă;
c) evidenţe specifice pentru cunoaşterea populaţiei.
Poliţiştii răspund de întreţinerea şi conservarea bunurilor din dotare, folosirea acestora în
conformitate cu prevederile legale şi a regulamentelor în vigoare şi nu au voie să le înstrăineze.
Asigurarea securităţii sediilor secţiilor şi posturilor de poliţie rurale se realizează prin :
a) executarea amenajărilor tehnice şi de construcţie ce se impun;
b) instalarea mijloacelor de alarmare şi punerea lor în funcţiune;
c) executarea pazei de către sistemul de pază comunal, iar în caz de atac al sediului, de către
membrii grupei de sprijin sau voluntari.
Şefii serviciilor logistice asigură dotarea secţiilor şi posturilor de poliţie rurale, conform tabelei de
înzestrare şi verifică modul de întreţinere şi funcţionare al acestora.
NU UITA!
1. Porţiunea de teren delimitată care, de regulă, cuprinde mai multe străzi din teritoriul de competenţă
pe care se găsesc amplasate sediile unor instituţii, formaţiuni politice, societăţi comerciale, imobile
de locuit, parcuri, locuri de agrement, pieţe, târguri, unităţi de învăţământ, de ocrotire a sănătăţii etc.,
este denumită sector (zonă) de siguranţă publică.
2. Agenţii de siguranţă publică vor executa sarcinile specifice de ordine publică numai în teren (sector,
zonă, de siguranţă publică) pe jos sau cu autovehiculele din dotare, atât ziua cât şi noaptea în funcţie
de evoluţia situaţiei operative şi vor asigura intervenţia la evenimentele produse în sectorul
(zona) de responsabilitate, precum şi în alte locuri la solicitarea dispecerului sau a ofiţerului de
serviciu pe subunitate, aplicându-se principiul ,,poliţistul cel mai apropiat de locul unde s-a
reclamat un eveniment intervine.‖
3. Planul unic de ordine şi siguranţă publică este documentul de planificare prin care, în bază analizei
elementelor situaţiei operative existente, se organizează anual activitatea de ordine şi siguranţă
publică pe teritoriul localităţilor şi se întocmeşte sub coordonarea şi autoritatea şefului unităţii
teritoriale de poliţie, cu participarea tuturor componentelor cu atribuţii în domeniu şi a
reprezentantului Autorităţii Teritoriale de Ordine Publică.
4. Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce revin poliţiei, în mediul rural se organizează şi funcţionează : secţii
de poliţie rurală, poliţii comunale şi posturi de poliţie comunale.
1. Ce este sectorul de siguranţă publică?
2. Ce sunt agenţii de siguranţă publică ?
3. Enumeraţi documentele de organizare a activităţii de siguranţă publică în mediul

urban.
4. Enumeraţi indicatorii de evaluare a activităţii poliţiştilor de ordine publică.
5. Prezentaţi structura organizatorică a formaţiunilor de ordine publică în mediul

rural.
6. Prezentaţi metode şi mijloace pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu de către

poliţiştii din mediul rural.

2007;
DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE GENERALE DE SERVICIU ALE POLIŢISTULUI

- Va fi familiarizat cu noţiunile generale despre tactica poliţienească.
- Va cunoaşte principalele aspecte pe care le ridică exercitarea drepturilor şi îndatoririlor generale de
serviciu.
- Va ştii principalele atribuţii ale Corpului Naţional al Poliţiştilor.

1. Noţiuni generale despre tactica poliţienească
2. Principalele aspecte pe care le ridică exercitarea drepturilor şi îndatoririlor generale de
serviciu
1. NOŢIUNI GENERALE DESPRE TACTICA POLIŢIENEASCĂ
În activitatea practică, ofiţerii şi agenţii de poliţie se confruntă cu o multitudine de situaţii, pe care

aceştia trebuie să le rezolve în spiritul şi pe bază legilor, apelând de fiecare dată la cunoştinţele şi experienţa
acumulată, recurgând la o metodă sau alta, folosind regulile tactice adecvate. Rezultatul obţinut este singurul
criteriu care arată dacă s-a acţionat bine sau nu, totodată reieşind concluziile pentru activitatea de viitor.
În astfel de situaţii, ofiţerii şi agenţii de poliţie sunt obligaţi să intervină corespunzător pentru
prevenirea încălcării prevederilor legale, constatarea faptelor comise ori restabilirea ordinii, activităţi care au
căpătat denumirea de măsuri poliţieneşti.
Prin măsuri poliţieneşti se înţeleg intervenţiile legale ale cadrelor de poliţie pentru
combaterea faptelor antisociale, menţinerea ordinii publice, apărarea vieţii şi integrităţii
corporale a persoanelor, a avutului public şi privat.
1.1. REGULI TACTICE CU CARACTER GENERAL
Pentru ca măsurile întreprinse să-şi poată atinge scopul este necesar ca în aplicarea lor să aibă în
atenţie următoarele aspecte:
a. înainte de luarea oricărei măsuri, lucrătorul de poliţie îşi declină calitatea, iar dacă este în
ţinută civilă prezintă şi legitimaţia de serviciu, inclusiv insigna;
b. se acţionează numai în condiţiile prevăzute de lege şi numai când situaţia impune, iar măsurile
sunt luate numai în scopul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu şi nu pentru intimidarea ori
şicanarea persoanelor;
c. respectarea drepturilor constituţionale ale persoanelor şi a legii;
d. respectarea principiului imparţialităţii şi al nediscriminării;
e. respectarea în intervenţie a principiului proporţionalităţii ;
f. evitarea exercitării unora din aceste drepturi şi îndatoriri în locuri aglomerate, evitând astfel
reacţia uneori nefavorabilă a publicului;
g. exercitarea acestor drepturi se face la momentul oportun, asigurându-se caracterul convingător
şi educativ, atât pentru cei în cauză, cât şi pentru persoanele din jur, fără a se depăşi limitele
legale.
1.2. TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE MĂSURILOR POLIŢIENEŞTI
Examinând regulile tactice folosite de ofiţerii şi agenţii de poliţie, în exercitarea drepturilor şi

obligaţiilor de serviciu conferite de lege, observăm că acestea prezintă anumite particularităţi, şi anume:
Regulile şi îndrumările de ordin tactic asigură aplicarea legii în cazurile concrete,
îndeplinirea sarcinilor de prevenire şi combatere a infracţiunilor şi altor fapte
antisociale în sensul şi spiritul legilor.
Regulile şi îndrumările de ordin tactic cu privire la exercitarea drepturilor şi obligaţiilor
de serviciu îşi au izvorul în experienţa pozitivă acumulată de unităţile de poliţie.
Regulile şi îndrumările tactice privind exercitarea drepturilor şi obligaţiilor specifice de
serviciu nu sunt reţete şi şabloane care se pot aplica mecanic de la un caz la altul.
2. PRINCIPALELE ASPECTE PE CARE LE RIDICĂ EXERCITAREA DREPTURILOR

ŞI OBLIGAŢIILOR GENERALE DE SERVICIU
Interceptarea
Error! este o măsură poliţienească ce presupune solicitarea adresată unei persoane
de a înceta o activitate în curs de desfăşurare, în scopul clarificării unei situaţii ivite.
Măsura interceptării se ia pentru următoarele categorii de persoane :

a. cele care încalcă prevederile legale, fiind autorii unor contravenţii sau infracţiuni;
b. cele despre care există date şi indicii că au săvârşit asemenea fapte;
c. cele care sunt suspecte prin comportamentul lor, ori este evidentă intenţia de a comite o faptă
antisocială;
d. cele care trebuie să dea explicaţii în legătură cu fapte, situaţii, aspecte, persoane ori alte date
care interesează poliţia;
e. cele care prin prezenta lor, la o anumită ora sau într-un anumit loc, creează suspiciuni;
f. cerşetori, bolnavi psihic, minori lipsiţi de supraveghere.
Reguli tactice ce trebuie respectate la interceptarea persoanelor:
a. se solicită persoanei, de la o distanţă convenabilă, pe un ton ferm, convingător, să se oprească
folosind formula‖ Vă rog să vă opriţi!‖ , salută, se prezintă, iar în caz de nevoie se legitimează,
păstrând o distantă care să-i permită să acţioneze în siguranţă;
b. acţionează ferm, dar cu tact, explicând motivul opririi, indicând în continuare activitatea pe care
aceasta urmează să o desfăşoare ( prezentarea actului de identitate, a bagajelor pentru control
etc.);
c. pe timpul discuţiilor, poliţistul va supraveghea persoana cu atenţie fiind pregătit să acţioneze
pentru autoapărare sau pentru prinderea acesteia;
d. dacă activitatea este desfăşurată în echipă, partenerul se va posta în poziţie laterală, puţin în
spatele persoanei interceptate, fiind gata de intervenţie (poziţia acestuia va fi condiţionată şi de
existenţa sau inexistenţa unor obstacole naturale aflate în imediata apropiere a persoanei oprite:
clădiri, ziduri sau garduri înalte, situaţie în care acesta va sta în partea opusă unor astfel de
obstacole);
e. se va evita, pe cât posibil, interceptarea persoanei pe partea carosabilă a arterelor rutiere ( dacă
aceasta nu poate fi evitată, persoana va fi scoasă imediat în afara acesteia), în locuri întunecoase
sau accidentate, iar în caz de absolută necesitate persoana va fi condusă imediat într- un loc mai
sigur , propice pentru desfăşurarea activităţilor următoare.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 218/2002, privind organizarea şi funcţionarea poliţiei, ofiţerilor şi
agenţilor de poliţie le revin următoarele drepturi şi obligaţii:
2.1.Să legitimeze şi să stabilească identitatea persoanelor care încalcă dispoziţiile legale ori
sunt indicii că acestea pregătesc sau au comis o faptă ilegală (art. 31 lit. a din Legea nr. 218/2002).
Legitimarea şi stabilirea identităţii unei persoane este o măsură poliţienească cu

caracter preventiv ce constă în solicitarea şi verificarea actului de identitate a unei persoane
pentru a i se cunoaşte datele de stare civilă, cetăţenia şi domiciliul ori reşedinţa.
Practica muncii de poliţie a scos în evidenţă însă, necesitatea unor reguli tactice şi a unei anumite
metodologii cu ocazia executării legitimării şi anume:
a. persoana respectiva mai întâi este interceptată, folosindu-se formula: „Bună ziua! Sunt
subinspector Ştefan de la Poliţia Capitalei, vă rog să prezentaţi actul de identitate‖;
b. pe timpul efectuării legitimării persoanei, mijloacele din dotare trebuie să fie pregătite pentru
intervenţie, iar poliţistul trebuie să păstreze o distanţă corespunzătoare faţă de persoana
legitimată;
c. actul de identitate trebuie ţinut la o înălţime corespunzătoare , care să permită atât
supravegherea permanentă şi atentă a comportării persoanei, cât şi verificarea , citirea
conţinutului acestuia;
d. când legitimarea se efectuează de către doi poliţişti, şeful echipei verifică actul de identitate,
iar partenerul supraveghează persoana legitimată, postându-se la 2-3 paşi de acesta, către
înapoi şi lateral. După caz, poliţistul care supraveghează persoana legitimată va avea pregătite
mijloacele din dotare pentru intervenţie.
Situaţii neprevăzute şi modul lor de rezolvare:
A. Persoana în cauză nu are asupra să actele care, în principiu, servesc la dovedirea

identităţii.
B. Persoana nu posedă nici un act şi trebuie să i se stabilească identitatea.
C. Persoana refuză să se legitimeze ori să prezinte date privind identitatea .
D. Persoana legitimată ne atacă sau încearcă să fugă.
2.2. Să conducă, la sediul poliţiei, pe cei care, prin acţiunilor lor periclitează viaţa
persoanelor, ordinea publică sau alte valori sociale, precum şi persoanele suspecte de săvârşirea unor
fapte ilegale, a căror identitate nu a putut fi stabilită în condiţiile legii (art. 31 lit. b din Legea nr.
218/2002).
Conducerea persoanelor la sediul poliţiei este o măsură poliţienească cu caracter

coercitiv, ce consta în însoţirea acestora de la locul interceptării până la sediul poliţiei, în vederea
luării măsurilor legale.
În literatura de specialitate, noţiunea de conducere are un dublu sens:

a) conducere pur şi simplu, ceea ce presupune însoţirea unei persoane până la sediul poliţiei în
vederea lămuririi sau rezolvării situaţiei care a impus măsura respectivă.
b) conducerea forţată (aducerea), care presupune imobilizarea acestora şi însoţirea lor sub pază
până la sediul poliţiei.
În funcţie de împrejurări, condiţii şi dotare, conducerea persoanelor la sediul poliţiei se poate
efectua pe jos sau cu mijloace de transport auto., altele decât cele destinate transportului în comun.
Conducerea pe jos se execută, în general, când distanta până la sediul poliţiei este mai mică,
situaţie în care se impune respectarea următoarelor reguli tactice:
a. persoana care urmează să fie condusă la sediul poliţiei va fi legitimată şi identificată, cu
excepţia situaţiei în care cel în cauză refuză să se legitimeze cu actul de identitate sau să dea
relaţii privind identitatea sa;
b. înaintea începerii deplasării spre sediul poliţiei se va efectua obligatoriu controlul persoanei
care urmează să fie condusă şi, după caz, controlul bagajelor;
c. persoanei i se va atrage atenţia asupra modului de comportare pe timpul deplasării, punându-i-
se în vedere că, în cazul unei atitudini recalcitrante, se va folosi împotriva sa forţa;
d. când conducerea se realizează de către doi poliţişti , aceştia vor încadra persoana condusă,
pentru a preveni un eventual atac sau fuga acesteia;
e. dacă poliţistul acţionează singur, el va solicita sprijinul cetăţenilor şi îi va pune în temă cu ceea
ce au de făcut. În caz că acest lucru nu este posibil, va acţiona singur, cu maximum de
prudenţă, deplasându-se puţin în spatele persoanei, stânga sau dreapta, putând chiar ţine
persoana de mâneca hainei sau de curea.
Conducerea persoanelor cu mijloace auto este indicată în toate situaţiile, atunci când distanta
până la sediul poliţiei este mare, când urmează a fi conduse mai multe persoane ori acestea sunt agresive,
periculoase. Pentru conducere pot fi folosite mijloacele de transport ale poliţiei, precum şi cele ale unor
persoane fizice sau juridice, dacă acestea acceptă ( de regulă autovehicule care circulă în direcţia respectivă).
Pe timpul conducerii persoanelor la sediul poliţiei cu mijloace auto, vor fi respectate următoarele
reguli tactice:
a. persoana care urmează să fie condusă la sediul poliţiei va fi legitimată şi identificată, cu
excepţia situaţiei în care cel în cauză refuză să se legitimeze cu actul de identitate sau să dea
relaţii privind identitatea sa;
b. înaintea începerii deplasării spre sediul poliţiei se va efectua obligatoriu controlul persoanei
care urmează să fie condusă şi, după caz, controlul bagajelor;
c. înainte de îmbarcare, va fi verificat (controlat) interiorul autovehiculului, pentru a nu exista
bunuri, obiecte sau substanţe ce ar putea fi folosite de către persoanele conduse pentru atac
sau pentru sinucidere;
d. pe timpul deplasării se va tine legătura radio cu sediul poliţiei;
e. în cazul conducerii persoanelor cu un alt autovehicul decât cel din dotare, poliţistul va preciza
conducătorului auto itinerariul pe care se va deplasa, viteza şi alte reguli pe care acesta
trebuie să le respecte.
2.3. Imobilizarea şi aducerea persoanelor la sediul poliţiei
Imobilizarea este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv, întreprinsă în scopul de a

pune o persoană în imposibilitate de a fugi sau de a se manifesta agresiv faţă de poliţist sau faţă de
alte persoane, de a începe sau de a continua o acţiune violentă.
Practica folosirii bastonului de cauciuc ( tomfei ) de către poliţişti a conturat o serie de reguli
tactice, dintre care le vom arăta pe cele mai importante:
a. înainte de intrarea în serviciu, cei dotaţi cu bastoane de cauciuc trebuie să se asigure că acestea
se găsesc în stare corespunzătoare (ex.: să nu aibă fisuri care ar putea duce la ruperea lor;
cureluşa să fie bună, strâns legată şi de lungime suficientă pentru a putea fi înfăşurată pe mână);
b. bastonul de cauciuc va fi folosit în limita necesităţii.
c. aplicarea de lovituri va înceta imediat ce agresorul a renunţat la acţiunea să şi s-a conformat
dispoziţiilor date de poliţist.
d. persoana este somată să înceteze acţiunea violentă şi să se supună măsurilor ordonate, folosind
formula ―ÎNCETAŢI, VOM FOLOSI FORŢA ―, loviturile fiind aplicate numai dacă persoana
nu s-a conformat şi continuă acţiunea violentă;
e. loviturile trebuie să fie rapide, urmate de retragerea imediată şi vor fi aplicate peste omoplaţi,
antebraţe, şezut ( dacă persoana este cu spatele ), membrele inferioare sau superioare, pentru a
para loviturile sau pentru a determina persoana să dea drumul unor obiecte folosite pentru atac;
f. pentru a avea efectul urmărit, loviturile trebuie aplicate prin surprindere;
g. forţa loviturilor aplicate trebuie să fie în concordanţă cu gradul de împotrivire a persoanei;
h. bastonul de cauciuc se foloseşte în limita necesităţii, aplicarea loviturilor încetând imediat ce
agresorul a renunţat la acţiunea violentă şi s-a conformat dispoziţiilor poliţistului;
i. în timpul aplicării loviturilor cu bastonul se recomandă ca, pe cât posibil, să nu se facă mişcări
ample ori acesta să fie ridicat deasupra capului, întrucât prin această mişcare se dă posibilitatea
celui împotriva căruia se foloseşte să sesizeze intervenţia şi să se apere prin pararea loviturii.
2.4. Încătuşarea
Încătuşarea este o măsură poliţienească de prevedere şi siguranţă, care constă în

aplicarea cătuşelor pe încheietura mâinilor unei persoane, în scopul limitării mobilităţii fizice a
acesteia.
Reguli tactice ce trebuie respectate în cazul încătuşării persoanelor:

a. să se execute cu rapiditate şi atenţie maximă pentru a se preîntâmpina un eventual atac prin
surprindere din partea persoanei respective;
b. cătuşele se aplică pe încheieturile mâinilor întotdeauna aşezate la spate;
c. după încătuşare, se va efectua în mod obligatoriu controlul persoanelor;
d. dacă persoana încătuşată continuă să se manifeste violent, acesteia i se pot imobiliza şi
picioarele;
e. când persoana opune rezistenţă, încătuşarea se va face forţat;
f. se interzice expunerea persoanelor încătuşate în locuri publice sau în sediile de poliţie, pentru
fotografiere ori filmare de către reprezentanţi mass-media.
2.5. Invitarea la sediul poliţiei a persoanelor a căror prezenţă este necesară pentru
îndeplinirea atribuţiilor poliţiei prin aducerea la cunoştinţă în scris a scopului şi motivului invitaţiei
(art. 31 lit.c din Legea 218/2002)
Poliţiştii au dreptul să invite la sediul poliţiei persoanele a căror prezenţă este necesară pentru
îndeplinirea atribuţiilor legale ale poliţiei, prin aducerea la cunoştinţă în scris a scopului şi motivului
invitaţiei.
Măsura invitării se face în scris, cu respectarea următoarelor reguli:
a. invitarea să se facă în timpul programului de lucru ori când situaţia impune;
b. persoana invitată trebuie primită în ziua şi la ora stabilită;
c. la cererea persoanei invitate, se confirmă în scris timpul cât a stat la organul de poliţie;
d. invitarea unui cetăţean străin se face numai cu aprobarea şefului de unitate şi aprobarea expresă
a unitătii teritoriale a D.G.I.P.I..
Cetăţenii invitaţi sau citaţi la sediul poliţiei au obligaţia să se prezinte atunci când au fost chemaţi.
Dacă din motive neîntemeiate o persoană refuză să dea curs invitaţiei, împotriva ei se pot lua măsuri de
sancţionare, astfel:
o când este chemată în cauze penale, prin citaţii, i se poate aplica amendă judiciară
conform prevederilor art. 198 din Codul de procedură penală;
o când este chemată în orice alte cazuri, prin invitaţie, se face aplicarea prevederilor Legii
nr. 61/1991 republicată.
2.6. Să pună în executare mandatele de aducere, mandatele de arestare şi pe cele de

executare a pedepselor în condiţiile prevăzute de lege (art. 31 lit. d din Legea 218/2002)
Reguli generale privind luarea măsurilor reţinerii ori arestării:
a. în prealabil, ofiţerii (agenţii) de poliţie iau măsuri pentru a cunoaşte periculozitatea persoanei
în cauză şi starea ei de spirit, caracteristicile locuinţei acesteia sau ale locului unde reţinerea
sau arestarea va fi executată, persoanele care pot fi prezente în aceste locuri, precum şi orice
alte date în vederea unui eventual atac, opunere sau fugă;
b. în cazul unor infractori periculoşi sau a mai multor infractori care se găsesc în localuri publice,
locuinţe sau alte locuri propice pentru fugă sau atac, aceste măsuri se execută cu efective
sporite de ofiţeri (agenţi), în raport de situaţia respectivă;
c. pe stradă, reţinerea sau arestarea se execută, de obicei, în locuri neaglomerate, iar pentru
conducerea (aducerea) la sediul poliţiei, pe cât posibil, trebuie folosit un mijloc de transport;
d. dacă prin reţinerea sau arestarea unei persoane se pot crea perturbări în buna desfăşurare a
serviciului (impiegaţi de mişcare, acari, gestionari, medici etc.), se informează în timp util şi
oportun conducerea unităţii respective, pentru ca să dispună măsurile necesare;
e. când reţinutul sau arestatul are sub ocrotire un minor, o persoană pusă sub interdicţie, o
persoană căreia i s-a instituit curatela, ori o persoană care, datorită vârstei, bolii sau altei cauze,
are nevoie de ajutor, este înştiinţată autoritatea competentă, în vederea luării măsurilor de
ocrotire.
2.7. Să intre în incinta locuinţelor, a unităţilor economice, a instituţiilor publice ori

particulare, a organizaţiilor social-politice, indiferent de deţinători sau de proprietari, precum şi la
bordul oricăror mijloace de transport româneşti cu respectarea dispoziţiilor legale în cazul săvârşirii
unei infracţiuni, al urmăririi unor infractori sau al unei acţiuni teroriste (art. 31 lit. e din Legea
218/2002)
Inviolabilitatea domiciliului exprimă juridic interdicţia de a pătrunde sau de a rămâne în
domiciliul sau reşedinţa unei persoane. În dreptul constituţional noţiunea de domiciliu are o accepţiune
largă, cuprinzând practic atât domiciliul în sensul dreptului civil, cât şi reşedinţa unei persoane fizice. El
cuprinde nu numai camera în care doarme, camerele unde trăieşte persoana fizică, ci şi dependinţele, curtea,
grădina, garajul sau orice loc împrejmuit ţinând de ele.
Astfel, cu respectarea dispoziţiilor legale, în baza art. 27 din Constituţia României, poliţiştii pot
întra în locuinţa unei persoane fizice sau în incinta agenţilor economici, a instituţiilor publice sau particulare,
a organizaţiilor social- politice, la bordul oricăror mijloace de transport româneşti în următoarele situaţii:
a. pentru executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b. pentru înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei
persoane;
c. pentru apărarea siguranţei naţionale sau a ordinii publice;
d. pentru prevenirea răspândirii unei epidemii.
Reguli tactice ce trebuie respectate la întrarea în incinta locuinţelor persoanelor fizice, a agenţilor
economici, a instituţiilor publice ori particulare, a organizaţiilor social-politice, la bordul oricăror mijloace
de transport româneşti:
o înainte de intrarea în locuinţă sau în incinta unităţilor, instituţiilor, a organizaţiilor sau
mijloacelor de transport poliţistul trebuie să se documenteze pentru a cunoaşte:
o gradul de periculozitate al persoanei în cauză;
o care este starea ei de spirit;
o care sunt caracteristicile locuinţei;
o ce persoane pot fi prezente în locuinţă;
o orice alte date necesare pentru a preîntâmpina un eventual atac, opunere sau fugă.
o în cazul unor infractori periculoşi sau când sunt mai mulţi infractori care se găsesc în
locuinţă sau în incinta unităţilor, instituţiilor, organizaţiilor sau mijloacelor de transport
acţiunea se va desfăşura cu forţe mărite.
2.8. Efectuarea cu respectarea dispoziţiilor legale, de controale ale persoanelor şi bagajelor,

precum şi a vehiculelor aflate în circulaţie atunci când există indicii temeinice cu privire la săvârşirea
unei infracţiuni sau posibile acţiuni teroriste (art. 31 lit. f din Legea 218/2002)
Controlul persoanelor
Controlul persoanelor este o măsură poliţienească cu caracter preventiv ce constă în

verificarea prin pipăire şi observare a corpului, a îmbrăcămintei şi a încălţămintei unei persoane,
fără a scăpa din vedere controlul oricărui alt articol de îmbrăcăminte sau accesoriu ce aparţine
persoanei în cauză.
Controlul persoanelor are ca scop:

o descoperirea de obiecte şi materiale care ar putea fi folosite la comiterea infracţiunilor sau
a contravenţiilor ori care provin din săvârşirea unor astfel de fapte;
o găsirea de arme şi alte obiecte ori substanţe care sunt deţinute ilegal şi sunt supuse
confiscării;
o descoperirea de obiecte cu ajutorul cărora ar putea fi atacat poliţistul sau alte persoane (
cuţit, pumnal, box sau alte obiecte confecţionate special pentru tăiere, împungere sau
lovire);
o găsirea actelor de identitate sau a altor documente pe care persoanele refuză să le prezinte
la cererea îndreptăţită a poliţistului.
Categorii de persoane împotriva cărora se ia această măsură:
o persoanele cu privire la care există indicii temeinice că au săvârşit infracţiuni sau că ar
pregăti posibile acţiuni teroriste;
o persoanele care au încălcat dispoziţiile legale, se manifestă agresiv şi urmează să fie
conduse la sediul poliţiei;
o persoanele care încalcă ordinea publică şi sunt cunoscute cu antecedente penale pentru
fapte grave ( omor, tâlhărie, viol );
o persoanele care au săvârşit contravenţii, atunci când, potrivit legii, se impune ridicarea
bunurilor supuse confiscării;
o persoanele care refuză să prezinte pentru control actele de identitate, in vederea
identificării lor;
o persoanele care sunt suspecte.
Controlul persoanelor este de două feluri: sumar şi amănunţit.
a) Controlul sumar este o măsură de prevedere care constă în examinarea sumară a
îmbrăcămintei şi corpului persoanei prin palpare şi se execută, de regulă, în teren.
Ea este obligatorie în toate cazurile de reţinere, arestare, aducere.
La efectuarea controlului sumar trebuie să fie respectate o serie de reguli tactice cum sunt:
a. persoana sau persoanele se interceptează şi se legitimează după regulile specifice acestor
măsuri poliţieneşti;
b. controlul se execută de către persoane de acelaşi sex cu persoana controlată. Persoanele de sex
feminin pot fi controlate de către poliţişti-bărbaţi, cerându-le să prezinte conţinutul poşetei (
genţii ), să se descheie la sacou, pardesiu, palton etc. să scoată din buzunare obiectele pe care
le deţin asupra lor, fără însă ca poliţistul să pună mâna pe persoana in cauză. Dacă este
necesară palparea îmbrăcămintei şi a corpului persoanei, se va apela la sprijinul unei femei,
care va fi instruită în mod corespunzător, iar poliţistul se va afla în apropiere, pentru a observa
modul în care se face verificarea şi pentru a putea interveni la nevoie;
c. controlul se execută, de regulă, în locul unde persoana a fost depistată. Dacă este necesar,
persoana poate fi condusă într-un loc ferit de accesul publicului ( într-un spaţiu închis - ziua
sau într-un loc bine iluminat - noaptea). Când controlul nu se efectuează la locul depistării
persoanei, pe timpul conducerii la locul efectuării activităţii, persoana va fi supravegheată cu
multa atenţie, pentru a nu avea posibilitatea să atace, să fugă sau să abandoneze diferite
obiecte. Se va evita, pe cât posibil, efectuarea controlului în locuri publice, aglomerate, în

mijloace de transport în comun, în încăperi în care are acces publicul, unde atitudinea
cetăţenilor fată de măsura luată, în cele mai multe cazuri, nu este favorabilă, ba uneori chiar
ostilă;
d. cu ocazia controlului, poliţistul este obligat să-i comunice persoanei respective motivul luării
acestei măsuri, atenţionând-o asupra obligaţiei de a se supune;
e. cel controlat va fi supravegheat în permanenţă , chiar dacă în aparenţă este calm şi supus;
f. când controlul se execută de către doi poliţişti, şeful echipei efectuează controlul propriu-zis,
iar partenerul asigură protecţia primului, prin supravegherea persoanei şi a împrejurimilor.
Poliţistul care execută supravegherea persoanei şi a împrejurimilor nu se va interpune între
persoana controlată şi poliţistul care ia măsura;
g. persoanei controlate i se va solicita să se aşeze într-o poziţie cât mai incomodă ( în poziţia
înclinat-sprijinit, rezemat cu mâinile de un perete, pom, stâlp, gard ori autovehicul şi cu
picioarele cât mai depărtate ), pentru a nu i se da posibilitatea să atace sau să fugă şi să poată fi
uşor dezechilibrată şi imobilizată. În funcţie de condiţiile concrete existente la locul unde se
efectuează controlul persoanelor, acesta se poate face şi din poziţia în genunchi, cu mâinile în
sus, pe cap sau la ceafă, din poziţia culcat la sol, cu faţa în jos şi cu mâinile la ceafă sau la
spate.
b) Controlul amănunţit constă în cercetarea detaliată a corpului, îmbrăcămintei şi încălţămintei
persoanei.
În principiu, se efectuează de către doi ofiţeri (agenţi) de poliţie, la sediul unităţii sau în alt loc
închis. În cazuri excepţionale, se poate executa de către un singur poliţist, dar acesta trebuie să apeleze în
mod necesar la concursul unei persoane de încredere.
Controlul amănunţit se face ca şi cel sumar numai de către persoane de acelaşi sex , întocmindu-se
în acest sens un proces-verbal, potrivit legii, în prezenţa a cel puţin un martor asistent.
Controlul persoanelor, ca măsură poliţienească, nu implică necesitatea autorizării de către un
magistrat. Se execută în teren, de către poliţist, ori de câte ori acesta apreciază că situaţia o impune, avându-
se în vedere respectarea drepturilor şi a libertăţilor cetăţeneşti. In acelaşi timp, orice ezitare sau
superficialitate în executarea acestei măsuri poate avea un efect negativ asupra raportului de forţe poliţist-
suspect, putând genera consecinţe grave, cum ar fi ultragierea poliţistului.
Controlul bagajelor
Controlul bagajelor este o măsură poliţienească cu caracter preventiv ce constă în

verificarea amănunţită a interiorului şi a conţinutului bagajelor unei persoane.
Reguli de tactică poliţienească ce trebuie respectate la efectuarea controlului bagajelor:

a. persoana va fi interceptată, legitimată şi i se va comunica măsura ce urmează a fi luată,
solicitându-i-se să îl însoţească pe poliţist într-un loc unde poate fi efectuat controlul bagajelor;
b. controlul bagajelor se execută de cel puţin doi poliţişti în prezenţa a cel puţin un martor
asistent, care va fi identificat şi pus în tema cu activitatea ce urmează a se efectua;
c. controlul bagajelor se execută, de regulă, în încăperi, spatii ferite de imixtiunea altor persoane
sau la sediul poliţiei, caz în care, pe timpul deplasării, persoana respectivă va fi supravegheată
cu multa atenţie, pentru a nu arunca obiectele sau bunurile ce fac obiectul controlului;
d. partenerul va avea sarcina de a asigura protecţia, fiind poziţionat în apropierea persoanei
controlate, astfel încât să blocheze ieşirea din încăpere, iar persoana în cauză să fie ţinută
departe de obiectele cu care ar putea ataca, precum şi de geamurile ce ar putea fi escaladate;
e. în prezenţa martorului asistent, înainte de începerea controlului bagajului, i se va cere

persoanei în cauză să declare în scris ce obiecte se afla în interiorul acestuia, indicând unele
elemente caracteristice ale acestora, cum ar fi: marca, culoare, mărime, uzura etc.;
f. deschiderea bagajului se poate face de către unul din poliţişti sau de către martorul asistent,
fără a fi degradat sistemul de închidere.
Controlul vehiculelor
Controlul vehiculelor este activitatea ce are drept scop verificarea minuţioasă a acestora
(inclusiv a portbagajului), a documentelor conducătorului auto şi, după caz, a călătorilor şi
pasagerilor, a bagajelor pe care le au asupra lor, precum şi legalităţii transporturilor de bunuri
sau persoane.
Reguli tactice privind oprirea autovehiculelor pentru control:

a. oprirea să aibă o motivaţie corectă şi justificată. Executarea semnalului pentru oprire se va face
numai atunci când se constată încălcarea unei reguli de circulaţie sau în situaţia în care din
datele şi informaţiile deţinute, există indicii despre săvârşirea unei contravenţii sau a unei
infracţiuni de către persoana care conduce vehiculul sau de către unul dintre ocupanţii
acestora, ori pentru identificarea autorilor de infracţiuni şi a obiectelor date în urmărire. Se
interzice controlul de rutină asupra traficului rutier;
b. oprirea autovehiculelor pentru control se face, de regulă, în afara părţii carosabile, iar acolo
unde nu există condiţii, cât mai aproape de marginea din dreapta drumului, pe acostament sau
lângă bordură, ori în spatiile de parcare, alveole etc., iar noaptea cu precădere în locurile
luminate;
c. semnalele poliţistului vor fi executate din timp, fără a crea un pericol pentru el sau
conducătorul căruia i se adresează semnalul, ori pentru alţi participanţi la trafic. Semnalul de
oprire a unui autovehicul trebuie să se execute regulamentar, ziua cu braţul, iar noaptea cu
bastonul reflectorizant ori sursa luminoasă;
d. în cazul nerespectării de către conducătorul auto a semnalului de oprire ce i-a fost adresat,
poliţistul va comunica prin staţie datele de identificare ale autovehiculului şi va întocmi un
raport în care va menţiona abaterea săvârşită, în bază căruia se vor lua ulterior măsurile legale;
e. oprirea unui vehicul de către poliţistul aflat într-un autovehicul de patrulare aflat în mers, se va
efectua astfel:
o în cazul când vehiculul ce urmează a fi oprit circula în aceeaşi direcţie, echipajul trebuie
să pună în funcţiune semnalele luminoase de culoare roşie şi albastră şi pe cele sonore,
după care, de regulă, va circula în spatele autovehiculului vizat până când conducătorul
acestuia se conformează semnalelor şi opreşte. Oprirea se poate face şi prin punerea în
funcţiune a dispozitivului cu mesaje variabile, care va fi setat pe poziţia ―STOP,
POLIŢIA!‖, sau cu braţul. Dacă conducătorul auto vizat nu dă curs semnalelor efectuate,
echipajul de poliţie va utiliza dispozitivul de amplificare a vocii, somându-l să oprească şi
executând după caz şi semnalul regulamentar cu braţul, pe timp de zi, ori cu bastonul
reflectorizant, pe timp de noapte;
o în cazul când autovehiculul ce urmează a fi oprit circulă din sens opus, semnalul de oprire
se va executa din vehiculul poliţiei, pe fereastra din stânga, prin balansarea în plan vertical
a braţului sau a bastonului reflectorizant;
o în cazul în care conducătorul vehiculului nu opreşte, patrula auto va proceda la începerea
urmăririi acestuia, concomitent cu anunţarea dispeceratului despre situaţia creată, a datelor
de identificare ale vehiculului şi a motivelor care au determinat luarea măsurii, solicitând

ajutorul efectivelor aflate in zonă.
Reguli tactice privind executarea controlului vehiculelor:

a. după oprirea autovehiculului, unul dintre poliţişti va desfăşura procedura de constatare, în
timp ce partenerul său îl va supraveghea pe conducătorul autovehiculului oprit şi pe restul
ocupanţilor, fiind pregătit să intervină la nevoie în sprijinul colegului;
b. se deplasează până în dreptul uşii conducătorului autovehiculului, păstrând o distanţă
suficientă pentru a nu fi lovit cu portiera în cazul deschiderii bruşte a acesteia, unde se va
adresa cu formula: ―Bună seara, sunt subinspector Ştefan de la Poliţia Capitalei‖, după care va
solicita pe un ton politicos dar ferm, să i se înmâneze documentele pentru control;
c. comunică conducătorului auto motivul opririi, abaterea comisă şi sancţiunea prevăzută de lege,
după care se va proceda la întocmirea documentelor de constatare, solicitând conducătorului
auto să rămână în autovehicul;
d. verifică, cu atenţie actele de identitate, actele autovehiculului şi, după caz, documentele de
însoţire a mărfurilor sau a materialelor transportate;
e. după caz, va solicita conducătorului auto să deschidă şi portbagajul vehiculului, unde pot fi
ascunse persoane care se sustrag urmăririi şi obiecte provenite din săvârşirea de infracţiuni;
f. după efectuarea controlului, poliţistul este obligat să asigure reintrarea autovehiculului în
fluxul de circulaţie.
2.9. Efectuarea de controale şi razii atunci când există indicii temeinice cu privire la
săvârşirea de infracţiuni ori ascunderea unor infractori sau bunuri provenite din infracţiuni sau
posibile acţiuni teroriste (art.31, lit. g din Legea nr. 218/2002)
Controalele poliţieneşti şi raziile sunt măsuri cu un pregnant caracter preventiv, şi, în

acelaşi timp, prin ele se realizează descoperirea unor fapte antisociale, depistarea unor infractori
urmăriţi sau posibile acţiuni teroriste în fază de pregătire.
Controlul poliţienesc se execută, în primul rând, în obiectivele şi locurile unde sunt concentrate
valorile avuţiei naţionale, unde se gestionează bani şi alte bunuri materiale (ex. ramurile industriei, sectorul
agricol, comerţ, transporturi, construcţii etc.).
Acţiunea poliţienească se organizează în unele sectoare ale economiei naţionale sau în locuri
pretabile săvârşirii de infracţiuni ori alte fapte ilicite, pentru identificarea şi prinderea autorilor unor
infracţiuni, asigurarea ordinii publice (ex.: măsuri de ordine cu ocazia diverselor manifestaţii şi adunări
publice), precum şi în alte situaţii operative.
Razia este o acţiune poliţienească de o natură distinctă, care se execută pe un anumit teritoriu
atunci când există indicii temeinice cu privire la pregătirea ori săvârşirea de infracţiuni, ascunderea de
evadaţi, dezertori şi a altor infractori urmăriţi precum şi a unor persoane suspecte ce ar pregăti acţiuni
teroriste. După modul de executare, razia poate fi cu blocare totală, parţială sau fără blocare.
2.10. Poliţiştii au dreptul să poarte asupra lor armamentul şi muniţia necesară, indiferent dacă
este în uniformă sau civil şi să folosească, pentru îndeplinirea misiunilor, autovehiculele din dotare cu sau
fără însemnele poliţiei (art. 31, lit. h, din Legea nr. 218/2002)
La nivelul unităţilor teritoriale, există reglementări specifice privind portul armamentului din
dotare astfel încât să se prevină accidentele sau folosirea lui abuzivă. Pe timpul executării misiunilor,
lucrătorii de poliţie poartă, în mod obligatoriu, centura pe care vor fixa tocul cu pistolul din dotare şi cele
două încărcătoare. În situaţiile în care se acţionează în ţinută civilă, pistolul se va purta în toc pe cureaua de
la pantaloni sau în hamul special confecţionat, asigurându-se mascarea acestuia.
Se interzice portul armamentului şi muniţiei aferente, în buzunare, mape, serviete sau în alte locuri
care nu-i asigură deplina securitate şi poate favoriza pierderea ori sustragerea lor.
Ofiţerii sau agenţii de poliţie care poartă armamentul şi muniţia permanent asupra lor, pe timpul
cât se află la domiciliu sunt obligaţi să le asigure astfel încât să înlăture orice posibilitate de pierdere sau de
folosire a acestora de către membrii familiei sau de către alte persoane, păstrându-le în casete metalice (
muniţia separat de pistol), prevăzute cu sisteme sigure de închidere. Este interzis cu desăvârşire a scoate
pistolul din toc şi a-l mânui în prezenţa altor persoane, cu excepţia cazurilor de folosire legală a acestuia.
2.11. Folosirea mijloacelor de transport şi comunicaţii indiferent de proprietar sau

deţinător, persoană fizică ori persoană juridică cu excepţia celor aparţinând corpului diplomatic (art.
31. lit. I, din Legea nr. 218/2002)
Poliţiştii au dreptul să folosească orice mijloace de transport şi de comunicaţii, indiferent de

proprietar ori deţinător — persoană fizică sau juridică — cu excepţia celor aparţinând corpului diplomatic,
pentru luarea unor măsuri legale ce nu suferă amânare şi care nu pot fi aduse la îndeplinire astfel.
Cheltuielile vor fi achitate ulterior, la cererea proprietarilor şi vor fi suportate din fondurile organelor de
poliţie sau de persoanele care au determinat intervenţia, nu mai târziu de 15 zile.
Poliţiştii pot folosi mijloacele de transport ale unităţilor de stat ori particulare sau ale persoanelor
fizice, dar numai pentru luarea unor măsuri legale care nu suferă amânare.
Reguli tactice ce trebuie respectate la folosirea mijloacelor de transport aparţinând
persoanelor fizice sau juridice:
a. se prezintă conducătorului mijlocului de transport, îi prezintă legitimaţia de serviciu şi îi
explică că are de executat o misiune urgentă, ce nu suferă amânare, indicându-i ruta;
b. în situaţia folosirii autovehiculului aparţinând unei persoane juridice, se vor menţiona în foaia
de parcurs sau în ordinul de serviciu: ora şi locul opririi, traseul parcurs, numărul de kilometri
parcurşi, ora terminării misiunii, numele şi prenumele poliţistului ( în clar), unitatea de poliţie
din care face parte, numărul legitimaţiei de serviciu şi semnătura;
c. în situaţia folosirii autovehiculului aparţinând unei persoane fizice, la solicitarea acesteia, i se
va elibera o dovadă din care să rezulte: gradul, numele şi prenumele poliţistului, unitatea de
poliţie din care face parte, numărul de kilometri parcurşi şi durata misiunii( în ore);
d. la înapoierea din misiune, se va întocmi un raport care cuprinde: situaţia care a determinat
intervenţia, acţiunea sa, mijlocul de transport folosit şi proprietarul, ruta şi numărul de
kilometri parcurşi, timpul cât a durat.
2.12. Poliţiştii au dreptul să folosească gratuit orice mijloc de transport în comun în timpul
serviciului pentru executarea unor misiuni precum şi personalul din poliţie pentru transporturi
feroviare şi navale. Folosirea mijloacelor de transport se face pe bază legitimaţiei de serviciu (art.31,
lit. j din Legea nr. 218/2002).
2.13. Să solicite sprijinul cetăţenilor pentru urmărirea, prinderea, imobilizarea şi

conducerea la unităţile de poliţie a persoanelor care au comis fapte penale (art.31, lit. k din Legea
nr.218/2002)
Urmărirea este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv ce se realizează în scopul

prinderii persoanelor care, în urma săvârşirii unei fapte ilicite, încearcă să fugă şi nu se supun
somaţiei poliţistului de a rămâne la locul faptei.
În funcţie de condiţiile concrete din teren, precum şi de mijlocul de deplasare al persoanei

suspecte, urmărirea se poate realiza pe jos sau cu autovehiculul.
Urmărirea pe jos. Poliţistul se va deplasa de regulă în fugă, somând persoana suspectă cu
formula ―STAI! POLIŢIA!‖, somaţie ce poate fi repetată în timpul urmăririi. Somaţia are şi scopul
avertizării eventualelor persoane din zona acţiunii în scopul creării spaţiului necesar pentru deplasare.
Reguli tactice ce trebuie respectate cu ocazia urmăririi pe jos a persoanelor:
a. acţiunea se va executa de regulă de către doi poliţişti care vor evita să se disperseze ( în cazul
în care sunt mai mulţi suspecţi se va păstra un raport de forţe favorabil);
b. poliţistul va fi atent la configuraţia şi detaliile terenului, elemente ce pot influenţa acţiunea de
urmărire, în sensul că aceasta poate fi favorizată sau îngreunată;
c. urmărirea persoanei se va face păstrându-se faţă de aceasta o anumită distanţă, pentru a
observa eventualele obstacole ce pot exista în teren;
d. escaladarea obstacolelor se va realiza de regulă prin aceleaşi puncte folosite de suspect, cu
precauţie, pentru a preveni un eventual atac din partea acestuia;
e. colţurile clădirilor vor fi ocolite la o distanţă de cel puţin un metru;
f. se va evita urmărirea persoanelor mergând pe lângă ziduri prevăzute cu intrânduri sau pe
partea carosabilă a străzii;
g. dacă persoana întră într-o zonă întunecată poliţistul se va opri câteva momente ascultând cu
atenţie eventualele zgomote şi apoi va relua urmărirea, cu respectarea regulilor de securitate
personală;
h. dacă la urmărirea persoanelor participă doi sau mai mulţi poliţişti, pot fi folosite trasee diferite
de deplasare, iar, dacă itinerariul este cunoscut, partenerul poate folosi o scurtătură pentru a
ajunge în faţa suspectului;
i. pe timpul urmăririi, poliţistul nu va alerga cu arma în mână;
j. nu se va folosi armamentul din dotare împotriva persoanei care fuge, cu excepţia cazului în
care aceasta a comis o infracţiune gravă şi a fost surprinsă în flagrant.
Urmărirea cu autovehiculul. Atunci când persoana se află într-un autovehicul şi se impune
urmărirea acesteia, poliţiştii se pot folosi atât de autovehiculele din dotarea poliţiei, cât şi de cele aparţinând
persoanelor fizice sau juridice, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege.
Reguli tactice ce trebuie respectate cu ocazia urmăririi persoanelor cu autovehiculele:
a. deplasarea în vederea prinderii suspectului se va face cât mai aproape de axul drumului,
folosind mijloacele de avertizare sonoră şi luminoasă;
b. urmărirea unui autovehicul ce nu a oprit la semnalul efectuat regulamentar de poliţist se
execută numai după anunţarea dispeceratului unităţii despre începerea acţiunii, comunicându-i-
se date referitoare la semnalmentele maşinii urmărite şi ale ocupanţilor acesteia, precum şi cu
privire la orice alt eveniment;
c. se va păstra o distanţă de siguranţă în spatele maşinii urmărite, pentru a nu fi surprinşi de o
manevră neaşteptată şi se vor folosi în continuare semnalele acustice şi luminoase,
d. autovehiculul nu va fi urmărit pe o distanţă prea lungă, încercându-se blocarea acestuia cu
autovehiculul cu care se realizează urmărirea sau cu sprijinul altor forţe ce se vor posta pe
anumite puncte de pe traseu;
e. oprirea vehiculului urmărit se va face prin depăşirea acestuia şi blocarea transversală a
drumului, manevră care nu se va realiza imediat după depăşire, ci la o scurtă distanţă;
f. după blocarea drumului, poliţiştii vor părăsi rapid vehiculul şi se vor deplasa pe marginea
carosabilului, pregătiţi să acţioneze pentru oprirea şi imobilizarea suspectului, luând măsuri de
protecţie personală;
g. nu se va folosi armamentul din dotare asupra autovehiculului urmărit pe străzile localităţilor, în
zonele aglomerate ori pe drumuri cu trafic intens, cu excepţia cazului în care persoana urmărită
este surprinsă în flagrant în momentul săvârşirii unei infracţiuni grave.
2.14. Poliţiştii pot folosi scuturi de protecţie, căşti cu vizor, bastoane din cauciuc, bastoane
cu energie electrostatică, dispozitive cu substanţe iritant-lacrimogene şi paralizante, jeturi de apă,
armă cu glonţ din cauciuc şi cătuşe, câini de serviciu precum şi alte mijloace de imobilizare precum şi
arme de foc (art. 34, pct. 1 din Legea nr. 218/2002)
Ofiţerii şi agenţii de poliţie dotaţi cu arme de foc, pot face uz de acestea pentru îndeplinirea
sarcinilor de serviciu şi a misiunilor în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 17/1996 şi ale Legii nr.295/2004.
Prin uz de armă se înţelege executarea tragerii cu arma de foc asupra persoanelor şi bunurilor.
Potrivit acestor dispoziţii, se poate face uz de armă când se îndeplinesc în mod cumulativ două
condiţii:
o dacă este absolut necesar;
o dacă folosirea mijloacelor de împiedicare sau constrângere nu este posibilă ori nu a dat
rezultate.
Aceste condiţii relevă caracterul excepţional al măsurii uzului de armă, care implică mult
discernământ, întrucât atât folosirea abuzivă, cât şi folosirea ei în cazurile legale sunt sancţionate de lege.
Cazurile specifice în care ofiţerii (agenţii) de poliţie pot face uz de armă.

1. împotriva celor care atacă poliţiştii aflaţi în serviciul de gardă, pază, escortă şi protecţie,
menţinerea şi restabilirea ordinii de drept, precum şi împotriva celor care, prin actul săvârşit, prin
surprindere, pun în pericol obiectivul păzit;
2. împotriva acelora care atacă persoanele învestite cu exerciţiul autorităţii publice sau
cărora, potrivit legii, li se asigură protecţie de către poliţie;
3. împotriva persoanelor care încearcă să pătrundă ori să iasă în mod ilegal în sau din sediile
de poliţie ori prin perimetrele sau zonele păzite — vizibil delimitate — stabilite prin consemn;
4. pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă;
5. împotriva oricărui mijloc de transport folosit de persoanele prevăzute la lit. b) şi c),
precum şi împotriva conducătorilor acestora care refuză să oprească la semnalele regulamentare ale
organelor abilitate, existând indicii temeinice că au săvârşit o infracţiune ori este iminentă săvârşirea
unei infracţiuni;
6. pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe ori indicii
temeinice că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează ori încearcă să riposteze cu arma ori cu alte
obiecte sau substanţe care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei;
7. pentru a împiedica fuga de sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de
deţinere;
8. împotriva grupurilor de persoane sau persoanelor izolate care încearcă să pătrundă fără
drept în sediile sau în perimetrele autorităţilor şi instituţiilor publice;
9. împotriva celor care atacă sau împiedică militarii ( poliţiştii) să execute misiuni de luptă;
10. în executarea intervenţiei antiteroriste asupra obiectivelor atacate sau capturate de
terorişti, în scopul reţinerii sau anihilării acestora, eliberării ostaticilor şi restabilirea ordinii publice.
Reguli de tactică poliţienească ce trebuie respectate de poliţişti în cazul folosirii

armamentului din dotare:
a. înainte de a trece la acţiune, se va face o rapidă analiză a situaţiei existente la faţa locului. Prin
aceasta se vor stabili date concrete privind faptele săvârşite, autorii acestora, dacă sunt sau nu
înarmaţi, gradul de agresivitate, precum şi comportamentul pe care îl au în momentul
surprinderii;
b. armamentul din dotare se foloseşte după efectuarea somaţiilor legale. Somaţia se face prin
cuvintele:‖ POLIŢIA- STAI!‖.În caz de nesupunere se somează din nou prin cuvintele ― STAI
CĂ TRAG!‖.Dacă cel în cauză nu se supune nici de această dată, se somează prin tragerea
unui foc de avertisment în plan vertical. Dacă cei în cauză nu se supun nici acestei somaţii
legale, se face uz de armă în direcţia acestora, trăgând, pe cât posibil, la picioare, astfel încât să
se realizeze imobilizarea şi să se evite uciderea persoanelor.Ca excepţie, se poate face uz de
armă şi fără somaţie, în cazul atacului exercitat prin surprindere asupra poliţistului sau asupra
altor persoane, precum şi pentru reţinerea infractorilor care ripostează cu arme albe sau de foc,
dacă lipseşte timpul necesar pentru somaţie;
c. împotriva persoanelor care ripostează cu arme, poliţistul va face uz de armă din poziţia
adăpostit şi va lua orice măsură pentru a se proteja;
d. se va evita, pe cât posibil, folosirea armamentului din dotare împotriva minorilor, femeilor şi
bătrânilor;
e. se interzice folosirea armamentului în următoarele cazuri:
f. împotriva copiilor, femeilor cu semne vizibile de sarcină, persoanelor cu semne vădite de
invaliditate, cu excepţia cazurilor în care înfăptuiesc un atac armat sau în grup, care pune în
pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane;
g. în situaţiile în care s-ar primejdui viaţa altor persoane ori s-ar viola teritoriul, spaţiul aerian sau
apele naţionale ale unui stat vecin.
h. se va limita pe cât posibil folosirea armelor de foc în zonele aglomerate unde pot fi periclitate
viaţa sau integritatea corporală a altor persoane, exceptându-se focul de avertisment în plan
vertical;
i. în momentul imobilizării unei persoane şi al aplicării cătuşelor, armamentul va fi introdus în
toc sau în hamul de susţinere, după caz.
2.15. Să acorde sprijin persoanelor cu funcţii ce implică exerciţiul autorităţii publice, dacă
acestea întâmpină rezistenţă fizică în executarea sarcinilor de serviciu
În acordarea acestui sprijin, ofiţerul (agentul) de poliţie trebuie să ţină seama de următoarele
reguli:
a. să verifice identitatea şi calitatea funcţionarului şi să aibă încredinţarea că măsura faţă de care
există opunere este legală;
b. în caz de dubii privind legalitatea măsurii, se raportează ierarhic pentru a se hotărî asupra
modului de rezolvare a situaţiei create;
c. la constatarea că este cazul să se acorde sprijin, se procedează la început prin somarea
persoanelor care se opun (sau a celor care prin intervenţia lor creează piedici funcţionarului)
să-şi înceteze acţiunile, atrăgându-le atenţia asupra consecinţelor la care se expun, apoi se
trece la îndepărtarea rezistenţei fizice;
d. se iau măsuri de menţinere a ordinii publice şi de asigurare a securităţii funcţionarului;
e. poliţistul nu se substituie funcţionarului pentru executarea activităţilor ce revin acestuia;
f. dacă prin acţiunea de împotrivire s-a comis o infracţiune sau o contravenţie se iau măsurile
legale corespunzătoare;
g. după acordarea sprijinului, în cazuri mai deosebite, se raportează ierarhic despre modul
sesizării, constatările făcute şi măsurile luate cu ocazia acţiunii întreprinse.
NU UITA!
1. Prin măsuri poliţieneşti se înţeleg intervenţiile legale ale cadrelor de poliţie pentru combaterea
faptelor antisociale, menţinerea ordinii publice, apărarea vieţii şi integrităţii corporale a
persoanelor, a avutului public şi privat.
2. Legitimarea şi stabilirea identităţii unei persoane este o măsură poliţienească cu caracter
preventiv ce constă în solicitarea şi verificarea actului de identitate a unei persoane pentru a i se
cunoaşte datele de stare civilă, cetăţenia şi domiciliul ori reşedinţa.
3. Imobilizarea este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv, întreprinsă în scopul de a pune o
persoană în imposibilitate de a fugi sau de a se manifesta agresiv faţă de poliţist sau faţă de alte
persoane, de a începe sau de a continua o acţiune violentă.
4. Controlul persoanelor este o măsură poliţienească cu caracter preventiv ce constă în verificarea
prin pipăire şi observare a corpului, a îmbrăcămintei şi a încălţămintei unei persoane, fără a scăpa
din vedere controlul oricărui alt articol de îmbrăcăminte sau accesoriu ce aparţine persoanei în
cauză.
5. Controalele poliţieneşti şi raziile sunt măsuri cu un pregnant caracter preventiv, şi, în acelaşi
timp, prin ele se realizează descoperirea unor fapte antisociale, depistarea unor infractori urmăriţi
sau posibile acţiuni teroriste în fază de pregătire.
6. Urmărirea este o măsură poliţienească cu caracter coercitiv ce se realizează în scopul prinderii
persoanelor care, în urma săvârşirii unei fapte ilicite, încearcă să fugă şi nu se supun somaţiei
poliţistului de a rămâne la locul faptei.
1. Ce este măsura poliţienească?
2. Enumeraţi regulile tactice ale legitimării.
3. Enumeraţi regulile tactice ale imobilizării.
4. Enumeraţi categoriile de persoane supuse controlului corporal.
5. Enumeraţi regulile tactice ale urmăririi.

2007;
CUNOAŞTEREA ŞI ANALIZA SITUAŢIEI OPERATIVE POLIŢIENEŞTI

- Va fi familiarizat cu conceptul de situaţie operativă.
- Va cunoaşte elementele situaţiei operative.
- Va ştii să analizeze situaţia operativă.

1. Principalele aspecte sub care trebuie cunoscut teritoriul de competenţă
2. Principalele aspecte sub care trebuie cunoscută populaţia din punct de vedere poliţienesc.
3. Starea infracţională şi contravenţională
4. Evenimentele şi acţiunile cu caracter politico-social, economic, cultural-educativ, sportiv sau
de altă natură.
5. Forţele şi mijloacele proprii
6. Măsuri ce se pot lua în urma analizei situaţiei operative poliţieneşti.
NU UITA! ............................................................................................................................................
Structura situaţiei operativ-poliţieneşti cuprinde următoarele elemente :

o teritoriul de competenţă;
o populaţia;
o starea infracţională şi contravenţională;
o evenimentele şi acţiunile cu caracter politic, administrativ, economic, cultural-artistic,
sportiv şi tradiţional;
o forţele şi mijloacele de care dispune unitatea de poliţie, precum şi capacitatea lor de
acţiune.
teritoriul de populaţia evenimentele şi

competenţă acţiunile
Structura situaţiei operativ-poliţieneşti
starea infracţională forţele şi mijloacele

şi contravenţională
1. PRINCIPALELE ASPECTE SUB CARE TREBUIE CUNOSCUT TERITORIUL DE

COMPETENŢĂ
Teritoriul de competenţă, ca element al situaţiei operativ-poliţieneşti, trebuie cunoscut sub

următoarele aspecte:
Ca întindere şi aşezare
Cunoaşterea teritoriului de responsabilitate trebuie să înceapă cu elementele de orientare generală
privind: suprafaţa şi limitele sale, vecinii, lungimea şi lăţimea sa, distanţa dintre punctele cele mai apropiate
şi cele mai îndepărtate, aşezarea sa în cadrul oraşului, municipiului, judeţului şi a ţării, distanţa până la
organele ierarhic superioare etc.
Particularităţile reliefului şi ale zonei geografice
Teritoriul de competenţa poate fi situat într-o zonă de şes, deal sau munte, iar în cadrul acestei
zone pot fi întâlnite diferite forme de relief pe care se desfăşoară activităţi cu specific industrial, agricol,
viticol, pomicol, legumicol, silvic etc. Aceste caracteristici ale terenului oferă date preţioase pentru
organizarea şi desfăşurarea muncii de poliţie, deoarece în strânsă legătură cu zona geografică se află şi
îndeletnicirile principale ale locuitorilor şi, ca atare, se pot cunoaşte cele mai frecvente cazuri de încălcări
ale legilor, putându-se astfel stabili cele mai eficiente activităţi de prevenire şi combatere.
 Elementele şi caracteristicile perimetrului intravilan (din interiorul localităţii)
Plecând de la imaginea panoramică a localităţii (sectorului) în care lucrează, ofiţerul sau agentul
de poliţie trebuie să cunoască grupările de construcţii din interiorul localităţii pe cvartale, sectoare (porţiuni
de străzi), spaţii verzi, locuri virane etc. Această cunoaştere trebuie adâncită, fără exagerare, până la fiecare
clădire în parte şi construcţiile anexă, reţinând amplasarea unităţilor de alimentaţie publică (restaurante,
bufete, baruri, bodegi, grădini de vară etc.), a unităţilor comerciale, a instituţiilor de cultură şi artă, a
clădirilor în care sunt instituţii, întreprinderi şi alte unităţi de interes public ori privat, precum şi imobilele
locuite de cetăţeni.
 Elementele şi caracteristicile perimetrului extravilan (din exteriorul localităţi)
În afara localităţilor interesează a fi cunoscute bunurile aflate temporar sau permanent pe câmp
ori depozitate în preajma localităţilor şi anume: culturi, magazii de cereale, silozuri, locuri de parcare a
maşinilor agricole, depozite de carburanţi şi lubrifianţi, grajduri, saivane, gospodării agricole anexe,
conducte, linii telegrafice, telefonice, electrice, în vederea prevenirii sustragerilor, incendiilor, distrugerilor
sau alterării produselor.
 Sub aspectul căilor de comunicaţie şi a mijloacelor de transport
Căile de comunicaţie şi mijloacele de transport constituie ―artere vitale‖ ale activităţii social-
economice, fapt ce impune prezenta ofiţerilor şi agenţilor de poliţie în vederea realizării siguranţei circulaţiei
rutiere şi menţinerea ordinii publice. Cunoaşterea lor serveşte lucrătorului de poliţie în contactul său cu
publicul, precum şi cu ocazia executării sarcinilor de serviciu.
Sub aspect silvic, vânătoresc şi piscicol
Sub aspect silvic este necesar să cunoaştem forma şi întinderea pădurii, speciile de arbori ce o
compun, timpul necesar pentru a o străbate, limitele de competenţă ale organului silvic şi de poliţie,
drumurile, potecile, peşterile, viroagele, râpele, scorburi în copaci, scurtăturile etc.
Sub aspect vânătoresc trebuie să cunoaştem fondurile de vânătoare, speciile de animale şi păsări
care le populează, speciile ocrotite de lege, perioadele când vânătoarea este permisă şi în ce condiţii, când
este interzisă, locurile unde se pune hrana animalelor, luminişuri, adăpători etc., care pot constitui tot atâtea
locuri de comitere a actelor de braconaj.
Sub aspect piscicol trebuie cunoscute iazurile, heleşteele, bazinele piscicole, speciile de peşti,
regimul pescuitului cu perioadele de prohibiţie, felul pescuitului ce se practică în aceste fonduri (industrial
sau sportiv), uneltele de pescuit permise etc.
 Din punct de vedere al schimbării caracteristicilor terenului sub influenţa factorilor
atmosferici
Caracteristicile terenului se pot schimba substanţial în funcţie de fenomenele meteorologice
specifice zonei în care se află situată ţara noastră. De regulă, temperatura scăzută poate transforma un teren
mlăştinos într-un teren accesibil patrulei şi chiar mijloacelor de transport şi, ca atare, aceste locuri pot fi
folosite de elementele infractoare în timpul deplasării lor în scopul de a se ascunde urmăririi penale,
impunându-se necesitatea ca în asemenea perioade aceste locuri să fie cuprinse în itinerariile de patrulare.
Ninsoarea abundentă schimbă în decurs de câteva ore accesibilitatea terenului, lucru ce trebuie
avut în vedere de lucrătorii de poliţie, pentru a sesiza organele competente în vederea deszăpezirii arterelor
de circulaţie şi plantarea indicatoarelor corespunzătoare pentru a avertiza pe conducătorii auto că nu pot fi
folosite asemenea drumuri.
Ploile abundente ca şi încălzirea bruscă a timpului provoacă dezgheţ, fapt ce determină
inaccesibilitatea unor porţiuni de teren atât pentru oameni cât şi pentru mijloacele de transport, impunându-
se a fi semnalizate pentru a nu fi folosite deoarece prezintă pericol pentru deplasare, pot fi surse de pericol
pentru populaţie (inundaţii, alunecări de teren ).
Ceaţa poate favoriza deplasarea infractorilor fără a fi observaţi, dar, totodată, acest fenomen
meteorologic duce la îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice, mai ales în anumite zone unde ea se lasă
rapid şi este foarte densă.
Pentru cunoaşterea teritoriului de responsabilitate, ofiţerii sau agenţii de poliţie pot folosi
următoarele surse şi posibilităţi:
 Hotărâri ale Guvernului României care se referă la sistematizarea şi dezvoltarea
economico-socială a teritoriului (judeţe, municipii, oraşe, comune, sate).
 Documente de sistematizare a teritoriului de competenţă aflate la prefecturi şi primării şi

care se referă la:
studii de sistematizare a zonelor cu specific minier, industrial, energetic, agrar, turistic,
balnear;
schiţe de sistematizare a oraşelor, municipiilor, comunelor, satelor;
detalii de sistematizare a localităţilor;
studii de amplasament pentru obiective economice, clădiri de locuit, dotări social-
culturale.
Studiind aceste documente ne putem face o orientare de ansamblu asupra evoluţiei dezvoltării
localităţii în care ne desfăşurăm activitatea şi pe aceasta bază putem stabili măsurile necesare pe linia
prevenirii comiterii de fapte ilegale.
Participarea ofiţerului de poliţie şi agentului la operaţiunea de predare-primire a teritoriului
de responsabilitate
Constatările personale ale lucrătorului de poliţie cu ocazia executării serviciului în teren
Relaţii de la organele locale teritoriale
Hărţile topografice, administrativ-teritoriale, diferite ghiduri, monografii ale localităţilor
respective
Relaţii de la cetăţeni, îndeosebi cei mai în vârstă care cunosc schimbările survenite în timp pe
teritoriul localităţii. Aceste relaţii constituie o sursă foarte bogată de informaţii.
Relaţiile obţinute în cadrul schimbului de informaţii dintre cadre, formaţiuni şi alte unităţi de
poliţie
2. PRINCIPALELE ASPECTE SUB CARE TREBUIE CUNOSCUTĂ POPULAŢIA DIN

PUNCT DE VEDERE POLIŢIENESC
Ca element deosebit de dinamic al situaţiei operativ-poliţieneşti, populaţia trebuie analizată în

ansamblul ei din mai multe puncte de vedere care să permită formularea unor concluzii concrete pentru
activitatea operativă a unităţilor de poliţie.
Vom porni în această analiză de la aspectele de ordin general ce caracterizează populaţia de pe
teritoriul de competenţă urmând ca, în continuare, să evidenţiem aspectele specifice muncii de poliţie.
2.1. Aspecte generale sub care trebuie cunoscută populaţia
a. Cunoaşterea de ansamblu a structurii populaţiei vizează o serie de date şi aspecte de orientare

generală care se referă la:
numărul total al locuitorilor pe localităţi, densitate;
ocupaţiile locuitorilor (muncitori, administratori de societăţi comerciale, întreprinzători
particulari, ţărani, elevi, studenţi, funcţionari, pensionari etc.). Aceasta ne permite să
stabilim dacă veniturile realizate prin muncă justifică modul de viaţă şi cheltuielile pe care
le fac unele persoane; dacă funcţiile ce le ocupă le pot favoriza comiterea unor fapte ce
interesează munca de poliţie; dacă desfăşoară activităţi fără a fi autorizate legal;
compoziţia pe naţionalităţi, sexe;
vârsta locuitorilor (minori, tineri, adulţi, persoane în vârstă ce locuiesc în case izolate, la
marginea localităţilor şi care pot deveni victime ale unor infractori, cele care au nevoie de
ajutor datorită incapacităţii fizice sau psihice, vârstei înaintate);
existenţa unor partide şi grupări politice;
existenţa sectelor şi cultelor religioase.
b. Obiceiurile şi manifestările tradiţionale cu caracter local, care prin aglomerările de persoane

ori modul de desfăşurare pot crea probleme pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice, siguranţei circulaţiei
ori pot oferi condiţii pentru comiterea de fapte cu pronunţat caracter antisocial.
c. Relaţiile dintre cetăţeni, pe un plan mai larg (relaţii de muncă, de familie, colectivităţi care pot
degenera în infracţiuni grave).
d. Starea de spirit a populaţiei (existenţa unor zvonuri tendenţioase şi sursa lor, modul de
manifestare în legătură cu unele măsuri luate pe plan local sau naţional, modul de interpretare a unor
evenimente interne sau internaţionale etc.).
e. Mişcarea populaţiei ca fenomen (legată în mod deosebit de prezenţa flotanţilor, navetiştilor,
turiştilor, persoanelor ce încalcă regimul domicilierii şi reşedinţei, tendinţele dinamicii acestei migraţii,
factorii locali ce o determină etc.)
2.2. Cunoaşterea populaţiei din punct de vedere poliţienesc
Această cunoaştere a populaţiei din punct de vedere poliţienesc îmbracă două aspecte principale şi
anume:
Identificarea şi cunoaşterea activităţii elementelor ce fac obiectul muncii de poliţie.
În activitatea de cunoaştere a acestor categorii de persoane, lucrătorii de poliţie trebuie să
pornească de la următoarele criterii, verificate de practica muncii:
disproporţia vădită dintre modul de trai şi sursele legale de câştig ale unor persoane;
lipsa unei ocupaţii utile ori a unor surse legale de existenţă;
atitudinea manifestată de unele persoane privind nerespectarea legilor şi normelor de
convieţuire socială reflectată în comportarea, concepţiile şi preocupările acestora;
existenţa unor antecedente penale în trecutul de viaţă al unor persoane, îndeosebi pentru
infracţiuni cu un grad ridicat de pericol social.
Pe baza criteriilor arătate, criterii ce definesc conduita şi concepţiile de viaţă ale acestor elemente,
unităţile de poliţie trebuie să ia măsuri de prevenire, obiectiv ce se poate realiza numai printr-o perfectă
cunoaştere a activităţii, preocupărilor, mişcării, anturajului şi intenţiilor elementelor ce fac obiectul muncii
de poliţie şi anume:
persoanele cu antecedente penale, îndeosebi recidiviştii periculoşi (pentru ce fapte au fost
condamnaţi, pedepsele executate, modul de operare folosit, dacă s-au încadrat în muncă,
comportarea actuală, relaţiile etc.);
persoanele care deţin funcţii de gestionari ori mânuiesc bunuri şi valori şi care duc un
mod de viaţă suspect făcând cheltuieli ce depăşesc veniturile obţinute legal prin muncă;
minori lipsiţi de supraveghere, cei liberaţi din centrele de reeducare, cei cu devieri
comportamentale, cei proveniţi din familii dezorganizate, vicioase, infractoare;
persoanele violente, alcoolicii, prostituatele şi proxeneţii;
bolnavii mintal periculoşi, psihopaţii sexual care domiciliază în rază teritorială de
responsabilitate;
cei care fac cheltuieli exagerate (depăşind veniturile obţinute legal) organizând chefuri
repetate şi costisitoare în restaurante, baruri, la domiciliu, cumpără bijuterii, maşini, case
etc.;
persoanele din anturajul elementelor cunoscute ca infractoare sau suspecte de comiterea
unor fapte ilegale;
elementele parazitare neîncadrate sau încadrate formal în muncă (speculanţii, traficanţi
de aur sau obiecte de provenienţă străină fără a poseda documente legale de provenienţă,
cerşetori, vagabonzi);
persoanele cunoscute cu un comportament violent;
persoanele suspecte care părăsesc frecvent şi nejustificat locul de domiciliu (sau de

reşedinţă), locul de muncă, în scopul comiterii de infracţiuni în alte localităţi (infractorii
voiajori);
liberaţii pe cauţiune sau sub control judiciar;
unii cetăţeni străini precum şi persoanele care întreţin legături cu aceştia în vederea
depozitării sau plasării unor bunuri introduse ilegal în ţară (arme, muniţii, stupefiante, ori
obiecte şi bunuri ce pot fi folosite la săvârşirea de infracţiuni);
posesorii ilegali de arme şi muniţii;
unele familii de diferite etnii, care prin concepţiile şi modul de viaţă sunt pretabili să
comită infracţiuni.
Persoanele care au domiciliul sau reşedinţa pe raza de competenţă şi pot sprijini activitatea
organelor de poliţie:
surse de informare, care constituie principalul mijloc pentru culegerea informaţiilor cu
privire la elementele care se pregătesc, comit ori au comis infracţiuni;
persoane atrase la activităţile de prevenire desfăşurate de poliţie;
ofiţerii şi agenţii rezervişti din MAI şi Ministerul Apărării Naţionale;
responsabilii cărţilor de imobil şi preşedinţii asociaţiilor de locatari;
personalul din sistemele de pază ale societăţilor comerciale, pază proprie din comune şi
sate;
pădurarii, factorii poştali, taximetriştii;
formaţiile civile de pompieri;
membrii asociaţiilor de vânătoare şi pescuit sportiv (A.G.V.P.S.)
administratorii locurilor de cazare în comun şi personalul hotelier ;
personalul S.N.C.F.R., cel din porturi şi aeroporturi;
personalul unităţilor comerciale cu profil consignaţie, al muzeelor;
personalul salvamar şi salvamont;
persoanele care deţin funcţii de conducere în cadrul unităţilor economice şi comerciale.
Surse şi modalităţi de cunoaştere directă (nemijlocită) a populaţiei
exploatarea informaţiilor obţinute de la reţeaua informativă şi alte surse de informare;

executarea de controale, acţiuni şi razii;
executarea de patrulări şi pânde;
supravegherea şi studierea nemijlocită a persoanelor pretabile să comită infracţiuni;
efectuarea de investigaţii în rândul cetăţenilor cu privire la anumite semnalări primite;
verificarea privind respectarea regimului de evidenţă a populaţie de către cetăţenii români
şi străini prin executarea de acţiuni, controale la imobile, locuri de cazare în comun;
controlul cărţilor de imobil;
controlul cărţilor de imobil nu trebuie să se rezume numai la o verificare scriptică, ci se
vor obţine date şi informaţii despre locatarii care nu au forme legale, anturaj, mod de viaţă,
cei care nu muncesc etc.
legătura cu asociaţiile de locatari, administratorii locurilor de cazare în comun,
recepţioneri, conducerile unităţilor economice, comerciale etc.;
executarea unor acte de urmărire penală (audieri de persoane, percheziţii domiciliare,
executarea unor mandate etc.);
rezolvarea solicitărilor, reclamaţiilor, sesizărilor şi propunerilor cetăţenilor;
participarea la măsuri de ordine cu ocazia diferitelor manifestări cu caracter tradiţional sau

alte evenimente.
2.3. Surse şi modalităţi de cunoaştere indirectă a populaţiei
A. Schimbul de informaţii cu cadre din celelalte formaţiuni şi unităţi de poliţie.

B. Schimbul de informaţii în cadrul colaborării cu jandarmii, pompierii, lucrătorii birourilor
de evidenţă informatizată a persoanei, cu unităţile economice şi sociale.
C. Exploatarea evidenţelor operative ale MAI (evidenţele Inspectoratului Naţional pentru
evidenţa persoanelor, evidenţele operative şi cazierul judiciar, evidenţa deţinătorilor legali de arme şi
muniţii, evidenţa conducătorilor auto şi a autovehiculelor).
D. Exploatarea altor evidenţe decât cele ale MAI (state de retribuţii, evidenţele de la oficiile de
stare civilă, evidenţele spaţiului locativ, ale circumscripţiilor financiare, ale Asociaţiei Generale a
Vânătorilor şi Pescarilor Sportivi, cele de la serviciile personal şi învăţământ etc.).
E. Folosirea anuarelor statistice, recensământului populaţiei, situaţii demografice, studii locale
cu caracter demografic, sociologic sau de psihologie socială.
3. STAREA INFRACŢIONALĂ ŞI CONTRAVENŢIONALĂ
Starea infracţională şi contravenţională constituie domeniul de referinţă al întregii activităţi a

unităţilor şi formaţiunilor de poliţie sub aspectul eficienţei activităţii de prevenire şi descoperire a
infracţiunilor, contravenţiilor şi a celorlalte manifestări antisociale a căror combatere intră în atribuţiile
poliţiei.
Prin starea infracţională, în sens mai larg, se înţelege totalitatea infracţiunilor, contravenţiilor şi a
altor fapte antisociale, săvârşite într-o anumită perioadă de timp (lună, trimestru, an), pe un anumit teritoriu.
Situaţia de fapt limitată numai la infracţiunile săvârşite este cunoscută sub denumirea de criminalitate.
Pentru a avea o imagine de ansamblu şi cât mai apropiată de starea infracţională reală este necesar
să se studieze:
datele statistice cu privire la activităţile proprii de constatare şi soluţionare a cauzelor
penale şi contravenţionale;
faptele comise care se găsesc în faza de documentare informativ-operativă, deci pentru
care nu s-au efectuat încă acte de urmărire penală, precum şi faptele rezultate din
sesizările, reclamaţiile cetăţenilor, aflate în curs de verificare;
faptele antisociale comise pe teritoriul de competenţă de care nu s-a ocupat poliţia, ci au
fost sau sunt în curs de soluţionare la alte instituţii ca: parchetul, instanţele judecătoreşti,
organele gărzii financiare, protecţiei consumatorilor, oficiul concurenţei, controlul
financiar de stat, finanţele publice, organele vamale, controlul trecerii frontierei etc;
faptele, împrejurările şi aspectele care nu au caracter penal sau contravenţional, dar care ar
putea genera sau înlesni săvârşirea de infracţiuni ori contravenţii şi faţă de care unităţile
noastre au întreprins unele măsuri cu caracter preventiv.
Starea infracţională se poate analiza sub mai multe modalităţi:
analiza stării infracţionale în general, deci a tuturor infracţiunilor, contravenţiilor şi altor
fapte antisociale, comise pe teritoriul de competenţă, într-o unitate de timp;
analiza stării infracţionale pe formaţiuni (criminalitatea economico-financiare, crima
organizată, circulaţie, transporturi, poliţie criminală, ordine publică, mediul urban şi rural
etc.);
analiza stării infracţionale pe sectoare ale criminalităţii economico-financiare cum ar fi:
industrie, agricultură, comerţ, unităţi privatizate etc.;
analiza criminalităţii pe genuri de infracţiuni (de exemplu: omoruri, furturi în dauna

avutului public şi privat, corupţie, speculă, infracţiuni săvârşite cu violenţă etc.);
analiza stării infracţionale în anumite obiective, locuri de interes operativ, sectoare sau
medii;
analiza stării infracţionale în raport de valorile sociale care au fost lezate (proprietatea de
stat, particulară, persoană – drepturile şi libertăţile acesteia, relaţiile de convieţuire socială
etc.);
analiza stării contravenţionale, secvenţial sau pe toate liniile de muncă.
Indiferent de modalităţile sub care se analizează starea infracţională, în principiu, trebuie să e ţină
seama de aspecte ca:
dinamica stării infracţionale, respectiv creşterea sau scăderea numărului infracţiunilor şi a
altor fapte antisociale în perioada analizată;
genurile de infracţiuni mai periculoase, datorită frecvenţei şi gravităţii lor, câte au rămas
cu autori necunoscuţi şi cauza rămânerii în această situaţie;
timpul şi locul comiterii faptelor antisociale, condiţiile sau împrejurările care le-au
favorizat, metodele folosite, respectiv modul de operare al făptuitorului;
modul prin care poliţia s-a sesizat despre săvârşirea infracţiunilor şi a altor fapte (prin
intermediul agenţilor din oficiu, plângeri şi denunţuri etc.);
cine sunt participanţii la săvârşirea infracţiunilor, respectiv : numărul lor total, câţi au
antecedente penale, câţi sunt minori şi tineri, dacă şi câţi se aflau în atenţia poliţiei, câţi din
afara localităţii sau judeţului, câţi sunt cetăţeni străini;
apariţia unor aspecte deosebite ca de exemplu: concentrarea elementelor infractoare în
anumite obiective şi locuri, constituirea unor grupe organizate de infractori, folosirea unor
metode şi moduri de operare deosebite;
urmările produse prin infracţiuni şi modul cum a fost restabilită situaţia anterioară.
4. EVENIMENTELE ŞI ACŢIUNILE CU CARACTER POLITICO-SOCIAL,

ECONOMIC, CULTURAL-EDUCATIV, SPORTIV SAU DE ALTĂ NATURĂ
Cu titlu de exemplu, unele evenimente şi acţiuni de acest gen care de regulă au loc pe teritoriul de
competenţă pot fi :
campanii electorale;
vizite de lucru ale conducerii politice, executive, legislative şi ale instituţiei prezidenţiale;
vizite ale unor delegaţii oficiale din conducerea altor state;
organizarea unor adunări publice;
greve, marşuri, demonstraţii;
manifestări ce au loc cu ocazia unor sărbători naţionale, ori alte zile festive sau
comemorative (1 Decembrie, 22 Decembrie, 24 Ianuarie);
manifestări cultural-artistice şi sportive;
bâlciuri şi târguri periodice;
expoziţiile de amploare;
hramuri ale unor sate sau comune ce se organizează cu ocazia unor zile cu specific religios
în care sunt antrenate etnii şi credincioşi de diferite confesiuni.
5. FORŢELE ŞI MIJLOACELE PROPRII
Forţele şi mijloacele proprii şi capacitatea acestora, forţele atrase în sprijin, precum şi posibilităţile
de cooperare şi de primire a sprijinului din partea altor instituţii, unităţi, cetăţeni etc.
Cu privire la acest element al situaţiei operative poliţieneşti trebuie să se aibă în vedere aspecte ca:
numărul cadrelor, nivelul lor de pregătire profesională, fizică, de cultură generală,
capacitatea lor de muncă, de mobilizare şi de acţiune, experienţa, vechimea, etc.;
moralitatea, starea de sănătate şi disciplină;
rezultatele obţinute de poliţişti în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, a unor misiuni, în
folosirea unor noi metode şi mijloace de muncă, prestigiul şi autoritatea de care se bucură
cadrele de poliţie;
tăria, dotarea şi capacitatea de acţiune a formaţiunilor de asigurare a ordinii şi liniştii
publice, rezultatele obţinute în folosirea militarilor din trupele de jandarmi, a poliţiştilor
comunitari;
nivelul de dotare, materiale, modul cum sunt întrebuinţate şi folosite mijloacele de
transport şi de transmisiuni, armamentul, aparatura criminalistică şi celelalte bunuri din
dotare;
numărul, gradul de instruire, îngrijirea şi eficienţa folosirii câinilor de urmărire, însoţire şi
a cailor.
În afară de forţele şi mijloacele proprii, în realizarea atribuţiilor ce le revin unităţilor de poliţie se
sprijină şi pe alte forţe cum ar fi:
sursele de informare, care constituie un important mijloc de prevenire şi combatere a
infracţiunilor şi a altor manifestări antisociale, calitatea acestora şi dacă sunt suficiente
pentru asigurarea informativă a locurilor favorabile şi a elementelor aflate în atenţia
poliţiei;
personalul din sistemele de pază, care potrivit legii, are obligaţia de a da concursul poliţiei
la îndeplinirea misiunilor acestora; cu ocazia analizei situaţiei operative trebuie să se
aprecieze aportul sistemelor de pază la apărarea avutului public şi privat, deficienţele
manifestate, cauzele acestora şi măsurile ce se impun a fi luate;
aportul cetăţenilor din cadrul formelor organizate (voluntariat), la activităţile desfăşurate
de poliţie pe linia combaterii faptelor antisociale, apărarea ordinii şi liniştii publice;
unităţile şi subunităţile teritoriale de jandarmi, poliţie comunitară, poliţie de frontieră,
unităţi speciale de urgenţă, trupele M.Ap.N. (în situaţii deosebite), finanţele publice,
organele vamale , garda financiară, etc.;
sprijinul solicitat şi primit de la structurile locale ale puterii de stat, de la eşaloanele
ierarhic superioare ale poliţiei, de la parchet, justiţie, medicina legală.
6. MĂSURI CE SE POT LUA ÎN URMA ANALIZEI SITUAŢIEI OPERATIVE

POLIŢIENEŞTI
Concluziile ce se desprind din analiza situaţiei operative poliţieneşti şi măsurile ce urmează a fi

stabilite, diferă de la caz la caz, în funcţie de particularităţile domeniului analizat şi a problematicii cu care
se confruntă unitatea de poliţie respectivă.
În urma analizei situaţiei operative se pot lua în principal următoarele măsuri:
1.- Măsuri de natură organizatorică:
revederea distribuţiei forţelor proprii pe formaţiuni şi responsabilităţi;
adaptarea programului de lucru al unor formaţiuni sau lucrători din subordine;
revederea încărcăturii cu sarcini şi repartizarea lor în mod judicios;
îmbunătăţirea conlucrării între formaţiuni sau unităţi;

organizarea unor măsuri suplimentare de pregătire şi perfecţionare a poliţiştilor din
subordine;
folosirea mai eficientă a sistemului de recompensare şi pedepse pentru instituirea unui
climat de ordine şi disciplină desăvârşită;
întocmirea unor planuri de măsuri ori reactualizarea celor existente.
2.- Adaptarea şi perfecţionarea continuă a metodelor şi mijloacelor de muncă, generalizarea
experienţei pozitive:
reanalizarea necesarului de surse de informare în unele obiective, locuri şi medii de interes
operativ;
folosirea cu eficienţă a investigaţiei, filajului, legendelor, combinaţiilor informativ-
operative, audierilor secrete şi conspirative, precum şi a tehnicii operative din dotare;
folosirea unor metode şi forme atractive de educaţie juridică şi pregătire antiinfracţională a
populaţiei;
acordarea unui sprijin calificat unor unităţi de poliţie, inclusiv a posturilor şi poliţiilor
comunale.
3.- Solicitarea sprijinului structurilor locale ale administraţiei de stat, precum şi a celor
ierarhic superioare care să vizeze:
înlăturarea unor condiţii care favorizează săvârşirea de fapte antisociale, ori stări de
pericol;
popularizarea unor acte normative şi activităţi de pregătire antiinfracţională a populaţiei;
preluarea unor activităţi (cauze) de către unitatea sau formaţiunea corespondentă ierarhic
superioară.
4.- Întărirea conlucrării cu alte unităţi şi formaţiuni de poliţie a colaborării cu organizaţiile de
stat şi publice, găsirea unor noi forme de obţinere a sprijinului tot mai larg al cetăţenilor care constă în:
organizarea unui schimb operativ de informaţii cu alte unităţi şi formaţiuni de poliţie
(crearea unei baze de date şi informaţii, care apoi să fie analizate şi prelucrate), precum şi
cu alte unităţi cu sarcini de culegere a informaţiilor;
stabilirea unor contacte cu organele parchetului şi instanţele de judecată, pentru a se
analiza evoluţia şi tendinţele fenomenului infracţional şi a se stabili în comun măsurile de
prevenire şi combatere a infracţiunilor;
folosirea mai eficientă a poliţiştilor comunitari, a personalului de pază şi altor forţe
ajutătoare.
5.- Intensificarea activităţilor de îndrumare, sprijin şi control asupra unor formaţiuni,
organizarea unor analize la diferite nivele începând de la poliţist şi formaţiune până la unitatea teritorială de
poliţie.
NU UITA!
1. Situaţia operativ-poliţienească reprezintă ansamblul elementelor de fapt şi al împrejurărilor ce
redau realitatea existentă într-o perioadă data (lună, trimestru, semestru, an), pe un anumit teritoriu
(comună, oraş, municipiu, judeţ, ţară) sub aspectul modului cum se asigură respectarea legilor şi
normelor de convieţuire socială, a mijloacelor umane şi materiale antrenate în această activitate.
2. Structura situaţiei operativ-poliţieneşti cuprinde următoarele elemente: teritoriul de competenţă;

populaţia; starea infracţională şi contravenţională; evenimentele şi acţiunile cu caracter politic,
administrativ, economic, cultural-artistic, sportiv şi tradiţional; forţele şi mijloacele de care dispune
unitatea de poliţie, precum şi capacitatea lor de acţiune.
3. Starea infracţională şi contravenţională constituie domeniul de referinţă al întregii activităţi a
unităţilor şi formaţiunilor de poliţie sub aspectul eficienţei activităţii de prevenire şi descoperire a
infracţiunilor, contravenţiilor şi a celorlalte manifestări antisociale a căror combatere intră în
atribuţiile poliţiei.
1. Ce este situaţia operativă?
2. Care sunt elementele situaţiei operative ?
3. Care sunt principalele aspecte sub care trebuie cunoscut teritoriul de competenţă ?
4. Care sunt principalele aspecte sub care trebuie cunoscută populaţia ?
5. Enumeraţi metodele şi mijloacele directe şi indirecte ce pot fi folosite pentru

cunoaşterea populaţiei.
6. Ce este starea infracţională şi contravenţională?
7. Enumeraţi modalităţi de analiză a stării infracţionale.
8. Enumeraţi măsuri ce pot fi luate în urma analizei situaţiei operative poliţieneşti.

2007;
TACTICA INTERVENŢIEI POLIŢIEI PENTRU PREVENIREA SĂVÂRŞIRII
FAPTELOR ANTISOCIALE ŞI MENŢINEREA ORDINII PUBLICE

- Va fi familiarizat cu regulile generale cu privire la intervenţia pentru restabilirea ordinii şi liniştii
publice.
- Va cunoaşte principalele reguli cu privire la folosirea forţei şi la asigurarea propriei securităţi.
- Va ştii care este modul de intervenţie şi acţiune în unele cazuri de tulburare a ordinii şi liniştii publice, aflate
în competenţa de rezolvare a Poliţiei Române

1. Reguli generale cu privire la intervenţia pentru menţinerea ordinii şi liniştii publice
2. Modul de intervenţie şi acţiune în unele cazuri de tulburare a ordinii şi liniştii publice, aflate în
competenţa de rezolvare a Poliţiei Române
1. REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA INTERVENŢIA PENTRU RESTABILIREA

ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE
1.1. COMPORTAREA SUB RAPORT PSIHOLOGIC ŞI ETICO-PROFESIONAL
PRINCIPII:
a. Acţionaţi cu profesionalism şi operativitate, în spiritul respectului faţă de toate persoanele,

acordând prioritate interesului public!
b. Consecvenţa atitudinală, ceea ce înseamnă că, în virtutea obligaţiilor ce vă revin, nu vă
este permis să interveniţi, în funcţie de dispoziţia sau indispoziţia datorată stării fizice sau psihice sau
după criterii de apreciere subiectivă cum ar fi: simpatia sau antipatia, calitatea persoanelor ce urmează a
fi sancţionate ori interesul material sau moral.
c. Regula corectitudinii sau a profesionalismului care constă în aprecierea justă, reală, a
faptelor pe care le constataţi, în conformitate cu prevederile legii.
d. Regula solicitudinii, implică o permanentă stare de bunăvoinţă care să se facă simţită prin
felul în care ascultaţi şi răspundeţi, dar mai ales prin modul competent în care vă implicaţi în soluţionarea
problemelor.
e. Acţionaţi întotdeauna la vedere! Veţi crea în rândul oamenilor sentimentul de
omniprezenţă şi, implicit, pe cel de siguranţă publică.
f. Popularizaţi-vă activităţile, prin intermediul mass-media! Avem nevoie de public, după cum
şi acesta are nevoie de noi.
g. Fiţi primii care respectă regulile de convieţuire, mai ales atunci când purtaţi uniformă!
Puterea exemplului personal este covârşitoare, nelăsând loc interpretărilor sau comentariilor.
h. Folosirea autoevaluării (feedback).
1.2. REGULI CU PRIVIRE LA FOLOSIREA FORŢEI
Norme de principiu:
a. constrângerea fizică nu trebuie considerată un scop în sine, ci un mijloc prin care dvs., care
reprezentaţi autoritatea statului, acţionaţi în caz de împotrivire a persoanelor care încalcă ordinea publică;
b. aplicarea forţei sau a constrângerii fizice trebuie să se facă numai în cazul unei nevoi
evidente, când nu există o altă modalitate;
c. înainte de aplicarea constrângerii fizice trebuie să transmiteţi o somaţie şi să avertizaţi cu
privire la aplicarea forţei, desigur, atunci când există timpul necesar;
d. forţa trebuie să fie întotdeauna în concordanţă cu tăria şi forma rezistenţei;
e. evitaţi folosirea forţei în cazul apropierii mulţimii sau în alte împrejurări speciale, care pot
determina riposte şi comentarii nefavorabile la adresa instituţiei pe care o reprezentaţi.
Folosirea mijloacelor din dotare impune respectarea următoarelor principii care decurg din legi şi
convenţii internaţionale:
 prezumţia de nevinovăţie - în orice situaţie trebuie să aveţi în vedere că pot fi utilizate forţa
fizică şi mijloacele din dotare, numai în cazul în care, prin atitudinea, reacţiile sau acţiunile unei persoane se
încalcă flagrant prevederile legale;
 limitarea şi proporţionalitatea folosirii forţei - recurgerea la forţa fizică şi utilizarea mijloacelor

din dotare are loc numai dacă acest lucru este necesar şi dacă acţiunile ilegale ale persoanei (persoanelor) nu
au putut fi înlăturate sau anihilate prin utilizarea celorlalte mijloace nonviolente;
 imparţialitatea şi protecţia egală pentru toate persoanele. Se exclude, astfel, discriminarea
persoanelor pe bază de rasă, cetăţenie, sex, religie, apartenenţă politică ori statut social, singurul criteriu de
diferenţiere fiind gradul de implicare şi vinovăţie al fiecăruia la comiterea faptei ilicite, precum şi gradul de
ripostă al persoanei;
 gradualitatea folosirii metodelor şi a mijloacelor de acţiune – vă obligă la utilizarea progresivă
a formelor, procedeelor şi mijloacelor de acţiune de la cele mai simple până la cele care presupun exercitarea
unui nivel ridicat.
 nonsurprinderea - presupune atenţionarea şi somarea prealabilă privind iminenta folosire a
forţei şi lăsarea timpului necesar pentru încetarea acţiunilor de către cei implicaţi în săvârşirea actului ilicit;
 legalitatea şi legitimarea - presupune alegerea şi folosirea mijloacelor şi metodelor adecvate,
numai în condiţiile legii;
 principiul riscului minim atât pentru turbulenţi, cât şi pentru efectivele proprii constă în
alegerea mijloace de intervenţie adecvate, spre a se evita vătămările integrităţii corporale;
 principiul apărării fiinţei umane, dacă asupra acesteia s-a acţionat în forţă pentru aplicarea legii,
care presupune:
acordarea primului ajutor in caz de vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
nerecurgerea la violenţă ori rele tratamente faţă de persoanele reţinute ori arestate;
 principiul confidenţialităţii datelor obţinute, în afara cazului în care îndeplinirea sarcinilor de
serviciu sau nevoile justiţiei reclamă altceva, care presupune:
protejarea datelor care pot avea legătura cu viata personala a cetăţenilor şi pot fi dăunătoare
intereselor ori reputaţiei acestora;
protejarea datelor şi informaţiilor clasificate.
1.3. REGULI TACTICE GENERALE PRIVIND ASIGURAREA PROPRIEI

SECURITĂŢI
Asigurarea securităţii personale a dvs. poate fi realizată prin următoarele căi:
A. pregătirea de specialitate, juridică, fizică şi psihologică;
cunoaşterea prevederilor legale şi aplicarea acestora în raport cu situaţia existentă;

stăpânirea celor mai eficiente procedee, măsuri, şi mijloace tehnico-tactice şi folosirea adecvată
a acestora;
dezvoltarea rezistenţei fizice şi perfecţionarea sistematică a deprinderilor de autoapărare şi
imobilizare;
antrenamentele cu armamentul din dotare;
cultivarea sistematică, prin întregul sistem al pregătirii, a unor calităţi indispensabile
îndeplinirii îndatoririlor de serviciu cum sunt: fermitatea, vigilenţa, curajul, spiritul de orientare ş.a.;
B. preocuparea şi răspunderea sporită a factorilor de conducere cu atribuţii în domeniul
menţinerii ordinii şi liniştii publice.
studierea atentă a cazurilor de pe teritoriul de competenţă, în vederea adoptării celor mai bune
măsuri;
efectuarea, în mod regulat, a activităţilor de perfecţionare a pregătirii profesionale, cu un

caracter preponderent aplicativ;
generalizarea experienţei pozitive acumulată în intervenţiile anterioare;
aprecierea obiectivă a rezultatelor şi a modului de acţiune a poliţiştilor din subordine, în
situaţiile de intervenţie.
C. atitudinea adoptată cu prilejul executării diferitelor misiuni în teren.
Nu staţi prea aproape de colegul dumneavoastră, mai ales în cazul în care aveţi indicii că
suspectul are o armă de foc asupra sa. Această regulă trebuie respectată pentru a nu-i oferi suspectului o
dublă ţintă uşoară. Distanţa de câţiva metri dintre dvs. şi coleg, îl va deruta pe suspect, neştiind, în principiu,
„ce‖ ţintă să lovească mai întâi. În plus, creşte posibilitatea dvs. de a riposta cu succes în cazul atacului
armat.
Întotdeauna, folosiţi regula formaţiei în „V‖ dinamic. Suspectul/vehiculul va fi poziţionat la o
distanţă de câţiva metri deasupra celor două capete ale literei „V‖, evitându-se, astfel, împuşcarea între dvs.
şi colegi.
1.4. ALTE REGULI CU CARACTER GENERAL PRIVIND INTERVENŢIA PENTRU

MENŢINEREA ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE:
a. declinarea calităţii de ofiţer (agent) de poliţie, atunci când acţionaţi în ţinută civilă;
b. conceperea unui plan operativ de acţiune, pe bază analizei rapide a situaţiei, privind măsurile
ce trebuie luate pentru restabilirea ordinii şi liniştii publice;
c. aprecierea necesităţii atragerii unor forţe de sprijin ori solicitarea ajutorului celui mai poliţist
sau a celei mai apropiate unităţi de poliţie;
d. respectarea riguroasă a regulilor tehnico-tactice cu privire la măsurile poliţieneşti (legitimări,
controale corporale, controlul bagajelor, somaţii etc.);
e. repartizarea sarcinilor sau operaţiunilor ce urmează a fi executate, atunci când acţionează în
patrulă/echipă.
2. MODUL DE INTERVENŢIE ŞI ACŢIUNE ÎN UNELE CAZURI DE TULBURARE A

ORDINII ŞI LINIŞTII PUBLICE, AFLATE ÎN COMPETENŢA DE REZOLVARE A POLIŢIEI
ROMÂNE
Principalele obiective ale acţiunilor pentru prevenirea actelor de tulburare a ordinii şi liniştii
publice sunt:
prevenirea şi combaterea actelor de tulburare a ordinii şi liniştii publice, identificarea şi

neutralizarea activităţii elementelor violente;
identificarea şi tragerea la răspundere conform prevederilor legale, a persoanelor care au
comis acte de tulburare a ordinii publice cu ocazia mitingurilor şi manifestărilor autorizate ori neautorizate;
asigurarea unui control riguros asupra mişcării şi activităţii elementelor care au comis
infracţiuni grave de natură judiciară.
Pentru realizarea acestor obiective, se întreprind o serie de măsuri, între care menţionam:
întărirea dispozitivelor de ordine şi siguranţă publică în zonele frecventate de elementele

infractoare ori turbulente;
instruirea întregului potenţial informativ;
combaterea activităţilor de comerţ neautorizat;
asigurarea unei prezenţe active şi permanente în locurile unde se creează aglomerări;
organizarea sistematică de descinderi şi verificări, în scopul depistării elementelor infractoare
şi turbulente, a urmăriţilor etc.
2.1. MODUL DE ACŢIUNE ÎN CAZUL ÎNTRUNIRILOR ŞI MANIFESTAŢIILOR

SPONTANE
Reguli tactice :
a. documentare la faţa locului cu privire la numărul aproximativ, scopul şi intenţiile

participanţilor, solicitându-li-se acestora încetarea acţiunii sub motivaţia nerespectării prevederilor legale;
b. transmiterea către dispecerat/şeful operaţiunii a situaţiei de fapt;
c. după caz, devierea circulaţiei rutiere;
d. luarea măsurilor pentru prevenirea eventualelor acte de tulburare a ordinii publice ori
limitarea distrugerii unor bunuri materiale sau a unor valori;
e. după sosirea la faţa locului a forţelor de sprijin, cooperarea cu acestea.
2.2. MODUL DE ACŢIUNE ÎN CAZUL CONFLICTELOR DE NATURĂ SALARIALĂ,

INTERETNICE ŞI INTERCONFESIONALE( DE MICĂ AMPLOARE).
Reguli tactice:
a. supravegherea grupului, pentru edificarea asupra stării de fapt şi obţinerea primelor informaţii
privind caracterul manifestaţiei, numărul aproximativ de participanţi, dacă aceştia au intenţii agresive,
identificarea iniţiatorilor acţiunii etc.;
b. transmiterea către dispecerat/şeful operaţiunii a situaţiei de fapt;
c. când vă aflaţi la faţa locului, evitaţi intervenţia directă, deoarece uneori simpla prezenţă a
dvs. duce la reţinerea participanţilor de a comite fapte contrare legii;
d. pe timpul acţiunii, nu veţi face comentarii de natură a incita participanţii şi nici aprecieri
referitoare la solicitările acestora, limitându-vă numai la aspecte privind asigurarea ordinii şi a liniştii
publice;
e. încercaţi să-l identificaţi pe liderul formal/informal, şi adresaţi-vă acestuia, pentru a-l
determina să renunţe la actele de dezordine, explicându-i de ce fapte se face vinovat şi ce consecinţe au
acestea;
f. în timpul discuţiilor purtate vor fi ascultate toate persoanele care solicită acest lucru, pe rând,
fără a le permite să vorbească în acelaşi timp.
2.3. MODUL DE ACŢIUNE ÎN CAZUL SCANDALURILOR ŞI AL ÎNCĂIERĂRILOR ÎN

LOCURI ŞI LOCALURI PUBLICE
Reguli tactice :
a. culegerea datelor despre:

natura evenimentului;
numărul persoanelor angrenate;
numărul şi poziţia căilor de acces în local;
numele proprietarului;
structura clientelei;
dispunerea spaţiilor în interiorul şi exteriorul localului.
b informarea dispeceratului/postului;
c în cazul în care vă aflaţi în interiorul localului ori este pusă în pericol evident viaţa sau
integritatea corporală a unei persoane, se va acţiona împreună cu personalul localului, după ce,
în prealabil s-a efectuat somaţia, folosindu-se tomfa şi/sau spray-ul cu substanţe iritant-
lacrimogene;
d dacă sesizarea a fost recepţionată de către dispecer, acesta va transmite date, astfel încât să se ia
măsuri pentru dirijarea la eveniment a unui număr suficient de poliţişti;
e se va purta echipamentul individual de protecţie şi autoapărare şi va urma deplasarea la faţa
locului;
f dacă forţele de ordine sunt insuficiente în raport cu numărul de persoane angrenate în
eveniment, se vor solicita ajutoare suplimentare, până la sosirea acestora urmând a se
supraveghea în mod discret localul, pentru a observa persoanele agresive şi eventualii lideri ai
grupului. În nici un caz nu îşi vor semnala prezenţa toate forţele sosite la intervenţie, pentru a
nu irita turbulenţii;
g după sosirea ajutoarelor, urmează împărţirea sarcinilor, stabilind căile şi modul de acces pentru
fiecare echipă constituită şi semnalele folosite pentru avertizare;
h intrarea în local se va face simultan din mai multe puncte, toţi poliţiştii având pregătite pentru
intervenţie bastoanele de cauciuc şi spray-urile cu substanţe iritant-lacrimogene;
i după intrarea în local, unul dintre poliţişti va efectua somaţia cu voce tare, folosind formula:
„ÎNCETAŢI! POLIŢIA !‖, iar în caz de nesupunere se va soma din nou folosind formula:
„ÎNCETAŢI! VOM FOLOSI TOMFA ŞI SPRAY-URILE LACRIMOGENE!‖;
j în situaţia în care persoanele angrenate în eveniment nu se supun, se va interveni simultan, din
mai multe puncte, folosind tomfa, căutând să se ajungă la elementele cele mai violente, pentru
a le imobiliza, iar în cazul în care nu se ajunge la rezultatul scontat, se va folosi spray-ul cu
substanţe iritant-lacrimogene. În principiu, este interzisă folosirea armamentului în intervenţia
la evenimentele din localurile publice, cu excepţia situaţiilor în care se deschide focul asupra
dvs. sau a altor persoane;
k după imobilizarea elementelor turbulente, veţi efectua controlul persoanelor, acţionându-se
totodată pentru restabilirea ordinii, identificarea autorilor scandalului şi stabilirea cauzelor care
au dus la producerea evenimentului;
l eventualele victime vor fi transportate la o unitate medicală, pentru acordarea ajutorului de
specialitate, iar persoanele turbulente vor fi conduse la sediul unităţii pentru cercetări şi
aplicarea măsurilor legale;
m în funcţie de rezultatul cercetărilor, vor fi luate măsuri atât faţă de persoanele angrenate în
scandal, cât şi faţă de patronul localului sau personalul de deservire, dacă se impune aceasta;
n în localităţile rurale în care se apreciază că efectivul este insuficient pentru restabilirea ordinii
publice se va solicita, de îndată ajutor de la celelalte unităţi de poliţie;
o până la sosirea ajutoarelor, se vor lua măsuri pentru stabilirea identităţii persoanelor turbulente,
realizând un dispozitiv exterior pentru reţinerea acestora, angrenându-se şi grupele de ordine
constituite în cadrul localului.
2.4. MODUL DE ACŢIUNE ÎN CAZUL CONFLICTELOR INTER ŞI INTRAFAMILIALE
Reguli tactice:
a. înainte de a acţiona, informaţi-vă asupra naturii conflictului, despre persoanele angrenate,

frecvenţa incidentelor, modul de manifestare etc.;
b. respectaţi principiul inviolabilităţii domiciliului şi nu întraţi în locuinţă decât în condiţiile
legii (mandat emis de către judecător);
c. intrarea în locuinţă se va face şi fără acordul locatarilor, dacă există stare de pericol iminent:
strigăte de ajutor, zgomote care indică folosirea armelor de foc, indicii privind izbucnirea unui incendiu sau
a fost săvârşită o infracţiune flagrantă gravă etc.;
d. la locul conflictului, poliţiştii nu se vor plasa în apropierea uşii, grupaţi, ci vor sta la o
distanţă de 1-2 metri lateral, unul oferind posibilitatea să fie văzut în vizor, iar celălalt alăturat zidului de
lângă uşă;
e. după deschiderea uşii, poliţiştii salută, se prezentă şi explică motivul prezenţei in acel loc;
f. dacă se face invitaţia de a pătrunde în interior, întraţi pe rând, primul pătrunzând cel aflat
lângă zid, care va deschide uşa mai mult, permiţând pătrunderea şi celui de-al doilea, continuând deplasarea
împreună cu persoana care a deschis uşa;
g. discuţiile vor fi purtate pe un ton corespunzător, fără ameninţări, insulte etc.;
h. ascultaţi mai întâi părţile, fără a se interveni, pentru a face să scadă tensiunea conflictului,
precum şi pentru a crea un climat de încredere;
i. după ce s-a realizat descărcarea nervoasă şi s-a aplanat conflictul, părţile vor fi invitate, în
scris, la sediul poliţiei;
j. la ieşirea din serviciu, se întocmeşte o notă-raport separat de cea obişnuită, privind
intervenţia, modul de soluţionare şi măsurile luate;
k. în cazul în care există riscul iminent şi evident ca respectivul conflict să se soldeze cu
vătămări ale sănătăţii şi ale integrităţii corporale a persoanelor sau cu tentative de sinucidere, se acţionează
cu tact, rapid, încercând să se creeze un dispozitiv care să împiedice intrarea persoanelor străine şi să
faciliteze accesul celor implicaţi în rezolvarea cazului.
1. Enumeraţi principiile care stau la baza comportării sub raport psihologic şi etico-
profesional.
2. Enumeraţi regulile cu privire la folosirea forţei.
3. Enumeraţi regulile cu privire la asigurararea propriei securităţi.
4. Enumeraţi principiile care stau la baza folosirii mijloacelor dotare.
5. Prezentaţi modul de intervenţie şi acţiune în diverse cazuri de tulburare a ordinii şi

liniştii publice.

2007;
COMPETENŢELE UNITĂŢILOR DE POLIŢIE PRIVIND ASIGURAREA
RESPECTĂRII REGIMULUI ARMELOR ŞI MUNIŢIILOR

- Va fi familiarizat cu procedura procurării, înstrăinării, deţinerii, portul şi folosirii armelor şi
muniţiilor de către persoanele fizice de cetăţenie română.
- Va cunoaşte atribuţiile unităţilor de poliţie pe linia asigurării respectării regimului armelor şi
muniţiilor.
- Va şti care sunt condiţiile de acordare a autorizaţiei de procurare a armelor letale.

1. Noţiuni introductive privind armele şi muniţiile
2. Procurarea, înstrăinarea, deţinerea, portul şi folosirea armelor şi muniţiilor de către
persoanele fizice de cetăţenie română
3. Suspendarea, revocarea şi anularea dreptului de port şi folosire a armelor letale şi a
muniţiilor
4. Atribuţiile unităţilor de poliţie pe linia asigurării respectării regimului armelor şi muniţiilor
NU UITA! ............................................................................................................................................
1. Noţiuni introductive privind armele şi muniţiile
Cadrul legal care stabileşte categoriile de arme şi muniţii, precum şi condiţiile în care sunt permise
pe teritoriul României deţinerea, portul, folosirea şi operaţiunile cu arme şi muniţii, este reprezentat de
Legea nr. 295/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Condiţiile referitoare la uzul de armă rămân
în continuare reglementate de art. 47 din Legea nr. 17/1996.
Pentru înţelegerea noţiunilor utilizate pe parcursul acestei teme, este necesar să lămurim sensul
unor termeni şi expresii, care au fost stipulate chiar în cuprinsul legii.
armă – orice dispozitiv a cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile,
substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare, ori împrăştierea de gaze nocive, iritante
sau de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexă;
armă de foc – arma al cărei principiu de funcţionare are la bază forţa de expansiune a gazelor
provenite din detonarea unei capse ori prin explozia unei încărcături; sunt asimilate armelor de foc şi
ansamblurile, subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme de foc;
armă albă - acel obiect sau dispozitiv ce poate pune în pericol sănătatea sau integritatea corporală
a persoanelor prin lovire, tăiere, împungere, cum ar fi: baionete, săbii, spade, florete, pumnale, cuţite, şişuri,
boxuri, castete, arbalete, arcuri, bâte, măciuci şi bastoane telescopice;
muniţie – ansamblu format din proiectil şi, după caz, încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere,
precum şi celelalte elemente de asamblare care îi asigură funcţionarea şi realizarea scopului urmărit;
Inspectoratul General al Poliţiei Române este autoritatea competentă care exercită controlul
privind deţinerea, portul şi folosirea armelor şi muniţiilor, precum şi cu privire la operaţiunile cu arme şi
muniţii, în condiţiile Legii nr. 295/2004, modificată şi completată. Prin această lege a fost înfiinţată şi
Agenţia Română pentru Omologarea Armelor şi Muniţiilor, ca instituţie de specialitate a administraţiei
publice centrale, cu personalitate juridică, în subordinea Guvernului.
Evidenţa posesorilor de arme letale şi neletale, a armelor deţinute de aceştia, precum şi a
documentelor prin care se acordă drept de deţinere, port şi folosire se ţine la nivel local de către IPJ - urile
şi D.G.P.M.B. care au eliberat documentele respective, iar la nivel central, de către I.G.P.R. pentru armele
de foc şi muniţiile aferente.
Prin aplicaţia electronică „Registrul Naţional al Armelor‖ se gestionează bază de date a Poliţiei
Române pentru realizarea evidenţei informatice a armelor şi muniţiilor, a deţinătorilor legali de arme,
precum şi a operaţiunilor cu arme şi muniţii.
În funcţie de modul în care pot fi deţinute şi folosite armele, legea a reglementat trei mari
categorii de arme şi anume :
ARME ŞI MUNIŢII INTERZISE – aici sunt incluse armele din Categoria A, cele militare,
care pot fi deţinute şi folosite numai de către structurile specializate care au competenţe în domeniul apărării,
ordinii publice şi siguranţei naţionale.
ARME ŞI MUNIŢII LETALE – SUPUSE AUTORIZĂRII. Din această categorie fac
parte armele care pot fi deţinute sau, după caz, purtate şi folosite de persoanele fizice numai în bază
permisului de armă, iar de către persoanele juridice pot fi deţinute numai în bază autorizaţiei eliberate în
condiţiile prezentei legi.
ARME ŞI MUNIŢII NELETALE (arme de recuzită, arme vechi).
2. Procurarea, înstrăinarea, deţinerea, portul şi folosirea armelor şi muniţiilor de către

persoanele fizice de cetăţenie română
Autorizaţia de procurare a armei, permisul de armă, atestatul de colecţionar, autorizaţia temporară
de transport şi folosire a armei, certificatul de deţinător şi permisul internaţional pentru arme de foc, se
eliberează de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, inspectoratele judeţene de poliţie
în a căror rază teritorială îşi are domiciliul solicitantul, precum şi de către Inspectoratul General al Poliţiei
Române.
Categorii de persoane care pot procura arme
Cetăţenii români pot fi autorizaţi, la cerere, să procure arme letale, după cum urmează:
arme de apărare şi pază:
o demnitarii, magistraţii, diplomaţii, militarii şi poliţiştii, pe perioada cât sunt în activitate şi
după pensionare, trecerea în rezervă sau retragere, cu excepţia situaţiei în care aceştia au
pierdut calitatea din motive întemeiate, imputabile lor;
o persoanele prevăzute de lege care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
publice, pe perioada în care au această calitate, cu excepţia personalului de pază din cadrul
societăţilor specializate de pază;
o persoanele incluse în programe de protecţie a martorilor, pe perioada în care au această
calitate;
arme de vânătoare: vânătorii şi colecţionarii de arme;
arme de tir: sportivii şi antrenorii de tir, vânătorii, precum şi colecţionarii de arme. Vânătorii pot
procura numai arme de tir lungi.
arme de colecţie letale, aflate în stare de funcţionare: pot fi procurate numai de către colecţionarii
de arme.
Condiţii de acordare a autorizaţiei de procurare a armelor letale
Autorizaţia de procurare a armelor letale, se acordă persoanelor fizice de cetăţenie română, dacă
îndeplinesc următoarele condiţii prevăzute de art. 15 din lege:
o au împlinit vârsta de 18 de ani;
o argumentează necesitatea procurării armelor, în funcţie de destinaţia acestora, prin
documente justificative;
o nu au fost condamnaţi, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă
privativă de libertate mai mare de 1 an, pentru infracţiuni comise cu intenţie;
o nu sunt învinuiţi sau inculpaţi în cauze penale pentru fapte săvârşite cu intenţie, pentru
care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim special este mai mare de 1 an ;
o sunt apţi din punct de vedere psihologic şi medical şi nu suferă de alte afecţiuni stabilite
prin ordin al ministrului sănătăţii, care ar putea pune în pericol propria viaţă sau a altora,
dacă ar deţine sau ar folosi arme şi muniţii;
o nu prezintă pericol pentru ordinea publică, siguranţa naţională, viaţa şi integritatea
corporală a persoanelor, conform datelor şi informaţiilor existente la organele competente;
o au absolvit un curs de instruire teoretică şi practică organizat de o persoană juridică
autorizată pentru această activitate, în condiţiile prevăzute în norme metodologice;
o nu au săvârşit vreuna dintre contravenţiile pentru care legea prevede revocarea dreptului de
procurare, deţinere sau, după caz, port şi folosire a armelor;
o nu au pierdut anterior arme letale procurate în condiţiile prezentei legi.
Procedura de obţinere a autorizaţiei de procurare a armei letale
 depunerea cererii de eliberare a autorizaţiei – se face de către solicitant la Direcţia Generală

de Poliţie a Municipiului Bucureşti sau inspectoratul judeţean de poliţie în a căror rază
teritorială îşi are domiciliul şi se soluţionează în termen de 45 de zile de la data primirii
acesteia.
 verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege – se va efectua de către unitatea de
poliţie pe rază căruia are domiciliul sau reşedinţa persoana care solicită eliberarea
autorizaţiei şi constă în verificări la locul de muncă, la locul de domiciliu (reşedinţă), în
evidenţele poliţiei, în evidenţele instituţiilor administraţiei publice, în evidenţele publice
comunitare, în cercul de cunoscuţi etc., verificări care se vor concretiza într-un raport ce va
fi înaintat unităţii competente să elibereze autorizaţia de procurare a armei.
 soluţionarea cererii prin eliberarea autorizaţiei sau prin refuzul eliberării acesteia. Dacă
autoritatea competentă cu soluţionarea cererii constată că nu sunt îndeplinite condiţiile,
solicitantului i se refuză autorizarea de procurare a armei şi i se comunică în scris, în
termen de 45 de zile soluţia adoptată, precum şi motivele care au stat la bază acesteia.
Soluţia este supusă controlului judecătoresc potrivit Legii contenciosului administrativ şi
poate fi atacată în termen de 15 zile de la data la care a fost adusă la cunoştinţa
solicitantului.
Autorizaţia de procurare a armelor letale se eliberează cu o valabilitate de 90 de zile, care
poate fi prelungită de către autoritatea care a emis-o, pentru motive temeinice, pentru o nouă perioadă de
până la 90 de zile.
Dacă titularul autorizaţiei de procurare a armelor nu a procurat armele la sfârşitul celor două
perioade de câte 90 de zile, poate solicita, în scris, acordarea unei noi autorizaţii de procurare a armelor, fără
a mai fi necesar să facă dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.
Titularul autorizaţiei de procurare a armelor poate procura, în termenul de valabilitate a acesteia,
tipul de armă şi cantitatea înscrise în document, de la orice armurier autorizat să comercializeze în România
arme letale, precum şi de la orice persoană din străinătate autorizată care comercializează în condiţiile legii
din ţara în care se află, arme din această categorie.
Procurarea armelor se poate realiza prin cumpărare, donaţie, moştenire, închiriere sau comodat,
după caz, de la altă persoană fizică sau juridică, numai prin intermediul unui armurier autorizat.
În cazul în care titularul autorizaţiei de procurare a armei îşi schimbă domiciliul sau reşedinţa, este
obligat ca, în termen de 5 zile de la data schimbării, să anunţe despre aceasta atât unitatea de poliţie care i-a
eliberat autorizaţia, cât şi pe cea în a cărui rază de competenţă teritorială se află noul domiciliu sau, după
caz, noua reşedinţă.
Dreptul de procurare a armelor se pierde, iar autorizaţia de procurare a armelor se retrage de către
organul care a eliberat-o, dacă titularul nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute în art.15, al.(1), lit. c – f şi h.
Deţinerea, portul şi utilizarea armelor letale şi a muniţiei aferente, de către persoanele fizice
Persoana care a procurat, în condiţiile legii, arme letale, are obligaţia ca, în termen de 10 zile de la
data achiziţionării, să se prezinte la unitatea de poliţie care i-a eliberat autorizaţia de procurare a armei, în
vederea solicitării acordării permisului de armă sau, după caz, pentru înscrierea armei în permisul de armă al
cărui titular este deţinătorul.
Titularul autorizaţiei de procurare a armei care îşi schimbă domiciliul sau reşedinţa, are obligaţia
ca, în termen de 5 zile, să se prezinte la unitatea de poliţie în a cărui rază de competenţă teritorială şi-a
schimbat domiciliul sau, după caz, reşedinţa.
În cazul în care arma a fost procurată din străinătate, termenul de 10 zile curge de la data
introducerii acesteia în România, certificată prin documentele vamale.
Dreptul de a purta şi folosi arme se poate acorda solicitantului după cum urmează:
o pentru 2 arme de apărare şi pază de dimensiuni diferite ale ţevii;
o pentru armele de vânătoare - cel mult două de acelaşi calibru;
o pentru cel mult 2 arme de tir scurte şi 2 arme de tir lungi.
Permisele de armă se vizează o dată la 5 ani de către unitatea de poliţie competentă teritorial, în
perioada stabilită de către Inspectoratul General al Poliţiei Române.
Titularii permiselor de arme sunt obligaţi să se prezinte în locurile stabilite de către inspectoratele
judeţene de poliţie şi de Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti, sau, după caz, de
Inspectoratul General al Poliţiei Române, cu armele înscrise în permise, precum şi cu documentele stabilite
în norme metodologice.
Permisul de armă se vizează dacă se constată de către autoritatea competentă faptul că titularul
îndeplineşte în continuare condiţiile prevăzute la art. 15 din lege, iar armele au efectuată inspecţia tehnică
periodică.
Regimul dreptului de deţinere a armelor letale

Principalele obligaţii ale deţinătorilor de arme letale sunt următoarele :
a. să anunţe de îndată, dar nu mai târziu de 24 ore, cea mai apropiată unitate de poliţie despre
dispariţia, pierderea sau furtul acestor arme ;
b. să nu înstrăineze autorizaţia de procurare a armei, certificatul de deţinător, permisul de armă
sau permisul internaţional pentru arme, cu excepţia situaţiei în care documentul este depus la
unitatea de poliţie competentă ;
c. să anunţe de îndată cea mai apropiată unitate de poliţie, dacă are cunoştinţă despre existenţa
unei arme militare, a unei arme letale, neletale sau a muniţiilor deţinute ilegal, pierdute sau
abandonate ;
d. persoana care găseşte o armă militară, o armă letală, neletală sau muniţii este obligată să le
predea, de îndată ce este posibil, dar nu mai târziu de 24 de ore, la cea mai apropiată unitate
de poliţie ;
e. rudele sau persoanele care locuiesc împreună cu o persoană ce deţine în mod legal arme sau
muniţii, au obligaţia ca, în cazul în care deţinătorul decedează sau este declarat dispărut, să
depună armele şi muniţiile respective la cel mai apropiat armurier, în termen de 15 zile de la
data decesului sau, după caz, a rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a
dispariţiei;
f. să păstreze armele letale înscrise în permisul de armă, asigurate astfel încât să nu permită
accesul la ele al persoanelor neautorizate.
Încetarea şi suspendarea dreptului de deţinere a armelor letale
Dreptul de deţinere a armelor letale încetează, conform art. 30 alin. 1 din lege, dacă titularul se
află în una din următoarele situaţii:
a. nu mai îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 15 lit. b), c), f), h);
b. nu se prezintă, fără motive întemeiate, la viza permisului de armă, în interval de 1 an de la
îndeplinirea termenului legal;
c. a decedat sau a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
d. a săvârşit două contravenţii prevăzute de prezenta lege sau o contravenţie pentru care legea
prevede încetarea dreptului de deţinere a armelor ori o infracţiune la regimul armelor şi
muniţiilor;
e. renunţă să mai deţină armele înscrise în permis;
f. se constată faptul că a folosit armele deţinute fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege,
adică fără autorizarea obţinută, la cerere, de a folosi arma într-un poligon special amenajat şi
autorizat, respectiv, în cazul colecţionarilor, în alt loc decât cel în care se afla colecţia;
g. titularul pleacă definitiv din România sau pierde cetăţenia română;
h. titularul nu mai are calitatea care a acordat dreptul de deţinere,sau, după caz, de port sau
folosire a armei;
i. titularul a pierdut armele sau acestea i-au fost sustrase în împrejurări imputabile.
Dreptul de deţinere a armelor se suspendă, conform art. 30 alin. 2 din lege, dacă:
a. titularul este învinuit sau inculpat într-o cauză penală pentru fapte săvârşite cu intenţie, pentru
care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim special este mai mare de 1 an ;
b. titularul nu mai îndeplineşte condiţia de a fi apt din punct de vedere psihologic şi medical şi de
a nu suferi de alte afecţiuni stabilite prin ordin al ministrului sănătăţii, care ar putea pune în
pericol propria viaţă sau a altora, dacă ar deţine sau ar folosi arme şi muniţii;
c. titularul a săvârşit una sau mai multe contravenţii pentru care legea prevede sancţiunea
contravenţională complementară a suspendării dreptului de deţinere a armelor.
Regimul dreptului de port şi folosire a armelor letale

1. Titularul dreptului de a purta şi folosi arme de această natură, are obligaţia de a păstra arma
înscrisă în permisul de armă asigurată astfel încât să nu permită accesul persoanelor neautorizate la aceasta.
2. Păstrarea armei la domiciliul sau reşedinţa deţinătorului, se face în locuri special destinate,
omologate în condiţiile prevăzute în norme metodologice.
3. Arma poate fi purtată numai de către titularul permisului cu îndeplinirea cumulativă a
următoarelor condiţii:
arma trebuie să fie asigurată şi să nu fie armată;
arma să aibă efectuată inspecţia tehnică periodică şi să nu prezinte defecţiuni, cu excepţia
situaţiei în care arma este transportată la armurier;
arma trebuie să stea în permanenţă introdusă în toc, cu excepţia situaţiilor în care este
autorizat, potrivit legii, să o utilizeze;
arma să se afle în permanenţă numai asupra să şi să nu fie înmânată sub nici o formă altor
persoane, cu excepţia armurierilor, poliţiştilor competenţi, precum şi personalului abilitat
prin lege să păstreze şi să asigure securitatea temporară a armelor, la întrarea în instituţiile
publice, în mijloacele de transport naval sau aerian, precum şi în alte locuri unde portul
armei este interzis prin lege;
deţinătorul să nu se afle sub influenţa băuturilor alcoolice, produselor sau substanţelor
stupefiante, a medicamentelor cu efecte similare acestora, ori în stare avansată de
oboseală sau să nu sufere de afecţiuni temporare de natură să genereze o stare de pericol în
condiţiile în care poartă arma asupra sa.
4. Titularii dreptului de a purta şi folosi armele de apărare şi pază pot face uz de armă numai în
poligoanele autorizate în condiţiile prezentei legi sau în caz de legitimă apărare ori stare de necesitate.
Folosirea armelor de apărare şi pază în poligoanele autorizate se poate face numai în condiţiile stabilite prin
regulamentele de ordine interioară ale acestora
5. Se poate face uz de armă în caz de legitimă apărare sau stare de necesitate, în condiţiile legale,
studiate în cadrul temei „Drepturile şi obligaţiile de serviciu ale poliţiştilor‖.
6. Persoana care a făcut uz de armă în condiţiile prevăzute de lege, este obligată să acţioneze
imediat pentru a se acorda primul ajutor şi asistenţă medicală persoanelor rănite. De asemenea, este obligată
să anunţe de îndată cea mai apropiată unitate de poliţie după ce a executat foc cu arma asupra unei persoane,
indiferent dacă au rezultat sau nu victime. Unitatea de poliţie sesizată are obligaţia să efectueze cercetarea la
faţa locului şi a circumstanţelor în care s-a produs evenimentul. Arma care a fost folosită pentru executarea
focului se ridică de către poliţiştii abilitaţi până la definitivarea cazului.
Dreptul de a purta şi folosi armele de vânătoare

Condiţii necesare pentru acordarea acestui drept:
o să fie membru al unor asociaţii de vânători sportivi legal constituite;
o să fi susţinut examenul pentru obţinerea calităţii de vânător;
o să deţină permis de vânătoare cu viză valabilă.
Obligaţii pentru titularul dreptului de a purta şi folosi aceste arme:
o să păstreze armele înscrise în permisul de armă în condiţiile prevăzute de lege

o să ţină armele în toc, neîncărcate cu muniţie, la transportul armelor de vânătoare, de la
domiciliul sau reşedinţa acestuia la locul unde urmează să se desfăşoare vânătoarea potrivit
legii;
o arma să se afle în permanenţă numai asupra persoanei care o deţine în mod legal şi să nu
fie înmânată sub nici o formă altor persoane;
o la locul destinat vânătorii, arma poate fi încărcată, cu condiţia ca, după încărcare, să fie
asigurată şi ţinută la spate, cu ţeava îndreptată în sus;
o să facă uz de armă numai asupra vânatului pentru care a fost autorizat în condiţiile legii
privind fondul cinegetic şi a protecţiei vânatului, precum şi pentru antrenament, în
poligoanele autorizate în condiţiile legii.
o să o împrumute numai unei persoane care este titular al dreptului de a purta şi folosi o
armă de vânătoare de acelaşi calibru, în vederea utilizării acesteia la vânătoare.
Se interzice lăsarea armei în gaj sau în alte forme de garanţie.
Dreptul de a purta şi folosi armele de tir
Condiţii necesare pentru acordarea acestui drept:
o să fie sportivi şi antrenori de tir;
o să fie înscrişi la un club sportiv recunoscut de Federaţia Română de Tir Sportiv sau
Federaţia Română de Schi sau Biatlon.
Obligaţii pentru titularul dreptului de a purta şi folosi aceste arme:

o să păstreze armele înscrise în permisul de armă în condiţiile prevăzute de lege
o să ţină armele în toc, neîncărcate cu muniţie, la transportul armelor de tir, de la domiciliul
sau reşedinţa acestuia la locul unde urmează să se desfăşoare concursul de tir, potrivit
legii;
o portul şi utilizarea armelor de tir în incinta locurilor de antrenament, se face în condiţiile
stabilite prin regulamentele de ordine interioară.
Procurarea şi deţinerea muniţiei aferente armelor letale
Titularii dreptului de a purta şi folosi armele letale pot procura de la armurierii autorizaţi muniţia
aferentă armelor înscrise în permisul de armă.
Cantitatea de muniţie care poate fi deţinută se înscrie în permisul de armă de către unitatea de
poliţie care eliberează acest document, după cum urmează:
o pentru armele de apărare şi pază, un număr de cel mult 50 de cartuşe cu glonţ şi 50 de
cartuşe fără proiectil pentru câte o singură armă de acelaşi calibru ;
o pentru armele de vânătoare, un număr de cel mult 300 de cartuşe pentru câte o singură
armă de fiecare calibru pentru care are dreptul de port şi folosire;
o pentru armele de tir, un număr de cel mult 500 de cartuşe pentru fiecare armă la care au
dreptul de port şi folosire.
Persoanele care deţin arme de apărare şi pază, pot purta asupra lor, în afara domiciliului sau
reşedinţei unde este depozitată muniţia, cel mult 12 cartuşe.
Interdicţii pe care trebuie să le respecte titularii:
1. să nu înstrăineze muniţia procurată în condiţiile legii, cu excepţia cazurilor în care aceasta este
depusă la armurier sau la unităţile de poliţie competente.
2. să nu deţină o cantitate mai mare de muniţie decât cea pentru care a fost autorizată ;
3. să nu comercializeze sau să înstrăineze sub altă formă, precum şi deţină ori utilizeze muniţie
expirată sau degradată care, prin păstrare sau folosire, ar putea pune în pericol viaţa sau integritatea
corporală a persoanelor.
3. Suspendarea, revocarea şi anularea dreptului de port şi folosire a armelor letale şi a

muniţiilor
Suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune de către unitatea competentă
care a acordat acest drept, în următoarele situaţii:
o titularul dreptului este învinuit sau inculpat într-o cauză penală pentru săvârşirea unei
infracţiuni cu intenţie, pentru care legea prevede o pedeapsă al cărei maxim special este
mai mare de 1 an ;
o titularul dreptului suferă de o incapacitate psihică sau fizică sau de o afecţiune temporară
de natură să pună în pericol propria viaţă sau a altora;
o a săvârşit una sau mai multe contravenţii pentru care legea prevede măsura complementară
a suspendării dreptului de port sau folosire a armelor.
Suspendarea dreptului de port şi folosire a armelor letale se dispune pentru întreaga perioadă în
care persoana se află în oricare dintre aceste situaţii.
Pe perioada suspendării dreptului de port şi folosire a armelor letale, permisul de armă se retrage
de către unitatea de poliţie care a dispus măsura, iar armele şi întreaga cantitate de muniţie se depun, de
îndată, la un armurier autorizat, cu excepţia celor ridicate de către reprezentanţii unităţii de poliţie.
Suspendarea încetează de la data la care titularul dreptului de port şi folosire a armelor nu se mai
află într-una din situaţiile care au determinat suspendarea, iar permisul de armă, armele şi muniţia se
restituie acestuia.
Revocarea dreptului de port şi folosire a armelor se dispune de către unitatea competentă care a
acordat acest drept, atunci când titularul dreptului se află într-una dintre următoarele situaţii:
o renunţă să mai deţină armele înscrise în permisul de armă;
o nu mai are calitatea care a condiţionat acordarea dreptului ;
o nu mai îndeplineşte vreuna dintre condiţiile prevăzute de lege în art. 15, al.1, lit. b), c) şi
f);
o pleacă definitiv din ţară;
o pierde cetăţenia română;
o a pierdut armele înscrise în permisul de armă sau acestea i-au fost sustrase în împrejurări
imputabile titularului;
o nu se prezintă, fără motive întemeiate, la viza permisului de armă în perioada stabilită în
condiţiile prezentei legi;
o a decedat sau a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă;
o a săvârşit una sau mai multe contravenţii pentru care legea prevede revocarea dreptului de
deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor.
Anularea dreptului de deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor se dispune de către
organul competent care a acordat acest drept, în următoarele situaţii:
a. se constată că la data acordării permisului de armă, titularul nu îndeplinea condiţiile prevăzute
de lege pentru port şi folosire a armelor;
b. persoanei i s-a acordat dreptul de port şi folosire a armelor pe bază unor documente sau
informaţii false.
Măsura revocării dreptului de deţinere şi anularea dreptului de port şi folosire a armelor se
comunică, în scris, titularului dreptului sau succesorilor acestuia.
În termen de 10 zile de la data luării la cunoştinţă cu privire la măsura revocării sau anulării
dreptului de deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor, titularul este obligat să depună permisul de
armă la unitatea de poliţie competentă şi să facă dovada faptului că a depus arma şi întreaga cantitate de
muniţie deţinută la un armurier autorizat, cu excepţia celor care sunt supuse confiscării şi se ridică de către
poliţişti.
Măsura revocării dreptului de deţinere şi anularea autorizaţiei precum şi suspendarea dreptului de

deţinere şi suspendarea autorizaţiei de deţinere sau, după caz, de port şi folosire a armelor este supusă
controlului judecătoresc potrivit Legii contenciosului administrativ şi poate fi atacată în termen de 15 zile de
la data la care a fost adusă la cunoştinţa solicitantului.
4. Atribuţiile unităţilor de poliţie pe linia asigurării respectării regimului armelor şi

muniţiilor
a. culegerea de date şi informaţii în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni şi contravenţii în

acest domeniu;
b. efectuarea de verificări în vederea eliberării autorizaţiei de procurare a armelor pentru
persoanele fizice sau juridice care solicită acest lucru;
c. eliberarea permiselor de armă, a paşaportului european pentru arme de foc şi a autorizaţiilor
necesare ;
d. ţinerea evidenţei posesorilor de armă,a colecţionarilor de arme şi muniţii,a persoanelor juridice
autorizate să deţină şi să folosească arme, precum şi a persoanelor juridice autorizate să
funcţioneze ca armurier;
e. acordarea vizelor şi alte operaţiuni prevăzute de lege, pentru aceste activităţi;
f. activităţi de control asupra respectării de către persoanele fizice şi juridice a normelor legale
privitoare la regimul armelor şi muniţiilor;
g. constatarea de infracţiuni şi luarea de măsuri de sancţionare contravenţională faţă de
persoanele vinovate de încălcarea prevederilor legale.
NU UITA!
1. Cadrul legal care stabileşte categoriile de arme şi muniţii, precum şi condiţiile în care sunt
permise pe teritoriul României deţinerea, portul, folosirea şi operaţiunile cu arme şi muniţii,
este reprezentat de Legea nr. 295/2004, cu modificările şi completările ulterioare. Condiţiile
referitoare la uzul de armă rămân în continuare reglementate de art. 47 din Legea nr. 17/1996.
2. Autorizaţia de procurare a armei, permisul de armă, atestatul de colecţionar, autorizaţia
temporară de transport şi folosire a armei, certificatul de deţinător şi permisul internaţional
pentru arme de foc, se eliberează de către Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului
Bucureşti, inspectoratele judeţene de poliţie în a căror rază teritorială îşi are domiciliul
solicitantul, precum şi de către Inspectoratul General al Poliţiei Române.
3. Depunerea cererii de eliberare a autorizaţiei – se face de către solicitant la Direcţia Generală de
Poliţie a Municipiului Bucureşti sau inspectoratul judeţean de poliţie în a căror rază teritorială
îşi are domiciliul şi se soluţionează în termen de 45 de zile de la data primirii acesteia.
4. Verificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege – se va efectua de către unitatea de
poliţie pe rază căruia are domiciliul sau reşedinţa persoana care solicită eliberarea
autorizaţiei şi constă în verificări la locul de muncă, la locul de domiciliu (reşedinţă), în
evidenţele poliţiei, în evidenţele instituţiilor administraţiei publice, în evidenţele publice
comunitare, în cercul de cunoscuţi etc., verificări care se vor concretiza într-un raport ce va fi
înaintat unităţii competente să elibereze autorizaţia de procurare a armei.
5. Soluţionarea cererii prin eliberarea autorizaţiei sau prin refuzul eliberării acesteia. Dacă
autoritatea competentă cu soluţionarea cererii constată că nu sunt îndeplinite condiţiile,
solicitantului i se refuză autorizarea de procurare a armei şi i se comunică în scris, în termen de
45 de zile soluţia adoptată, precum şi motivele care au stat la bază acesteia. Soluţia este supusă
controlului judecătoresc potrivit Legii contenciosului administrativ şi poate fi atacată în termen
de 15 zile de la data la care a fost adusă la cunoştinţa solicitantului.
1. Care este cadrul legal care stabileşte categoriile de arme şi muniţii, precum şi
condiţiile în care sunt permise pe teritoriul României deţinerea, portul, folosirea
şi operaţiunile cu arme şi muniţii?
2. Care sunt condiţiile de acordare a autorizaţiei de procurare a armelor letale?
3. Care este procedura de obţinere a autorizaţiei de procurare a armei letale?

2007;
PREVENIREA INFRACŢIUNILOR ŞI A ALTOR FAPTE ANTISOCIALE —
LATURĂ FUNDAMENTALĂ A ACTIVITĂŢII POLIŢIENEŞTI

- Va fi familiarizat cu rolul tratatului în dreptul internaţional.
- Va cunoaşte modul in care se încheie, aplică, modifică sau încetează existența un tratat internațional.
- Va ştii cum se clasifică tratatele internaționale

1. Conceptul de prevenire în activitatea organelor de poliţie.
2. Obiectivele activităţii de prevenire
3. Structuri de prevenire a criminalităţii în Poliţia Română
4. Direcţiile activităţii de prevenire.
5. Metode şi procedee folosite în activitatea de prevenire
6. Criteriile de apreciere a activităţii de prevenire
NU UITA! ............................................................................................................................................
1. CONCEPTUL DE PREVENIRE ÎN ACTIVITATEA ORGANELOR DE POLIŢIE
Activitatea de prevenire cuprinde totalitatea măsurilor luate de instituţiile poliţiei pentru

împiedicarea săvârşirii de infracţiuni şi alte fapte antisociale, pentru reducerea continuă a
numărului celor care pot fi antrenaţi la încălcarea legilor şi normelor de convieţuire socială,
pentru pregătirea antiinfracţională a populaţiei şi pentru sprijinirea unităţilor economice în
organizarea şi desfăşurarea activităţii de pază şi păstrarea bunurilor proprii.
După cum observăm, din punctul de vedere al muncii de poliţie, activitatea de prevenire
cuprinde patru elemente esenţiale şi anume:
Împiedicarea săvârşirii de infracţiuni şi alte fapte antisociale. Acest aspect vizează

îndeosebi intervenţia poliţiei faţă de unele persoane care se află în situaţii preinfracţionale pentru a le
determina să renunţe la săvârşirea de infracţiuni sau alte fapte antisociale.
Reducerea continuă a numărului celor ce vor fi antrenaţi în încălcarea legilor şi
normelor de convieţuire socială, latură care se referă mai ales la măsurile preventive cu efect general în
rândul cetăţenilor, pe care le întreprind instituţiile de poliţie.
Pregătirea antiinfracţională a populaţiei, desfăşurată atât pentru cunoaşterea şi
respectarea legilor de către cetăţeni, cât şi pentru a-i feri de a ajunge victime ale infractorilor.
Sprijinirea unităţilor economice în organizarea şi desfăşurarea activităţii de pază şi
păstrare a bunurilor proprii. Această latură vizează o întreagă gamă de măsuri luate de instituţiile
poliţiei pentru organizarea şi funcţionarea eficientă a sistemului de pază a bunurilor.
.........................................................................................................
Prevenirea infracţiunilor şi a celorlalte fapte antisociale, întruneşte o serie de trăsături
caracteristice de bază:
Umanismul. Prin conţinutul şi finalitatea sa, prevenirea asigură integritatea valorilor create de
cetăţeni şi afirmarea personalităţii umane, exercitarea drepturilor şi libertăţilor personale şi este menită
să-i sprijine pe oameni să se integreze cerinţelor, normelor de convieţuire socială, să respecte aceste
norme şi să-i împiedice de a cădea sub influenţa dăunătoare, să-i ajute să se îndrepte dacă au încălcat în
vreun fel normele respective.
Multilateralitatea. Varietatea cauzelor şi împrejurărilor, situaţiilor şi mediilor care fac posibilă
încălcarea normelor, producerea unor fenomene negative conferă activităţii de prevenire un caracter
multilateral şi complex. Aceasta presupune studierea permanentă a dinamicii transformărilor ce au loc în
viaţa socială, a schimbărilor şi mutaţiilor care se produc în sistemul relaţiilor dintre oameni la diferite
niveluri (colective, localităţi, zone) şi folosirea convergentă de mijloace şi metode corespunzătoare
specificului situaţiei existente la un moment dat. În acest sens, activitatea de prevenire necesită un
permanent spirit creator, pricepere, intuiţie, îndrăzneală şi o deplină competenţă.
Continuitatea. Această trăsătură rezultă din necesitatea apărării permanente a valorilor
fundamentale ale civilizaţiei. Activitatea de prevenire nu poate avea eficienţă dacă se desfăşoară
sporadic, în salturi, impulsionată doar de unele analize constatatoare de fapte şi fenomene negative.
Prevenirea nu este şi nici nu poate fi o sarcină de campanie ci o activitate cu caracter continuu. Munca de
prevenire, prin însăşi natura ei presupune o stare de alertă continuă, de cunoaştere în orice moment a
situaţiei operative exacte din sectorul de responsabilitate, dintr-un domeniu sau altul. Prevenirea
presupune de fapt, acţiune. Cadrele de poliţie trebuie să se afle cu un pas mereu înaintea producerii faptei
antisociale să-i oprească declanşarea, prevenindu-l pe cel ce ar intenţiona să o comită asupra

consecinţelor negative ale acesteia, barându-i drumul spre comiterea ei.
Caracterul ştiinţific. Organizarea şi desfăşurarea activităţii de prevenire se întemeiază pe
cunoaşterea temeinică şi multilaterală a situaţiei operative, realizată prin folosirea tuturor mijloacelor şi
metodelor specifice activităţii de poliţie.
2. OBIECTIVELE ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE
Obiectivele fundamentale ale activităţii de prevenire sunt următoarele:
a. asigurarea respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (garantate

constituţional);
b. reducerea numărului infracţiunilor şi al participanţilor la săvârşirea acestora;
c. reducerea riscului victimal;
d. diminuarea consecinţelor încălcării legii;
e. creşterea încrederii populaţiei în poliţie;
f. realizarea şi asigurarea spaţiului de securitate indispensabil comunităţii.
Obiectivele activităţii de prevenire se realizează, potrivit competenţei fiecărei structuri de
poliţie, prin:
a) descoperirea faptelor penale, identificarea şi urmărirea cu operativitate a

infractorilor;
b) descurajarea persoanelor predispuse la comiterea de infracţiuni sau alte fapte antisociale;
c) stabilirea şi delimitarea cauzelor şi condiţiilor care au generat sau favorizat comiterea de
infracţiuni;
d) analizarea şi prognozarea evoluţiei criminalităţii;
e) identificarea potenţialelor victime ale infracţiunilor pentru sensibilizarea organelor în
drept cu privire la adoptarea sau schimbarea unor măsuri de protecţie;
f) identificarea şi dezamorsarea stărilor tensionale, cunoaşterea şi aplanarea situaţiilor
conflictuale;
g) prevenirea actelor de tulburare a ordinii şi liniştii publice;
h) derularea unor programe parteneriale cu instituţii guvernamentale şi neguvernamentale;
i) iniţierea /organizarea unor activităţi cu scop informativ preventiv pe categorii de
beneficiari (elevi, părinţi, asociaţii de proprietari, societăţi comerciale cu angajaţi preponderent femei
etc.);
j) informarea şi educarea cetăţenilor pentru conştientizarea necesităţii respectării legii şi
adoptării unui comportament activ în luarea măsurilor de autoprotecţie;
k) iniţierea şi susţinerea de campanii mass-media.
Poliţia desfăşoară activităţi de prevenire cu efective proprii, în cooperare cu celelalte unităţi ale
Ministerului Afacerilor Interne, cu alte instituţii (autorităţi) cu atribuţii de control social şi instructiv
educative.
În desfăşurarea activităţii de prevenire a criminalităţii poliţia foloseşte următoarele modalităţi şi

mijloace:
A. Modalităţi
a. cunoaşterea zonei de competenţă sub aspect etnic, religios, cultural, social, geografic şi
al infracţionalităţii, a situaţiei operative;

b. diagnosticarea situaţiei operative;
c. analizarea informaţiilor obţinute şi a problemelor identificate;
d. identificarea beneficiarilor în funcţie de natura problemei ce trebuie soluţionată, a
categoriei cu risc victimal crescut (copii, femei, bătrâni, asociaţii de proprietari, comunitatea
oamenilor de afaceri etc.);
e. identificarea partenerilor, a altor instituţii guvernamentale, ONG-uri, asociaţii ale
membrilor comunităţii , persoane particulare;
f. răspunsul va urmări atât soluţionarea problemelor individuale identificate cât şi a celor
cu caracter general pentru o anumită zonă sau comunitate. Pentru acestea din urmă, vor fi elaborate
strategii şi programe locale de prevenire şi combatere a criminalităţii.
B) Mijloace
a. identificarea stărilor preconflictuale susceptibile a genera violenţă şi a persoanelor

implicate;
b. aplicarea avertismentelor poliţieneşti, scrise sau verbale, persoanelor despre care se
deţin date că pregătesc săvârşirea de infracţiuni ori sunt predispuse a încălca normele legale;
c. informarea, educarea şi determinarea persoanelor fizice şi juridice de a asigura
protecţia bunurilor ce le deţin, precum şi sensibilizarea unităţilor care proiectează şi produc bunuri sau
prestează servicii , în alegerea variantei optime de protecţie antiinfracţională a beneficiarilor;
d. întâlniri şi discuţii interactive cu grupuri având potenţial criminogen sau cu risc
victimal crescut;
e. efectuarea de controale periodice la domiciliile, locurile de muncă, precum şi la
cele pe care le frecventează, de poliţiştii care le au în atenţie;
f. prezentarea directă a consecinţelor pe care le vor suporta în cazul comiterii de
infracţiuni.
3. STRUCTURI DE PREVENIRE A CRIMINALITĂŢII ÎN POLIŢIA ROMÂNĂ
Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii este o instituţie cu rang de direcţie

în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care se subordonează direct inspectorului general şi
are drept competenţă generală: organizarea, coordonarea, monitorizarea şi controlul activităţii de
cercetare şi prevenire a criminalităţii desfăşurată de poliţie. La nivelul fiecărui inspectorat judeţean de
poliţie funcţionează Compartimente de analiză şi prevenire a criminalităţii, iar la nivelul Direcţiei
Generale de Poliţie a Municipiului Bucureşti există Serviciul de analiză şi prevenire a criminalităţii,
structuri care răspund de organizarea şi desfăşurarea activităţii de prevenire, la nivel local.
Principalele atribuţii ale Institutului pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii sunt:
a) efectuarea de cercetări, studii criminologice şi poliţieneşti;

b) elaborarea de programe – cadru sau secvenţiale de prevenire a criminalităţii care să
fundamenteze proiectele specifice derulate la nivel local;
c) iniţierea şi derularea de programe parteneriale de prevenire a criminalităţii cu structuri
centrale şi locale şi prin implicarea structurilor operative.
Direcţia Poliţiei de Ordine Publică din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, ca
structură specializată, desfăşoară în principal activităţi de prevenire a criminalităţii.
4. DIRECŢIILE ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE
Activitatea de prevenire este orientată în următoarele direcţii principale:

1. Depistarea operativă a persoanelor pretabile să comită infracţiuni sau a celor care comit
infracţiuni.
2. Împiedicarea minorilor şi tinerilor de a săvârşi infracţiuni sau alte fapte antisociale.
3. Combaterea parazitismului social.
4. Împiedicarea infractorilor primari de a deveni recidivişti.
5. Asigurarea respectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice.
6. Combaterea faptelor de tulburare a ordinii şi liniştii publice.
7. Participarea la educarea juridică a populaţiei pentru cunoaşterea şi respectarea legilor.
8. Participarea la pregătirea antiinfracţională a populaţiei.
5. METODE ŞI PROCEDEE FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA DE

PREVENIRE
Activităţile de prevenire pot fi clasificate în două mari categorii:

activităţi proprii muncii de poliţie, prin folosirea unor procedee şi metode comune mai
multor formaţiuni, precum şi a unor metode caracteristice formaţiunilor specializate;
activităţi de prevenire în cooperare cu alte unităţi ale M.A.I. (formaţiunile de evidenţa
informatizată a persoanei, evidenţa străinilor şi poliţia de frontieră, jandarmi, pompieri, cu D.G.I.P.I., cu
Arhivele Statului), precum şi în colaborare cu alte organe de stat.
.................................................................................................................
În continuare relevăm principalele metode şi procedee comune de acţiune preventivă,
subliniindu-le importanţa printr-o caracterizare de esenţă.
A. Activitatea de culegere a informaţiilor, este principala metodă ce asigură datele şi
informaţiile necesare şi se desfăşoară în locurile, obiectivele şi mediile pretabile săvârşirii de infracţiuni.
B. Controlul poliţienesc este o metodă cu mare eficienţă preventivă şi care realizează, în
acelaşi timp şi o funcţie de combatere (descoperire şi constatare) a faptelor antisociale — infracţiuni,
contravenţii sau alte încălcări de natură a favoriza ori crea condiţii pentru săvârşirea acestora.
C. Acţiunea poliţienească, care se execută în acelaşi scopuri ca şi controlul în unele sectoare
ale economiei naţionale sau în locuri şi medii în care se pot săvârşi infracţiuni. Ea se desfăşoară pe rază
uneia sau mai multor localităţi, pe grupe de judeţe ori pe întreg teritoriul ţării.
D. Razia. Această operaţiune poliţienească are valenţe distincte şi se execută pe un anumit
teritoriu, atunci când există indicii temeinice cu privire la pregătirea săvârşirii unei infracţiuni,
ascunderea unor evadaţi, dezertori, altor infractori sau persoane suspecte, precum şi în situaţii operative.
F. Patrularea. Se organizează şi se execută pe timp de zi sau de noapte, în localităţile urbane şi
rurale, sau pe traseele unde situaţia operativ-poliţienească impune aceasta.
G. Pânda. Este o metodă care se aplică pentru prevenirea comiterii unor infracţiuni în anumite
locuri, supravegherea directă a mişcării unor elemente suspecte, surprinderea în flagrant a infractorilor
sau prinderea unor urmăriţi.
H. Concursul cetăţenilor. Unităţile de poliţie asigură în activitatea de prevenire concursul larg
al cetăţenilor care au datoria civică de a acţiona cu hotărâre pentru apărarea avutului public şi a sesiza
instituţiile competente pentru orice faptă de orice natură.
I. Solicitudinea faţă de cererile şi interesele legitime ale cetăţenilor. Şefii de unităţi şi de

formaţiuni iau toate măsurile care stimulează interesul şi participarea cetăţenilor la activitatea desfăşurată
de poliţie pentru prevenirea infracţiunilor şi a altor fapte antisociale.
J. Folosirea tehnicii criminalistice şi a altor mijloace. Pentru prevenirea sustragerilor de
bunuri şi valori sau săvârşirea altor fapte antisociale, în toate cazurile care se pretează, se folosesc
capcane criminalistice, cartoteci de identificare, mijloace tehnice de pază şi alarmare, de supraveghere a
circulaţiei rutiere, de prevenire şi combatere a poluării atmosferei de către autovehicule.
K. Determinarea unor persoane de a renunţa la intenţia de a săvârşi infracţiuni sau să
întrerupă acţiunea ilicită începută.
L. Atragerea atenţiei — metodă dintre cele mai simple, dar în numeroase cazuri foarte
eficientă, ce se aplică faţă de persoanele care au, în mod vădit, o comportare necorespunzătoare, de
natură a degenera într-o faptă antisocială.
M. Avertismentul poliţienesc. Constituie o metodă care se aplică persoanelor care au săvârşit
fapte care, deşi nu constituie infracţiuni, totuşi, datorită frecvenţei, naturii acestora, împrejurărilor în care
au fost săvârşite pot degenera în infracţiuni sau avea consecinţe negative.
N. Informarea organelor de stat şi a organizaţiilor neguvernamentale.
6. CRITERII DE APRECIERE A ACTIVITĂŢII DE PREVENIRE
Elementele concrete care se iau în considerare atunci când se apreciază activitatea de prevenire
se situează atât în planul măsurilor prin excelenţă profilactice, cât şi în cel al cazurilor în care s-au
săvârşit totuşi infracţiuni.
Sub primul aspect, se au în vedere următoarele elemente de apreciere:
cunoaşterea situaţiei operative şi a modului în care aceasta se reflectă în organizarea
activităţii de prevenire;
felul în care sunt folosite forţele şi mijloacele proprii, precum şi eficienţa muncii
informative în direcţia împiedicării săvârşirii de fapte antisociale;
rezultatele obţinute în atragerea altor forţe în activitatea de prevenire;
calitatea şi eficienţa acţiunilor de propagandă juridică şi de informare a populaţiei;
rezultatele obţinute în determinarea unor persoane de a renunţa la săvârşirea de fapte
antisociale şi de a se încadra într-o activitate utilă;
numărul infracţiunilor descoperite în flagrant sau în fază incipientă, înainte de a fi produs
prejudicii persoanei, ordinii publice sau avutului public şi privat;
eficienţa măsurilor iniţiate pentru destrămarea grupurilor de infractori şi demascarea
elementelor care exercită o influenţă negativă asupra tineretului;
prevenirea unor pagube în dauna avutului public sau privat , eliminarea stărilor de pericol
pentru obiective sau persoane, gradul de asigurare a ordinii şi liniştii publice şi orice elemente concrete
pe bază cărora se pot analiza rezultatele obţinute în reducerea infracţiunilor şi altor fapte antisociale.
Sub al doilea aspect, sunt apreciate elemente precum: operativitatea în descoperirea şi tragerea
la răspundere a făptuitorilor, depistarea legăturilor lor infracţionale şi modul de stabilire a legalităţii
încălcate, îndeosebi cu privire la înlăturarea cauzelor favorizatoare de infracţiuni şi înlăturarea acestora;
descoperirea infracţiunilor în fază de tentativă; prinderea infractorilor în flagrant sau la cât mai scurt timp
după comiterea faptelor, descoperirea infracţiunilor înainte ca pagubele materiale să devină însemnate ori
să se producă alte consecinţe grave, aplicarea fermă a măsurilor prevăzute de lege faţă de persoanele care
săvârşesc abateri ce pot genera infracţiuni.
NU UITA!
1. Activitatea de prevenire cuprinde totalitatea măsurilor luate de instituţiile poliţiei pentru
împiedicarea săvârşirii de infracţiuni şi alte fapte antisociale, pentru reducerea continuă a numărului
celor care pot fi antrenaţi la încălcarea legilor şi normelor de convieţuire socială, pentru pregătirea
antiinfracţională a populaţiei şi pentru sprijinirea unităţilor economice în organizarea şi desfăşurarea
activităţii de pază şi păstrarea bunurilor proprii.
2. Institutul pentru Cercetarea şi Prevenirea Criminalităţii este o instituţie cu rang de direcţie în
cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române, care se subordonează direct inspectorului general
şi are drept competenţă generală: organizarea, coordonarea, monitorizarea şi controlul activităţii de
cercetare şi prevenire a criminalităţii desfăşurată de poliţie.
3. Cerinţa principală în abordarea procedeelor şi metodelor de acţiune preventivă, care asigură
folosirea lor diferenţiată şi eficientă, o constituie cunoaşterea persoanelor care ridică probleme pentru
starea infracţională şi ordine publică, de către ofiţerii şi agenţii de poliţie.
1. Definiţi activitatea de prevenire?
2. Enumeraţi elementele esenţiale ale activităţii de prevenire?
3. Care sunt obiectivele fundamentale ale activităţii de prevenire?

2007;
PROCEDURA CONSTATĂRII ŞI APLICĂRII SANCŢIUNILOR

CONTRAVENŢIONALE

- Va fi familiarizat cu conceptul de contravenţie.
- Va cunoaşte sancţiunile contravenţionale.
- Va ştii să aplice o sancţiune contravenţională.

1. Noţiunea, trăsăturile esenţiale şi elementele constitutive ale contravenţiei
2. Sancţiunile contravenţionale
3. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei sau răspunderea juridică a
făptuitorului
4. Sesizarea organelor competente despre comiterea faptelor contravenţional
5. Competenţa de constatare a contravenţiilor
6. Constatarea contravenţiei
7. Criterii de care trebuie să se ţină seama la aplicarea sancţiunii contravenţionale
8. Formele procedurale de aplicare a sancţiunii contravenţional
NU UITA! ............................................................................................................................................
1. NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ESENŢIALE ŞI ELEMENTELE CONSTITUTIVE ALE

CONTRAVENŢIEI
Contravenţia este definită ca fiind ―fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege,
ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau după caz, prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin
hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a
consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.‖.1
Din definiţia dată de ordonanţă se desprind următoarele trăsături esenţiale:
a.- săvârşirea faptei cu vinovăţie

b.- A doua trăsătură esenţială constă în aceea că fapta respectivă trebuie să fie stabilită şi
sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau după caz, prin hotărâre a Guvernului
sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.
c.- A treia trăsătură care deşi nu rezultă din definiţia dată în Ordonanţa nr.2/2001, se referă la
pericolul social, care o deosebeşte de infracţiune. În cazul contravenţiei acest grad de pericol social este mai
redus decât la infracţiune întrucât fapta contravenţională are consecinţe mai puţin dăunătoare şi lezează
valori mai puţin importante decât în cazul infracţiunii.
Analizând contravenţia distingem ca şi la infracţiune anumite aspecte obiective şi subiective care se
concretizează în existenţa la fiecare faptă în parte a patru elemente constitutive: obiect şi latură obiectivă,
subiect şi latură subiectivă. Aceste elemente trebuie să existe cumulativ la fiecare contravenţie, lipsa
oricăreia din ele ducând la inexistenţa faptei ilicite şi implicit la imposibilitatea tragerii la răspundere a
făptuitorului.
a.- Obiectul contravenţiei, îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime,
apărate prin norme de drept administrativ, cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol de fapta
săvârşită.
b.- Latura obiectivă – o constituie acţiunea sau inacţiunea ilicită producătoare a urmărilor
socialmente periculoase sau care ameninţă anumite valori, relaţii sociale, bunuri sau interese legitime şi care
este considerată ca ilicită în actul normativ ce stabileşte şi sancţionează contravenţia.
c.- Subiectul contravenţiei (autorul) este, potrivit Ord. Guv. Nr. 2/2001, atât persoana fizică cât şi
persoana juridică care comite fapta contravenţională.
d.- Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta săvârşită şi
urmările ei. Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia cu formele ei. La majoritatea
contravenţiilor acest element constitutiv are forma de intenţie, însă la unele fapte se poate întâlni şi culpa.
2. SANCŢIUNILE CONTRAVENŢIONALE
Art. 5 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România,
prevede că sancţiunile contravenţionale sunt principale şi complementare.
2.1. Sancţiunile contravenţionale principale

În art.5 alin.2 din Ordonanţa Guv. Nr.2/2001 sunt prevăzute următoarele sancţiuni principale:
a. avertismentul;
b. amenda contravenţională;
c. prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
a.- Avertismentul, constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului asupra pericolului
social al faptei săvârşite, însoţită de recomandarea de a respecta dispoziţiile legale.1
Avertismentul se aplică atunci când fapta contravenţională comisă are o gravitate redusă.2
Este o sancţiune prin care se atrage atenţia făptuitorului asupra încălcării legii şi a pericolului
acestei încălcări, apelându-se la conştiinţa şi capacitatea sa de înţelegere. Din punct de vedere al conţinutului
această sancţiune constituie o măsură de constrângere morală cu funcţie educativ-preventivă.
Avertismentul se poate aplica şi în cazul în care actul normativ încălcat nu prevede această
3
sancţiune.
b.- Amenda contravenţională, are un caracter administrativ4 şi constă în obligarea
contravenientului la plata unei sume de bani.
Pentru a face posibilă individualizarea sancţiunii, actele normative care stabilesc şi sancţionează
contravenţii, prevăd în cuprinsul lor, în mod expres, o limită minimă şi o limită maximă.
În acest sens dispoziţiile art. 8 alin.2 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 aprobată, modificată şi
completată prin Legea nr. 182/2006 prevede că limita minimă a amenzii contravenţionale este de 250 000
lei, iar limita maximă nu poate depăşi:
- 1 miliard lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă a Guvernului;
- 500 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;
- 50 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale
Consiliului General al Municipiului Bucureşti;
- 25 milioane lei, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale
comunelor, oraşelor, municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
c.- Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii (Legea nr. 82 din 1999 privind înlocuirea
închisorii contravenţionale cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii)
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii poate fi stabilită numai prin lege şi numai pe o durata
ce nu poate depăşi 300 de ore5, fiind stabilită alternativ cu amenda.6
1
Art. 7 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
2
3
4
Art. 8 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor modificată şi aprobată prin Legea nr.
180/11.04.2002.
5
6
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea

definitivă a sancţiunii şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul
constatator va sesiza instanţa de judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea
înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii,
ţinându-se seama de partea din amendă care a fost achitată.1
Sancţiunea obligării contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se aplică de
către instanţa de judecată, dacă există consimţământul contravenientului în acest sens.
2.2. Sancţiunile contravenţionale complementare
a.- Confiscarea este o sancţiune ce constă în trecerea cu titlu gratuit, în patrimoniul statului a unor
bunuri care au legătură cu contravenţia comisă:
- bunurile destinate comiterii contravenţiei (spre exemplu materialele destinate falsificării
băuturilor alcoolice: substanţe, etichete, dopuri, sticle etc.);
- bunurile (lucrurile) folosite la comiterea contravenţiei, dacă ele sunt ale contravenientului
(spre exemplu sculele cu care s-a pescuit ilegal);
- bunurile rezultate din comiterea contravenţiei, dacă nu sunt restituite persoanei vătămate
(spre exemplu peştele prins fără autorizaţie, sau în locuri amenajate ori peste greutatea
admisă).
Măsura confiscării acestor bunuri se ia numai atunci când actul normativ care sancţionează
contravenţia, o prevede în mod expres.
b.- Suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau autorizaţiei de exercitare a
unei activităţi;
Spre exemplu, în domeniul circulaţiei rutiere, legiuitorul prevede pentru unele contravenţii
(conducerea sub influenţa alcoolului, neacordarea priorităţii, nerespectarea culorii roşii a semaforului etc.),
fie suspendării dreptului de a conduce, fie reţinerea pe loc a permisului de conducere cu eliberarea unei
dovezi înlocuitoare.
c.- Închiderea unităţii.
d.- Blocarea contului bancar.
e.- Suspendarea activităţii agentului economic.
O sancţiune de acest fel este cea prevăzută în art. 2 lit. ―c‖ şi ―n‖ şi ―r‖ din Legea nr. 61/1991
privind convieţuirea socială, ordinea şi liniştea publică, unde pe lângă sancţiunea principală se poate aplica
şi sancţiunea complementară de suspendare a activităţii localului de alimentaţie publică de către organul
local de poliţie pe o perioadă de la 10 la 30 zile.
f.- Retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni, ori pentru activităţi de comerţ
exterior, temporar sau definitiv.
g.- Desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială (este vorba de construcţii şi
lucrări executate fără autorizaţie).
1
3. CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ CARACTERUL CONTRAVENŢIONAL AL FAPTEI

SAU RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A FĂPTUITORULUI
3.1. Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei
În Codul penal la art. 18-30 sunt prevăzute o serie de cauze justificative sau neimputabile care
înlătură caracterul penal al faptei şi implicit răspunderea penală a făptuitorului.
Şi în domeniul contravenţiilor se pot ivi situaţii când o faptă calificată astfel se comite ca atare dar,
datorită unor cauze, împrejurări, situaţii sau condiţii, ea îşi pierde caracterul contravenţional şi nu atrage
răspunderea juridică pentru făptuitor, lipsind una din trăsăturile esenţiale ale acesteia (vinovăţia, pericolul
social sau prevederea şi sancţionarea faptei într-un act normativ).
Cauzele care înlătură caracterul contravenţional al faptei, pot fi denumite şi cauze care exclud
existenţa contravenţiei. Ele însă nu trebuie confundate cu cauzele care exclud răspunderea contravenţională.
În art. 11 alin.1 din Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în
România se prevăd expres o serie de cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei: în cazul
legitimei apărări, stării de necesitate, constrângerii fizice sau morale, cazul fortuit, iresponsabilităţii, beţiei
involuntare complete, erorii de fapt, precum şi infirmităţii dacă are legătură cu fapta săvârşită, iar minorul
care nu a împlinit vârsta de 16 ani nu poate fi sancţionat. Aceste cauze se constată numai de către instanţa de
judecată.1
3.2. Cauze care înlătură răspunderea juridică a făptuitorului
Există şi unele situaţii, este adevărat excepţionale, când tragerea la răspundere juridică a
făptuitorului şi aplicarea unei sancţiuni nu se poate face. Astfel, pot apare situaţii când aplicarea sau
executarea sancţiunii contravenţionale să nu poată fi efectuată sau să nu mai fie necesară pierzându-şi
caracterul educativ. În alte cazuri se poate întâmpla ca tragerea contravenientului la răspundere juridică să
fie împiedicată de apariţia unui act de clemenţă al legiuitorului (amnistie sau graţiere) ori de trecerea unui
timp îndelungat de la comiterea faptei.
De aceste împrejurări legiuitorul ţine seama şi le prevede în actele normative editate, dându-le
caracterul unor cauze care înlătură răspunderea juridică a făptuitorului.
În dreptul contravenţional Ord. Guv.nr.2/2001 stabileşte o singură cauză care înlătură răspunderea
juridică a făptuitorului şi anume prescripţia. Legat de această cauză actul normativ, care reglementează
regimul juridic al contravenţiilor în România, prevede anumite termene în cadrul cărora trebuie aplicate şi
executate sancţiunile contravenţionale.
Nerespectarea acestor termene procedurale atrage unele consecinţe juridice, în sensul că intervine
prescripţia care înlătură răspunderea juridică pentru fapta săvârşită. Legat de această chestiune se întâlnesc
două situaţii:
a.- Prescrierea aplicării sancţiunii contravenţionale
1
Art. 11 alin.5 din Ord. Guv. Nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
Art. 13 alin.1 din Ord.Guv.nr. 2/2001 prevede că aplicarea sancţiunii amenzii contravenţionale se
prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Din textul de lege rezultă că, dacă agentul constatator nu a aplicat amenda prevăzută de actul
normativ încălcat, în termen de 6 luni de la data comiterii contravenţiei, el nu o mai poate aplica
contravenientului întrucât a intervenit prescripţia.
Actul normativ respectiv prevede în continuare aceluiaşi articol1 că:
- în cazul contravenţiilor continue termenul prevăzut la alin.1 din art. 13 (6 luni de la comiterea
faptei) curge de la data încetăriisăvârşirii faptei. Contravenţia este continuă în situaţia în care
încălcarea obligaţiei legale durează în timp;
- când fapta a fost urmărită iniţial ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie
contravenţie, prescripţia aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul în care s-a aflat în faţa
organelor de cercetare sau de urmărire penală ori în faţa instanţei de judecată, dacă sesizarea
s-a făcut înăuntrul termenului prevăzut la alin.1 sau 2 din Ord.Guv. nr.2/2001.
Prescripţia operează totuşi dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de 1 an de la data săvârşirii,
respectiv constatării contravenţiei, dacă prin lege nu se dispune altfel.2
Condiţia impusă de acest act normativ îşi găseşte explicaţia în împrejurarea că fapta nu-şi schimbă
natura, indiferent din ce cauză a fost urmărită iniţial ca infracţiune.
Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termen de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor
contravenţionale.3
b.- Prescripţia executării sancţiunii
Executarea sancţiunilor contravenţionale se prescrie dacă procesul-verbal de constatare a

contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de la data aplicării sancţiunii.4
Prescripţia executării sancţiunilor contravenţionale poate fi constatată chiar şi de instanţa învestită
cu soluţionarea plângerii contravenţionale.5
Prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte termene de prescripţie pentru aplicarea sancţiunilor
contravenţionale. De remarcat că prevederile art. 13 şi 14 din Ord.Guv.nr.2/2001 consacră prescripţia
contravenţională ca o instituţie de sine stătătoare, independent de modul cum este reglementată prin alte acte
normative (codul penal, codul civil etc.).
Dispoziţiile referitoare la prescripţia aplicării sau executării sancţiunii contravenţionale, nu
împiedică urmărirea despăgubirilor civile şi confiscarea bunurilor prevăzute în actul normativ încălcat.
4. SESIZAREA ORGANELOR COMPETENTE DESPRE COMITEREA FAPTELOR

CONTRAVENŢIONAL
În activitatea practică poliţiştii şi alţi funcţionari publici abilitaţi pot lua cunoştinţă despre
comiterea unei contravenţii prin două modalităţi: în mod direct nemijlocit şi din alte surse.
a.- Sesizarea nemijlocită (prin propriile simţuri).

1
Art. 13 alin.2 din Ord.Guv.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
2
3
4
5
Poliţiştii se pot sesiza personal (nemijlocit) de comiterea unei contravenţii cu prilejul exercitării
atribuţiilor de serviciu, fie la sediul organului de poliţie din care fac parte, fie în teren, cu ocazia efectuării
unor acţiuni şi controale poliţieneşti, razii, activităţi de urmărire penală, alte activităţi specifice cotidiene.
Aşa de exemplu, poliţistul ce desfăşoară activităţi pe linia regimului de evidenţă a populaţiei se
poate sesiza despre comiterea unei contravenţii, la acest regim, cu ocazia legitimării persoanelor ori a
prezentării acestora la sediul organului: când i-a expirat actul de identitate şi nu a solicitat eliberarea altuia în
termenul legal de 15 zile, când actul de identitate este deteriorat, fotografia nu mai corespunde cu
fizionomia, când stă fără forme legale la adresa unde se execută controlul etc.
De asemenea, prin natura atribuţiilor de serviciu, unii dintre poliţişti au îndatorirea de a verifica
modul în care cetăţenii, organe de stat, organizaţii economice, regii autonome, societăţi comerciale, instituţii
publice sau private, agenţi economici, comercianţi etc. respectă dispoziţiile legale ce reglementează
activitatea în anumite domenii ale vieţii sociale (circulaţia mărfurilor, paza bunurilor, efectuarea actelor de
comerţ, circulaţia rutieră, regimul vamal, al metalelor şi pietrelor preţioase, regimul valutar, sanitar-
veterinar, regimul frontierei de stat şi al paşapoartelor, regimul străinilor, regimul armelor, muniţiilor,
explozivilor, toxicelor şi stupefiantelor etc.).
În toate situaţiile când se sesizează personal despre o încălcare a legii de natură contravenţională,
poliţiştii au dreptul dar în acelaşi timp şi îndatorirea de a acţiona pentru constatarea faptei luând măsurile
legale (dacă sunt îndrituiţi de actul normativ încălcat), împotriva celor vinovaţi, ori să sesizeze organul
competent să facă acest lucru.
Tot în mod nemijlocit, poliţiştii se pot sesiza despre comiterea unei contravenţii cu ajutorul
aparaturii tehnice din dotare (spre exemplu: cei de la poliţia rutieră folosesc aparatura RADAR pentru
depistarea conducătorilor care depăşesc viteza legală, ori fiola ―Alcoolscop‖ şi aparatul ―Alcooltest‖ pentru
depistarea celor care conduc sub influenţa alcoolului, aparatul pentru depistarea autovehiculelor care
depăşesc limita legală de nocivitate a gazelor de eşapament.
Nu trebuie însă, confundată, noţiunea de ―sesizare nemijlocită‖ adică prin propriile simţuri, care se
referă la perceperea directă de către agentul constatator a faptei contravenţionale, cu noţiunea de ―sesizare
din oficiu‖, care constituie un drept conferit de lege şi în acelaşi timp o obligaţie de serviciu decurgând din
principiul oficialităţii constatării, în sensul că poliţistul este obligat să constate fapta şi să ia măsurile legale
(dacă actul normativ încălcat îi stabileşte această competenţă) fără a fi necesară sesizarea sau plângerea
persoanei fizice ori juridice care cunoaşte sau a fost lezată prin comiterea contravenţiei.
Şi celelalte categorii de funcţionari publici cu atribuţii în materie contravenţională se pot sesiza
nemijlocit sau din alte surse despre comiterea contravenţiilor în domeniul lor de activitate unde au
competenţa conferită de actele normative.
b.- Alte moduri de sesizare
Un număr însemnat de fapte ce constituie contravenţii ajung la cunoştinţa organelor în drept să le

constatate şi să le sancţioneze prin alte surse astfel:
-sesizări primite de la organele judiciare (procuratură, justiţie) sau alte organe de stat (căpităniile
porturilor, organele vamale, organele de frontieră, organele sanitar-veterinare etc.);
Sunt situaţii când o faptă ilicită este cercetată iniţial ca infracţiune şi ulterior se stabileşte de către
procuror sau de către instanţă, că ea constituie contravenţie, actul de sesizare sau de constatare a faptei
împreună cu o copie de pe rezoluţia sau ordonanţa procurorului, ori după caz, de pe hotărârea instanţei de
judecată, se trimite de îndată, organului în drept să constate contravenţia, pentru a lua măsurile ce se impun
conform legii.1
În alte cazuri contravenţiile în anumite domenii sunt constatate de alte organe (poliţia de frontieră,
organele vamale, sanitar-veterinare, garda financiară etc.) iar actul normativ încălcat prevede competent să
ia măsurile legale un organ de poliţie, se va înainta actul constatator şi celelalte documente acestui organ.
-sesizări primite de la conducerea regiilor autonome, unităţilor economice, societăţilor
comerciale, instituţii publice sau private;
-sesizări primite de la cetăţeni, responsabilii cu cărţile de imobil, asociaţii de locatari ori de la
administratorii locurilor de cazare în comun (hoteluri, moteluri, cabane, cămine studenţeşti, de nefamilişti
etc.);
-despre comiterea unor contravenţii în diverse domenii de activitate se poate lua cunoştinţă şi prin
intermediul mijloacelor de informare în masă (presă, radio, televiziune) care aduc la cunoştinţa factorilor
competenţi să ia măsuri, anumite aspecte negative care constituie contravenţii (ex.: nerespectarea regulilor
de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, a regulilor de igienă, a protecţiei consumatorilor etc.).
Şi în astfel de situaţii organele în drept sunt obligate să ia măsurile legale ce se impun (dacă sunt
competente conform legii) sau să sesizeze imediat pe cei în drept să ia aceste măsuri.
5. COMPETENŢA DE CONSTATARE A CONTRAVENŢIILOR
Constatarea contravenţiilor reprezintă prima fază procedurală privind răspunderea administrativă.

În scopul respectării legalităţii şi tragerii la răspundere a persoanelor ce comit contravenţii, legiuitorul a luat
măsura ca în cuprinsul actelor normative să se prevadă în mod expres şi persoanele competente să constate
astfel de fapte, ele purtând denumirea generică de agenţi constatatori.
Existenţa în cadrul statului de drept a unei multitudini de organe abilitate să constate şi să
sancţioneze contravenţii ridică şi problema stabilirii competenţei lor, prin delimitarea activităţii fiecăruia şi
precizarea drepturilor ce le au de a lua măsurile legale faţă de făptuitori.
Este vorba deci, de competenţa jurisdicţională ce o au organele şi persoanele prevăzute expres în
actele normative care reglementează fapte contravenţionale în diverse domenii de activitate.
În cadrul acestei competenţe distingem:
-competenţa materială, care delimitează sfera activităţii de constatare a contravenţiilor de către
anumiţi funcţionari şi organe de stat în diverse domenii de activitate şi care poate fi conferită exclusiv unui
singur organ sau mai multor organe în acelaşi domeniu;
-competenţa teritorială, care se referă la dreptul ce îl au unele organe ale statului şi funcţionari
anume stabiliţi în actul normativ, de a constata contravenţii pe întreg teritoriul ţării, sau limitat la o anumită
unitate administrativ-teritorială.
Delegarea de competenţă2 este consacrată în o arie largă de acte normative, care stabilesc şi
sancţionează contravenţii şi constă în desemnarea de către un organ sau o persoană 3 a unui alt organ sau
persoană să constatate şi să sancţioneze contravenţii.
Agentul constatator astfel abilitat trebuie să fie în posesia unei împuterniciri din care să rezulte
competenţa astfel conferită şi limitele acestei împuterniciri, dată în baza unui act administrativ nominal, de
organul sau persoana titulară a competenţei.
1
2
Art. 15 alin.2 din Ord.Guv.nr.2/2001.
3
Atribuţia de constatare contravenţională a primarului poate fi exercitată de împuterniciţii acestuia în baza unor dispoziţii exprese
din legile contravenţionale speciale.
Această împuternicire oferă persoanei calitatea de agent constatator, lipsa împuternicirii sau
exercitarea atribuţiilor peste limitele investirii atrage nulitatea actului constatator. În cazul în care, exercitând
atribuţiile de constatare a contravenţiei, delegate de titularul de competenţă, agentul constatator vatămă un
drept, acesta va răspunde în nume propriu, potrivit legii contenciosului administrativ, în calitate de
funcţionar investit cu competenţa de constatare.1
Potrivit dispoziţiilor art. 15 alin.1 din Ord.Guv.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor
în România. Contravenţia se constată printr-un proces-verbal încheiat de persoanele anume prevăzute în
actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia, denumite în mod generic ―agenţi constatatori‖.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi agenţii de poliţie din cadrul Ministerului Afacerilor
Interne, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştrii şi de alţi conducători ai
autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de
primarul general al Municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale. 2
Ofiţerii şi agenţii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne constată contravenţii privind3:
- apărarea ordinii publice;
- circulaţia pe drumurile publice;
- regulile generale de comerţ;
- vânzarea, circulaţia şi transportul produselor alimentare şi nealimentare, a ţigărilor şi
băuturilor alcoolice;
- alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin Hotărâre a Guvernului.
6. CONSTATAREA CONTRAVENŢIEI
6.1. Modalitatea de constatare a contravenţiei
O problemă ridicată de practica judiciară privind constatarea contravenţiilor, destul de des întâlnită
şi controversată, se referă la faptul dacă procesul-verbal poate fi încheiat numai pe baza constatărilor făcute
de acest agent, prin propriile simţuri (propris sensibus) în momentul săvârşirii contravenţiei, sau, dimpotrivă,
este posibilă şi constatarea ulterioară a faptei pe baza probelor administrate.
Din textul art. 15 al Ord.Guv.nr.2/2001 rezultă că agenţii constatatori încheie procesul-verbal după
datele şi constatările făcute personal, prin propriile simţuri, cu ocazia săvârşirii contravenţiei. Uneori se
poate confunda noţiunea de flagrant, cu noţiunea de constatare personală a faptei de către agenţi. Sunt
situaţii când acesta surprinde pe făptuitor în momentul comiterii contravenţiei, caz în care contravenţia este
flagrantă şi constatată personal de agent, alte ori agentul o constată după ce a fost comisă, dar tot prin
propriile simţuri.
Întrucât principiul ce se subînţelege din textul ordonanţei este acela că procesul-verbal trebuie să
conţină constatările personale ale agentului cu privire la contravenţia comisă, s-ar părea că toate
contravenţiile sunt flagrante. În realitate, nu în toate cazurile contravenţiile se constată în momentul sau
imediat după comiterea lor, dar toate trebuie constatate personal de către agentul care încheie procesul-
verbal. Rezultă că, deşi, aceste noţiuni sunt legate între ele, totuşi situaţiile de fapt pe care le identifică nu
pot coexista întotdeauna.
1
Antonie Iorgovan – Drept administrativ, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag. 269.
2
3
Practica judiciară şi opinia noastră relevă că se pot aplica, în mod necesar ambele modalităţi de
constatare (atât în flagrant cât şi ulterior comiterii lor), pe baza constatărilor personale făcute de agent, ca o
expresie a combativităţii şi fermităţii faţă de aceste încălcări ale legii.
A admite concluzia (pe care se situează unii teoreticieni) că nu pot fi constatate decât contravenţiile
comise în prezenţa agentului şi sesizate de acesta prin propriile simţuri, înseamnă a accepta ideea pasivităţii
societăţii faţă de asemenea fapte. Pe de altă parte, ar fi nelegal şi inechitabil ca cei care datorită abilităţii lor
sau a altor împrejurări, săvârşind fapta în lipsa celui în drept să o constate, să scape de răspundere deşi fapta
s-a comis în mod indubitabil şi este sau poate fi dovedită prin probe administrate ulterior.
De asemenea, ar fi lipsit de logică şi faptul că o infracţiune (faptă cu un pericol social mai mare) să
poată fi dovedită prin orice mijloc de probă, iar comiterea unei contravenţii să nu poată fi dovedită decât
prin proces-verbal încheiat numai pe baza unor constatări făcute personal de agent.
Un ultim argument în susţinerea acestei opinii este şi acela că organele competente să constate
astfel de fapte le sunt adresate de către alte organe de stat, organizaţii şi cetăţeni numeroase reclamaţii şi
sesizări privind contravenţii care s-au comis în condiţii când de faţă nu se aflau cei în drept să ia măsuri.
Dacă asemenea fapte ar trebui constatate prin propriile simţuri de către agent, ar însemna ca ele să rămână
nesancţionate iar o asemenea interpretare ar afecta scopul şi finalitatea legii.
La această părere pe care ne situăm pledează şi faptul că la unele contravenţii cum sunt cele privind
concurenţa neloială1 legea prevede că aceste contravenţii se constată la sesizarea părţii vătămate. Acest mod
de sesizare coroborat cu conţinutul contravenţiei specificat în textul legii presupune trecerea unui interval de
timp în care se prefigurează activitatea ilegală.
6.2. Activităţi preliminare ce trebuie întreprinse de agentul constatator până la încheierea

procesului-verbal
Indiferent de modul în care un organ sau funcţionar al statului abilitat a luat cunoştinţă despre
comiterea unei contravenţii în domeniul în care este competent, prin lege, el este obligat să execute
următoarele activităţi preliminare:
a.- să stabilească dacă actul normativ încălcat îi conferă competenţa să constate fapta respectivă
şi să ia alte măsuri pentru a evita efectuarea de acte procedurale care sunt susceptibile de a fi lovite de
nulitate sau de a fi anulate ulterior întocmirii lor;
b.- să stabilească facă fapta respectivă constituie contravenţie sau infracţiune (acest lucru îl
stabileşte pe baza celor constatate personal, din relatările martorilor oculari, ale victimei, autorului sau pe
baza altor probe);
c.- dacă nu există vreo cauză care să înlăture caracterul contravenţional al faptei sau răspunderea
juridică a făptuitorului deoarece atunci când există o asemenea cauză nu mai procedează la constatarea
faptei.2
d.- să stabilească identitatea făptuitorului prin legitimarea acestuia. Contravenientul este obligat
să prezinte agentului constatator3, la cerere, actul de identitate (care poate fi buletinul de identitate, cartea de
identitate, cartea de identitate provizorie, paşaportul) ori documentele în baza cărora se fac menţiunile
prevăzute la art. 16 alin.3 din Ord.Guv.nr.2/2001, ce trebuie specificate în procesul verbal de constatare a
contravenţiei.
1
Legea 11/1991 privind concurenţa neloială cu modificările şi completările aduse prin Legea 298/2001.
2
Art. 11 alin.1 şi art. 13 alin.1, art. 14 alin.1 din Ord.Guv.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
3
În caz de refuz, pentru legitimarea contravenientului agentul constatator poate apela la ofiţeri şi
agenţi de poliţie, jandarmi sau gardieni publici1. Pentru stabilirea locului de muncă se cere legitimaţia de
serviciu, de student sau alte documente.
e.- să stabilească împrejurările în care s-a comis contravenţia, deoarece acestea îl pot ajuta să
individualizeze corect sancţiunea contravenţională pentru fapta comisă;
f.- să stabilească dacă prin contravenţie s-au produs pagube materiale, natura acestora şi dacă
actul normativ încălcat prevede tarif de evaluare a lor;
g.- să stabilească dacă sunt lucruri supuse confiscării (şi dacă actul normativ încălcat prevede
această sancţiune).
În situaţia când sunt lucruri supuse confiscării trebuie să vadă dacă acestea sunt perisabile (şi ce
măsuri de conservare sau indisponibilizare trebuie luate) şi cui aparţin lucrurile.
6.3. Conţinutul procesului verbal de constatare a contravenţiei
a.- Natura juridică şi forţa probantă a procesului-verbal de constatare a contravenţiei
În activitatea lor curentă poliţiştii, primarii şi ceilalţi funcţionari publici abilitaţi să constate şi să
sancţioneze contravenţii, sunt adesea determinaţi de atribuţiile legale cu care sunt investiţi, să încheie acte
publice, care au ca efect de cele mai multe ori, stabilirea unor drepturi şi obligaţii ale persoanelor fizice faţă
de organele statului.
Constatările privind comiterea unor contravenţii se consemnează de către agenţii constatatori în
procese-verbale care sunt acte administrative, investite cu autoritatea legală în baza căreia se întocmesc, sunt
acte oficiale reglementate de nome juridice în care se prevăd anumite condiţii de fond şi formă, termenele în
care ele trebuie întocmite şi prin care se individualizează fapta ilicită şi contravenientul.
Actul de constatare a contravenţiei încheiat de agent la locul săvârşirii faptei, trebuie să fie un act
oficial, autentic şi cu forţă probantă.
Cu privire la natura juridică a procesului-verbal de constatare a contravenţiei în literatura de
specialitate s-au exprimat mai multe puncte de vedere. Într-o primă opinie s-a apreciat că procesul-verbal de
constatare este un act administrativ pregătitor care, prin el însuşi, nu produce efecte juridice. În această
categorie incluzându-se procesele-verbale încheiate de un agent constatator care nu are dreptul să aplice şi
sancţiunea.
O altă opinie consideră că atunci când în procesul-verbal s-a stabilit şi sancţiunea contravenţională,
el este un act administrativ de autoritate obligatoriu pentru contravenient, legalitatea lui fiind supusă
recursului judecătoresc. În consecinţă, actul de constatare a contravenţiei are o natură juridică dublă: aceea
de act administrativ pregătitor şi de act administrativ de autoritate.
Într-o altă opinie, procesul verbal de constatare a contravenţiei este un act administrativ emanat de
la organul administraţiei publice, investit cu această autoritate de constatare a contravenţiei. 2
Împreună cu alţi autori considerăm că procesul verbal de constatare a contravenţiei este un act
administrativ oficial cu caracter jurisdicţional.3
În ceea ce priveşte forţa probantă a procesului verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei,
deşi nu este prevăzută în Ord.Guv.nr.2/2001 se poate trage concluzia că puterea doveditoare este lăsată la
aprecierea judecătorului, deci va avea valoarea probantă a unui act doveditor preconstituit, făcând dovada
până la proba contrarie. Prin urmare, toate constatările făcute personal de către agentul constatator, înserate
în procesul verbal pot fi verificate prin administrarea oricărui mijloc de probă admis de lege (se înţelege că
1
2
Laurenţiu Groza şi Gh. Părăuşanu – op.cit., pag. 69.
3
Antonie Iorgovan – op.cit., pag. 271.
sistemul probator va fi acela prevăzut de Codul de procedură civilă cu care Ordonanţa nr.2/2001 se
întregeşte. Rezultă că cel care contestă acest act administrativ oficial trebuie să dovedească prin probe
nelegalitatea sau netemeinicia lui.
b.- Menţiuni obligatorii ce trebuie trecute în procesul verbal de constatare a contravenţiei
Activitatea de constatare a contravenţiei se materializează, în final, prin încheierea unui proces

verbal de constatare, pe care agentul îl poate întocmi, atât în prezenţa cât şi în lipsa făptuitorului, pe baza
constatărilor şi a probelor administrate personal.
Procesul verbal de constatare a contravenţiei se încheie obligatoriu în formă scrisă (fiind unicul act
doveditor în faţa organelor competente să execute sancţiunea, ori a celor care soluţionează plângerile
îndreptate împotriva lui). Excepţii de la această regulă (în sensul că nu se încheie proces-verbal) sunt
următoarele situaţii:
- când contravenientul este sancţionat cu avertisment verbal;
- când contravenientul fiind de faţă la constatarea faptei achită pe loc contra chitanţa agentului
constatator jumătate din minimul amenzii prevăzută în actul normativ încălcat;
- când, în cazurile de mai sus, prin fapta comisă nu s-au produs pagube materiale şi nu sunt
lucruri supuse confiscării.
Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România a asigurat
condiţii de valabilitate a procesului verbal de constatare prin obligativitatea respectării de către agentul
constatator a unor elemente esenţiale de fond şi formă, la întocmirea lui, garantând existenţa acestora prin
prevederea sancţiunii nulităţii absolute sau anulării actului când ele lipsesc din cuprinsul său. În
conformitate cu prevederile art. 16 alin.1 din Ord.Guv.nr.2/2001 procesul verbal trebuie să cuprindă, în mod
obligatoriu, următoarele menţiuni:
- data (anul, luna, ziua) şi locul unde este încheiat;
- numele, prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator (în cazul
ofiţerilor şi agenţilor de poliţie, jandarmi, pompieri, poliţie de frontieră, paşapoarte se va
specifica gradul acestora şi unitatea din care fac parte);
- datele personale din actul de identitate, inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de
muncă al contravenientului;
- descrierea faptei contravenţionale cu indicarea datei, orei şi locului în care a fost săvârşită,
precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la aprecierea gravităţii faptei şi la
evaluarea eventualelor pagube pricinuite;
- indicarea actului normativ prin care se stabileşte şi se sancţionează contravenţia (deci
încadrarea juridică a faptei arătând actul normativ încălcat, articolul şi litera care prevede şi
sancţionează fapta);
- indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care contravenţia a avut ca urmare producerea
unui accident de circulaţie;
- posibilitatea achitării, de către contravenient, în termen de 48 de ore a jumătate din minimul
amenzii prevăzută de actul normativ, dacă acest act prevede o asemenea posibilitate;
- termenul de exercitare a căii de atac şi organul la care se depune plângerea;
- obiecţiile contravenientului cu privire la conţinutul procesului-verbal de constatare a faptei.
6.4. Cazurile de nulitate şi de anulare a procesului verbal de constatare a contravenţiei
În sistemul Ordonanţei Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în România

se prevăd în mod expres patru cazuri de nulitate absolută, a procesului verbal de constatare a contravenţiei în
cazul când din conţinutul său lipsesc următoarele menţiuni:1
a. numele, prenumele şi calitatea agentului constatator;
b. numele şi prenumele contravenientului, iar în cazul persoanei juridice denumirea şi sediul
acesteia;
c. contravenţia săvârşită şi data comiterii acesteia;
d. semnătura agentului constatator.
Lipsa celorlalte menţiuni din procesul verbal de constatare (sunt şi ele obligatorii) nu atrage
nulitatea actului, însă pot constitui motive pentru anularea procesului verbal atunci când împotriva sa
făptuitorul introduce plângerea sau când lipsa acestor menţiuni creează greutăţi organelor competente să-l
pună în aplicare. Anularea actului respectiv se dispune de organul competent să soluţioneze plângerea
împotriva sa, atunci când :
a. agentul constatator omite să menţioneze în procesul verbal locul şi localitatea unde a fost
comisă contravenţia;
b. în procesul verbal de constatare se omite a se trece prenumele părinţilor ori alte date de stare
civilă ale contravenientului, fapt ce îngreunează identificarea acestuia atunci când se trece la
executarea silită;
c. agentul constatator consemnează în procesul verbal fapte ce nu corespund realităţii, ori care
nu au fost comise de persoana căreia i s-a întocmit acest act;
d. procesul verbal de constatare este întocmit cu un scris ilizibil (neciteţ) sau indescifrabil, din
care cauză nu se poate desluşi numele contravenientului sau fapta comisă;
e. în procesul verbal de constatare nu se descrie concret în ce a constat contravenţia comisă, ci
se reproduce doar formularea textului de lege care stabileşte conţinutul general al
contravenţiei (de exemplu: ―provocarea sau participarea efectivă la scandal în localuri
publice‖2).
7. CRITERII DE CARE TREBUIE SĂ SE ŢINĂ SEAMA LA APLICAREA

SANCŢIUNII CONTRAVENŢIONALE
Criteriile de individualizare a sancţiunii sunt acele categorii de date şi elemente pe care trebuie să le
aibă în vedere agentul constatator atunci când procedează la aplicarea sancţiunii contravenţionale.
Individualizarea sancţiunii trebuie să fie rezultatul unei analize obiective a tuturor elementelor ce îl ajută să
stabilească o sancţiune obiectivă.
Aceste criterii de individualizare trebuie avute în vedere atât la aplicarea sancţiunilor principale cât
şi la aplicarea sancţiunilor complementare.
Legiuitorul a prevăzut în art. 21 alin.3 din Ordonanţa Guvernului României nr.2/2001 că sancţiunea
se aplică în limitele prevăzute de actul normativ încălcat şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol
social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de următoarele criterii3:
a.- Împrejurările în care a fost săvârşită fapta care constituie criteriul principal în aprecierea
sancţiunii ce i se va aplica făptuitorului.
1
Art.17 din Ord.Guv.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
2
Contravenţie prevăzută şi sancţionată de art. 2 pct. 26 din Legea 61/1991 privind faptele de încălcare a normelor de convieţuire
socială, ordinea şi liniştea publică, republicată în 2000.
3
Art.21 alin.3 din Ord.Guv.nr.2/2001 modificată şi completată de Legea 180/2002.
Este de necontestat că o justă sancţiune presupune stabilirea situaţiei reale în care s-a săvârşit
contravenţia şi, pe acest temei, aprecierea pericolului social al acesteia.
Aceste împrejurări care pot agrava sau atenua răspunderea contravenţională reprezintă diferite stări,
situaţii, condiţii, întâmplări sau alte date ale realităţii, care sunt în strânsă legătură cu fapta comisă ori cu
persoana făptuitorului şi care sunt de natură să reducă ori să sporească gradul de pericol social al faptei,
permiţând agentului constatator să facă o apreciere cât mai obiectivă atunci când stabileşte sancţiunea între
cele două limite speciale prevăzute în actul normativ încălcat.
Împrejurările sau condiţiile în care s-a comis contravenţia pot fi de natură să agraveze sancţiunea
spre limita maximă dacă fapta s-a comis de două sau mai multe persoane împreună, dacă s-au produs pagube
materiale, dacă la săvârşirea ei au fost atraşi minori etc., sau dimpotrivă sancţiunea va fi mai mică, spre
limita minimă, prevăzută în actul normativ, dacă fapta are un caracter întâmplător, contravenientul a depus
stăruinţă pentru a înlătura consecinţele faptei, dacă făptuitorul a fost provocat să încalce legea.
Acest criteriu vizează totodată şi condiţiile de loc (pe stradă, în public, într-o sală de spectacole, în
unităţi comerciale etc.) şi de timp (ziua, noaptea, seara) în care s-a comis fapta.
b.- Modul şi mijloacele de săvârşire a contravenţiei

Acest criteriu se referă la modalităţile şi mijloacele folosite de contravenient în comiterea faptei,
care pot spori gradul de pericol social al acesteia. Modul şi mijloacele de comitere a contravenţiei indică
faptul că autorul a intenţionat şi s-a pregătit pentru comiterea ei, procurându-şi eventual mijloacele necesare
sau pregătind condiţiile de săvârşire care să ducă la rezultatul urmărit de contravenient (spre exemplu:
―organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele autorizate potrivit legii ).1
c.- Scopul urmărit de contravenient şi atitudinea sa faţă de faptă şi urmările ei.
Contravenţiile se comit cu vinovăţie, cu cele două forme ale sale intenţia (directă sau indirectă) sau
culpă (uşurinţă sau neglijenţă). Atunci când contravenientul săvârşeşte faptă cu scopul de a produce pagube,
de a se sustrage unei obligaţii legale, sau de a leza relaţii sociale, bunuri, valori ori interese legitime apărate
prin norme de drept administrativ totdeauna forma vinovăţiei va fi intenţia directă, iar sancţiunea se va da
înspre limita maximă prevăzută în actul normativ încălcat.
În materie de drept contravenţional neexistând instituţia recidivei, a complicităţii sau a instigării şi
neţinându-se o evidenţă a contravenţiilor comise de o persoană, la stabilirea sancţiunii nu se poate ţine
seama de atitudinea din trecut a contravenientului faţă de exigenţele legii.
Agentul constatator va avea în vedere doar atitudinea sa din momentul comiterii contravenţiei, în
sensul dacă făptuitorul este recalcitrant, nu-şi recunoaşte sau neagă fapta comisă, încearcă să se sustragă
răspunderii contravenţionale etc. se va orienta spre o sancţiune mai aspră. Dacă însă făptuitorul regretă fapta
comisă, caută să repare prejudiciul cauzat etc. sancţiunea va fi mai mică spre minimul prevăzut în actul
normativ încălcat.
Deşi ordonanţa ce reglementează regimul juridic al contravenţiilor nu prevede expres acest criteriu
al atitudinii făptuitorului, el trebuie totuşi luat în considerare la individualizarea şi aplicarea sancţiunii, fiind
de principiu că cel care îşi recunoaşte deschis fapta şi o regretă, să primească o sancţiune mai uşoară. De
altfel, această atitudine constituie şi o primă garanţie că făptuitorul a înţeles pericolul social al faptei comise
şi că pe viitor nu o va mai repeta.
1
Art. 2 pct.5 din Legea 61/1991 privind sancţionarea contravenţiilor prin care se încalcă normele de convieţuire socială, ordinea şi
liniştea publică, republicată în 2000.
d.- Urmarea produsă de contravenţie

Dacă prin săvârşirea contravenţiei s-au produs pagube ori s-a tulburat ordinea şi liniştea publică,
precum şi alte consecinţe ce prezintă un pericol social mai mare sancţiunea va fi şi ea mai aspră înspre limita
maximă prevăzută în actul normativ încălcat şi invers dacă fapta nu a produs pagube, este neînsemnată,
sancţiunea va fi mai uşoară.
Spre exemplu, contravenţia prevăzută şi sancţionată de art. 2 pct.4 din Legea 61/1991 care constă
în „aruncarea asupra unei persoane, construcţii sau asupra unui mijloc de transport, cu obiecte de orice fel,
cu substanţe inflamante, iritant-lacrimogene sau cu efect paralizat, corosive sau care murdăresc, dacă nu s-au
produc vătămări ale integrităţii corporale sau sănătăţii, ori pagube material‖. Dacă s-au produs aceste urmări
se va reţine în sarcina contravenientului aspectul infracţional al faptei.
e.- Circumstanţele personale ale făptuitorului

Considerăm că, legat de acest criteriu prevăzut în Ordonanţa nr.2/2001, trebuie ca agentul
constatator să ţină cont în primul rând de vârsta contravenientului, în sensul că în cazul contravenienţilor
minori între 14-18 ani limitele speciale ale sancţiunilor prevăzute în actul normativ încălcat se vor reduce la
jumătate (spre exemplu: atunci când sancţiunea amenzii este cuprinsă între 500 000 şi 1 000 000 lei, acestuia
i e va aplica o sancţiune cuprinsă între 250 000 şi 500 000 lei. În cazul sancţionării minorului cu închisoare
contravenţională acesta trebuie să fi împlinit vârsta de 16 ani iar sancţiunea nu poate fi mai mare de 3 luni.
Minorul care a împlinit 16 ani poate fi sancţionat şi cu obligarea la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii, însă sancţiunea nu va putea depăşi 150 ore.
Tot legat de acest criteriu, agentul constatator va ţine seama şi de starea materială a făptuitorului,
ocupaţia, locul de muncă, conduita, cultură, grad de pregătire etc.
8. FORMELE PROCEDURALE DE APLICARE A SANCŢIUNII

CONTRAVENŢIONALE
În conformitate cu prevederile Ordonanţei nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor în

România se disting două proceduri legale de aplicare a sancţiunilor şi anume: procedura obişnuită (comună)
şi procedura de urgenţă.
8.1. Procedura obişnuită (comună)

Este vorba de procedura stabilită de Ordonanţa nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor
care se aplică majorităţii faptelor de acest gen sancţionate doar cu avertisment sau amendă, procedură
comună şi celorlalte acte normative care stabilesc şi sancţionează astfel de fapte şi care nu derogă de la
principiile generale stabilite în acest act normativ.
Legat de această procedură obişnuită se disting următoarele aspecte teoretice şi practice referitoare
la aplicarea sancţiunii contravenţionale:
a.- Ordonanţa nr.2/2001 prevede în art. 21 alin.1 dreptul agentului constatator de a aplica
sancţiunea odată cu constatarea faptei ( dacă actul normativ nu prevede altfel) iar dacă contravenientul
este prezent la încheierea procesului verbal îi va înmâna acestuia copia şi înştiinţarea de plată, făcându-se
menţiune în acest sens în procesul verbal, iar contravenientul v-a semna de primire.1 Această reglementare
legală prezintă cel puţin două avantaje.
b.- Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 prevede totodată dreptul agentului constatator, ca prin acelaşi
proces verbal, în care stabileşte sancţiunea, să dispună şi asupra despăgubirilor civile pe care făptuitorul
este obligat să le dea părţii vătămate, atunci când prin contravenţia comisă i s-au produs pagube materiale
şi în actul normativ încălcat există tarif de evaluare a acestora.
c.- Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite
sau rezultate din contravenţii. În toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul verbal bunurile
supuse confiscării şi va lua în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege,
făcând menţiunile corespunzătoare în procesul verbal.2
d.- Ca o excepţie de la aceste reguli generale prevăzute în ordonanţa cadru, este situaţia când
actul normativ care stabileşte şi sancţionează contravenţia comisă prevede expres că un alt organ, decât
agentul constatator, este competent să aplice sancţiunea şi să dispună celelalte măsuri (confiscarea şi
despăgubirile civile). Această situaţie apare atunci când pentru sancţionarea unor contravenţii ori pentru
stabilirea pagubelor sunt necesare cunoştinţe de specialitate în anumite domenii (silvic, piscicol, sanitar-
veterinar, vamal, financiar etc.) pe care agentul constatator să nu le aibă.
e.- Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prevede, de
asemenea, ca regulă generală, faptul că, contravenientul poate achita, pe loc sau în termen de cel mult 48 de
ore de la data încheierii procesului-verbal ori, după caz, de la data comunicării acestuia, jumătate din
minimul amenzii prevăzute în actul normativ, agentul constatator făcând menţiune despre această
posibilitate în procesul-verbal. În actul normativ de stabilire a contravenţiilor această posibilitate trebuie
menţionată în mod expres.3
f.- Ord.Guv.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor stabileşte modul de aplicare a
sancţiunii în cazul succesiunii în timp a unor acte normative care reglementează contravenţii în acelaşi
domeniu de activitate, în sensul că, în astfel de situaţii se aplică principiul legii mai blânde astfel:
- dacă printr-un act normativ fapta nu mai este considerată contravenţie, ea nu se mai
sancţionează, chiar dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act
normativ4;
- dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară se va aplica această
sancţiune5;
- când noul act normativ prevede o sancţiune mai gravă, contravenţia săvârşită anterior va fi
sancţionată conform dispoziţiilor actului normativ aflat în vigoare la data săvârşirii acesteia.6
g.- Sancţiunile prevăzute în Ord.Guv.nr.2/2001 nu se aplică contravenţiilor săvârşite de militarii

în termen.
1
Art-. 26 alin.1 din Ord.Guv.nr.2/2001. Dispoziţiile acestui alineat se aplică şi faţă de celelalte persoane cărora trebuie să li se
comunice copia de pe procesul verbal dacă nu sunt prezente la încheierea acestuia (alin.2).
2
Art-. 24 alin.1 din Ord.Guv.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
3
Art. 28 alin.1 din Ord.Guv.nr.2/2001, privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată, modificată şi completată prin Legea nr.
180/2002.
4
5
6
h.- Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor stabileşte şi
modalitatea de aplicare a sancţiunii în cazul concursului de contravenţii şi a pluralităţii de făptuitori astfel:
8.2. Procedura de urgenţă stabilită prin legi speciale
Ordonanţa Guvernului nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor prevede printre

sancţiunile principale şi o sancţiune de excepţie închisoarea contravenţională, ce se aplică unor contravenţii
care prezintă un grad de pericol social mai mare, sancţiune ce nu era stabilită în vechea reglementare juridică
(Legea nr. 32/1968). Limitele acestei sancţiuni diferă în funcţie de actul normativ care o prevede.1
În cazul faptelor sancţionate cu închisoare contravenţională se aplică o procedură aparte de cea care
se aplică faptelor sancţionate cu amendă sau avertisment, ea având un caracter special faţă de procedura
obişnuită. În aceste cazuri sancţiunea închisorii contravenţionale se aplică întotdeauna de către instanţa de
judecată, iar constatarea faptei şi întocmirea actelor procedurale diferă de regula stabilită în ordonanţa cadru,
fiind în funcţie de faptul dacă actul normativ încălcat stabileşte în mod exclusiv sancţiunea închisorii ori
alternativ cu cea a amenzii contravenţionale.
Astfel, contravenţia privind călătoria cu trenul fără legitimaţie (bilet) şi neplata pe loc a taxelor
tarifare şi suprataxelor se sancţionează numai cu închisoare contravenţională de la 15 – 30 zile.2
Fapta se constată de către organele de control CFR şi cele ale poliţiei transporturi feroviare.
Procesul verbal de constatare se înaintează Direcţiei regionale de căi ferate spre verificare. În cazul când
contravenientul plăteşte în termen de 30 zile de la constatarea faptei, taxele de călătorie şi dublul
suprataxelor datorate, Direcţia regională CFR nu va da curs procesului verbal şi orice urmărire încetează. În
caz contrar actul de constatare va fi trimis judecătoriei, pe a cărei rază teritorială domiciliază
contravenientul, care va fixa termen de urgenţă citând pe acesta. Pe baza probelor administrate şi a
procesului verbal de constatare a faptei, instanţa se pronunţă atât asupra sancţiunii închisorii
contravenţionale cât şi a taxelor şi suprataxelor de călătorie datorate. Hotărârea instanţei de judecată este
definitivă şi se pune în executare imediat.
O procedură de urgenţă este prevăzută şi în Legea nr. 12/1990 republicată în 1992 privind
protecţia consumatorilor împotriva unor activităţi comerciale ilicite, în Legea nr. 60/1991 privind
organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, precum şi în Legea nr. 61/1991 republicată în 2001 privind
contravenţiile la normele de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică. În cazul acestor legi speciale,
legiuitorul a extins sistemul sancţiunilor alternative aplicat în dreptul penal şi pentru faptele contravenţionale
prevăzute în aceste acte normative, în sensul că pentru aceeaşi faptă se aplică fie sancţiunea amenzii fie cea a
închisorii contravenţionale.
Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor stabileşte că, în cazul
contravenţiilor pentru care legea prevede sancţiunea închisorii contravenţionale alternativ cu amenda dacă
agentul constatator apreciază că sancţiunea amenzii nu este îndestulătoare, încheie procesul verbal de
constatare şi îl înaintează în cel mult 48 de ore judecătoriei în a cărei rază teritorială a fost săvârşită
contravenţia, pentru aplicarea sancţiunii corespunzătoare, judecata se face cu participarea procurorului.3
1
Legea nr. 60/1991 privind regimul juridic al adunărilor publice (1 lună la 3 luni).
2
Hot.Guv.nr.201/1994 privind contravenţiile la normele de transport pe calea ferată (15-30 zile).
3
Art. 22 alin.1 din Ord.Guv.nr.2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată, modificată şi completată prin Legea nr.
180/2002.
NU UITA!
1. Contravenţia este definită ca fiind ―fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin
lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau după caz, prin hotărâre a Guvernului sau,
după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului
municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.
2. În art.5 alin.2 din Ordonanţa Guv. Nr.2/2001 sunt prevăzute următoarele sancţiuni principale:
avertismentul; amenda contravenţională; prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
1. Definiţi contravenţia?
2. Enumeraţi trasăturile contravenţiei .
3. Prezentaţi elementele constitutive ale contravenţiei.

2007;
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA POLIŢIEI DE PROXIMITATE

- Va fi familiarizat conceptul de Poliţiei de Proximitate.
- Va cunoaşte obiectivele Poliţiei de Proximitate.
- Va ştii elementele principale ale fişei postului poliţistului de proximitate.

1. Definirea conceptului de Poliţie de proximitate. Necesitatea implementării conceptului.
2. Obiectivele Poliţiei de proximitate. Tehnici manageriale.
3. Fişa postului şi ghidul poliţistului de proximitate.
4. Atribuţiile Poliţiei de proximitate şi ale ofiţerului coordonator pe această linie.
5. Evaluarea poliţiştilor de proximitate.
6. Categorii de evidenţe.
NU UITA! ............................................................................................................................................
1. DEFINIREA CONCEPTULUI DE POLIŢIE DE PROXIMITATE. NECESITATEA

IMPLEMENTĂRII ACESTUIA.
Creşterea şi diversificarea formelor de manifestare a criminalităţii demonstrează necesitatea unei

noi abordări conceptuale a locului şi rolului poliţiei în comunitate. Tendinţele actuale ale criminalităţii,
crima organizată, recrudescenţa violenţei la nivel individual, incidenţa crescută a faptelor antisociale în
rândul minorilor, la nivel intrafamilial şi de grup, amploarea faptelor penale de natură economică şi a celor
care determină accentuarea sentimentului de insecuritate personală, impun o orientare flexibilă a strategiilor
de acţiune necesare activităţii poliţiei către schimbările din societate, care influenţează la rândul lor
criminalitatea.
În spaţiul public, poliţia răspunde de siguranţa cetăţenilor, a comunităţii. Ea trebuie să reacţioneze
când această siguranţă este ameninţată. Experienţa practică a impus, însă următoarea realitate: este mai bine,
mai uşor să previi activităţile antiinfracţionale, decât să repari ulterior daunele provocate de acestea.
Concept relativ nou pentru România, Poliţia de proximitate a fost implementată deja în mai multe
state europene, din necesitatea de a-i apropia pe oamenii legii de comunitate, de a-i face vizibili, după ce
tehnica şi motorizarea i-au îndepărtat de străzi. Rolul acestor poliţişti constă în prevenirea dificultăţilor,
pornind de la o bună cunoaştere a zonei, a particularităţilor culturale ale comunităţii şi totodată, evaluarea
permanentă a riscurilor care pot ameninţa societatea civilă.
La data de 26.03.2003, la Berna, a fost semnat un Acord între Guvernul României şi Guvernul
Confederaţiei Elveţiene, privind implementarea conceptului Poliţiei de Proximitate, iar elaborarea cadrului
instituţional de aplicare a acesteia a revenit Inspectoratului General al Poliţiei Române:
- etapa I – proiecte pilot în judeţele Argeş şi Neamţ (2000 - 2002);

- etapa II – introducerea poliţiei de proximitate în 75% din oraşele României (2003 - 2004);
- etapa III – continuarea implementării poliţiei de proximitate cu sprijin elveţian (2005 – martie 2007).
În România, cerinţa vizibilităţii era îndeplinită prin existenţa sectoriştilor, însă percepţia publică a
poliţiei ca forţă represivă, inflexibilă, a impus o nouă abordare a rolului instituţiei noastre în cadrul
comunităţii. Vizibilitatea publică este necesară, dar nu şi suficientă. De aceea apropierea de comunitate
reprezintă calea prin care se obţine atingerea scopurilor comune ale poliţiei - ca instituţie care deserveşte
interesul public oferind servicii de securitate, şi comunitatea pe care o apără.
Apropierea înseamnă cunoaştere reciprocă, înţelegere şi asumare a rolului fiecăruia dintre
parteneri, presupune comunicare în vederea atingerii intereselor comune.
Prin Poliţie de proximitate se înţelege poliţia de anturare, apropiere şi de legătură cu cetăţenii, în
scopul promovării active a ordinii şi stabilităţii. Altfel spus, Poliţia de proximitate se constituie ca un
serviciu public în folosul societăţii care, prin amplasarea teritorială şi competenţă materială, are în vedere cu
prioritate cunoaşterea intereselor şi aşteptărilor legitime ale colectivităţilor locale şi cetăţenilor.
Rolul Poliţiei de proximitate este de a asigura liniştea publică în viaţa cotidiană şi de a răspunde
acţiunilor ilegale îndreptate împotriva cetăţenilor.
Astfel, ea trebuie să prevină şi să înlăture delincvenţa juvenilă, să reprime orice act ilegal, să
contribuie la căutarea soluţiilor durabile pentru asigurarea securităţii cetăţenilor şi bunurilor acestora.
Prin organizarea sa, modurile de acţiune adoptate în contextul situaţiei operative, Poliţia de
proximitate vine în întâmpinarea preocupărilor populaţiei în materie de securitate, în semn de respect,
încredere şi stimă reciprocă. Ea îşi fondează acţiunile pe o cunoaştere aprofundată a populaţiei şi teritoriului.
Căutarea soluţiilor problemelor de siguranţă din viaţa cotidiană, precum şi punerea în practică a măsurilor
sau sancţiunilor de natură să combată sentimentul de nesiguranţă se face în cadrul unui parteneriat. Acesta
face legătură strânsă între poliţie, alte servicii publice ale statului, ale colectivităţilor locale, asociaţiile şi
reprezentanţii diferitelor categorii sociale sau profesionale, organizaţii neguvernamentale etc. Parteneriatul
este un obiectiv prioritar care asigură credibilitate conceptului de Poliţie de proximitate.
Implementarea conceptului Poliţiei de proximitate este necesară întrucât aceasta îşi propune
fixarea următoarelor obiective de prevenire:
- diminuarea fricii în rândul populaţiei prin încurajarea gândirii şi acţiunilor preventive;
- favorizarea creşterii responsabilităţii cetăţenilor astfel încât ei să se simtă stăpâni pe viaţa şi
proprietatea lor;
- să arate populaţiei că securitatea contribuie la creşterea calităţii vieţii;
- sfătuirea obiectivă şi gratuită a cetăţenilor în domeniul securităţii (protecţia bunurilor);
- favorizarea colaborării dintre populaţie şi poliţie, încurajarea cetăţenilor să informeze poliţia în
mod responsabil atunci când cunosc o faptă antisocială;
- învăţarea populaţiei să evalueze corect criminalitatea pentru a scădea rata criminalităţii şi frica pe
care aceasta o inspiră;
- protejarea populaţiei numai prin măsurile poliţieneşti nu este suficientă pentru a reduce
criminalitatea. Siguranţa populaţiei depinde într-o mare măsură de comportamentul ansamblului de
persoane.
Pentru a răspunde rapid aşteptărilor populaţiei, Poliţia de proximitate trebuie să dezvolte
competenţe polivalente, care să contribuie la îmbunătăţirea percepţiei profesiei de poliţist.
Proximitatea se realizează prin crearea unui parteneriat între poliţie, pe de o parte, şi cetăţeni,
unităţi şcolare, biserica, medii de afaceri, organizaţii neguvernamentale, autorităţi publice locale, pe de altă
parte, în scopul rezolvării problemelor cu impact direct asupra vieţii sociale şi creării unui climat de
siguranţă civică.
2. OBIECTIVELE POLIŢIEI DE PROXIMITATE. TEHNICI MANAGERIALE.
Într-o societate aflată în permanentă schimbare, este necesar ca Poliţia de proximitate să răspundă
exigentelor acesteia, sens în care are în vedere următoarele obiective :
A. Substituirea unei logici de intervenţie cu o logică a cunoaşterii şi a prezenţei
Această logică se va traduce prin cunoaşterea caracteristicilor socio-economice şi umane ale
teritoriului şi a diferitelor tipuri de populaţie care locuieşte acolo. Ea face obiectul unei actualizări
permanente de către responsabilul sectorului poliţiei de proximitate prin organizarea de contacte cu
partenerii, vizite în teren, reuniuni de cartier. Cunoaşterea mediilor cu probleme şi prezenţa regulată şi
continuă pe drumurile publice, în special la orele la care riscurile de agresiune sunt cele mai manifeste, are o
funcţie multiplă deoarece permite poliţiştilor să întreţină contactul permanent cu populaţia, condiţie a unei
bune cunoaşteri reciproce şi sursa de încredere mutuală.
B. Acţiunea poliţieneasca să fie ordonata în jurul unor teritorii bine identificate
Într-o secţie de poliţie, Poliţia de proximitate este organizată conform principiului sectorizării, care
permite o prezenţă vizibilă şi cunoscută de către locuitori.
Acest fapt va face ca orice activitate poliţieneasca să fie mult mai bine organizată, structurată,
permiţând acoperirea teritoriului şi implicit un mai bun contact cu populaţia.
În prezent, ca entităţi teritoriale există sectorul / zona (entitate teritorială unde se pregăteşte, se
ordonă şi se evaluează misiunea de poliţie de proximitate, fiind nivelul de organizare a dispozitivului de
poliţie de proximitate) şi cartierul (loc de bază al desfăşurării acţiunilor poliţiei de proximitate )
C. Contactul permanent cu populaţia
Acest contact se aplica în funcţie de următoarele 3 modalităţi:
O implicare puternică în viata oraşului – poliţiştii participă în mod obişnuit la marile manifestaţii
colective ale oraşului pentru a asigura buna desfăşurare a acestora şi menţinerea ordinii, întreţin relaţii cu
aleşii, factori locali sau responsabili cu serviciile publice sau asociative.
Un parteneriat activ şi constructiv în materie de siguranţă al cărui cadru este un contract local de
siguranţă. Acesta constituie bază fără de care poliţia de proximitate nu ar putea să se dezvolte în bune
condiţii. Toţi poliţiştii de proximitate, oricare ar fi gradul lor profesional sau subordonarea ierarhică, sunt
implicaţi într-un fel sau altul în aceasta acţiune partenerială.
O relaţie cu publicul bazată pe audienţă şi dialog – presupune profesionalizarea poliţiştilor astfel
încât dialogul purtat cu cetăţeanul să fie cât mai productiv.
D. Impunerea responsabilităţii la toate nivelurile, tuturor participanţilor în teren
Aceasta responsabilitate are următoarele caracteristici:
a) Responsabili bine stabiliţi pentru fiecare arie de acţiune - fiecărui sector sau cartier îi
corespunde un anumit poliţist, şeful unei echipe competente în teritoriul respectiv. Identificarea presupune
ca aceste desemnări să fie făcute cu luarea la cunoştinţă a partenerilor (prin scrisoare, întâlnire cu
responsabilul din momentul numirii lui), ca şi informarea publicului prin toate mijloacele posibile (prin
afişarea unei organigrame în incinta biroului de poliţie sau în orice alt loc).
b) Obiective de acţiune bine stabilite - poliţistul de proximitate trebuie să acţioneze în funcţie de
obiectivele stabilite pentru a găsi răspunsuri durabile şi eficiente la problemele de siguranţă din teritoriul de
care se ocupa. Aceste obiective sunt stabilite pentru echipa ce se ocupa de un teritoriu, dar şi pentru fiecare
dintre cei care intervin în problemele acestui teritoriu, oricare ar fi nivelul lor ierarhic.
c) Implicarea personală eficientă a fiecărui funcţionar - fiecare dintre persoanele care intervin
trebuie să se simtă responsabilă, atât în privinţa cetăţenilor, cât şi în privinţa echipei din care face parte, a
acţiunii pe care trebuie să o dirijeze pentru a atinge obiectivele fixate şi pentru a răspunde aşteptărilor
populaţiei.
d) Autonomie de acţiune - aceasta autonomie nu înseamnă ca fiecare acţionează după bunul plac.
Respectând cadrul ierarhic, principiile deontologice şi obiectivele stabilite, fiecare participant dispune de un
grad de autonomie suficient pentru a căuta căile şi mijloacele cele mai potrivite pentru îndeplinirea
obiectivelor urmărite.
E. Asigurarea unui serviciu de calitate
Termenul de ―serviciu‖ trebuie înţeles ca:
Serviciu public - care se poate concretiza prin modalităţi de depunere a plângerilor mai bine
adaptate (ca program, locuri, posibilitatea de a face o plângere la domiciliu în cazul persoanelor care nu se
pot deplasa din motive bine întemeiate, cum ar fi paznicii), sau printr-o mai bună relaţie cu activitatea
judiciară (poliţia de proximitate trebuie să asigure fiecare victimă a unei infracţiuni de începerea procedurii
judiciare).
Serviciu în folosul comunităţii - constă în găsirea unor soluţii mai bune pentru primirea
cetăţenilor, o atenţie mai mare acordată victimelor şi asistenţa lor atunci când ele fac parte dintr-o categorie
mai vulnerabilă (plângerea la domiciliu care este făcută în beneficiul unor anumite categorii de persoane,
cum ar fi bătrânii sau persoanele cu mobilitate redusă).
F. Lucrul în echipă - sunt alcătuite echipe pentru fiecare zonă, cartier. Totalitatea echipelor va
forma o entitate mai mare - echipa de sector. Echipele se afla sub comanda unui responsabil bine stabilit,
însărcinat să le dirijeze şi să supravegheze modul în care acestea conlucrează.
Lucrul în echipă şi constituirea unui serviciu organizat pe bază acestui model nu exclud
exercitarea funcţiilor specifice, proprii funcţionarii birourilor de poliţiei.
În scopul implementării conceptului Poliţiei de proximitate este necesar să se utilizeze tehnici

manageriale adecvate, putându-se enumera :
a) realizarea conceptului de prevenire să se facă ţinând cont de harta criminalităţii zonale;
b) rezolvarea problemelor curente ale unităţii de poliţie să aibă la bază filosofia poliţiei de
proximitate;
c) realizarea şi „orchestrarea‖ unor programe de parteneriat cu o proiecţie largă în timp, la care să
participe cât mai multe persoane din rândul societăţii civile;
d) participarea la acţiunile de prevenire în parteneriat, planificat, a tuturor poliţiştilor din unitate;
e) desfăşurarea unei campanii de presă susţinute, care să aibă ca scop ideea de parteneriat.
3. FIŞA POSTULUI ŞI GHIDUL POLIŢISTULUI DE PROXIMITATE
Poliţistul de proximitate îşi dedică activitatea consilierii şi informării cetăţenilor cu privire la

prevederile unor acte normative, la modalităţile prin care aceştia pot evita să devină victimele unor
infracţiuni, sau autori ai unor fapte penale, având în acelaşi timp şi abilităţi de cercetarea, documentarea şi
rezolvarea unor fapte penale.
Poliţistul de proximitate este generalistul securităţii în sectorul sau de activitate şi acoperă toate
câmpurile de prevenire.
In funcţie de necesităţi şi situaţie, el asigură, printre altele:
- prezenţa vizibilă şi liniştitoare;
- informează şi înştiinţează populaţia;
- caută soluţiile practice şi durabile la problemele locale de siguranţă a cetăţeanului, în legătură cu
alte parteneriate, etc.
În executarea atribuţiilor de serviciu, poliţistul de proximitate întreţine permanent relaţii de
colaborare sau cooperare, după cum urmează:
cu poliţiştii din formaţiunile operative din cadrul subunităţii;
cu consiliile de conducere locale ale Corpului Naţional al Poliţiştilor;
cu factorii responsabili din cadrul unităţilor de învăţământ, conducerile societăţilor comerciale,
reprezentanţii asociaţiilor neguvernamentale, preşedinţii sau administratorii asociaţiilor de proprietari,
conducătorii altor instituţii ale statului;
Activitatea zilnică a poliţistului de proximitate începe cu punerea să la curent în legătură cu
evenimentele care au avut loc pe rază de competenţă a sectorului sau de activitate cât şi a unităţii sau
subunităţii din care face parte. (Toate evenimentele de natură penală vor fi consemnate de către poliţistul de
proximitate pe „tabla situaţiei operative din ultimele 24 de ore de pe rază de competenta a secţiei‖ pentru a
fi luate la cunoştinţa cât mai uşor şi de către ceilalţi lucrători).
De aceea, el ia legătura cu toţi ceilalţi lucrători din cadrul secţiei de poliţie ( în primul rând cu
ofiţerul de serviciu), interesându-se şi de alte fapte sau evenimente, chiar dacă nu s-au întâmplat în zona sa
de responsabilitate, de care este necesar să ştie pentru a face conexiuni şi a-i fi mai uşor astfel să ia măsuri
de contracarare într-un efort colectiv al compartimentului sau secţiei. Pe bază acestor informaţii se vor
întocmi planuri de acţiune care vor fi puse în practică imediat. Avantajul este acela că se asigură o mobilitate
de acţiune şi o corelare între momentul acţiunii şi situaţia operativă din teren.
Planul de muncă individual constituie următoarea activitate pe ordinea de lucru. De obicei în
primele două ore de activitate sunt soluţionate cererile, sesizările sau reclamaţiile cetăţenilor din zona de
competenţă, după care, activitatea poliţistului se orientează spre muncă în teren unde îndeplineşte o serie de
activităţi de serviciu cum ar fi:
Cunoaşterea locuitorilor din sector (dar fără a face recensământul acestora);
Culegerea de informaţii pertinente, de la surse ocazionale, pentru identificarea autorilor de

infracţiuni sau a altor fapte care sunt în contradicţie cu normele de convieţuire în societate (activitatea de
culegere a informaţiilor este bazată pe „surse ocazionale‖- nu este una calificată);
Identificarea copiilor străzii, a cerşetorilor minori, ştergătorilor de parbrize, luând măsuri de
redare a acestora către familii , sau de internare în centre de ocrotire.
Aflarea numele persoanelor dispărute pe care ulterior îl transmite şefilor de zonă, culegând
totodată date şi informaţii despre acestea;
Identificarea grupurile de mici delincvenţi luând măsuri de sancţionare a părinţilor lor pentru lipsa
de supraveghere ;
Se deplasează la grădiniţele, şcolile, liceele de pe rază de competenţă luând legătura cu directorii
acestora şi cu comitetele de părinţi. Împreună cu profesorii participă la acţiuni privind conduita şi
comportamentul în şcoli, este ascultat de elevi şi părinţi. De asemenea, întră în contact cu directorii altor
unităţi publice.
Identifică şi ia legătura cu persoanele în vârstă, victime ale unor infracţiuni;
Poartă un dialog cu cetăţenii în scopul prevenirii infracţiunilor;
Se informează cu privire la respectarea reglementarilor legale privind comerţul, atenţionând pe cei
în cauza asupra prevederilor legii.
Periodic sau ori de cate ori este nevoie, în bază unui plan de acţiune întocmit de către şeful de
Birou Ordine Publică, participă împreună cu alte forţe la combaterea anumitor fapte de natură
contravenţională/infracţională (combaterea cerşetoriei, vagabondajului, tulburarea ordinii şi liniştii publice).
Sfătuieşte comercianţii să-şi supravegheze magazinele personal, să le înzestreze cu sisteme de pază sau să
apeleze la serviciile unei firme specializate, prevenind astfel eventuale furturi sau efracţii (atribuţii pe
această linie au lucrătorii compartimentului Sisteme de securitate).
Nu putem vorbi despre un sfârşit de program al poliţistului de proximitate deoarece el este în
permanent contact cu populaţia, cu cetăţenii, iar prin prisma formării sale profesionale, va desfăşura
activităţi specifice muncii chiar şi în afara orelor de program.
Totuşi, putem menţiona faptul că la sfârşitul programului „oficial‖ de lucru, acesta ia legătura cu
şeful de birou sau ofiţerul care-l coordonează activitatea comunicându-i activităţile desfăşurate, rezultatele
obţinute şi propunerile pe care le are .
Ghidul poliţistului de proximitate se referă la selectarea, încadrarea şi competentele poliţiştilor de
proximitate.
Selectarea şi încadrarea poliţiştilor de proximitate

În conformitate cu Dispoziţia I.G.P.R. nr. 48 / 01.06.2007, încadrarea posturilor de poliţişti de
proximitate se va face prin recrutarea din sursă internă, prin concurs sau examen. Comisia de examinare va
fi formată din ofiţeri specialişti din cadrul Serviciului Management Resurse Umane împreună cu ofiţerii
instructori din cadrul Serviciului Poliţei de Ordine Publică şi Sectoarelor 1-6 Poliţie după caz.
Poliţiştii care urmează să îşi desfăşoare activitatea în cadrul acestui compartiment vor fi
selecţionaţi pe bază de voluntariat, din rândul celor cu pregătire juridică şi de specialitate, experienţă în
relaţiile cu cetăţenii şi care pot realiza o comunicare eficientă cu aceştia.
Pentru identificarea abilităţilor de comunicare poliţiştii de proximitate vor fi testaţi psihologic la
Centrul de testări al M.A.I.
După selecţionare poliţiştii de proximitate vor urma un curs de formare în domeniul analizei
tranzacţionale şi în domeniul comunicării, cu ofiţerii formatori de la sectoare şi alte cadre specializate din
cadrul Serviciului Analiză şi Prevenirea Criminalităţii (psihologi, sociologi).
Numărul poliţiştilor de proximitate se va stabili în funcţie de situaţia operativă, suprafaţa
teritoriului şi numărul de locuitori (1 poliţist până la 15.000 locuitori).
Pentru a fi cunoscuţi de către cetăţeni, agenţii de proximitate îşi vor edita cărţi de vizită tip şi vor
participa la acţiunile de popularizare a concepţiei, ocazie cu care vor face cunoscut comunităţii numărul de
telefon şi modul în care pot fi contactaţi.
Criterii privind selectarea poliţiştilor de proximitate :
- să dispună de un nivel ridicat de pregătire de specialitate, juridică şi de cultura generală;
- să cunoască o limbă de circulaţie internaţională, precum şi limbile, tradiţiile şi obiceiurile etniilor
care formează populaţia în zona de responsabilitate;
- să dispună de capacitatea de a purta discuţii libere pe anumite probleme de interes;
- să se bucure de aprecieri pozitive şi respect din partea colegilor şi cetăţenilor;
- să prezinte interes pentru problemele sociale ale cetăţenilor şi disponibilitatea de a le rezolva;
- să manifeste disponibilitatea în a se informa şi a coopera în acest sens cu agenţii de poliţie şi cu
ofiţerii din celelalte formaţiuni ale poliţiei , precum şi cu jandarmii, poliţia comunitară, autorităţile
administrative, O.N.G.- urile, etc.
- în zonele unde populaţia etnică este majoritară, poliţiştii de proximitate vor fi selectaţi prioritar
din rândul celor care aparţin acesteia.
NU UITA!
1. Prin Poliţie de Proximitate se înţelege poliţia de anturare, apropiere şi de legătură cu cetăţenii,
în scopul promovării active a ordinii şi stabilităţii.
2. Poliţistul de proximitate îşi dedică activitatea consilierii şi informării cetăţenilor cu privire la
prevederile unor acte normative, la modalităţile prin care aceştia pot evita să devină victimele unor
infracţiuni, sau autori ai unor fapte penale, având în acelaşi timp şi abilităţi de cercetarea, documentarea şi
rezolvarea unor fapte penale.
3. Ghidul poliţistului de proximitate se referă la selectarea, încadrarea şi competentele poliţiştilor
de proximitate.
1. Depiniţi conceptul de poliţie de proximitate.
2. Prezentaţi obiectivele poliţistului de proximitate.
3. Care sunt criteriile de selectare ale poliţistului de proximitate?

2007;
TRANSFERAREA ŞI ESCORTAREA ARESTAŢILOR PREVENTIV,

RETINUŢILOR SAU CONDAMNAŢILOR LA PEDEAPSA ÎNCHISORII

- Va fi familiarizat cu activitatea de escortare şi transferare.
- Va cunoaşte etapele organizarii transferării şi escortării.
- Va ştii cum se execută transferarea şi escortarea.

1. Consideraţii generale privind activitatea de escortare şi transferare în cadrul unităţilor de
poliţie.
2. Organizarea transferării şi escortării.
3. Executarea transferării şi escortării de către poliţişti.
4. Incidente ce se pot ivi pe timpul transferării sau escortării şi modul de rezolvare a acestora
de către membrii escortei.
5. Escortarea, paza şi supravegherea persoanelor supuse măsurilor privative de libertate în
sălile instanţelor de judecată sau cu ocazia desfăşurării unor activităţi pentru lămurirea
cauzei.
NU UITA! ............................................................................................................................................
1. CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ACTIVITATEA DE ESCORTARE SI

TRANSFERARE ÎN CADRUL UNITĂŢILOR DE POLIŢIE
Pe timpul desfăşurării procesului penal, în interesul cercetărilor, al judecării cauzelor sau pentru
punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti rămase definitive privind persoanele condamnate la
pedeapsa închisorii, este necesar ca arestaţii preventiv, reţinuţii sau condamnaţii aflaţi în aresturile
unităţilor de poliţie să fie conduşi sub pază de la sediul acestora la parchet, instanţă, la alte unităţi de
poliţie, la penitenciar sau la alte locuri .
Aceste activităţi se realizează, de regulă, de către poliţişti anume desemnaţi şi poartă denumirea
de escortare şi – respectiv – transferare.
Transferarea este o activitate organizată ce constă în conducerea sub pază înarmată a

unor arestaţi sau condamnaţi la pedeapsa închisorii de la o unitate de poliţie la alta, de la
unitatea de poliţie la penitenciar ori de la acesta la unitatea de poliţie, pentru extinderea unor
cercetări.
Această activitate se execută de către poliţiştii din cadrul centrelor de reţinere şi arestare
preventivă existente în cadrul Inspectoratelor judeţene de poliţie, respectiv Direcţia Generală de Poliţie a
Municipiului Bucureşti şi are următoarele trăsături caracteristice:
este o activitate de conducere forţată, care se execută sub pază înarmată;
persoanele transferate sunt obligate să respecte anumite reguli care, la nevoie, pot fi
impuse prin constrângere;
se execută de către cel puţin doi poliţişti constituiţi într-un element de serviciu numit
„escortă‖, care se deplasează pe un itinerar prestabilit.
Transferarea nu trebuie confundată cu activitatea de conducere la unitatea de poliţie a unor
persoane aflate într-o anumită ipostază (suspect, turbulent, contravenient etc.) şi care este o măsură
poliţienească.
Escortarea constă în conducerea sub pază înarmată a unor arestaţi preventiv sau
reţinuţi pentru cercetări în cadrul unităţii de poliţie (escortare interioară) sau de la unitatea de
poliţie la alte unităţi în drept (escortare exterioară).
Escortarea exterioară poate avea loc în următoarele situaţii:

pentru efectuarea unor acte de urmărire penală în afara unităţii de poliţie (reconstituiri,
experimente judiciare, percheziţii domiciliare, expertize etc.). La aceste activităţi participă şi ofiţerii de
poliţie, de la diverse formaţiuni, care se ocupă de cauza respectivă (pot fi ofiţeri de la investigarea
fraudelor, de la investigaţii criminale, de la crimă organizată etc.);
pentru efectuarea unor activităţi legate de emiterea sau prelungirea mandatelor de arestare
preventivă ori pentru prezentarea arestaţilor în faţa judecătorului sau procurorului;
în cazul internării arestaţilor în spital ori pentru examinări la policlinici, institute de
specialitate etc.
În asemenea situaţii, scoaterea din arest se face fie în baza Bonului de scoatere - pentru o
escortare interioară, fie în baza Notei de scoatere din arest - pentru o escortare exterioară.
Atât transferarea, cât şi escortarea sunt activităţi deosebit de importante care trebuie executate
cu maximă atenţie şi responsabilitate, având în vedere faptul că transferaţii sau escortaţii sunt infractori
de cele mai multe ori periculoşi, care nu ezită să folosească orice prilej pentru a fugi de sub escortă.
2. ORGANIZAREA TRANSFERĂRII ŞI ESCORTĂRII
Activitatea de transferare şi escortare se organizează pentru fiecare caz în parte de către

structurile de arest-transfer existente în cadrul centrelor de reţinere şi arestare preventivă din subordinea
M.A.I.
2.1. Stabilirea şi dotarea escortei
Indiferent de condiţiile în care urmează să se execute acţiunea de transferare sau de escortare, la

aceasta vor participa obligatoriu cel puţin 2 poliţişti.
A se ordona unui singur ofiţer de poliţie(agent) să execute transferarea (escortarea) unor
arestaţi, înseamnă nu numai a le crea condiţii favorabile arestaţilor respectivi să fugă de sub escortă, dar
şi a expune pe poliţist unui pericol cert, în sensul că ar fi suficient ca acesta să aibă un singur moment de
neatenţie pentru a fi atacat de escortaţi. De asemenea, este posibil ca pe timpul escortării poliţistul să se
îmbolnăvească subit, arestaţii rămânând astfel fără pază.
Numărul poliţiştilor care compun escorta se stabileşte în raport cu:
numărul arestaţilor sau reţinuţilor care urmează a fi transferaţi sau escortaţi;
pericolul pe care îl reprezintă aceştia;
particularităţile traseului ce urmează a fi parcurs;
dacă transferarea sau escortarea se execută pe timp de zi sau de noapte;
durata transferării sau escortării;
mijloacele de deplasare cu care se efectuează escortarea.
Aceste criterii au un caracter orientativ, ele asigurând ca tăria escortei să se stabilească nu în
mod întâmplător ci pe baza unor elemente concrete.
În funcţie de situaţie, când este necesar, escorta poate fi întărită cu alţi agenţi de poliţie, iar când
transferarea (escortarea) se execută cu maşina din dotarea arestului, în componenţa escortei intră şi
agentul conducător auto.
Dacă printre persoanele transferate sunt şi femei, este obligatoriu ca în componenţa escortei să
existe cel puţin o persoană de sex feminin.
Se va mări numărul de poliţişti care constituie escorta, obligatoriu, atunci când cei transferaţi
(escortaţi) sunt:
recidivişti;
infractori periculoşi care au comis infracţiuni de omor, tâlhărie sau alte infracţiuni
săvârşite cu violenţă;
infractori care au evadat sau au încercat să evadeze din aresturile unităţilor de poliţie, din
penitenciare sau de sub escortă, ori despre care există informaţii că intenţionează să evadeze .
Cât priveşte dotarea escortei, este necesar ca toţi componenţii acesteia să aibă asupra lor
armamentul din dotare şi muniţia aferentă. În afară de acestea, în dotarea escortei există mijloace de
intervenţie şi de imobilizare (bastoane de cauciuc, lanţuri, cătuşe, dispozitive cu substanţe iritant-
lacrimogene etc.), precum şi mijloace de semnalizare (lanterne de buzunar, fluiere etc.) şi comunicaţii
(staţii radio).
Escorta se constituie de către şeful de schimb din cadrul centrului de reţinere şi arestare
preventivă, cu avizul şefului centrului, şef de escortă fiind desemnat un ofiţer sau un agent cu mai multă
experienţă. De asemenea, în cazul reţinerii unei persoane, escorta va fi stabilită de către şeful structurii
operative implicate.
Şeful escortei răspunde pentru desfăşurarea în bune condiţii a misiunii, putând dispune toate
măsurile legale, inclusiv folosirea focului de armă, pentru a zădărnici sau a pune capăt unor evenimente
negative (fuga de sub escortă, atacarea escortei etc.).
2.2. Stabilirea traseului de deplasare
Traseul pe care se va deplasa escorta şi eventualele locuri de popas se stabilesc de către şeful
escortei şi se aprobă de seful centrului de reţinere şi arestare preventivă.
Când se stabileşte acest traseu, se urmăresc două scopuri principale:
prevenirea unor evenimente negative, cum ar fi atacarea escortei sau fuga arestaţilor. În
acest scop se va avea în vedere ca escorta să nu se deplaseze, în măsura posibilului, pe străzi aglomerate
sau cu circulaţie intensă de vehicule, prin pieţe, prin faţa instituţiilor publice sau prin alte locuri unde ar
fi posibilă atacarea escortei ori fuga arestaţilor (locuri acoperite, păduri, viroage, plantaţii înalte etc.).
folosirea eficientă a timpului de lucru, prin evitarea itinerariilor lungi.
Pentru mai multă siguranţă se stabileşte şi un itinerar de rezervă. Şeful escortei este obligat să
respecte întocmai itinerariul de transferare fixat.
Odată cu stabilirea traseului se va hotărî şi mijlocul de transport cu care se va deplasa escorta şi
persoanele private de libertate.
Pentru escortarea arestaţilor în oraşe, indiferent de gradul lor de periculozitate şi de distanţă,
este interzisă folosirea mijloacelor de transport în comun (tramvai, autobuz, troleibuz, metrou sau cu
orice vehicul în care se găsesc şi alte persoane).
Abateri de la itinerar se pot face numai în cazuri excepţionale, cum sunt:
aglomerări neprevăzute de persoane(mitinguri spontane, proteste de stradă etc.);
calamităţi naturale;
atentate teroriste;
îmbolnăviri subite ale personalului escortei sau ale persoanelor supuse măsurilor privative
de libertate;
în caz de forţă majoră (adică un eveniment grav, neprevăzut).
2.3. Instruirea escortei
Înainte de plecarea escortei, şeful centrului de reţinere şi arestare preventivă sau şeful de
schimb va instrui amănunţit escorta asupra misiunii ce-i revine. Acest instructaj va fi consemnat în scris
pe „nota de scoatere din arest‖, sau prin întocmirea unui proces verbal.
Instruirea escortei se referă la două aspecte, şi anume:
profesional (sfaturile concrete specifice privind executarea misiunii propriu-zise);
etic ( educaţia membrilor escortei cu privire la comportament pe durata misiunii).
Din punct de vedere profesional, cel care execută instruirea are în vedere:
a. Să verifice documentele cu privire la arestaţi, ţinuta ofiţerilor sau agenţilor ce compun
escorta şi starea sănătăţii lor, starea armamentului şi a muniţiei, existenţa celorlalte mijloace prevăzute a
fi în dotarea escortei. Arestaţii urmează a fi încătuşaţi cu mâinile la spate, sau, dacă sunt mai mulţi, vor fi
încătuşaţi doi câte doi.
b. În al doilea rând, cel care efectuează instruirea va face precizări concrete cu privire la:
 numărul şi categoria arestaţilor ce urmează a fi escortaţi, precum şi gradul lor de
periculozitate;
 itinerariul de patrulare şi particularităţile lui;
 mijlocul de deplasare;
 localitatea şi instituţia unde urmează să fie predaţi arestaţii;
 ora plecării în misiune;
 drepturile şi îndatoririle escortei ;
 modul de rezolvare a unor incidente care ar putea avea loc în timpul misiunii.
În cazul în care arestaţii trebuie izolaţi pe timpul transferării, organele de urmărire penală vor
face menţiune specială în acest sens pe notele de scoatere din arest.
Persoana care execută instruirea va ordona încărcarea armamentului de către membrii
escortei. Armamentul se încarcă şi se asigură în locuri dinainte stabilite pentru a se evita eventuale accidente.
Este interzisă încărcarea armamentului în prezenţa arestaţilor.
Din punct de vedere etic, instruirea escortei înainte de plecarea în misiune trebuie să aibă
şi un caracter educativ. Astfel, membrilor escortei li se va preciza că este necesar să adopte un
comportament corect, fără abuzuri faţă de arestaţi, în spiritul respectării d repturilor şi libertăţilor
fundamentale ale omului.
De asemenea, membrilor escortei li se va reaminti că trebuie să fie extrem de atenţi pentru
a-şi proteja propria persoană împotriva oricărei încercări a arestaţilor preventiv de a ataca escorta sau
de a evada.
Cu ocazia instructajelor este util să fie amintite unele cazuri negative în care misiunea de
transferare (escortare) nu a fost dusă la îndeplinire în mod corespunzător, subliniindu -se greşelile
comise şi consecinţele lor. Este bine, de asemenea, să li se reamintească componenţilor escortei că
nu au voie să primească de la transferaţi (escortaţi) nici un fel de cadouri, ţigări, alimente, bani, sau
să cumpere de la aceştia obiecte ori lucruri de valoare.
2.4. Luarea în primire a arestaţilor
Această activitate se realizează la centrul de reţinere şi arestare preventivă, unde se efectuează,

mai întâi, operaţiunile de scoatere din arest.
Şeful de escortă, după instruire, ia în primire persoanele supuse masurilor privative de libertate
nominal, în prezenţa întregii escorte, le percheziţionează şi le verifică identitatea în baza actelor ce i-au
fost înmânate. Totodată, se interesează despre starea sănătăţii arestaţilor şi raportează cele constatate
persoanei care a dispus constituirea escortei.
Cu ocazia controlului corporal, şeful escortei trebuie să verifice îmbrăcămintea arestaţilor şi să
observe în mod deosebit dacă aceştia au pe corp anumite leziuni şi dacă acestea sunt sau nu constatate
printr-un act medical. Este important să se observe şi acest aspect, pentru că eventualele leziuni ar putea
fi consecinţa unui rău tratament în arest sau pe timpul cercetării lor, iar în astfel de situaţii răspunderea
pentru asemenea practici ilegale trebuie să revină celor care le-au săvârşit şi nu escortei.
Obiectele transferaţilor vor fi ţinute de către aceştia, cu excepţia celor care ar putea fi folosite la
atacarea escortei sau pentru a se sinucide( de exemplu, curele,centuri, aparate de ras, lame etc.).Acestea
se păstrează la şeful escortei.
După ce arestaţii au fost luaţi în primire, şeful escortei le atrage atenţia acestora asupra
comportării pe care trebuie să o aibă pe parcurs şi-i previne că pe timpul transferării (escortării) le este
interzis:
să se oprească;
să iasă din coloană;
să fumeze;
să vorbească între ei sau cu membrii escortei;
să comunice cu persoanele străine;
să primească sau să transmită orice fel de obiecte sau înscrisuri altor persoane.
Dacă au orice fel de probleme, arestaţii preventiv sau reţinuţii se vor adresa numai şefului de
escortă. De asemenea, arestaţilor li se atrage atenţia că dacă vor încerca să fugă ori sa atace escorta, se va
face uz de toate mijloacele din dotare - inclusiv de arme de foc.
3. EXECUTAREA TRANSFERĂRII ŞI ESCORTĂRII DE CĂTRE LUCRĂTORII DE

POLIŢIE
Transferările se execută cu autospeciale (auto-dube), iar în lipsa acestora, cu celelalte maşini

aflate în dotarea unităţii de poliţie.
Se interzice ca transferarea arestaţilor să se efectueze cu mijloace de transport in comun. În
mod excepţional, pe distanţe mici, transferarea sau escortarea se face pe jos. Pe distanţe mari,
transferarea se execută cu trenul sau cu vaporul, iar în cazuri speciale, cu avionul.
3.1. Transferarea sau escortarea cu mijloace auto speciale
În această situaţie, înainte de plecarea în misiune, şeful escortei verifică în detaliu

autovehiculul cu care se va efectua deplasarea( caroseria, pereţii, podeaua, plafonul, încuietorile )şi după
ce constată că totul este în ordine, dispune urcarea în autovehicul a arestaţilor preventiv sau reţinuţilor .
Escorta se organizează în felul următor:
şeful de escortă stă în cabină împreună cu conducătorul auto, iar
ceilalţi agenţi din escortă, în caroserie.
În timpul transferării, uşile din spate se încuie, iar armamentul ofiţerilor sau agenţilor de poliţie
care stau cu arestaţii în autovehicul, precum şi obiectele celor escortaţi se păstrează de către şeful
escortei.
În situaţii excepţionale se pot efectua transferări şi cu autocamioane, respectându-se
următoarele condiţii:
— obloanele autocamioanelor să aibă înălţimea de 80 cm de la platformă si să fie prevăzute cu
sisteme de fixare;
— pe platformă să fie fixate bănci pentru aşezarea escortei;
— transferaţii sunt aşezaţi jos,pe platforma autovehiculului, pe rânduri, cu faţa în partea opusă
direcţiei de mers,la aproximativ 1(un) metru de escortă, nepermiţându-li-se să se ridice în picioare pe
timpul mersului.
În aceste cazuri escorta se dispune astfel:
şeful escortei stă în cabină cu conducătorul auto, iar
ceilalţi ofiţeri sau agenţi de poliţie pe platformă (o parte lângă cabină, iar ceilalţi lângă
oblonul din spate al autovehiculului).
3.2. Transferarea cu trenul
În cazul în care este necesară transferarea unor persoane private de libertate pe distanţe mari,
transportul se poate face cu trenul. Când transferarea se execută cu trenul, trebuie să se ia din timp
legătura cu unităţile SNCFR pentru a se stabili ora sosirii trenului, posibilităţile de îmbarcare, durata de
staţionare a trenului, precum şi pentru a obţine locurile necesare.
Escortarea arestaţilor până la staţia CFR se poate face în raport de distanţă, fie pe jos, fie cu
autovehicule speciale, respectându-se regulile stabilite de instrucţiuni.
Escorta se deplasează cu arestaţii la gară, la unităţile sau subunităţile de poliţie transporturi
feroviare, iar în staţiile CFR unde nu există posturi de poliţie TF se stă cu persoanele private de libertate
în locuri ferite de accesul publicului. În acelaşi mod se procedează şi în situaţia când escorta urmează să
schimbe trenul.
În tren, transferaţii se plasează în primul sau în ultimul vagon şi se dispun în compartimentele
de lângă platforma vagonului unde nu au acces pasagerii.
Când situaţia permite, îmbarcarea arestaţilor în tren se face înainte de urcarea pasagerilor.
Înainte de îmbarcare, şeful de escortă controlează compartimentele destinate transferaţilor, platforma
vagonului, grupurile sanitare, uşile, ferestrele şi încuietorile, după care fixează posturile de pază astfel:
un ofiţer sau agent de poliţie la intrarea pe platformă;
câte un poliţist pe culoarul vagonului, la intrarea în fiecare compartiment unde sunt
persoane supuse masurilor privative de libertate;
ceilalţi poliţişti - în compartimente ,lângă ferestre şi uşi.
În situaţia când se ocupă mai multe compartimente, şeful escortei stă în ultimul compartiment
ocupat de transferaţi ,aflat lângă platformă.
Prin platformă se înţelege partea de legătură dintre vagoane. Dacă transferarea se face noaptea,
la distanţe mari, numărul membrilor escortei va fi mărit.
Când un arestat solicită să fie dus la toaletă , şeful escortei numeşte doi agenţi care să-l
însoţească. În prealabil, unul din agenţi încuie uşile laterale ale vagonului, verifică grupul sanitar pentru a
constata dacă are ferestrele închise şi dacă nu se găseşte vreun obiect care ar putea fi folosit de transferat
pentru a se sinucide sau pentru a ataca escorta. După verificare se permite folosirea grupului sanitar, dar
cu uşa permanent întredeschisă.
Transferaţii nu au voie, chiar sub pază, să iasă din vagon. Apa şi hrana li se aduce de către
însoţitorii de vagoane sau poliţiştii din escortă.
La coborârea transferaţilor din vagon, la staţia de destinaţie, se procedează astfel:
înainte de sosirea trenului în staţie, şeful escortei solicită însoţitorului de vagon să nu
permită urcarea pasagerilor până când transferaţii nu au coborât;
numeşte unul sau doi poliţişti din escortă care, odată cu oprirea trenului în staţie, vor
ocupa locurile de pe platforma vagonului pe unde vor trece transferaţii;
un poliţist stă în faţa transferaţilor, iar ceilalţi la ferestre şi uşa de la platformă;
pe peron, arestaţii se încolonează câte 2, iar ieşirea de pe peron în stradă se face prin
locurile mai puţin aglomerate.
Şeful escortei va raporta şefului unităţii sau subunităţii de poliţie sau locţiitorilor săi, ori, după
caz, ofiţerului de serviciu pe unitate despre sosirea escortei, urmând ca acesta să ia măsuri pentru
asigurarea transportării arestaţilor la unitate.
3.3. Transferarea (escortarea) pe jos
Când transferarea se execută pe jos, arestaţii sunt încolonaţi câte 1-2 în raport de numărul lor.
Escorta se organizează într-un dispozitiv circular, astfel: un agent merge în faţa coloanei,
dirijând-o pe itinerariul stabilit, şeful escortei cu unul sau doi agenţi merg în urmă, iar ceilalţi
componenţi sunt dispuşi în părţile laterale ale coloanei.
Prin acest dispozitiv de escortare se asigură legătura de vedere, observare şi posibilitatea de
intervenţie operativă în caz de nevoie. De asemenea, trebuie avută în vedere şi siguranţa agenţilor
din escortă, sens în care, indiferent de ce loc ocupă aceştia trebuie să păstreze o distanţă de cel puţin
trei paşi faţă de arestaţi.
Dispozitivul de escortare pe jos poate fi modificat ori de câte ori situaţia impune. De pildă, dacă
pe anumite porţiuni din itinerariul de urmat terenul prezintă condiţii favorabile pentru acţiunea de fugă de
sub escortă, şeful escortei are obligaţia de a modifica dispozitivul de escortare iniţial, în sensul de a întări
paza pe latura respectivă. În acest scop va putea retrage unul sau doi agenţi de pe latura care nu prezintă
pericol introducându-i pe latura care favorizează evadarea.
Când escorta este întărită şi cu câine de serviciu, conductorul împreună cu câinele merg în urma
coloanei.
În timpul deplasării escorta circulă pe partea carosabilă a străzii. Se interzice să se circule cu
transferaţii pe trotuare, prin parcuri sau alte locuri aglomerate.
Coloana de transferaţi trebuie să se deplaseze cât mai compact, fiecare fiind obligat să-şi
păstreze locul stabilit în formaţie.
După fiecare oră de parcurs pe jos, şeful escortei poate1 permite popasuri pentru odihnă (circa
10 minute). Locul acestor halte de repaus se stabileşte ţinându-se seama de caracteristicile terenului,
evitându-se locurile aglomerate sau alte locuri care favorizează acţiunile de evadare sau atac asupra
escortei. Ei pot să servească şi masa2 în locurile de popas, dar numai în poziţia aşezat.
Pe timpul opririlor, agenţii rămân în dispozitiv orientaţi spre interior, asigurând atât
supravegherea arestaţilor cât şi securitatea lor reciprocă.
După terminarea repausului, la ordinul şefului de escortă, se reia mişcarea şi se continuă
deplasarea în ordinea iniţială, până la destinaţie.
Este cu desăvârşire interzis să se intre cu arestaţii escortaţi în magazine, restaurante, locuinţe
sau alte locuri decât cele stabilite cu ocazia primirii misiunii.
Transferarea organizată la nivelul posturilor de poliţie comunale prezintă unele particularităţi,
astfel:
în general, această activitate se efectuează cu autovehicule obişnuite, iar, când postul de
poliţie este apropiat de unitatea de poliţie la arestul căruia trebuie depuşi arestaţii, transferarea se face pe
jos;
transferarea trebuie realizată imediat după operarea arestării deoarece în cadrul
posturilor de poliţie nu sunt organizate locuri de reţinere şi arest preventiv;
organizarea transferării se face de către şeful de post care, uneori, este şi şeful escortei.
În situaţia când posturile de poliţie comunale au de transferat arestaţi periculoşi, trebuie să se
raporteze Inspectoratului judeţean de poliţie pentru a li se pune la dispoziţie autovehicule speciale de
transport şi echipe din cadrul SPIR.
3.4. Predarea transferaţilor la instituţia de destinaţie
Când escorta a ajuns la destinaţie, şeful de escortă raportează conducerii unităţii respective
numărul transferaţilor aduşi, evenimentele care au avut loc pe parcurs şi înmânează actele care însoţesc
arestaţii.
Şeful unităţii de destinaţie numeşte persoana care urmează să primească transferaţii, iar şeful de
escortă îi predă acestuia.
Predarea şi luarea în primire a transferaţilor se face într-un loc unde nu sunt persoane străine şi
în care nu există posibilităţi de evadare.
După predarea arestaţilor şi actelor ce-i însoţesc, şeful escortei primeşte dovada3 în acest sens.
Acest document atestă încetarea răspunderii pentru paza arestaţilor de către escortă şi trecerea acestei
obligaţii în sarcina autorităţii de destinaţie.
1
Opririle de popas nu sunt obligatorii pentru şeful escortei. Se ia această măsură doar atunci când este strict necesar.
2
Arestaţii transferaţi nu au voie să folosească cuţite, furculiţe ori alte obiecte asemănătoare. Alimentele şi pâinea se vor
tăia de către un agent la ordinul şefului de escortă.
3
Se primeşte dovadă pentru fiecare persoană transferată.
În cazul când unitatea respectivă are de transferat arestaţi la reşedinţa poliţiei din care face parte
escorta sau la o unitate de pe itinerariul de înapoiere, aceştia vor fi predaţi escortei cu respectarea
regulilor de mai sus, după ce, în prealabil, s-au asigurat condiţii de odihnă escortei.
La întoarcere, şeful de escortă raportează şefului formaţiunii de cercetare penală (iar acolo unde
nu există asemenea formaţiune, şefului de unitate sau unuia din locţiitorii săi) despre modul cum a fost
îndeplinită misiunea şi-i înmânează dovezile de predare a arestaţilor la autoritatea de destinaţie.
4. INCIDENTE CE SE POT IVI PE TIMPUL ESCORTĂRII SAU TRANSFERĂRII ŞI

MODUL DE REZOLVARE A ACESTORA DE CĂTRE MEMBRII ESCORTEI
În timpul misiunii de escortare sau transferare pot să apară evenimente care reclamă intervenţia
operativă şi luarea unor măsuri, inclusiv folosirea armei de foc, de către şeful escortei şi ceilalţi membri
ai acesteia. Din practică rezultă că sunt posibile următoarele incidente :
cazuri de îmbolnăviri grave(ale unui arestat sau chiar al unui poliţist din escortă);
fugă de sub escortă;
atacarea escortei de către arestaţi sau alte persoane;
accidente rutiere, de cale ferată sau avarierea autovehiculului cu care se efectuează
transferarea.
Îmbolnăvirea gravă a unui transferat

În această situaţie, arestatul va fi dus la cea mai apropiată instituţie sanitară pentru a i se acorda
ajutor medical, iar în caz de necesitate, va fi internat în spital, paza asigurându-se de către unitatea locală
de poliţie căruia i se vor preda actele şi obiectele arestatului.
În cazul când transferarea se execută cu trenul şi unul din transferaţi se îmbolnăveşte,
nemaifiind în stare să continue călătoria, şeful escortei ia măsuri ca la staţia CFR unde există post de
poliţie TF să fie coborât din tren şi predat şefului de post, luându-se măsurile necesare de pază la locul
unde arestatului i se acordă asistenţă medicală.
Fuga de sub escortă
Când un arestat a reuşit să fugă de sub escortă, iar transferarea (escortarea) se execută pe jos sau
cu autovehiculul, şeful escortei ordonă încetarea deplasării, numeşte şi trimite agenţi din escortă în
urmărirea fugarului asigurând în acelaşi timp paza celor rămaşi.
Dacă fugarul nu a fost prins, şeful escortei dispune continuarea drumului pe itinerariul fixat şi
anunţă cea mai apropiată unitate de poliţie despre acest caz, comunicând semnalmentele şi datele de
stare civilă ale celui fugit pentru a se continua urmărirea.
În situaţia când transferatul a sărit din tren în timpul mersului, şeful escortei personal sau prin
însoţitorul de vagon opreşte trenul trăgând semnalul de alarmă şi organizează urmărirea fugarului,
raportând despre incident şefilor ierarhici care vor organiza măsuri de prindere a evadatului, după care se
continuă deplasarea.
Atacarea escortei
Modul de acţiune al escortei în aceste cazuri este în funcţie de direcţia din care vine atacul.
a)Dacă o persoană necunoscută încearcă să atace escorta sau să transmită arestaţilor arme sau
alte obiecte ce pot fi folosite la atacarea escortei, şeful escortei opreşte coloana, somează persoana
respectivă, făcând uz de armă fără somaţie în cazul când lipseşte timpul necesar pentru aceasta.
În continuare, atacatorul va fi imobilizat, dezarmat şi i se va efectua o percheziţie corporală
sumară, apoi i se va stabili identitatea. După aceasta, persoana va fi predată unităţii de poliţie pe raza
căruia se află escorta la momentul atacării.
b)Când escorta este atacată de arestaţi, şeful escortei ordonă transferaţilor culcat, că trag şi ia
măsuri pentru imobilizarea atacatorilor, putând face uz de armă în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Faţă de arestatul care s-a dedat la acte de violenţă împotriva escortei se vor lua măsuri suplimentare de
imobilizare şi supraveghere(de ex., i se imobilizează şi picioarele).
Accidente de cale ferată sau avarierea autovehiculului.
În asemenea împrejurări, şeful escortei procedează astfel:
o Scoate transferaţii într-un loc ferit de accesul publicului şi organizează paza
lor.
o Acordă ajutor medical victimelor din cadrul escortei si arestaţilor.
Eventualii răniţi se trimit imediat la cel mai apropiat punct sanitar sau la
spital. Când , în urma accidentului, una sau mai multe persoane au decedat,
escorta rămâne pe loc până la sosirea celor competenţi să investigheze
evenimentul. Actele şi obiectele transferaţilor internaţi în spital, precum şi
ale celor decedaţi se predau unităţii de poliţie pe raza căreia s-a întâmplat
accidentul.
o Ia legătura imediat prin radio sau telefonul mobil cu dispeceratul unităţi de
poliţie pe raza căreia a avut loc evenimentul şi raportează despre cele
întâmplate. De asemenea raportează urgent despre eveniment şi şefului
unităţii de poliţie din care face parte.
o Ia măsuri pentru păstrarea actelor şi armamentului escortei.
5. ESCORTAREA, PAZA ŞI SUPRAVEGHEREA PERSOANELOR SUPUSE

MĂSURILOR PRIVATIVE DE LIBERTATE ÎN SĂLILE INSTANŢELOR DE JUDECATĂ
SAU CU OCAZIA DESFĂŞURĂRII UNOR ACTIVITĂŢI PENTRU LĂMURIREA CAUZEI
a)Prezentarea în faţa instanţei de judecată sau la parchet

Anterior deplasării la sediul instanţei de judecată, este recomandabil ca şeful escortei sau unul
dintre membrii acesteia să se documenteze cu privire la:
căile de acces în clădire, inclusiv cele pe unde circulă publicul;

traseul de urmat în interiorul clădirii;
amplasarea sălii de judecată şi a sălii de aşteptare (în care vor sta arestaţii până sunt
chemaţi pentru audiere);
posturile de pază ale jandarmilor care asigură paza instanţei , pentru a fi posibilă
colaborarea cu aceştia.
Toate aceste elemente trebuie cunoscute în prealabil, pentru a se evita situaţiile neplăcute şi
totodată periculoase în care escorta să se „plimbe‖ cu arestaţii prin clădire, căutând o sală sau alta.
Pentru prevenirea cazurilor de atacare a escortei sau fugă de sub escortă din sălile instanţelor de
judecată, escorta va intra cu arestaţii în sala de şedinţe numai pe uşa destinată în acest scop. Dacă nu există
intrare specială, escorta va intra în sala de judecată înainte de intrarea publicului.
În sala de judecată, membrii escortei împreună cu arestaţii nu vor sta în apropierea ferestrelor sau
uşilor, ci vor folosi spaţiul special amenajat pentru persoanele supuse măsurilor privative de libertate. De
asemenea , la fiecare uşă şi fereastră va sta câte un poliţist. Membrii escortei vor supraveghea cu atenţie atât
pe cei aflaţi sub pază, cât şi persoanele din public, pentru a preveni orice situaţie neprevăzută (atac asupra
escortei sau a unui arestat, transmiterea către arestaţi a unor arme , substanţe sau alte obiecte). Escorta nu
trebuie să permită , sub nici un motiv, apropierea diferitelor persoane din public de cei arestaţi.
Similar cazurilor de prezentare a unor arestaţi în faţa instanţei se va proceda şi cu ocazia
prezentării unor persoane private de libertate în faţa procurorului pentru audiere. De regulă, clădirea
Parchetului nu este prevăzută cu gratii la ferestre, astfel încât, la intrarea în biroul procurorului, unul
dintre membrii escortei se va interpune între fereastră şi arestat, un al doilea poliţist va sta în imediata
apropiere a arestatului, iar un alt membru al escortei va asigura uşa.
De precizat că nu se recomandă folosirea liftului pentru transportul arestaţilor.

Atât cu ocazia prezentării la parchet, cât şi la instanţă trebuie acordată maximă atenţie cazurilor în
care arestatul solicită să fie dus la toaletă. Unul dintre poliţişti va verifica în prealabil dacă traseul respectiv
este liber (adică nu sunt persoane suspecte prin zonă), după care va verifica dacă toaleta are gratii la ferestre.
În cazul în care nu există asemenea gratii, se vor lua măsuri speciale de pază şi supraveghere, uşa va fi
întredeschisă.
b)Conducerea în teren
În cazul transferării arestaţilor pentru efectuarea diferitelor acte de urmărire penală cum ar fi:
reconstituiri, percheziţii domiciliare, experimente judiciare sau alte activităţi operative care impun
prezenţa acestora în teren , escorta asigură paza arestaţilor conform măsurilor dispuse de către organul
de cercetare penală. Cazurile de evadare a reţinuţilor sau arestaţilor prin orice mijloace şi indiferent de
împrejurarea în care s-au produs (inclusiv fuga de sub escortă) vor fi cercetate de către organele de
cercetare penală ale poliţiei judiciare , sub coordonarea procurorului competent, verificându-se temeinic
fiecare situaţie în parte şi stabilindu-se cauzele şi condiţiile care au determinat sau înlesnit evadarea.
Evenimentele deosebite (orice evadare sau tentativă de evadare , sinucidere sau încercare de
sinucidere, refuz colectiv de hrană, accident de muncă, atacuri împotriva escortelor, aresturilor şi
punctelor de lucru) se vor raporta , de îndată, de către şefii inspectoratelor judeţene de poliţie conducerii
Inspectoratului General al Poliţiei Române .
NU UITA!
1. Transferarea este o activitate organizată ce constă în conducerea sub pază înarmată a unor
arestaţi sau condamnaţi la pedeapsa închisorii de la o unitate de poliţie la alta, de la unitatea de
poliţie la penitenciar ori de la acesta la unitatea de poliţie, pentru extinderea unor cercetări.
2. Escortarea constă în conducerea sub pază înarmată a unor arestaţi preventiv sau reţinuţi pentru
cercetări în cadrul unităţii de poliţie (escortare interioară) sau de la unitatea de poliţie la alte
unităţi în drept (escortare exterioară).
3. Activitatea de transferare şi escortare se organizează pentru fiecare caz în parte de către
structurile de arest-transfer existente în cadrul centrelor de reţinere şi arestare preventivă din
subordinea M.A.I.
1. Ce este escortarea? Dar transferarea ?
2. Care sunt etapele organizării activităţii de transferare şi escortare ?
3. Care sunt incidentele ce se pot ivi pe timpul transferării şi escortării?

2007;
BIBLIOGRAFIE
 LEGISLAŢIE:
Legea nr. 60/1990 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice, cu modificările

şi completările ulterioare;
Legea nr. 12/1990 privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale
ilicite;
Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire
socială, a ordinii şi liniştii publice - cu modificările ulterioare;
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată cu modificările
ulterioare;
Legea nr. 53/1998 privind ratificarea Convenţiei europene privind violenţa şi ieşirile
necontrolate ale spectatorilor cu ocazia manifestărilor sportive, în special la meciurile de fotbal;
Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice;
Legea nr. 192/2001 privind fondul piscicol, pescuitul şi acvacultura;
Legea 218 din 23.04.2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 305 din 09.05.2002;
Legea 360 din 06.06.2002 privind Statutul poliţistului, Publicată în Monitorul Oficial,
Partea I nr. 440 din 24.06.2002;
Legea 604 din 22.12.2003 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 63
din 2003 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Administraţiei şi Internelor, publicată în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 6 din 06.01.2004;
Legea nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor şi valorilor şi protecţiei
persoanelor cu modificările şi completările ulterioare;
Legea nr. 191/2003 privind infracţiunile la regimul naval;
Legea nr. 371/2004, privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Poliţiei comunitare
pentru ordine publică;
Legea 197 din 25.05.2004 pentru ratificarea Acordului privind cooperarea dintre
România şi Oficiul European de Poliţie, semnat la Bucureşti la 25.11.2003, publicată în Monitorul
Oficial, Partea I nr. 498 din 02.06.2004;
Legea nr. 295/28.06.2004 privind regimul armelor şi muniţiilor;
Legea nr. 7 din 18.02.2004 privind Codul de conduită a funcţionarilor publici, publicată
în Monitorul Oficial, Partea I nr. 157 din 23.02.2004;
Legea nr. 289 din 11.10.2005 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea
fenomenului infracţional în domeniul transportului pe calea ferată;
Legea nr. 407/2006 privind vânătoarea şi protecţia fondului cinegetic;
Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare
în procesul penal;
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, republicată cu modificările
ulterioare;
Legea nr. 230/2007 privind înfiinţarea. organizarea şi funcţionarea asociaţiilor de
proprietari;
Legea nr. 4/2008 privind combaterea violenţei în sport;

Legea nr. 46/2008 Codul Silvic cu modificările şi completările ulterioare;
Legea nr. 155/2010 poliţiei locale;
Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice;
Hotărârea Guvernului României nr. 137 din 25.02.1991 privind înfiinţarea Academiei
de Poliţie a Ministerului de Interne, publicată în Monitorul Oficial, Partea Inr. 120 din 04.06.1992;
Hotărârea Guvernului României nr. 432 din 23.03.2004 privind dosarul profesional al
funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 341 din 19.04,2004;
Hotărârea Guvernului României nr. 876/2007 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor la regimul transporturilor navale;
Hotărârea Guvernului României nr. 991 din 25.08.2005 pentru aprobarea Codului de
etică şi deontologie al poliţistului, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 813 din 07.09.2005;
Hotărârea Guvernului României nr. 1021 din 25.06.2004 pentru aprobarea modelului
comun european de curriculum vitae, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 633 din 13.07.2004;
Hotărârea Guvernului României nr. 1209 din 14.10.2003 privind organizarea şi
dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 757 din
29.10.2003;
Hotărârea Guvernului României nr. 1513 din 16.11.2004 pentru aprobarea Strategiei
sectoriale a Ministerului Administraţiei şi Internelor privind reforma instituţională şi a Planului de
acţiune, în perioada 2004-2006, publicată în Monitorul oficial, Partea I nr. 908 din 06.11.2004;
Hotărârea Guvernului nr. 231/30.03.2005 privind STRATEGIA NAŢIONALĂ privind
prevenirea şi combaterea corupţiei în sectoarele vulnerabile şi administraţia publică locală (2008-2010);
Hotărârea Guvernului nr. 839/2006 privind forma şi conţinutul actelor de identitate, ale
autocolantului, privind stabilirea reşedinţei şi ale cărţii de imobil, cu modificările ulterioare;
H.G. nr.1897 din decembrie 2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii
nr.275/2006;
Ordonanţa Guvernului nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului - cu modificările
ulterioare;
Ordonanţa Guvernului nr. 27/1992 privind măsuri pentru protecţia patrimoniului
cultural naţional;
Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998, republicată privind reglementarea regimului silvic
şi administrarea fondului forestier naţional;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 271/2000 privind regimul activităților de
transport, comercializare și recuperare a țițeiului, gazolinei, condensatului, etanului lichid, benzinei,
motorinei și a altor produse petroliere, cu completările şi modificările ulterioare;
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor;
Ordonanţa Guvernului nr. 84/2001 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea
serviciilor publice comunitare de evidenţă a persoanelor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea
nr. 372/2002, cu modificările şi completările ulterioare;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, cu modificările ulteriore;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile
publice – aprobată prin Legea nr.49/2006;
Ordonanţa de urgenţă nr. 97/14.07.2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele
de identitate ale cetăţenilor români, aprobată prin Legea 290/2005;
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23/2008 privind fondul piscicol, pescuitul şi
acvacultura, cu modificările şi completările ulterioare;
Concepţia privind dezvoltarea carierelor personalului Ministerului Administraţiei şi
Internelor;
Metodologie privind desfăşurarea activităţilor de perfecţionare a pregătirii agenţilor de

siguranţă publică de către ofiţerii formatori la unităţile de poliţie teritoriale;
Metodologie privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor de evaluare anuală a
pregătirii continue a personalului din Poliţia Română;
Metodologie privind organizarea şi desfăşurarea concursului pentru sesiunea de admitere
2007, în facultăţile Academiei de Poliţie ,,Alexandru Ioan Cuza‖;
Norme metodologice pentru utilizarea platformei AeL în realizarea cursurilor din
domenii specifice Poliţiei Române în sistem e-learning;
Preambul al Recomandării Rec (2001) 10 adoptată de Comitetul Miniştrilor al
Consiliului Europei, 19 septembrie 2001;
Strategia de dezvoltare a resurselor umane ale Ministerului Administraţiei şi Internelor;
Strategia de modernizare a Poliţiei Române pentru perioada 2004 -2007;
Codul de Conduită al Poliţiştilor, adoptat prin Rezoluţia Adunării Generale a O.N.U. din 17
decembrie 1979;
Recomandarea Rec(2001)10 adoptată de Comitetul Miniştrilor al Consiliului Europei,
din 19 septembrie 2001, privitoare la Codul European de Etică al Poliţiei.
 MONOGRAFII:
1. Abraham, P., Cartea albă a Ministerului de Interne, Editura Ministerului de Interne,

Bucureşti, 2001;
2. Bianu, E., Ordinea obştească. Îndreptar profesional în ştiinţa poliţieneasc, Bucureşti,
1938;
3. Bugheanu, D., Cartea poliţistului modern – Provocarea integrării în U.E., Editura
Printeuro, Ploieşti, 2004;
4. Călinescu, G., Bălan, A., Management penitenciar, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005;
5. Cândea, R., Cândea, D., Comunicarea managerială-concepte, deprinderi, strategie,
Editura Expert, Bucureşti,1996;
6. Cârjan, L., Istoria Poliţiei Române de la origini până în prezent, Editura Vestala,
Bucureşti, 2000;
7. CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian şi colab., Particularităţi ale dezvoltării
managementului personalului Poliţiei Române, Editura Sitech, Craiova, 2007;
8. CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, Componente manageriale de gestionare eficientă a
carierei poliţistului român, Editura Sitech, Craiova, 2009;
9. CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, Competenţa în materie contravenţională a
structurilor de ordine publică, Editura Sitech, Craiova, 2014;
10. CONSTANTIN Eugeniu-Ciprian, ŢUPULAN Marin-Claudiu, Competenţe
manageriale în structurile poliţieneşti, Editura Sitech, Bucureşti, 2014;
11. Constantin, D., Iacob, A., Tratat de tehnică criminalistică, Editura Sitech, Craiova,
2007;
12. Drăghici, I., Tactica poliţienească privind intervenţia în gestionarea riscurilor, Editura
Sitech, Craiova, 2009;
13. Drăghici, I., Managementul situaţiilor de risc în domeniul siguranţei publice, Editura
Sitech, Craiova, 2009;
14. Drăghici, C.V., Pahonţu, L., Iacob, A., Constantin, E.C., Factorul motivaţional în
activitatea funcţionarului public din Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Editura Sitech, Craiova,
2011;
15. Iacob, A., Drăghici, C.V., Marin, I.V., Abuzul şi exploatarea sexuală a copilului,
Editura Sitech, Craiova, 2009;
16. Iacob, A., Olteanu, G., Îndrumar terminologic pentru funcţionarii Serviciilor de Poliţie
Europene, Editura AIT Laboratories, Bucureşti, 2004;
17. Iacob, A., Drăghici, C.V., Cooperarea poliţienească între state Editura Sitech, Craiova
2009;
18. Iacob, A., Drăghici, C.V., Cooperarea poliţienească internaţională, Ed.Tritonic,
Bucureşti, 2006;
19. Iacob, A., Drăghici, C.V., Constantin, C., Voinic, C., Drept poliţienesc, Ed.Sitech,
Craiova, 2008;
20. Iacob, A., Drăghici, C.V., Prevenirea Criminalităţii, Editura Sitech, Craiova 2008;
21. Sandu, F., Şerb, S., Udrea, M., Drăghici, I., Teorie şi tactică poliţienească, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 2002;
22. Şerb, S. şi colab., Drept poliţienesc şi contravenţional, Editura Tritonic, Bucureşti, 2003;
23. Şerb, S. şi colab., Manual de tactică poliţienească, Editura Ministerului Administraţiei şi
Internelor, Bucureşti, 2006;
24. Voicu, C., Sandu, F., Managementul organizaţional în domeniul ordinii publice, Editura
Ministerului de Interne, Bucureşti, 2000;
25. Voicu, C., Prună, P., Managementul organizaţional al poliţiei : fundamente teoretice,
Editura Mediauno, Bucureşti, 2007;
26. Voicu, C., Prună, P., Managementul Poliţiei, Editura Mediauno, Bucureşti, 2004;
 REVISTE:
1. Revista „Resurse Umane - Buletin de informare şi documentare al Direcţiei Management

Resurse Umane‖, Editura Ministerului Administraţiei şi Internelor, Bucureşti - Colecţie;
2. Revista „PRO PATRIA LEX‖Revistă de studii şi cercetări juridice, Editura Universul
Juridic, Bucureşti – colecţie;
3. Revista „ Poliţia Română‖, Bucureşti – Colecţie;
4. Revista „ Pentru patrie‖, Bucureşti - Colecţie;

Curs

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA DE POLIŢIE

„Alexandru Ioan Cuza‖

Lect. univ. dr. CONSTANTIN EUGENIU CIPRIAN

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ

Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament al cunoştinţelor despre tactica

Pentru a face ca obiectivele şi competenţele cursului să se conformeze în totalitate nevoilor

De ce avem nevoie de obiective?

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină călăuzitoare. Fără un

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu definiţia, izvoarele şi obiectul tacticii poliţieneşti

- Va cunoaşte principiile fundamentale ale tacticii poliţieneşti

- Va şti izvoarele tacticii poliţieneşti

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1. Scurt istoric privind evoluţia instituţiei poliţieneşti la români

1. SCURT ISTORIC PRIVIND EVOLUŢIA INSTITUŢIEI POLIŢIENEŞTI LA

2. DEFINIŢIA, IZVOARELE ŞI OBIECTUL TEORIEI ŞI TACTICII

2.1. DEFINIŢIA TEORIEI ŞI TACTICII POLIŢIENEŞTI

Tactica poliţienească reprezintă acea ramură a dreptului poliţienesc care se ocupă cu

Elementul central al tacticii poliţieneşti ca disciplină ştiinţifică îl constituie cercetarea

2.2. IZVOARELE TACTICII POLIŢIENEŞTI

La bază tacticii poliţieneşti stau următoarele izvoare:

2.3. OBIECTUL TACTICII POLIŢIENEŞTI

În concluzie, obiectul acestei discipline îl constituie modurile de acţiune ale organelor

3. PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE TACTICII POLIŢIENEŞTI

În pregătirea şi desfăşurarea activităţilor de tactică poliţienească trebuie să fie respectate

3.1. NOŢIUNEA DE PRINCIPIU FUNDAMENTAL AL TACTICII POLIŢIENEŞTI

3.2. ANALIZA PRINCIPIILOR FUNDAMENTALE ALE TACTICII POLIŢIENEŞTI

PRINCIPIUL LEGĂTURII CADRELOR DE POLIŢIE CU CETĂŢENII

PRINCIPIUL ASIGURĂRII SECRETULUI MUNCII (CONSPIRATIVITĂŢII)

PRINCIPIUL COOPERĂRII ÎN MUNCĂ ÎNTRE UNITĂŢILE, FORMAŢIUNILE ŞI

PRINCIPIUL AFLĂRII ADEVĂRULUI

PRINCIPIUL ROLULUI ACTIV AL UNITĂŢILOR DE POLIŢIE

2. Care este obiectul tacticii poliţieneşti?

3. Enumeraţi principiile de bază ale tacticii poliţieneşti.

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu structura organizatorică a Poliţiei Române.

- Va cunoaşte atribuţiile Poliţiei Române

- Va ştii care sunt formaţiunile de poliţia şi competenţa lor

Cuprinsul unităţii de studiu

1. Structura organizatorică a poliţiei.

1. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A POLIŢIEI

1.1. LOCUL ŞI ROLUL POLIŢIEI ÎN ANSAMBLUL ORGANELOR STATULUI

1.2. STRUCTURA ORGANIZATORICĂ A POLIŢIEI ROMÂNE

Structura organizatorică a I.G.P.R. :

II. UNITĂŢI TERITORIALE

Direcţia Generală de Poliţie a Municipiului Bucureşti;

III. UNITĂŢI DE ÎNVĂTĂMÂNT

În plan teritorial unităţile de poliţie cooperează cu prefecţii, autorităţile administraţiei publice

BIROUL INVESTIGAŢII CRIMINALE,

În subordinea Inspectoratelor judeţene de poliţie se află poliţii municipale, orăşeneşti, secţii de

4. În sectorul transporturilor feroviare, navale şi aeriene se organizează şi funcţionează 8 secţii

5. Prin ordin al ministrului afacerilor interne la propunerea I.G.P.R. în cadrul Inspectoratelor

6. Totodată au fost înfiinţate şi funcţionează centre zonale de combatere a crimei organizate şi

C. Formaţiunile de specialitate şi competenţa lor materială

Prin formaţiune sau compartiment de muncă se înţelege acea subdiviziune

infracţiunile îndreptate împotriva vieţii persoanelor (omor, pruncucidere şi loviri cauzatoare

b. Formaţiunea de investigare a fraudelor are atribuţii pe linia prevenirii şi descoperirii

infracţiunile îndreptate împotriva avutului public (delapidare, distrugere de bunuri,

c. Formaţiunea de ordine publică are atribuţii pe linia:

menţinerii ordinii şi liniştii publice în municipii şi oraşe;

d. Formaţiunea de combatere a crimei organizate are atribuţii pe linia prevenirii şi descoperirii

f. Formaţiunea de poliţie rutieră:

efectuează cercetarea locului faptei în cazul comiterii de infracţiuni în vederea descoperirii,