Drept Constitutional Si Institutii Politice II ID

UNIVERSITATEA HYPERION
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI
INSTITUŢII POLITICE
Anul I – Semestrul II
Lucrarea este destinată numai studenţilor de la Universitatea

„HYPERION” Bucuresti şi numai pentru anul universitar 2018-2019. Lucrarea
nu va putea fi difuzată dincolo de acest cadru spaţial şi temporal.
Bucureşti, 2018
DREPT CONSTITUŢIONAL ŞI INSTITUŢII POLITICE 2
Introducere
Stimate student,
Acest suport de curs a fost redactat pentru studenţii înscrişi la
forma de învăţământ la distanţă şi a fost realizat după manualul
universitar, Drept constituţional şi instituţii politice – autor prof.univ.dr.
Constanţa Călinoiu.
Manualul a fost întemeiat pe o amplă informare şi pe studierea
atentă a fenomenului constituţional românesc, raportat la contextul
european şi internaţional.
Dreptul constituţional şi instituţii politice reprezintă una din
ramurile de bază ale dreptului, deoarece reglementează cele mai
importante principii care stau la baza organizării statale, politice şi
sociale.
Cursul de drept constituţional şi instituţii politice se constituie şi
într-o pledoarie pentru respectul Constituţiei, al instituţiilor democratice.
Cursul reprezintă o disciplină de învăţământ fundamentală ce asigură
formarea de ansamblu pentru profesia de jurist. În noua societate
românească democratică, juriştilor le revine un rol important, ei fiind
primii chemaţi să-şi aducă contribuţia la făurirea unei Europe noi, bazată
pe respectul drepturilor cetăţenilor, pe funcţionarea exemplară a
Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU Universitatea “Hyperion”

instituţiilor democraţiei şi pe recunoaşterea priorităţii absolute a justiţiei
în statul de drept.
Dreptul constituţional şi instituţiile politice reprezintă ramura
conducătoare într-un sistem de drept al unui stat. El influenţează toate
celelalte diviziuni ale dreptului public şi într-o ultimă analiză, toate
marile principii care guvernează diferite ramuri ale dreptului îşi găsesc
sorgintea în dreptul constituţional.
Cu alte cuvinte, orice modificare sau completare în această ramură
de drept, duce în mod obligatoriu la modificări şi completări în celelalte
ramuri de drept.
Dreptul constituţional şi instituţii politice îl pregăteşte pe student să
înţeleagă viaţa socială într-o perspectivă de bază statal-juridică,
obişnuindu-l să opereze cu termeni, noţiuni şi categorii specifice, unui
domeniu al conducerii la nivel superior al societăţii.
Analiza fenomenelor şi instituţiilor legate de puterea de stat,
specifice dreptului constituţional se realizează în sistemul de învăţământ
superior în cadrul facultăţilor cu profil juridic. Pe lângă oferirea unui
suport concret, de tip didactic pentru pregătirea studenţilor, lucrarea de
faţă, se completează cu unele precizări cu caracter metodologic,
considerate utile în contextul unui învăţământ desfăşurat la distanţă, dar
şi cu un extrem de bogat material bibliografic.

AȘTEPTĂRI
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________

OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi
pe care tindem să o atingem prin acţiunile noastre.
Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa
sau absenţa acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.
De ce avem nevoie de obiective?
1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o
lumină călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze
haotic. Este ca un motor care merge în gol ore şi zile în şir. Prezenţa unui
obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine
definit şi ne face să ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit,
chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.
2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant
cum, datorită unui obiectiv bine definit, lucruri aparent neutre care se
întâmplă în jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută
să ne mişcăm înainte. Este precum spunea Paulo Coelho "când îţi doreşti
ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău".
Ceea ce spune scriitorul este parţial adevărat pentru că nu există vreo
abracadabra care intră în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci
este vorba de chiar subconştientul nostru care începe să observe lucruri

şi să facă conexiuni pe care în mod normal nu le-am face cu mintea
conştientă. De aceea anumite fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă
noi neobservate, brusc se aliniază cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul
general.
3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe
lucruri de făcut decât sunt în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele
mele. Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc,
dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în
două categorii: cele care mă ajută să-mi ating obiectivele şi cele care nu
mă împing înainte spre obiective. În acest fel am răspunsuri rapide la
eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele importante?".
În același mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor
cunoștințe și deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel,
în urma parcurgerii cursului de Drept constituţional şi instituţii
politice, studentul va dobândi următoarele competențe:
- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa
dreptului constitutional.
- Isi va insuşi conceptele de bază ale consttutional, a metodelor şi
procedeelor specifice acestuia.
- Va cunoaște principiile specifice dreptului constitutional.

CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1............................................................................................. 10
INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ÎN STATUL DE DREPT .............................................. 10
1.1. ROLUL ŞI LOCUL PREŞEDINTELUI ÎN SISTEMUL ORGANELOR STATULUI

.................................................................................................................................................. 11
1.2. ALEGEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI .............................................................. 16
1.3. DURATA MANDATULUI PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI..................................... 17
1.4. INCOMPATIBILITĂŢILE FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI ............ 20
1.5. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ........................................................... 21
1.6. RĂSPUNDEREA POLITICĂ ŞI PENALĂ A PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ....... 27
1.7. ACTELE EMISE DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI................................................... 31
NU UITA! ............................................................................................................................... 32
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 33
PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 34
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1 ............................................. 34
GUVERNUL. ÎNVESTITURA GUVERNULUI. ROLUL SĂU ........................................ 35
2.1. ROLUL ŞI LOCUL GUVERNULUI ÎN SISTEMUL SEPARAŢIEI PUTERILOR... 36
2.2. ÎNVESTITURA GUVERNULUI ................................................................................... 50
2.3. RĂSPUNDEREA MEMBRILOR GUVERNULUI ...................................................... 53
NU UITA! ............................................................................................................................... 58
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ............................................................................ 62
3.1. PRINCIPIILE DESCENTRALIZĂRII, AUTONOMIEI LOCALE ŞI

DESCONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE .............................................................. 63

3.2. AUTORITĂŢI PRIN CARE SE REALIZEAZĂ AUTONOMIA LOCALĂ.

NOŢIUNE ............................................................................................................................... 70
3.3. PRIMARUL ..................................................................................................................... 70
3.4. CONSILIUL LOCAL ..................................................................................................... 73
NU UITA! ............................................................................................................................... 77
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ. NOILE PRINCIPII AL ORGANIZĂRII

JUDECĂTOREŞTI ................................................................................................................. 79
4.1. JUSTIŢIA ŞI STATUL DE DREPT ................................................................................ 80
4.2. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ................................................................................ 83
4.3. STATUTUL JUDECĂTORILOR ................................................................................... 85
NU UITA! ............................................................................................................................... 88
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI ŞI CONTROLUL CONSTITUŢIONAL ..................... 91
5.1. FUNDAMENTAREA SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI ........................................... 92
5.2. CONSECINŢELE ŞI GARANŢIILE JURIDICE ALE SUPREMAŢIEI

CONSTITUŢIEI...................................................................................................................... 94
NU UITA! ............................................................................................................................... 95

REVIZUIREA CONSTITUŢIEI. IMPORTANŢA REVIZUIRII CONSTITUŢIONALE

DIN ANUL 2003 .................................................................................................................... 97
6.1. REVIZUIREA CONSTITUŢIEI ..................................................................................... 97
6.2. PROCEDURA REVIZUIRII CONSTITUŢIEI ........................................................... 100
NU UITA! ............................................................................................................................. 102
INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 103
PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 103
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 6 ........................................... 103
AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI................................................................................. 105
BIBLIOGRAFIE .................................................................................................................... 106

Unitatea de învățare 1
INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ÎN STATUL DE DREPT
Timp de studiu individual estimat: 4h
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:
 va cunoaşte rolul şi locul Preşedintelui
 va cunoaşte incombatibilităţile funcţiei de Preşedinte a României
 va cunoaşte atribuţiile Preşedintelui României
 isi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei
Cuprinsul unității de studiu

INSTITUŢIA PREZIDENŢIALĂ ÎN STATUL DE DREPT .............................................. 10
1.1. ROLUL ŞI LOCUL PREŞEDINTELUI ÎN SISTEMUL ORGANELOR STATULUI
.................................................................................................................................................. 11
1.2. ALEGEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI .............................................................. 16
1.3. DURATA MANDATULUI PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI..................................... 17
1.4. INCOMPATIBILITĂŢILE FUNCŢIEI DE PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI ............ 20
1.5. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ........................................................... 21
1.6. RĂSPUNDEREA POLITICĂ ŞI PENALĂ A PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI ....... 27
1.7. ACTELE EMISE DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI................................................... 31
NU UITA! ............................................................................................................................... 32

1.1. ROLUL ŞI LOCUL PREŞEDINTELUI ÎN SISTEMUL
ORGANELOR STATULUI
Constituţia României din 1991, republicată, reglementează în mod
detaliat instituţia prezidenţială, căreia îi sunt consacrate 21 de articole,
respectiv capitolul 2 din Titlul III al Constituţiei, care se ocupă de
Autorităţile publice.
Modul în care sunt reglementate prerogativele şi atribuţiile
Preşedintelui României evidenţiază acceptarea concepţiei cu privire la
România ca republică semi-prezidenţială.
Menţionăm că republicile pot fi: a) prezidenţiale, cum este de pildă
S.U.A. sistem în care preşedintele este şi şeful executivului, dispune de
largi prerogative şi este ales direct de popor; b) parlamentare, în care
preşedintele este ales de parlament, poate fi destituit tot de parlament, şi
exercită un număr limitat de atribuţii, principalele competenţe politice
fiind concentrate în mâinile primului ministru (cum este, de pildă, în
Germania sau în Italia); şi c) semiprezidenţiale, reprezentând o formă
intermediară între aceste două variante, inspirată din modelul francez. În
acest sistem, preşedintele este ales direct de popor, nefiind şef al
executivului, ci exercitând o funcţie de mediere între puterile statului. În
sistemul semiprezidenţial preşedintele poate fi demis în urma unei
proceduri relativ complicate, implicând ca o primă etapă suspendarea sa
din funcţie de către parlament, şi ca o etapă ulterioară organizarea unui
referendum, după care hotărârea de demitere rămâne definitivă. În

sistemul semiprezidenţial preşedintele are totuşi posibilitatea de a
dizolva parlamentul, dacă acesta nu a putut, într-un anumit termen, să
acorde votul de încredere pentru constituirea Guvernului; d) există şi o
singură republică (Elveţia) care a adoptat sistemul directorial de
guvernare Acolo există un executiv colegial, care nu poate fi revocat de
Parlament şi nici nu poate să dizolve Parlamentul, a cărui preşedinţie
este asigurată prin rotaţie.
În cadrul dezbaterilor parlamentare, problema formei de
guvernământ a României a fost una dintre cele mai controversate. O
serie de partide şi formaţiuni politice au făcut propunerea ca să se lase
deschisă problema formei de guvernământ, aceasta urmând să fie
stabilită ulterior adoptării Constituţiei. Alţi parlamentari au susţinut că
este necesar să se organizeze un referendum prealabil pentru a se stabili
cu exactitate opţiunea electoratului, respectiv pentru monarhie sau
republică.
Întrucât amendamentele de mai sus nu au fost acceptate, în cadrul
Parlamentului s-au purtat ample discuţii în legătură cu forma de
guvernământ a ţării, respectiv dacă România trebuie să fie republică
semiprezidenţială sau republică parlamentară.
S-a mai arătat că în funcţie de opţiunea ce se va face pentru o
republică prezidenţială sau parlamentară, urmează a se stabili şi
mecanismul de revocare a preşedintelui, în cazul comiterii unor fapte
deosebit de grave. Dacă se acceptă ideea republicii semiprezidenţiale şi

preşedintele demis de parlament va fi totuşi confirmat printr-un
referendum, care va infirma hotărârea Parlamentului, acesta va fi pus
într-o situaţie netă de inferioritate faţă de preşedinte, chiar într-un fel de
nelegitimitate. În schimb, în cazul în care preşedintele este ales de
Parlament, mecanismul situaţiei de excepţie a revocării preşedintelui este
mult mai simplu, deoarece parlamentul care îl alege pe preşedinte este şi
forumul care îi poate retrage înalta funcţie pe care i-a conferit-o.
În final, Adunarea Constituantă a adoptat formula republicii
semiprezidenţiale, inspirată după modelul Constituţiei franceze din
1958, care conferă preşedintelui un număr important de atribuţii dar
consacră, în acelaşi timp, şi posibilitatea înlăturării preşedintelui din
funcţie, în cazul în care acesta ar încălca Constituţia.
În ceea ce priveşte profilul instituţiei preşedintelui, aceasta este
definită de articolul 80 al Constituţiei, care precizează că:
“(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a
ţării.
(2) Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi
la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, Preşedintele
exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi
societate”.

Din analiza textului constituţional se desprinde constatarea că
preşedintele are o poziţie specifică în sistemul organelor statului, el
neconfundându-se cu nici una din puterile statului. Pe de o parte,
Preşedintele ţării reprezintă statul pe plan extern, fiind garantul
independenţei, unităţii şi integrităţii statului, iar pe de altă parte
veghează la buna funcţionare a autorităţilor publice şi exercită funcţia
de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate.
Această poziţie deosebită a Preşedintelui ţării face ca el să nu poată fi
membru al nici unui partid politic, deoarece el trebuie să păstreze o
poziţie de echidistanţă faţă de toate forţele politice. Rolul preşedintelui
nu este însă numai acela de a veghea la buna desfăşurare a activităţii
autorităţilor publice; el are posibilitatea să intervină în mod direct în
anumite situaţii, exercitând un rol deloc neglijabil în soluţionarea unor
probleme controversate sau în dezamorsarea unor crize politice.
Potrivit punctului de vedere exprimat de Curtea Constituţională,
şeful statului are dreptul să-şi exprime opinii politice, în condiţii
asemănătoare cu parlamentarii, beneficiind de un regim de imunitate
similar cu aceştia. Curtea Constituţională va putea interveni numai în
eventualitatea unor conflicte juridice de natură constituţională, între
autorităţile publice (de pildă între Preşedintele României şi cele două
Camere ale Parlamentului României. )
Cu prilejul dezbaterilor ce au avut loc în ţara noastră în legătură cu
revizuirea Constituţiei, cu privire la instituţia preşedintelui României au

fost exprimate diverse puncte de vedere şi opinii legate de îmbunătăţirea
activităţii acestei instituţii.
Au existat puncte de vedere care au considerat necesar ca România
să renunţe la sistemul "semiprezidenţial" de organizare constituţională
de tip francez şi să treacă la un sistem parlamentar în care preşedintele să
fie ales şi să fie demis de Parlament, dispunând de un număr redus de
prerogative, existând în schimb în structurile statului un guvern
puternic, dotat cu puteri largi, condus de un prim ministru puternic, care
să-şi asume majoritatea problemelor guvernării.
Au existat, pe de altă parte, opinii care au preconizat sporirea
prerogativelor prezidenţiale, întărirea poziţiei preşedintelui, dotarea sa
cu mai multe atribuţii - după sistemul prezidenţial american.
În final, dezbaterile asupra revizuirii Constituţiei nu au afectat
instituţia prezidenţială care, în esenţă, a rămas neschimbată în concepţia
şi structurile ei.
Au fost aduse totuşi anumite precizări legate de punerea sub
acuzare a preşedintelui, privind dreptul său de a încheia tratate
internaţionale, specificându-se totodată într-un alineat distinct la art.107,
că "preşedintele României nu îl poate revoca pe primul ministru".
Cât priveşte mandatul prezidenţial, durata acestuia a fost mărită la
cinci ani, considerându-se că este preferabil ca alegerile parlamentare să
nu coincidă cu alegerile prezidenţiale, astfel încât componenţa forumului

legislativ să nu fie influenţată în nici un fel de opiniile alegătorilor pentru
unul sau altul dintre candidaţii în cursa prezidenţială.
Potrivit modificării constituţionale din anul 2003, preşedintele
României a primit dreptul de a sesiza Curtea Constituţională pentru
soluţionarea conflictelor juridice dintre autorităţile publice.
1.2. ALEGEREA PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI
În ce priveşte modalitatea de alegere a preşedintelui, potrivit
prevederilor Constituţiei preşedintele va fi ales pe termen de cinci ani,
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este considerat
ales candidatul care a întrunit la primul tur de scrutin majoritatea de
voturi ale alegătorilor înscrişi în listele electorale. În cazurile în care nici
unul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, va fi organizat un
al doilea tur de scrutin între primii doi candidaţi, în ordinea numărului
de voturi obţinute la primul tur de scrutin. În urma celui de al doilea tur
de scrutin, va fi declarat ales candidatul care a obţinut cel mai mare
număr de voturi.
Constituţia prevede că nimeni nu poate îndeplini funcţia de
preşedinte decât pentru cel mult două mandate.
Rezultatul alegerilor va fi validat de Curtea Constituţională, după
care candidatul va depune în faţa Parlamentului jurământul, care are
următoarea formulă:

“Jur să-mi dăruiesc toată puterea şi priceperea pentru propăşirea
spirituală şi materială a poporului român, să respect Constituţia şi legile
ţării, să apăr democraţia, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor, suveranitatea, independenţa, unitatea şi integritatea
teritorială a României. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!” (art.82 pct.2).
1.3. DURATA MANDATULUI PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI
Durata mandatului prezindenţial este de cinci ani, potrivit
modificării ce a fost adusă Constituţiei în anul 2003, şi se exercită de la
data depunerii jurământului până la depunerea jurământului de către
preşedintele nou ales. Mandatul preşedintelui poate fi însă prelungit prin
lege organică în caz de război sau de catastrofă.
În redactarea sa iniţială, Constituţia României din 1991 a prevăzut
un mandat de patru ani, prevalând ideea că durata mandatului
prezidenţial trebuie să coincidă cu cea a mandatului Parlamentului.
În literatura de specialitate şi în dezbaterile parlamentare au fost
aduse argumente atât „pentru”, cât şi „împotriva” simultaneităţii celor
două tipuri de alegeri.
Astfel, în primul rând, s-a arătat că dacă alegerea Preşedintelui
Republicii ar avea loc concomitent cu alegerea Parlamentului, cheltuielile
substanţiale legate de organizarea unei a doua alegeri ar putea fi evitate.

În al doilea rând, s-a relevat că în cazul în care Preşedintele
Republicii este ales cu sprijinul unui partid politic, alegerile
concomitente fiind expresia spectrului politic existent în momentul
ţinerii lor, vor face cu putinţă ca acelaşi partid care a câştigat alegerile
parlamentare să deţină şi funcţia de Preşedinte al Republicii. Ori de câte
ori această situaţie se va produce, Guvernul, ca emanaţie a majorităţii
parlamentare, va putea, sigur de sprijinul Preşedintelui Republicii, să-şi
pună în aplicare programul prezentat în alegeri fără să întâmpine vreo
opoziţie semnificativă. În acest caz, coordonarea acţiunii guvernamentale
cu cea parlamentară va fi cu uşurinţă realizată.
În al treilea rând, s-a relevat că alegerile concomitente pot
contribui substanţial la polarizarea opţiunilor alegătorilor în direcţia a
două curente de opinie principale, dat fiind că dezbaterile publice
desfăşurate în vederea alegerii Preşedintelui republicii se vor concentra
până în cele din urmă în jurul celor două personalităţi politice care vor
rămâne în competiţie la cel de al doilea scrutin.
Stabilirea de către Constituţie a aceleiaşi durate atât pentru
mandatul Preşedintelui Republicii cât şi pentru cel al Parlamentului nu a
fost însă de natură să asigure întotdeauna funcţionarea armonioasă în
timp a acestor organe.
Pe de o parte, este posibil ca, deşi concomitente, alegerile
prezindenţiale şi cele parlamentare să nu dea rezultate favorabile pentru
acelaşi partid politic şi, ca urmare, Preşedintele Republicii să nu fie

exponentul partidului care are majoritatea în Parlament. În această
ipoteză, unitatea de acţiune a executivului riscă să fie pusă în cumpănă.
Pe de altă parte, mandatul Preşedintelui Republicii poate înceta
înainte de expirarea celor cinci ani pentru care a fost ales, prin demisie,
demitere din funcţie, deces sau ca urmare a condamnării pentru înaltă
trădare. O încetare a mandatului Preşedintelui Republicii pentru oricare
din aceste motive nu are însă nici o consecinţă asupra funcţionării
Parlamentului şi, prin urmare, nici asupra duratei de cinci ani a
mandatului acestuia, ceea ce va duce la o decalare în timp a acestor
mandate.
În sfârşit, s-a mai arătat că în condiţiile prevăzute de art.89 al
Constituţiei, Parlamentul poate fi dizolvat anticipat. Este suficientă o
asemenea dizolvare pentru ca acea coincidenţă în timp a mandatului
Preşedintelui Republicii cu cel al Parlamentului, prezumată de
Constituţie, să fie răsturnată şi, odată cu aceasta, avantajele ei să dispară.
În legătură cu durata mandatului Preşedintelui Republicii trebuie
să se mai observe că funcţia lui devine vacantă numai în caz de demisie,
de demitere, de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de
deces. Abia atunci când una din aceste situaţii se produce şi este
constatată în condiţiile prevăzute de Constituţie, va deveni operantă
dispoziţia art.97 al Constituţiei, potrivit căreia Guvernul este obligat să
organizeze alegeri pentru un nou Preşedinte al Republicii. Ca atare,
organizarea de noi alegeri pentru funcţia de Preşedinte al Republicii nu

va putea avea loc în cazul în care el este suspendat din funcţie printr-un
vot al Parlamentului (art.95 al Constituţiei) decât din momentul în care
suspendarea este aprobată prin referendum.
1.4. Incompatibilităţile funcţiei de Preşedinte al României
În legătură cu incompatibilităţile, Constituţia precizează că pe
durata mandatului său, preşedintele ţării nu poate fi membru al nici
unui partid politic şi nici nu poate îndeplini o altă funcţie publică sau
privată.
O primă incompatibilitate constă în faptul că, în conformitate cu
art.84 alin.1 al Constituţiei, Preşedintele Republicii nu poate fi membru
al unui partid politic.
Consacrarea prin Constituţie a acestei incompatibilităţi tinde să
sublinieze că, întrucât România este un stat pluralist, funcţia de
Preşedinte al Republicii trebuie să fie echidistantă faţă de partidele
politice. Bineînţeles că ori de câte ori viitorul Preşedinte al Republicii se
prezintă în alegeri ca exponentul unui partid politic sau al unei coaliţii
de partide, regula constituţională va rămâne mai curând un deziderat.
Având în vedere că întreaga campanie electorală pentru funcţia de
Preşedinte al Republicii, al cărei personaj principal a fost, s-a axat pe
programul unui partid politic, candidatul, odată ales, va fi fără doar şi
poate pus în situaţia de a trebui să-şi respecte angajamentele şi, prin

urmare, să acţioneze în acord cu linia politică a formaţiunii pe listele
căreia a fost ales.
O altă incompatibilitate constă în interdicţia adresată Preşedintelui
Republicii de a îndeplini orice altă funcţie publică sau privată.
Această incompatibilitate este formulată în termeni mai categorici
decât cea care priveşte pe senatori şi deputaţi, conform art.71 pct.2 al
Constituţiei. În timp ce deputaţilor şi senatorilor li se interzice numai
ocuparea funcţiilor de autoritate, cu excepţia celei de membru al
Guvernului, Preşedintele Republicii nu poate ocupa nici o altă funcţie, fie
ea publică sau privată.
1.5. ATRIBUŢIILE PREŞEDINTELUI ROMÂNIEI
În ceea ce priveşte puterea legislativă, Preşedintele are dreptul să
adreseze acesteia mesaje cu privire la principalele probleme politice, iar
în cadrul procedurii de legiferare poate să retrimită textul unei legi spre
a fi dezbătut de către Parlament înainte de a promulga legea în cauză. În
cazul în care Parlamentul menţine legea în forma în care a fost,
promulgarea este obligatorie. Tot în legătură cu Parlamentul,
Preşedintele ţării mai are şi posibilitatea excepţională de a-l dizolva, în
ipoteza în care acesta nu a acordat votul de încredere pentru formarea
Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi după
respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură. Constituţia

precizează că în cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o
singură dată şi în nici un caz în ultimele 6 luni ale mandatului
Preşedintelui României, în timpul stării de asediu sau al stării de
urgenţă.
În ceea ce priveşte relaţiile dintre Preşedinte şi Guvern, acestea
sunt stabilite cu exactitate de Constituţie, care prevede că Preşedintele va
desemna un candidat pentru funcţia de prim ministru şi va numi
Guvernul pe baza votului de încredere acordat de Parlament. În cazul
remanierii guvernamentale sau de vacanţă a postului, Preşedintele
revocă şi numeşte, la propunerea primului ministru, pe unii membri ai
Guvernului. Este de remarcat însă că, potrivit modificării constituţionale
din 2003, dacă prin propunerea de remaniere se schimbă structura sau
compoziţia politică a Guvernului, Preşedintele României îşi va putea
exercita această atribuţie numai pe baza aprobării Parlamentului,
acordată la propunerea primului ministru.
Preşedintele României poate consulta Guvernul cu privire la
problemele urgente şi de importanţă deosebită. El poate lua parte la
şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional
privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice,
precum şi în alte situaţii, la cererea primului ministru. În cazurile în care
Preşedintele participă la şedinţele Guvernului, el are dreptul să
prezideze aceste şedinţe.

Potrivit modificării constituţionale din 2003, Preşedintele nu poate
demite pe primul ministru, deoarece prin aceasta întregul Cabinet ar
trebui să-şi dea demisia, ceea ce ar dăuna stabilităţii politice, provocând
o criză de guvern.
Prin Decizia nr.356 din 5 aprilie 2007 legată de eventualitatea
refuzului şefului statului de a accepta o propunere pentru desemnarea
unui ministru în cazul când postul acestuia a devenit vacant prin
demisie, Curtea constată că, „după cum Parlamentul nu exercită un
drept de veto, ci o activitate de verificare a îndeplinirii condiţiilor de
corespundere în funcţie, tot astfel nici Preşedintele României nu are
drept de veto faţă de propunerea primului ministru, ci are dreptul de a
verifica corespunderea pentru funcţie a candidatului şi poate cere
primului ministru o altă propunere de candidat la funcţie. În toate
cazurile respingerea candidaturii trebuie să fie motivată”.
În ceea ce priveşte puterea judecătorească, Preşedintele are şi unele
atribuţii care sunt legate de activităţile judecătoreşti. Astfel, el are
dreptul să acorde graţierea individuală unor condamnaţi. El dispune de
prerogativele numirii în funcţie a magistraţilor, la propunerea
Consiliului Superior al Magistraturii. Preşedintele mai dispune de
prerogativa de a numi trei judecători ai Curţii Constituţionale din cei
nouă care compun acest organism.
Preşedintele are, aşadar, o gamă largă de atribuţii dintre care am
examinat până acum o serie de prerogative care privesc colaborarea sa

cu diferite puteri ale statului. Printre atribuţiile prezidenţiale, un rol
important îl ocupă însă şi atribuţiile în domeniul politicii externe. Astfel,
Preşedintele are dreptul să încheie tratate internaţionale în numele
României, care vor fi supuse spre ratificare Parlamentului în termen de
60 de zile, la propunerea Guvernului; el acreditează şi recheamă
reprezentanţii diplomatici ai României şi aprobă înfiinţarea, desfiinţarea
sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice. Reprezentanţii
diplomatici ai statelor străine sunt acreditaţi pe lângă Preşedintele ţării.
Preşedintele exercită importante atribuţii şi în domeniul apărării.
El este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de preşedinte
al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. El poate declara, cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului, mobilizarea generală sau parţială a forţelor
armate. În asemenea cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui va fi
supusă ulterior aprobării Parlamentului, în termen de cinci zile de la
adoptare. În caz de agresiune armată îndreptată împotriva României,
Preşedintele are dreptul să ia măsuri pentru respingerea agresiunii,
aducând neîntârziat la cunoştinţa Parlamentului măsurile luate printr-un
mesaj. În cazul în care Parlamentul nu se află în sesiune, el va fi convocat
de drept în termen de 24 de ore de la declanşarea agresiunii. Este de
menţionat că, potrivit modificării constituţionale din 2003, în caz de
mobilizare sau război, Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată
durata acestor stări.

Tot în cadrul atribuţiilor prezidenţiale se înscrie şi instituirea stării
de asediu sau stării de urgenţă în întreaga ţară sau în anumite localităţi.
În asemenea cazuri, Preşedintele va solicita Parlamentului încuviinţarea
măsurii adoptate, în termen de cinci zile de la luarea acesteia. În cazul în
care Parlamentul nu se află în sesiune, el va fi convocat de drept în cel
mult 48 de ore de la instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi
va funcţiona pe toată durata acesteia. Această prevedere este deosebit de
importantă deoarece în trecut, în practica unor state, au existat situaţii în
care starea de asediu sau starea de urgenţă a dus practic la paralizarea
activităţii forumului legislativ, întreaga putere concentrându-se în
mâinile executivului, Parlamentul nemaifiind informat în legătură cu
măsurile adoptate şi uneori dizolvat chiar, în mod arbitrar. În legătură cu
dispoziţiile acestui articol sunt de semnalat şi prevederile articolului 53,
potrivit cărora restrângerea unor drepturi sau libertăţi nu va putea fi
efectuată decât în cazuri anume specificate, restrângerea trebuind să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o şi neputând atinge
existenţa dreptului sau a libertăţilor. Urmează, aşa dar, a opina că în
situaţii deosebit de grave, cum sunt cele care privesc starea de asediu sau
starea de urgenţă, garantarea libertăţilor este asigurată în primul rând
prin aceea că Parlamentul nu va putea fi dizolvat, el funcţionând mai
departe în asemenea situaţii, iar pe de altă parte, prin aceea că drepturile
şi libertăţile democratice nu vor putea fi limitate sau restrânse decât în
cazuri speciale, şi numai prin lege, dacă o asemenea restricţie se impune.

O importantă atribuţie a Preşedintelui, care marchează implicarea
sa directă în problemele fundamentale ale ţării, este dreptul de a se
adresa poporului şi de a-i solicita să-şi exprime, prin referendum, voinţa
cu privire la probleme de interes naţional. Această prerogativă se
corelează cu cea din articolul 88, potrivit căreia Preşedintele are dreptul
să adreseze Parlamentului mesaje cu privire la problemele politice ale
naţiunii. Potrivit articolului 90, consultarea poporului prin referendum
se poate efectua numai după consultarea Parlamentului, neexistând însă
obligativitatea aprobării declanşării procedurii referendumului de către
Parlament. Din lectura textului se desprinde concluzia că Preşedintele se
poate adresa naţiunii solicitându-i să îşi exprime voinţa numai după
îndeplinirea acestei formalităţi, pe care o reprezintă consultarea
Parlamentului, formalitate care nu are însă semnificaţia unei aprobări
date de cele două Camere. Remarcăm că întregul sistem al relaţiilor
dintre Preşedinte şi Parlament este axat pe ideea că Preşedintele, care
este un factor de echilibru în viziunea Constituţiei între toate puterile
statului, trebuie să ţină seama de punctul de vedere al Parlamentului, fie
sub forma consultării sale, cum este situaţia prevăzută de articolul 90, fie
sub forma ratificării ulterioare a unora dintre măsurile sale, cum este, de
pildă, cazul mobilizării parţiale sau generale, instituirii stării de asediu
sau a stării de urgenţă.
Curtea Constituţională a precizat, prin Decizia nr.355 din 4 aprilie
2007, că stabilirea problemelor de interes naţional este de competenţa

Preşedintelui României, Parlamentul urmând a fi consultat în legătură cu
organizarea referendumului cu privire la problemele de interes naţional.
În ce priveşte data la care urmează să se desfăşoare referendumul
şi dacă acesta se poate desfăşura concomitent sau nu cu alegerile
legislative, Curtea a decis că „referendumul se poate desfăşura oricând
în cursul anului, dacă Parlamentul a fost consultat sau a aprobat
propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui României. Aşadar,
potrivit Constituţiei, nu există nici o altă condiţie care să interzică
organizarea şi desfăşurarea referendumului simultan cu alegerile
prezidenţiale, parlamentare, locale sau cele pentru Parlamentul
European, ori într-un anumit interval de timp anterior sau posterior
alegerilor menţionate. Ca atare, acolo unde legea nu distinge, nici
interpretul nu poate să o facă (Ubi lex non distinguit, nec nos
distinguere debemus).
După cum am mai arătat, ca urmare a reformei constituţionale din
2003, Preşedintele României se poate adresa Curţii Constituţionale
pentru soluţionarea conflictelor juridice dintre autorităţile publice.
1.6. Răspunderea politică şi penală a Preşedintelui României
Constituţia din 1991 stabileşte şi unele prevederi deosebit de
importante în legătură cu răspunderea pe care Preşedintele o are şi
modalităţile prin care el poate fi îndepărtat din funcţia pe care o exercită.

Sunt necesare de examinat, însă, din acest punct de vedere, două
situaţii: a) ipoteza punerii sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă
trădare; şi b) suspendarea din funcţie, în cazul săvârşirii unor fapte
grave, prin care a încălcat prevederile Constituţiei.
a) În primul caz, al punerii sub acuzare pentru înaltă trădare, este
necesar să existe o hotărâre în acest sens – de punere sub acuzare – a
Camerei Deputaţilor şi Senatului, reunite în şedinţă comună, cu votul a
cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Într-o
asemenea situaţie, competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
Preşedintele este considerat demis de drept din funcţia sa. Reforma
constituţională din 2003 a adus precizarea că de la data punerii sub
acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept.
b) În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă
prevederile Constituţiei (deci altele decât înaltă trădare), Preşedintele
poate fi suspendat de cele două Camere reunite în şedinţă comună, cu
votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, dar numai după consultarea
Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului, cu prilejul
dezbaterilor, explicaţii în legătură cu faptele ce i s-au imputat. În ce
priveşte declanşarea propunerii de suspendare din funcţie, aceasta poate
fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor,
urmând a fi adusă neîntârziat la cunoştinţa Preşedintelui. În cazul în care
propunerea de suspendare din funcţie este aprobată de Parlament în

condiţiile arătate, va fi organizat un referendum, în termen de cel mult
30 de zile, pentru demiterea Preşedintelui. Dacă acest referendum se
pronunţă în sens afirmativ, Preşedintele va fi considerat demis.
După cum se vede deci, din analiza celor două situaţii, procedura
este mult mai simplă în cazul punerii sub acuzare pentru înaltă trădare
decât în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care se încalcă prevederile
Constituţiei. În primul caz, fiind vorba de o situaţie excepţională,
procedura este mult mai rapidă, Parlamentul funcţionând şi ca organ de
acuzare, ceea ce se îndepărtează de la principiul separaţiei puterilor în
stat, dar este o măsură ce poate fi înţeleasă ţinând seama de gravitatea
faptelor. Astfel cum este redactat textul constituţional, el este totuşi
incomplet, deoarece prevede competenţa de judecată şi dreptul
Parlamentului de a hotărî punerea sub acuzare, dar nu precizează cine
va face cercetările, uneori complexe şi cât se poate de delicate, pentru a
stabili dacă Preşedintele s-a făcut vinovat de înaltă trădare.
În ceea ce priveşte procedura suspendării din funcţie a
Preşedintelui ţării, aceasta marchează – aşa cum am mai arătat – o
procedură în două etape. Ipotetic vorbind, în situaţia în care Preşedintele
ar fi fost suspendat din funcţie de către Parlament dar poporul, prin
referendum, nu ar fi aprobat hotărârea Parlamentului, Preşedintele ar
rămâne în funcţie, fiind obligat să guverneze cu un Parlament ostil. O
asemenea situaţie nu ar putea fi soluţionată decât prin dizolvarea
Parlamentului şi convocarea unor noi alegeri.

În această privinţă sunt de semnalat două documente ale Curţii
Constituţionale. Prin Decizia nr.53 din 28 ianuarie 2005, Curtea
Constituţională a decis că „opiniile, judecăţile de valoare sau afirmaţiile
titularului unui mandat de demnitate publică – aşa cum este Preşedintele
României, autoritate publică unipersonală, ori cum este conducătorul
unei autorităţi publice – referitoare la alte autorităţi publice, chiar critice
fiind, nu declanşează blocaje instituţionale, dacă nu sunt urmate de
acţiuni sau inacţiuni de natură să împiedice îndeplinirea atribuţiilor
constituţionale ale acelor autorităţi publice”.
Avizul consultativ nr.1 din 5 aprilie 2007 a clarificat ce se înţelege
din punct de vedere juridic prin o abatere gravă ce ar fi săvârşită de
preşedintele ţării. După cum se arată în Avizul Curţii, „din punct de
vedere juridic, gravitatea unei fapte se apreciază în raport cu valoarea pe
care o vatămă, precum şi cu urmările sale dăunătoare, produse sau
potenţiale, cu mijloacele folosite, cu persoana autorului faptei şi, nu în
ultimul rând, cu poziţia subiectivă a acestuia, cu scopul în care a săvârşit
fapta.
Aplicând aceste criterii la faptele de încălcare a ordinii juridice
constituţionale la care se referă art.95 alin.(1) din Legea fundamentală,
Curtea reţine că pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor
Constituţiei actele de decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte
de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar împiedica
funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile

şi libertăţile cetăţenilor, ar tulbura ordinea constituţională ori ar urmări
schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură care ar
avea sau ar putea avea efecte similare”.
Constituţia prevede că în cazul în care funcţia de Preşedinte devine
vacantă prin demisie, demitere din funcţie, imposibilitate definitivă a
exercitării atribuţiilor sau prin deces, se vor organiza, în termen de trei
luni de la data constatării vacanţei, noi alegeri pentru ocuparea funcţiei
de Preşedinte al României. În cazul în care funcţia de preşedinte este
vacantă, până la noile alegeri, interimatul funcţiei de preşedinte se
asigură în ordine de preşedintele Senatului sau preşedintele Camerei
Deputaţilor. Aceştia exercită prerogativele prezidenţiale, neavând însă
dreptul să adreseze mesaje sau să consulte poporul prin referendum.
Răspunderea Preşedintelui interimar în cazul săvârşirii unor fapte grave
este reglementată de aceleaşi prevederi ce sunt aplicabile Preşedintelui.
1.7. ACTELE EMISE DE PREŞEDINTELE ROMÂNIEI
În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele emite decrete, care se
publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea decretelor în
Monitorul Oficial atrage inexistenţa lor. Această măsură a fost luată
pentru a se evita situaţii de genul celor întâlnite în fostul regim, când
anumite decrete prezidenţiale – care au adus atingere drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor – nu au fost publicate. În ce priveşte o serie de
decrete ale Preşedintelui ca, de pildă, supunerea unor tratate

Parlamentului spre ratificare, numirea reprezentanţilor diplomatici,
decretarea mobilizării parţiale sau generale, măsurile luate pentru
respingerea unei agresiuni armate, decretarea stării de asediu sau a stării
de urgenţă, conferirea decoraţiilor şi titlurilor de onoare, acordarea
gradelor de mareşal, de general şi de amiral, precum şi acordarea
graţierii individuale, este obligatorie contrasemnarea decretelor
respective de către primul ministru.
NU UITA!
Modul în care sunt reglementate prerogativele şi atribuţiile Preşedintelui
României evidenţiază acceptarea concepţiei cu privire la România ca
republică semi-prezidenţială.
Menţionăm că republicile pot fi: a) prezidenţiale, cum este de pildă
S.U.A. sistem în care preşedintele este şi şeful executivului, dispune de
largi prerogative şi este ales direct de popor; b) parlamentare, în care
preşedintele este ales de parlament, poate fi destituit tot de parlament, şi
exercită un număr limitat de atribuţii, principalele competenţe politice
fiind concentrate în mâinile primului ministru (cum este, de pildă, în
Germania sau în Italia); şi c) semiprezidenţiale, reprezentând o formă
intermediară între aceste două variante, inspirată din modelul francez. În
acest sistem, preşedintele este ales direct de popor, nefiind şef al

executivului, ci exercitând o funcţie de mediere între puterile statului. În
sistemul semiprezidenţial preşedintele poate fi demis în urma unei
proceduri relativ complicate, implicând ca o primă etapă suspendarea sa
din funcţie de către parlament, şi ca o etapă ulterioară organizarea unui
referendum, după care hotărârea de demitere rămâne definitivă. În
sistemul semiprezidenţial preşedintele are totuşi posibilitatea de a
dizolva parlamentul, dacă acesta nu a putut, într-un anumit termen, să
acorde votul de încredere pentru constituirea Guvernului; d) există şi o
singură republică (Elveţia) care a adoptat sistemul directorial de
guvernare Acolo există un executiv colegial, care nu poate fi revocat de
Parlament şi nici nu poate să dizolve Parlamentul, a cărui preşedinţie
este asigurată prin rotaţie.
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Enumeraţi atribuţiile Preşedintelui României.
2. Precizati care sun incompatibilitatile functiei de Preşedinte al
României.

PROPUNERI DE REFERATE
Actele Preşedintelui României
Răspunderea politică a Preşedintelui României
Atribuţiile exercitate de Preşedinte în raporturile cu Parlamentul
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1
1. Constituţia României, editată de Guvernul României, Bucureşti,

2003 .
2. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi

instituţii politice, Ediţia a IV-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti,
2010.
3. Legea pentru alegerea Preşedintelui României (nr.370/2004) în

Monitorul Oficial al României nr.887 din 29 septembrie 2004;

GUVERNUL. ÎNVESTITURA GUVERNULUI. ROLUL SĂU
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va deprinde
competenţe de a:
 cunoaşte rolul si locul guvernului
 cunoaste actele guvernului
 cunoaşte etapa de învestitură a guvernului
 dezvolta limbajul juridic specific disciplinei
GUVERNUL. ÎNVESTITURA GUVERNULUI. ROLUL SĂU ........................................ 35
2.1. ROLUL ŞI LOCUL GUVERNULUI ÎN SISTEMUL SEPARAŢIEI PUTERILOR... 36
2.2. ÎNVESTITURA GUVERNULUI ................................................................................... 50
2.3. RĂSPUNDEREA MEMBRILOR GUVERNULUI ...................................................... 53
NU UITA! ............................................................................................................................... 58

2.1. ROLUL ŞI LOCUL GUVERNULUI ÎN SISTEMUL SEPARAŢIEI
PUTERILOR
Instituţia Guvernului ocupă un loc dintre cele mai importante în
toate Constituţiile lumii, ştiut fiind faptul că el este, de regulă, titularul
puterii executive. În unele sisteme constituţionale se precizează chiar
dualitatea puterii executive, aceasta aparţinând şefului statului şi
Guvernului (exemplu, Grecia). În altele, şeful statului este în acelaşi timp
şi reprezentantul puterii executive (ex.S.U.A., Luxemburg) dar, în imensa
majoritate a cazurilor reglementările constituţionale conferă Guvernului
o poziţie distinctă în sistemul separaţiei puterilor. După cum s-a relevat
în literatura de specialitate, „Izvoarele istorice ale «Guvernului», ca
instituţie publică, de putere a statului, se regăsesc în perioada
absolutismului, în aşa-numitele curia regis, întâlnite în multe dintre
ţările europene, iar în Ţările Române «Sfatul Domnesc». Aceste instituţii
au căpătat însă rolul şi semnificaţii mai apropiate de ceea ce înseamnă
Guvernul din epoca modernă, pe măsură ce la nivelul administraţiei
centrale au început să se contureze departamentele, ca forme
organizatorice statale, responsabile pentru administrarea unor domenii
de activitate pe întreg teritoriul ţării. Am putea spune chiar că mai întâi
au fost create ministere conduse de miniştri care o bună perioadă de
timp au funcţionat ca atare, fără ca ei să alcătuiască Guvernul, ca
instituţie politică şi juridică a statului, cu rolul şi semnificaţia de astăzi”.

Se relevă faptul că dacă în Ţările Române ministerele au fost create prin
Regulamentele Organice (respectiv în 1831 în Moldova şi în 1832 în
Muntenia), conceptul de Guvern ca atare apare abia după Unirea
Principatelor. Constituţiile din 1866, 1923 şi 1938 consacrau rolul
Guvernului ca titular al puterii executive, alături de prerogativele
suveranului. Astfel, Constituţia din 1923 prevedea în mod expres că
„Guvernul exercită puterea executivă în numele regelui”. Constituţia din
1948 foloseşte pentru prima dată termenul de Consiliu de Miniştri, ca
fiind similar cu acela de Guvern. Autorii de specialitate au relevat însă că
cele două noţiuni nu sunt absolut identice. În timpul regimului totalitar,
funcţia de preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost înlocuită cu aceea
de prim-ministru al Guvernului, pentru a nu se diminua nici măcar
terminologic autoritatea fostului şef al statului. După Revoluţia din
Decembrie 1989, structurile totalitare ale regimului comunist au fost
dizolvate. La 31 decembrie 1989 a fost adoptat Decretul-lege nr.10
privind constituirea, organizarea şi funcţionarea Guvernului României.
În articolul 2 al acestui act normativ se precizează că „Guvernul
României exercită conducerea generală a activităţii administrative pe
întreg teritoriul ţării, având obligaţia de a îndeplini obiectivele cuprinse
în programul Consiliului Frontului Salvării Naţionale, asigurând
executarea măsurilor stabilite prin decretele adoptate de acesta”.
Printr-un Decret-lege ulterior, Decretul-lege nr.104 din 30 martie
1990, au fost specificate activităţile pentru care Guvernul adoptă

hotărâri. Reţine atenţia în mod deosebit formularea cuprinsă în
preambulul acestui act normativ care se referă la principiul separaţiei
puterilor în stat şi la necesitatea asigurării condiţiilor pentru ca guvernul,
organ suprem al administraţiei de stat, să realizeze puterea executivă ce-i
revine în temeiul legii. Printre domeniile în care Guvernul urma să emită
hotărâri se menţiona aprobarea programelor de dezvoltare economico-
socială pe ramuri de activitate, a balanţei comerciale şi de p1ăţi externe,
organizarea rea1izării sarcinilor economico-financiare şi de comerţ
exterior, aprobarea iniţierii şi încheierii de tratate, realizarea
reglementărilor referitoare la salarizare, aprobarea de norme în
domeniul învăţământului, culturii, stabilirea structurii organizatorice şi a
numărului de posturi la ministere şi celelalte organe centrale etc.
Organizarea şi funcţionarea Guvernului României a fost stabilită
iniţial prin Legea nr.37 din 7 decembrie 1990, înlocuită ulterior prin Legea
nr.90 din 2001.
Potrivit prevederilor Constituţiei (art.1021), Guvernul asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea
generală a administraţiei publice. El este alcătuit din primul ministru şi
alţi membri, stabiliţi prin legea organică. Constituţia prevede că în
îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele
sociale interesate, ceea ce conferă o mai largă deschidere funcţiilor sale,
obligându-l să intre într-un anumit sistem de re1aţii implicând contacte
de lucru cu exponenţii principalelor categorii sociale, să caute împreună

cu acestea formule pentru depăşirea unor situaţii de criză. Prin
colaborarea cu organismele sociale, măsurile luate de Guvern capătă un
surplus de eficienţă, deoarece fiind luate cu consultarea unor factori
dintre cei mai diverşi evită riscul unor soluţii unilaterale, care ar fi
inacceptabile pentru anumite categorii sau organisme sociale.
Prevederile Constituţiei legate de organizarea Guvernului şi
poziţia sa în sistemul organelor statului au fost dezvoltate prin
prevederile Legii nr.90/2001 privind organizarea şi funcţionarea
Guvernului României şi a ministerelor.
De reţinut sunt câteva idei esenţiale pe care le cuprinde noua lege,
în special sub aspectul precizării poziţiei pe care Guvernul o ocupă în
sistemul organelor statului. Astfel, se precizează că Guvernul este
autoritatea publică a puterii executive care funcţionează în baza votului
de încredere acordat de Parlament şi care asigură realizarea politicii
interne şi externe a ţării, exercitând totodată conducerea generală a
administraţiei publice.
Se mai precizează că Guvernul are menirea să asigure funcţionarea
echilibrată şi dezvoltarea sistemului naţional economic şi social, precum
şi racordarea acestuia la sistemul economic mondial, în condiţiile
promovării intereselor naţionale.
Legea nr.90/2001 precizează pentru prima oară funcţiile pe care le
îndeplineşte Guvernul pentru realizarea programului său: funcţia de

strategie, funcţia de reglementare, funcţia de administrare a proprietăţii
statului, funcţia de reprezentare şi funcţia de autoritate de stat.
În lege este subliniată poziţia deosebită a primului ministru, care
conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia,
prezentând rapoarte şi declaraţii în faţa celor două Camere ale
Parlamentului şi răspunzând întrebărilor ori interpelărilor care îi sunt
adresate de către deputaţi sau senatori.
În doctrina franceză de drept constituţional, prin termenul
„coabitare” se înţelege situaţia în care şeful statului are o anumită
orientare politică iar Parlamentul (sau Guvernul) altă orientare. Această
situaţie are, neîndoielnic, anumite influenţe asupra modului în care se
desfăşoară colaborarea între respectivele instituţii ale statului, solicitând
flexibilitate, disponibilitate, negocierea soluţiilor şi păstrarea unui
permanent echilibru între principalele structuri ale puterii de stat.
Deşi problema „coabitării” s-a pus practic după adoptarea
Constituţiei franceze din 1958 şi în special după reforma din 1962, se
relevă faptul că ideea unor deosebiri de păreri, a unor divergenţe între
factorii politici de decizie ai statului este mult mai veche. Astfel, se arată
că în anul 1877 a izbucnit un conflict între preşedintele Republicii
Franceze, Mareşalul Mac Mahon, şi majoritatea republicană a Camerei
Deputaţilor, care îi imputa preşedintelui de a se fi pronunţat – înaintea
alegerii sale – într-un discurs, pentru întărirea puterilor preşedinţiale în
dauna Parlamentului. Deşi preşedintele Mac Mahon a dizolvat Camera,

noua Adunare a manifestat aceeaşi orientare, astfel încât preşedintele a
trebuit să se conformeze voinţei Camerei Deputaţilor, iar în cele din
urmă sa demisioneze. Urmaşul său, preşedintele Jules Grévy, în mesajul
adresat Camerelor, a recunoscut primatul Parlamentului şi a arătat că
„supus cu sinceritate marii legi a regimului parlamentar, eu nu mă voi
angaja niciodată într-o luptă împotriva voinţei naţionale, exprimată de
organele constituţionale”.
În perioada care a trecut de la adoptarea Constituţiei din 1958 s-au
înregistrat trei mari situaţii de coabitare. Prima coabitare a avut loc între
anii 1986-1988, între preşedintele François Mitterand (socialist) şi Jacques
Chirac (de orientare de dreapta). Această perioadă a constituit, de fapt,
potrivit părerii specialiştilor, „o campanie electorală permanentă”.
Cea de a doua perioadă de coabitare a avut loc între anii 1993-1995,
fiind caracterizată de specialişti ca fiind „o coabitare de catifea”. În
această perioadă, şeful statului a fost tot François Mitterand, dar funcţia
de şef al Guvernului a aparţinut lui Eduard Balladur (RPR – UDF).
„Coabitarea de catifea” a fost facilitată de faptul că au existat o serie de
obiective comune ale politicii externe, ca şi ale politicii interne, ceea ce a
făcut ca, în final, asperităţile dintre preşedinte şi primul ministru să fie
reduse la maximum.
A treia perioadă de coabitare, între 1997-2002, a fost caracterizată ca
o „coabitare surpriză”, datorită evoluţiilor imprevizibile ale relaţiilor
dintre cei doi factori de conducere a statului. În perioada acestei coabitări

s-au confruntat Jacques Chirac, preşedinte al republicii, şi Lionel Jospin,
prim ministru socialist. De reţinut sunt declaraţiile lui Jospin, care a
definit clar dimensiunile coabitării: „în materie de coabitare, Constituţia
este clară şi ea este cea care defineşte puterile fiecăruia. Coabitarea nu
mai este o situaţie mistică, pentru că deja au existat două (coabitări).
Ceea ce este esenţial este de a respecta funcţiile fiecăruia”.
Această coabitare a luat sfârşit ca urmare a alegerilor din 2002, în
urma cărora a fost constituit cabinetul condus de Jean-Pierre Raffarin, iar
partidul „Unitatea pentru preşedinţie”, care l-a sprijinit în mod direct pe
Jacques Chirac, a obţinut 357 mandate în Adunarea Naţională, din
numărul total de 577 mandate.
O formă deosebită de coabitare cunoaşte şi politica americană. În
această ţară nu este vorba însă de o „coabitare” între preşedinte şi primul
ministru, deoarece în SUA nu există „prim ministru”, ea fiind o
republică prezidenţială, în care şeful statului îndeplineşte şi atribuţiile de
prim ministru.
În SUA s-au pus însă probleme de coabitare între anumiţi preşedinţi
aparţinând unor forţe politice şi majoritatea parlamentară aparţinând
unor forţe politice opuse. Aşa, de pildă, în cadrul celui de al 80-lea
Congres al SUA (1946) preşedintele Hary Truman (democrat) a guvernat
cu o majoritate republicană. În cadrul celui de al 84-lea Congres (1954),
preşedintele Eisenhower (republican) a guvernat cu o majoritate
democrată. Acelaşi lucru s-a petrecut cu preşedintele Richard Nixon în

1968, 1970 şi 1972. Colaborarea dintre preşedinţi aparţinând unor partide
cu adunări parlamentare controlate de partide opuse a îngreunat în
unele cazuri procesul de adoptare a unor măsuri pe plan naţional sau în
politica externă.
În prezent, actualul preşedinte al SUA, George W.Bush, dispune de
o bază solidă de colaborare. Reales la 2 noiembrie 2004, partidul său
(partidul republican) are asigurat controlul asupra Senatului cu 55 de
mandate, împotriva a 44 care aparţin partidului democrat, în timp ce
Camera reprezentanţilor dispune de 231 de mandate din 435, cel mai
important procent obţinut de republicani după 1946.
Prin guverne majoritare, denumite uneori „omogene” sau
„monocolore”, se înţeleg acele guverne care sunt expresia votului unui
singur partid politic, care deţine şi majoritatea parlamentară. Exemplul
cel mai cunoscut este, desigur, cel al Marii Britanii. În această ţară, ca
urmare a alegerilor ce au avut loc la 7 iunie 2001, partidul laburist deţine
412 locuri în Camera Comunelor, faţă de 166 de locuri ce revin partidului
conservator şi 52 partidului liberal democrat.
Majoritatea celorlalte democraţii occidentale cunosc – aşa cum vom
arăta mai jos – guverne de coaliţie, chiar dacă în cadrul acestora există
anumite forţe politice ce au prioritate (partidul pentru preşedinţie în
Franţa, sau partidul social-democrat în Germania).

Practica guvernelor monocolore este relativ redusă, deoarece în
anumite situaţii, ca o consecinţă a schimbării raportului de forţe între
forţele politice, aceste guverne nu şi-au putut menţine stabilitatea. Astfel,
în Albania după înlăturarea regimului lui Ramiz Alia (1991), a fost ales
cu o foarte largă majoritate un guvern al partidului democrat, condus de
Sali Berisha. Victoria acestui partid în alegerile din 1996 a fost viu
contestată, ducând în final la revolte populare, tulburări armate şi în cele
din urmă la alegeri anticipate care s-au desfăşurat în 1997, când victoria a
revenit socialistului Fatos Nano.
În Malta există, de asemenea, un guvern majoritar condus de liderul
partidului naţionalist Eddie Fenech-Adami. Acest guvern a venit la
putere ca urmare a alegerilor anticipate convocate în aprilie 2003, pentru
a întări poziţia guvernului condus de partidul naţionalist, adept al
intrării Maltei în Uniunea Europeană, în opoziţie cu partidul laburist
(NLP) care militase împotriva intrării în Uniunea Europeană. Dat fiind
faptul că la 10 martie 2003 poporul din Malta se pronunţase în favoarea
intrării în Uniunea Europeană, primul ministru a estimat că alegerile ce
au avut loc la 12 aprilie sunt indispensabile spre a întări poziţia
guvernului angajat în îndeplinirea obligaţiilor internaţionale legate de
aderarea la Uniunea Europeană.
Un guvern monocolor există şi în republica Moldova, ca urmare a
alegerilor din 25 februarie 2001, alegeri ce au condus la constituirea unui
parlament în care Partidul Comuniştilor din Moldova (PCM) deţine 71

de mandate din cele 111. Guvernul monocolor din Moldova este însă viu
contestat de forţele patriotice, care au avansat numeroase propuneri în
vederea constituirii unui guvern de coaliţie care să includă şi alte forţe
politice având o orientare diferită de aceea a Partidului Comuniştilor din
Moldova.
Majoritatea guvernelor existente în Europa sunt guverne de coaliţie.
Aşa cum s-a arătat, chiar în democraţiile tradiţionale în care sistemul de
partide este bine cristalizat de mulţi ani, existând partide puternice, se
recurge la guverne de coaliţie, deoarece nici acestea nu dispun de o bază
politică în măsură să le permită „escaladarea” procentului de 50% din
voturile populaţiei. Aşa, de pildă, în Germania, Partidul Social-
Democrat, deşi are 251 de locuri în Bundestag, a încheiat o coaliţie cu
Partidul verzilor, dispunând de 55 de voturi.
În Italia, guvernul premierului Silvio Berlusconi, constituit ca
urmare a alegerilor din 13 mai 2001, a încununat de fapt succesul acţiunii
politice nu al unui singur partid, ci al unei coaliţii de partide, denumită
„Casa libertăţilor”, care a obţinut 366 de locuri în Camera
Reprezentanţilor şi 177 în Senat.
Guverne de coaliţie există în majoritatea statelor din Europa de
răsărit, foste state socialiste. Este suficient să menţionăm în această
privinţă Bulgaria (2001), Polonia (2001), Slovacia (2002), Letonia (2002),
Republica Cehă (2002), Ungaria (2002), Estonia (2003). Explicaţia
numărului foarte mare de guverne de coaliţie ce există în special în ţările

Europei de răsărit se datorează diversificării foarte mari a forţelor
politice după 1990 şi imposibilităţii practice a unui singur partid de a-şi
asigura majoritatea parlamentară.
O variantă a guvernelor de coaliţie o constituie „guvernele de
unitate naţională”. Aceste guverne au fost constituite în special în
situaţii de criză, pentru a răspunde imperativelor angajării întregii
naţiuni în soluţionarea unor probleme vitale. Astfel, în 1940, în timpul
celui de al doilea război mondial, Winston Churchill, deşi avea
majoritate parlamentară asigurată, a considerat necesară constituirea
unui cabinet britanic de coaliţie, cu includerea unor miniştri laburişti.
Guvernele în exil ale ţărilor ocupate de germani (Olanda, Norvegia
etc.) aflate la Londra, au fost de asemenea guverne de coaliţie.
Exemplul cel mai recent de guvern de unitate naţională este
guvernul Israelului, a cărui componenţă a fost modificată în decembrie
2004. Constituirea acestui guvern „de unitate naţională” a fost
determinată de cerinţa garantării aplicării planului Sharon de retragere
din teritoriile ocupate, inclusiv vizând evacuarea a 21 de colonii din
Gaza şi a patru din Cisiordania. Constituirea acestui guvern de unitate
naţională a devenit necesară deoarece însăşi o serie de parlamentari
membri ai partidului Likud (de orientare naţionalistă) manifestau ezitări
faţă de planul Sharon. Este de menţionat că, spre deosebire de alte state,
în Israel primul ministru este ales în mod direct de popor, iar nu de

Parlament, pe când preşedintele ţării este desemnat prin vot
parlamentar.
Cât priveşte filosofia constituirii unui guvern de unitate naţională,
ea a fost cel mai bine exprimată de generalul De Gaulle în cunoscutul său
discurs pronunţat la Bayeux, la 16 iunie 1946. În acest discurs – care şi-a
păstrat actualitatea – erau relevate o serie de idei, printre care unitatea
forţelor patriotice, realizarea scopurilor reconstrucţiei, remedierea
grelelor încercări din timpul războiului, întărirea autorităţii statului,
inclusiv a factorilor de conducere a acestuia. În acest discurs se făcea, de
asemenea, referire la importanţa funcţiei şefului statului ca exponent al
interesului general al naţiunii.
Guvernele minoritare sunt, de regulă, guverne monopartid, care nu
au reuşit să obţină adeziunea unor alte grupări sau formaţiuni politice
pentru a constitui guverne de coaliţie. Partidele care au constituit
guvernele respective s-au aflat în imposibilitate de a constitui un guvern
majoritar monopartid, nereuşind totodată nici să polarizeze ideea
atragerii altor partide la constituirea unor guverne de coaliţie. De regulă,
existenţa unor asemenea guverne minoritare este de scurtă durată, dar
există, neîndoielnic, şi guverne minoritare care au demonstrat că pot să
aibă o existenţă ceva mai îndelungată, cum a fost cazul guvernului
minoritar social-democrat ceh, constituit ca urmare a alegerilor din 1998,
condus de Miloş Zeman, şi care a fiinţat o bună parte a perioadei până la
algerile din 2002, când acesta putut constitui, în final, un guvern de

coaliţie cu partidele centriste. Ca exemplu de guverne minoritare mai
vechi se pot cita guvernul minoritar care a existat în Finlanda în anii
1926-1927, guvernul minoritar constituit de partidul Likud în Israel în
1990, guvernul minoritar al lui Bülent Ecevit în Turcia în 1998-1999,
guvernul minoritar japonez condus de Hata Tsutomu în 1994 (primul
guvern minoritar în Japonia după 40 de ani), guvernul minoritar
canadian constituit în urma alegerilor din 2004 de Paul Martin, guvernul
minoritar de coaliţie format în 2002 în Noua Zelandă ş.a.
Guvernele minoritare au marcat, în toate cazurile, etape de tranziţie
spre guverne ale unor coaliţii de partide. Existenţa vremelnică a unor
guverne minoritare a constituit, fireşte, o anomalie dictată de
împrejurări, deoarece lipsa sprijinului parlamentar permanent le
conferea acestora o dimensiune fragilă şi vulnerabilă.
Convocarea unor alegeri anticipate reprezintă o decizie politică
importantă, care impune o matură reflecţie. În unele state din Occident,
dizolvarea parlamentelor şi convocarea unor alegeri anticipate este
atributul discreţionar al şefului statului, spre deosebire de ţara noastră,
unde preşedintele României nu poate dispune dizolvarea Parlamentului
şi convocarea de alegeri anticipate decât în urma consultării cu
preşedinţii Camerelor şi ai Curţii Constituţionale, şi numai în situaţia în
care nu a fost posibilă desemnarea succesivă a doi şefi de guvern.
În Franţa, art.12 din Constituţie nu impune preşedintelui, pentru a
dizolva Adunarea Naţională, decât obligaţia de a se consulta cu primul

ministru şi preşedinţii Camerelor. În toate cazurile, decizia propriu zisă
îi aparţine în exclusivitate.
De la constituirea celei de a 5-a Republici în Franţa, dreptul de
dizolvare a fost folosit de cinci ori: de două ori de către generalul De
Gaulle în octombrie 1962 şi mai 1968, de două ori de către François
Mitterand, în mai 1981 şi în mai 1988, o singură dată de către Jacques
Chirac, în aprilie 1997.
În legătură cu ultima dizolvare a Adunării Naţionale, pronunţată de
Jacques Chirac în 1997, autori de specialitate au estimat că ea nu a fost
justificată nici de o criză socială ascuţită cum a fost cazul în 1968, nici de
o confruntare între majoritatea parlamentară şi autoritatea prezidenţială,
cum a fost cazul în 1962, 1981 şi 1988. Această dizolvare „surpriză” s-a
soldat de fapt cu un rezultat neaşteptat: victoria forţelor de opoziţie şi
slăbirea autorităţii preşedinţiale la momentul respectiv.
Cu referire la alegerile anticipate mai trebuie relevat că acestea, de
regulă, sunt convocate în acele situaţii în care se simte nevoia unor
clarificări şi a întăririi autorităţii politice a forţelor aflate la guvernare. S-a
relevat situaţia lui Tony Blair, care a recurs la dizolvarea Camerei
Comunelor şi la alegeri generale şi locale în anul 2001 pentru a-şi întări
autoritatea, sau la situaţia primului ministru al Republicii Malta, care a
recurs la această măsură, de asemenea, spre a-şi întări poziţia faţă de
rivalii săi, ostili integrării în Uniunea Europeană, ca urmare a

referendumului din 10 martie 2003, în care poporul maltez s-a pronunţat
pentru intrarea acestei ţări în Uniunea Europeană.
Potrivit părerii analiştilor politici, convocarea alegerilor anticipate
(precedate de dizolvarea Parlamentului) trebuie să constituie
întotdeauna un act de matură reflecţie, deoarece experienţa lui Jacques
Chirac şi a alegerilor anticipate din 1997 poate demonstra că organizarea
unor alegeri anticipate rezervă elemente de surpriză care nu au fost
întotdeauna luate în calcul în mod corespunzător de autorii unor
asemenea decizii.
2.2. ÎNVESTITURA GUVERNULUI
În ceea ce priveşte învestitura Guvernului în ţara noastră, trebuie
precizat că ea comportă mai multe faze:
a) În primul rând, Preşedintele României va desemna un candidat
pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are
majoritatea în Parlament, sau dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate în Parlament. Astfel cum este redactat textul
constituţional al articolului 103, nu rezultă că primul ministru trebuie să
fie neapărat un membru al Parlamentului. Preşedintele României
dispune de o largă arie de posibilităţi pentru desemnarea primului
ministru, acesta putând fi, în anumite situaţii, o persoană independentă,

care să nu aparţină nici unui partid, dar care să fie acceptabilă tuturor
formaţiunilor politice.
b) După ce primul ministru va fi fost desemnat, el urmează să
solicite, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al
Parlamentului asupra Programului şi a întregii liste a Guvernului.
Referirea pe care o face textul la întreaga listă a Guvernului trebuie
interpretată în sensul că toţi membrii Guvernului, fără excepţie, trebuie
să fie aprobaţi de Parlament. Aşa cum se cunoaşte, după Revoluţia din
Decembrie 1989 a fost reintrodusă în România instituţia secretarilor de
stat. Unii dintre aceşti secretari de stat sunt membri ai Guvernului, alţii
nu au această calitate. Acei secretari de stat care sunt membri ai
Guvernului, fiind incluşi în componenţa acestuia, trebuie să fie cuprinşi
în lista membrilor Guvernului care este supusă Parlamentului spre
aprobare.
c) Un al treilea moment îl reprezintă dezbaterea Programului şi a
listei Guvernului de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite în şedinţă
comună. Potrivit prevederilor Constituţiei, Parlamentul acordă
încrederea Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
d) Un al patrulea – şi ultim – moment este acela în care primul
ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun în mod
individual jurământul în faţa Preşedintelui României. Momentul acesta
este deosebit de important, deoarece Guvernul, în întregul său, şi fiecare

membru al acestuia în parte, încep să-şi exercite mandatul numai din
acest moment.
Constituţia prevede că funcţia de membru al Guvernului este
incompatibilă cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, cu
excepţia celei de deputat sau senator (art.105 alin.1). Se prevede,
totodată, că funcţia de ministru este incompatibilă cu exercitarea unei
funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu
scop comercial. Prin legi organice pot fi însă stabilite şi alte
incompatibilităţi.
În ceea ce priveşte încetarea calităţii de membru al Guvernului,
aceasta are loc în urma demisiei, a revocării, a pierderii drepturilor
electorale, a stării de incompatibilitate, a decesului, precum şi în alte
cazuri prevăzute de lege.
O poziţie specială în cadrul Guvernului o ocupă primul ministru,
care conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia. El
prezintă celor două Camere ale Parlamentului rapoarte şi declaraţii cu
privire la politica Guvernului, care urmează să fie dezbătute cu
prioritate. În ipoteza în care primul ministru se află în imposibilitate să-şi
exercite funcţiile ori a demisionat, a decedat sau se găseşte într-o stare de
incompatibilitate, Preşedintele României va desemna un alt membru al
Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile

sale. Acest interimat va înceta dacă primul ministru îşi reia activitatea în
Guvern.
În îndeplinirea atribuţiilor care îi revin, Guvernul adoptă hotărâri
şi ordonanţe. Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor în
timp ce ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în
limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Atât hotărârile cât şi
ordonanţele vor fi semnate de primul ministru şi contrasemnate de
miniştrii care au obligaţia punerii lor în executare. Ele urmează să fie
publicate în Monitorul Oficial al României, nepublicarea atrăgând
inexistenţa hotărârii sau ordonanţei.
2.3. RĂSPUNDEREA MEMBRILOR GUVERNULUI
Constituţia mai prevede şi răspunderea membrilor Guvernului.
Astfel, se admite în mod unanim că există în primul rând o răspundere
politică, pe care Guvernul o are în totalitatea sa în faţa Parlamentului,
pentru întreaga activitate desfăşurată de Guvern. Există însă şi
posibilitatea unei răspunderi penale, numai Camera Deputaţilor, Senatul
şi Preşedintele României având dreptul să ceară urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
În cazul în care s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate
dispune suspendarea din funcţie a respectivului membru al Guvernului.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage însă, de

drept, suspendarea lui din funcţie, iar competenţa judecării sale aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Constituţia a prevăzut că răspunderea membrilor Guvernului şi
sancţiunile ce le pot fi aplicate, eventual, acestora urmează a fi
reglementate printr-o lege privind responsabilitatea ministerială, lege
care a fost adoptată în 1999 (Legea nr.115 din 1999).
Trebuie menţionat că, din punct de vedere istoric, România are o
tradiţie democratică pe care considerăm util să o subliniem atunci când
ne referim la răspunderea ministerială. Doctrina românească de drept
constituţional, sub imperiul Constituţiilor din 1866, 1923 şi 1938 a făcut
întotdeauna diferenţierea – în condiţiile inviolabilităţii suveranului
monarhic – între responsabilitatea politică, responsabilitatea penală şi
responsabilitatea civilă a miniştrilor. Dacă în ceea ce priveşte
responsabilitatea politică, aceasta se exercita în regimul parlamentar faţă
de Parlament iar sancţiunea era tot politică, responsabilitatea penală era
condiţionată de punerea sub urmărire a miniştrilor pentru fapte săvârşite
în exerciţiul funcţiunii lor, înaintea Secţiunilor Unite ale Înaltei Curţi de
Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de alte ţări în care organul
jurisdicţional în asemenea situaţie era un organ politic, cum ar fi de pildă
în Marea Britanie – Camera Lorzilor, iar în Franţa – Senatul, Constituţia
belgiană din 1831 şi Constituţia română din 1866 au conferit competenţa
pentru examinarea unor asemenea fapte Curţii de Justiţie, compusă din
Secţiunile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie.

Un important act normativ – Legea asupra responsabilităţii
ministeriale din 2 mai 1879 – dezvolta prevederea art.101 din Constituţia
din 1866, referitoare la punerea sub acuzare a miniştrilor şi trimiterea lor
în judecată înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Legea menţionată stabilea ca un principiu general că toate
dispoziţiile legilor penale ordinare relative la infracţiunile comise de
funcţionarii publici în exerciţiul funcţiilor lor sau de particulari, se
aplicau şi miniştrilor. Un articol special al legii (art.2) prevedea nu numai
detenţia penală pentru anumite fapte, dar şi interdicţia – de la 3 ani până
la interdicţia pe viaţă – de a ocupa funcţii publice pentru ministrul care
ar fi semnat sau contrasemnat decrete ori ar fi luat dispoziţii care
încălcau un text expres al Constituţiei. Aceeaşi răspundere ar fi revenit şi
celui care prin violenţă sau fraudă ar fi împiedicat, sau ar fi încercat să
împiedice, liberul exerciţiu al dreptului electoral al cetăţenilor, chiar şi în
cazul în care asemenea fapte ar fi obţinut aprobarea ulterioară a
corpurilor legiuitoare. Un text distinct al Legii (art.3) stabilea pedeapsa
interdicţiei de la 3 ani până la maximum pe viaţă de a ocupa funcţii
publice pentru ministrul care ar fi semnat sau contrasemnat dispoziţii
care încălcau texte exprese ale unor legi existente, sau care cu rea
credinţă şi în prejudiciul intereselor ţării amăgesc reprezentaţiunea
naţională asupra situaţiei afacerilor statului.
Articolul 4 stabilea răspunderea civilă a ministrului, în cazul că
acesta cu rea credinţă ar fi cauzat daune statului sau particularilor. În

asemenea caz, litigiul urma să se judece conform dreptului comun, dar
autorizarea corpurilor legiuitoare era necesară.
Legea mai stabilea că răspunderea miniştrilor acoperă o perioadă
ce începe cu depunerea jurământului până la încetarea lor de fapt din
funcţie (art.5). Membrii Cabinetului erau solidar răspunzători din punct
de vedere penal, atât pentru faptele săvârşite în comun, cât şi pentru
acelea care le-ar fi dat o susţinere intenţionată. Totodată, legea mai
stabilea şi răspunderea funcţionarilor care ar fi executat dispoziţii sau
ordine al căror obiect nu era de resortul ministrului sau a căror ilegalitate
era evidentă. Asemenea funcţionari erau consideraţi complici ai
ministrului, dar judecătorul putea să le aplice beneficiul circumstanţelor
atenuante, potrivit dreptului comun.
După 1990, în rândul juriştilor părerile au fost împărţite, dacă legea
responsabilităţii ministeriale din 2 mai 1879 este încă în vigoare (ea nu a
fost expres abrogată) sau dacă „a căzut în desuetudine”.
În prezent, responsabilitatea ministerială este reglementată prin
Legea nr.115/1999 privind responsabilitatea ministerială, modificată
prin Legea nr.253/2002. În esenţă, această lege dezvoltă principiul
responsabilităţii ministeriale, făcând distincţie între răspunderea politică
a Guvernului în totalitatea sa şi a fiecărui membru în parte şi celelalte
forme de răspundere. Legea încriminează o serie de fapte care dacă sunt
săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor constituie
infracţiuni (de pildă, prezentarea cu rea credinţă de date inexacte

Parlamentului sau Preşedintelui României, refuzul nejustificat de a
prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale
acestora informaţiile solicitate, emiterea de ordine normative sau
instrucţiuni cu caracter discriminatoriu).
Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru
faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.
Membrul Guvernului condamnat printr-o hotărâre judecătorească
va fi demis din funcţie de Preşedintele României, la propunerea primului
ministru.
În legătură cu trimiterea în judecată a foştilor membri ai unui
Guvern, Curtea Constituţională a stabilit că prin Legea cu privire la
responsabilitatea ministerială se instituie „o măsură de protecţie a
mandatului exercitat de membrii Guvernului, având deci caracterul
obiectiv al unei garanţii constituţionale de ordin procedural, menite să
ocrotească interesul public, şi anume realizarea actului de guvernare
prin exerciţiul mandatului. Această măsură de ocrotire a interesului
public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului, aşa
încât este evident că, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul
funcţiei, punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie
să se realizeze cu respectarea aceloraşi norme procedurale”.

Totodată, Curtea a stabilit, de principiu, că acordarea unui regim
special foştilor miniştri este necesară întrucât „consacrarea incidenţei
normelor de procedură penală de drept comun, în cazul foştilor membri
ai Guvernului, antrenează, în ceea ce-i priveşte, lipsirea de garanţiile
legale ale protecţiei mandatului exercitat într-o atare calitate, protecţie
care subzistă şi după încetarea respectivului mandat”.
NU UITA!
În ceea ce priveşte învestitura Guvernului în ţara noastră, trebuie
precizat că ea comportă mai multe faze:
a) În primul rând, Preşedintele României va desemna un candidat
pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care are
majoritatea în Parlament, sau dacă nu există o asemenea majoritate, a
partidelor reprezentate în Parlament. Astfel cum este redactat textul
constituţional al articolului 103, nu rezultă că primul ministru trebuie să
fie neapărat un membru al Parlamentului. Preşedintele României
dispune de o largă arie de posibilităţi pentru desemnarea primului
ministru, acesta putând fi, în anumite situaţii, o persoană independentă,

care să nu aparţină nici unui partid, dar care să fie acceptabilă tuturor
formaţiunilor politice.
b) După ce primul ministru va fi fost desemnat, el urmează să
solicite, în termen de 10 zile de la desemnare, votul de încredere al
Parlamentului asupra Programului şi a întregii liste a Guvernului.
Referirea pe care o face textul la întreaga listă a Guvernului trebuie
interpretată în sensul că toţi membrii Guvernului, fără excepţie, trebuie
să fie aprobaţi de Parlament. Aşa cum se cunoaşte, după Revoluţia din
Decembrie 1989 a fost reintrodusă în România instituţia secretarilor de
stat. Unii dintre aceşti secretari de stat sunt membri ai Guvernului, alţii
nu au această calitate. Acei secretari de stat care sunt membri ai
Guvernului, fiind incluşi în componenţa acestuia, trebuie să fie cuprinşi
în lista membrilor Guvernului care este supusă Parlamentului spre
aprobare.
c) Un al treilea moment îl reprezintă dezbaterea Programului şi a
listei Guvernului de către Camera Deputaţilor şi Senat, reunite în şedinţă
comună. Potrivit prevederilor Constituţiei, Parlamentul acordă
încrederea Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
d) Un al patrulea – şi ultim – moment este acela în care primul
ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului depun în mod
individual jurământul în faţa Preşedintelui României. Momentul acesta
este deosebit de important, deoarece Guvernul, în întregul său, şi fiecare

membru al acestuia în parte, încep să-şi exercite mandatul numai din
acest moment.
1. Care sunt fazele învestiturii Guvernului?
2. Care este rolul Guvernului?
3. Care sunt actele emise de Guvern.
1. Functiile Guvernului.
2. Atribuţiile Primului-ministru.
3. Funcţionarea Guvernului.

1. Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale

Guvernului, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.9/2000, p.9-18.

2010.
3. Mihai Constantinescu, Ioan Vida, Procedura de investire a

Guvernului, în “Dreptul”, anul XI, seria III-a, nr.11/2000, p.13-22.

2003 .
5. Legea pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a

ministerelor (nr.90/2001) în Monitorul Oficial al României nr.164 din
2 aprilie 2001.

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ
 va cunoaşte principiile descentralizarii
 va cunoşte principiile autonomiei locale

ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ ............................................................................ 62
DESCONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE .............................................................. 63
3.2. AUTORITĂŢI PRIN CARE SE REALIZEAZĂ AUTONOMIA LOCALĂ.
NOŢIUNE ............................................................................................................................... 70
3.3. PRIMARUL ..................................................................................................................... 70
3.4. CONSILIUL LOCAL ..................................................................................................... 73
NU UITA! ............................................................................................................................... 77

DESCONCENTRĂRII SERVICIILOR PUBLICE
Procesul constituirii unor organe ale administraţiei locale este la fel
de vechi ca şi procesul de constituire a statelor, uneori fiind chiar mai
vechi decât acesta, deoarece primele colectivităţi au fost acelea care au
grupat oameni constituiţi în comune, sate, mici aşezări care se bucurau
de o deplină autonomie. Pe măsură ce s-au constituit statele centralizate,
atribuţiile organelor locale au suferit limitări. Instaurarea unor regimuri
centralizate puternice a însemnat, în acelaşi timp, slăbirea puterii locale
şi “guvernarea de către centru". Atunci când în majoritatea ţărilor lumii
regimurile totalitare au făcut loc unor regimuri democratice, problema
relaţiilor dintre administraţia centrală şi cea locală s-a pus în mod cu
totul nou. Sunt de remarcat, în această privinţă, prevederile Cartei
Europene a Autonomiei Locale, adoptată de Consiliul Europei la
Strasbourg, la 15 octombrie 1985, care defineşte şi precizează o serie de
importante principii indispensabile organizării oricăror state
democratice. Carta Europeană a Autonomiei Locale menţionează că
“existenţa colectivităţilor locale investite cu responsabilităţi efective
permite o administraţie în acelaşi timp eficace şi apropiată de cetăţeni".
Preambulul documentului menţionat subliniază şi ideea că “apărarea şi
întărirea autonomiei locale în diferite ţări ale Europei reprezintă o
contribuţie importantă la edificarea unei Europe întemeiate pe principiile

democraţiei şi ale descentralizării puterii". În opinia Consiliului Europei,
exprimată în preambulul Cartei, întărirea autonomiei locale presupune
existenţa unor colectivităţi locale puternice, dotate cu organe de decizie,
constituite în mod democratic şi beneficiind de o largă independenţă atât
în ceea ce priveşte competenţele, dar şi în ceea ce priveşte modalităţile de
exercitare a acestora şi mijloacele de care dispun pentru îndeplinirea lor.
În teoria dreptului administrativ există mai multe sisteme de
modelare a relaţiilor dintre comunităţile locale şi administraţia centrală a
unei ţări. Există, în primul rând, un sistem “centralizat” şi altul
“descentralizat”, după cum elementul preponderent în luarea deciziilor
este factorul central sau cel local. Între acestea exisă însă şi o serie de
sisteme intermediare: “deconcentrarea” (sistem în care autorităţile locale
dispun de importante puteri, dar titularii lor nu sunt aleşi, ci numiţi de
centru) şi “tutela administrativă” (ce implică un anumit drept de control
de către autorităţile centrale asupra autorităţilor administraţiei publice
locale descentralizate).
Prevederile constituţionale sunt menite, în orice sistem, să asigure
un echilibru corespunzător între organele centrale şi cele locale, între
capacitatea de decizie a unora şi a celorlalte. Sub acest aspect, Constituţia
României din 1991 şi Legea nr.215/2001 (cu modificările ulterioare) au
consacrat principiul autonomiei locale, cu dreptul inerent al organelor
centrale de a asigura un anumit control, în limitele cerinţei de a se
garanta la nivelul întregii ţări înfăptuirea obiectivelor generale.

Realizarea unor asemenea obiective implică, totodată, recunoaşterea
posibilităţii pentru factorii locali de a dispune de o deplină competenţă,
asigurând realizarea obiectivelor şi măsurilor ce se cer înfăptuite la nivel
local în contextul prevederilor generale de aplicabilitate naţională,
menite să asigure independenţa ţării, dezvoltarea sa economică,
garantarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
După cum observa, la timpul său, marele jurist român Paul
Negulescu, “În orice ţară sunt două categorii de interese: unele care au
un caracter cu totul general privind totalitatea cetăţenilor, întreaga
colectivitate, cum bunăoară: facerea legilor, raporturile Ţării cu
străinătatea, supravegherea şi distribuirea justiţiei, organizarea armatei,
ordinea publică şi siguranţa statului; altele însă sunt speciale unei
anumite localităţi, spre exemplu: îndestularea comunei cu articole
alimentare de primă necesitate, înfrumuseţarea comunei, facerea unui
pod peste un râu, facerea de parcuri şi grădini, aducerea apei, a luminii,
ridicarea gunoaielor şi curăţitul străzi1or, canalizarea, buna stare
sanitară a comunei, îngrijirea de săracii din comună, dezvoltarea
simţului artistic prin crearea de muzee locale, orchestre comunale,
dezvoltarea culturală prin crearea de şcoli de adulţi, de biblioteci, crearea
de şcoli de meserii etc.
Este incontestabil că interesele comune întregii colectivităţi nu pot
fi încredinţate decât puterii centrale. Numai astfel putem avea unitatea

Statului, numai astfel un stat poate fi puternic şi în măsură de a se
impune inamicului din afară sau dinăuntru.
Pe de altă parte, trebuie menţionată şi părerea unui alt mare
specialist român în dreptul administrativ, profesorul Erast Diti Tarangul,
care opina că “O independenţă completă a autorităţilor descentralizate ar
aduce anarhia în stat. Autorităţile centrale au dreptul şi chiar datoria să
aibă un control asupra activităţii şi autorităţilor descentralizate”.
Autorii de specialitate care au examinat sistemul existent în
România au ajuns, de aceea, la concluzia că sistemul administrativ actual
cuprinde o îmbinare a sistemelor clasice de fundamentare a relaţiilor
dintre autorităţile centrale şi cele locale. S-a subliniat că în administraţia
publică din România întâlnim atât elemente de centralizare, în măsura în
care acest lucru este necesar, dar şi elemente foarte puternice de
autonomie locală şi unele elemente de tutelă administrativă, cadrul
general fiind însă acela al realizării unui sistem democratic, de natură a
permite o largă manifestare a creativităţii şi posibilităţilor de acţiune ale
unei administraţii locale eficace. După cum a subliniat autorul român,
conf.dr.Mircea Preda, “legislaţia română în materie poate fi apreciată ca
profund democratică, instituind pentru autorităţile locale, autonome, un
regim de largă autonomie, care răspunde pe deplin exigenţelor şi
principiilor statului de drept şi se racordează în totul la legislaţia statelor
europene cu administraţie publică eficientă. Rămâne numai ca şi în
activitatea practică aceasta să fie aplicată în mod corect, în consens cu

scopul şi finalităţile dorite de legiuitor, deoarece realizarea în concret a
acesteia este, poate, elementul definitoriu în a statua sau nu existenţa în
România a unui regim accentuat de autonomie administrativă.
În ceea ce priveşte administraţia publică locală, Constituţia
României din 1991, în formularea sa iniţială, a precizat că „administraţia
publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul
autonomiei locale şi al descentralizării serviciilor publice”.
Reforma constituţională din 2003 se referă la „principiile
descentralizării, al autonomiei locale şi al deconcentrării serviciilor
publice”, adăugând ideea de „deconcentrare” la principiile
descentralizării (considerate a fi mai multe) şi la autonomia locală..
În prezent problemele administraţiei publice locale sunt
reglementate de prevederile Legii nr.215/2001, privind regimul general
al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale, care a suferit mai multe modificari..
Acest important act normativ aduce precizări privind însăşi
noţiunea de autonomie locală, arătând că prin aceasta se înţelege dreptul
şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona treburile publice, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, în condiţiile legii.
Legea aduce precizări în sensul că acest drept se exercită de
consiliile locale şi primari, precum şi de consiliile judeţene - autorităţi ale

administraţiei publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret
şi liber exprimat. Prin aceasta nu se aduce atingere posibilităţii de a se
recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice alte
forme de participare directă a cetăţenilor la treburile publice, în condiţiile
legii.
În lege sunt enunţate principiile în temeiul cărora se organizează şi
funcţionează administraţia publică locală. Acestea sunt: principiul
descentralizării; principiul autonomiei locale; principiul deconcentrării
serviciilor publice; principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei
publice locale; principiul legalităţii; principiul consultării cetăţenilor în
soluţionarea problemelor locale de interes deosebit.
Mai mult, legea prevede că aplicarea acestor principii nu poate
aduce „atingere caracterului de stat naţional, unitar şi indivizibil al
României”.
De altfel, înseşi raporturile dintre autorităţile administraţiei la nivel
judeţean şi cele de la nivelul comunelor, oraşelor şi municipiilor se
bazează pe anumite principii, şi anume: principiul autonomiei; principiul
legalităţii; principiul responsabilităţii; principiul cooperării şi solidarităţii
în rezolvarea problemelor judeţene.
Legea aduce dezvoltări şi precizări principiului autonomiei
locale stabilind cu stricteţe atribuţiile primarilor, ale consiliilor, definind
cu exactitate mecanismul relaţiilor dintre primar şi prefect, care este

reprezentantul autorităţii centrale, stabileşte garanţii împotriva demiterii
abuzive a primarilor. Totodată, sunt înscrise anumite prevederi speciale
pentru unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei
minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul locuitorilor.
În asemenea unităţi, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţa
publică şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii
respective (art.50), iar inscripţionarea denumirii localităţilor şi a
instituţiilor publice se face şi în limba respectivă (art.
76 alin.4).
În localităţile menţionate, cetăţenii la care face referire legea se pot
adresa autorităţilor, oral sau în scris, şi în limba maternă, primind
răspuns atât în limba română cât şi în limba maternă (art.76 alin.2).
Prevederea în cauză a fost ridicată la rangul de normă constituţională,
fiind reprodusă în art.120 alin.(2) din Constituţie, după modificarea din
2003, care face referire la prevederile legii organice.
În Legea nr.215/2001 se regăsesc ample prevederi cu privire la
departajarea competenţelor către autorităţile administraţiei publice
locale, modalităţile de cooperare între unităţile administraţiei teritoriale,
activitatea consiliilor locale, atribuţiile primarului şi viceprimarului,
reglementarea iniţiativei cetăţeneşti, administrarea bunurilor şi
localurilor publice, instituţiile, serviciile publice de interes local şi
aparatul de specialitate ale primarului.

3.2. AUTORITĂŢI PRIN CARE SE REALIZEAZĂ AUTONOMIA
LOCALĂ. NOŢIUNE
În conformitate cu prevederile Constituţiei, autorităţile
administraţiei publice prin care se realizează şi autonomia locală la
nivelul comunelor şi oraşelor sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi
în condiţiile legii. Atât consiliile locale, cât şi primarii, funcţionează în
condiţiile legii ca autorităţi administrative autonome, având competenţa
de a rezolva treburile publice din comune şi din oraşe. Există
posibilitatea ca autorităţi de genul celor menţionate (consiliile locale
alese şi primarii aleşi) să fie constituite şi în cadrul subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor, cum este cazul Municipiului
Bucureşti. Consiliile sunt compuse din consilieri aleşi prin vot universal,
egal, direct, secret şi liber exprimat, numărul acestora fiind stabilit în
raport de numărul locuitorilor comunei sau oraşului. Consiliul are o
multitudine de atribuţii, printre care alegerea viceprimarilor, aprobarea
statutului comunei sau oraşului, aprobarea bugetului local, stabilirea de
impozite şi taxe locale, înfiinţarea unor instituţii şi agenţi economici de
interes local etc.
3.3. PRIMARUL
Primarul nu este ales de consiliul local, ci direct de cetăţeni. El este
şeful administraţiei publice locale şi răspunde în faţa consiliului de buna
funcţionare a acesteia. Primarul poate delega exercitarea unora dintre

atribuţiile sale viceprimarilor, secretarilor sau altor funcţionari din
serviciile consiliului. În exercitarea atribuţiilor sale, el emite dispoziţii,
care devin executorii după ce-au fost aduse la cunoştinţa persoanelor
interesate. Primarii – în exercitarea funcţiei lor – sunt ocrotiţi de lege.
Prefectul poale dispune suspendarea din funcţie a primarului, dar numai
pe timpul unei anchete judiciare. Împotriva acestei măsuri, primarul se
poate adresa instanţei în condiţiile Legii contenciosului administrativ.
Este de observat că primarul nu poate fi demis sau destituit de către
consiliile locale, deoarece el este ales direct de către cetăţeni. Singurul
organ abilitat să dispună suspendarea din funcţie a primarului este
prefectul, dar aşa cum s-a arătat, numai pe durata unei anchete judiciare.
În legătură cu instituţia primarului, Legea 215/2001 precizează că
acesta îndeplineşte o funcţie de autoritate publică, asigurând respectarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale, a prevederilor Constituţiei,
precum şi punerea în aplicare a legilor, decretelor preşedintelui,
ordonanţelor şi hotărârilor guvernului, a hotărârilor consiliilor locale.
Primarul conduce serviciile publice locale şi reprezintă unitatea
administrativ-teritorială în relaţiile cu alte autorităţi publice, cu
persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum şi în justiţie.
Mandatul său începe odată cu validarea alegerilor şi după depunerea
jurământului şi se exercită timp de patru ani, putând fi prelungit prin
lege organică în caz de război, calamitate naturală, dezastru sau sinistru
deosebit de grav.

Mandatul primarului este de 4 ani şi se exercită până la depunerea
jurământului de către primarul nou-ales. Mandatul primarului poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate naturală,
dezastru sau sinistru deosebit de grav. Mandatul primarului încetează
de drept în condiţiile legii Statutului aleşilor locali, precum şi în
următoarele situaţii: dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării
funcţiei datorită unei boli grave, certificate, care nu permite desfăşurarea
activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an
calendaristic; dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul
timp de 45 de zile consecutiv. In asemenea cazuri), prefectul, prin ordin,
ia act de încetarea mandatului primarului. Ordinul prefectului poate fi
atacat de primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10
zile de la comunicare.
Mandatul primarului încetează si ca urmare a rezultatului unui
referendum local având ca obiect demiterea acestuia, organizat în
condiţiile legii
Încetarea mandatului prin referendum poate avea loc numai ca
urmare a solicitării a cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de
vot.
Suspendarea de drept a mandatului primarului intervine numai în
cazul arestării preventive a acestuia, fiind constatată de către perfect.

Mandatul primarului se suspendă de drept numai în cazul în care
acesta a fost arestat preventiv În caz de vacanţă a funcţiei de primar,
precum şi în caz de suspendare din funcţie a acestuia, atribuţiile ce îi
sunt conferite prin prezenta lege vor fi exercitate de drept de viceprimar
sau, după caz, de unul dintre viceprimari, desemnat de consiliul local cu
votul secret al majorităţii consilierilor locali în funcţie.
3.4. CONSILIUL LOCAL
Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi
prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă. El îşi
exercită mandatul de la data constituirii până la data declarării ca legal
constituit a consiliului nou-ales.
Potrivit prevederilor legii Lucrările şedinţelor se desfăşoară în
limba română. În consiliile locale în care consilierii locali aparţinând unei
minorităţi naţionale reprezintă cel puţin o cincime din numărul total, la
şedinţele de consiliu se poate folosi şi limba maternă. În aceste cazuri se
va asigura, prin grija primarului, traducerea în limba română. În toate
cazurile, documentele şedinţelor de consiliu se întocmesc în limba
română.
Nu poate lua parte la deliberare şi la adoptarea hotărârilor
consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până
la gradul al patrulea inclusiv, are un interes patrimonial în problema
supusă dezbaterilor consiliului local.

Hotărârile adoptate de consiliul local cu încălcarea prevederilor
legale sunt nule de drept. Nulitatea se constată de către instanţa de
contencios administrativ.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte
de la data aducerii lor la cunoştinţă publică, iar cele individuale, de la
data comunicării.
Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu caracter normativ se face
în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând
unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul
locuitorilor hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă publică
şi în limba maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective, iar
cele cu caracter individual se comunică, la cerere, şi în limba maternă.
Consiliul local se dizolvă de drept sau prin referendum local.
Consiliul local se dizolvă de drept: în cazul în care acesta nu se
întruneşte timp de două luni consecutiv; în cazul în care nu a adoptat în
3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre; în situaţia în care numărul
consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate
completa prin supleanţi. Consiliul local poate fi dizolvat si prin
referendum local, organizat ca urmare a cererii adresate în acest sens
prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot
înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale.

Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în
care acesta a fost arestat preventiv. În cazul în care consilierul local al
cărui mandat a fost suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la
despăgubiri, în condiţiile legii.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând
unei minorităţi naţionale au o pondere de peste 20% din numărul
locuitorilor, în raporturile lor cu autorităţile administraţiei publice locale,
cu aparatul de specialitate şi organismele subordonate consiliului local,
aceştia se pot adresa, oral sau în scris, şi în limba lor maternă şi vor primi
răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă. Autorităţile
administraţiei publice locale vor asigura inscripţionarea denumirii
localităţilor şi a instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi
afişarea anunţurilor de interes public şi în limba maternă a cetăţenilor
aparţinând minorităţii respective, Actele oficiale se întocmesc insa în
mod obligatoriu în limba română.
În ceea ce priveşte consiliile judeţene, acestea reprezintă, potrivit
Constituţiei, autorităţile administraţiei publice cărora le revine
competenţa de a coordona activitatea consiliilor comunale şi orăşeneşti,
spre a se putea realiza serviciile publice de interes judeţean. Ele se aleg şi
funcţionează în condiţiile legii. Legea nr.215/2001 pentru administraţia
pub1ică locală precizează componenţa şi constituirea consiliului
judeţean, atribuţiile sale şi modul în care acesta funcţionează. Consiliul
judeţean se compune din consilieri aleşi, în raport cu populaţia judeţului.

Printre atribuţiile consiliului judeţean figurează coordonarea
activităţi consiliilor locale, organizarea şi conducerea serviciilor publice
judeţene, adoptarea bugetului judeţean, stabilirea orientărilor generale
privind organizarea şi dezvoltarea urbanistică a localităţilor, precum şi
amenajarea teritoriului, administrarea domeniului public şi privat al
judeţului, stabilirea de impozite şi taxe judeţene, înfiinţarea de instituţii
şi agenţi economici de interes judeţean etc.
Mandatul consiliilor judeţene este de patru ani, consilierii
exercitându-şi mandatul de la data depunerii jurământului până la
întrunirea consiliului nou ales. Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţe
ordinare trimestrial, dar se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, ori
de câte ori este necesar. În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, consiliul
judeţean adoptă hotărâri. Pe durata mandatului el alege din rândul
membrilor săi o delegaţie permanentă, compusă din 5-7 consilieri,
preşedintele şi vicepreşedinţii consiliului.
Este de remarcat că preşedintele consiliului judeţean este, totodată,
şi şeful administraţiei publice judeţene. El nu se suprapune cu prefectul;
el poate asista la şedinţele delegaţiei permanente sau să-şi trimită un
reprezentant.

NU UITA!
În prezent problemele administraţiei publice locale sunt
reglementate de prevederile Legii nr.215/2001, privind regimul general
al autonomiei locale, precum şi organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice locale, care a suferit mai multe modificari..
Acest important act normativ aduce precizări privind însăşi
noţiunea de autonomie locală, arătând că prin aceasta se înţelege dreptul
şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a
soluţiona şi de a gestiona treburile publice, în numele şi în interesul
colectivităţilor locale pe care le reprezintă, în condiţiile legii.
1. Prezentaţi principiul autonomiei locale.
2. Ce este principiul descentraliyarii administrative.
3. Ce este consiliul judetean?

1.Autonomia locală - principiu de organizare şi funcţionare a
administraţiei publice locale.
2. Consiliile locale.
3. Primarul şi viceprimarul oraşelor şi comunelor

2010.

2003 .
3. Legea administraţiei publice locale (nr.215/2001) republicată în

Monitorul Oficial al României nr.123 din 20 februarie 2007.
4. Paul Negulescu, Dreptul constituţional, Bucureşti, 1926

AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ. NOILE
PRINCIPII AL ORGANIZĂRII JUDECĂTOREŞTI

 va cunoaşte instanţele judecătoreşti
 va cunoaşte statutul judecătorilor
AUTORITATEA JUDECĂTOREASCĂ. NOILE PRINCIPII AL ORGANIZĂRII

JUDECĂTOREŞTI ................................................................................................................. 79
4.1. JUSTIŢIA ŞI STATUL DE DREPT ................................................................................ 80
4.2. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI ................................................................................ 83
4.3. STATUTUL JUDECĂTORILOR ................................................................................... 85
NU UITA! ............................................................................................................................... 88

4.1. JUSTIŢIA ŞI STATUL DE DREPT
Ideea statului de drept este indisolubil legată de rolul justiţiei, de
promovarea legalităţii în activitatea organelor de stat, de apărarea fermă
a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Referindu-se la adevărata
semnificaţie şi la implicaţiile profunde ale conceptului de stat de drept,
profesorul Ion Deleanu sublinia, într-o apreciere cât se poate de reuşită,
că „printr-un original circuit feed-back, dreptul odată creat se impune
statului – el însuşi subiect de drept – asemenea altor subiecte.
În sistemul separaţiei puterilor în stat, puterii judecătoreşti îi revin
o serie de atribuţii esenţiale în garantarea bunei funcţionări a tuturor
mecanismelor statului, a garantării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Acţionând ca un factor de echilibru între puterea legislativă şi puterea
executivă, puterea judecătorească este chemată să repare orice eventuale
disfuncţionalităţi în sistemul separaţiei puterilor, să permită, prin
mijloacele sale specifice, repararea unor nedreptăţi, eliminarea oricăror
abuzuri nedorite de putere, garantând totodată supremaţia legii şi
contribuind la făurirea unei imagini cu adevărat convingătoare cu
privire la valorile democraţiei.
Este bine cunoscut faptul că încă din antichitate conceptul de
justiţie a fost asociat cu ideea de dreptate, cu lichidarea oricăror abuzuri,
cu posibilităţile de a i se asigura cetăţeanului simplu accesul la

împărţirea corectă a dreptăţii. Jus est ars aequi et boni – postula un vechi
adagiu latin care s-a păstrat.
A devenit un adevăr cu valoare de axiomă, care deci nici nu ar
trebui să mai fie repetat, acela că unul dintre mijloacele cele mai
importante şi mai eficiente pentru asigurarea protecţiei şi respectului
drepturilor omului îl constituie justiţia. Aceasta, prin definiţie, trebuie să
garanteze drepturile cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri, sancţionând
pe cei vinovaţi de încălcarea legii şi restabilind în toate cazurile
drepturile ce au fost încălcate. Cu toate că aceste lucruri par astăzi fireşti,
nu întotdeauna justiţia a avut atât de clar stabilit profilul activităţilor
sale, al sarcinilor pe care trebuia să le îndeplinească. Ideea implicării
justiţiei în apărarea drepturilor omului este, evident, o creaţie modernă
legată de însuşi conceptul existenţei acestor drepturi. În antichitate a
avut, la un moment dat, o largă circulaţie principiul fiat justitia pereat
mundus (să se facă dreptate chiar de ar fi să piară lumea). Originea
acestui principiu este îndepărtată. Filosoful Seneca povesteşte că la Roma
exista un pretor, Piso, celebru prin conştiinciozitatea, dar şi prin
rigiditatea sa. Piso condamnase pe un cetăţean pentru crimă de omor,
dar în momentul în care cel condamnat a fost adus în piaţa publică spre a
fi executat, şi-a făcut apariţia însuşi omul care se credea că ar fi fost
victima asasinatului. Centurionul a suspendat atunci execuţia şi a trimis
lui Piso un curier, aşteptând noi ordine din partea acestuia, dat fiind
caracterul ieşit din comun al cazului Piso, însă, i-a condamnat pe toţi trei

la moarte: persoana deja condamnată, pentru că împotriva sa exista o
sentinţă definitivă care trebuia executată; pe centurion, fiindcă n-a
executat ordinul, iar pe presupusa victimă, deoarece a constituit cauza
morţii a doi oameni nevinovaţi.
La rândul său, marele profesor Mircea Djuvara, care releva ideea că
în practică se poate produce o îndepărtare a instituţiilor juridice de rolul
lor firesc, preciza că prima sarcină a dreptului constituţional, şi în special
a legiuitorului în asemenea materie, este să caute ca o asemenea
deosebire între instituţiuni şi realităţi să fie cât se poate de mică, fără
nădejdea însă ca vreodată să poată ajunge a acoperi acest abis, care prin
natura lucrurilor există în orice instituţiune de drept.
Programul de guvernare adoptat de Parlamentul României la 28
decembrie 2004 a enunţat propunerea înlocuirii în textul Constituţiei
României a formulării de „autoritate judecătorească” cu acela de „putere
judecătorească”. O asemenea modificare este necesară nu numai pentru
a respecta tradiţia dreptului românesc şi punctele de vedere exprimate
de autorii români de specialitate din epoca interbelică, dar şi pentru a
releva egalitatea puterii judecătoreşti cu celelalte două puteri ale statului,
independenţa ei faţă de orice alte forţe sau elemente de influenţă din
interiorul statului. Menţionăm, de altfel, că într-o lucrare scrisă imediat
după 1991 şi reeditată în 1998, profesorul Mihai Oroveanu criticase
formularea de „autoritate judecătorească”, considerând că este necesar să
se reia formularea „putere judecătorească”, întrucât termenul de

„autoritate”, în afară că nu redă conţinutul exact al noţiunii, reflectă
poziţia defavorizată a justiţiei în regimul totalitar.
4.2. INSTANŢELE JUDECĂTOREŞTI
Potrivit prevederilor Constituţiei, justiţia se realizează prin Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, care
sunt abilitate de lege. Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.
În legătură cu acest aspect, în cadrul Constituantei s-a ridicat problema
instanţelor militare, existând şi propuneri privind desfiinţarea lor. După
o analiză temeinică s-a considerat însă că tribunalele militare nu sunt
tribunale extraordinare, ci tribunale speciale.
Dezbaterile şedinţelor de judecată sunt publice, cu excepţia unor
cazuri speciale, în care legea permite ca ele să nu aibă un asemenea
caracter (moralitate, securitate publică etc.). Procedura judiciară se
desfăşoară în limba română. Cetăţenii români aparţinând minorităţilor
naţionale au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de
judecată. Modalităţile de exercitare a acestui drept urmează să fie
stabilite astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi să nu
implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi. Cât priveşte străinii
şi apatrizii, care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română, aceştia au
dreptul de a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a
vorbi în instanţă şi de a pune concluzii, prin interpret; în procesele
penale, acest drept este asigurat în mod gratuit.

Potrivit reglementărilor procesuale democratice, împotriva
hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot să
exercite căile de atac în condiţiile legii.
În afară de unele prevederi cu caracter principial, pe care le-am
semnalat, privind independenţa judecătorilor, înfăptuirea egală a
justiţiei, folosirea limbii române în procedura judiciară – cu corectivul
unor excepţii care, după cum vom vedea, au fost aduse prin recenta
modificare constituţională – actuala Lege de organizare judecătorească
stabileşte categoriile de instanţe judecătoreşti şi anume: a) judecătoriile;
b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
a) Judecătoriile constituie instanţele ordinare care funcţionează în
fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, numele şi localităţile de reşedinţă
ale judecătoriilor fiind prevăzute în Anexa nr.1 a legii organice;
b) Tribunalele funcţionează numai în localităţile reşedinţă de judeţ
şi în municipiul Bucureşti, în circumscripţiile acestora fiind cuprinse
toate judecătoriile din judeţ sau din municipiul Bucureşti. Ele judecă în
primă instanţă o serie de procese care le sunt date expres în competenţă,
iar ca instanţe de apel toate apelurile declarate împotriva hotărârilor
pronunţate de judecătorii în primă instanţă. Ca instanţe de recurs,
tribunalele judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului.

c) Curţile de apel îşi exercită fiecare competenţa într-o
circumscripţie ce cuprinde mai multe tribunale. Prin noua lege de
organizare judecătorească au fost înfiinţate 15 Curţi de apel, respectiv la
Alba Iulia, Piteşti, Bacău, Oradea, Suceava, Braşov, Bucureşti, Cluj,
Constanţa, Craiova, Galaţi, Iaşi, Târgu Mureş, Ploieşti şi Timişoara.
Curţile de apel judecă în primă instanţă cauzele ce sunt date în
competenţa lor prin lege. Ca instanţe de apel, ele judecă apelurile
declarate împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de
tribunale, iar ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate în apel, precum şi alte cauze prevăzute de lege.
În cadrul Parchetului General pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, o unitate care s-a remarcat în mod deosebit în ultimii ani prin
problematica ce a intrat sub competenţa sa, este Parchetul Naţional
Anticorupţie, devenit Direcţia Naţională Anticorupţie.
4.3. STATUTUL JUDECĂTORILOR
În sistemul separaţiei puterilor, propriu unui stat de drept,
judecătorii, pentru a-şi putea îndeplini sarcinile de mare răspundere ce le
revin trebuie să fie independenţi şi să se supună numai legii.
Constituţia României din 1991 precizează, de aceea, statutul
judecătorului, arătând că judecătorii sunt numiţi de Preşedintele
României; ei sunt inamovibili, potrivit legii. În ceea ce priveşte

judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, Constituţia consacră
inamovibilitatea lor numai pe termenul pe care sunt numiţi, respectiv pe
o perioadă de şase ani. Ei pot fi însă reinvestiţi după terminarea
mandatului lor.
În legătură cu statutul judecătorilor trebuie precizat că, potrivit
prevederilor constituţionale, funcţia de judecător este incompatibilă cu
orice altă funcţie publică sau privată, exceptându-se funcţiile didactice
din învăţământul superior. Raţiunea acestei prevederi constă în dorinţa
de a asigura condiţii pentru înfăptuirea independenţei persoanelor care
funcţionează în magistratură. Dacă s-ar fi acceptat sistemul că
judecătorul poate să îndeplinească alte funcţii, ar fi persistat dubii asupra
obiectivităţii sale depline în judecarea cauzelor, întrucât asupra lui s-ar fi
putut exercita presiuni sau influenţe. Prin consacrarea incompatibilităţii
funcţiei de judecător cu orice fel de alte funcţii publice sau private sunt
create condiţiile pentru asigurarea unei obiectivităţi şi reale
independenţe a judecătorilor în exercitarea responsabilităţilor ce le revin.
În spiritul prevederilor constituţionale care impun judecătorilor un
anumit statut, legea interzice magistraţilor să facă parte din partide
politice sau să desfăşoare activităţi cu caracter politic. Funcţia de
magistrat este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior. Magistraţilor le
este interzisă exercitarea – direct sau prin persoane interpuse – a
activităţilor de comerţ, participarea la administrarea sau conducerea

unor societăţi comerciale sau civile. Numirea magistraţilor în diverse
comisii sau comitete prevăzute de lege se face numai de ministrul
justiţiei, în afară de cazurile în care legea prevede un alt mod de numire.
Pe planul organizării justiţiei atribuţii sporite revin ministrului
justiţiei pe linia organizării şi funcţionării justiţiei ca serviciu public.
Ministrul justiţiei are dreptul să exercite controlul asupra tuturor
procurorilor, să ceară informări şi chiar să dea dispoziţii scrise, în mod
direct sau prin procurorul general, procurorului competent să înceapă, în
condiţiile legii, procedura de urmărire penală.
Denumirile de parchet general şi procuror general au fost înlocuite
în lege cu Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. În afară de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie s-a stabilit că şi parchetele de pe lângă curţile
de apel vor fi conduse de procurori generali. Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie exercită, direct
sau prin procurorii inspectori, controlul asupra tuturor parchetelor dar,
aşa cum s-a arătat, importante atribuţii de control revin şi ministrului
justiţiei, care va putea efectua asemenea controale din proprie iniţiativă
sau la cererea Consiliului Superior al Magistraturii, prin inspectori
generali sau prin procurori detaşaţi în Direcţia de relaţii cu Ministerul
Public şi coordonarea strategiei antiinfracţionale din cadrul Ministerului
Justiţiei.

NU UITA!
În afară de unele prevederi cu caracter principial, pe care le-am
semnalat, privind independenţa judecătorilor, înfăptuirea egală a
justiţiei, folosirea limbii române în procedura judiciară – cu corectivul
unor excepţii care, după cum vom vedea, au fost aduse prin recenta
modificare constituţională – actuala Lege de organizare judecătorească
stabileşte categoriile de instanţe judecătoreşti şi anume: a) judecătoriile;
b) tribunalele; c) curţile de apel; d) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
1. Ce constituie judecătoriile?
2. Cum funcţionează tribunalele?
3. Cum îşi exercită competenţa Curtea de apel?
4. Autoritatea judecătorească se poate implica în activitatea legislativului
şi executivului? şi dacă da, cum?

1. Noile principii ale organizării judecătoreşti
2. Reforma constituţională din 2003 şi întărirea rolului justiţiei
3. Garantarea independenţei justiţiei şi ridicarea calităţii actului de
justiţie în condiţiile aderării la Uniunea Europeană
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional şi
2010.
Nicolae Cochinescu, Organizarea puterii judecătoreşti în România.
Instanţele judecătoreşti. Ministerul Public. jurisdicţiile speciale,
Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1997.
Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi

explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004.
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi
II, Editura NOVA, Bucureşti, 1996.
Legea privind statutul magistraţilor, nr.303/2004, în Monitorul
Oficial al României nr.576 din 29 iunie 2004;
Lege privind Consiliul Superior al Magistraturii, nr.317/2004, în
Monitorul Oficial al României nr.599 din 2 iulie 2004;
Lege privind instituţia prefectului, nr.340/2004, în Monitorul Oficial
al României nr.658 din 21 iulie 2004;

SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI ŞI CONTROLUL
CONSTITUŢIONAL
 va cunoaşte aspectele privind fundamentarea Constituţiei
 va cunoaşte consecinţele supremaţiei Constituţiei
SUPREMAŢIA CONSTITUŢIEI ŞI CONTROLUL CONSTITUŢIONAL ..................... 91
5.1. FUNDAMENTAREA SUPREMAŢIEI CONSTITUŢIEI ........................................... 92
5.2. CONSECINŢELE ŞI GARANŢIILE JURIDICE ALE SUPREMAŢIEI

CONSTITUŢIEI...................................................................................................................... 94
NU UITA! ............................................................................................................................... 95

5.1. Fundamentarea supremaţiei Constituţiei
În condiţiile în care constituţia este legea supremă a statului, având
un rol esenţial în determinarea întregii organizări politico-sociale şi de
stat a tuturor ţărilor lumii, fundamentarea ideii supremaţiei constituţiei
prezintă o însemnătate teoretică dar şi practică dintre cele mai mari.
În literatura de specialitate au fost emise, de aceea, diverse puncte
de vedere legate de supremaţia constituţiei, unele corelând această
supremaţie a constituţiei cu principiul legalităţii (George Burdeau),
altele cu însuşi fundamentul puterii şi cu rolul său în înfăptuirea
democraţiei, în modelarea instituţiilor statului, a relaţiei dintre drept şi
politică (André Hauriou). Exprimând o opinie competentă cu privire la
elementele ce determină fundamentarea supremaţiei Constituţiei,
profesorul Ioan Muraru a relevat, pe bună dreptate, că este necesar, în
primul rând, să fie detectat lanţul de determinări la nivele diferite,
ansamblul relaţiilor dintre drept şi economie, dintre stat şi putere, de
natură a conferi Constituţiei un loc fundamental, esenţial, în întregul
ansamblu al determinărilor, nu numai politico-juridice, dar şi de
organizare statală. După cum arată profesorul Ioan Muraru, „Supremaţia
constituţiei se explică prin funcţiile sale, iar exprimarea voinţei
guvernanţilor este chiar funcţia puterii de stat. Apare clară legătura
dintre Constituţie şi putere care este tocmai puterea organizată a
guvernanţilor de a exprima şi realiza voinţa lor ca voinţă general
obligatorie pentru întreaga societate. Funcţiile constituţiei sunt deci

determinate de funcţiile puterii (raţiunea de a fi a puterii). Iar puterea
este determinată în conţinutul său de anumiţi factori exteriori statului şi
anume factori economici şi sociali. De aceea, în şirul cauzelor care
determină şi explică supremaţia constituţiei nu pot lipsi tocmai aceşti
factori”.
Într-o recentă lucrare franceză de Drept constituţional elaborată de
profesorii Charles Debbasch, Jacques Bourdon, Jean-Marie Pontier şi
Jean-Claude Ricci, de la Universitatea de Drept, Economie şi Ştiinţe de la
Aix-Marsilia, se precizează că „Supremaţia constituţională se justifică
prin faptul că ea aşează temeliile puterii statului în acelaşi timp în care o
instituie. Principiile subordonării şi coerenţei se împletesc pentru a
impune prioritatea absolută, asupra oricăror alte reguli juridice ale
dreptului intern, a pactului care stabileşte statutul puterii în stat”.
Urmează, aşadar, a opina că fundamentarea ştiinţifică a
supremaţiei Constituţiei trebuie să fie căutată în totalitatea unor factori
economici, sociali, politici şi juridici, care se află într-o strânsă legătură
unii cu alţii şi care trebuie priviţi, deci, numai în unitatea şi
indivizibilitatea lor. „Supremaţia constituţiei este deci o noţiune
complexă, în conţinutul căreia se cuprind trăsături şi elemente (valori)
politice şi juridice care exprimă poziţia supraordonată a Constituţiei nu
numai în sistemul de drept ci în întregul sistem social-politic al unei ţări.
Această poziţie deosebită în sistemul social-politic implică un conţinut

normativ complex dar, bineînţeles, şi importante consecinţe şi garanţii
juridice”.
Prin urmare, fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei
înseamnă identificarea cauzelor care determină conţinutul şi forma sa
precum şi poziţia sa supraordonată din sistemul de drept.
Fundamentarea supremaţiei Constituţiei se regăseşte în totalitatea
acestor factori economici sociali, politici şi juridici.
5.2. Consecinţele şi garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei
În ceea ce priveşte consecinţele juridice ale supremaţiei
Constituţiei, acestea privesc diferenţele de proceduri privind adoptarea
constituţiei – care în toate ţările lumii necesită proceduri specifice –,
implicaţiile pe planul întregului sistem de drept al unei ţări care decurg
din modificarea, suspendarea şi abrogarea Constituţiei, deosebirile ce
există între Constituţie şi legi (atât sub aspect material, cât şi sub aspect
formal), consecinţele supremaţiei Constituţiei, şi nu în ultimul rând
conformitatea întregului drept cu Constituţia, ca o consecinţă a faptului
că prin conţinutul şi poziţia sa Constituţia comandă întregul drept.
Printre garanţiile juridice ale supremaţiei Constituţiei, prima este
controlul general al aplicării Constituţiei, după care urmează controlul
constituţionalităţii legilor şi îndatorirea fundamentală a tuturor de a
respecta Constituţia, elemente ce se înscriu în mod armonios şi necesar

în unitatea şi complexitatea lor în cadrul garanţiilor supremaţiei
Constituţiei.
NU UITA!
Fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei înseamnă
identificarea cauzelor care determină conţinutul şi forma sa precum şi
poziţia sa supraordonată din sistemul de drept. Fundamentarea
supremaţiei Constituţiei se regăseşte în totalitatea acestor factori
economici sociali, politici şi juridici.
1. Ce înseamnă fundamentarea ştiinţifică a supremaţiei constituţiei?
2. Ce privesc consecinţele juridice ale supremaţiei Constituţiei?

1. Prezentare generală a consecinţelor şi garanţiilor juridice ale
supremaţiei Constituţiei
2. Fundamentarea supremaţiei Constituţiei.

2010.
2. Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,

Crestomaţie de drept constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina
Lex”, Bucureşti, 1998.
3. Cristian Ionescu, Constituţia României. Legea de revizuire

comentată şi adnotată cu dezbateri parlamentare, Editura All Beck,
Bucureşti, 2003.
4. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii

politice, Ediţia a IX-a, revăzută şi completată, Editura ”Lumina
5. Ioan Muraru, Gheorghe Iancu, Constituţiile române, Regia

Autonomă „Monitorul Oficial”, Bucureşti, 1995.

REVIZUIREA CONSTITUŢIEI. IMPORTANŢA REVIZUIRII
CONSTITUŢIONALE DIN ANUL 2003
 va cunoaşte problematica revizuirii Constituţiei
 va cunoaşte procedura revizuirii Constituţiei
REVIZUIREA CONSTITUŢIEI. IMPORTANŢA REVIZUIRII CONSTITUŢIONALE

DIN ANUL 2003 .................................................................................................................... 97
6.1. REVIZUIREA CONSTITUŢIEI ..................................................................................... 97
6.2. PROCEDURA REVIZUIRII CONSTITUŢIEI ........................................................... 100
NU UITA! ............................................................................................................................. 102
INTREBĂRI DE CONTROL............................................................................................... 103
PROPUNERI DE REFERATE ............................................................................................ 103
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 6 ........................................... 103

6.1. REVIZUIREA CONSTITUŢIEI
Adoptarea, modificarea sau abrogarea unei constituţii reprezintă
un moment istoric în viaţa fiecărui popor, deoarece constituţiile - aşa
cum se cunoaşte prea bine - definesc întreaga organizare statală şi
fundamentează însuşi sistemul drepturilor şi libertăţilor.
Orice constituţie fiind rezultatul unor anumite condiţionări
istorice, economice şi social-politice va reflecta în mod inevitabil
momentul în care ea a fost elaborată. Unele constituţii, datorită înaltei lor
încărcături morale, a repartiţiei simetrice a atribuţiilor între puteri, au
rezistat veacurilor, cum este Constituţia americană, pe care nimeni nu s-a
gândit să o schimbe. Alte constituţii, în schimb, au avut o existenţă
efemeră, fiind legate de un anumit regim politic sau chiar de autoritatea
despotică a unor anumite persoane care s-au găsit pentru moment în
fruntea statelor.
Constituţia României din 1991 a fost rezultatul unei elaborări ce a
răspuns cerinţelor şi comandamentelor momentului respectiv. Ea a
însumat o bogată experienţă de drept comparat şi a fost pregătită de
studii întocmite cu migală şi deplină competenţă de jurişti dintre cei mai
avizaţi. Realităţile epocii imediat postrevoluţionare reclamau cu
necesitate, atunci, o nouă lege fundamentală a statului, care să definească
orientările politicii noi ale României, angajată ireversibil pe drumul
edificării statului de drept. Totodată, era important să se regândească
mecanismele şi raporturile dintre diversele puteri ale statului,

consacrându-se garanţii ferme pentru apărarea şi respectarea drepturilor
omului.
În sprijinul ideii adaptării prevederilor constituţionale la noile
realităţi ale momentului istoric au pledat importante considerente.
- În primul rând, modificarea Constituţiei era solicitată în mod
direct de raţiuni de stat, de interese generale ale ţării, care impuneau
adaptarea prevederilor constituţionale la standardele şi exigenţele
Uniunii Europene.
Dobândirea de către ţara noastră, în perspectivă, a calităţii de
membru al Uniunii Europene şi Alianţei Nord-Atlantice cere, în mod
imperios, racordarea cu necesitate la standardele şi exigenţele fireşti pe
care le conţin documentele de bază ale acestor organizaţii.
- În al doilea rând, în sprijinul revizuirii Constituţiei pledau
elemente importante, desprinse din practica statului român în toţi aceşti
ani. Nu rareori s-au ridicat probleme importante interesând guvernarea
ţării, în legătură cu care textele constituţionale nu au putut da un
răspuns precis. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a României a
emis în toţi aceşti ani decizii de principiu, având o remarcabilă
încărcătură teoretică, care au contribuit la dezvoltarea şi concretizarea
unor prevederi constituţionale, practică ce trebuia să-şi găsească
consacrarea, iar rolul acestei prestigioase instituţii şi competenţele sale să
fie clar şi precis determinate în raport cu alte organe ale statului.

- În al treilea rând, în sprijinul modificării Constituţiei au pledat
raţiuni politice legate de aprofundarea democratismului, de întărirea
rolului partidelor politice, a organismelor societăţii civile, de căutarea
unor modalităţi şi mai clare de asigurare a înfăptuirii drepturilor
cetăţeneşti în spiritul documentelor europene, documente ce au un rol
fundamental.
- În al patrulea - dar nu în ultimul - rând, în sprijinul modificării
Constituţiei au acţionat şi raţiuni economice. Economia României nu va
putea fi niciodată ridicată la parametrii doriţi dacă nu vor fi asigurate
garanţii certe investitorilor străini, dacă dreptul de proprietate nu va fi
pe deplin garantat, iar mecanismele economice nu vor fi lăsate să
acţioneze în direcţia garantării competitivităţii, a sprijinirii iniţiativei
întreprinzătorilor.
Am putea defini revizuirea Constituţiei ca fiind o "instituţie" a
dreptului constituţional, deoarece considerăm că ea cuprinde un
adevărat set autonom de reguli, având un anumit grad de autonomie,
dar care se raportează permanent la marile principii ale organizării
constituţionale.
6.2. PROCEDURA REVIZUIRII CONSTITUŢIEI
Iniţiativa revizuirii, conform Constituţiei României din 1991,
republicată, aparţine – după cum rezultă din conţinutul său – unor
subiecte expres şi limitativ arătate. Astfel, revizuirea Constituţiei poate

fi iniţiată de Preşedintele României la propunerea Guvernului, de cel
puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum şi de
cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot provenind din cel puţin
jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în
municipiul Bucureşti, urmând să fie înregistrate cel puţin 20.000
semnături în sprijinul iniţiativei.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă, însoţită de avizul
Consiliului Legislativ, se depune mai întâi la Curtea Constituţională, care
este obligată ca, în termen de 10 zile, să se pronunţe asupra respectării
dispoziţiilor constituţionale privind revizuirea.
Conform Legii nr.47/1992, republicată, Curtea Constituţională se
pronunţă asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative cu votul
a două treimi din numărul judecătorilor. Decizia Curţii se comunică
celor care au iniţiat proiectul de lege sau propunerea legislativă ori, după
caz, reprezentantului acestora.
Proiectul de lege sau propunerea legislativă se prezintă
Parlamentului numai împreună cu decizia Curţii Constituţionale.
De la data primirii hotărârii Curţii Constituţionale, Camera
Parlamentului sesizată cu iniţiativa legislativă începe procedura
parlamentară de legiferare care cuprinde dezbaterea şi adoptarea
proiectului sau propunerii de revizuire a Constituţiei de Camera
Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două treimi din

numărul membrilor fiecărei Camere. Dacă prin procedura de mediere nu
se ajunge la un acord, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună,
hotărăsc cu votul a cel puţin trei pătrimi din numărul deputaţilor şi
senatorilor
Este de semnalat faptul că cele două faze de dezbatere ale revizuirii
Constituţiei comportă majorităţi diferite.
Revizuirea este definitivă după aprobarea ei prin referendum
organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului sau
propunerii de revizuire a Constituţiei.
NU UITA!
Constituţia României din 1991 a fost rezultatul unei elaborări ce a
răspuns cerinţelor şi comandamentelor momentului respectiv. Ea a
însumat o bogată experienţă de drept comparat şi a fost pregătită de
studii întocmite cu migală şi deplină competenţă de jurişti dintre cei mai
avizaţi. Realităţile epocii imediat postrevoluţionare reclamau cu
necesitate, atunci, o nouă lege fundamentală a statului, care să definească
orientările politicii noi ale României, angajată ireversibil pe drumul
edificării statului de drept. Totodată, era important să se regândească
mecanismele şi raporturile dintre diversele puteri ale statului,

consacrându-se garanţii ferme pentru apărarea şi respectarea drepturilor
omului.
1. Cum se defineşte revizuirea Constituţiei?
2. de catre cine poate fi iniţiată revizuirea Constituţiei?
1. Procedura revizuirii Constituţiei.
2. Revizuirea Constituţiei

2010.

2. Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, ediţia IX-a, revăzută şi completată, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 2001.
3. Legea privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale
(nr.47/1992), republicată în Monitorul Oficial al României nr.502
din 3 iunie 2004;
4. Mihai Constantinescu, Ioan Muraru, Antonie Iorgovan, Revizuirea
Constituţiei României, Explicaţii şi comentarii, Editura “Rosetti”,
Bucureşti, 2003
5. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena
Simina Tănăsescu, Constituţia României revizuită. Comentarii şi
explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004

AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI
Grilă răspunsuri
Unitatea 1: pag. 10
Unitatea 2: pag. 34
Unitatea 3: pag.62
Unitatea 4: pag. 79
Unitatea 5: pag. 91
Unitatea 6: pag. 98

BIBLIOGRAFIE
– Académie Internationale de Droit Constitutionnel. Droit
Constitutionnel et mutations de la société internationale, Recueil des
cours, volume XI, XVII-e session, 6-21 iulie 2001.
– Philippe Ardant, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, 14-e
ed., Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2002.
– Mihai Bădescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a
doua, revăzută şi adăugită, „V.I.S.” Print, Bucureşti, 2002.
– Angela Banciu, Istoria constituţională a României. Deziderate
naţionale şi realităţi sociale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001.
– Constanţa Călinoiu, Drept constituţional şi instituţii politice,
Societatea Ateneul Român, Universitatea Ecologică Bucureşti, Bucureşti,
1999.
– Dan Ciobanu, Victor Duculescu, Drept constituţional român,
Fundaţia Universitară “Hyperion”, Universitatea “Hyperion”, Facultatea
de Drept, Editura Hyperion XXI, Bucureşti, 1993.
– Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat, vol.I şi
II, Editura NOVA, Bucureşti, 1996.

– Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat
elementar, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 1998.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,
Constituţia României, comentată şi adnotată, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1997.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu,
Crestomaţie de drept constituţional, vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 1998.
– Victor Duculescu, Constanţa, Georgeta Duculescu, Drept
constituţional comparat. Tratat , vol.I şi II, Editura “Lumina Lex”,
Bucureşti, 2007.
– Victor Duculescu, Constanţa Călinoiu, Georgeta Duculescu, Tratat
de teorie şi practică parlamentară, vol.I şi II, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2001.
– Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept parlamentar, ediţie
revăzută şi completată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009.
– Jean Gicquel, Droit Constitutionnel et institutions politiques, 14e
édition, Montchrestuen, Paris, 1995.
– Cristian Ionescu, Drept constituţional şi instituţii politice, vol.I,
Teoria generală a instituţiilor politice, vol.II, Sistemul constituţional
român, ediţia II-a, Editura “Lumina Lex”, Bucureşti, 2001.

– Cristian Ionescu, Studii de drept constituţional, Editura „Lumina
– Antonie Iorgovan, Constanţa Călinoiu, Le bicaméralisme en
Roumanie – entre la tradition et les exigences de l’intégration
éuropéenne, Comunicare, Academia Internaţională de Drept
Constituţional, Tunis, 2003.
– Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii
politice, vol.I şi vol.II, Editura BECK, Bucureşti, 2006.
– Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu, Marian
Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină şi practică,
Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 2002.
– Pierre Pactet, Institutions politiques. Droit Constitutionnel, 18-e
édition, Ed.Armand Collin, Paris, 1999.
– Ingolf Pernice, Fondements des droit constitutionnel éuropéen,
Editions A.Pedone, Paris, 2004.
– Ion Predescu, Bianca Predescu, Mandatul de parlamentar şi
imunitatea parlamentară, Editura „Scrisul românesc”, Craiova, 2002.
– Ion Rusu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2001.
– Elena Simina Tănăsescu, Legile electorale. Comentarii şi explicaţii,
Editura All Beck, Bucureşti, 2004.

– Elena Simina Tănăsescu, Ştefan Deaconu, Drept constituţional şi
instituţii politice Editura ALLBECK, Bucureşti, 2001.
– Michel de Villiers, Dictionnaire du droit constitutionnel, 3e édition,
Ed.Armand Colin, Paris, 2001.
ACTE NORMATIVE
Constituţia României din 1991 (revizuită). Constituţia României a
fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei
Românieinr.429/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr.758 din 29 octombrie 2003
Regulamentul Camerei Deputaţilor din 24 februarie 1994, republicat
în Monitorul Oficial al României nr.35 din 6 ianuarie 2006.
Regulamentul Senatului din 24 octombrie 2005, publicat în Monitorul
Oficial al României nr. 948 din 25 octombrie 2005, cu modificările şi
completările ulterioare.
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi
Senatului, publicat în Monitorul Oficial al României nr.34 din 4 martie
1992.
Legea nr.35 din 13 martie 2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi
a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii nr. 67/2004 pentru
alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei

publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor
locali publicată în Monitorul Oficial al României nr.196 din 13 martie
2008.
Legea pentru alegerea Preşedintelui României (nr.370/2004)
republicată în Monitorul Oficial al României nr.650 din 12 septembrie
2011;
Legea pentru organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor (nr.90/2001) publicată în Monitorul Oficial al României
nr.164 din 2 aprilie 2001.
Legea partidelor politice (nr.14/2003) publicată în Monitorul Oficial al
României nr.25 din 17 ianuarie 2003.

Drept Constitutional Si Institutii Politice II ID

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Constitutional Si Institutii Politice II ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA HYPERION

FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE

Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU

Lucrarea este destinată numai studenţilor de la Universitatea

Acest suport de curs a fost redactat pentru studenţii înscrişi la

forma de învăţământ la distanţă şi a fost realizat după manualul

universitar, Drept constituţional şi instituţii politice – autor prof.univ.dr.

Manualul a fost întemeiat pe o amplă informare şi pe studierea

atentă a fenomenului constituţional românesc, raportat la contextul

Dreptul constituţional şi instituţii politice reprezintă una din

ramurile de bază ale dreptului, deoarece reglementează cele mai

importante principii care stau la baza organizării statale, politice şi

Cursul de drept constituţional şi instituţii politice se constituie şi

într-o pledoarie pentru respectul Constituţiei, al instituţiilor democratice.

Cursul reprezintă o disciplină de învăţământ fundamentală ce asigură

formarea de ansamblu pentru profesia de jurist. În noua societate

românească democratică, juriştilor le revine un rol important, ei fiind

pe respectul drepturilor cetăţenilor, pe funcţionarea exemplară a

Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU Universitatea “Hyperion”

instituţiilor democraţiei şi pe recunoaşterea priorităţii absolute a justiţiei

Dreptul constituţional şi instituţiile politice reprezintă ramura

conducătoare într-un sistem de drept al unui stat. El influenţează toate

celelalte diviziuni ale dreptului public şi într-o ultimă analiză, toate

sorgintea în dreptul constituţional.

Cu alte cuvinte, orice modificare sau completare în această ramură

de drept, duce în mod obligatoriu la modificări şi completări în celelalte

Dreptul constituţional şi instituţii politice îl pregăteşte pe student să

înţeleagă viaţa socială într-o perspectivă de bază statal-juridică,

obişnuindu-l să opereze cu termeni, noţiuni şi categorii specifice, unui

domeniu al conducerii la nivel superior al societăţii.

Analiza fenomenelor şi instituţiilor legate de puterea de stat,

specifice dreptului constituţional se realizează în sistemul de învăţământ

superior în cadrul facultăţilor cu profil juridic. Pe lângă oferirea unui

suport concret, de tip didactic pentru pregătirea studenţilor, lucrarea de

faţă, se completează cu unele precizări cu caracter metodologic,

considerate utile în contextul unui învăţământ desfăşurat la distanţă, dar

şi cu un extrem de bogat material bibliografic.

Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU Universitatea “Hyperion”

Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU Universitatea “Hyperion”

Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi

pe care tindem să o atingem prin acţiunile noastre.

Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa

sau absenţa acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.

De ce avem nevoie de obiective?

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o

lumină călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze

definit şi ne face să ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit,

chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant

ceva cu adevărat, tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău".

Ceea ce spune scriitorul este parţial adevărat pentru că nu există vreo

abracadabra care intră în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci

este vorba de chiar subconştientul nostru care începe să observe lucruri

Prof. univ. dr. Constanţa CĂLINOIU Universitatea “Hyperion”

şi să facă conexiuni pe care în mod normal nu le-am face cu mintea

conştientă. De aceea anumite fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă

noi neobservate, brusc se aliniază cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul

3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe

mele. Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc,

dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în

mă împing înainte spre obiective. În acest fel am răspunsuri rapide la

eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele importante?".

În același mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor