Curs Admin

ACADEMIA DE POLIŢIE
„Alexandru Ioan Cuza”
Conf. univ. dr. PAVELESCU TIBERIU

Lect.univ.dr. CIRCIUMARU ANDREEA
DREPT ADMINISTRATIV
SUPORT DE CURS
PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
2015
Drept administrativ
2
ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi Învăţământ la distanţă 2015
Drept administrativ
3
Precizări
În atenţia studenţilor,
Acest suport de curs se doreşte a constitui un fundament al cunoştinţelor despre dreptul administrativ.
Pentru a identifica mai bine contextul prezentei discipline de studiu, vom începe prezentarea prin a arăta
principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin competenţele ce urmează a fi dobândite ca
urmare a parcurgerii materiei de referinţă.
Pentru a face ca obiectivele şi competenţele cursului să se conformeze în totalitate nevoilor
dumneavoastră de pregătire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva dintre
aşteptările pe care le aveţi de la acest curs. La finalul cursului, vă rugăm să nu uitaţi să verificaţi dacă
aceste aşteptări au fost satisfăcute sau nu, prin completarea formularului de feedback.
AȘTEPTĂRI
OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care tindem să o atingem prin
acţiunile noastre. Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau absenţa
acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.
De ce avem nevoie de obiective?
1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină călăuzitoare. Fără un
obiectiv, mintea noastră tinde să funcţioneze haotic. Este ca un motor care merge în gol ore şi zile în şir.
Prezenţa unui obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine definit şi ne face
să ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.
2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum, datorită unui obiectiv bine
definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne
ajută să progresăm. Oportunităţile sunt legate în general de apariţia riscurilor, care ne fac să conştientizăm
existent unor probleme ce nu pot fi rezolvate prin mecanismele şi mijloacele uzuale.
3. Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de făcut decât sunt în stare
fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele. Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă
îngrozesc, dacă sunt privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii: cele care
Drept administrativ
4
mă ajută să-mi ating obiectivele şi cele care nu mă împing înainte spre obiective. În acest fel am
răspunsuri rapide la eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele importante?"
În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe trebuie să definească o serie de
obiective.
Obiectivele disciplinei:
- Formarea (deprinderilor) aptitudinilor minimale pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice poliţiei.
- Formarea competenţelor necesare în vederea aplicării normelor juridice administrative la situaţii de
fapt concrete.
- Cunoaşterea notiunilor generale de administratie publica si drept administrativ ca ramura a dreptului
public;
- Cunoştinţele de la această disciplină vor vor facilita înţelegerea ştiinţelor juridice de ramură.
Prin urmare, având clarificate aceste lucruri, în urma parcurgerii cursului de Drept administrativ,
studentul va dobândi următoarele competenţe:
 Utilizarea adecvată a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor din domeniul juridic.
 Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic.
 Aplicarea cunoştinţelor necesare în culegerea datelor şi informaţiilor referitoare la o problemă de drept
concretă.
 Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridice, în încadrarea lor corectă din punct de
vedere juridic şi în soluţionarea lor.
Drept administrativ
5
CUPRINS
Unitatea de învăţare 1
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ŞI DREPTUL
ADMINISTRATIV CA RAMURĂ A DREPTULUI PUBLIC.
Timp de studiu individual estimat: 6h
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- Va fi familiarizat cu definiţia dreptului administrativ
- Va şti să identifice diferenţa dintre dreptul administrativ şi celelalte ramuri ale dreptului
public naţional
- Va cunoaşte înţelesul noţiunii de administraţie publică şi importanţa ei.
CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

1. Consideraţii generale privind administraţia publică în România
2. Dreptul administrativ – ramură a dreptului public
NU UITA!
INTREBĂRI DE CONTROL
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE
Drept administrativ
6
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA

PUBLICĂ ÎN ROMÂNIA
SECŢIUNEA 1 – NOŢIUNEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1. Accepţiunile administraţiei publice
Trebuie observat încă de la început faptul că dreptul administrativ, ca ramură distinctă de drept, are ca
obiect de reglementare acele relaţii ce se nasc şi se derulează în cadrul proceselor de organizare şi
funcţionare a administraţiei publice din România.
Din punct de vedere etimologic, acest termen derivă de la latinescul “administrare” care se traduce prin
„a servi” şi este în legătură cu cuvântul “magister” care îl desemnează pe „stăpân”, căruia i se
subordonează servitorul şi pe care acesta trebuie să-l slujească1. “Minister” înseamnă servitor, iar
prepoziţia “ad” înseamnă “la, către”. “Administer” reprezintă slujitorul cuiva sau cel care execută
ordinele cuiva.
Deci termenul de administraţie desemnează o anumită activitate a cuiva, care ajută la ceva şi la ordinele
cuiva2. Altfel spus o administraţie se caracterizează ca fiind o activitate desfăşurată într-un anumit scop
sau pentru realizarea unor obiective şi care este condusă de cineva .
În limbajul curent, „a administra” înseamnă a conduce, a organiza, a dirija activităţi publice şi
particulare. În doctrina de specialitate a fost exprimată ideea că în conţinutul complex al unei
administraţii sunt cuprinse următoarele imperative:
a prevedea;
a organiza;
a conduce;
a coordona şi
a controla3.
Noţiunea de administraţie este mai largă decât aceea de administraţie publică, ea cuprinzând şi
administraţia particulară. Ca orice activitate umană, atât administraţia publică, cât şi administraţia
particulară urmăresc un scop iar pentru atingerea acestuia utilizează anumite mijloace. Atât sub raportul
finalităţii cât şi al resurselor folosite, există diferenţe esenţiale între ele.
COMPARAŢIE
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ADMINISTRAŢIA PARTICULARĂ
- urmăreşte realizarea unui interes - urmăreşte realizarea unui interes
general (nu este un interes propriu) propriu (profit, în situaţia societăţilor
- are rol de punere în executare a comerciale)
normelor juridice; - este obligată să se conformeze unor
dispoziţii legale emise şi de structurile
- poate emite norme juridice administraţiei publice;
subsecvente legii; - nu poate emite norme juridice dar
poate emite norme interne, în
consonanţă cu dispoziţiile legale;
- mare parte a personalului angajat se - personalul angajat se supune
supune unor dispoziţii legale cu caracter dispoziţiilor dreptului comun;
1
Mihai T.Oroveanu, Tratat de drept administrativ, Universitatea creştină “Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1994, pag. 15;
2
Al. Negoiţă, Drept administrativ şi ştiinţa administraţiei, Universitatea Athenaeum, Facultatea de Drept, Bucureşti, 1991, pag. 1 ;
3
Idem;
Drept administrativ
7
special;
- organizarea şi funcţionarea acesteia
- organizarea şi funcţionarea acesteia sunt realizate, care regulă, conform
sunt realizate, care regulă, conform normelor dreptului privat
normelor dreptului public; - mijloacele financiare sunt de natură
- mijloacele financiare sunt publice. privată.
Pentru clarificarea noţiunii de administraţie publică este necesar să luăm în calcul cât mai multe
accepţiuni sau sensuri ale acestei noţiuni, după cum urmează:
în primul rând, administraţia publică reprezintă acel segment de relaţii sociale reglementate de
normele dreptului administrativ;
în al doilea rând, administraţia publică reprezintă un sistem de organe, autorităţi şi instituţii ale căror
activitate şi organizare sunt guvernate de norme juridice de drept public (sensul organic/formal);
în al treilea rând, administraţia publică reprezintă ansamblul activităţilor realizate şi competenţelor
exercitate în scopul promovării interesului public, fie la nivel general, fie la nivel local (sensul
funcţional/material).
Administraţia publică poate fi privită ca un segment al vieţii sociale ce are ca rol punerea aplicare a
dispoziţiilor normative edictate de puterea legiuitoare. Cu alte cuvinte, sistemul administraţiei publice are
un rol unic la nivelul societăţii, acela de a realiza ordinea socială, prin instituirea ordinii juridice, în
consonanţă cu schimbările legislative sau normative de la nivelul statului luat în considerare în baza de
referinţă.
Aşa cum se poate observa mai sus, administraţia publică reprezintă un segment de relaţii sociale ce se
manifestă în comunitatea socială la care se referă, segment de relaţii guvernat de normele juridice aflate
în vigoare la un moment dat. Astfel, dacă la nivelul unei forme de organizare cu caracter privat normele
de conduită sunt interne, stabilite la nivelul conducerii, la când vorbim de instituţii sau organisme ce
aparţin administraţiei publice, toate activităţile derulate sunt circumscrise dispoziţiilor normative emise de
Parlament.
Administraţia publică poate fi definită ca acea activitate de organizare şi de executare în concret a legii,
cu caracter dispozitiv şi prestator care se realizează în principal de organele administraţiei publice şi, în
subsidiar, de celelalte organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare de interes public1.
2. Obiectul administraţiei publice
Am prezentat mai sus faptul că administraţia publică, în comparaţie cu administraţia privată, urmăreşte
realizarea unui scop ce nu îi este propriu, respectiv realizarea interesului general.
În general, administraţia publică are ca obiect sau ca scop realizarea valorilor care exprimă interesele
statului sau ale unei colectivităţi distincte, recunoscută ca atare de stat, valori care sunt exprimate în actele
normative elaborate de către puterea legiuitoare.
3. Funcţiile administraţiei publice
În doctrina juridică se consideră că funcţiile administraţiei publice se pot rezuma la acţiuni de

consultare şi acţiuni de deliberare. De aceea, administraţia a fost clasificată în activă, consultativă şi
deliberativă2.
Din analiza competenţelor pe care le are administraţia publică putem observa că principalele funcţii pe
care aceasta le are sunt următoarele:
1
Alexandru Negoiţă, op. cit., pag. 12;
2
Paul Negulescu - Tratat de drept administrativ, ediţia a IV-a, Editura “F.Marvan”, Bucureşti 1934, pag. 41-42;
Drept administrativ
8
a) - funcţia de execuţie care are menirea de a organiza şi a asigura punerea în aplicare a actelor
normative, în ultimă instanţă folosind autoritatea de care dispune sau chiar constrângerea;
b) - funcţia de instrument de conservare a valorilor societăţii;
c) - funcţia de elaborare a unor proiecte de acte normative;
d) - funcţia de elaborare a unor norme juridice, în baza delegării din partea Parlamentului ;
e) - funcţia previziune şi de implementare a politicilor economice şi sociale.
a) Funcţia de execuţie a administraţiei publice rezultă din rolul acesteia de organizare a executării legii
şi de executare în concret a acesteia. Din această perspectivă, administraţia publică dispune de o structură
organizatorică şi funcţională aptă să pună în practică şi chiar aplice legea în momentul în care aceasta este
încălcată. De asemenea, tot administraţia publică este aceea care realizează cadrul necesar pentru
respectarea legii în toate segmentele vieţii sociale.
b) Funcţia de instrument de conservare a valorilor societăţii. Aceasta este îndrituită să ia măsuri pentru
protejarea tuturor valorilor sociale, chiar prin măsuri coercitive. Din această perspectivă administraţia
publică dreptul dar şi obligaţia de a sancţiona acele fapte de natură a aduce atingere valorilor sociale.
c) Funcţia de elaborare a unor proiecte de acte normative. Puterea executivă este aceea care are dreptul
de a elabora proiecte de acte normative pe care le trimite spre aprobare Parlamentului. În activitatea sa de
executare a legii puterea executivă se confruntă permanent cu probleme noi ce necesită a fi reglementate
fapt ce impune, chiar şi practic, realizarea de astfel de proiecte.
d) Funcţia de elaborare a unor norme juridice. Această funcţie rezultă, după cum vom observa, pe de o
parte, din posibilitatea legală pe care o are Guvernul de a emite hotărâri pentru organizarea executării
legilor, ordonanţe in temeiul unei legi speciale de abilitare si ordonanţe de urgenta potrivit Constituţiei şi,
pe de altă parte, din posibilitatea pe care o au consiliile locale şi judeţene de a emite hotărâri cu caracter
normativ care se aplică în unitatea administrativ-teritorială unde acestea funcţionează.
e) Funcţia de previziune şi de implementare a politicilor economice şi sociale. Spre exemplu, această
funcţie se observă cel mai bine din una din atribuţiile pe care le are Guvernul, aceea de elaborare a
strategiei de punere în aplicare a Programului de guvernare acceptat de Parlament. Guvernul trebuie să ia
măsuri pentru buna funcţionare a sistemului economic al statului, precum şi măsuri de rezolvare a
problemelor ce apar la nivelul societăţii globale.
4. Conţinutul administraţiei publice
Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi:

- activităţi cu caracter dispozitiv sau de dispoziţie şi
- activităţi cu caracter prestator sau de prestaţie.
a) Prin activităţile executive cu caracter de dispoziţie se stabileşte ce trebuie să facă sau să nu facă, ce le
este permis sau interzis subiecţilor de drept, persoane fizice sau juridice, administraţia publică putând
interveni în anumite cazuri, cu aplicarea de sancţiuni pentru nerespectarea conduitei prescrise 1. Acest gen
de activităţi corespund funcţiei administraţiei publice de elaborare de norme juridice.
Denumirea de activităţi executive cu caracter de dispoziţie relevă caracterul pregnant al folosirii
puterii conferite de lege administraţiei publice de a organiza executarea legii. Acest proces este deosebit
de complex şi laborios, parcurgând mai multe etape, respectiv documentare, studii, avize, variante,
opţiuni, deliberări, decizii etc.
b) Cea de-a doua categorie de activităţi care formează conţinutul administraţiei publice este prestarea
de servicii. Administraţia publică, mai ales în statul de drept, democratic, nu îşi poate reduce activitatea
numai la latura dispozitivă. Activitatea administraţiei constă şi din diferite prestaţii, de interes general
1
Mircea Preda, Curs de drept administrativ, Partea generală, Casa editorială “Calistrat Hogaş”, Bucureşti, 1995, pag.15;
Drept administrativ
9
realizate pe baza şi în executarea legii din oficiu sau la cererea cetăţenilor, persoanelor juridice sau
diferitelor organe ale statului.
Prestaţia cuprinde administraţia publică în domeniul salubrităţii publice şi a ocrotirii mediului
ambiant, furnizarea de gaze naturale, curent electric, servicii telefonice, radio, televiziune, poştă, transport
în comun, construcţii şi închirieri de locuinţe, asistenţă sanitară, spectacole şi activităţi culturale,
educative şi multe altele1.
Persoanele fizice şi persoanele juridice recurg la prestaţiile pe care le realizează administraţia publică
în cele mai variate ocazii şi cele mai diferite domenii de activitate. Organele administraţiei publice au
misiunea de a satisface nevoile cetăţenilor şi ale colectivităţii, realizarea prestaţiilor respective având
caracterul unor servicii publice pe care administraţia le pune la dispoziţia cetăţenilor. Aceste prestaţii se
înfăptuiesc tot pe baza şi în executarea legii, ele reprezintă o formă specifică de executare în concret a
legii.
Activităţile executive cu caracter de prestaţie se realizează atât prin acte juridice, cât şi prin operaţii
materiale. Unele dintre actele juridice prin care se realizează prestaţiile sunt acte administrative. Astfel,
sunt certificatele medicale sau diplomele eliberate de şcoli sau facultăţi. Uneori prestaţiile administraţiei
publice se realizează în baza unor contracte administrative ce se încheie între administraţie şi alte
persoane.
Activităţile de prestaţie care fac parte din conţinutul administraţiei publice derivă din funcţiile statului
de drept.
Într-adevăr, statul modern pe lângă funcţiile tradiţionale de reglementare a activităţii membrilor
societăţii şi de executare a acestor reguli, mai are de realizat o multitudine de prestaţii în favoarea
membrilor societăţii.
DREPTUL ADMINISTRATIV – RAMURĂ A DREPTULUI
PUBLIC
SECŢIUNEA 1 - NOŢIUNEA DREPTULUI ADMINISTRATIV
S-a observat din expunerile anterioare că administraţia publică are ca obiect realizarea valorilor care
exprimă interesele statului sau ale altei colectivităţi distincte, evident mai mici, dar care este recunoscută
ca atare de către stat. Deşi poate exista şi o administraţie particulară, ceea ce se studiază îndeobşte este
administraţia publică, aşa după cum există şi o administraţie cu rezonanţe internaţionale, dar când avem
în vedere studiul administraţiei publice sub aspect juridic ne referim la cea cu caracter intern. De aceea,
nu întâmplător, uneori, se vorbeşte de „administraţia statului”.
Când ne referim la „dreptul administrativ” avem în vedere, în primul rând, un ansamblu de norme
juridice cu un anumit obiect, cu trăsături specifice şi finalitate proprie, iar nu disciplina care studiază
aceste norme, ca ştiinţă, şi care, în vorbirea obişnuită şi în planurile de învăţământ şi programele analitice
ale facultăţilor este denumită tot „drept administrativ”2.
Termenul de drept administrativ poate fi, deci, utilizat în două accepţiuni. Într-o primă accepţie, prin
drept administrativ este desemnat un ansamblu de norme juridice, care în totalitatea lor constituie o
ramură distinctă a sistemului de drept. Într-o altă accepţie, prin drept administrativ se înţelege un
ansamblu sistematizat de cunoştinţe, idei şi teorii despre normele de drept administrativ. In această
accepţie, prin drept administrativ se înţelege o ramură a ştiinţei juridice. Obiectul de cercetare al ştiinţei
dreptului administrativ este alcătuit din normele de drept administrativ, adică dreptul administrativ, ca
ramură de drept.
Dreptul administrativ, ca ştiinţă, a luat naştere ca urmare a activităţii de cercetare a normelor juridice
cu privire la organizarea, funcţionarea şi competenţele organelor administraţiei publice.
1
J.Vermeulen, citat de Al. Negoiţă - op. cit., pag. 9;
2
Ivan Stelian - Drept administrativ, Editura Fundaţiei „Andrei Şaguna”, Constanţa, 1988, pag.16;
Drept administrativ
10
Ştiinţa dreptului administrativ îşi păstrează autonomia în cadrul sistemului ştiinţelor juridice, obiectul său
de cercetare delimitându-se de cel al celorlalte ştiinţe, precum şi de obiectul ştiinţei administraţiei, care
cercetează administraţia din mai multe puncte de vedere (juridic, sociologic, psiho-social, economic
etc.)1. Normele dreptului administrativ ocupă locul principal în ceea ce priveşte normele aplicabile
administraţiei publice, organizării şi funcţionării acesteia.
Analizând ideile expuse mai sus, dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a dreptului public,
alcătuită din ansamblul normelor juridice care reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul de
organizare a executării şi de executare a legii, realizat de organele componente ale sistemului
administraţiei publice, de alte autorităţi ale statului precum şi de alte organisme ce au competenţă
legală.
SECŢIUNEA 2 – NORMELE DE DREPT ADMINISTRATIV

Normele juridice care se aplică în organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei statului român
şi a celor locale fac parte, în marea majoritate, din dreptul administrativ dar şi din alte ramuri de drept,
cum ar fi :
- normele dreptului constituţional, privind sistemul şi principiile de organizare şi funcţionare a
organelor puterii executive (preşedinte, guvern, autorităţi centrale de specialitate) şi a administraţiei
publice locale ;
- normele dreptului civil, în legătură cu personalitatea juridică a autorităţilor administraţiei publice ;
- normele dreptului muncii, cu privire la desfăşurarea activităţii personalului administrativ, inclusiv
disciplina profesională ;
- dreptul penal execuţional, în ce priveşte administraţia penitenciarelor, etc.
Ţinând seama de finalitatea lor, normele de drept administrativ pot fi grupate în mai multe categorii şi
anume:
- norme prin care se reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea organelor administraţiei
publice, competenţa lor materială şi teritorială, raporturile cu alte organe de stat, controlul ce se poate
exercita asupra activităţii lor;
- norme prin care sunt reglementate raporturile organelor administraţiei publice cu persoanele fizice şi
juridice nestatale, privind drepturile şi obligaţiile acestora în relaţiile lor cu autorităţile administrative. In
această reglementare sunt incluse şi normele care prevăd răspunderea participanţilor la asemenea
raporturi, consecinţele încălcării drepturilor şi obligaţiilor lor reciproce;
- norme care reglementează procedura activităţii administraţiei publice, adică acele norme care prevăd
în ce condiţii se desfăşoară activitatea realizată de administraţie, atât în interiorul său, cât şi în raporturile
cu subiecţi din afara acesteia.
Referindu-ne la structura lor internă normele de drept administrativ cuprind, de regulă, toate cele trei
elemente ale unor norme juridice, respectându-se structura trihotomică a normei juridice, aşa cum
stabileşte teoria generală a dreptului: ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Totuşi, se poate observa că ipoteza este, în cele mai multe norme de drept administrativ, mai
dezvoltată decât celelalte două elemente ale normei juridice. Aceasta se datorează faptului că este
necesar să se precizeze cât mai bine condiţiile de aplicare a acestor norme la cazurile concrete, la situaţiile
particulare .
Pe de altă parte, în ceea ce priveşte dispoziţia, aceasta se prezintă, în general, sub formă onerativă,
conţinând obligaţia de a acţiona într-un anumit mod. Destul de puţine sunt normele de drept administrativ
cu caracter prohibitiv, care prevăd obligaţia de a se abţine de la o anumită conduită. Acest lucru este
normal într-un stat de drept care lasă liberă iniţiativă particulară.
1
Mihai Oroveanu - Cu privire la obiectul ştiinţei administraţiei, în Studii şi cercetări juridice nr.2/1971;
Drept administrativ
11
In literatura juridică se susţine că pot fi identificate următoarele forme principale de sancţiuni

administrative:
- sancţiuni administrativ-disciplinare (ex.destituirea din funcţie, revocarea alegerii, dizolvarea,
mutarea disciplinară etc.);
- sancţiuni administrativ-contravenţionale (amenda, avertismentul, închisoarea contravenţională etc.);
- sancţiuni administrativ-patrimoniale (obligarea la repararea prejudiciului produs printr-o daună
materială sau morală);
- măsuri de constrângere cu caracter nesancţionator, de protecţie a unor interese sau de combatere a
unor fapte antisociale (ex.reţinerea unei persoane, stocarea de bunuri, obligarea la tratament medical etc.);
- măsuri de executare silită, adică de înfrângere a unei rezistenţe fizice (diferite acţiuni în forţă ale
poliţiei, imobilizarea unei persoane, demolarea sau desfiinţarea unor construcţii);
- măsuri cu privire la actele juridice (anulări, suspendări, căi de atac etc.)1.
SECŢIUNEA 3 – RAPORTURILE ADMINISTRATIVE

Tratarea raporturilor administrative o putem face dintr-o dublă perspectivă:
- din perspectiva dreptului administrativ;
- din perspectiva ştiinţei administraţiei.
A. Raporturile administrative din perspectiva dreptului administrativ
Prin reglementarea de către normele de drept administrativ a relaţiilor sociale ce fac obiectul acestei
ramuri de drept, relaţiile în cauză devin raporturi de drept administrativ.
Putem defini raporturile de drept administrativ ca fiind acele relaţii sociale reglementate de normele
juridice administrative sau de alte norme juridice cu incidenţă în domeniul administraţiei publice, relaţii
sociale prin care se nasc, se modifică sau se desfiinţează drepturi şi se angajează obligaţii, în cadrul
activităţii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice sau a autorităţilor componente ale acesteia,
urmărindu-se ca scop final organizarea executării legii şi executarea în concret c acesteia.
Ca orice raport juridic, cel administrativ are la baza apariţiei sale trei premise, respectiv:
a) existenţa unei norme juridice aplicabile;
b) existenţa subiectelor de drept;
c) faptul administrativ sau faptul juridic administrativ.
a) Legat de existenţa unei norme juridice aplicabile reţinem normele juridice administrative sau alte
norme juridice care aparţin altor ramuri de drept cum ar fi normele constituţionale, normele dreptului
financiar, normele dreptului muncii, etc. norme juridice care reglementează anumite segmente ale
activităţii administraţiei publice.
b) Referitor la subiectele de drept participante la raporturile juridice de drept administrativ aici distingem
două categorii, pe de o parte, organele statului şi orice autorităţi publice componente ale administraţiei
publice, ca persoane juridice politico-teritoriale şi, pe de altă parte, particularii sau cei administraţi, fie
persoane juridice, fie persoane fizice.
Calitatea de subiect al unui raport juridic administrativ a unui particular rezultă evident din capacitatea
juridică, ca aptitudine a subiectului de a avea drepturi şi obligaţii.
Din punct de vedere juridic, elementul principal al activităţii administrative îl constituie existenţa
persoanelor juridice publice ca subiecte ale raporturilor de drept administrativ.
Persoană juridică este orice colectivitate umană organizată în vederea realizării unei finalităţi, dotată cu
resurse materiale, financiare şi umane şi având o structură organizatorică.
1
Antonie Iorgovan - op.cit., pag. 147;
Drept administrativ
12
Există persoane juridice fie de drept privat, fie de drept public. Persoanele juridice de drept privat pot
urmări un scop lucrativ (exemplu, comerţ) sau un scop nelucrativ (exemplu, sindicatele). Persoanele
juridice de drept public au ca scop satisfacerea intereselor tuturor membrilor comunităţii. Cele mai
reprezentative persoane juridice publice sunt statul, ca personificare a comunităţii naţionale şi
colectivităţile umane teritoriale (judeţul, oraşul şi comuna).
Persoanele juridice au o importanţă deosebită în dreptul administrativ. Orice raport de drept
administrativ presupune în mod necesar cel puţin prezenţa unei persoane juridice de drept public.
Persoanele juridice de drept administrativ au o serie de elemente definitorii. Dintre acestea putem
reţine:
- permanenţa, continuitatea, cu toate schimbările persoanelor fizice aplicate;
- crearea unor organe care acţionează în numele subiectului de drept;
- acestea nu sunt consecinţa vreunei iniţiative particulare, doar autoritatea publică având o astfel de
iniţiativă;
- scopul persoanelor juridice publice este acela de a satisface anumite interese generale care le-au fost
încredinţate.
Statul ca persoană juridică se deosebeşte atât de persoanele juridice cu scop lucrativ (agenţi economici
sau comercianţi) cât şi de cele fără scop lucrativ (asociaţii sau fundaţii). Deosebirile dintre stat ca
persoană juridică şi celelalte persoane juridice privesc, în principal, modul de înfiinţare şi atribuţiile
acestora.
Prima şi cea mai importantă persoană juridică de drept public este statul. Caracteristicile esenţiale ale
statului sunt populaţia, teritoriul şi suveranitatea. Statul constituie colectivitatea umană evoluată la cel
mai înalt stadiu de dezvoltare socială şi care realizează administraţia ţării.
Statul este o persoană juridică politică şi deoarece dreptul de comandă se exercită asupra populaţiei, în
limitele teritoriului naţional, el este o persoană juridică politico-teritorială1.
Statul, ca persoană juridică, are atribuţii complexe ce se împart în două mari categorii şi anume:
- atribuţii de drept public şi
- atribuţii de drept privat.
În exercitarea atribuţiilor de drept public, statul, ca persoană juridică, are dreptul de comandă asupra
tuturor organelor statului, pe care el le înfiinţează, precum şi asupra tuturor persoanelor fizice sau juridice
care au domiciliul ori sediul pe teritoriul statului, sau care, sub diferite forme, se află pe teritoriul
acestuia. Cât priveşte atribuţiile de drept privat, vom constata că deşi sub acest aspect statul se aseamănă
cu persoanele juridice de drept privat, exercită totuşi unele deosebiri determinate de finalitatea existenţei
statului, respectiv apărarea integrităţii teritoriale a ţării, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi
satisfacerea intereselor generale ale societăţii2.
Din punct de vedere administrativ, potrivit Constituţiei, teritoriul României este organizat în comune,
oraşe şi judeţe ca circumscripţii teritoriale administrative.
Judeţul este o circumscripţie administrativ teritorială şi colectivitate umană alcătuită din oraşe şi
comune, cu o denumire, o reşedinţă şi organe care asigură administrarea sa.
Oraşul este o aglomerare de populaţie, recunoscut prin lege organică, cu activităţi sociale, politice,
economice, culturale şi ştiinţifice complexe. Din punct de vedere economic, preponderente sunt
activităţile comerciale şi industriale. Unele oraşe pot fi declarate municipii. Ca subiect de drept
administrativ oraşele au fost cunoscute sub denumirea de comună urbană, denumire păstrată în unele ţări
şi astăzi.
1
Mihai T.Oroveanu - op. cit., pag. 43;
2
Valentin Prisăcaru - Tratat de drept administrativ român, partea generală, Lumina Lex, Bucureşti, 1993, pag. 48;
Drept administrativ
13
Comuna este o colectivitate umană teritorială rurală, recunoscută prin lege organică, formând o
comunitate socială unită în funcţie de condiţiile geografice, democratice, social-culturale, alcătuite din
unul sau mai multe sate.
Satele, în care trăieşte mai mult de o jumătate din populaţia ţării, acoperă întreg teritoriul României.
Activităţile preponderente sunt cele agricole vegetale, pomicole, viticole, de creştere a animalelor etc., dar
şi anumite activităţi industriale, îndeosebi în domeniul extractiv ori alimentar. Satele nu reprezintă totuşi
independenţa din punctul de vedere al personalităţii juridice de drept administrative.
c) Faptul juridic administrativ reprezintă acea împrejurare, acţiune, inacţiune sau eveniment de care este
legată apariţia unui raport juridic administrativ.
B. Raporturile administrative din perspectiva ştiinţei administraţiei

Din această perspectivă raporturile administrative se clasifică în raporturi de:
- subordonare;
- colaborare;
- participare şi
- tutelă.
a) In raporturile de subordonare, subiectul supraordonat este purtătorul autorităţii publice care, fie în
baza autorităţii ierarhice, fie a prerogativelor de putere pentru realizarea interesului public, dispune cu
privire la comportamentul celuilalt subiect ; fiind raporturi care apar între o autoritate a administraţiei
publice, pe de o parte, şi alt subiect de drept, pe de altă parte (o altă autoritate publică, o persoană juridică
sau o persoană fizică). De pildă, prefectul se află în raport de subordonare faţă de Guvern.
Aceste raporturi pot fi de conformare sau de conflict. Cele mai multe raporturi juridice sunt de
conformare, de respectare a normelor de drept administrativ.
b) In raporturile de colaborare, subiectele participante sunt pe picior de egalitate, chiar dacă unul este
obligatoriu o autoritate a administraţiei publice. Raporturile de colaborare apar, de regulă, între două
autorităţi ale administraţiei publice, care acţionează împreună, exercitându-şi fiecare competenţa, pentru
aplicarea legii. Ele pot să apară şi între o autoritate a administraţiei publice şi o altă autoritate publică,
respectiv, între o autoritate a administraţiei publice şi o persoană juridică civilă sau o persoană fizică,
atunci când acestea sunt atrase la prestarea unor servicii publice1. Astfel, sunt raporturi de colaborare cele
dintre diferite ministere.
c) Raporturile de participare apar între anumite organe ale administraţiei publice care nu se află nici
în raporturi de subordonare dar nici de cooperare pentru soluţionarea unei anumite sarcini ci pur şi simplu
reprezintă nişte raporturi de informare asupra unor probleme. Aşa de exemplu participarea Preşedintelui
României la şedinţele Guvernului.
d) Raporturile de tutelă administrativă se caracterizează prin aceea că un organ al administraţiei
beneficiază de un drept de supraveghere a legalităţii activităţii altui organ administrativ dar fără ca acesta
din urmă să i se subordoneze ierarhic primului, aşa cum se întâmplă în cazul raporturilor de subordonare.
Este cazul raporturilor care se stabilesc între prefect şi organele administraţiei publice locale, situaţia în
care acestea nu se subordonează prefectului,dar acesta avizează actele emise de organele pe care le
tutelează beneficiind şi de dreptul de a folosi acţiunea în contencios administrativ pentru în vederea
demarării controlul judecătoresc asupra actelor administrative considerate de prefect a fi ilegale.
SECŢIUNEA 4 – IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

1. Definiţia şi sfera izvoarelor dreptului administrativ
1
Antonie Iorgovan - op.cit., I, pag.156;
Drept administrativ
14
Izvorul de drept este ansamblul condiţiilor materiale de existenţă, care determină, în conţinutul şi
forma sa, dreptul ca element de suprastructură. Într-o altă accepţie, izvorul de drept este forma specifică
de exprimare a normei juridice. In limbajul şi practica juridică curentă, prin izvor de drept se are în vedere
această din urmă accepţiune1.
2. Constituţia
Din punct de vedere politic, conceput ca un apanaj al suveranităţii statului, dreptul administrativ îşi
găseşte fundamentul său juridic în Constituţie, element esenţial de organizare a statului şi a instituţiilor
sale autonome.
Constituţia, ca lege fundamentală, determină şi garantează libertăţile şi drepturile individuale, prin
care se organizează puterile statului şi se finalizează raporturile dintre ele. Constituţia are o poziţie
deosebită în ierarhia legilor şi a celorlalte acte normative, a tuturor izvoarelor dreptului, întrucât dispune
de forţă juridică superioară faţă de toate acestea; conţinutul acestora trebuie să fie, totodată, conform
prevederilor Constituţiei. Aceasta înseamnă că nici o dispoziţie dintr-o lege şi „a fortiori” din alte acte
normative sau izvoare de drept nu pot contraveni, în nici un fel, Constituţiei. Este vorba de principiile
supremaţiei Constituţiei şi constituţionalităţii legilor, ca trăsături esenţiale ale statului de drept.
Astfel, capitolul III din Titlul III intitulat „Autorităţile publice” este consacrat instituţiei Guvernului.
Potrivit art. 101, Guvernul, conform programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice. În
îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul cooperează cu organismele sociale interesate. Guvernul este
alcătuit din prim-ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică.
3. Legea
Legea este actul normativ cu valoare juridică superioară, cel mai important izvor al dreptului ce emană de
la Parlament, exponent al puterii suverane a poporului.
Majoritatea covârşitoare a legilor organice vizează fie structural, fie funcţional, administraţia publică:
- organizarea guvernului;
- organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- regimul stării de asediu şi al celei de urgenţă;
- statutul funcţionarilor publici;
- contenciosul administrativ;
- organizarea generală a învăţământului;
- organizarea administraţiei locale, a teritoriul, precum şi regimul general privind autonomia locală;
- organizarea serviciilor publice de radio şi televiziune;
- organizarea autorităţilor administrative centrale autonome;
- structura sistemului naţional de apărare, organizarea armatei şi a teritoriului pentru apărare;
- statutul cadrelor militare;
- organizarea şi funcţionarea poliţiei, a serviciilor de informaţii ale statului, precum şi a celorlalte
componente ale forţelor armate.
După cum se afirmă în literatura juridică de specialitate, constituie importante izvoare de drept
administrativ, legea cetăţeniei române, legea electorală sau legea privind organizarea şi desfăşurarea
referendumului2.
În ceea ce priveşte legile ordinare, ele pot fi izvoare de drept administrativ, numai în măsura în care
reglementează relaţii sociale ce fac obiectul administraţiei publice.
Astfel, ministerele se înfiinţează şi se organizează prin lege ordinară, putându-se adopta o lege
generală, precum şi legi specifice anumitor ministere, cum de altfel există în prezent.
1
Sanda Ghimpu, Gheorghe Brehoi, Gheorghe Mohanu, Andrei Popescu, Iosif Urs - Dicţionar juridic (selectiv), Editura Albatros, Bucureşti, 1985, pag. 272;
2
Antonie Iorgovan – Drept administrativ I, Editura „Hercules”, 1993, pag. 136;
Drept administrativ
15
Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării,
precum şi dispoziţiile ce completează această lege, din Legea nr. 51/19911 sunt izvoare importante de
drept administrativ, ele conţinând dispoziţii ce se referă la activitatea administraţiei.
4. Decretul-lege
Decretul-lege este un izvor de drept cu un caracter oarecum hibrid pentru că, deşi nu emană de la organul
legislativ – Parlament, are totuşi putere de lege, reglementează relaţii sociale din domeniul legii pe care o
poate modifica sau înlocui.
Pentru a evita un vid de putere de legiferare în momente deosebite prin care trece ţara, când
Parlamentul s-ar afla în imposibilitatea să se întrunească imediat, ori ar putea aproba măsuri rapide
datorită sistemului său mai greoi de legiferare sau când ar fi desfiinţat în urma unei situaţii în conducerea
statului, s-a creat practica elaborării decretelor-legi emanate de la puterea executivă (şeful statului sau
Guvern).
Datorită schimbărilor generate de Revoluţia din Decembrie, a situaţiei din acel moment, primii paşi pe
calea democratizării, a respectării drepturilor omului au fost elaborarea unor astfel de acte normative. În
acest sens merită amintit: Decretul-lege nr. 10/10 ianuarie 1990 care reglementează regimul paşapoartelor
şi a călătoriilor în străinătate2; Decretul-lege nr. 45/1990 privind regimul juridic al frontierei de stat a
României, etc.
5. Izvoare de drept administrativ ce derivă de la puterea executivă
Principiul legalităţii administraţiei publice impune ca izvoarele dreptului administrativ să aibă ca emitent
puterea legiuitoare. Dreptul administrativ are însă şi izvoare proprii, în sensul că unele organele ale
administraţiei publice au competenţa de a emite acte normative pe baza şi în executarea legii.
Oricât s-ar încerca să se cuprindă în legi o sferă cât mai largă de reglementări care să fie cât mai
complete, practica a demonstrat că rămân totuşi unele aspecte care necesită o intervenţie normativă a
altor organe de stat. De altfel, însăşi realizarea atribuţiilor diferitelor organe, potrivit competenţei lor
legale, se face şi prin acte cu caracter normativ, date pe baza şi în executarea legilor, în special cele ale
Guvernului.
Guvernul, ca organ al puterii executive, adoptă în îndeplinirea atribuţiilor sale, hotărâri şi ordonanţe
pe baza şi în executarea legii.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ordonanţele se emit în temeiul unei legi
speciale de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Aceasta este delegarea legislativă.
Legile de organizare şi funcţionare a diverselor ministere prevăd competenţa miniştrilor de a emite
ordine şi instrucţiuni.
Astfel în aplicarea prevederilor legale, ministrul de interne emite ordine şi instrucţiuni (de exemplu:
conform art. 4 alin. 3 din Legea 218/2002 „unităţile de poliţie se înfiinţează prin ordin al ministrului”).
În acest sens, pentru asigurarea unei bune funcţionări a aparatului poliţienesc, ministrul de interne
poate emite ordine şi instrucţiuni specifice unei anumite componente ale muncii de poliţie, cât şi ordine şi
instrucţiuni de competenţă generală asupra întregului aparat poliţienesc.
6. Actele autorităţilor judeţene, orăşeneşti şi comunale
Potrivit art. 103 din Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, prefectul emite ordine.
Ordinele prefectului care stabilesc măsuri cu caracter tehnic de specialitate sunt emise după consultarea
organelor sau serviciilor de specialitate şi sunt contrasemnate de conducătorii acestora (art. 103 alin. 2 din
1
Publicată în Monitorul Oficial nr. 163/29.07.1991;
2
A se vedea art. 25 alin. 1 din Constituţia României;
Drept administrativ
16
Legea nr. 215/2001). Ordinul prefectului care conţine dispoziţiile normative devine executoriu numai
după ce a fost adus la cunoştinţă publică, prin afişare şi publicare (art. 104 din Legea nr. 215/2001).
În baza art. 62 din Legea nr. 215/2001 Consiliul judeţean emite hotărâri. Ele devin valabile din momentul
aducerii la cunoştinţă publică.
În conformitate cu dispoziţiile art. 29 din legea nr. 215/2001 Consiliul local decide prin hotărâri. La fel ca
şi în cazul hotărârii Consiliul judeţean şi hotărârile normative ale Consiliului local devin obligatorii de la
data aducerii lor la cunoştinţa publică (art. 30 alin. 2 din Legea nr. 215/2001).
În fine, conform art. 45 din Legea nr. 215/2001, primarul emite dispoziţii.
7. Actele internaţionale
În conformitate cu prevederile noastre constituţionale pentru a produce efecte juridice atât în relaţiile
cu alte state, cât şi în ordinea juridică internă, convenţiile internaţionale trebuie ratificate de Parlament
sau aprobate de Guvern.
Astfel, putem enumera:
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie
1948);
- Codul de conduită pentru cei ce răspund de aplicarea legilor (adoptat de Adunarea Generală a O.N.U.
la 17 decembrie 1979);
- Declaraţia asupra Poliţiei (Rezoluţia nr. 690/1979 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei);
- Statutul Organizaţiei Internaţionale a Poliţiei Criminale (O.I.P.C. – Interpol).
În legislaţia română, cadrul funcţie al activităţilor de colaborare internaţională precum şi procedura
legală care trebuie urmărită pentru a le conferi forţa juridică necesară realizării lor este asigurată de Legea
nr. 590/2003 privind încheierea şi ratificarea tratatelor.
8. Izvoarele atipice ale dreptului administrativ

A. Cutuma
Cutuma este admisă ca izvor de drept administrativ numai dacă sunt îndeplinite două condiţii: a)
practica îndelungată şi b) formarea convingerii opiniei publice asupra caracterului obligatoriu. În ce
priveşte prima condiţie, este de observat că o practică îndelungată este determinată de necesitatea
completării unei lacune autentice a legii, durată şi constanta practicii fiind esenţiale pentru crearea unei
cutume. Cea de a doua condiţie, impusă de jurisprudenţă, presupune că atât autorităţile publice, cât şi cei
administraţi (sau o mare parte a acestora) să aibă convingerea că prin cutumă s-au stabilit veritabile
drepturi şi obligaţii juridice.
În dreptul comparat se poate semnala influenţa cutumei mai ales în teoria şi practica asupra domeniului
public1.
B. Jurisprudenţa
O problemă importantă pentru orice ramură a dreptului o reprezintă locul şi rolul jurisprudenţei în
cadrul izvoarelor dreptului. În principiu, aceasta nu este izvor de drept în sens formal. Într-adevăr
hotărârea judecătorească presupune în sistemul nostru de drept o regulă, o normă de drept preexistentă.
Totuşi, având în vedere complexitatea problemelor ce se pot ridica în administraţie, este posibil ca nici
o normă juridică să nu fi prevăzut cazul supus judecăţii administrative. Conducătorii autorităţilor
administrative sau instanţele judecătoreşti nu se pot abţine de a aprecia cazul prezentat, în temeiul
1
A se vedea dr. Zaharia T., Gheorghe Budeanu , Zaharia Odette, Chinaru Tudor Alexandru – Drept administrativ, vol. I Editura Junimea (Seria Jus), Iaşi 2000,
pag. 44;
Drept administrativ
17
principiului general că judecătorul nu poate refuza a se pronunţa pe motiv că legea nu prevede, ori că nu
este îndestulătoare.
C. Doctrina
Referitor la doctrină, părerile sunt împărţite, uneori i se recunoaşte caracterul de izvor de drept, alteori
nu. Chiar dacă nu este considerată izvor de drept, doctrina de drept administrativ, deci literatura de
specialitate are o influenţă decisivă asupra jurisprudenţei.
În toate ţările civilizate un judecător nu-şi poate îngădui să motiveze o soluţie fără să aducă argumente
de doctrină, fiind peste tot lucrări (tratate, cursuri, comentarii de texte legale, etc.) de drept (inclusiv de
drept administrativ) care sunt invocate ratio scripta de către tribunale1.
SECŢIUNEA 5 – PRINCIPIILE DREPTULUI ADMINISTRATIV

Principiile sunt idei diriguitoare ale oricărei ştiinţe. Dreptul administrativ cunoaşte o sumă de reguli
care îl individualizează şi care îi autonomizează existenţa.
a) Cel mai important este principiul legalităţii. În temeiul acestui principiu, administraţia urmează a
se supune legii, conformându-se acesteia şi neputând acţiona în afara ei. Potrivit susţinerile din doctrină,
acest principiu este alcătuit din două elemente: obligaţia de conformitate cu legea şi obligaţia de iniţiativă
pentru a asigura aplicarea legii2.
Din obligaţia de conformitate cu legea rezultă că administraţia nu poate lua măsuri care să fie contrare
legii. În activitatea lor, autorităţile administraţiei trebuie să respecte normele juridice, ceea ce constituie o
garanţie importantă în primul rând pentru cetăţeni. Este cât se poate de normal ca în statul de drept
acţiunea administraţiei să se desfăşoare după reguli de drept prestabilite şi nu în mod arbitrar.
Legalitatea alcătuieşte un ansamblu de obligaţii, de facultăţi şi de interdicţii. În acest sens, se afirmă
că dreptul reglementează trei poziţii cu expresiile: a trebui, a putea şi a nu putea. Dacă trebuie făcut ceva
este o obligaţie, dacă se poate face ceva este o facultate, iar dacă nu se poate face ceva reprezintă o
interdicţie3.
Potrivit obligaţiei de iniţiativă pentru a asigura aplicarea legii, administraţia trebuie să ia măsuri
pentru realizarea normelor juridice. Mai concret, administraţia este obligată să vegheze ca legea să nu
rămână inaplicabilă, deoarece dacă administraţia nu ia măsurile necesare de aplicare, legea rămâne literă
moartă. De asemenea, administraţia are obligaţia de iniţiativă pentru executarea hotărârilor judecătoreşti.
b) Un alt principiu important care derivă din Constituţie şi alte acte normative este cel al
democratismului. Administraţia publică pentru a-şi putea îndeplini misiunea socială de a sluji societatea
şi de a contribui la dezvoltarea acesteia, la satisfacerea cerinţelor populaţiei, trebuie să se călăuzească în
permanentă de principiul democratismului. Numai în condiţiile unei adevărate reale şi depline democraţii
autorităţile administrative pot să-şi desfăşoare activitatea în serviciul comunităţii.
Esenţa principiului democratismului este determinată de participarea membrilor societăţii la
administrarea intereselor comune, ca de pildă prin organizaţii sindicale, semnalarea unor deficienţe în
activitatea administraţiei, participarea la acţiunile de combatere a efectelor calamităţilor sau dezastrelor.
Democratismul înseamnă o anumită autonomie a autorităţilor administrative, unele faţă de altele, ceea
ce nu exclude însă coordonarea eforturilor pentru realizarea obiectivelor generale ale administraţiei, prin
subordonarea organelor inferioare faţă de cele ierarhic superioare. De aceea un aspect deosebit de
important în funcţiunea administraţiei o reprezintă raportul centralizare-descentralizare.
c) Alt principiu este cel al egalităţii subiectelor de drept în raporturile cu administraţia. Egalitatea în
drepturi în ceea ce priveşte administraţia publică se realizează prin aceea că organele administrative
tratează persoanele fizice şi juridice în mod egal, fără a face deosebiri discriminatorii pe diferite criterii.
Totodată, în sistemul administrativ au acces la funcţii în mod egal toţi cetăţenii ţării.
1
A.Iorgovan - Tratat…, vol. I, op. cit. pag. 143;
2
Guy Brainbant - Dreptul administrativ francez, ediţia a II-a, Dalloz, Paris, 1998, pag. 195;
3
A se vedea Mihai T.Oroveanu - Tratat de drept administrativ, op. cit., pag. 63;
Drept administrativ
18
NU UITA!
1. Administraţia publică poate fi definită ca acea activitate de organizare şi de executare în concret a
legii, cu caracter dispozitiv şi prestator care se realizează în principal de organele administraţiei publice
şi, în subsidiar, de celelalte organe ale statului, precum şi de organizaţii particulare de interes public.
2. Dreptul administrativ poate fi definit ca o ramură a dreptului public, alcătuită din ansamblul normelor
juridice care reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul de organizare a executării şi de executare
a legii, realizat de organele componente ale sistemului administraţiei publice, de alte autorităţi ale
statului precum şi de alte organisme ce au competenţă legală.
3. Normele de drept administrativ cuprind, de regulă, toate cele trei elemente ale unor norme juridice,
respectându-se structura trihotomică a normei juridice, aşa cum stabileşte teoria generală a dreptului:
ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea, cu unele particularităţi.
4. Putem defini raporturile de drept administrativ ca fiind acele relaţii sociale reglementate de normele
juridice administrative sau de alte norme juridice cu incidenţă în domeniul administraţiei publice, relaţii
sociale prin care se nasc, se modifică sau se desfiinţează drepturi şi se angajează obligaţii, în cadrul
activităţii de organizare şi funcţionare a administraţiei publice sau a autorităţilor componente ale acesteia,
urmărindu-se ca scop final organizarea executării legii şi executarea în concret c acesteia.
1. Definiţi administraţia publică.
2. Care este obiectul dreptului administrativ?
3. Care sunt raporturile administrative din perspectiva ştiinţei administraţiei?
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

 Tiberiu Pavelescu, ”Drept Administrativ Român„, Editura ProUniversitaria, Bucureşti 2010
 Tiberiu Pavelescu, şi coautorii, „Tratat Elementar de Drept Administrativ”, Editura SITECH, Craiova, 2007.
Drept administrativ
19
Drept administrativ
20
REGIMUL JURIDIC GENERAL AL CONTRAVENŢIEI
Timp de studiu individual estimat: 4 h
- Va fi familiarizat cu noţiunea de contravenţie în dreptul românesc.
- Va cunoaşte conţinutul contravenţiei şi trăsăturile ei caracteristice ca fapta antisocială
- Va ştii să interpreteze şi să aplice normele care instituie cauze de înlăturare a caracterului
contravenţional al faptei sau a răspunderii contravenţionale şi executării sancţiunii
Cuprinsul unităţii de studiu

1. Conceptul de drept contravenţional
2. Noţiunea de contravenţie
3. Trăsăturile contravenţiei
4. Conţinutul contravenţiei
5. Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei
6. Cauze care înlătură răspunderea contravenţională sau executarea sancţiunii
NU UITA! ............................................................................................................................................
INTREBĂRI DE CONTROL...............................................................................................................
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE …………………………….……………
I. Conceptul de drept contravenţional
Dreptul pozitiv românesc actual nu mai cunoaşte reglementarea tripartită a infracţiunilor (instituţii de
drept penal substanţial) în crime, delicte şi contravenţii. De aceea, contravenţia ca faptă ilicită aparţine
dreptului administrativ, răspunderea contravenţională fiind o răspundere de natură şi reglementare
administrativă, nu penală, iar analiza conceptuală a acestei fapte ilicite se realizează pe următoarele
coordonate: fapta, sancţiunea contravenţională, răspunderea contravenţională.
II. Noţiunea de contravenţie
Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, republicată, cu modificările şi completările ulterioare,
contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.
Contravenţia este o faptă cu un grad de pericol social abstract mediu, motiv pentru care ea poate fi
prevăzută şi sancţionată nu numai prin lege, ca infracţiunea, ci şi prin acte normative specifice dreptului
administrativ.
Drept administrativ
21
În exprimarea O.G. nr. 2/2001, Legea contravenţională apără valorile sociale, care nu sunt ocrotite prin
legea penală. Contravenţiile sunt deci fapte ilicite care aduc atingere relaţiilor sociale de natură
administrativă, civilă (celor referitoare la bunuri şi persoane) ori modului de îndeplinire a unor îndatoriri
de serviciu.
Criteriile de diferenţiere între infracţiuni şi contravenţii pot fi intrinseci, derivând din însăşi natura
faptelor sau extrinseci acestora. Criteriile intrinseci se referă la:
a) valorile sociale şi relaţiile sociale care se desfăşoară în legătură cu acestea, valori şi relaţii sociale care
sunt lezate sau puse în pericol prin săvârşirea faptei. Astfel, dacă valorile sociale pe care săvârşirea faptei
le vatămă sunt esenţiale pentru însăşi existenţa comunităţii sociale organizate, atunci fapta prezintă cel
mai înalt grad de pericol social abstract şi, deci, va fi incriminată ca infracţiune. Dacă însă fapta, prin
săvârşirea ei, aduce atingere unor valori relevante pentru funcţionarea unui domeniu sau altul al vieţii
sociale, dar care nu pun în pericol însăşi existenţa societăţii, atunci fapta va fi contravenţie
b) gradul de pericol social abstract nu este însă suficient, ci trebuie avute în vedere şi urmările ce s+ar
putea produce prin comiterea faptei ilicite. Astfel, există fapte care sunt incriminate ca şi infracţiuni daca
se săvârşesc în anumite moduri sau în anumite condiţii (de ex.: în mod repetat, prin mijloace care prezintă
pericol public, etc.), iar în lipsa acestor elemente constituie doar contravenţii
c) efectul săvârşirii faptei asupra conştiinţei colective a membrilor societăţii este un alt criteriu intrinsec.
De pildă, dacă săvârşirea faptei naşte un sentiment de revoltă în conştiinţa tuturor sau a majorităţii
membrilor societăţii (de ex. uciderea unei persoane), fapta va fi incriminată ca şi infracţiune; dacă însă
respectiva acţiune sau inacţiune ilicită nu trezeşte asemenea puternice sentimente represive în rândul
membrilor comunităţii, fapta va constitui contravenţie şi va fi sancţionată ca atare (de ex. pescuitul fără
permis, călătoria fără titlu valabil în mijloacele de transport în comun, etc.)
d) posibilitatea de reinstituire a ordinii de drept încălcate este un alt criteriu intrinsec avut în vedere de
emitenţii normelor contravenţionale. Pentru o faptă gravă e necesară o reacţie etatică represivă severă (de
ex. privarea de libertate şi încarcerarea în penitenciar). Pentru contravenţii nu este necesară privarea de
libertate, fiind suficiente sancţiuni pecuniare (amenda) sau chiar morale (avertismentul)
Criteriile extrinseci de diferenţiere între infracţiuni şi contravenţii privesc:

a) sediul materiei sau sursa legislativă. Astfel, dacă incriminarea infracţiunilor se produce numai prin
lege ca act juridic al Parlamentului, în cazul contravenţiilor, prevederea lor ca atare şşi a sancţiunilor
corespunzătoare se realizează nu numai prin lege în sens restrâns, ci şi prin ordonanţă, prin hotărâre a
Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al
sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti
b) felul sancţiunii diferă în cazul contravenţiilor unde, după cum arătam deja, nu poate apărea, potrivit
Constituţiei, privarea de libertate, ci doar sancţiuni administrativ-patrimoniale cum este amenda
contravenţională sau morale (avertismentul), însoţite sau nu de sancţiuni contravenţionale complementare
cum ar fi: ) confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii; suspendarea sau
anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi; închiderea
unităţii; blocarea contului bancar; suspendarea activităţii agentului economic; retragerea licenţei sau a
avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau definitiv;
desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
c) modul de aplicare şi executare a sancţiunilor. Spre deosebire de sancţiunile de drept penal, sancţiunile
contravenţionale se aplică de către organe din cadrul administraţiei publice (de obicei cele care au
calitatea de agent constatator), nu doar de către instanţa de judecată. În cazul infracţiunilor, puterea de
apreciere asupra felului sancţiunii şi a modului de executare a acesteia aparţine instanţei penale. În cazul
contravenţiilor această putere de apreciere aparţine potrivit legii organelor administraţiei publice.
Drept administrativ
22
Una şi aceeaşi faptă nu poate fi sancţionată decât ori în calitate de infracţiune ori ca şi contravenţie,
ambele forme de răspundere neputând coexista pentru aceeaşi acţiune sau inacţiune şi neputându-se
aplica pentru aceeaşi faptă şi o sancţiune penală şi una contravenţională.
O altă deosebire ce trebuie realizată este însă şi cea între contravenţie şi abaterea disciplinară. Aceasta din
urmă reprezintă încălcarea cu vinovăţie a îndatoririlor de serviciu sau a normelor administrative ce
reglementează relaţiile sociale în legătură cu serviciul. Abaterea disciplinară are un câmp de manifestare
şi mai restrâns decât contravenţia, respectiv, relaţiile de serviciu. Ambele sunt fapte ilicite dar se
diferenţiază semnificativ prin gradul de perturbare pe care săvârşirea lor o produce bunei desfăşurări a
relaţiilor sociale. Răspunderea disciplinară, şi ea o formă a răspunderii administrative, poate coexista cu
răspunderea penală şi poate coexista şi cu răspunderea contravenţională, deşi ultimele două se exclud
reciproc, aşa cum am arătat. În plus, subiectul activ al abaterii disciplinare este întotdeauna circumstanţiat
sau calificat de norma administrativă (funcţionar public, funcţionar, salariat, angajat). Prin cumulul
răspunderii contravenţionale cu cea disciplinară nu se încalcă principiul non bis in idem deoarece acest
principiu interzice a se aplica aceleiaşi persoane, pentru aceiaşi faptă ilicită două sau mai multe sancţiuni
de aceeaşi natură.
III. Trăsăturile contravenţiei.

Potrivit art. 1 al O.G. nr. 1 /2001 cu modificările şi completările ulterioare, contravenţia are ca trăsături
caracteristice prevederea în lege, în sens larg, săvârşirea faptei cu vinovăţie şi pericolul social, în sensul
deja arătat în secţiunea referitoare la diferenţierea contravenţiei de infracţiune sau alte forme de ilicit.
Trăsăturile esenţiale trebuie întrunite cumulativ pentru existenţa şi sancţionarea faptei ca şi contravenţie.
a) prevederea faptei în lege lato sensu. Prin legi, ordonanţe ori hotărâri ale Guvernului se pot stabili şi
sancţiona contravenţii în toate domeniile de activitate deoarece Parlamentul şi Guvernul dispun de
competenţa materială generală. Prin hotărâri ale autorităţilor administraţiei publice locale sau judeţene se
stabilesc şi se sancţionează contravenţii în toate domeniile de activitate pentru care acestora le sunt
stabilite atribuţii prin lege, în măsura în care în domeniile respective nu sunt stabilite contravenţii prin
legi, ordonanţe sau hotărâri ale Guvernului. Consiliile locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti pot
stabili şi sancţiona contravenţii în următoarele domenii: salubritate; activitatea din pieţe, curăţenia şi
igienizarea acestora; întreţinerea parcurilor şi spaţiilor verzi, a spaţiilor şi locurilor de joacă pentru copii;
amenajarea şi curăţenia spaţiilor din jurul blocurilor de locuinţe, precum şi a terenurilor virane;
întreţinerea bazelor şi obiectivelor sportive aflate în administrarea lor; întreţinerea străzilor şi trotuarelor,
a şcolilor şi altor instituţii de educaţie şi cultură, întreţinerea clădirilor, împrejmuirilor şi a altor
construcţii; depozitarea şi colectarea gunoaielor şi a resturilor menajere. Consiliul General al
Municipiului Bucureşti poate stabili şi alte domenii de activitate din competenţa consiliilor locale ale
sectoarelor, în care acestea pot stabili şi sancţiona contravenţii.
Hotărârile consiliilor locale sau judeţene ori, după caz, ale sectoarelor municipiului Bucureşti, prin
care s-au stabilit contravenţii cu nesocotirea principiilor prevăzute mai sus, sunt nule de drept, iar
nulitatea se constată de instanţa de contencios administrativ competentă, la cererea oricărei persoane
interesate.
Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie
contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu
amendă se vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite
valori; se pot stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea
contravenţiilor.
Dispoziţiile din actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile intră în vigoare în
termen de 30 de zile de la data publicării, iar în cazul hotărârilor consiliilor locale sau judeţene, şi cu
respectarea regulii aducerii la cunoştinţă publică prin afişare sau prin orice altă formă de publicitate în
Drept administrativ
23
condiţiile Legii nr. 215/2001 cu modificările şi completările ulterioare. În cazuri urgente se poate
prevedea intrarea în vigoare într-un termen mai scurt, dar nu mai puţin de 10 zile.
b) comiterea faptei cu vinovăţie. Spre deosebire de infracţiune, contravenţia se sancţionează indiferent de
forma de vinovăţie (intenţie sau culpă) cu care e săvârşită. Dacă legiuitorul doreşte să excepteze de la
sancţionare contravenţiile săvârşite din culpă, el trebuie să prevadă acest lucru expres în cadrul actului
normativ. Lipsa vinovăţiei (de exemplu prin intervenţia uneia dintre cauzele care înlătură caracterul
contravenţional al faptei) atrage şi lipsa răspunderii contrvenţionale.
IV. Conţinutul contravenţiei
Spre deosebire de trăsăturile esenţiale care privesc fapta contravenţională în general -in abstractio-
conţinutul se referă la faptele contravenţionale concrete.
În acest sens, analizând contravenţia ca faptă antisocială, distingem anumite aspecte obiective şi
subiective care se concretizează în existenţa a patru elemente constitutive:
-obiectul;
-subiectul;
-latura obiectivă;
-latura subiectivă.
Aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ la fiecare contravenţie. Lipsa oricăreia dintre ele conduce
la inexistenţa contravenţiei, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.
Totalitatea elementelor caracteristice, obiective şi subiective, potrivit cărora o faptă este desemnată ca
fiind contravenţie, reprezintă conţinutul acesteia. Elementele constitutive ale contravenţiei sunt anumite
părţi şi însuşiri specifice privitoare la latura obiectivă şi subiectivă a unei fapte, elemente cu ajutorul
cărora se caracterizează şi identifică respectiva faptă. Aşadar, elementele sau însuşirile cuprinse în
conţinutul contravenţiei se referă la faptă, mai exact, ele se referă la latura obiectivă, latura subiectivă,
precum şi la unele condiţii preexistente faptei.
Obiectul contravenţiei îl constituie valorile, relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime, apărate prin
norme extrapenale cărora li se aduce atingere sau sunt puse în pericol prin fapta săvârşită.
De regulă, contravenţiile sunt grupate în acte normative în funcţie de obiectul lor, de cele mai multe ori
acest lucru rezultând din chiar titlul actului normativ respectiv1.
Fiecare contravenţie are şi un obiect specific rezultând din textul actului normativ care o prevede.
Obiectul contravenţiei se deosebeşte de cel al infracţiunii prin aceea că valorile, relaţiile sociale, bunurile
sau interesele legitime, apărate prin norme de drept administrativ au o importanţă socială mai redusă, ele
fiind legate de activitatea organelor care realizează administraţia publică în anumite domenii de activitate
sau privesc unele raporturi sociale de o mai mică rezonanţă, pe când obiectul infracţiunii vizează valori
sociale fundamentale. Spre exemplu, infracţiunea constând în deţinerea ilegală unei arme de foc are ca
obiect relaţiile sociale care apără viaţa şi integritatea persoanelor, ordinea şi liniştea publică, deci valori
fundamentale ale societăţii, pe când contravenţia constând în neprezentarea titularului permisului de armă
de vânătoare pentru a i se aplica viza anuală de către poliţie, are ca obiect relaţiile sociale privind evidenţa
armelor, valoare socială de natură administrativă.
Subiect al contravenţiei poate fi persoana fizică sau juridică ce comite fapta contravenţională.
Pentru ca o persoană fizică să poată fi subiect al unei contravenţii trebuie să îndeplinească mai multe
condiţii. În primul rând, subiectul trebuie să aibă vârsta de 14 ani împliniţi. Calitatea de subiect activ al
contravenţiei presupune aptitudinea bio-psihică a persoanei de a înţelege şi de a-şi asuma obligaţiile de
comportare prevăzute de normele dreptului, precum şi de capacitatea de a-şi stăpâni şi dirija în mod
1
Exemplu, Legea nr.61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată.
Drept administrativ
24
conştient actele de conduită în raport cu acele exigenţe. Unele acte normative derogă de la această
prevedere a legii cadru, ridicând limita minimă de vârstă.
O altă condiţie necesară existenţei subiectului contravenţiei este responsabilitatea. Aceasta înseamnă că
subiectul contravenţiei trebuie să aibă puterea de a-şi de seama de urmările acţiunilor sau inacţiunilor sale
cât şi de a fi stăpân pe conduita sa. Responsabilitatea presupune deci atât un factor intelectiv, care constă
în capacitatea subiectului de a înţelege ceea ce face, de a distinge caracterul periculos al unor fapte de
caracterul nepericulos al altora, cât şi un factor volitiv care constă în puterea persoanei de a se conduce şi
de a fi stăpână pe faptele sale. Persoanele cărora le lipsesc asemenea însuşiri nu pot fi considerate ca
subiecţi ai contravenţiilor, deoarece faptele lor nu oglindesc o poziţie conştientă, astfel că sancţiunea ce li
s-ar aplica nu ar fi în măsură să le corijeze. Responsabilitatea este o calitate generală a oamenilor şi din
această cauză ea se prezumă, se presupune că există la orice persoană. Iresponsabilitatea fiind excepţia,
trebuie să fie dovedită.
Totodată, ca o ultimă condiţie, se cere libertatea de hotărâre şi acţiune. Aceasta presupune ca persoana
respectivă să fi avut posibilitatea de a hotărî în mod liber asupra comiterii acţiunii-inacţiunii prohibite de
lege şi, în acelaşi timp, să fi avut libertatea de a acţiona în raport de hotărârea luată. Nu este suficient ca o
persoană fizică să posede însuşirile psihice de inteligenţă şi voinţă, pentru a fi subiect al contravenţiei şi al
răspunderii contravenţionale, ci mai este necesară şi libertatea sa deplină de a le folosi. În cazul când o
persoană a fost constrânsă de o forţă exterioară, fizic sau psihic, să comită o faptă prevăzută de lege ca
fiind contravenţie, constrângere căreia nu i-a putut rezista, fapta nu va fi caracterizată ca atare, lipsindu-i
vinovăţia subiectului. De altfel, în Ordonanţa nr.2/2001 sunt reglementate constrângerea fizică şi morală
ca şi cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei şi care duc, implicit, la exonerarea de
răspundere a persoanelor aflate în atare situaţie.
În afara acestor condiţii obligatorii, pentru unele contravenţii subiectul trebuie să aibă o anumită calitate.
De exemplu, funcţionar, conducător auto, posesor de armă de vânătoare, agent comercial, etc.
Potrivit art.3 alin.2 din Ordonanţă, persoana juridică răspunde contravenţional în cazurile şi condiţiile
prevăzute de actele normative prin care se stabilesc şi se sancţionează contravenţiile.
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 cu modificările şi completările ulterioare, reglementează de asemenea şi
situaţia pluralităţii de contravenţii, ca şi cea a pluralităţii de făptuitori.
Astfel, dacă aceeaşi persoană a săvârşit mai multe contravenţii, sancţiunea se aplică pentru fiecare
contravenţie în parte. Această normă se aplică atunci când sunt întrunite următoarele condiţii: să fie vorba
de aceeaşi persoană, această persoană să fi comis mai multe contravenţii, contravenţiile săvârşite să fie
constatate simultan de acelaşi agent constatator.
Deosebit de aceasta, textul legal al alin. 2 al art. 10, aşa cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 108/2003 prevede cumularea sancţiunilor pentru contravenţiile aflate în concurs, dar
constatate simultan de acelaşi agent într-un singur proces-verbal de constatare. În această situaţie, agentul
constatator, are obligaţia de a avea în vedere ca prin totalizarea amenzilor aplicate să nu se depăşească
dublul maximului prevăzut în actul normativ încălcat pentru contravenţia cea mai gravă dintre cele
comise sau după caz maximul general stabilit în ordonanţă pentru prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii. Se face, astfel, aplicarea principiului cumulului aritmetic pentru amenzi, constând în
totalizarea amenzilor aplicate pentru fiecare faptă în parte cu corectivul prevăzut de acest alineat.
Legiuitorul nu a adoptat în materie contravenţională regula cumulului juridic, aşa cum a procedat în
Codul penal, contopind pedepsele pentru infracţiuni concurente.
Legea nu precizează despre ce fel de persoane este vorba în cazul concursului de contravenţii, dar în
literatura juridică se apreciază că în tăcerea legii, prin noţiunea de „persoane” se pot înţelege şi persoanele
juridice, subiecte ale unor contravenţii în concurs1.
1
Laurenţiu Groza,Ghe.Părăuşanu - p.cit., pag.46;
Drept administrativ
25
În celelalte situaţii, când contravenţiile au fost constate la date sau la ore diferite, chiar dacă aceasta s-a
făcut de către acelaşi agent, se va întocmi pentru fiecare faptă câte un proces-verbal de constatare şi se
vor aplica sancţiuni separate. Spre deosebire de dreptul penal unde recăderea în infracţionalitate poate
atrage un spor de pedeapsă (art.35, 37 şi 39 Cod penal), în materie contravenţională, repetarea faptelor nu
are o relevanţă legală (excepţie, unele contravenţii privind circulaţia pe drumurile publice). Agentul
constatator poate ţine însă seama de acest lucru la proporţionalizarea sancţiunii.
Contravenţia poate fi comisă de un singur subiect sau de mai mulţi, în participaţie. În asemenea cazuri,
agentul constatator trebuie să aprecieze, să cântărească în mod obiectiv contribuţia fiecărui participant la
comiterea faptei, iar în funcţie de contribuţia concretă a participanţilor, agentul constatator va aplica
fiecărui participant, separat, sancţiunea corespunzătoare.
Consfinţindu-se principiul de drept al răspunderii personale, legea prevede că sancţiunea se aplică fiecărui
contravenient separat. Rezultă că sancţiunea nu se împarte pe câţi contravenienţi au contribuit la
comiterea faptei, ci fiecare va fi ţinut să răspundă în limitele stabilite de lege.
Latura obiectivă o formează acţiunea sau inacţiunea producătoare a urmărilor socialmente periculoase sau
care ameninţă anumite valori sociale, fiind prevăzută în actul normativ de stabilire şi sancţionare a faptei
considerată ca fiind contravenţie.
Acţiunea ilicită constă în comiterea unei fapte oprite de norma administrativă ce instituie contravenţia.
Inacţiunea ilicită constă în neîndeplinirea obligaţiilor ce rezultă din norma respectivă. Acţiunea şi
inacţiunea la unele contravenţii sunt însoţite de cerinţe esenţiale. Tot din latura obiectivă face parte şi
urmarea imediată sau rezultatul. La contravenţii această urmare constă, de regulă, într-o stare de pericol
pentru valorile sociale protejate.
Uneori, acţiunea sau inacţiunea contravenţională se poate întinde şi continua în timp. În situaţia în care
încălcarea obligaţiei legale durează în timp, contravenţia este continuă şi atrage o serie de consecinţe
juridice. Nu se poate vorbi însă potrivit legii cadru de contravenţie continuată (prin similaritate cu
infracţiunea continuată) deoarece, în acest caz, fiecare act de executare realizează conţinutul unei
contravenţii distincte ce urmează a fi sancţionată după regulile mai sus enunţate.
Latura subiectivă se referă la atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta săvârşită şi urmările ei.
Elementul principal al laturii subiective este vinovăţia, care constă în poziţia subiectivă a
contravenientului cu privire la fapta săvârşită şi consecinţele acesteia.
Întrucât, practic, este greu a se stabili întotdeauna forma de vinovăţie cu care acţionează contravenientul,
legiuitorul a găsit de cuviinţă să nu facă nici o discriminare între intenţie şi culpă. Organul constatator va
trebui să ţină însă seama de forma de vinovăţie cu care a acţionat făptuitorul cu ocazia individualizării şi
aplicării sancţiunii contravenţionale.
Atunci când faptele sunt considerate contravenţii numai dacă sunt săvârşite din culpă, sau numai cu
intenţie, acest lucru trebuie să fie prevăzut expres în actul normativ sancţionator. În caz contrar, atunci
când actul normativ nu prevede nimic, cu privire la forma vinovăţiei, se consideră contravenţie fapta
săvârşită fie cu intenţie, fie din culpă.
Contravenţia ca faptă a omului cuprinde şi alte elemente subiective, precum: motivele, scopul şi altele.
Faptele omului sunt determinate de anumite necesităţi, dorinţe, interese, emoţii, sentimente, pasiuni, care,
în anumite situaţii devin adevărate motive sau mobiluri ale faptei ilicite şi care stau în spatele efortului de
voinţă care determină săvârşirea contravenţiei.
Trebuie menţionat ca element subiectiv al contravenţiei şi scopul. De cele mai multe ori prin faptă se
urmăreşte un scop, care devine o călăuză a întregii atitudini a conştiinţei contravenientului. În textul legii
se găsesc rareori menţiuni despre motiv sau scop ca aspecte subiective ale contravenţiei.
V. Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei

A. Aspecte generale privind înlăturarea caracterului contravenţional al faptei
Drept administrativ
26
Stabilirea caracterului contravenţional al faptei fiind în esenţă expresia voinţei legiuitorului, acesta
poate să înlăture, în anumite situaţii, acest caracter şi să prevadă că o faptă sau anumite categorii de fapte,
reglementate drept contravenţii, dacă sunt săvârşite în anumite condiţii, nu constituie contravenţii şi nu
pot servi drept temei pentru angajarea răspunderii contravenţionale.
Toate aceste stări, situaţii, cazuri, condiţii, împrejurări, dacă există în timpul săvârşirii faptei, fac ca
realizarea eficientă a vreuneia dintre trăsăturile esenţiale să devină imposibilă. De aceea, legea admite ca
în prezenţa unor astfel de circumstanţe caracterul contravenţional obişnuit al faptei să fie excepţional
înlăturat. Ele poartă denumirea de cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei.
Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate,
constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de
fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită, nulitatea actului normativ ce prevede
fapta ca şi contravenţie. De asemenea, fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie.
Rezultă că sunt situaţii când fapta calificată drept contravenţie se comite ca atare (formal) dar, datorită
unor cauze care exclud caracterul ei contravenţional, nu atrage răspunderea administrativă pentru
făptuitor. Ordonanţa nu defineşte aceste cauze preia înţelesul lor din Codul penal, recurgând la definiţiile
existente în acesta, conform principiului interpretării sistematice a actelor normative.
Toate cazurile în care este înlăturat caracterul contravenţional al faptei trebuie, explicit sau implicit,
reglementate de lege. Atribuirea caracterului contravenţional unei fapte fiind opera legii, tot legea trebuie
să prevadă căile care duc la înlăturarea acestui caracter.
Ţinând seama de specificul împrejurărilor, circumstanţelor – reale sau personale – ce duc la înlăturarea
caracterului contravenţional al faptei, putem grupa cauzele respective în trei categorii, în raport cu
trăsătura esenţială asupra căreia îşi răsfrâng în mod preponderent efectul lor negativ. Pe cale de
consecinţă, situaţiile în care este înlăturat caracterul contravenţional al faptei, sunt:
- cauzele care privesc trăsătura esenţială a pericolului social (exemple: traversarea pe culoarea roşie a
semaforului de către un pieton, la o oră târzie a nopţii şi în momentul în care de acea trecere nu se apropie
vreun vehicul sau cerşitul săvârşit de un infirm);
- cauzele care privesc trăsătura esenţială a vinovăţiei (de exemplu, legitima apărare, constrângerea fizică
şi morală, eroarea de fapt sau starea de necesitate);
- cauzele care privesc trăsătura esenţială a prevederii faptei în legea contravenţională.
Aceste cauze nu produc efecte decât dacă sunt anume prevăzute şi în condiţiile prevăzute de lege. În
principiu, aceste cauze produc efecte din momentul în care s-au ivit, dar pentru ca efectul să opereze este
necesar ca existenţa în fapt a situaţiilor care constituie astfel de cauze, să fie constatată de instanţa de
judecată, singura autoritate competentă în acest scop.
Existenţa unei cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei poate fi invocată oricând, de la
momentul constatării faptei şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei judecătoreşti sesizate cu
judecarea recursului.
Întrucât legiuitorul nu a considerat oportun să ofere o definiţie legală a fiecăreia dintre cauzele care
înlătură caracterul contravenţional al faptei prin înlăturarea trăsăturii esenţiale a comiterii faptei cu
vinovăţie, enumerate în art. 11 alin. 1 al O.G. nr. 2/2001, cu modificările şi completările ulterioare,
apreciem că înţelesul noţiunilor de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică sau morală,
caz fortuit, iresponsabilitate, beţie involuntară completă şi eroare de fapt va fi cel statuat în legislaţia
penală, respectiv art. 19, 20, 24, 25, 31, 28, 29 şi, respectiv, 30 din noul Cod penal.
De asemenea, având în vedere modificările legislaţiei penale în această materie şi reglementarea în
materie penală a unor noi cauze justificative – exercitarea unui drept sau îndeplinirea unor obligaţii şi
consimţământul persoanei vătămate – precum şi a excesului neimputabil ca şi cauză de neimputabilitate,
toate acestea având ca efect neconsiderarea faptei comise în aceste condiţii ca fiind infracţiune şi
neangajarea răspunderi penale, apreciem că ar fi oportună şi revizuirea viitoare a legislaţiei
contravenţionale pentru a include aceste situaţii în categoria celor care înlătură caracterul contravenţional
Drept administrativ
27
al faptei, mai ales dacă avem în vedere faptul că ilicitul contravenţional este imediat inferior ca şi
gravitate ilicitului penal.
În ceea ce priveşte infirmitatea – spre deosebire de legea penală – aceasta este o cauză de înlăturare a
caracterului contravenţional al faptei atunci când această stare se manifestă într-o formă care să aibă
legătură cu fapta comisă. De exemplu, traversarea străzii de către un pieton în timpul în care semaforul
electric arăta culoarea roşie constituie contravenţie. Această faptă nu se consideră contravenţie în cazul în
care este săvârşită de o persoană care suferă de daltonism.
În privinţa minorităţii ca şi cauză care înlătura vinovăţia legislaţia contravenţională are însă propria ei
reglementare. Potrivit art.11 alin 2 din Ordonanţa nr.2/2001 fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu
constituie contravenţie.
Faţă de minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani există prezumţia absolută că nu are capacitatea de a
înţelege suficient caracterul faptelor sale şi nici nu are experienţa necesară pentru a cunoaşte şi înţelege
normele juridice. Din această cauză legiuitorul a instituit principiul impunităţii minorului care nu a
împlinit 14 ani, indiferent care ar fi normele încălcate şi consecinţele faptei sale.
Într-adevăr, minorul sub 14 ani se află în cadrul unui proces natural de dezvoltare organică şi psihică pe o
treaptă inferioară şi este lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa potrivit exigenţelor legii. Lipsa de
discernământ înlătură şi caracterul ilicit al faptei săvârşite.
În cazul în care minorul a săvârşit, în timpul cât nu răspunde contravenţional, o parte din actele succesive
componente ale unei contravenţii continue ori continuate pe care le prelungeşte sau le repetă în timp în
perioada în care a devenit răspunzător potrivit legii, va fi tras la răspundere numai pentru activitatea
contravenţională desfăşurată în această ultimă perioadă.
Înlăturarea incidenţei legii cât îl priveşte pe minor nu exclude răspunderea civilă a persoanelor care, la
data săvârşirii faptei, îl aveau pe acesta în supraveghere (creştere sau educare).
VI. Cauze care înlătură răspunderea contravenţională sau executarea sancţiunii

A. Fapta nu se mai consideră contravenţie ori i se reduce sancţiunea
Dacă printr-un ou act normativ fapta nu mai este socotită contravenţie, ea nu se mai sancţionează, chiar
dacă a fost săvârşită înainte de data intrării în vigoare a noului act normativ, iar sancţiunea aplicată şi
neexecutată până la această dată nu se mai execută. Se subliniază astfel aplicarea principiului activităţii
legii în materia dreptului contravenţional, principiu potrivit căruia legea se aplică numai faptelor săvârşite
în timpul cât aceasta se află în vigoare.
Principiul a fost consfinţit şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 228/2007, prin care s-a admis
excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţiile art. 12 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului
nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor mai sus citate sunt neconstituţionale în măsura în care
prin sintagma "nu se mai sancţionează" prevăzută în text se înţelege doar aplicarea sancţiunii
contravenţionale, nu şi executarea acesteia.
Faptele contravenţionale săvârşite înainte de intrarea în vigoare a legii care le prevede nu intră sub
incidenţa acesteia, neputând retroactiva decât legea contravenţională mai favorabilă.
Astfel, dacă o contravenţie a fost săvârşită sub imperiul unui anume act normativ, iar până la judecarea
făptuitorului sau până la executarea sancţiunii aplicate a fost elaborat altul în aceiaşi materie, se ajunge,
prin succesiunea legilor în timp, fie la retroactivitatea legii noi, fie la ultraactivitatea legii vechi,
aplicându-se în acest caz prevederile legii contravenţionale mai blânde1.
Dacă sancţiunea prevăzută în noul act normativ este mai uşoară, se va aplica această sancţiune, aceasta
fiind situaţia de retroactivitate a legii noi, mai favorabile, iar în cazul în care noul act normativ prevede o
sancţiune mai gravă, contravenţia săvârşită anterior va fi sancţionată conform dispoziţiilor actului
1
L . Groza, Gh. Părăuşanu - op.cit., pag.53;
Drept administrativ
28
normativ în vigoare la data săvârşirii acesteia. Acest din urmă caz constituie aplicaţia ultraactivităţii legii
vechi, prin aceea că în cazul în care noul act normativ prevede o sancţiune mai gravă, contravenţia
săvârşită anterior va fi sancţionată potrivit dispoziţiilor din legea veche, adică potrivit actului normativ în
vigoare la data săvârşirii ei.
B. Prescripţia
Ordonanţa nr.2/2001 reglementează două forme ale prescripţiei contravenţionale : în art. 13 prescripţia
aplicării sancţiunii contravenţionale, iar în art. 14 prescripţia executării sancţiunii.
În ceea ce priveşte prima formă a prescripţiei, ordonanţa prevede că aplicarea sancţiunii amenzii pentru
contravenţii se prescrie în termen de 6 luni de la data săvârşirii faptei.
Când fapta a fost urmărită ca infracţiune şi ulterior s-a stabilit că ea constituie contravenţie, prescripţia
aplicării sancţiunii nu curge pe tot timpul cât pricina s-a aflat în faţa organului de urmărire penală sau
instanţei de judecată, dacă sesizarea s-a făcut înlăuntrul termenului de 6 luni. Prescripţia operează totuşi,
dacă sancţiunea nu a fost aplicată în termen de un an de la data săvârşirii faptei. Acest termen a fost
stabilit de lege drept limită maximă, întrucât aplicarea sancţiunii contravenţionale cu mare întârziere ar
diminua, până la anihilare, scopul educativ al sancţiunii urmărit de legiuitor2.
În literatura juridică s-a ridicat problema prescripţiei în legătură cu contravenţiile continui, adică acelea
unde fapta se prelungeşte în timp, fără întrerupere sau cu scurte întreruperi. Sunt avute în vedere acele
norme juridice care creează anumite obligaţii cu caracter permanent (ex. întreţinerea curăţeniei în anumite
locuri, obligativitatea de a avea efectuată verificarea tehnică a autovehicolului etc.)
În acest sens, se susţine că prescripţia curge de la data săvârşi contravenţiei, care se poate stabili tot
timpul cât există obligaţia a cărei nerespectare este sancţionată. Dacă este fixat un termen pentru
executarea unei anumite obligaţii, contravenţia se consideră săvârşirii prin neexecutarea acesteia în
termenul stabilit. Prescripţia curge de la data expirării termenului căruia trebuia executată obligaţia şi se
împlineşte prin trecerea a 6 luni3. Ordonanţa nr.2/2001 a lămurit problema, dispunând că în cazul
contravenţiilor continue termenul de 6 luni curge de la data constatării faptei.
Dispoziţiile privind prescripţia aplicării sancţiunii nu împiedică urmărirea despăgubirilor şi confiscarea
lucrurilor supuse acestei măsuri.
În art.14 este reglementată prescripţia executării sancţiunii amenzii contravenţionale care intervine dacă
procesul-verbal de constatare a contravenţiei nu a fost comunicat contravenientului în termen de o lună de
la data aplicării sancţiunii.
C. Ordinul autorităţii ierarhice
În literatura juridică s-a afirmat, fără a se preciza explicit natura juridică, faptul că ordinul autorităţii
ierarhice ar înlătura răspunderea contravenţională. S-a precizat că una din obligaţiile administratorilor, ale
salariaţilor şi subordonaţilor în general, este de a aduce la îndeplinire hotărârile adunării generale a
asociaţilor, deciziile consiliului de administraţie, ordinele şefilor ierarhici. Desigur, dacă ordinul este
vădit ilegal, fie numai sub aspectul conţinutului său, fie mai ales atunci când ordinul, legal în conţinut,
este dat de un organ necompetent şi în altă formă decât cea prevăzută de lege, cel care l-a executat nu va
putea fi apărat de răspundere. Va răspunde însă şi cel care a dat ordinul ilegal.
De aceea, considerăm că va fi exonerat de răspundere doar cel constrâns sau aflat în eroare, dar în această
situaţie vor opera alte cauze, care înlătură nu doar răspunderea, ci chiar caracterul contravenţional al
faptei.
La fel se pune problema şi în legătură cu situaţia când există acordul instituţiei pentru ca funcţionarul sau
angajatul să comită o faptă contravenţională.
2
L . Groza, Gh. Părăuşanu - op.cit., pag.54;
3
A se vedea M. Frunză - În legătură cu elaborarea actelor normative de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor, revista română de drept nr.9/1967, pag.31-
32;
Drept administrativ
29
NU UITA!
1. Potrivit art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare, contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie, stabilită şi sancţionată prin lege, ordonanţă, prin
hotărâre a Guvernului sau, după caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului
sau al sectorului municipiului Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului
Bucureşti.
2. Analizând contravenţia ca faptă antisocială, distingem anumite aspecte obiective şi subiective care se
concretizează în existenţa a patru elemente constitutive:
-obiectul;
-subiectul;
-latura obiectivă;
-latura subiectivă.
Aceste elemente trebuie îndeplinite cumulativ la fiecare contravenţie. Lipsa oricăreia dintre ele conduce
la inexistenţa contravenţiei, implicit, la imposibilitatea tragerii la răspundere a făptuitorului.
3. Caracterul contravenţional al faptei este înlăturat în cazul legitimei apărări, stării de necesitate,
constrângerii fizice sau morale, cazului fortuit, iresponsabilităţii, beţiei involuntare complete, erorii de
fapt, precum şi infirmităţii, dacă are legătură cu fapta săvârşită, nulitatea actului normativ ce prevede
fapta ca şi contravenţie. De asemenea, fapta săvârşită de un minor sub 14 ani nu constituie contravenţie.
1. Ce este contravenţia?
2. Care sunt criteriile de deosebire îbtre contravenţie şi infracţiune?
3. Care sunt cauzele care înlătură răspunderea contravenţională?

Drept administrativ
30
PROCEDURA CONSTATARII CONTRAVENTIILOR SI APLICARII
SANCTIUNILOR CONTRAVENTIONALE

- Va fi familiarizat cu procedura constatării contravenţiilor.
- Va cunoaşte specificităţile sancţiunilor contravenţionale
- Va ştii să aplice normele privind sancţionarea contravenţiilor şi căile de atac împotriva aplicării
sancţiunilor contravenţionale.

1. Sancţiunile contravenţionale
2. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale
3. Căile de atac şi executarea sancţiunilor contravenţionale
NU UITA! ...............................................................................................................................
I. Sancţiunile contravenţionale
A. Clasificarea sancţiunilor contravenţionale
Sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii contravenţiilor sunt principal şi complementare. Sancţiunile

contravenţionale principale sunt:
a) - avertismentul;
b) - amenda contravenţională;
c) - prestarea unei activităţi în folosul comunităţii;
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

a) - confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
b) - suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
c) - închiderea unităţii;
d) - blocarea contului bancar;
e) - suspendarea activităţii agentului economic;
f) - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar
sau definitiv;
g) - desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.
Avertismentul şi amenda contravenţională se pot aplica oricărui contravenient persoană fizică sau juridică.
Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate aplica numai contravenienţilor persoane fizice.
Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite.
Pentru una şi aceeaşi contravenţie se poate aplica numai o sancţiune contravenţională principală şi una sau mai
multe sancţiuni complementare individualizate în funcţie de natura şi de gravitatea faptei.
Drept administrativ
31
B. Avertismentul
Avertismentul este sancţiunea cea mai uşoară care se aplică făptuitorului în cazul săvârşirii unei contravenţii care
prezintă un grad de pericol social redus. Avertismentul constă în atenţionarea verbală sau scrisă a contravenientului
asupra pericolului faptei sale şi în recomandarea ca pe viitor să respecte dispoziţiile legale. Avertismentul se poate
aplica oricărei persoane fizice sau juridice care a săvârşit o contravenţie.
Prin natura sa intrinsecă, avertismentul este o sancţiune morală, având caracter educativ, faţă de amendă care este o
sancţiune pecuniară. Practic, avertismentul constă în dojenirea, dezaprobarea făptuitorului pentru ceea ce a săvârşit,
arătarea pericolului social al faptei comise, al urmărilor provocate, sfătuirea contravenientului să se îndrepte şi să
aibă o conduită corectă în societate. Totodată, avertismentul mai constă în atragerea atenţiei acestuia că dacă în
viitor va mai săvârşi o altă contravenţie, i se va aplica o sancţiune cu amendă. Aşadar, pe lângă elementul de
mustrare, avertismentul cuprinde şi pe acela de atenţionare cu privire la conduita ce trebuie avută în viitor.
Avertismentul se poate aplica şi atunci când actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiei nu prevede
expres această sancţiune.
Este întrucâtva o derogare de la principiul legalităţii sancţiunii, potrivit căruia stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor se aplică numai dacă sunt prevăzute în actul normativ respectiv. Este o consacrare a principiului
oportunităţii, având în vedere că se aplică o sancţiune care este în favoarea contravenientului.
Această dispoziţie lasă un câmp larg de apreciere organelor competente să aplice sancţiunea, care vor putea să
decidă dacă este cazul să aplice sancţiunea, care vor putea să decidă dacă este cazul ori nu să substituie
avertismentul unei alte sancţiuni principale. Această considerăm că nu poate fi decât amenda, sancţiunea închisorii
contravenţionale neputând fi înlocuită cu avertismentul. Aprecierea dacă este cazul înlocuirii se face ţinând seama
de persoana contravenientului, de comportarea sa anterioară, de atitudinea acestuia faţă de faptă, de angajamentul
că pe viitor nu o va mai repeta, de împrejurările în care a fost comisă contravenţia, de urmările produse sau care se
puteau produce ori scopul urmărit.
Prin însăşi natura şi scopul său educativ, avertismentul se adresează oral contravenientului, la constatarea faptei.
Ordonanţa nr.2/2001 reglementează şi posibilitatea aplicării sale în forma unei comunicări scrise, chiar în situaţia în
care contravenientul a fost prezent la constatarea faptei. De exemplu, în caz de tamponare uşoară a unui
autovehicul, deşi se aplică avertismentul, se va încheia procesul-verbal, fiind necesar la organul de asigurări şi la
service-auto. Uneori, forma scrisă a avertismentului este cerută de lege. Într-adevăr, se prevede aplicarea
avertismentul ori a avertismentului publicat. Avertismentul este prevăzut alternativ cu sancţiunea amenzii, care este
sancţiunea cea mai importantă şi reprezentativă a dreptului administrativ.
C. Amenda contravenţională
Amenda contravenţională constă într-o sumă de bani pe care contravenientul trebuie să o plătească, când săvârşeşte
o contravenţie cu un grad mai mare de pericol social. Tot gradul de pericol abstract este cel care determină
cuantumul amenzii, actele normative prevăzând o limită minimă şi alta maximă pentru fiecare contravenţie. Aceste
limite se dublează uneori în cazul repetării săvârşirii contravenţiei ori este mai mare când contravenientul este o
persoană juridică. Amenda contravenţională are caracter administrativ.
Regula este că limitele minime şi maxime ale amenzilor reprezintă anumite sume fixe, uneori însă cuantumul
reprezintă anumite procente.
Limita minimă a amenzii contravenţionale este de 25 lei, iar limita maximă nu poate depăşi:
a) 100.000 lei RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin lege şi ordonanţă
b) 50.000 lei RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale Guvernului;
c) 5000 lei RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor judeţene ori ale Consiliului General
al Municipiului Bucureşti;
d) 2.500 lei RON, în cazul contravenţiilor stabilite prin hotărâri ale consiliilor locale ale comunelor, oraşelor,
municipiilor şi ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
Limitele amenzilor prevăzute în actele normative care conţin reglementări cu privire la stabilirea şi sancţionarea
unor fapte ce constituie contravenţii precum şi limitele minime şi maxime ale amenzilor prevăzute în ordonanţă,
pot fi reduse sau majorate periodic prin hotărâri ale Guvernului.
Drept administrativ
32
Sumele provenite din amenzile aplicate persoanelor juridice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit
integral la bugetul de stat, cu excepţia celor aplicate, potrivit legii, de autorităţile administraţiei publice locale şi
amenzilor privind circulaţia pe drumurile publice, care se fac venit integral la bugetele locale. Sumele provenite din
amenzile aplicate persoanelor fizice în conformitate cu legislaţia în vigoare se fac venit integral la bugetele locale.
D. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii
O inovaţie a Ordonanţei nr.2/2001 o reprezintă introducerea unei noi sancţiuni contravenţionale principale, anume
obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii.
Până la această dată, obligarea contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii era doar o
modalitate de înlocuire, cu consimţământul contravenientului, a sancţiunii închisorii contravenţionale. Ordonanţa
dă acestei sancţiuni un caracter independent, fiind caracterizată ca o sancţiune principală alături de avertisment şi
amendă.
Obligarea la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii se poate stabili numai prin lege şi numai pe o durată ce
nu poate depăşi 300 de ore. Această sancţiune se stabileşte alternativ cu amenda.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii
şi nu există posibilitatea executării silite, organul din care face parte agentul constatator va sesiza instanţa de
judecată pe a cărei rază teritorială s-a săvârşit contravenţia, în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea obligării
contravenientului la prestarea unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama de partea din amendă care a
fost achitată.
La primul termen de judecată, instanţa, cu citarea contravenientului, poate acorda acestuia, la cerere, un termen de
30 de zile, în vederea achitării integrale a amenzii şi, în cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în
termenul acordat, instanţa va proceda la înlocuirea amenzii cu sancţiunea obligării la prestarea unei activităţi în
folosul comunităţii. Este evident că această modalitate de executare a sancţiunii amenzii contravenţionale prin
înlocuirea cu prestarea unei activităţi în folosul comunităţii nu se poate aplica decât contravenienţilor persoane
fizice.
Hotărârea prin care s-a aplicat sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii este supusă numai apelului.
E. Confiscarea bunurilor
Potrivit art.5 alin.3 lit. a din Ordonanţa nr2/2001 a Guvernului României, reprezintă sancţiune contravenţională
complementară confiscarea bunurilor destinate folosite sau rezultate din contravenţii.
Sunt de făcut două remarci: prima, se referă la natura juridică a sancţiunii, iar cea de-a doua priveşte entitatea
materială confiscată. Referitor la natura juridică, ordonanţa stabileşte că suntem în prezenţa unei măsuri
complementare. Considerăm, potrivit regulii simetriei în drept, că mai corect ar fi trebuit ca aceste măsuri să fie
denumite ”de siguranţă” aşa cum procedează Codul penal. Pe de altă parte, confiscare trebuie să privească
”lucrurile”, iar nu doar bunurile. Într-adevăr, există entităţi materiale, precum alimente alterate, materiale obscene
sau substanţe toxice care nu se încadrează în categoria de bunuri aşa cum acest concept este definit de dreptul civil.
În baza ordonanţei, sunt supuse confiscării trei categorii de bunuri: cele destinate săvârşirii contravenţiei (exemplu:
unelte de pescuit), cele folosite în comiterea contravenţiei (exemplu: substanţe toxice ori psihotrope) şi cele
rezultate din contravenţie (exemplu : peştii rezultaţi din pescuitul fără permis).
Dispoziţia din art.5 alin.3 lit. a din ordonanţă nu contravine prevederilor constituţionale conform cărora averea
dobândită licit nu poate fi confiscată, caracterul licit al dobândirii fiind prezumat până la proba contrarie care, în
cazul de faţă, cade în sarcina organului constatator.
Persoana împuternicită să aplice sancţiunea dispune şi confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din
contravenţii. În toate situaţiile agentul constatator va descrie în procesul-verbal bunurile supuse confiscării şi va lua
în privinţa lor măsurile de conservare sau de valorificare prevăzute de lege, făcând menţiunile corespunzătoare în
procesul-verbal. În cazul în care bunurile nu se găsesc contravenientul este obligat la plata contravalorii lor în lei.
Agentul constatator are obligaţia să stabilească şi cine este proprietarul bunurilor confiscate, iar, dacă acestea
aparţin unei alte persoane decât contravenientul, în procesul-verbal se vor menţiona, dacă este posibil, datele de
identificare a proprietarului sau se vor preciza motivele pentru care identificarea nu a fost posibilă.
Drept administrativ
33
F. Alte sancţiuni complementare sunt:
a) suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi (de
pildă suspendarea sau anularea permisului de conducere sau de port-armă);
b) închiderea unităţii (de pildă, pentru nerespectarea regulilor de igienă);
c) blocarea contului bancar (de exemplu, pentru neachitarea unor datorii financiare);
d) suspendarea activităţii agentului economic (de exemplu, pentru încălcarea unor norme de protecţie a muncii);
e) retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar sau
definitiv;
f) desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială (de pildă, demolarea unei construcţii ridicate fără
autorizaţie).
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni complementare. Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de
natura şi de gravitatea faptei şi pot fi cumulate, de la caz la caz.
II. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale
A. Persoanele competente să constate contravenţiile
Prima fază procedurală privind răspunderea contravenţională o reprezintă constatarea faptei, activitate dată în
competenţa anumitor persoane, de regulă cele prevăzute în chiar actul normativ care reglementează contravenţiile
într-un anumit domeniu, de activitate. Aceste persoane sunt denumite generic agenţi constatatori.
Pot fi agenţi constatatori: primarii, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative, special abilitaţi, persoanele împuternicite în acest scop de miniştri şi de alţi conducători ai
autorităţilor administraţiei publice centrale, de prefecţi, preşedinţi ai consiliilor judeţene, primari, de primarul
general al municipiului Bucureşti, precum şi de alte persoane prevăzute în legi speciale.
Ofiţerii şi agenţii din cadrul Ministerului Afacerilor Interne constată contravenţii privind: apărarea ordinii publice;
circulaţia pe drumurile publice; regulile generale de comerţ; vânzarea, circulaţia şi transportul produselor
alimentare şi nealimentare, ţigărilor şi băuturilor alcoolice; alte domenii de activitate stabilite prin lege sau prin
hotărâre a Guvernului.
Totodată, ca şi în vechea reglementare, ordonanţa prevede că Ministerul Apărării naţionale, Ministerul Afacerilor
Interne, precum şi celelalte autorităţi ale administraţiei publice care au structuri militare vor stabili prin
regulamentele interne organele competente să constate şi să aplice sancţiunile în cazul contravenţiilor săvârşite de
cadrele militare şi de angajaţii civili în legătură cu serviciul.
După ce agentul constatator a luat cunoştinţă despre o încălcare a dispoziţiilor legale, el trebuie să procedeze la
constatarea acesteia pe baza celor observate personal, a relatărilor autorului, victimei, martorilor, precum şi a altor
probe. În continuare, va proceda la stabilirea identităţii contravenientului care este obligat să prezinte actul de
identitate, iar pentru determinarea locului de muncă şi legitimaţia de serviciu, de student sau alte acte.
De asemenea, trebuie să stabilească împrejurările în care s-a săvârşit contravenţia, actul normativ care o prevede,
dacă s-au produs pagube materiale ori sunt lucruri supuse confiscării şi dacă nu există vreo cauză care să excludă
caracterul contravenţional al faptei sau răspunderea făptuitorului.
B. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei
Materializarea activităţii de constatare a contravenţiei se face prin procesul-verbal încheiat de către agentul
constatator. Din punct de vedere al naturii sale juridice procesul-verbal este un act administrativ, act prin care se
individualizează fapta ilicită. Acest act poate fi întocmit atât în prezenţa, constatărilor personale şi a probelor
administrate de agentul constatator.
Indiferent prin ce mod sau mijloc a luat cunoştinţă despre săvârşirea contravenţiei, agentul constatator va trebui să
întocmească în scris procesul-verbal.
Procesul-verbal de constare a contravenţiei va cuprinde în mod obligatoriu: data şi locul unde este încheiat; numele,
prenumele, calitatea şi instituţia din care face parte agentul constatator; datele personale din actul de identitate,
inclusiv codul numeric personal, ocupaţia şi locul de muncă al contravenientului; descrierea faptei contravenţionale
Drept administrativ
34
cu indicarea datei, orei şi faptei în care a fost săvârşită, precum şi arătarea tuturor împrejurărilor ce pot servi la
aprecierea gravităţii faptei şi la evaluarea eventualelor pagube pricinuite; indicarea actului normativ prin care se
stabileşte şi se sancţionează contravenţia; indicarea societăţii de asigurări, în situaţia în care fapta a avut ca urmare
producerea unui accident de circulaţie; posibilitatea achitării în termen de 48 de ore a jumătate din minimul amenzii
prevăzute de actul normativ, dacă acesta prevede o asemenea posibilitate; termenul de exercitare a căii de atac şi
organul la care se depune plângerea.
În cazul contravenienţilor cetăţeni străini, persoane fără cetăţenie sau cetăţeni români cu domiciliul în străinătate, în
procesul-verbal vor fi cuprinse şi următoarele date: seria şi numărul paşaportului ori ale altui document de trecere a
frontierei de stat, data eliberării acestuia şi statul emitent.
În cazul în care contravenientul este minor, procesul-verbal va cuprinde şi numele, prenumele şi domiciliul
părinţilor sau ale altor reprezentanţi ori ocrotitori legali ai acestuia.
În situaţia în care contravenientul este persoană juridică în procesul-verbal se vor face menţiuni cu privire la
denumirea, sediul, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi codul fiscal al acesteia, precum şi datele de
identificare a persoanei care o reprezintă.
În momentul încheierii procesului-verbal agentul constatator are obligaţia să aducă la cunoştinţa contravenientului
dreptul de a face obiecţiuni cu privire la conţinutul actului de constatare. Obiecţiunile sunt consemnate distinct în
procesul-verbal la rubrica ”Alte menţiuni”, sub sancţiunea nulităţii procesului-verbal.
Dacă cu ocazia constatării faptei, agentul constatator dispune confiscarea unor lucruri (când are drept de aplicare a
sancţiunii) ori le ridică în vederea confiscării (când sancţiunea este aplicată de alte persoane) le va descrie în ce
priveşte forma, mărimea, greutatea, culoarea, caracteristicile etc. indicând totodată cui aparţin, ce măsuri s-au luat
în privinţa lor (de valorificare când sunt perisabile sau de conservare în vederea predării lor persoanele cărora le
aparţin).
Procesul-verbal de constatare se întocmeşte de regulă în două exemplare, din care originalul rămâne la agentul
constatativ şi copia se înmânează contravenientului. În cazul în care se ia măsura confiscării, iar bunurile nu aparţin
contravenientului ori prin fapta comisă s-au produs pagube materiale, procesul-verbal se încheie în trei sau mai
multe exemplare pentru a se înmâna câte un exemplar persoanelor interesate, respectiv părţii vătămate ori celei
căreia îi aparţin bunurile confiscate.
Contravenientul este obligat să reprezinte agentului constatator, la cerere, actul de identitate ori documentele în
baza cărora se fac menţiunile în procesul-verbal. În caz de refuz, pentru legitimarea contravenientului agentul
constatator poate apela la ofiţeri şi agenţi de poliţie, ofiţeri şi subofiţeri ai jandarmeriei sau ofiţeri şi agenţi ai
poliţiei locale.
Procesul-verbal se semnează pe fiecare pagină de agentul constatator şi contravenient. În cazul în care
contravenientul nu se află de faţă, refuză sau nu poate să semneze, agentul constatator vor face menţiune despre
aceste împrejurări care trebuie să fie confirmate de cel puţin un martor. În acest caz, procesul-verbal va cuprinde şi
datele personale din actul de identitate al martorului şi semnătura acestuia. Trebuie precizat că nu poate avea
calitatea de martor cu alt agent constatator. În lipsa unui martor, agentul constatator va preciza motivele care au
condus la încheierea procesului-verbal în acest mod.
Dacă o persoană săvârşeşte mai multe contravenţii consultate în acelaşi timp de acelaşi agent constatator, se încheie
un singur proces-verbal.
C. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale
În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul
constatator, prin procesul-verbal de constatare aplică şi sancţiunea. Dacă potrivit actului normativ de stabilire şi
sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare
se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea. În acest caz, sancţiunea se aplică prin
rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.
Desigur, sancţiunea se aplică în limitele acordate şi prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu
gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită faţă de modul
şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale
ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal.
În situaţia în care contravenientul a fost sancţionat cu amendă, precum şi dacă a fost obligat la despăgubiri, o dată
cu procesul-verbal, acestuia i se va comunica şi înştiinţarea de plată. În înştiinţarea de plată se va face menţiunea cu
Drept administrativ
35
privire la obligativitatea achitării amenzii la instituţiile abilitate să o încaseze, potrivit legislaţiei în vigoare şi, după
caz, a despăgubirii, în termen de 15 zile de la comunicare, în caz contrar urmând să se procedeze la executarea
silită.
În cazul în care prin săvârşirea contravenţiei s-a cauzat o pagubă şi există tarife de evaluare a acesteia, persoana
împuternicită să aplice sancţiunea stabileşte şi despăgubirea, cu acordul expres al persoanei vătămate, făcând
menţiunea corespunzătoare în procesul-verbal. Dacă nu există tarif de evaluare a pagubei persoana vătămată îşi va
putea valorifica pretenţiile potrivit dreptului comun.
Procesul-verbal se va înmâna sau, după caz, se va comunica, în copie, contravenientului şi, dacă este cazul, părţii
vătămate şi proprietarului bunurilor confiscate.
În cazul în care contravenientul nu este prezent sau, deşi prezent, refuză să semneze procesul-verbal, comunicarea
acestuia, precum şi a înştiinţării de plată se face de către agentul constatator în termen de cel mult o lună de la data
încheierii.
Comunicarea se face de către organul care a aplicat sancţiunea, prin poştă, cu aviz de primire, sau prin afişare la
domiciliul sau la sediul contravenientului, în termen de cel mult o lună de la data aplicării acesteia. Operaţiunea de
afişare se consemnează într-un proces-verbal semnat de cel puţin un martor.
Dacă persoana împuternicită să aplice sancţiunea apreciază că fapta a fost săvârşită în astfel de condiţii încât,
potrivit legii penale, constituie infracţiune, sesizează organul de urmărire penală competent.
III. Căile de atac şi executarea sancţiunilor contravenţionale
A. Căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în

termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Partea vătămată poate face plângere numai în ceea
ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce
priveşte măsura confiscării.
Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, iar controlul aplicării şi
executării sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare este de competenţa exclusivă a instanţei mai
înainte menţionate. Plângerea suspendă executarea sancţiunilor aplicate. Plângerea părţii vătămate sau a celui
căruia îi aparţin bunurile, altul decât contravenientul suspendă executarea numai în ceea ce priveşte despăgubirea
sau, după caz, măsura confiscării.
Plângerile împotriva proceselor-verbale de constatare şi sancţionare a contravenţiilor se soluţionează cu precădere.
Judecătoria va fixa termen de judecată, care nu va depăşi 30 de zile, şi va dispune citarea contravenientului sau,
după caz, a persoanei care a făcut plângerea, a organului care a aplicat sancţiunea, a martorilor indicaţi în procesul-
verbal sau în plângere, precum şi a oricăror alte persoane în măsură să contribuie la rezolvarea temeinică a cauzei.
În cazul în care fapta a avut ca urmare producerea unui accident de circulaţie, judecătoria va cita şi societatea de
asigurări menţionată în procesul-verbal de constatare a contravenţiei.
Instanţa competentă să soluţioneze plângerea, după ce verifică dacă aceasta a fost introdusă în termen, ascultă pe
cel care a făcut-o şi pe celelalte persoane citate, dacă aceştia s-au prezentat, administrează orice alte probe
prevăzute de lege, necesare în vederea verificării legalităţii şi temeiniciei procesului-verbal, şi hotărăşte asupra
sancţiunii, despăgubirii stabilite, precum şi asupra măsurii confiscării. Dispoziţiile art. 2361 şi ale art. 405 din Codul
de procedură civilă nu sunt aplicabile.
Dacă prin lege nu se prevede altfel, hotărârea prin care s-a soluţionat plângerea poate fi atacată numai cu apel.
Apelul se soluţionează de secţia de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului. Motivarea apelului nu este
obligatorie. Motivele de apel pot fi susţinute şi oral în faţa instanţei. Apelul suspendă executarea hotărârii.
Pentru plângerea împotriva procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, pentru căile de atac
formulate împotriva hotărârii judecătoreşti prin care s-a soluţionat plângerea, precum şi pentru orice alte cereri
incidente se percep taxele judiciare de timbru prevăzute de lege.
Drept administrativ
36
B. Executarea sancţiunilor contravenţionale
Procesul-verbal neatacat, în sensul contestării sale în termen de 15 zile precum şi hotărârea judecătorească
definitivă prin care s-a soluţionat plângerea constituie titlu executoriu, fără vreo altă formalitate.
Ordonanţa Guvernului nr. 2/2001 stabileşte de asemenea şi regulile ce guvernează executarea sancţiunilor
principale şi complementare.
În ce priveşte avertismentul, acesta se adresează oral atunci când contravenientul este prezent la constatarea
contravenţiei şi sancţiunea este aplicată de agentul constatator. În celelalte caturi, avertismentul se socoteşte
executat prin comunicarea procesului-verbal de constatare a contravenţiei, în rezoluţia corespunzătoare. Dacă
sancţiunea a fost aplicată de instanţă prin înlocuirea amenzii contravenţionale cu avertisment, comunicarea acesteia
se face prin încunoştiinţare scrisă.
Punerea în executare a sancţiunii amenzii contravenţionale, se face astfel:
a) de către organul din care face parte agentul constatator, ori de câte ori nu se exercită calea de atac împotriva
procesului-verbal de constatare a contravenţiei în termenul prevăzut de lege;
b) de către instanţa judecătorească în celelalte cazuri;
În vederea executării amenzii, organele mai sus indicate vor comunica din oficiu procesul-verbal de constatare a
contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, neatacat cu plângere în termenul legal, în termen de 30 de zile de la data
expirării acestui termen, ori, după caz, dispozitivul hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a soluţionat
plângerea, în termen de 30 de zile de la data la care hotărârea a devenit definitivă, astfel:
a) pentru sumele care se fac venit integral la bugetele locale, organelor de specialitate ale unităţilor administrativ-
teritoriale în a căror rază teritorială domiciliază contravenientul persoană fizică sau, după caz, îşi are domiciliul
fiscal contravenientul persoană juridică;
b) pentru sumele care se fac venit integral la bugetul de stat, organelor de specialitate ale unităţilor subordonate
Ministerului Finanţelor Publice - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în a căror rază teritorială îşi are
domiciliul fiscal contravenientul persoană juridică. Executarea se face în condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale
privind executarea silită a creanţelor fiscale. Împotriva actelor de executare se poate face contestaţie la executare,
în condiţiile legii.
În cazul în care contravenientul nu a achitat amenda în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sancţiunii
şi nu există posibilitatea executării silite, acesta va sesiza instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit contravenţia,
în vederea înlocuirii amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi în folosul comunităţii, ţinându-se seama, după
caz, şi de partea din amendă care a fost achitată. În cazul în care contravenientul, citat de instanţă, nu a achitat
amenda în termenul mai sus indicat, instanţa procedează la înlocuirea amenzii cu sancţiunea prestării unei activităţi
în folosul comunităţii pe o durată maximă de 50 de ore, iar pentru minori începând cu vârsta de 16 ani, de 25 de
ore. Urmărirea punerii în executare a sentinţelor se realizează de către serviciul de executări civile de pe lângă
judecătoria în a cărei rază s-a săvârşit contravenţia, în colaborare cu serviciile specializate din primării.
In ceea ce priveşte executarea sancţiunilor contravenţionale complementare, confiscarea se aduce la îndeplinire de
organul care a dispus această măsură. În caz de anulare sau de constatare a nulităţii procesului-verbal, bunurile
confiscate, cu excepţia celor care a căror deţinere sau circulaţie este interzisă prin lege, se restituie de îndată celui
în drept. Dacă acestea au fost valorificate, instanţa va dispune să achite celui în drept o despăgubire care se
stabileşte în raport cu valoare de circulaţie a bunurilor.
În scopul executării despăgubirii stabilite pe bază de tarif actele se comunică şi părţii vătămate, care va proceda
potrivit dispoziţiilor legale referitoare la executarea silită a creanţelor.
Drept administrativ
37
NU UITA!
1. Sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii contravenţiilor sunt principal şi complementare. Sancţiunile
contravenţionale principale sunt: - avertismentul;- amenda contravenţională;- prestarea unei activităţi în folosul
comunităţii;
Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:
h) - confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii;
i) - suspendarea sau anularea, după caz, a avizului, acordului sau a autorizaţiei de exercitare a unei activităţi;
j) - închiderea unităţii;
k) - blocarea contului bancar;
l) - suspendarea activităţii agentului economic;
m) - retragerea licenţei sau a avizului pentru anumite operaţiuni ori pentru activităţi de comerţ exterior, temporar
sau definitiv;
n) - desfiinţarea lucrărilor şi aducerea terenului în starea iniţială.
Prin legi speciale se pot stabili şi alte sancţiuni principale sau complementare.
2. În cazul în care prin actul normativ de stabilire şi sancţionare a contravenţiilor nu se prevede altfel, agentul
constatator, prin procesul-verbal de constatare aplică şi sancţiunea. Dacă potrivit actului normativ de stabilire şi
sancţionare a contravenţiei, agentul constatator nu are dreptul să aplice şi sancţiunea, procesul-verbal de constatare
se trimite de îndată organului sau persoanei competente să aplice sancţiunea. În acest caz, sancţiunea se aplică prin
rezoluţie scrisă pe procesul-verbal.
3. Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în
termen de 15 zile de la data înmânării sau comunicării acestuia. Partea vătămată poate face plângere numai în ceea
ce priveşte despăgubirea, iar cel căruia îi aparţin bunurile confiscate, altul decât contravenientul, numai în ceea ce
priveşte măsura confiscării.
Plângerea se depune la judecătoria în a cărei circumscripţie a fost săvârşită contravenţia, iar controlul aplicării şi
executării sancţiunilor contravenţionale principale şi complementare este de competenţa exclusivă a instanţei mai
înainte menţionate. Plângerea suspendă executarea sancţiunilor aplicate. Plângerea părţii vătămate sau a celui
căruia îi aparţin bunurile, altul decât contravenientul suspendă executarea numai în ceea ce priveşte despăgubirea
sau, după caz, măsura confiscării.
1. Care sunt sancţiunile contravenţionale?
2. Care sunt menţiunile din procesul-verbal prevăzute sub sancţiunea nulităţii?
3. Cum se execută sancţiunile contravenţionale?

Drept administrativ
38
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE. STRUCTURA
SAU SISTEMUL ORGANELOR ADMINISTRATIVE

- Va fi familiarizat cu activitatea administraţiei publice.
- Va cunoaşte componenţa sistemului organelor administraţiei publice.
- Va ştii care sunt modele4le principlae de organizare a unui sistem de administraţie publică

1. Activitatea administraţiei publice
2. Noţiuni generale privind organizarea şi sistemul organelor administraţiei publice
3. Centralizare, descentralizare şi deconcentrare în administraţia publică
NU UITA! ...........................................................................................................................................
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL AFERENTE UNITĂŢILOR 2-4..........................................
ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Administraţia publică, prin sistemul de organe şi autorităţi publice care o formează, trebuie să-şi ducă
la îndeplinire obiectivele sale stabilite de lege, acest lucru se face prin organizarea şi desfăşurarea unor
activităţi care la nivelul cel mai general se împart, după cum am văzut, în două categorii :
- activităţi cu caracter de dispoziţie şi
- activităţi cu caracter de prestaţie.
Legat de activităţile de dispoziţie acestea sunt apanajul exclusiv al administraţiei, nici un organism
nestatal nu are o astfel de competenţă , lucru care nu se întâmplă în cazul activităţilor de prestaţie, care
pot fi realizate şi de organizaţii particulare.
Activităţile cu caracter de dispoziţie au în componenţă activitatea de poliţie administrativă, iar la cele
cu caracter de prestaţie se încadrează noţiunea de serviciu public.
SECŢIUNEA 1 – DECIZIA ADMINISTRATIVĂ
1. Decizia administrativă, parte componentă a activităţilor administraţiei cu caracter dispozitiv
Pentru realizarea sarcinilor pe care la au organele administraţiei publice au competenţa de a dispune

anumite măsuri, cuprinse în dispoziţii, folosit ca termen generic, aici încadrându-se diferitele acte juridice
pe care le adoptă aceste organe (ordin, hotărâre, instrucţiune, ordonanţă şi chiar dispoziţie) . Aceste
Drept administrativ
39
dispoziţii sunt luate în baza unei activităţi decizionale şi de aici rezultă noţiunea de decizie administrativă,
ca parte componentă a activităţii administrative .
Decizia administrativă constă în totalitatea manifestărilor de conduită, pe plan concret sau mental,
care se realizează cu scopul rezolvării unei anumite sarcini pe care o are organul administrativ emitent.
Decizia administrativă constituie elementul central al activităţii desfăşurate de administraţia publică
mai ales pentru realizarea sarcinilor de conducere şi organizare.
Putem enumera în sinteză câteva trăsături ale deciziei administrative :
- este o parte componentă a activităţii administrative;
- are ca obiectiv punerea în practică a dispoziţiilor cuprinse în actele normative, dar tot legea este aceea
care dă competenţă organelor administraţiei publice să facă acest lucru;
- competenţa pe care o au organele administraţiei de a lua decizii administrative relevă caracterul dinamic
al activităţii administraţiei publice în sensul că aceste organe au posibilitatea de a alege soluţiile de
aplicare a unor dispoziţii legale, soluţii care au la bază şi elemente de oportunitate;
- decizia administrativă are darul de a modifica conţinutul unor relaţii sociale.
2. Obiectul deciziei administrative
Decizia, în activitatea oamenilor, este determinată de scopurile pe care aceştia le urmăresc . În cazul
deciziei administrative scopul urmărit este acela al realizării politicii statului, atunci când vorbim de
organele administraţiei publice centrale, şi acela de realizare a intereselor colectivităţilor locale, când este
vorba de organele administraţiei publice locale.
Deoarece legea exprimă interesele generale ale cetăţenilor, decizia administrativă nu urmăreşte altceva
decât înfăptuirea în mod concret a acestor interese.1 Scopurile urmărite prin luarea unei decizii
administrative nu aparţin administraţiei publice, ci aparţin colectivităţii globale.
De aici rezultă că raţiunea de a fi a administraţiei publice este aceea a realizării politicii statului.
În multe cazuri legea prevede şi modalităţile de executare a legilor . În aceste cazuri acţiunea
administraţiei publice este de pură executare, deoarece legea stabileşte nu numai scopurile, ci şi
mijloacele de executare a acesteia .
În alte cazuri legea nu stabileşte în amănunt modalităţile de realizare şi lasă organelor administraţiei
publice posibilitatea de a decide cu privire la aceste modalităţi de realizare.
În cazurile în care voinţa organelor administraţiei publice se manifestă numai în acte de executare, fără a
putea alege modul de executare a unei legi, nu suntem în faţa unui act decizional sau a unei decizii
administrative , ci în faţa unui simplu act administrativ de executare. De aici rezultă că decizia
administrativă se poate materializa printr-un act administrativ, ca modalitate de realizare a activităţii
administraţiei publice, dar despre noţiunea actului administrativ vom vorbi într-un capitol special rezervat
acestei materii.
În concluzie obiectul deciziei administrative nu se referă numai la scopurile urmărite de lege, ci şi la
modalităţile de realizare sau de punere în practică a acestor scopuri.
3. Procesul decizional în administraţia publică
Decizia administrativă nu se manifestă ca un act unitar, izolat, al unei singure persoane , ea antrenează
activitatea mai multor oameni, dintre care unii sunt funcţionari ai administraţiei publice iar alţii sunt din
afara sistemului administraţiei publice, aceştia aflându-se în poziţia de beneficiari ai acţiunii
administraţiei publice .
1
Alexandru Negoiţă – Drept administrativ, Editura Sylvi, Bucureşti, 1996, pag. 117;
Drept administrativ
40
Activitatea decizională se manifestă ca un proces ce se desfăşoară pe mai multe etape. Dată fiind
importanţa activităţii de punere în executare ce se realizează prin luarea unei decizii administrative,
procesul decizional nu se poate realiza în mod aleatoriu ci trebuie să se conformeze unor cerinţe ce ţin, în
primul rând, de cunoaşterea stării de fapt ce necesită o rezolvare din partea administraţiei şi, în al doilea
rând, de oportunitatea emiterii unei astfel de decizii.
4. Etapele procesului decizional
Vom trece direct la analiza acestor etape, după cum urmează:

a) Prima etapă este aceea a iniţiativei. Aceasta constă, după cum se observă, în manifestarea intenţiei
unui organ administrativ de a realiza ceva, adică organul administrativ se află în faţa rezolvării unei
probleme şi caută modalităţile de rezolvare a acesteia . Această etapă reprezintă impulsul procesului
decizional. De multe ori decizia administrativă este iniţiată de factorii politici. Organele puterii
legiuitoare , diferite organizaţii din sistemul politic, sesizează organele administraţiei publice în vederea
iniţierii procesului decizional.
b) A doua etapă este aceea a deliberării. Aceasta este o etapă complexă constând într-o confruntare de
idei, de păreri, argumentate de factorii care au competenţă în luarea deciziei. Deliberarea în procesul
decizional antrenează structuri organizatorice variate, unele din cadrul administraţiei publice, altele din
afara acesteia, unele cu o activitate consultativă , altele cu o participare directă în luarea deciziei. De
exemplu, o astfel de deliberare se realizează înaintea luării unei hotărâri de către consiliul local al unui
oraş, când se discută problemele aflate pe ordinea de zi a şedinţei respectivului consiliu.
c) Ultima etapă este aceea a luării deciziei. Luarea deciziei se concretizează printr-o hotărâre care
cuprinde soluţia la problema care trebuia rezolvată. Conţinutul deciziei administrative este cuprins într-un
act administrativ care, de la momentul emiterii lui, produce efectele juridice necesare punerii în practică a
deciziei.
Decizia administrativă este cuprinsă, după cum vom vedea, în actele juridice pe care le emit organele
administrative şi este vorba despre actele administrative, o specie a actului juridic; fapt pentru care vom
analiza mai în amănunt chestiunile legate de procedura elaborării deciziei administrative la capitolul
rezervat acestei categorii de acte juridice.
SECŢIUNEA 2 – POLIŢIA ADMINISTRATIVĂ
1. Noţiunea de poliţie administrativă

Cuvântul poliţie provine din latinescul „politia” care reprezintă organizarea politică, administrativă,
precum şi din grecescul „politeia”, care înseamnă cetate1.
Poliţia administrativă este o formă de intervenţie pe care o exercită anumite autorităţi administrative şi
care constă în a impune, în vederea asigurării ordinii publice, limitarea libertăţii indivizilor2.
Interesul comunităţii impune ca iniţiativele particularilor să nu prejudicieze ordinea şi liniştea,
condiţie necesară oricărei vieţi normate. De aceea, revine administraţiei misiunea de a impune şi a asigura
respectarea normelor necesare ordinii şi liniştii publice.
Poliţia administrativă reglementează activităţile persoanelor fizice şi juridice particulare, dar şi a
funcţionarilor administraţiei, deoarece şi aceştia trebuie să se conformeze normelor de poliţie
administrativă.
1
Ivan Stelian, Ioniţă Tudor - Drept poliţienesc, Editura Romfel, Bucureşti, 1993, pag. 11;
2
André de Laubadère - op,cit., vol.I, pag. 505;
Drept administrativ
41
2. Obiectul activităţii de poliţie administrativă
Măsurile de poliţie administrativă au ca obiect principal menţinerea ordinii publice, care trebuie să
existe între membrii societăţii. La acestea se mai adaugă măsurile de asigurare a liniştii publice, cele
privitoare la securitatea publică care trebuie să asigure cadrul unei societăţi civilizate.
Sintetizând, obiectul poliţiei administrative este, aşadar, ordinea publică, prezentă sub clasica triadă:
linişte, securitate, salubritate.
Principiul fundamental al noţiunii de ordine publică este acela conform căruia, în exercitarea drepturilor
şi libertăţilor sale, fiecare cetăţean nu este supus decât îngrădirilor stabilite prin lege şi cerinţelor fireşti
ale moralei sociale. Garanţia existenţei în acest domeniu a unor limite bine determinate o constituie
prevederile Constituţiei, Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, precum şi celelalte acte
internaţionale în materie, la care România este parte1.
3. Deosebirea dintre poliţia administrativă şi poliţia judiciară
De principiu, poliţia administrativă acţionează în scop preventiv, având ca preocupare organizarea,

controlul şi menţinerea ordinii publice prin măsuri specifice dar şi prin sancţionarea acelor fapte care ca şi
grad de pericol social se încadrează în categoria infracţiunilor. Poliţia judiciară intervine însă, de regulă,
atunci când s-a săvârşit o infracţiune sau altă faptă antisocială.
În practică, deosebirea dintre cele două forme de activitate este uneori dificil de făcut, deoarece
personalul acestora poate fi oarecum identic, în sensul că agenţii de poliţie administrativă pot fi, totodată,
şi agenţi de poliţie judiciară.
Ofiţerii din Poliţia română şi, de asemenea, cei din jandarmerie, poliţie de frontieră sau pompieri,
cumulează atribuţii care aparţin celor două poliţii, deci, administrativă şi judiciară2.
Se poate da ca exemplu cazul agentului de poliţie care, dacă dirijează circulaţia, se plasează în
domeniul poliţiei administrative pe când, dacă constată săvârşirea unei infracţiuni la regimul circulaţiei pe
drumurile publice, trece din domeniul poliţiei administrative în domeniul poliţiei judiciare. Dacă un
funcţionar al poliţiei participă la un baraj în cursul unei demonstraţii el este agent al poliţiei
administrative, dar dacă intervine pentru a prinde un spărgător, este agent al poliţiei judiciare.
4. Poliţia administrativă generală şi poliţiile administrative speciale
Autoritatea publică – individuală sau colectivă, numită sau aleasă – aflată într-un anumit teritoriu
răspunde de menţinerea ordinii publice şi dispune de un ansamblu de competenţe şi de mijloace de
acţiune constituind poliţia generală. Aceasta aparţine statului, judeţului, oraşului sau comunei, subiecte de
drept public aparţinând dreptului administrativ (de exemplu, prefectul sau primarul).
In unele domenii bine definite şi riguroase sunt constituite poliţii administrative speciale al căror obiect
de control îl constituie fie o categorie anumită de persoane, de pildă conducătorii auto ori străinii, fie o
ramură de activitate, precum economia vânatului sau desfăşurarea adunărilor publice.
Poliţia administrativă generală îşi realizează atribuţiile prin cel puţin trei modalităţi:
a) – reglementare, adică prin edictarea unor norme generale care trebuie să fie raţionale şi eficiente.
Prin modalitatea de reglementare, autoritatea de poliţie poate impune tuturor persoanelor dispoziţii
generale restrictive ale libertăţii şi prevăzute cu sancţiuni. Existenţa sancţiunii conferă regulamentului de
poliţie caracteristica sa specială.
1
Ioniţă Tudor - Poliţia administrativă – teză de doctorat – Academia de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, Bucureşti, 1999, pag. 85;
2
Ioan Alexandru, Alexandru Negoiţă, Ioan Santai, Dumitru Brezoianu, Ioan Vida, Stelian Ivan, Ion Popescu Slăniceanu - Drept administrativ, Editura Omnia,
Braşov, 1999, pag. 145;
Drept administrativ
42
Reglementarea se poate referi la următoarele : o interzicere generală, o autorizaţie prealabilă, o

declaraţie prealabilă sau la organizarea activităţii.
b) – a doua modalitate prin care poliţia administrativă generală îşi realizează atribuţiile sunt decizii
sau măsuri individuale. Desigur, au la bază o normă cu caracter general. Deciziile individuale pot fi
scrise, orale sau chiar reduse la un gest, cum ar fi semnalizarea unui agent de circulaţie.
c) – a treia modalitate constă în constrângere. În acest sens, autoritatea de poliţie poate pune în
aplicare forţa materială pentru a preveni sau a determina încetarea unei dezordini. Măsurile mai grave de
intervenţie prin utilizarea armelor sau prin participarea armatei la menţinerea ordinii publice, trebuie să
fie precis reglementate.
5. Organizarea activităţii de poliţie administrativă
În ce priveşte diferitele autorităţi de poliţie, în practică, cel mai frecvent exercită atribuţii de poliţie
administrativă următoarele:
- Guvernul, care reglementează activitatea cu caracter general de poliţie administrativă, adoptând norme
generale aplicabile pe tot teritoriul ţării;
- Prefectul, ca reprezentant al Guvernului asigură respectarea ordinii publice în judeţ şi dispune luarea
măsurilor corespunzătoare pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, prin organele legal
constituite145;
- Primarul oraşului sau comunei în care a fost ales asigură ordinea publică şi liniştea locuitorilor
personal sau cu ajutorul poliţiei, îndrumă şi supraveghează activitatea gardienilor publici, ia măsuri de
interzicere sau de suspendare a spectacolelor, reprezentaţiilor sau a altor manifestări publice care
contravin ordinii de drept, ori atentează la bunele moravuri, la ordinea şi liniştea publică. Tot el
controlează igiena şi salubritatea localurilor publice şi a produselor alimentare puse în vânzare pentru
populaţie ori ia măsuri pentru prevenire, combaterea sau înlăturarea consecinţelor unor fenomene
periculoase (inundaţii, cutremure, incendii, epidemii, ş.a.). Ca autoritate de poliţie, primarul poate acţiona
personal, nemijlocit, dar poate să delege unii funcţionari ai primăriei146;
- Există şi autorităţi speciale, precum ministrul de interne, care deşi nu are în materie de poliţie
competenţe proprii, are în subordine întreg personalul poliţiei statului şi în această calitate el poate da
instrucţiuni referitoare la exercitarea atribuţiilor de poliţie.
6. Principiile poliţiei administrative
Doctrina juridică administrativă a surprins următoarele principii care guvernează activitatea de poliţie
administrativă :
a) Principiul evoluţiei, care exprimă caracteristica măsurilor de poliţie administrativă de a fi permanent în
concordanţă cu cerinţele dinamice ale vieţii sociale deoarece unele cerinţe pot să apară, altele pot să
dispară.
b) Principiul posibilităţii adaptării regimului juridic în funcţie de necesităţile societăţii, ca o consecinţă
a principiului evoluţiei. Într-adevăr, interesul societăţii evoluează odată cu trecerea timpului, astfel
impunându-se ca regimul juridic să fie adaptat noilor cerinţe sociale.
c) Principiul proporţionalităţii mijloacelor folosite faţă de scopurile urmărite. Mijloacele utilizate
trebuie să fie întotdeauna în directă proporţionalitate cu riposta celor cărora urmează a le impune un
anumit comportament şi, în plus, să fie raţionale şi eficiente. Eficienţa însăşi constituie un principiu al
poliţiei administrative, dar şi un scop general de urmărit.
d) Principiul continuităţii, presupune că o necesitate publică recunoscută prin norme juridice nu poate fi
satisfăcută cu intermitenţe. Măsurile de poliţie administrativă trebuie să protejeze un interes al societăţii,
145
Stelian Ivan - Aspecte teoretice privind atribuţiile prefectului în materia poliţiei administrative, Eficienţă, legalitate, etică, Fundaţia România de Mâine,
Braşov, 1998, pag. 246 ;
146
Stelian Ivan - Atribuţiile de poliţie administrativă ale primarului, Analele Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza”, anul V, 1997, pag.37;
Drept administrativ
43
imperios pentru populaţie, ceea ce impune funcţionarea continuă şi permanentă a organismului abilitat să
se aplice.
e) Principiul priorităţii interesul general faţă de interesul particular, este specific administraţiei în
general, dar are un caracter mai pronunţat şi evident când vorbim despre poliţia administrativă.
f) În fine, principiul egalităţii tuturor în situaţia aplicării măsurilor de poliţie administrativă nu este
mai puţin important. Enunţarea acestui principiu în cazul măsurilor de poliţie administrativă vine să
confirme în fapt principiul constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.
7. Limitele puterii de poliţie administrativă
Mai întâi, orice activitate a administraţiei în exercitarea atribuţiilor de poliţie este supusă principiului
legalităţii şi controlului judecătoresc. Drept urmare, toate deciziile administrative în materie de poliţie, ca
în orice materie, trebuie să fie legale. Administraţia nu poate acţiona decât în cadrul legii şi o măsură de
poliţie, ca şi oricare decizie administrativă, nu poate încălca dispoziţiile legii sau vreun principiu general
de drept.
În al doilea rând, există anumite limite în care libertăţile persoanelor ar putea fi reduse prin reglementarea
poliţiei administrative.
O măsură a poliţiei administrative atunci când restrânge o libertate cetăţenească nu se poate justifica decât
dacă este oportună. De aceea, instanţa, pentru a aprecia legalitatea unei măsuri a poliţiei, urmează a
analiza oportunitatea acesteia.
În domeniul libertăţilor publice autoritatea de poliţie nu are temei de a reglementa sau interzice decât dacă
a epuizat toate celelalte mijloace. De exemplu, nu este suficient pentru a legitima interzicerea unei
întruniri ca autoritatea de poliţie să se teamă de eventualele tulburări determinate de această întrunire, mai
trebuie ca autoritatea să nu dispună de mijloacele necesare pentru a face faţă acelor tulburări.
Controlul legalităţii asupra măsurilor de poliţie este exercitat:
a) - de către autoritatea administrativă ierarhică, inclusiv pe calea acţiunii prealabile;
b) - de către instanţa de contencios administrativ, urmărindu-se anularea actului ilegal şi tragerea la
răspundere pentru pagubele cauzate în exercitarea atribuţiilor de poliţie;
c) - de instanţa civilă, în temeiul competenţelor generale, poate să statueze şi în domeniul activităţii
poliţieneşti, ca de exemplu în materie contravenţională;
d) - de instanţa penală, poate aprecia legalitatea reglementărilor, deciziilor sau măsurilor individuale de
poliţie, atunci când în cadrul unui proces penal, partea prejudiciată invocă nelegalitatea acestora.
STRUCTURA SAU SISTEMUL ORGANELOR ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
SECŢIUNEA 1 – NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ORGANIZAREA SISTEMULUI

ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
Noţiunea de organizare are mai multe accepţiuni. Prima se referă la organizare-structură, ce are în vedere
dispunerea elementelor ce compun un întreg în scopul îndeplinirii anumitor funcţii. În această accepţie se
are în vedere modul în care este constituit statul, organele centrale şi locale ale administraţiei publice,
instituţiile şi toate subdiviziunile acestora.
Legat de noţiunea de organizare este deci aceea de organ al administraţiei. Organele administraţiei
publice sunt acele organe de stat care exercită puterea executivă care îndeplinesc o activitate
fundamentală a statului, o formă fundamentală de realizare a puterii de stat, anume administraţia publică
sau administraţia de stat.1
1
D. Brezoianu - op. Cit, pag.19;
Drept administrativ
44
Într-o accepţie mai recentă, se afirmă că definim organul administraţiei publice ca fiind aceea structură
organizaţională care, potrivit Constituţiei şi legii, are personalitate de drept public şi acţionează, din
oficiu, pentru executarea legii sau prestarea serviciilor publice, în limitele legii, sub controlul, direct sau
indirect, al Parlamentului.1
Ele sunt colective organizate de oameni care desfăşoară o activitate determinată realizând puterea de
stat şi având o competenţă proprie, stabilită prin acte normative.
În cadrul administraţiei statului, îndeplinirea sarcinilor de interes general este repartizată între
administraţia publică centrală şi cea locală din unităţile administrativ-teritoriale, cărora le revine sarcina
de administra interesele locale.
Această structură o putem privi raportându-ne la două criterii : unul teritorial şi altul funcţional, de
aceea analiza noastră va merge mai departe luând în considerare aceste două criterii, proprii organizării
administraţiei publice.
SECŢIUNEA 2 - STRUCTURA TERITORIALĂ A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1.Consideraţii generale
Prin structura sistemului administraţiei publice înţelegem felul în care este organizată realizarea
administraţiei publice ca activitate. Termenul de structură provine din cuvântul latin struere care
înseamnă a construi, a clădi. Prin structură se înţelege o anumită modalitate de alcătuire, de construcţie de
organizare a unui scop a unui domeniu de activitate).
Construcţia teritorială a sistemului administraţiei publice mai poate fi determinată în anumite domenii de
activitate şi de specificul activităţii respective. Astfel în domeniul anumitor servicii publice, ca de pildă în
domeniul transporturilor pe căile ferate, structura teritorială a acestei părţi a sistemului administraţiei
publice este deosebită de sistemul împărţirii teritorial administrative a statului. O direcţie regională a
administraţiei căilor ferate poate cuprinde mai multe judeţe.
De aici rezultă şi un alt criteriu de construcţie a sistemului administraţiei publice, în afara celui teritorial,
şi anume criteriul funcţional care relevă particularitatea domeniului în care se realizează administraţia
publică. Cele două criterii de construcţie a sistemului administraţiei publice se completează reciproc, unul
implicându-l pe celălalt, dându-ne posibilitatea înţelegerii acţiunii administraţiei publice şi raţionalizării
activităţii acesteia potrivit necesităţilor colectivităţii sociale.
2.Construirea sistemului administraţiei publice pe baza criteriului teritorial
Administraţia publică ca activitate nu poate să fie realizată dintr-un singur centru aflat pe teritoriul
statului, ci trebuie organizată în aşa fel încât să asigure nevoile societăţii în general dar şi a colectivităţilor
sociale din toate unităţile teritorial administrative ale statului. În acest scop organele administraţiei
publice sunt constituite în raport de teritoriul statului şi în funcţie de unităţile teritorial administrative ale
acestuia. Astfel, există organe centrale ale administraţiei publice care au o competenţă pe întreg teritoriul
statului, datorită importanţei interesului general pe care îl realizează aceste organe. Aşa de exemplu, sunt
ministerele care acţionează în diferite domenii şi ramuri de activitate de interes naţional. Aceste organe
centrale sunt constituite, în unităţile teritorial administrative, diferite organe în raport cu specificul
activităţii desfăşurate de administraţia publică în respectivul domeniu sau ramura de activitate. Prin aceste
organe locale, care sunt organe în teritoriu ale organelor centrale ale administraţiei publice, este realizată
administraţia în diferite ramuri sau domenii de activitate de interes naţional.
3. Centralizarea administrativă
1
Antonie Iorgovan - op.cit; IV, pag. 22;
Drept administrativ
45
Centralizarea presupune dependenţa exclusivă a organelor locale faţă de cele centrale. În plan
organizatoric, centralizarea înseamnă subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale. În
plan funcţional, centralizarea înseamnă emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi
executarea lui de către cele locale.
Centralizarea are o serie de avantaje, precum: existenţa unui singur organ de conducere asigură
unitatea în luarea şi executarea deciziilor, se înlătură suprapunerile, controlul se poate realiza mai uşor,
serviciile publice se reduc numeric, astfel încât se realizează economii etc.
Pe de altă parte, există o serie de dezavantaje, ca: interesele locale nu pot fi cunoscute de la centru şi
deci nu pot fi satisfăcute, întârzierea în rezolvarea unor necesităţi imediate, birocraţia, rutina îşi găsesc
câmp de aplicare, iar faptul că funcţionarii sunt numiţi de la centru lipseşte cetăţenii de posibilitatea
controlului şi de a-şi spune părerea cu privire la activitatea acestora.
Centralizarea se defineşte astfel:
a) - în plan organizatoric, subordonarea ierarhică a autorităţilor locale faţă de cele centrale şi numirea
funcţionarilor publici din conducerea autorităţilor locale de către cele centrale, cărora li se subordonează;
b) - în plan funcţional, emiterea actului de decizie de către autorităţile centrale şi executarea lor de
către cele locale.
4. Descentralizarea administrativă pe baza principiului autonomiei locale
Descentralizarea în baza principiului autonomiei locale este o modalitate de organizare administrativă nu
politică. Din acest punct de vedere descentralizarea administrativă este fundamental deosebită de
federalism. Deci, nu este vorba de un raport între puterea centrală şi cea locală a statului cum este cazul în
statul federal, între statul federal şi statele din federaţie. Descentralizarea administrativă priveşte numai
rezolvarea unor probleme locale de către autorităţi administrative locale. Aşadar, descentralizarea este un
fenomen pur administrativ, nu politic, care să implice exerciţiul puterii de stat.
Elementele componente ale autonomiei locale :
a) Existenţa unei colectivităţi locale în cadrul unei unităţi administrativ-teritoriale a statului.
Descentralizarea administrativă în baza principiului autonomiei locale se face în legătură cu existenţa
unei colectivităţi sociale locale constituite în cadrul unor comune urbane sau rurale şi în cadrul unor
unităţi teritorial-administrativ care grupează mai multe astfel de unităţi teritorial-administrativ care
grupează mai multe astfel de unităţi teritorial-administrative de bază, cum sunt la noi judeţele.
b) Gestiunea nevoilor specifice locale aparţine acestor colectivităţi.
Pentru existenţa autonomiei locale este necesar ca problemele specifice colectivităţilor locale,
recunoscute ca atare de lege, să fie rezolvate de către aceste colectivităţi. În acest scop, aceste colectivităţi
trebuie să aibă mijloace materiale şi băneşti proprii pe care să le poată folosi, în scopul rezolvării
problemelor locale. Comuna, oraşul, municipiul, judeţul constituie persoane juridice care dispun de un
patrimoniu şi au venituri proprii, cu care rezolvă problemele comunale, orăşeneşti, municipale şi
judeţene. Aceste probleme sunt distincte de cele ale statului si sunt rezolvate prin servicii publice locale.
Colectivităţile sociale locale au nevoie de recunoaşterea posibilităţilor lor juridice pentru a putea intra în
circuitul raporturilor juridice, în vederea realizării intereselor locale.
b) Organele de conducere trebuie să fie locale.

Colectivităţile sociale descentralizate în unităţile administrative trebuie să dispună de dreptul de a alege
organele administraţiei locale, ca reprezentanţi ai unităţilor teritorial administrative şi nu ca reprezentanţi
ai puterii executive centrale în localitate. În felul acesta administraţia locală descentralizată este aleasă în
unitatea administrativă şi de colectivitatea socială a unităţii teritorial administrative.
d) Autonomia faţă de organele centrale ale administraţiei de stat.
Drept administrativ
46
Acest element al autonomiei locale decurge logic din existenţa celor precedente. Pentru rezolvarea
operativă a nevoilor colectivităţilor locale descentralizate este necesar ca organele administraţiei locale să
dispună de o competenţă care să le confere autonomia faţă de organele centrale ale administraţiei publice.
Dar autonomia nu înseamnă independenţa organelor administraţiei locale faţă de organele centrale ale
puterii executive. De aici, necesitatea exercitării unui control asupra activităţii organelor administraţiei
locale.
e) Controlul exercitat de organele puterii executive asupra organelor administraţiei locale nu îmbracă
forma controlului ierarhic.
Controlul exercitat de organele puterii executive asupra organelor administraţiei locale prezintă
particularităţi datorită specificului descentralizării administraţiei colectivităţilor locale. De aceea,
controlul puterii executive asupra organelor administraţiei locale este un element indispensabil al
principiului autonomiei locale. Particularităţile acestui control relevă specificitatea autonomiei locale ca
principiu de organizare a administraţiei locale.
Controlul ierarhic se exercită asupra autorităţilor locale deconcentrate. Astfel este controlul exercitat de
organele guvernamentale asupra prefectului, care este un organ local al puterii executive în judeţ. Acest
control priveşte atât legalitatea cât şi oportunitatea actelor făcute de prefect.
Există însă şi control de tutelă administrativă pe care îl exercită fie organele centrale ale puterii executive,
guvernul sau ministerele, asupra actelor consiliilor judeţene, fie prefectul asupra actelor primarului sau al
consiliului comunal sau judeţean.
5. Deconcentrarea administrativă
Structura sistemului administraţiei publice din punct de vedere teritorial nu se reduce la descentralizarea
administrativă. În construcţia sistemului administraţiei publice pe baza criteriului teritorial intervine şi
deconcentrarea administrativă.
Prin deconcentrarea administrativă se înţelege transferul unor atribuţii care revin organelor centrale, unor
organe subordonate care funcţionează în teritoriu şi care, din acest punct de vedere apar ca organe locale,
dar sunt subordonate organelor centrale ale administraţiei publice. Descentralizarea administrativă
înseamnă construcţia, pe plan local a unei administraţii autonome faţă de administraţia centrală.
Deconcentrarea administrativă înseamnă deplasarea în teritoriu a activităţii administraţiei publice
centrale.
Deconcentrarea administrativă constituie o treaptă situată între centralizare şi descentralizare, fiind
considerată o centralizare sau o slabă descentralizare.
6. Tutela administrativă
Tutela administrativă este o instituţie a dreptului public în baza căreia autoritatea centrală a
administraţiei publice şi reprezentanţii locali ai acesteia au dreptul de a controla activitatea autorităţilor
publice autonome descentralizate. Acesta este un regim mai apropriat de descentralizarea administrativă
decât instituţia desconcentrării. Tutela administrativă există numai între autorităţile administraţiei publice
între care nu sunt raporturi de subordonare ierarhică. Deci nu poate fi vorba de tutelă administrativă între
guvern, ministere şi cele care exercită această putere la nivel judeţean sau local – prefect şi serviciile
descentralizate ale ministerelor.
Actuala noastră legislaţie nu mai prevede instituţia tutelei administrative în mod explicit. În general în
literatura de specialitate se apreciază, că, de regulă, într-o administraţie bazată pe principiul centralizării
accentul cade pe controlul administrativ ierarhic, iar într-o administraţie descentralizată autonomă, pe
controlul de tutelă.
Drept administrativ
47
Din această cauză, chiar dacă legislaţia actuală a României nu mai prevede în mod expres instituţia tutelei
administrative, achiesăm la părerile exprimate în doctrină că aceasta există şi funcţionează1.
SECŢIUNEA 3 - STRUCTURA FUNCŢIONALĂ A ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
1. Consideraţii generale
Construcţia sistemului administraţiei publice este legată, de sarcinile care revin acestui sistem.
De aceea, alături de criteriul teritorial, în structura sistemului administraţiei publice un rol deosebit are şi
criteriul funcţional care îi determină latura funcţională. Criteriul funcţional al structurii sistemului
administraţiei publice ne arată ce fel de activitate desfăşoară diferitele părţi componente ale acestui
sistem.
2. Construcţia sistemului administraţiei publice după criteriul funcţional
Structura funcţională a sistemului administraţiei publice, este inseparabil legată de structura teritorială a
acestuia, deoarece, existenţa acestui sistem este de neconceput fără o implantare teritorială şi o
funcţionalitate care să-i asigure finalitatea, care se exprimă în sarcinile ce revin sistemului administraţiei
publice.
Câteva probleme care se pun în legătură cu aspectul funcţional al sistemului administraţiei publice.
Prima, este aceea de a şti ce determină dimensiunile sistemului administraţiei publice. Din cele arătate
rezultă legătura indestructibilă dintre sarcinile care revin sistemului administraţiei publice şi
componentele sistemului (cantitativ şi calitativ). Cu cât sunt mai numeroase şi mai complexe sarcinile
administraţiei publice cu atât este mai amplu şi diversificat sistemul acestei administraţii. Dar la aceeaşi
masă de sarcini pot exista mai puţine organe ale administraţiei publice şi în funcţie de felul în care sunt
concepute aceste sarcini de forurile care au competenţa în ceea ce priveşte organizarea administraţiei
publice. În primul rând organele puterii politice, respectiv puterea legiuitoare şi puterea executivă – care
apreciază utilitatea unor organe sau altele din punct de vedere al interesului general, care este un interes
public. În această privinţă trebuie subliniat că nu este neapărat necesară existenţa unor organe specializate
pentru fiecare tip de sarcini care revin administraţiei publice, sau neapărat să fie creat un organ special
când se iveşte o sarcină nouă pentru administraţia publică. Mai multe sarcini care revin administraţiei
publice pot fi realizate de un singur organ, iar apariţia unor sarcini noi pot fi realizate cu organe deja
existente în sistemul administraţiei publice.
3. Structura funcţională la nivelul administraţiei centrale
Această problemă prezintă importanţă pentru faptul că ministerelor şi celorlalte organe centrale ale
administraţiei publice le revine sarcina realizării prevederilor în diferite domenii sau ramuri de activitate.
Acestora li se subordonează diferite instituţii, întreprinderi cu ajutorul cărora sunt îndeplinite sarcinile
administraţiei în domeniile sau ramurile de activitate respective.
De felul în care se structurează administraţia ministerială depinde în mare măsură eficienţa întregii
administraţii publice deoarece ministerele sunt principalele organe directoare cărora li se subordonează
diferite organe, instituţii şi întreprinderi de stat prin care se înfăptuiesc sarcinile administraţiei. Numărul
ministerelor este în corelaţie directă cu masa de servicii pe care le are de îndeplinit administraţia publică.
Desigur, este de dorit că administraţia publică să cuprindă un număr cât mai mic de prea mare pe venitul
naţional. Dar un număr restrâns de ministere ridică dificultăţi care fac administraţia de stat ineficientă.
4. Structura funcţională la nivelul administraţiei locale
1
Antonie Iorgovan - op.cit., IV, pag.227;
Mircea Preda - Centralizare şi descentralizare, op.cit., pag.51;
Drept administrativ
48
Sarcinile deosebit de complexe ale administraţiei publice care constau în prescripţiuni şi prestaţiuni nu pot fi
realizate numai prin administraţiile ministeriale. Aceste sarcini se realizează printr-un mare număr de instituţii şi
întreprinderi de interes republican şi prin organe locale ale administraţiei publice, precum şi prin instituţii şi
întreprinderi de interes local. În ceea ce priveşte administraţia locală, aceasta se poate prezenta, din punct de
vedere funcţional, într-o unitate sau diversitate de organe. De exemplu, la comune, primăria realizează
sarcinile administraţiei locale.
Autonomia funcţională a organelor administraţiei publice se axează pe structura funcţională a
administraţiei şi implică stabilirea unei competenţe raţionale pentru fiecare parte componentă a sistemului
de organe ale administraţiei publice, astfel încât să asigure perfecta funcţionalitate a părţilor şi a
ansamblului sistemului organelor administraţiei publice.
SECŢIUNEA 4 – STRUCTURA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE DIN PERSPECTIVA ŞTIINŢEI

ADMINISTRAŢIEI
Administraţia nu este numai o persoană juridică, determinată în structura sa de normele dreptului

administrativ, ea este o instituţie care acţionează în permanenţă şi cuprinde o reţea de birouri, servicii, etc.
a căror structură şi activitate se conformează nu numai principiilor şi regulilor juridice, dar şi principiilor
de planificare, organizare, conducere, coordonare, control dintr-o întreprindere. Drept urmare, în structura
şi activitatea administraţiei se include, în măsura în care o asemenea înglobare este compatibilă cu natura
sa, tehnicile moderne utilizate în întreprinderi. Dezvoltarea structurii administraţiei este determinată de
propriile sale cerinţe organizatorice, cu scopul de a servi, raţional şi eficient, interesele generale ale
societăţii şi ale fiecărui om.
Ştiinţa administraţiei cercetează structura administraţiei, deoarece aceasta îi asigură activitatea. Într-
adevăr, pentru ca administraţia să poată acţiona, în scopul îndeplinirii sarcinilor sale, este necesar ca ea să
fie organizată. Acest mod de organizare este stabilit prin norme juridice şi constituie structura sa. Prin
noţiunea de structură se înţelege ordinea şi poziţia elementelor care compun un organ al administraţiei. În
vederea înfăptuirii sarcinilor ce le revin, organele administraţiei se divid şi se subdivid în mai multe părţi
componente. Distincţia şi relaţia dintre aceste diviziuni definesc, de asemenea, structura administraţiei.
Spre deosebire de structura fizică, de exemplu a moleculelor, sau de cea biologică, a organismelor vii,
structura administraţiei este stabilită prin acte normative.
Structura nu este identică pentru toate organele administraţiei, deoarece ea este determinată de obiectivele mari
care sunt diferite, după caz (sarcini politico-administrative, economice, social-culturale sau ştiinţifice). Instituţiile
administraţiei ce înfăptuiesc sarcini generale pot avea o structură asemănătoare, o structură tip, iar acelea ce
îndeplinesc sarcini tehnice, de specialitate, urmează să aibă o structură deosebită pentru fiecare specialitate în parte,
o structură deosebită pentru fiecare specialitate în parte, o structură individuală. În noţiunea de structură mai intră şi
stabilirea funcţiilor ce alcătuiesc drepturile şi subdiviziunile organismului administraţiei. Structura internă a
administraţiei. Un organ sau o instituţie din administraţie este alcătuită din colectivul de oameni –
funcţionari – care au atribuţii ce formează competenţa acestora şi din mijloacele materiale şi financiare.
Structura internă a instituţiilor din administraţie cuprinde acest ansamblu care permite desfăşurarea
activităţii lor.
Structura organelor administraţiei poate oglindi din punct de vedere cantitativ sau calitativ.
Cantitativ, se reflectă în numărul organelor sau instituţiilor administraţiei, specializate, în care se
subdivide Administraţia Statului. Această cifră corespunde numărului de diviziuni efectuate în cadrul
sarcinii totale a Administraţiei Statului.
Calitativ se traduce în determinarea competenţei materiale a sectorului de activitate atribuit fiecăreia
dintre instituţiile administraţiei
Drept administrativ
49
NU UITA!
1. Decizia administrativă constă în totalitatea manifestărilor de conduită, pe plan concret sau mental, care
se realizează cu scopul rezolvării unei anumite sarcini pe care o are organul administrativ emitent.
2. Poliţia administrativă este o formă de intervenţie pe care o exercită anumite autorităţi administrative şi
care constă în a impune, în vederea asigurării ordinii publice, limitarea libertăţii indivizilor.
3. Organele administraţiei publice sunt acele organe de stat care exercită puterea executivă care
îndeplinesc o activitate fundamentală a statului, o formă fundamentală de realizare a puterii de stat,
anume administraţia publică sau administraţia de stat.
1. Ce este decizia administrativă?
2. Care sunt principiile şi limitele activităţii de poliţie administrativă?
3. Ce înseamnă structura funcţională şi structura teritorială a administraţiei publice?
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL AFERENTE

UNITĂŢILOR 2-4: Regimul juridic general al contravenţiei, procedura constatarii
contraventiilor si aplicarii sanctiunilor contraventionale; organizarea şi funcţionarea
administraţiei publice; structura sau sistemul organelor administrative

Drept administrativ
50
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE ŞI
LOCALE

- Va fi familiarizat cu modalităţile de organizare şpi funcţionare a administraţiei centrale şi locale
româneşti.
- Va cunoaşte relaţiile funcţionale între diferitele componente ale administraţiei publice centrale şi
locale.
- Va ştii sa aplice şi să interpreteze normele care guvernează activitatea organelor administraţiei publice
centrale şi locale.

1. Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale
2. Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice centrale de specialitate .
3. Administraţia de stat din teritoriu .
4. Organizarea şi funcţionarea administraţiei publice locale.
NU UITA! ............................................................................................................................................
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL............................................................................................
ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA ADMINISTRAŢIEI

PUBLICE CENTRALE
SECŢIUNEA 1 – PREŞEDINTELE ROMÂNIEI

1. Rolul Preşedintelui
Preşedintele României face parte din puterea executivă a statului. Actuala Constituţie a României
consacră un executiv bicefal sau dualist1. Potrivit acestui model puterea executivă este repartizată între
şeful statului şi Guvern.2
Statutul Preşedintelui este consacrat de art. 80 din Constituţie intitulat „Rolul Preşedintelui”, care
stabileşte un triplu rol al acestuia, respectiv trei funcţii principale:
- funcţia de reprezentare a statului (art. 80,al.1);
- funcţia de garant al independentei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării (art.80,al 1);
- funcţia de mediator între puterile statului, deţinută în scopul de a veghea la respectarea Constituţiei şi la
buna funcţionare a autorităţilor publice(art.80 al.2).
1
Ioan Vida - Puterea executive şi administraţia publică, Regia Autonoma Monitorul Oficial, Bucureşti 1994, p. 37
2
Prin cel de - al doilea şef (Guvernul), executivul din România se deosebeşte de specificul celui francez , în care cel de - al doilea “cap” este Primul-ministru. – a
se vedea în acest sens Francis Chauvin – Administration de l’Etat, Paris , Dalloz , 1998 , p.22
Drept administrativ
51
În Constituţie şi în practică se regăsesc diverse modalităţi prin care Preşedintele reprezintă statul atât
pe plan intern cât şi pe plan extern .
Pe plan intern putem menţiona: conferirea de decoraţii, titluri de onoare, acordarea celor mai înalte grade
militare, etc. De asemenea, această calitate îl obligă şi la anumite acte de „reprezentare” neprevăzute în
legi dar care, îşi au importanţa lor în formarea imaginii opiniei publice despre putere şi despre cel ce o
reprezintă (manifestările naţionale la care Preşedintele trebuie să participe, inaugurări, recepţii, etc).
Pe plan extern Preşedintele are sarcina de a încheia tratate internaţionale în numele României 1, de a
acredita şi rechema reprezentanţii diplomatici ai României, de a aproba înfiinţarea, desfiinţarea,
schimbarea rangului misiunilor diplomatice2. De asemenea, reprezentanţii diplomatici ai altor state sunt
acreditaţi pe lângă Preşedintele României3.
În realizarea funcţiei de „garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării
”, Preşedintele are o serie de atribuţii prin intermediul cărora urmăreşte să transpună în practică acest rol.
În acest sens Preşedintele: prezidează Consiliul Suprem de Apărare a Ţării; este comandantul suprem al
forţelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau generală
a forţelor armate; instituie potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenta, etc.
Preşedintele României este o autoritate publică chemată să vegheze la respectarea Constituţiei şi la
funcţionarea autorităţilor publice, în acest scop exercitând funcţia de mediere între puterile statului şi între
stat şi societate. În situaţia în care Preşedintele mediază între stat şi societate, el se adresează bazei sale
electorale, în raport cu care trebuie să rămână reprezentativ.
2. Alegerea preşedintelui
Preşedintele României beneficiază de o legitimitate populară, rezultat al alegerii sale directe de către
corpul electoral.
Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat. Este declarat ales
candidatul care a întrunit, în primul tur de scrutin, majoritatea de voturi ale alegătorilor înscrişi pe liste
electorale, majoritate de natură să-i asigure legitimitatea. În cazul în care nici unul dintre candidaţi nu a
întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, între primii doi candidaţi stabiliţi în
ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul care a obţinut cel mai
mare număr de voturi.
Ocuparea funcţiei de Preşedinte de către aceeaşi persoană nu poate fi realizată decât pentru cel mult două
mandate, indiferent dacă acestea sunt succesive sau la date diferite. Este o măsură pe care constituantul a
stabilit-o pentru a se evita „tentaţia totalitaristă” de perpetuare a ocupării de către aceeaşi persoană a
funcţiei de Preşedinte4.
Controlul întregii proceduri electorale şi confirmarea rezultatelor de care depinde după caz organizarea
celui de al doilea tur de scrutin, desemnarea candidaţilor între care va avea loc alegerea şi desemnarea
câştigătorului ce a obţinut în final mandatul, se asigură de Curtea Constituţională, ceea ce are o
semnificaţie deosebită: confirmarea alegerii Preşedintelui României de către o autoritate jurisdicţională şi
nu politică.
După validare, Preşedintele depune jurământul prevăzut de Constituţie, în faţa Camerelor Parlamentului
reunite în şedinţă comună, dată la care începe şi exerciţiul funcţiei prezidenţiale.
Durata mandatului preşedintelui României este de cinci ani şi se exercită de la data depuneri
jurământului. Mandatul preşedintelui României poate fi prelungit, prin lege organică numai în două
cazuri limitativ stabilite de Constituţie: în caz de război sau de catastrofă.
1
Art.91,al. 1 din Constituţia României din 1991,revizuită prin Lg.429/2003
2
Art.91,al.2 din Constituţie
3
Art.91,al.3 din Constituţie
4
Ioan Alexandru, op. cit., p.185.
Drept administrativ
52
Data la care ia sfârşit – în mod obişnuit – mandatul Preşedintelui este cea a depunerii jurământului noului
Preşedinte. Pot interveni de asemenea cauze care să pună capăt mandatului înainte de termen, situaţie în
care vorbim de „vacanţa funcţiei”.
Vacanţa funcţiei de preşedinte al României intervine în caz de demisie, de demitere din funcţie, de
imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.
În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României,
Guvernul va organiza alegeri pentru un nou preşedinte (art.97 al.2 – Constituţia României).
Dacă funcţia de preşedinte devine vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau dacă se
află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile, interimatul se asigură, în ordine, de
preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor.
3. Incompatibilităţi şi imunităţi
Constituţia (art.84 al.1) instituie trei categorii de incompatibilităţi, justificate de necesitatea asigurării
independenţei Preşedintelui:
- incompatibilitatea între funcţia de Preşedinte al României şi calitatea de membru al vreunui partid
politic;
Preşedintele ales este obligat să se retragă şi să renunţe public la calitatea sa de membru al unui partid
politic până în momentul depunerii jurământului;
- incompatibilitatea cu orice altă funcţie publică;
- incompatibilitatea cu orice funcţie privată.
Preşedintele României nu poate exercita nici o funcţie publică sau privată, indiferent care ar fi natura
acesteia sau domeniul de activitate. Nu este vorba de prevenirea unui conflict de interese între funcţia de
Preşedinte şi o anumită funcţie publică sau privată, ci de faptul că Preşedintele României, fiind arbitru
între puterile statului, precum şi între stat şi societate, trebuie să fie imparţial şi independent1.
Art.84 al.2 consacră imunitatea şi neresponsabilitatea juridică a Preşedintelui pentru opiniile politice
exprimate în timpul şi în legătură cu exercitarea mandatului său. Constituţia face astfel trimitere expresă
la regimul juridic al independenţei opiniilor, aplicabil membrilor Parlamentului. (art.72 al.1).
De la regula generală a imunităţii şi neresponsabilităţii există două excepţii: instituţia juridică a
suspendării Preşedintelui României potrivit art.95 din Constituţie, precum şi punerea sub acuzarea a
acestuia, potrivit art.96.
Preşedintele nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat, trimis în judecată pentru faptele săvârşite în
legătură cu prerogativele prezidenţiale compatibile cu rolul şi funcţiile Preşedintelui. Încălcarea acestor
prerogative atrage răspunderea Preşedintelui în funcţie de natura şi gravitatea faptelor.
4. Atribuţiile Preşedintelui
Consultarea textelor constituţionale care reglementează atribuţiile Preşedintelui, ne relevă faptul că

cele mai multe dintre acestea sunt exercitate prin colaborare cu Parlamentul sau cu Guvernul, existând
bineînţeles şi atribuţii care incumbă Preşedintelui în calitatea sa de „reprezentant al statului”, de autoritate
care se detaşează de celelalte autorităţi publice.
Din acest motiv din diversele criterii de analiză a atribuţiilor prezidenţiale2, ne-am oprit la clasificarea
în funcţie de regimul juridic3:
1.Atribuţii prevăzute de Constituţie, care implică aprobarea sau consultarea Parlamentului.
2.Atribuţii care necesită contrasemnarea actelor emise de Preşedinte de către Primul-ministru
3.Atribuţii a căror exercitare implică conlucrarea directă a Preşedintelui cu alte autorităţi publice
1
Cristian Ionescu, op. cit. p. 734.
2
A se vedea I. Alexandru, op. cit. p.187, 188.
3
Ion Deleanu, Drept constituţional şi instituţii politice. Tratat, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.219-225.
Drept administrativ
53
4.Atribuţii constituţionale exercitate fără concursul altui organ de stat.

În exercitarea atribuţiilor sale Preşedintele României emite decrete care pot avea caracter normativ sau
individual. Unele dintre acestea (art.100 al.2) trebuie contrasemnate de primul-ministru, în caz contrar
fiind lovite de nulitate. De asemenea, decretele prezidenţiale trebuie publicate în Monitorul Oficial,
nepublicarea atrăgând inexistenţa actului juridic. (art.100 al.1).
În afara decretelor - acte juridice, Preşedintele mai poate face declaraţii, apeluri, mesaje, care sunt acte
politice.
5. Răspunderea prezidenţială
Constituţia României a instituit atât o răspundere politică cât şi una juridică a Preşedintelui, protecţia
mandatului său producând efecte numai dacă este exercitat în scopul şi în limitele stabilite prin
Constituţie.
Răspunderea politică a Preşedintelui cuprinde practic două faze distincte:
-suspendarea din funcţie;
-răspunderea faţă de popor, concretizată în referendumul organizat pentru demiterea Preşedintelui.
Suspendarea din funcţie nu este ea însăşi o formă a răspunderii politice, ci procedura premergătoare şi
obligatorie pentru eventuala sancţionare a Preşedintelui, întrucât Preşedintele nu răspunde politic în faţa
Parlamentului, ci în faţa corpului electoral1, aceasta putând fi infirmată prin referendum.
Art.95 al.1 din Constituţie prevede faptul că în cazul săvârşirii unor fapte grave, prin care încalcă
prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de către Parlament, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi
senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui. Dacă propunerea de suspendare din funcţie
este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.
În cazul în care referendumul nu s-a organizat în cel mult 30 de zile de la data aprobării cererii de
suspendare din funcţie sau atunci când, deşi s-a organizat în acest termen, electoratul a refuzat demiterea,
încetează interimatul funcţiei şi Preşedintele reia exerciţiul mandatului său.
Dacă dimpotrivă, prin referendumul organizat în termenul arătat, s-a aprobat demiterea din funcţie,
interimatul continuă până la validarea mandatului şi depunerea jurământului de către noul Preşedinte
ales2.
Răspunderea juridică a Preşedintelui - art.96 din Constituţie - reglementează “punerea sub acuzare” a
Preşedintelui într-o formă mult mai bine organizată după revizuirea din 20033.
Punerea sub acuzare are semnificaţia ridicării imunităţii prezidenţiale prevăzute de art.84 al.2 în domeniul
penal.
Astfel, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru „înaltă trădare”.
Constituţia nu defineşte conţinutul acesteia, astfel încât „înalta trădare” a fost echivalată cu cea mai gravă
încălcare a jurământului şi intereselor poporului şi ţării în exercitarea atribuţiilor prezidenţiale.
Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea deputaţilor şi senatorilor şi se aduce,
neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui României pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce se
impută. De la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii, Preşedintele este suspendat de drept.
1
Mihai Bădescu, Bogdan Ţonea – Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Vol.II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.171.
2
C. Ionescu op. cit. p. 416
3
„Soluţia reglementării acestei probleme în textul iniţial al Constituţiei, ca alin.3 al art. 84, consacrat imunităţii, era necorespunzătoare, atât sub aspectul
consonanţei logice dintre denumirea articolului şi conţinutul reglementării, cât şi din punctul de vedere al succesiunii logice a textelor capitolului consacrat
Preşedintelui României. Se reglementa astfel tragerea la răspundere penală a Preşedintelui înainte de a se fi reglementat atribuţiile, actele şi răspunderea
politică, ceea ce era nefiresc.” - I. Muraru, A. Iorgovan şi M. Constantinescu în Revizuirea Constituţiei, Explicaţii şi comentarii, Ed. Rosetti, 2003, p.80
Drept administrativ
54
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.
În condiţiile actualei legislaţii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se află în ipoteze contradictorii
inadmisibile: ea ar urma să califice fapta de „înaltă trădare",(care se situează în afara Codului penal
actual), să prevadă limitele speciale de pedeapsă şi apoi să decidă eventuala condamnare, precum şi
condiţiile exercitării căii de atac1.
6. Administraţia prezidenţială
Pentru exercitarea de către Preşedintele României a prerogativelor care îi sunt stabilite prin Constituţia
României şi alte legi, s-a organizat şi funcţionează2 Administraţia Prezidenţială, care este o instituţie
publică cu personalitate juridică.
Administraţia Prezidenţială reprezintă de fapt serviciile din subordinea preşedintelui României.
Compartimentele şi funcţiile din structura Administraţiei Prezidenţiale, organizarea şi funcţionarea
precum şi atribuţiile acestora se stabilesc prin Regulamentul de organizare şi funcţionare a Administraţiei
Prezidenţiale, care se aprobă de către Preşedintele României.
Personalul Administraţiei Prezidenţiale este alcătuit din persoane detaşate, la cererea Preşedintelui
României, din ministere şi alte autorităţi publice precum şi persoane încadrate direct pe posturile sau
funcţiile pe care urmează să le îndeplinească.
Personalul poate fi încadrat numai pe baza încrederii acordate de Preşedintele României şi cu condiţia
semnării unui angajament de loialitate stabilit prin Regulamentul de organizare şi funcţionare. În toate
cazurile, acordarea încrederii şi încadrarea unei persoane, se face la propunerea consilierului prezidenţial
sau consilierului de stat ce conduce departamentul/compartimentul unde persoana urmează să-şi
desfăşoare activitatea.
Retragerea încrederii are ca efect revocarea încadrării, precum şi încetarea detaşării, eliberarea sau
destituirea din funcţie ori desfacerea contractului de muncă, după caz. Propunerea de retragere a
încrederii se prezintă Preşedintelui României de către consilierul prezidenţial sau consilierul de stat unde
persoana este încadrată prin Compartimentul Personal-Organizare, iar măsura de încetare a detaşării, de
eliberare sau destituire din funcţie, ori de desfacere a contractului individual de muncă, se ia de către cel
ce a numit persoana respectivă sau cu care aceasta a încheiat contractul de muncă.
SECŢIUNEA 2 - GUVERNUL
1. Rolul Guvernului
Statutul constituţional al Guvernului se regăseşte concentrat în art. 102 al. 1 care prevede că “Guvernul,
potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne şi externe
a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice’’.
În acelaşi timp Legea nr. 90/20013 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului României şi a
ministerelor defineşte Guvernul ca fiind : “autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în
baza votului de încredere acordat de Parlament şi care asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării
şi exercită conducerea generală a administraţiei publice’’.
Din ambele texte rezultă că legiuitorul constituant a prevăzut pentru Guvern un dublu rol :
- un rol politic, care constă în a asigura realizarea politicii interne şi externe a ţării ;
- un rol administrativ, care se concretizează în exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.
1
M. Bădescu, B. Ţonea, op. cit., p.173.
2
În baza Legii 47/1994 privind serviciile din subordinea Preşedintelui României, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.210 din 25 aprilie
2001 completată şi modificată prin O.U.G. nr.176 din 20 dec.2001 aprobată de Legea nr.226 din 23 aprilie 2002.
3
Modificata si completata prin : Legea nr. 161/19 aprilie 2003, OUG nr. 64/28 iunie 2003, Legea nr. 23/03 martie 2004, OUG nr. 11/ 23 martie 2004, Legea nr.
194/2004, OUG nr. 17/ 09 martie 2005, Legea nr. 117/ 05 mai 2005, Legea nr. 250/2006
Drept administrativ
55
Guvernul poate fi definit ca fiind autoritatea publică a puterii executive, care, în baza rolului său politic şi
administrativ şi prin cooperare cu toate organismele sociale interesate, are misiunea de a asigura realizare
politicii statului şi de a conduce şi coordona întreaga administraţie publică, aflată sub controlul direct al
Parlamentului.
2. Structura şi statutul membrilor Guvernului
Conform art. 102 al. 3 din Constituţie , Guvernul este alcătuit din prim- ministru, miniştri şi alţi
membri stabiliţi prin lege organică.
În acelaşi timp în art.3 din Legea nr. 90/2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului în
România, cu modificările ulterioare, se arată că Guvernul este alcătuit din prim-ministru şi miniştrii, iar
conform alin.2 din acelaşi articol, din Guvern pot face parte miniştrii de stat şi miniştrii-delegaţi cu
însărcinări speciale pe lângă primul-ministru, prevăzuţi în lista Guvernului prezentată Parlamentului
pentru acordarea votului de încredere.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 90/2001 pot fi membri ai Guvernului persoanele care :
- au cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
- se bucură de exerciţiul drepturilor electorale;
- nu au suferit condamnări penale;
- nu sunt incompatibile cu funcţia de membru al Guvernului.
Conform art. 84, Titlul IV, Cartea I din Legea nr. 161/20032, aceste incompatibilităţi se referă la :
a) exercitarea altei funcţii publice de autoritate cu excepţia celei de deputat sau senator;
b) exercitarea unei funcţii de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop
comercial;
c) funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului
de administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit,
societăţile de asigurare şi cele financiare, precum şi la instituţiile publice;
d) funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile
comerciale prevăzute la lit. c);
e) funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale prevăzute la lit. c);
f) funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor şi
societăţilor naţionale;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi
convenţiile la care România este parte.
Funcţia de secretar de stat, funcţia de subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora sunt incompatibile
cu exercitarea altei funcţii publice de autoritate, precum şi cu exercitarea funcţiilor menţionate la lit. b-i.
Membrii Guvernului, secretarii de stat, subsecretarii de stat şi persoanele care îndeplinesc funcţii
asimilate acestora pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al
creaţiei literar-artistice3 (profesor, cercetător, medic).
3. Regimul învestiturii Guvernului
Procedura de învestitura a Guvernului este prevăzută de art. 103 coroborat cu art. 85 din Constituţie.
Aceasta cuprinde 4 etape:
1. Desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru.
1
Modificat de Legea nr. 23/03.03.2004
2
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările şi completările ulterioare. La aceste incompatibilitati face trimitere Legea nr. 23/03.03.2004 publicata in
M.O. nr. 187/2004 privind modificarea Legii 90/2001.
3
Art. 84 al. 4 din Legea nr. 161/2003
Drept administrativ
56
Preşedintele României este singura autoritate publică competentă să desemneze un candidat pentru
această funcţie. Desemnarea se face după consultarea partidului care are majoritatea absolută în
Parlament. Dacă nu există o asemenea majoritate, desemnarea se va face după consultarea partidelor
reprezentate în Parlament.
2. Solicitarea votului de încredere de către candidatul pentru funcţia de prim-ministru. Candidatul are la
dispoziţie 10 zile de la desemnare pentru a întocmi programul de guvernare şi lista cu membrii
Guvernului.
3. Acordarea votului de încredere.
Programul şi lista Guvernului se dezbat în şedinţa comună a celor două camere, fiind necesar votul
majorităţii deputaţilor şi senatorilor pentru acordarea încrederii. Art. 89 al.1 din Constituţie dispune că
„Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul, dacă acesta nu a acordat votul de încredere pentru
formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin
două solicitări de învestitura”, ceea ce înseamnă că dacă Parlamentul nu acordă votul de încredere,
procedura poate fi reluată înăuntrul termenului de 60 zile.
4. Numirea Guvernului de către Preşedintele României.
Pe baza votului de încredere acordat de Parlament, Preşedintele României va numi Guvernul, prin decret
prezidenţial.
Mandatul Guvernului începe să acţioneze de la data depunerii jurământului de credinţă faţă de ţară şi
popor în mod individual.
Esenţial în procesul de învestitură este votul Parlamentului. Acesta are valoare de fapt juridic şi
marchează încheierea unui contract de guvernare între Parlament şi candidatul la funcţia de prim-
ministru, explicându-se astfel faptul că Guvernul răspunde politic exclusiv în fata Parlamentului.
4. Durata mandatului
Mandatul încredinţat de Parlament Guvernului se exercită până la data validării alegerilor

parlamentare generale (art. 110 din Constituţie ).
Mandatul poate înceta însă şi înainte de această dată, în urma adoptării unei moţiuni de cenzură, sau
dacă primul-ministru demisionează, îşi pierde drepturile electorale, se află în stare de incompatibilitate,
deces, ori este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile.
Funcţia de membru al Guvernului poate să înceteze (individual) în urma: demisiei, revocării, pierderii
drepturilor electorale, stării de incompatibilitate, decesului, demiterii, precum şi în alte cazuri prevăzute
de lege.
Demisia este un act de voinţă unilaterală prin care un membru al Guvernului renunţă din proprie iniţiativă
la funcţia pe care o deţine în Guvern. Demisia din funcţia de membru al Guvernului se anunţă public, se
prezintă în scris primului-ministru şi devine irevocabil din momentul în care s-a luat act de depunerea ei,
dar nu mai târziu de 15 zile de la data depunerii.
Revocarea din funcţia de membru al Guvernului are loc în caz de remaniere guvernamentală şi se face de
către Preşedintele României, prin decret, la propunerea primului-ministru. Preşedintele României nu îl
poate revoca din funcţie pe primul-ministru.
În cazul în care încetarea calităţii de membru al Guvernului intervine ca urmare a demisiei, a pierderii
drepturilor electorale, a incompatibilităţii, a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege, Preşedintele
României, la propunerea primului-ministru, ia act de aceasta şi declară vacantă funcţia de membru al
Guvernului.
Pierderea drepturilor electorale priveşte punerea sub interdicţie intervenită ca urmarea a pierderii
discernământului sau a stării de debilitate sau alienaţie mintală stabilite pe cale judecătorească,
Drept administrativ
57
condamnarea prin hotărâre judecătorească definitivă la pierderea drepturilor electorale sau pierderea
cetăţeniei române.
Demiterea se poate produce în cazul în care un membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o
hotărâre judecătorească definitivă sau averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind dobândită în
mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Demiterea se face de către Preşedintele
României, la propunerea primului-ministru.
Dacă primul-ministru se află în una dintre aceste situaţii (cu excepţia revocării) sau este în
imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile, preşedintele României va desemna un alt membru al Guvernului
ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini atribuţiile primului-ministru, până la formarea noului
Guvern. Interimatul pe perioada imposibilităţii exercitării atribuţiilor încetează dacă primul-ministru îşi
reia activitatea în Guvern în cel mult 45 de zile.
5. Funcţiile şi actele Guvernului
În ceea ce priveşte funcţionarea Guvernului, Legea nr. 90/2001 consacră ca formă de lucru a acestuia
– şedinţa, cu caracter săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
Şedinţele Guvernului se convoacă şi sunt conduse de prim-ministru cu excepţia cazurilor când la şedinţe
participă Preşedintele României.
În exercitarea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe.
Hotărârile se emit pentru organizarea executării legilor. Ele sunt adoptate în baza legii, în limitele
acesteia şi după ce domeniul respectiv a fost supus unei reglementari legale, ele neputând dispune decât
masuri administrative, pentru asigurarea organizării executării legilor1.
Ordonanţele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile stabilite de aceasta.
Ele pot interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice (art. 115 al. 1 din Constituţie),
rezultând, per a contrario, că intervin în domeniul legilor ordinare.
Pentru actele sale Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate.
Fiecare membru răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele
acestuia.
Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a
membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor (art. 109 al. 2 din Constituţie),
competenţa de judecată în acest caz revenind Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea acestuia din funcţie, de către
Preşedintele României.
Cazurile de răspundere şi pedepsele ce se pot aplica membrilor Guvernului sunt reglementate prin
Legea nr. 115/1999 a responsabilităţii ministeriale republicată2.
6. Primul-ministru
Primul ministru conduce Guvernul şi coordonează activitatea membrilor acestuia, respectând atribuţiile ce
le revin. Această ultimă precizare din Constituţie este menită să asigure unitatea politicii guvernamentale,
cu respectarea de către primul ministru a competenţelor specifice fiecărui membru al Guvernului, aşa cum
au fost stabilite cu prilejul învestiturii. El este şi vicepreşedintele Consiliului Suprem de Apărare a ţării.
Primul-ministru reprezintă Guvernul în relaţiile acestuia cu Parlamentul, Preşedintele României, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, Curtea Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul
Public, celelalte autorităţi şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
1
Ioan Vida, Peterea executiva si nadministreatia publica, R.A. M.O., Bucuresti, 1994
2
Legea nr. 115/1999 republicata in M.O., Partea I, nr 200/23.03.2007 în temeiul Legii nr. 90/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 3/30005 pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 115/1999.
Drept administrativ
58
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale. Primul-ministru este vicepreşedintele Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării.
Pe de altă parte, primul-ministru are o serie de atribuţii ce ţin de realizarea sarcinilor politice ale
Guvernului: prezintă Camerei Deputaţilor sau Senatului rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului şi răspunde la întrebările sau interpelările care îi sunt adresate de deputaţi sau senatori;
contra-semnează decretele prezidenţiale, atunci când Constituţia prevede această obligativitate;
îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de Constituţie şi lege sau care decurg din funcţiile şi rolul
Guvernului.
Totodată, numeşte şi eliberează din funcţie :
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia persoanelor care au
calitatea de membru al Guvernului, conform art.3 al.1 din Legea nr.90/2001;
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului;
c) personalul din cadrul Cancelariei Primului-Ministru1;
d)secretarii de stat;
e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice.
În scopul rezolvării unor probleme operative, primul-ministru poate constitui consilii, comisii şi comitete
interministeriale.
ORGANIZAREA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE CENTRALE DE SPECIALITATE
În actualul sistem constituţional2 administraţia publică centrală de specialitate este constituită din:
 ministere – care se organizează numai în subordinea Guvernului;
 alte organe de specialitate, care se pot organiza fie în subordinea Guvernului, fie a ministerelor;
 autorităţi centrale autonome.
SECŢIUNEA 1 – ORGANIZAREA MINISTERELOR
Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica
guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora pe întreg teritoriul ţării. Acestea se organizează şi
funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor Constituţiei.
Numărul ministerelor şi al celorlalte organe centrale ale administraţiei urmează să fie în concordanţă
cu volumul şi diversitatea sarcinilor de îndeplinit. În acest mod se menţine un echilibru între cerinţele
societăţii şi satisfacerea lor de către administraţia statului.
Coordonarea activităţilor administrative impune la un anumit moment fie diminuarea, fie sporirea
ministerelor.
Ministerele au personalitate juridică. Rolul, funcţiile, atribuţiile, structura organizatorică şi numărul de
posturi ale ministerelor se stabilesc în raport cu importanţa, volumul, complexitatea şi specificul
activităţii desfăşurate şi se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
În fiecare minister se va organiza cabinetul ministrului, cu personal propriu, căruia nu i se aplică
prevederile legii privind statutul funcţionarilor publici.
Ministerele pot înfiinţa în subordinea lor organe de specialitate, cu avizul Curţii de Conturi. De asemenea
ministerele pot avea în subordinea lor servicii publice care funcţionează în unităţile administrativ
teritoriale. Înfiinţarea sau desfiinţarea serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe centrale din unităţile administrativ-teritoriale, obiectivul de activitate, structura organizatorică,
1
Art.II, Legea 23/2004: „În cuprinsul actelor normative în vigoare, sintagma „aparatul de lucru al primului ministru” se înlocuieşte cu sintagma „Cancelaria
Primului-Ministru”.
2
Art.116 din Constituţia României
Drept administrativ
59
numărul şi încadrarea personalului, criteriile de constituire a compartimentelor şi funcţiile de conducere

ale acestora se aprobă prin ordin al ministrului, respectiv al conducătorului organului de specialitate în
subordinea căruia aceste servicii sau organe îşi desfăşoară activitatea.
Ministrul numeşte şi eliberează din funcţie conducătorii organelor de specialitate din subordinea
ministerului precum şi conducătorii serviciilor publice descentralizate, aceştia din urmă cu avizul
consultativ al prefectului.
Ministerul este alcătuit din mai multe compartimente ale căror atribuţii se stabilesc prin regulamentul
de organizare şi funcţionare a ministerului, aprobat prin ordin al ministrului.
SECŢIUNEA 2 - CONDUCEREA MINISTERELOR
Conducerea ministerelor aparţine miniştrilor, aceştia fiind ajutaţi de unul sau mai mulţi secretari de
stat, care exercită atribuţiile delegate de către ministru.
Ministrul reprezintă ministerul în raporturile cu celelalte autorităţi publice cu persoanele juridice şi
fizice din ţară şi străinătate precum şi în justiţie.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin ministrul emite ordine şi instrucţiuni conform legii.
În structura fiecărui minister există un secretar general care este funcţionar public de carieră, numit
prin concurs sau examen, pe criterii de profesionalism. Acesta asigură stabilitatea funcţionării
ministerului, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între structurile ministerului. În
realizarea atribuţiilor ce le revin secretarul general poate fi ajutat de unul sau doi adjuncţi care sunt tot
funcţionari publici de carieră.
Pe lângă ministru funcţionează şi un organ consultativ – colegiul ministerului. Acesta se întruneşte la
cererea şi sub preşedinţia ministrului, pentru dezbaterea unor probleme privind activitatea ministerului.
Ministrul conduce aparatul propriu al ministerului stabilit prin hotărâre a Guvernului. Acest aparat
este o structură organizatorică fără personalitate juridică, care, în funcţie de importanţa, volumul,
complexitatea şi specificul activităţii desfăşurate, poate fi format din: Departamente, Direcţii generale,
Direcţii, Servicii şi Birouri.
SECŢIUNEA 3 - ATRIBUŢIILE ŞI ACTELE MINIŞTRILOR
Atribuţiile exercitate de miniştrii se pot grupa în două categorii:

- atribuţii generale, comune tuturor miniştrilor;
- atribuţii proprii, specifice fiecăruia.
Atribuţiile comune derivă, în principal, din rolul şi locul pe care îl au toate ministerele în sistemul
autorităţilor administraţiei publice, ca autorităţi subordonate nemijlocit Guvernului. Astfel, miniştrii
îndeplinesc în domeniul lor de activitate următoarele atribuţii generale:
 organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a
ordinelor şi instrucţiunilor emise potrivit legii, cu respectarea limitelor de autoritate şi a principiului
autonomiei locale a instituţiilor publice şi a agenţilor economici;
 iniţiază şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile stabilite prin
metodologia aprobată de Guvern;
 acţionează pentru aplicarea strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-
socială a Guvernului;
 fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
 urmăresc proiectarea şi realizarea investiţiilor din sistemul ministerului, în baza bugetului aprobat;
 reprezintă interesele statului în diferite organe şi organisme internaţionale, în conformitate cu
acordurile şi convenţiile la care România este parte şi cu alte înţelegeri stabilite în acest scop, şi dezvoltă
Drept administrativ
60
relaţii de colaborare cu organe şi organizaţii similare din alte state şi cu organizaţii internaţionale ce
interesează domeniul lor de activitate;
 iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului, în condiţiile legii,
încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propun întocmirea formelor de
aderare la cele existente;
 urmăresc şi controlează aplicarea convenţiilor şi acordurilor internaţionale la care România este parte
şi iau măsuri pentru realizarea condiţiilor în vederea integrării în structurile europene sau în alte
organisme internaţionale;
 coordonează şi urmăresc elaborarea şi implementarea de politici şi strategii în domeniile de activitate
ale ministerului, potrivit strategiei generale a Guvernului;
 avizează, în condiţiile legii, înfiinţarea organismelor neguvernamentale şi cooperează cu acestea în
realizarea scopului pentru care au fost create;
 colaborează cu instituţiile de specialitate pentru formarea şi perfecţionarea pregătirii profesionale a
personalului din sistemul lor;
 aprobă, după caz, editarea publicaţiilor de specialitate şi informare.
În îndeplinirea atribuţiilor lor, miniştrii emit potrivit Legii nr. 90/2001 art.46 al.3 ordine şi instrucţiuni.
Ordinele sunt acte prin care miniştrii rezolvă anumite probleme. Ele constituie acte de aplicare a unor
acte normative cu forţă juridică superioară.
Ordinele de regulă, sunt acte administrative cu caracter individual. Acestea produc efecte de o singură
persoană sau un grup determinat de persoane.
Instrucţiunile stabilesc reguli generale în ramura de competenţă a ministerului, pentru unităţile
subordonate a acestuia. În unele cazuri acestea pot fi emise în comun cu un alt minister sau organ
interesat. Unele ministere pot emite instrucţiuni care au forţă obligatorie nu numai pentru unităţile aflate
în subordine, cum este cazul ministerelor care au ca domenii de activitate: finanţele publice, munca şi
protecţia socială, protecţia mediului etc.
SECŢIUNEA 4 - RĂSPUNDEREA MINISTERIALĂ

Conform prevederilor constituţionale ale art.109 al.1, fiecare membru al Guvernului răspunde politic
solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru actele acestuia. Sancţiunea cea mai
severă care intervine în cazul răspunderii politice a guvernului şi a membrilor acestuia este demiterea prin
retragerea încrederii de către Parlament, potrivit procedurii moţiunii de cenzură, dar răspunderea politică
a Guvernului şi implicit a miniştrilor ne apare ca o instituţie a dreptului constituţional1, motiv pentru care
nu vom insista asupra detaliilor.
Pe lângă răspunderea politică, care este de regulă o răspundere colectivă, se poate angaja şi răspunderea
juridică a miniştrilor care este întotdeauna o răspundere individuală.
Răspunderea penală a miniştrilor îşi găseşte temeiul constituţional în prevederea art.109 al.2 şi în art.12
din Legea nr.115/1999 republicată şi modificată2, potrivit cărora numai Camera Deputaţilor, Senatul şi
Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru fapte
săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Competenţa de judecată aparţine Înalte Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Încă de la început trebuie făcute două precizări:
a) răspunderea penală a membrilor Guvernului intervine conform prevederilor mai sus menţionate doar
pentru fapte comise în îndeplinirea mandatului, în exercitarea prerogativelor de membru al Guvernului.
b) acest tip de răspundere are în vedere numai membrii Guvernului, numiţi de Preşedintele României pe
baza votului de încredere acordat de Parlament.
1
Emanuel Albu, op. cit., p.193 şi urm.
2
Legea 115/1999 a fost republicată în M.Of. al României nr.200/23.03.2007 în temeiul Legii 90/2005 privind aprobarea O.U.G. nr.3/2005 pentru modificarea şi
completarea Legii 115/1999 şi modificată ulterior prin O.U.G. r.95/26.09.2007, publicată în M.Of. nr.678/4.10.2007
Drept administrativ
61
Răspunderea civilă a membrilor Guvernului nu este prevăzută expres de Constituţie şi nici de legea
privind responsabilitatea ministerială, precum în cazul răspunderii politice şi penale.
Art.5 din Legea 115/1999 republicată, prevede însă că membrii Guvernului, pe lângă răspunderea politică
şi răspunderea penală, pot răspunde şi civil, contravenţional şi disciplinar, după caz, potrivit dreptului
comun în aceste materii.
SECŢIUNEA 5 - AUTORITĂŢILE AUTONOME
Potrivit dispoziţiilor constituţionale, administraţia centrală de specialitate se realizează nu numai de către

ministere şi alte organe de specialitate din subordinea Guvernului şi a ministerelor, ci şi de către
„autorităţi administrative autonome”.
Autorităţile administrative autonome sunt independente faţă de Guvern, nefiind faţă de acesta în raporturi
de subordonare de autoritate sau de coordonare, aflându-se practic în afara sistemului administraţiei
guvernamentale.
Tendinţa înregistrată de creştere a numărului autorităţilor autonome faţă de Guvern ar putea aduce însă, la
diminuarea rolului Guvernului de conducător general al administraţiei publice, administraţie publică
înţeleasă atât ca activitate cât şi ca sistem.
În momentul de faţă în România au fost înfiinţate conform Constituţiei şi funcţionează următoarele
autorităţi administrative autonome:
- Avocatul Poporului;
- Consiliul Legislativ;
- Consiliul Suprem de Apărare a Ţării;
- Consiliul Superior al Magistraturii;
- Curtea de Conturi;
- Serviciul Român de Informaţii
De asemenea au mai fost înfiinţate prin legi organice şi funcţionează:
- Agenţia Română de Presă ROMPRES;
- Autoritatea Electorală Permanentă;
- Banca Naţională a României;
- Comisia de Supraveghere a Asigurărilor;
- Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare;
- Consiliul Concurenţei;
- Consiliul Economic şi Social;
- Consiliul Naţional al Audiovizualului;
- Consiliul Naţional de Evaluare Academică;
- Consiliul Naţional de Formare Profesională a Adulţilor;
- Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii;
- Serviciul de Informaţii Externe;
- Serviciul de Pază şi Protecţie;
- Serviciul de Telecomunicaţii Speciale;
- Societatea Română de Radiodifuziune;
- Societatea Română de Televiziune.
Drept administrativ
62
ADMINISTRAŢIA DE STAT DIN TERITORIU
SECŢIUNEA 1 – NOŢIUNEA ŞI ELEMENTELE ADMINISTRAŢIEI

STATULUI DIN TERITORIU
Autonomia locală într-un stat unitar cum este România, nu poate fi concepută însă decât în anumite
limite. Aceste limite sunt obiective deoarece au o determinare economică ori chiar politică.
Este de neconceput într-un stat de drept ca să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a
justiţiei pe motiv de autonomie locală.
Constituţia României prevede în art.120 sub denumirea Administraţia publică locală, ”Principii de bază”
că administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării,
autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
În acest sens, se poate face distincţie între sarcinile administrative de specialitate precum întreţinerea
drumurilor publice, poşta, sănătatea, învăţământul etc. şi sarcinile generale în care sunt cuprinse
activităţile de menţinere a ordinii şi liniştii publice în care sunt implicate toate structurile administraţiei, şi
nu doar poliţia.
Conform art.123 al Constituţiei, Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ, precum şi în
municipiul Bucureşti.
Totodată, pe teritoriul naţional, îndeplinirea sarcinilor administrative de specialitate este încredinţată
serviciilor exterioare ale diferitelor ministere.
Sarcinile de administraţie generală se îndeplinesc, în principal, de prefect care are printre alte sarcini şi pe
aceea de a coordona pe plan local, activităţile administraţiilor de specialitate.
SECŢIUNEA 2 – STATUTUL PREFECTULUI
Prefectul este reprezentant al Guvernului şi autoritate de tutelă administrativă. Prefectul este garantul
respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.
Miniştrii şi conducătorii celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului
pot delega prefectului unele dintre atribuţiile lor de conducere şi control cu privire la activitatea
serviciilor publice deconcentrate din subordine.
Legea noastră1 cere ca pentru a fi numit în funcţia de prefect şi, respectiv, subprefect, persoanele
respective trebuie să aibă studii superioare.
Cât priveşte calitatea sa de şef al serviciilor publice statale, trebuie să reţinem că textul de lege nu face
distincţie între serviciile publice exterioare ale ministerelor şi serviciile publice exterioare, ale
autorităţilor centrale de specialitate. Prefectul conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi
ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul
unităţilor administrativ-teritoriale.
Numirea şi eliberarea din funcţie a prefecţilor se fac prin hotărâre de Guvern, prefectul, ca şi subprefectul
având calitatea de înalţi funcţionari publici şi fiind supuşi prevederilor corespunzătoare din Legea nr.
188/1999 privind statutul funcţionarului public.
Prefecţii şi subprefecţii nu au dreptul la grevă şi nu pot să înfiinţeze organizaţii sindicale proprii.
Prefecţii şi subprefecţii au obligaţia să informeze conducerea Ministerului Afacerilor Interne ori de câte
ori călătoresc în afara judeţului.
1
Legea nr. 340/2004 privind statutul prefectului modificată şi completată prin - O.U.G. nr. 179/2005, Legea nr. 181/2006 şi Legea nr. 262/2007
Drept administrativ
63
Prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizaţii căreia îi este
aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice, potrivit legii, sub sancţiunea destituirii lor din
funcţia publică.
Prefectul şi subprefectul răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele
săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii.
Activitatea prefectului se întemeiază pe principiile legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii, transparenţei
şi liberului acces la informaţiile de interes public, eficienţei, responsabilităţii, profesionalizării şi
orientării către cetăţean, acestea fiind de altfel ideile diriguitoare care stau la baza activităţii tuturor
funcţionarilor publici.
SECŢIUNEA 3 – ATRIBUŢIILE PREFECTULUI
1. Atribuţiile prefectului ca reprezentant al Guvernului
Conform Legii nr. 340/2004 privind instituţia prefectului acesta este reprezentantul Guvernului pe plan
local. Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti, la propunerea
ministrului internelor. Reprezentând Guvernul, prefectul are ca atribuţii principale:
 asigură, la nivelul judeţului sau, după caz, al municipiului Bucureşti, aplicarea şi respectarea
Constituţiei, a legilor, a ordonanţelor şi a hotărârilor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a
ordinii publice;
 acţionează pentru realizarea în judeţ, respectiv în municipiul Bucureşti, a obiectivelor cuprinse în
Programul de guvernare şi dispune măsurile necesare pentru îndeplinirea lor, în conformitate cu
competenţele şi atribuţiile ce îi revin, potrivit legii;
 acţionează pentru menţinerea climatului de pace socială şi a unei comunicări permanente cu toate
nivelurile instituţionale şi sociale, acordând o atenţie constantă prevenirii tensiunilor sociale;
2. Atribuţiile prefectului ca organ de administraţie publică generală
În scopul înfăptuirii funcţiei sale administrative, prefectul îndeplineşte următoarele sarcini principale:
 asigură realizarea intereselor naţionale, respectarea legilor şi ordinii publice. Pentru a putea răspunde
de ordinea publică din judeţ, prefectul exercită poliţia administrativă pe teritoriul judeţului1;
 exercită controlul cu privire la legalitatea actelor administrative ale autorităţilor publice locale şi
judeţene. În acest sens, prefectul poate ataca în faţa instanţei de contencios administrativ, actele acestora,
precum şi pe cele ale preşedintelui consiliului judeţean cu excepţia celor de gestiune curentă, dacă le
consideră ilegale. Actul atacat este suspendat de drept. Din punct de vedere procedural, cu 10 zile înaintea
introducerii acţiunii, prefectul va solicita autorităţilor administraţiei publice locale, cu motivarea necesară,
să reanalizeze actul socotit ilegal, în vederea modificării sau, după caz, a revocării acestuia.
 Prefectul poate propune miniştrilor şi conducătorilor celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale sancţionarea conducătorilor serviciilor
publice deconcentrate din subordinea acestora. De altfel, din comisia de concurs pentru ocuparea postului
de conducător al unui serviciu public deconcentrat face parte obligatoriu şi un reprezentant al instituţiei
prefectului din judeţul în care îşi are sediul serviciul public, desemnat prin ordin al prefectului.
3. Atribuţiile de coordonare ale prefectului
Ca reprezentant al Guvernului, prefectul exercită conducerea generală a serviciilor ministeriale aflate în

judeţe în virtutea principiului desconcentrării administrative. Prefectul poate propune ministerelor şi
1
Mihai T. Oroveanu - Tratat de drept administrativ, op.cit., pag.379 ;
Drept administrativ
64
celorlalte organe ale administraţiei publice centrale măsuri pentru îmbunătăţirea activităţii serviciilor
publice deconcentrate, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.
Pentru a realiza coordonarea, prefectul dispune de mijloace juridice deoarece avizează numirea sau
eliberarea din funcţie a conducătorilor serviciilor publice ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale
administraţiei centrale de pe teritoriul judeţului şi toţi aceşti conducători fac parte din comisia
consultativă organizată în fiecare judeţ pe lângă prefecturi şi sub preşedinţia prefectului.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin, prefectul solicită instituţiilor publice şi autorităţilor
administraţiei publice locale documentaţii, date şi informaţii, iar acestea sunt obligate să i le furnizeze cu
celeritate şi în mod gratuit.
În situaţii de urgenţă sau de criză autorităţile militare şi organele locale ale Ministerului Administraţiei şi
Internelor au obligaţia să informeze şi să sprijine prefectul pentru rezolvarea oricărei probleme care pune
în pericol ori afectează siguranţa populaţiei, a bunurilor, a valorilor şi a mediului înconjurător
4. Actele prefectului
Deciziile prefectului iau forma de ordine, fie individuale, precum numirile, fie normative, mai ales în
materie de poliţie administrativă2.
Conform Legii 340/2004 art. 32 prefectul emite ordine cu caracter individual sau normativ, în
condiţiile legii, pentru îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin. Acelaşi act normativ reglementează şi anumite
condiţii care trebuiesc respectate la emiterea acestor acte administrative.
SECŢIUNEA 4 – COLABORATORII PREFECTULUI
1. Subprefectul
În scopul înfăptuirii administraţiei judeţene, colaboratorul principal al prefectului este subprefectul.

Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii, prefectul este ajutat de 2
subprefecţi. Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de 3 subprefecţi, atribuţiile subprefectului fiind
stabilite prin hotărâre a Guvernului. Pentru a fi numiţi în funcţie, subprefecţii trebuie să aibă studii
superioare.
Subprefectul, ca şi prefectul, face parte din categoria înalţilor funcţionari publici, fiind supus tuturor
condiţiilor, restricţiilor şi incompatibilităţilor aplicabile acestei categorii de personal potrivit Statutului
funcţionarilor publici
2. Prefectura şi aparatul propriu al prefecturii
Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit Constituţiei şi altor legi se
organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului ca instituţie publică cu
personalitate juridică, cu patrimoniu şi buget propriu. Sediul instituţiei prefectului, denumit prefectură,
este în municipiul reşedinţă de judeţ, într-un imobil proprietate publică a statului, a judeţului sau a
municipiului, după caz.
Prefectura contribuie la asigurarea realizării în judeţ a strategiei şi obiectivelor cuprinse în programul de
guvernare.
3.Colegiile prefecturale.
2
Mihai T. Oroveanu - Tratat de drept administrativ, op.cit., pag.380 ;
Drept administrativ
65
În fiecare judeţ funcţionează un colegiu prefectural compus din prefect, subprefecţi şi conducătorii
serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din subordinea Guvernului, care îşi au sediul în judeţul respectiv. La lucrările colegiului
prefectural pot fi invitate şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară.
Colegiul prefectural se convoacă de către prefect cel puţin o dată pe lună şi oricând se consideră că este
necesar, iar atribuţiile acestuia privesc armonizarea activităţii serviciilor publice deconcentrate care au
sediul în judeţul respectiv, precum şi implementarea programelor, politicilor, strategiilor şi planurilor de
acţiune ale Guvernului la nivelul judeţului sau al localităţilor acestuia, fiind reglementate prin hotărâre a
Guvernului.
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ LOCALĂ
SECŢIUNEA 1 – NOŢIUNI GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA

PUBLICĂ LOCALĂ
Persoanele juridice publice descentralizate care au o organizare administrativă subordonată statului sunt
persoane juridice politico-teritoriale : comune, oraşe şi judeţe.
Dispoziţiile constituţionale consacră o sancţiune specială (Secţiunea a II-a, din Cap.V al Titlului III –
Autorităţile publice) administraţiei publice locale, incluzând în cadrul acesteia norme juridice care privesc
autorităţi comunale şi orăşeneşti şi consiliul judeţean.
Regulile sau principiile de organizare şi funcţionare a autorităţilor administraţiei publice locale din
România sunt formulate expres de dispoziţiile Constituţiei, precum şi de Legea nr. 215/2001 privind
administraţia publică locală republicată.
Potrivit acesteia din urmă, administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi
funcţionează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice,
eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea
problemelor locale de interes deosebit, aplicarea principiilor arătate neputând aduce atingere caracterului
de stat naţional, unitar şi indivizibil al României.
Principiul autonomiei locale, formulat expres în Constituţie, dar şi în Legea nr.215/2001, este unul dintre
principiile fundamentale pe care se bazează administraţia publică locală.
Ca o consecinţă a aplicării principiului autonomiei locale, autorităţile comunale/orăşeneşti nu sunt
subordonate faţă de vreo autoritate judeţeană sau centrală. Între consiliul local, respectiv primar, pe de o
parte, şi consiliul judeţean, pe de altă parte, nu este nici un raport de subordonare. Nu există raporturi de
subordonare nici între consiliul local/primar, pe de o parte, şi prefect, minister, departament central, pe de
altă parte. În relaţiile cu organele locale, organelor centrale, respectiv judeţene, le revin doar următoarele
drepturi:
- de a le organiza activitatea;
- de a le da îndrumări obligatorii (dreptul la instruire);
- dreptul de a executa controlul general asupra diferitelor activităţi cu caracter economico-financiar,
juridic, organizatoric, cultural etc.;
- dreptul de a solicita anularea actelor ilegale.
SECŢIUNEA 2 – CONSILIILE LOCALE
1. Componenţa consiliului local
Drept administrativ
66
Conform Legii nr.215/2001, în fiecare comună şi oraş există un consiliu local ca autoritate deliberativă.
Consiliile comunelor, oraşelor şi sectoarelor Bucureştiului sunt compuse din consilieri aleşi prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat, în condiţiile stabilite de legea pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale. Statutul – cadru orientativ al comunei şi oraşului se stabileşte prin hotărâre
de guvern2.
Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de populaţia
comunei, oraşului sau sectoarelor Bucureştiului, raportată de Comisia Naţională pentru Statistică la data
de 1 ianuarie a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precede alegerile.
2. Constituirea consiliilor locale
În termen de 25 de zile de la data alegerilor are loc constituirea consiliilor locale. Convocarea consiliilor
în şedinţa de constituire se face de către prefect. La şedinţa de constituire participă prefectul sau
reprezentantul său. La şedinţă va fi convocat şi primarul, chiar dacă procedura de validare a acestuia nu a
fost finalizată.
Şedinţa este legal constituită, dacă participă cel puţin majoritatea consilierilor aleşi şi validaţi. În cazul
în care nu se poate asigura această majoritate, şedinţa se va ţine, la convocarea prefectului peste 3 zile.
Dacă nici la a doua convocare reuniunea nu este legal constituită, se va proceda la o nouă convocare de
către prefect, peste alte 3 zile, în aceleaşi condiţii. În situaţia în care consiliul nu se poate constitui nici la
ultima convocare, datorită absenţei, fără motive temeinice, a consilierilor, instanţa va declara vacante,
prin hotărâre, locurile consilierilor locali aleşi care au lipsit nemotivat la oricare dintre cele 3 convocări.
Sesizarea instanţei se face de către prefect în maximum 3 zile de la data şedinţei, pe baza procesului-
verbal al şedinţei, întocmit de secretarul unităţii administrativ-teritoriale. Hotărârea instanţei se pronunţă
în maximum 3 zile de la primirea sesizării din partea prefectului şi poate fi atacată cu recurs la instanţa
competentă. În cazul în care locurile declarate vacante, potrivit procedurii de mai sus, nu pot fi ocupate cu
supleanţii înscrişi pe listele de candidaţi respective, potrivit legii, se organizează alegeri parţiale pentru
completare, în termen de 90 de zile. Absenţa consilierilor de la şedinţa de constituire este motivată dacă
există cauze obiective, precum boala sau misiunea în străinătate.
Conform legii, lucrările şedinţei de constituire sunt conduse de cel mai în vârstă consilier ajutat de doi
consilieri dintre cei mai tineri, cu asistenţa de specialitate a secretarului unităţii administrativ-teritoriale,
care întocmeşte şi procesul-verbal al şedinţei.
După declararea ca legal constituit, consiliul local alege dintre membrii săi, prin hotărâre adoptată cu
votul deschis al majorităţii consilierilor locali în funcţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel
mult 3 luni, care va conduce şedinţele consiliului şi va semna hotărârile adoptate de acesta.
Consiliul este legal constituit dacă majoritatea consilierilor locali validaţi au depus jurământul.
Constituirea consiliului local se constată prin hotărâre, adoptată cu votul majorităţii consilierilor locali
validaţi.
În cazul în care consilierul local declarat ales renunţă la mandat înainte de validare sau refuză să
depună jurământul, se supune validării mandatul primului supleant înscris pe lista partidului politic, a
alianţei politice sau a alianţei electorale respective, dacă până la validarea mandatului partidele şi
alianţele politice confirmă în scris apartenenţa la partid. În cazul în care locurile rămase vacante nu pot fi
completate cu supleanţi, conform legii, iar numărul de consilieri locali se reduce sub jumătate plus unu, se
vor organiza alegeri parţiale pentru completare, în termen de 90 de zile.
Consilierii ale căror mandate au fost validate depun în faţa consiliului un jurământ de credinţă în limba
română.
2
De pildă, Hotărârea Guvernului României nr. 127/1992, publ. în M.Of. nr.54 din 31 III 1992 ;
Drept administrativ
67
Jurământul are următorul enunţ: "Jur să respect Constituţia şi legile ţării şi să fac, cu bună-credinţă, tot
ceea ce stă în puterile şi priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei (oraşului, municipiului,
judeţului)... Aşa să-mi ajute Dumnezeu!"
Consilierii care refuză să depună jurământul sunt consideraţi demisionari de drept.
3 Statutul consilierilor locali
După depunerea jurământului de către consilieri şi constituirea consiliului local, consilierii dobândesc
anumite drepturi şi obligaţii, care alcătuiesc laolaltă statutul juridic al consilierului.
Astfel, este de precizat că mandatul consilierilor este de 4 ani şi se exercită de la data depunerii
jurământului până la constituirea noului consiliu ales. Desigur, nu în toate cazurile mandatul durează 4
ani, uneori apărând situaţii care determină ca acest termen să fie mai scurt.
Calitatea de consilier local încetează de drept, înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în
următoarele cazuri:
a) demisie;
b) incompatibilitate;
c) schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării
acesteia;
d) lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare consecutive ale consiliului;
e) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
f) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate;
g) punerea sub interdicţie judecătorească;
h) pierderea drepturilor electorale;
i) pierderea calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor naţionale pe a cărei
listă a fost ales;
j) deces.
Încetarea de drept a mandatului de consilier se constată de către consiliul local, respectiv de consiliul
judeţean, prin hotărâre, la propunerea primarului ori, după caz, a preşedintelui consiliului judeţean sau a
oricărui consilier.
Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv.
Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului care, prin
ordin, constată suspendarea mandatului.
În exercitarea mandatului, consilierii nu sunt salarizaţi, ei putând primi însă o indemnizaţie de şedinţă,
ca şi pentru lucrul în comisiile de specialitate ale consiliului.
În exercitarea funcţiei, consilierii sunt în serviciul colectivităţii locale, fiind ocrotiţi de lege ca
purtători ai autorităţii publice, legea garantând acestora libertatea de opinie şi de acţiune în exercitarea
mandatului.
Consilierii locali nu pot fi traşi la răspundere juridică pentru opiniile politice exprimate în exercitarea
mandatului1.
Aleşii locali au dreptul de iniţiativă în promovarea actelor administrative, individual sau în grup,
dreptul la asociere fiindu-le şi el garantat, iar structurile asociative legal constituite ale aleşilor locali vor
fi consultate de către autorităţile administraţiei publice centrale în toate problemele de interes local.
Consilierii locali beneficiază de plata cursurilor de pregătire, formare şi perfecţionare profesională
organizate de instituţii specializate, în decursul mandatului, conform hotărârii consiliului local. Aleşii
1
Art. 21 din Legea nr. 393/2004 privind statutul aleşilor locali, cu modificările şi completările ulterioare.
Drept administrativ
68
locali au obligaţia de a participa la cel puţin un curs de pregătire în domeniul administraţiei publice
locale, în decursul primului an de mandat, fiind exceptaţi cei care au deţinut anterior un alt mandat de
consilier local, consilier judeţean, preşedinte al consiliului judeţean, primar sau au exercitat funcţia de
prefect, au fost funcţionari publici, au deţinut un mandat de parlamentar sau au studii economice, juridice
sau administrative.
Autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, instituţiile, serviciile publice, precum şi persoanele
juridice de drept privat sunt obligate să asigure informarea corectă a aleşilor locali, potrivit competenţelor
ce le revin, asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes local.
Reţinerea, arestarea sau trimiterea în judecată penală ori contravenţională a consilierilor locali, precum
şi faptele săvârşite care au determinat luarea măsurilor se aduc la cunoştinţă atât autorităţii administraţiei
publice din care fac parte, cât şi prefectului, în termen de cel mult 24 de ore, de către organele care au
dispus măsurile respective.
De protecţie juridică beneficiază şi membrii familiei consilierului - soţ, soţie şi copii - în cazul în care
o agresiune împotriva acestora urmăreşte nemijlocit exercitarea de presiuni asupra alesului local în
legătură cu exercitarea mandatului său.
Aleşii locali, în calitate de reprezentanţi ai colectivităţii locale, au îndatorirea de a participa, pe durata
mandatului, la exercitarea funcţiilor autorităţilor administraţiei publice locale din care fac parte sau pe
care le reprezintă, cu bună-credinţă şi fidelitate faţă de ţară şi de colectivitatea care i-a ales. Ei au datoria
de a da dovadă de probitate şi discreţie profesională, cinste şi corectitudine. Este interzis consilierului
local să ceară, pentru sine sau pentru altul, bani, foloase materiale sau alte avantaje, precum şi să facă uz
şi să se pot prevaleze de calitatea lui în exercitarea unei activităţi private..
Consilierii locali sunt obligaţi să respecte Constituţia şi legile ţării, precum şi regulamentul de
funcţionare a consiliului, să se supună regulilor de curtoazie şi disciplină şi să nu folosească în cuvântul
lor sau în relaţiile cu cetăţenii expresii injurioase, ofensatoare ori calomnioase. De asemenea, ei sunt
obligaţi să menţioneze expres situaţiile în care interesele lor personale contravin intereselor generale. În
cazurile în care interesul personal nu are caracter patrimonial, consiliile locale pot permite participarea la
vot a consilierului.
Consilierii locali sunt obligaţi să îşi facă publice interesele personale printr-o declaraţie pe propria
răspundere, depusă în dublu exemplar la secretarul comunei, oraşului, municipiului, sectorului
municipiului Bucureşti, respectiv la secretarul general al judeţului sau al municipiului Bucureşti, după
caz. Un exemplar al declaraţiei privind interesele personale se păstrează de către secretar într-un dosar
special, denumit registru de interese. Al doilea exemplar al declaraţiei de interese se transmite la
secretarul general al prefecturii, care le va păstra într-un dosar special, denumit registru general de
interese.
În declaraţia privind interesele personale, toţi aleşii locali, deci inclusiv consilierii, vor specifica
funcţiile deţinute în cadrul societăţilor comerciale, autorităţilor şi instituţiilor publice, asociaţiilor şi
fundaţiilor; veniturile obţinute din colaborarea cu orice persoană fizică sau juridică şi natura colaborării
respective; participarea la capitalul societăţilor comerciale, dacă aceasta depăşeşte 5% din capitalul
societăţii; participarea la capitalul societăţilor comerciale, dacă aceasta nu depăşeşte 5% din capitalul
societăţii, dar depăşeşte valoarea de 10000 lei; asociaţiile şi fundaţiile ai căror membri sunt; bunurile
imobile deţinute în proprietate sau în concesiune; funcţiile deţinute în cadrul societăţilor comerciale,
autorităţilor sau instituţiilor publice de către soţ/soţie; bunurile imobile deţinute în proprietate sau în
concesiune de către soţ/soţie şi copii minori; lista proprietăţilor deţinute pe raza unităţii administrativ-
teritoriale din ale căror autorităţi ale administraţiei publice locale fac parte; cadourile şi orice beneficii
materiale sau avantaje făcute de orice persoană fizică ori juridică, legate sau decurgând din funcţia
deţinută în cadrul autorităţii administraţiei publice locale; orice cadou sau donaţie primită de aleşii locali
într-o ocazie publică sau festivă devin proprietatea acelei instituţii ori autorităţi; orice alte interese,
stabilite prin hotărâre a consiliului local, în cazul primarilor, viceprimarilor şi consilierilor locali, sau prin
Drept administrativ
69
hotărâre a consiliului judeţean, în cazul preşedintelui şi vicepreşedintelui acestuia şi al consilierilor

judeţeni.
Declaraţia privind interesele personale se depune în termen de 15 zile de la data declarării consiliului
ca legal constituit. Aleşii locali au obligaţia să reactualizeze declaraţia privind interesele personale la
începutul fiecărui an, dar nu mai târziu de 1 februarie, dacă au intervenit modificări semnificative faţă de
declaraţia anterioară.
Legea nr. 393/2004 consideră că aleşii locali au un interes personal într-o anumită problemă, dacă au
posibilitatea să anticipeze că o decizie a autorităţii publice din care fac parte ar putea prezenta un
beneficiu sau un dezavantaj pentru sine sau pentru:
a) soţ, soţie, rude sau afini până la gradul al doilea inclusiv;
b) orice persoană fizică sau juridică cu care au o relaţie de angajament, indiferent de natura acestuia;
c) o societate comercială la care deţin calitatea de asociat unic, funcţia de administrator sau de la care
obţin venituri;
d) o altă autoritate din care fac parte;
e) orice persoană fizică sau juridică, alta decât autoritatea din care fac parte, care a făcut o plată către
aceştia sau a efectuat orice fel de cheltuieli ale acestora;
f) o asociaţie sau fundaţie din care fac parte.
Nedepunerea declaraţiei privind interesele personale atrage suspendarea de drept a mandatului, iar
refuzul depunerii ei atrage încetarea de drept a mandatului de consilier.
Consilierii locali răspund, în condiţiile legii, administrativ, civil sau penal, după caz, pentru faptele
săvârşite în exercitarea atribuţiilor ce le revin. onsilierii răspund în nume propriu, pentru activitatea
desfăşurată în exercitarea mandatului, precum şi solidar, pentru activitatea consiliului din care fac parte şi
pentru hotărârile pe care le-au votat.
Încălcarea de către consilieri a prevederilor legale sau a îndatoririlor ce le revin poate atrage aplicarea
următoarelor sancţiuni:
a) avertismentul;
b) chemarea la ordine;
c) retragerea cuvântului;
d) eliminarea din sala de şedinţă;
e) excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiei de specialitate;
f) retragerea indemnizaţiei de şedinţă, pentru 1-2 şedinţe. Aceste sancţiuni se aplică de către
preşedintele de şedinţă (avertismentul; chemarea la ordine; retragerea cuvântului şi eliminarea din sala de
şedinţă) sau de cître consiliu prin hotărâre (excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale comisiei
de specialitate şi retragerea indemnizaţiei de şedinţă, pentru 1-2 şedinţe).
În cazul unor abateri grave, săvârşite în mod repetat, sau al unor abateri deosebit de grave, consiliul
poate aplica sancţiunea excluderii temporare a consilierului de la lucrările consiliului şi ale comisiilor de
specialitate. Gravitatea abaterii va fi stabilită de comisia de specialitate care are în obiectul de activitate
aspecte juridice, în cel mult 10 zile de la sesizare. Excluderea temporară de la lucrările consiliului şi ale
comisiilor de specialitate nu poate depăşi două şedinţe consecutive şi are drept consecinţă neacordarea
indemnizaţiei de şedinţă pe perioada respectivă. În caz de opunere, interzicerea participării la şedinţe se
execută cu ajutorul forţei publice puse la dispoziţie preşedintelui.
4. Atribuţiile consiliului local
Conform art.36 din Legea nr. 215/2001 republicată, consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte cu
respectarea legii, în toate problemele de interes local, cu excepţia celor care sunt date prin lege în
competenţa altor autorităţi ale administraţiei publice locale sau centrale.
Consiliul local exercită următoarele categorii de atribuţii:
Drept administrativ
70
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor şi

serviciilor publice de interes local şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes local;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.
5. Funcţionarea consiliului local
Legea nr. 215/2001 republicată consacră o întreagă secţiune din Capitolul II acestei probleme. Consiliul
local lucrează în şedinţe, care sunt conduse de preşedinte. Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare,
lunar, la convocarea primarului. Consiliul local se poate întruni şi în şedinţe extraordinare, la cererea
primarului sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului. Convocarea consiliului local se
face în scris, prin intermediul secretarului unităţii administrativ-teritoriale, cu cel puţin 5 zile înainte
şedinţelor ordinare sau cu cel puţin 3 zile înainte de şedinţele extraordinare.
Consiliul local se dizolvă de drept atunci când:
a) numărul consilierilor s-a redus sub jumătate plus unu şi nu s-a putut completa prin supleanţi până la
două treimi;
b) în cazul în care acesta nu se întruneşte timp de două luni consecutiv;
c) în cazul în care nu a adoptat în 3 şedinţe ordinare consecutive nicio hotărâre1.
Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local, organizat în condiţiile legii. Referendumul se
organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor
cu drept de vot înscrişi pe listele electorale ale unităţii administrativ-teritoriale. Stabilirea datei pentru
organizarea alegerii noului consiliu local se face de Guvern, la propunerea prefectului. Alegerile se
organizează în termen de maximum 90 de zile de la rămânerea definitivă şi irevocabilă a hotărârii
judecătoreşti prin care s-a constatat dizolvarea consiliului local sau, după caz, de la validarea rezultatului
referendumului.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, consiliul local adoptă hotărâri care se semnează de către
preşedintele de şedinţă, se contrasemnează de către secretar şi se comunică primarului. Hotărârile pot fi
normative sau individuale. Consiliul local stabileşte ca unele hotărâri să fie luate prin vot secret.
Hotărârile cu caracter individual cu privire la persoane vor fi luate întotdeauna prin vot secret, cu
excepţiile prevăzute de lege. Procedurile de votare vor fi stabilite prin regulamentul de organizare şi
funcţionare a consiliului local.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă
publică, iar cele individuale, de la data comunicării. Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor cu
caracter normativ se face în termen de 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
Consilierii locali sunt obligaţi ca, în îndeplinirea mandatului, să organizeze periodic întâlniri cu cetăţenii
şi să acorde audienţe.
Fiecare consilier local, precum şi viceprimarul sunt obligaţi să prezinte un raport anual de activitate, care
va fi făcut public prin grija secretarului.
SECŢIUNEA 3 - PRIMARUL
1. Alegerea primarului
1
Mircea Preda - Curs de drept administrativ, partea specială, op.cit., pag.350 ;
Drept administrativ
71
Primarul este o instituţie tradiţională în administraţia din România. El este autoritatea executivă a
comunei sau oraşului, fiind elementul esenţial în administrarea localităţii în care a fost ales.
În conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 215/2001, comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar
şi un viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.
Atât Constituţia, cât şi Legea administraţiei publice, prevăd că primarii, ca autorităţi executive, prin
care se realizează autonomia locală în comune şi oraşe, sunt aleşi în condiţiile prevăzute de lege.
Potrivit legii amintite, primarii se aleg prin vot exprimat pe baza scrutinului unional, iar nu al
scrutinului de lista întălnit la alegerea consiliilor locale.
2. Statutul primarului
Primarul ales, al cărui mandat a fost validat şi a fost depus jurământul îşi exercită drepturile şi atribuţiile,
de regulă, pe un interval de patru ani, îndeplinind o funcţie de autoritate publică.
Primarul asigură respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, a prevederilor
Constituţiei, precum şi punerea în aplicare a legilor, a decretelor Preşedintelui României, a hotărârilor şi
ordonanţelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare şi acordă sprijin pentru
aplicarea ordinelor şi instrucţiunilor cu caracter normativ ale miniştrilor, ale celorlalţi conducători ai
autorităţilor administraţiei publice centrale, ale prefectului, precum şi a hotărârilor consiliului judeţean
Primarul este şeful administraţiei publice locale şi răspunde în faţa consiliului de buna funcţionare a
acestuia. Primarul conduce serviciile publice locale şi reprezintă comuna sau oraşul în relaţiile cu
persoanele fizice sau juridice din ţară şi din străinătate, precum şi în justiţie.
Mandatul primarului este de 4 ani, dar poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război, calamitate
naturală, dezastru sau sinistru deosebit de grav.
Mandatul primarului încetează de drept în condiţiile legii statutului aleşilor locali (demisie
incompatibilitate; schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială; condamnarea, prin
hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate; punerea sub interdicţie
judecătorească; pierderea drepturilor electorale; pierderea, prin demisie, a calităţii de membru al
partidului politic sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe a cărei listă a fost ales ori deces). Încetarea
înainte de termen a mandatului de primar în aceste cazuri se constată prin ordin al prefectului emis pe
baza unui referat semnat de secretarul comunei sau al oraşului, precum şi a actelor din care rezultă
motivul legal de încetare a mandatului.,
Există însă şi alte cazuri de încetare de drept a mandatului de primar prevăzute de legea administraţiei
publice locale, cum ar fi dacă acesta se află în imposibilitatea exercitării funcţiei datorită unei boli grave,
certificate, care nu permite desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni pe parcursul unui an
calendaristic sau dacă acesta nu îşi exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv.
În cazurile mai sus arătate, prefectul, prin ordin, ia act de încetarea mandatului primarului. Ordinul
prefectului poate fi atacat de primar la instanţa de contencios administrativ în termen de 10 zile de la
comunicare. Instanţa de contencios administrativ este obligată să se pronunţe în termen de 30 de zile. În
acest caz, procedura prealabilă nu se mai efectuează, iar hotărârea primei instanţe este definitivă şi
irevocabilă.
Data organizării alegerilor pentru funcţia de primar se stabileşte de Guvern, la propunerea prefectului.
Acestea se organizează în termen de maximum 90 de zile de la expirarea termenului sau de la data
pronunţării hotărârii instanţei, dacă ordinul a fost atacat.
Mandatul primarului poate înceta şi ca urmare a rezultatului unui referendum local având ca obiect
demiterea acestuia, organizat în condiţiile legii. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se
organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de locuitorii comunei, oraşului sau
municipiului, ca urmare a nesocotirii de către acesta a intereselor generale ale colectivităţii locale sau a
neexercitării atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii, inclusiv a celor pe care le exercită ca reprezentant al
Drept administrativ
72
statului. Cererea va cuprinde motivele ce au stat la baza acesteia, numele şi prenumele, data şi locul
naşterii, seria şi numărul buletinului sau ale cărţii de identitate şi semnătura olografă ale cetăţenilor care
au solicitat organizarea referendumului.
Organizarea referendumului trebuie să fie solicitată, în scris, de cel puţin 25% dintre locuitorii cu drept de
vot. Acest procent trebuie să fie realizat în fiecare dintre localităţile componente ale comunei, oraşului
sau municipiului.
Mandatul primarului se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura
arestării preventive se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului care, prin ordin,
constată suspendarea mandatului. Suspendarea durează până la încetarea situaţiei care a determinat-o.
Ordinul de suspendare se comunică de îndată primarului. Dacă primarul suspendat din funcţie a fost găsit
nevinovat, acesta are dreptul, în condiţiile legii, la plata drepturilor salariale corespunzătoare perioadei în
care a fost suspendat.
Aceleaşi reguli se aplică şi viceprimarului.
În caz de vacanţă a funcţiei de primar, precum şi în caz de suspendare din funcţie a acestuia, atribuţiile ce
îi sunt conferite lege vor fi exercitate de drept de viceprimar sau, după caz, de unul dintre viceprimari,
desemnat de consiliul local cu votul secret al majorităţii consilierilor locali în funcţie. În această situaţie
consiliul local poate delega, prin hotărâre, din rândul membrilor săi, un consilier local care va îndeplini
temporar atribuţiile viceprimarului.
În situaţia în care sunt suspendaţi din funcţie, în acelaşi timp, atât primarul, cât şi viceprimarul, consiliul
local deleagă un consilier local care va îndeplini atât atribuţiile primarului, cât şi pe cele ale
viceprimarului, până la încetarea suspendării.
Fiind încadraţi, în concepţia Legii nr. 393/2004, în noţiunea de „aleşi locali”, primarii şi viceprimarii
beneficiază de aceeaşi protecţie juridică, au aceleaşi drepturi şi obligaţii, sunt supuşi prevederilor
referitoare la conflictul de interese şi aceloraşi forme de răspundere juridică valabile şi în cazul
consilierilor locali, motiv pentru care trimitem la reglementările legale analizate în cadrul secţiunii
referitoare la statutul acestora din urmă.
3. Atribuţiile primarului
Primarul are o paleta foarte largă de atribuţii pe care le exercită nu în nume propriu, ci în numele
colectivităţii care l-a ales şi al statului care l-a abilitat şi i-a recunoscut aceste drepturi şi obligaţii ca fiind
de interes public, atât pentru colectivitatea respectivă, dar şi pentru stat. Într-adevăr, dacă el încalcă
ordinea de drept sau ia măsuri ce contravin intereselor statului urmează a fi demis.
Principalele atribuţii ale primarului conferite de Legea nr.215/2001sunt grupate în patru categorii:
- atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii (primarul îndeplineşte funcţia
de ofiţer de stare civilă şi de autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice locale de profil,
atribuţii privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor, referendumului şi a recensământului).
- atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local (prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport
anual privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale; prezintă, la
solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări; elaborează proiectele de strategii privind starea
economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale şi le supune aprobării consiliului local).
- atribuţii referitoare la bugetul local (exercită funcţia de ordonator principal de credite; întocmeşte
proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare consiliului
local; iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de
valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale; verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta
înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a
sediului secundar)
- atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor (coordonează realizarea serviciilor publice de
interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor
Drept administrativ
73
prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local; ia măsuri pentru prevenirea şi, după
caz, gestionarea situaţiilor de urgenţă; ia măsuri pentru organizarea executării şi executarea în concret a
activităţilor din domeniile rezervate competenţei autorităţilor publice locale; ia măsuri pentru asigurarea
inventarierii, evidenţei statistice, inspecţiei şi controlului efectuării serviciilor publice de interes local,
precum şi a bunurilor din patrimoniul public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale; numeşte,
sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a
raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum şi
pentru conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice de interes local; asigură elaborarea planurilor
urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobării consiliului local şi acţionează pentru respectarea
prevederilor acestora; emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte
normative; asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare conformării cu prevederile angajamentelor
asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru
serviciile furnizate cetăţenilor).
Primarul îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin lege.
4. Actele primarului
Legea nr.215/2001 statuează că în exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter
normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau
după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
Dispoziţiile emise de primar sunt acte juridice ce exprimă o voinţă manifestată unilateral şi produc în mod
direct efecte juridice, au caracter de actualitate şi sunt obligatorii pe întreg teritoriul comunei sau oraşului,
executarea lor fiind asigurată prin exercitarea forţei publice de către autorităţile statului.
Dispoziţiile produc efecte numai în momentul în care sunt aduse la cunoştinţa persoanelor interesate, prin
publicare sau comunicare, după cum dispoziţia are un caracter normativ sau individual. În unităţile
administrativ-teritoriale unde minorităţile naţionale au o pondere însemnată, dispoziţiile primarului se
aduc la cunoştinţă publică şi în limba minorităţii naţionale.
Executarea şi organizarea executării dispoziţiilor este o preocupare constantă a primarului, a secretarului
consiliului local, dar şi a serviciilor publice ale administraţiei locale.
În privinţa controlului legalităţii actelor emise de primar se aplică regula constituţională potrivit căreia
controlul se efectua de către prefect.
SECŢIUNEA 4 – SECRETARUL UNITĂŢII ADMINISTRATIV-TERITORIALE, INSTITUŢIILE ŞI
SERVICIILE LOCALE
1. Secretarul judeţului, comunei, oraşului sau municipiului
Fiecare comună, oraş şi municipiu sau judeţ are un secretar salarizat din bugetul local. Secretarul
comunei, oraşului, municipiului, judeţului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor este
funcţionar public de conducere, cu studii superioare juridice sau administrative şi se bucură de stabilitate
în funcţie.
Secretarul nu poate fi membru al unui partid politic sau al unei formaţiuni politice, sub sancţiunea
destituirii din funcţie. Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu poate fi soţ, soţie sau rudă de gradul
întâi cu primarul sau cu viceprimarul, respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean,
sub sancţiunea eliberării din funcţie. Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea
raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în
conformitate cu prevederile legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii publici.
În legătură cu aceste dispoziţii pot fi făcute unele sublinieri, astfel:
Drept administrativ
74
-secretarul este al judeţului, comunei, oraşului sau municipiului, nu al consiliului local, judeţean sau
primăriei;
-secretarul are statutul funcţionarului public cu toate drepturile şi obligaţiile ce revin acestei categorii de
persoane;
-secretarul trebuie să fie neutru, nepartizan, în sensul de a nu fi membru al vreunui partid sau formaţiuni
politice.
Faptul că legea prevede interdicţia ca persoana care ocupă funcţia de secretar al unităţii administrativ-
teritoriale să fie membru al unui partid sau al unei formaţiuni politice, îşi are raţiunea atât în rolul de
specialist al secretarului pe lângă autoritatea administraţiei publice locale care analizează şi deliberează
într-un evantai larg de probleme, dintre cele mai diverse domenii şi sectoare de activitate, cât şi în
necesitatea asigurării unei stabilităţi mai mari în funcţie a acestei persoane. În condiţiile în care atât
consiliul local, consiliul judeţean, cât şi primarul, deci cele trei autorităţi locale sunt constituite ca urmare
a alegerilor periodice la care participă partidele şi formaţiunile politice şi care de la un mandat la celălalt
se pot schimba, este firesc ca secretarul, ca tehnician ”apolitic”, să asigure în condiţiile de loialitate,
obiectivitate şi imparţialitate politică continuitatea normală şi legală a activităţii în administraţia publică
locală1.
Secretarul se bucură de garanţia stabilităţii şi se supune regulilor cuprinse în statutul funcţionarilor
publici.
Dat fiind rolul deosebit al secretarului în înfăptuirea administraţiei publice la nivel local, prin lege îi sunt
stabilite principalele atribuţii:
a) avizează, pentru legalitate, dispoziţiile primarului şi ale preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile
consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
b) participă la şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
c) asigură gestionarea procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar,
respectiv consiliul judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între aceştia şi prefect;
d) organizează arhiva şi evidenţa statistică a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiilor primarului,
respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a dispoziţiilor preşedintelui consiliului judeţean;
e) asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile, instituţiile publice şi persoanele interesate a
actelor prevăzute la lit. a), în condiţiile Legii nr. 544/2001 privind liberul acces la informaţiile de interes
public, cu modificările şi completările ulterioare;
f) asigură procedurile de convocare a consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi efectuarea
lucrărilor de secretariat, comunică ordinea de zi, întocmeşte procesul-verbal al şedinţelor consiliului local,
respectiv ale consiliului judeţean, şi redactează hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului
judeţean;
g) pregăteşte lucrările supuse dezbaterii consiliului local, respectiv a consiliului judeţean, şi comisiilor
de specialitate ale acestuia;
h) alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date de consiliul local, de primar, de consiliul judeţean
sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz.
Tot secretarul este acela care legalizează semnături şi confirmă autenticitatea copiilor cu actele originale,
cu excepţia celor care se eliberează de autorităţile publice centrale şi ţine legătura cu organizaţiile de cult
din unitatea administrativ-teritorială.
2. Serviciile publice locale
În principalele domenii de activitate, potrivit specificului şi nevoilor locale, cu respectarea prevederilor

legale şi în limita mijloacelor financiare de care dispune, consiliul local organizează serviciile publice ale
1
Idem, pag.360-361;
Drept administrativ
75
comunei, ale oraşului sau ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului Bucureşti. Aceasta
este o atribuţie principală a consiliului local şi constă în organizarea serviciilor în condiţii de operativitate
şi eficienţă. În acest sens, consiliul aprobă regulamente de organizare şi funcţionare a serviciilor publice,
stabilind competenţele, atribuţiile şi salarizarea personalului, în condiţiile prevăzute de lege.
Serviciile publice sunt înzestrate cu mijloace materiale şi băneşti, în scopul satisfacerii intereselor comune
ale colectivităţii. Ele sunt încadrate cu personal de specialitate. Funcţionarii din cadrul instituţiilor şi
serviciilor publice de interes local şi din cadrul aparatului de specialitate al primarului se bucură de
stabilitate în funcţie, în condiţiile legii.
Angajarea şi eliberarea din funcţie a personalului serviciilor locale se fac de către conducătorii acestora,
în condiţiile legii. Condiţiile privind angajarea, promovarea, sancţionarea şi eliberarea din funcţie precum
şi drepturile şi obligaţiile personalului din serviciile publice ale consiliului local sunt stabilite prin lege şi
regulamente.
Pe lângă servicii publice ale comunei şi ale oraşului organizate de consiliul local, la realizarea sarcinilor
de administraţie publică concură şi aparatul de specialitate al primarului. Numirea şi eliberarea din funcţie
a personalului din aparatul propriu al primarului se fac de către acesta, în condiţiile legii.
Condiţiile privind numirea, angajarea, promovarea, sancţionarea şi eliberarea din funcţie, drepturile şi
obligaţiile personalului din aparatul propriu al primarului, sunt stabilite prin lege si regulamente.
Funcţionarii din aparatul propriu al primarului se bucură de stabilitate în funcţie şi se supun prevederilor
statutului funcţionarilor publici.
Acolo unde există minorităţi care au pondere de peste 20%, funcţionarii care au printre atribuţii
întreţinerea de relaţii cu publicul, vor fi încadrate în număr corespunzător, persoane care cunosc şi limba
minorităţilor respective. În aceste cazuri, cetăţenii se pot adresa, oral sau în scris, şi în limba lor maternă
şi vor primi răspunsul atât în limba română, cât şi în limba maternă.
Autorităţilor administraţiei publice locale vor asigura inscripţionarea denumirii localităţilor şi a
instituţiilor publice de sub autoritatea lor, precum şi afişarea anunţurilor de interes public şi în limba
maternă a cetăţenilor aparţinând minorităţii respective. Actele oficiale se întocmesc în mod obligatoriu în
limba română.
Primarul, viceprimarul, secretarul comunei, oraşului sau al subdiviziunii administrativ-teritoriale a
municipiului, împreună cu aparatul propriu de specialitate al primarului, constituie o structură funcţională
cu activitate permanentă, denumită primăria comunei sau oraşului care aduce la îndeplinire hotărârile
consiliului local şi dispoziţiile primarului, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale.
3. Administratorul public
La nivelul comunelor şi oraşelor, primarul, iar la nivelul judeţului, preşedintele consiliul judeţean pot
propune consiliului local, respectiv, consiliului judeţean înfiinţarea funcţiei de administrator public, în
limita numărului maxim de posturi aprobate.
Şi asociaţiile de dezvoltare intercomunitară pot decide desemnarea unui administrator public pentru
gestionarea serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii. Recrutarea, numirea şi eliberarea din
funcţie a administratorului public al asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară se fac pe baza unei
proceduri specifice de către consiliile de administraţie ale acestora şi sunt aprobate prin hotărâri ale
consiliilor locale şi consiliilor judeţene respective.
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu
primarul sau după caz, cu prezedintele consilului judeţean, atribuţii de coordonare a aparatului de
specialitate sau a serviciilor publice de interes local. Administratorului public îi poate fi delegată, în
condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.
Drept administrativ
76
Numirea şi eliberarea din funcţie a administratorului public se fac de primar, respectiv, preşedintele
consiliului judeţean, prin concurs pe baza unor criterii, proceduri şi atribuţii specifice, aprobate de
consiliul local.
SECŢIUNEA 5 – CONSILIUL JUDEŢEAN
1. Componenţa şi constituirea consiliului judeţean
În fiecare judeţ se alege un consiliu judeţean ca autoritate a administraţiei publice locale. Potrivit
Constituţiei României, scopul consiliului judeţean constă în coordonarea activităţii consiliilor comunale şi
orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
Consiliul judeţean se compune din consilieri aleşi prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat,
în condiţiile legii. Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului, în
funcţie de numărul locuitorilor judeţului, raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie
a anului în curs sau, după caz, la data de 1 iulie a anului care precedă alegerile.
2. Atribuţiile consiliului judeţean
Sfera atribuţiilor consiliilor judeţene este delimitată de lege în coordonarea activităţii consiliilor comunale
şi orăşeneşti.
Principalele categorii de atribuţii conferite de lege consiliului judeţean sunt:
a) atribuţii privind organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, ale
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de
interes judeţean (alege, din rândul consilierilor judeţeni, un preşedinte şi doi vicepreşedinţi; hotărăşte
înfiinţarea sau reorganizarea de instituţii, servicii publice şi societăţi comerciale de interes judeţean,
precum şi reorganizarea regiilor autonome de interes judeţean, în condiţiile legii; aprobă regulamentul de
organizare şi funcţionare a consiliului judeţean, organigrama, statul de funcţii, regulamentul de organizare
şi funcţionare ale aparatului de specialitate, precum şi ale instituţiilor şi serviciilor publice de interes
judeţean şi ale societăţilor comerciale şi regiilor autonome de interes judeţean; exercită, în numele
judeţului, toate drepturile şi obligaţiile corespunzătoare participaţiilor deţinute la societăţi comerciale sau
regii autonome, în condiţiile legii; numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea
raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru conducătorii
instituţiilor şi serviciilor publice de interes judeţean);
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului (aprobă, la propunerea preşedintelui
consiliului judeţean, bugetul propriu al judeţului, virările de credite, modul de utilizare a rezervei
bugetare şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar; aprobă, la propunerea preşedintelui consiliului
judeţean, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi contractarea de datorie publică locală
prin emisiuni de titluri de valoare în numele judeţului, în condiţiile legii; stabileşte impozite şi taxe
judeţene, în condiţiile legii; adoptă strategii, prognoze şi programe de dezvoltare economico-socială şi de
mediu a judeţului, pe baza propunerilor primite de la consiliile locale; dispune, aprobă şi urmăreşte, în
cooperare cu autorităţile administraţiei publice locale comunale şi orăşeneşti interesate, măsurile
necesare, inclusiv cele de ordin financiar, pentru realizarea acestora; stabileşte, pe baza avizului
consiliilor locale ale unităţilor administrativ-teritoriale implicate, proiectele de organizare şi amenajare a
Drept administrativ
77
teritoriului judeţului, precum şi de dezvoltare urbanistică generală a acestuia şi a unităţilor administrativ-

teritoriale componente; urmăreşte modul de realizare a acestora, în cooperare cu autorităţile administraţiei
publice locale comunale, orăşeneşti sau municipale implicate; aprobă documentaţiile tehnico-economice
pentru lucrările de investiţii de interes judeţean, în limitele şi în condiţiile legii);
c) atribuţii privind gestionarea patrimoniului judeţului (hotărăşte darea în administrare, concesionarea
sau închirierea bunurilor proprietate publică a judeţului, după caz, precum şi a serviciilor publice de
interes judeţean, în condiţiile legii; hotărăşte vânzarea, concesionarea sau închirierea bunurilor proprietate
privată a judeţului, după caz, în condiţiile legii; atribuie, în condiţiile legii, denumiri de obiective de
interes judeţean);
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice din subordine (asigură, potrivit competenţelor sale şi
în condiţiile legii, cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes judeţean privind educaţia,
serviciile sociale pentru protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei
şi a altor persoane sau grupuri aflate în nevoie socială, sănătatea, cultura, tineretul, sportul, ordinea
publică, situaţiile de urgenţă, protecţia şi refacerea mediului, conservarea, restaurarea şi punerea în
valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură, a parcurilor, grădinilor publice şi rezervaţiilor naturale,
evidenţa persoanelor, podurile şi drumurile publice, serviciile comunitare de utilitate publică de interes
judeţean, precum şi alimentarea cu gaz metan; sprijină, în condiţiile legii, activitatea cultelor religioase;
emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege; acordă consultanţă în domenii
specifice, în condiţiile legii, unităţilor administrativ-teritoriale din judeţ, la cererea acestora);
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională (hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea
cu persoane juridice române ori străine, inclusiv cu parteneri din societatea civilă, în vederea finanţării şi
realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public judeţean; hotărăşte, în
condiţiile legii, înfrăţirea judeţului cu unităţi administrativ-teritoriale din alte ţări; hotărăşte, în condiţiile
legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară ori din străinătate, precum
şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în vederea
promovării unor interese comune).
Consiliul judeţean îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite de lege.
3. Funcţionarea consiliului judeţean
Legea administraţiei publice locale stabileşte caracterul colegial şi electiv al acestor autorităţi, care îşi
desfăşoară activitatea într-un cadru deliberativ, de adunare.
Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani, care poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă. Consiliul judeţean îşi exercită mandatul de la data constituirii până la data
declarării ca legal constituit a consiliului nou-ales.
Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară în fiecare lună, la convocarea preşedintelui consiliului
judeţean. Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, la
cererea preşedintelui sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului ori la solicitarea
prefectului, adresată preşedintelui consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de
măsuri imediate pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor,
incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, precum şi pentru apărarea ordinii şi liniştii publice.
Drept administrativ
78
NU UITA!
1. Preşedintele României este o autoritate publică chemată să vegheze la respectarea Constituţiei şi la
funcţionarea autorităţilor publice, în acest scop exercitând funcţia de mediere între puterile statului şi între
stat şi societate. În situaţia în care Preşedintele mediază între stat şi societate, el se adresează bazei sale
electorale, în raport cu care trebuie să rămână reprezentativ.
2. Guvernul poate fi definit ca fiind autoritatea publică a puterii executive, care, în baza rolului său politic
şi administrativ şi prin cooperare cu toate organismele sociale interesate, are misiunea de a asigura
realizare politicii statului şi de a conduce şi coordona întreaga administraţie publică, aflată sub controlul
direct al Parlamentului.
3. Prefectul este reprezentant al Guvernului şi autoritate de tutelă administrativă. Prefectul este garantul
respectării legii şi a ordinii publice la nivel local.
4. Administraţia publică în unităţile administrativ-teritoriale se organizează şi funcţionează în temeiul
principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor
administraţiei publice locale, legalităţii şi al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de
interes deosebit, aplicarea principiilor arătate neputând aduce atingere caracterului de stat naţional, unitar
şi indivizibil al României.
1. Care este rolul Preşedintelui României?
2. Care sunt atribuţiile Guvernului?
3. Care sunt raporturile administrative ce se stabilesc între prefect şi organele
administraţiei publice locale?
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL: Modalităţile de organizare şi

funcţionare a administraţiei publice centraşle şi locale.

Drept administrativ
79
MODALITĂŢI DE REALIZARE A ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE.
ACTUL ADMINISTRATIV

- Va fi familiarizat cu modalităţile de realizare a sarcinilor de către administraţia publică.
- Va cunoaşte rwgimul juridic al actelor administrative.
- Va ştii să diferenţieze actul administrativ de alte categorii de ace juridice.

1. Consideraţii introductive
2. Operaţiunile administrative şi operaţiunile materiale .
3. Actul administrativ
NU UITA! ............................................................................................................................................
CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Administraţia publică având sarcina de punere în executare a dispoziţiilor legale trebuie să dispună şi
de modalităţile legale pentru realizarea acestei sarcini. Modalităţile prin care administraţia publică îşi
realizează atribuţiile sunt următoarele :
- operaţiunile administrative şi operaţiunile materiale ;
- actele administrative şi
- contractele administrative .
Acestea sunt modalităţile prin care administraţia îşi desfăşoară în mod concret activitatea caracterizate
fiind prin anumite trăsături specifice ce rezultă, după cum vom vedea, din natura sarcinilor ce incumbă
OPERAŢIUNILE ADMINISTRATIVE ŞI OPERAŢIUNILE

MATERIALE
În afara actelor juridice, organele administraţiei publice înfăptuiesc şi o serie de operaţii administrative
cum ar fi ştampilarea, avizarea actelor administrative, înregistrarea lor, datarea, îndosarierea ori
comunicarea etc.
Drept administrativ
80
Analizând activitatea autorităţilor administraţiei publice se poate constata că cea mai mare parte din
activitatea acestora este alcătuită din operaţii administrative precum şi din operaţii materiale, ca de pildă
instruirea elevilor, consultarea unui pacient de către un medic ori prestările de servicii.
Operaţiile administrative prezintă o deosebită însemnătate deoarece, cu ajutorul lor are loc emiterea,
executarea şi controlul actelor administrative precum şi al altor acte juridice, cum sunt legile şi hotărârile
judecătoreşti.
Operaţiile administrative se aseamănă cu operaţiile de tehnică administrativă care sunt utilizate de alte
organe ale statului, organizaţiile nestatale şi chiar persoane fizice. Operaţiile administrative se deosebesc
de acestea întrucât sunt realizate numai de organele administraţiei publice.
Unele operaţii administrative sunt înfăptuite în realizarea puterii de stat, ca de exemplu sigilarea unui bun,
în timp ce altele nu implică acestea, cum sunt de pildă, dactilografierea sau îndosarierea de acte1.
În comparaţie cu numărul actelor administrative, cel al operaţiilor administrative şi a celor materiale este
mult mai mare. Acest lucru se explică prin aceea că, pentru elaborarea şi executarea unui singur act
administrativ sunt necesare numeroase şi variate operaţii administrative şi operaţii materiale. Fără acestea
din urmă nu este posibilă nici elaborarea şi nici executarea, nu numai a actelor administrative, dar nici a
actelor celorlalte autorităţi ale statului, atunci când executarea lor este înfăptuită de organele
Operaţiile administrative sunt legate în general de emiterea, executarea şi controlul unui act administrativ
sau a altui act juridic concret, determinat, în timp ce operaţiile materiale propriu-zise sunt înfăptuite în
exercitarea unor atribuţii ale organelor administraţiei publice, fără a avea o legătură directă cu un anumit
act administrativ sau un alt act juridic, emis atât de organe ale administraţiei publice, cât şi de alte organe.
De exemplu, semnarea şi ştampilarea unui certificat medical sunt operaţii administrative privind emiterea
acelui certificat, în timp ce consultaţiile medicale sunt operaţii materiale, pentru realizarea atribuţiilor ce
revin cadrelor medicale. De asemenea, operaţiile legate de eliberarea unei diplome de absolvire a unei
instituţii de învăţământ sunt operaţii administrative, în timp ce ţinerea de prelegeri, efectuarea unor lucrări
de laborator, desfăşurarea unui seminar etc. sunt operaţii materiale privind exercitarea funcţiei de cadru
didactic. Evident, în unele cazuri, distincţia poate fi destul de greu de făcut, de aceea problema trebuie
rezolvată de la caz la caz, în mod diferenţiat.
În exemplele date, certificatul medical şi diploma de absolvire constituie acte administrative.
ACTUL ADMINISTRATIV
SECŢIUNEA 1 – NOŢIUNEA, TRĂSĂTURILE ŞI REGIMUL JURIDIC AL ACTELOR

ADMINISTRATIVE
1. Conceptul de act administrativ (terminologie şi definiţie)
Varietatea sarcinilor pe care le îndeplinesc organele administraţiei publice determină adoptarea unor
diverse tipuri de acte. În această categorie intră în primul rând actele administrative.
Conceptual, actul administrativ este actul juridic unilateral emis în cadrul activităţii executive de
autorităţi publice în calitatea lor de subiecte special investite cu atribuţii de realizare a puterii de stat,
prin care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ.
2. Trăsăturile actelor administrative
1
D.Brezoianu - op. cit., pag. 52 ;
Drept administrativ
81
Trăsăturile actelor administrative reprezintă acel ansamblu de însuşiri care determină includerea
respectivelor acte în categoria actelor juridice şi în mod concomitent le diferenţiază de alte specii de acte
juridice aparţinătoare diverselor ramuri de drept. Trăsăturile actelor administrative le putem desprinde din
analiza următoarelor categorii :
- elementele esenţiale;
- condiţiile de valabilitate şi
- caracteristicile specifice.
Elementele esenţiale sunt acele trăsături fără de care manifestarea de voinţă nu se poate constitui ca
act juridic. Condiţiile de valabilitate reprezintă acel ansamblu de cerinţe care asigură actelor de drept
administrativ producerea integrală şi în mod valabil a efectelor juridice. Caracteristicile specifice actelor
administrative reprezintă acele însuşiri care, rezultând din reunirea cumulativă a elementelor esenţiale şi a
condiţiilor de valabilitate, diferenţiază aceste acte de alte categorii acte juridice.
S-a arătat că actul administrativ este o manifestare de voinţă juridică unilaterală aparţinând autorităţii
administraţiei publice. Uneori, manifestarea de voinţă nu este exclusiv un atribut al administraţiei. Astfel,
în unele cazuri, actul administrativ se emite de autoritatea sau instituţia administrativă la cererea
administraţilor interesaţi. Aşa este de pildă autorizaţia de înstrăinare a unui imobil ori cea de construcţie a
unui imobil. Deşi actul este emis la cererea persoanei interesate, nu suntem în prezenţa unui act bilateral,
autoritatea, administrativă, putând refuza sau anula actul administrativ din proprie iniţiativă, fără acordul
celuilalt subiect.
Actul administrativ este obligatoriu atât faţă de persoanele fizice sau juridice cărora li se adresează,
cât şi faţă de organul care l-a emis, ţinut să-l respecte el însuşi pe tot parcursul valabilităţii lui. Această
obligativitate a actului administrativ derivă din faptul că el este dat pe baza şi în executarea legii şi, din
această cauză se bucură de prezumţia de legalitate. Actele administrative fiind emise pe baza şi în
executarea legii nu pot conţine dispoziţii contrare legilor, dar printr-o lege se poate oricând modifica sau
anula un act administrativ. Actul administrativ este executoriu imediat ce a intrat în vigoare, fără nici o
altă formalitate, ca de pildă obţinerea unui titlu executoriu.
3. Regimul juridic al actelor administrative
Regimul juridic al actelor administrative reprezintă un ansamblu de reguli ce guvernează formarea,

modificarea şi desfiinţarea respectivelor acte1.
Actele administrative sunt supuse regimului juridic administrativ, având în acest sens un regim juridic
propriu, distinct de al altor acte juridice. Acest regim se manifestă cu privire la legalitatea actelor
administrative, forţa lor juridică, puterea lor probantă, modul de intrare în vigoare, modul de executare şi
de încetare a efectelor juridice. S-a observat că actele respective, dispun de prezumţia de legalitate, sunt
obligatorii şi se pun direct în executare. Prin aceasta se învederează caracterul lor de acte de putere
publică, prin opoziţie cu actele juridice civile, ale căror efecte vizează, în principiu, numai părţile
participante la raportul juridic respectiv.
SECŢIUNEA 2 – ELEMENTELE ACTELOR ADMINISTRATIVE
Elementele actelor administrative sunt acele caracteristici care constituie manifestările de voinţă ale
administraţiei ca acte juridice specifice acesteia. Aceste elemente sunt:
a) - voinţa manifestată în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat;
b) - obiectul actului juridic;
c) - organul sau subiectul emitent al actului;
1
I. Santai – op. cit., pag. 34;
Drept administrativ
82
d) - motivele care stau la baza actului.

Aceste elemente sunt esenţiale, absenţa unuia dintre ele atrăgând inexistenţa actului. Mai pot exista şi
unele elemente neesenţiale, anume termenul şi condiţia, dar care pot să apară doar în cazul unor acte de
drept administrativ.
a) Un prim element se referă la voinţa manifestată în temeiul şi pentru realizarea puterii de stat. Actul
administrativ este un act voliţional care intervine în cadrul activităţii executive contribuind într-o formă
specifică la realizarea puterii de stat. El este un act de voinţă cu caracter deliberativ, emis în scopul
producerii de efecte juridice şi presupune acţiunea conştientă şi voită a autorului său, neputând avea un
caracter întâmplător, aleatoriu.
Voinţa din actul administrativ trebuie să întrunească mai multe condiţii: să fie intenţionată,
manifestată, să aibă un dublu caracter voliţional, să fie autonomă şi neviciată.
b) Un al doilea element al actului administrativ este obiectul propriu. Obiectul oricărui act juridic este
chiar obiectul raportului juridic pe care acel act îl generează. Obiectul este constituit din conduita părţilor,
adică din acea acţiune asupra căreia sunt îndreptate drepturile şi respectiv obligaţiile participanţilor la
raportul juridic.
c) În rândul elementelor care reprezintă motive ale actelor administrative, sunt cele de fapt şi de drept.
Motivele de fapt sunt cauzele sau împrejurările care justifică şi determină adoptarea unui act juridic, iar
motivele de drept sunt textele legale care permit şi determină această adoptare. Actele normative de ordin
administrativ sunt emise întotdeauna pe baza şi în executarea legilor sau, după caz, a ordonanţelor
Guvernului, care constituie motivul sau temeiul lor legal.
d) Un alt element al actului administrativ este organul sau subiectul emitent al actului. Organele
decizionale administrative pot fi organe cu conducere colegială iar, în unele cazuri organe cu conducere
unipersonală. Dreptul de decizie poate să aparţină unor persoane din cadrul organului colegial sau unor
funcţionari din structurile interne ale organului. Factorii respectivi au posibilitatea atât de a emite decizii,
cât şi de a participa la întregul proces decizional.
SECŢIUNEA 3 – CONDIŢIILE DE VALABILITATE ALE ACTELOR ADMINISTRATIVE
Actul administrativ, categorie juridică a deciziei administrative, urmează să îndeplinească o serie de

condiţii pentru a fi valabil. Condiţiile reprezintă acel ansamblu de trăsături care trebuie să asigure
producerea integrală a efectelor urmărite prin adoptarea actului.
1. Condiţiile generale de valabilitate ale actelor administrative sunt:
- fundamentarea ştiinţifică,
- legalitatea,
- oportunitatea,
- unitatea şi
- simplitatea formei.
2. Actul administrativ trebuie să îndeplinească şi anumite condiţii speciale de valabilitate:
– actul să fie emis de către organul sau persoana competentă şi în limitele competenţei legale;
– actul să fie emis cu respectarea formelor procedurale legale specifice;
– conţinutul actului să fie conform normelor legale;
– actul să corespundă scopului urmărit de lege1.
Emiterea actului de către persoana sau organul cu competenţă decizională este o primă condiţie.
Competenţa reprezintă ansamblul activităţilor cu şi fără semnificaţie juridică săvârşite de un subiect de
drept în vederea realizării atribuţiilor sale.
1
T. Drăganu – Actele de drept administrativ, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag. 107-147;
Drept administrativ
83
Competenţa presupune dreptul şi obligaţia de a săvârşi acţiuni de informare, de comportare, de

verificare şi de decizie, motiv pentru care ea nu este o noţiune sinonimă cu cea de capacitate juridică,
ultima presupunând întotdeauna posibilitatea de a adopta acte juridice. Competenţa decizională este acea
competenţă care permite şi conferă unui organ dreptul de a hotărî sau de a dispune prin acte de decizie în
ceea ce priveşte rezolvarea unei anumite situaţii1.
O altă condiţie specială de valabilitate este conformitatea actului administrativ cu forma prevăzută de
lege. Regula este că manifestarea de voinţă din actele juridice nu este necesară a fi exprimată în forme
exprese pentru a produce efecte juridice. În dreptul administrativ, se impun însă anumite reguli, să fie
respectate anumite forme.
Uneori emiterea actului se pate face fără obligaţia respectării unei proceduri prestabilite, alteori
această procedură se reduce la un minim de condiţii, ca de pildă condiţia formei scrise, însă în unele
cazuri ea poate consta dintr-un complex întreg de formalităţi.
Procedura administrativă este foarte diferită şi ea constă din forme simple sau forme complexe. Cea
mai simplă formă exterioară a actelor administrative este forma scrisă. Această formă este obligatorie în
cazul actelor normative, a actelor individuale de tipul celor jurisdicţionale, de sancţionare sau pentru care
legea cere forma scrisă.
O altă condiţie este conformitatea actelor administrative cu conţinutul legii. Problema conformităţii
deciziilor administrative cu conţinutul legii vizează conformitatea acestora cu elementele normei juridice
conţinute în lege şi anume ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
În fine, o condiţie specială importantă este conformitatea actului administrativ cu scopul legii. Scopul
este rezultatul pe care vrea să îl atingă reglementarea legală. Scopul actului normativ sau individual
contrar legii, atrage nulitatea actului administrativ, iar dacă existenţa unui scop ilegal apare şi ca o
încălcare a legii, se va aplica sancţiunea corespunzătoare gradului de pericol social al faptei.
SECŢIUNEA 4 – CARACTERELE ACTELOR ADMINISTRATIVE
Caracteristicile actelor administrative sunt acele trăsături care individualizează aceste acte faţă de alte
acte juridice.
1. Caracterul unilateral
Principala caracteristică a manifestării de voinţă din actele administrative este unilateralitatea acesteia.
Caracterul unilateral reprezintă acea calitate a actului juridic conform căreia el este emis fără participarea
sau consimţământul subiectelor de drept cărora le este destinat de către administraţie sau cu privire la care
generează drepturi sau obligaţii. Unilateralitatea actelor administrative este destinată de emiterea actelor
în temeiul şi pentru realizarea puterii în stat (a puterii publice).
Când un act administrativ este emis din oficiu de către o autoritate sau instituţie de stat ori a
administraţiei publice locale creând obligaţii în sarcina altor subiecte, persoane fizice sau juridice,
caracterul unilateral al acestor acte este cât se poate de evident. Există însă unele situaţii în care modul de
emitere şi cel de executare al unor acte administrative ar părea că afectează caracterul unilateral al acestor
acte2.
2. Caracterul legal
1
Ioan Santai – op. cit., pag. 53;
2
Ioan Santai – op. cit., pag. 68.
Drept administrativ
84
Acest caracter rezultă din obligativitatea emiterii lor pe baza şi în conformitate cu legea. Fiind emise
în mod unilateral, de regulă de către un organ al administraţiei de stat, deci provenind de la o autoritate şi
fiind emise cu respectarea legii aceste acte se bucură de prezumţia de legalitate.
Această prezumţie are anumite trăsături conferind caracter autentic şi caracter veridic actelor
administrative. Caracterul autentic este acea trăsătură conform căreia se prezumă că actul provine de la
însuşi organul pe care înscrisul îl indică drept autor al său. Veridicitatea este acea trăsătură conform
căreia se prezumă că actul administrativ exprimă adevărul, având un conţinut corespunzător realităţii
faptice şi prevederilor legii.
3. Caracterul obligatoriu
Actele administrative sunt obligatorii în primul rând pentru subiectele care cad sub incidenţa lor,
subiectele care pot fi sau nu subordonate în mod obişnuit organului emitent. Pentru organele ierarhic
inferioare sunt obligatorii actele normative şi cele individuale ale organelor superioare. Actele unui organ
sunt obligatorii şi pentru subiectele nesubordonate în mod obişnuit organului emitent atunci când acesta
are un rol coordonator sau de specialitate într-o ramură sau domeniu de activitate.
În al doilea rând, actele administrative sunt obligatorii chiar şi pentru organul emitent. Când actul se
adresează însăşi organului emitent, respectarea prevederilor sale se face atât în această calitate, cât şi ca
subiect obligat să-l execute.
4. Caracterul executoriu
Sub aspectul regimului juridic ce le condiţionează executarea, actele juridice se împart în acte pentru a
căror executare, atunci când ea nu se realizează de bună voie cel în drept se adresează unei instanţe
judecătoreşti pentru a obţine un titlu executor şi acte juridice a căror executare, atunci când cel obligat să
o facă refuză, se realizează direct prin forţa de constrângere a statului, fără o formalitate deosebită, ele
constituind un titlu executor. În prima categorie intră, de regulă, contractele administrative, iar în a doua
sunt cuprinse, în general, actele administrative de autoritate.
Caracterul executoriu al actelor administrative există indiferent de faptul că ele creează, modifică sau
sting drepturi ori obligaţii în legătură cu un subiect de drept sau altul. Există cel puţin două cauze care
determină acest caracter: a) emiterea actului în realizarea puterii de stat; b) prezumţia de legalitate a
actelor administrative.
5. Caracterul oportun sau actual
Oportunitatea se poate defini ca un element strâns legat de dreptul de apreciere al organelor

administrative, în cursul organizării şi executării legii, prin care se asigură realizarea sarcinilor şi a
atribuţiilor lor legale în termen optim, cu cheltuieli minime şi în conformitate cu mijloacele care
corespund cel mai bine scopului legii.
Într-adevăr, actele administrative care au un caracter legal, pentru a fi pe deplin eficiente trebuie
adaptate condiţiilor concrete, astfel încât ele să devină în acelaşi timp oportune, actuale. Actualitatea unui
act administrativ exprimă deplina concordanţă, în cadrul şi în limitele legii, a actului cu sarcinile care
revin organelor administrative. Acest lucru impune concordanţa dintre drept cu necesităţile în continuă
transformare ale societăţii.
În mod contrar, este inoportun acel act care – deşi legal prin conţinutul prevederilor sale – contravine
unor situaţii concrete şi nu corespunde realităţii în care şi pentru care se aplică.
SECŢIUNEA 5 – CONCEPTUL DE PROCEDURĂ A ACTELOR ADMINISTRATIVE
1. Noţiunea şi caracteristicile procedurii administrative
Drept administrativ
85
Activitatea executivă desfăşurată de organele administraţiei publice este în ansamblul ei o activitate

complexă şi din această cauză ea reprezintă un adevărat proces.
Procesul administrativ se poate defini ca ansamblul activităţilor – acte şi fapte – realizate de
administraţia publică în îndeplinirea atribuţiilor sale. Procedura administrativă este forma sau ansamblul
de formalităţi îndeplinite de organele administraţiei pentru organizarea executării şi executarea în concret
a legilor şi a actelor subordonate acestora, acte care pot emana de la administraţia de stat sau de la alte
subiecte de drept. Pe de altă parte, procedura administrativă reprezintă şi totalitatea normelor juridice care
reglementează forma în care se îndeplineşte activitatea executivă.
Procedura administrativă caracterizează totalitatea formelor concrete ale activităţii executive, întrucât
toate activităţile voliţionale ale administraţiei trebuie să îndeplinească un minimum de formalităţi. Ea se
realizează în moduri specifice şi diferite în cazul actelor juridice, a operaţiunilor tehnico-materiale, a
faptelor, iar în cadrul ei procedura actelor administrative sau procedura decizională este cea mai
importantă categorie a procedurii administrative.
2. Principiile procedurii administrative
- principiul necontradictorialităţii este un principiu de bază al procedurii administrative;

- principiul nepublicităţii;
- principiul indisponiblităţii constă în aceea că subiectele pasive ale raportului administrativ nu pot
dispune de crearea, modificarea, desfiinţarea şi realizarea acestor raporturi, datorită subordonării lor.
Există şi alte principii, comune cu procedura judecătorească: legalităţii, egalităţii, dreptului la apărare
şi rolului activ.
3. Etapele procedurii administrative
Prima este etapa de pregătire a deciziei, dar care nu a beneficiat de o reglementare unitară la nivelul
tuturor actelor administrative. În general, fiecare organ emitent sau organul ierarhic superior acestuia
elaborează o metodologie proprie privind pregătirea proiectelor de acte juridice în special normative.
Totuşi, s-a impus unificarea şi coordonarea reglementării juridice a etapei pregătitoare a proiectelor de
acte juridice normative, elaborându-se în acest sens „Metodologia generală de tehnică legislativă privind
pregătirea şi sistematizarea proiectelor de acte normative”. Metodologia în cauză se aplică şi unor acte
individuale.
Etapa adoptării deciziilor administrative a fost şi este reglementată în mod diferit, de regulă prin
normele de organizare şi funcţionare a respectivelor organe. Astfel, de exemplu, hotărârile consiliilor
locale se emit pe baza şi în vederea executării legii, cu votul majorităţii membrilor lor, fiind semnate de
preşedinte.
Etapa executării este reglementată prin norme specifice fiecărui organ datorită particularităţilor
activităţii de realizare. Există şi dispoziţii cu caracter special aplicabile executării într-un domeniu sau
ramură, cu ar fi executarea sancţiunilor contravenţionale.
Etapa controlului este reglementată diferenţiat pe categorii de organe şi prin reglementări specifice pe
domenii sau ramuri de activitate. Astfel, primarul îndrumă şi controlează aparatul propriu al primăriei.
SECŢIUNEA 6 – PREGĂTIREA ELABORĂRII ACTELOR ADMINISTRATIVE
Formele sau fazele etapei pregătitoare sunt:

a) - apariţia necesităţii elaborării actului administrativ;
b) - documentarea în vederea emiterii actului administrativ;
c) - fundamentarea deciziilor potenţiale, întreaga etapă fiind dublată de formalităţile procedurale
prealabile adoptării actelor administrative.
Drept administrativ
86
a) Procesul şi procedura decizională sunt declanşate de apariţia necesităţii elaborării actului

administrativ şi de declanşarea formelor procedurale pregătitoare. În cazul actelor administrative
normative pregătirea elaborării acestora este declanşată de cele mai multe ori de apariţia unui act
normativ cu putere juridică superioară. În cazul actelor individuale, necesitatea emiterii lor poate fi
declanşată din motive diverse.
În această fază se disting mai multe perioade: cunoaşterea faptelor şi fenomenelor sociale care
urmează a fi soluţionate prin decizie, precum şi alegerea şi determinarea obiectului deciziei potenţiale.
c) O altă etapă pregătitoare este documentarea în vederea emiterii actului administrativ sau
documentarea decizională. Adoptarea deciziei se bazează pe cunoaşterea prealabilă şi aprofundată a
faptelor de anumită semnificaţie juridică.
c) O a treia etapă este fundamentarea deciziilor potenţiale. Metodele de fundamentare a deciziei pot fi
metode clasice (metoda constructivă a variantelor care presupune elaborarea mai multor variante de
soluţii pentru aceeaşi problemă, iar prin compararea indicatorilor de eficienţă se alege varianta optimă) şi
metode moderne, cum este cea oferită de calculul operaţional.
SECŢIUNEA 7 – FORMELE PROCEDURALE PREALABILE ADOPTĂRII ACTELOR
ADMINISTRATIVE
Etapa pregătitoare sau prealabilă reprezintă un moment esenţial al procedurii decizionale, fiind
alcătuită din totalitatea operaţiunilor necesare pregătirii emiterii actelor juridice. Aceste operaţiuni
procedurale numite şi acte pregătitoare sau preparatorii sunt instituite pentru a garanta o cât mai bună
pregătire a actelor administrative. Ele diferă după caracterul normativ sau individual al actului, după
caracterul jurisdicţional sau nejurisdicţional al acestuia, fiind îndeplinite în ordinea şi numărul cerut de
lege. În categoria formelor procedurale prealabile enumerăm: sesizarea şi iniţiativa, propunerile, avizările,
acordul prealabil, proiectul de act juridic, aprobarea, precum şi alte forme procedurale prealabile.
Sub aspectul formelor procedurale pregătitoare, sesizarea reprezintă forma prealabilă prin care un
organ al administraţiei de stat ia cunoştinţă de o anumită situaţie pentru a cărei rezolvare este necesară
emiterea unui act juridic.
Propunerile sunt acte pregătitoare prin care un organ administrativ sesizează un alt organ în vederea luării
unor măsuri în sensul recomandării făcute de autorul propunerii.
Proiectele de acte juridice reprezintă o operaţiune care caracterizează în special actele normative.
Proiectele se întocmesc de către organe sau servicii specializate.
Avizele reprezintă opinii pe care un organ administrativ le solicită altui organ într-o anumită problemă
pentru a putea decide în deplină cunoştinţă de cauză. Avizele sunt forme necesare în procedura de
elaborare a actelor administrative şi sunt solicitate în cazul unor probleme pentru a căror rezolvare justă
este utilă şi cunoaşterea opiniilor de specialitate, denumite în literatură şi recomandări.
Acordul prealabil constituie o manifestare de voinţă a unui organ determinat, prin care acesta îşi dă
consimţământul pentru ca manifestarea de voinţă a unui alt organ al administraţiei de stat să producă
efecte juridice.
Alte forme procedurale prealabile în etapa pregătitoare a deciziei administrative sunt: supunerea spre
aprobare a proiectului (Secretarul General al Guvernului verifică şi pregăteşte proiectele în vederea
prezentării lor Guvernului) anchetele sau cercetările, procesele-verbale, dezbaterea publică, îndeplinirea
unei proceduri jurisdicţionale.
SECŢIUNEA 8 – ADOPTAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE
1. Fazele (etapele) adoptării actelor administrative
Drept administrativ
87
Etapa adoptării sau emiterii actelor administrative reprezintă momentul în care voinţa unilaterală a
administraţiei se manifestă în scopul producerii efectelor juridice. Această etapă se realizează în diverse
modalităţi, în funcţie dacă este vorba despre un act administrativ individual sau normativ ori dacă se
emite de un organ administrativ unipersonal sau colegial.
Emiterea actelor administrative este guvernată de importante formalităţi procedurale concomitente şi
ulterioare adoptării.
În momentele prealabile, are loc dezbaterea, ca activitate de evaluare a propunerilor cuprinse într-un
proiect de act în baza unei confruntări de idei în cadrul căreia se evidenţiază avantajele şi dezavantajele
soluţiilor preconizate. Tot în etapa prealabilă, după cum se susţine în literatura juridică de specialitate, are
loc deliberarea.
Votarea reprezintă operaţiunea prin care se manifestă cu efecte juridice, voinţa organului colegial prin
adoptarea actului juridic.
2. Forme procedurale concomitente
În afara elementelor de fond, există şi o serie de forme procedurale, concomitente adoptării actelor
administrative. Un prim aspect îl reprezintă cvorumul, respectiv numărul de membri necesari, raportat la
numărul total de membri ai organului colegial, care trebuie să fie prezenţi pentru ca deliberarea să fie
valabilă.
Normele privitoare la cvorum sunt prestabilite şi reprezintă un element de formă esenţial întrucât prin
respectarea lor manifestarea de voinţă dobândeşte puterea de a produce efecte juridice.
Majoritatea necesară cerută de lege pentru adoptarea actului administrativ, este reprezentată de numărul
minim de voturi pentru ca actul administrativ să fie adoptat în mod valabil.
Majoritatea necesară cerută de lege pentru adoptarea unui act administrativ poate fi: simplă, absolută şi
calificată.
3. Forme procedurale ulterioare
În ce priveşte formele procedurale ulterioare emiterii actelor administrative în această categorie se

grupează formalităţile procedurale care apar după momentul constituirii actului juridic, deci după ce a
avut loc manifestarea de voinţă. Formele procedurale posterioare se situează în timp între momentul
următor adoptării actului şi momentul declanşării procesului şi procedurii de executare a acestuia. Aceste
forme sunt: aprobarea, confirmarea, ratificarea, aducerea la cunoştinţă prin comunicare sau publicare.
Aprobarea este manifestarea de voinţă a unui organ al administraţiei determinat de lege, act care fără
manifestarea de voinţă ulterioară nu ar putea produce efecte juridice conform legii. Noţiunea de aprobare
se utilizează în trei ipoteze: aprobările propriu-zise, aprobările substitutive şi aprobările “improprii”.
Confirmarea este utilizată în mai multe sensuri: confirmare “improprie”, confirmare propriu-zisă,
confirmare aprobativă.
Ratificarea este utilizată în sensul de ratificare propriu-zisă şi în sensul de ratificare improprie.
Aducerea la cunoştinţă a actelor administrative este operaţiunea prin care are loc înştiinţarea subiectelor
cu privire la existenţa şi conţinutul actului juridic. Ea se realizează prin comunicare şi publicare.
SECŢIUNEA 9 – EXECUTAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE
1. Valoarea juridică a actelor administrative
a. Rezultă din aceea că se execută din oficiu;

b. Obiect al executării administrative îl reprezintă atât propriile decizii cât şi actele altor organe de stat ale
administraţiei, organe şi organizaţii neguvernamentale, persoane fizice şi juridice. Deciziile proprii pe
Drept administrativ
88
care administraţia le execută pot fi acte juridice sau pot fi operaţiuni tehnico-materiale, deci lipsite de
caracter juridic (avize, comunicări, evidenţe etc.);
c. Subiectul care execută actele administrative poate fi diferit, după cel în sarcina căruia revine această
obligaţie. În primul rând sarcina executării deciziei administrative revine titularului, iar dacă acesta nu o
face de bunăvoie, competenţa punerii în executare a deciziei revine autorităţii administrative. Drepturile
autorităţii administrative faţă de celălalt subiect al raportului juridic apar ca îndatoriri faţă de lege;
d. Formele execuţiei administrative.
Executarea sarcinilor se poate face atât în cadrul răspunderii juridice, cât şi în afara acesteia. De
asemenea, executarea de către administraţie se poate face fie în baza convingerii celui chemat să realizeze
măsura, fie luându-se măsuri de constrângere asupra acestuia, a lucrurilor şi veniturilor sale.
2. Metode de executare
a) Convingerea juridică este o metodă de executare şi se exteriorizează printr-o conduită conformă a

subiectului cu prevederile legale. Deşi dreptul contemporan se caracterizează prin primatul convingerii,
ca metodă principală de asigurare a respectării legii, acesta nu exclude constrângerea atunci când măsurile
educative nu produc efectele scontate.
b) Constrângerea reprezintă obligarea unui subiect la însuşirea unei conduite pe care nu o împărtăşeşte.
Constrângerea juridică reprezintă obligarea la executarea unei măsuri prin utilizarea forţei de
constrângere a statului.
SECŢIUNEA 10 - CĂILE ADMINISTRATIVE DE ATAC
Calea de atac constituie mijlocul procedural care creează posibilitatea remedierii încălcării drepturilor
subiective şi a intereselor legitime în urma unor vătămări cauzate de către autorităţile publice. Calea
administrativă de atac poartă denumirea generică de recurs. Prin acte normative ea este denumită în mod
diferit: reclamaţie, sesizare, plângere, apel, întâmpinare, contestaţie, cerere, propunere etc.
Elementele căilor administrative de atac sunt subiectele şi obiectul. Subiectele care pot exercita căile
administrative de atac pot fi persoane fizice şi juridice, autorităţi de stat, alte organisme şi organizaţii.
Pentru exercitarea căii de atac subiectul nu trebuie să dispună de o capacitate sau de o calitate deosebită,
ci doar să facă dovada vătămării unui drept subiectiv sau a unui interes legitim propriu, ori a altui subiect,
fie vătămarea unor drepturi şi interese generale proprii pentru a putea fi exercitată calea de atac
Caracteristicile căilor de atac sunt:
- recursul poate fi introdus împotriva oricărei măsuri administrative (act juridic, operaţiune tehnico-
materială sau fapt material juridic);
- atacul poate viza legalitatea sau oportunitatea măsurii respective;
- recursul se poate referi la activitatea oricărui organ administrativ;
- recursul poate fi introdus simultan sau succesiv la mai multe organe administrative sau reintrodus
succesiv la acelaşi organ;
- recursul nu suspendă executarea măsurii atacate datorită caracterului executoriu al actelor administrative
cu excepţia cazurilor expres prevăzute de lege;
- actul de soluţionare a recursului indiferent că îl admite sau îl respinge este, ca regulă generală, un act
administrativ-revocabil.
SECŢIUNEA 11 – EFECTELE ACTELOR ADMINISTRATIVE
1. Noţiune, natura juridică şi importanţa efectelor actelor administrative
Drept administrativ
89
Analizând eficienţa deciziilor administrative cu caracter juridic avem în vedere atât efectele lor juridice,
cât şi consecinţele social-economice şi politice. Dreptul administrativ studiază efectele juridice ale actelor
administrative. Aceste efecte constau în raporturile juridice pe care actele în cauză le generează, le
modifică sau le desfiinţează. Aceste efecte sunt predeterminate de lege şi sunt cunoscute, în general, din
momentul adoptării deciziilor.
2. Întinderea în timp a efectelor a actelor administrative
Cu privire la momentul producerii efectelor juridice este cunoscută regula că momentul producerii
efectelor juridice este cel al publicării actelor normative şi al comunicării actelor individuale, întrucât
subiectelor nu li se poate pretinde o anumită conduită dacă nu cunosc conţinutul actului care prescrie o
acţiune sau o inacţiune determinată.
Excepţii:
a) - actele cu caracter retroactiv, adică cele de anulare, revocare, interpretare, suspendare, actele prin care
se aprobă se confirmă sau se ratifică acte administrative, actele care stabilesc reguli procedurale, actele de
descontravenţionalizare;
b) - actele ce intră în vigoare la o dată ulterioară respectivului moment ca de exemplu ele care stabilesc
contravenţii şi care intră în vigoare la 10 zile de la adoptare;
c) - actele cu caracter ultraactiv, de exemplu dacă un act administrativ prevede pentru o contravenţie o
sancţiune mai mare, se va aplica sancţiunea din actul anterior.
3. Suspendarea actelor administrative
Suspendarea reprezintă operaţiunea juridică care determină încetarea temporară a efectelor actelor
administrative. Cauzele care determină suspendarea constau în existenţa unor dubii cu privire la
legalitatea sau oportunitatea unui act normativ sau individual. Din acest motiv respectivele cauze pot fi
anterioare, concomitente sau ulterioare adoptării actului juridic. Suspendarea durează până la elucidarea
cauzelor care au determinat-o.
4. Revocarea actelor administrative
Revocarea este operaţiunea juridică prin care organul administrativ emitent sau organul superior al
administraţiei de stat scot din vigoare un act administrativ. Când operaţiunea o face însuşi organul
emitent, suntem în prezenţa retractării sau a retragerii actului. Cauzele care determină revocarea rezidă în
ilegalitatea sau neoportunitatea actului respectiv, putând fi anterioare, concomitente şi ulterioare adoptării
actelor (deoarece actele administrative beneficiază şi de formalităţi posterioare emiterii lor şi care s-ar
putea realiza prin încălcarea condiţiilor legale).
5. Anularea actelor administrative
Anularea actelor de drept administrativ reprezintă sancţiunea aplicată acestora pentru considerente de
ilegalitate şi poate fi dispusă de către organele administraţiei de stat ierarhic superioare, de organele
judecătoreşti, iar în unele cazuri speciale de organele procuraturii. Anularea poate privi atât acte
normative cât şi acte individuale. Aceste cauze pot viza atât ilegalitatea actului administrativ, în sensul
unei încălcări a condiţiilor de formă sau procedurale ale acestor acte, cât şi, uneori, netemeinicia lor, adică
aplicarea greşită a legii la situaţiile ce îşi găsesc rezolvare prin actele administraţiei de stat. Efectele
anulării se produc atât pentru trecut, cât şi pentru viitor1.
SECŢIUNEA 12 – NULITATEA ŞI INEXISTENŢA ACTELOR ADMINISTRATIVE
1
A se vedea şi Zaharia T.Gheorghe, Budeanu Zaharia Odette, Chittariu Tudor Alexandru – Drept administrativ, vol. I, Editura Junimea, Iaşi 2000, pag. 353.
Drept administrativ
90
1. Nulitatea actelor administrative
Nulitatea reprezintă sancţiunea care loveşte actele juridice, lipsindu-le de acele efecte în vederea cărora
aceste acte au fost constituite. Există mai multe categorii de nulităţi.
Nulitatea actelor administrative produce efecte juridice faţă de părţile raportului juridic, dar şi faţă de
terţi.
2. Inexistenţa actelor administrative
Actele administrative posedă prezumţia de legalitate ceea ce le face să fie considerate ca fiind conforme
în întregime cu legea, chiar dacă sunt ilegale, atâta timp cât ilegalitatea lor nu este dovedită iar actul nu
este desfiinţat. Uneori viciul ilegalităţii este atât de evident şi afectează în aşa măsură actul încât acesta
este lipsit de prezumţia de legalitate de la început, astfel încât se poate considera că actul nici nu a luat
fiinţă.
Efectele inexistenţei acestor acte ar fi:
- nu există prezumţia de legalitate şi nu operează caracterul executoriu al actului, a cărui existenţa şi
executare poate fi contestată şi respectiv refuzată;
- invocarea inexistenţei o poate face orice subiect de drept interesat;
- viciul inexistenţei actului administrativ îl poate constata orice instanţă judecătorească;
- căile administrative de atac se pot exercita oricând;
- autorităţile administrative nu pot fi ţinute să emită un act individual în temeiul unui act normativ
inexistent;
- inexistenţa formalităţilor procedurale legale necesare adoptării actului administrativ antrenează
neevalabilitatea acestuia din urmă.
SECŢIUNEA 13 – DEOSEBIRILE ÎNTRE ACTELE ADMINISTRATIVE ŞI ALTE CATEGORII DE
ACTE JURIDICE
1. Actul administrativ şi legea
Legea este actul juridic normativ care are o forţă superioară, emană de la unicul organ legiuitor, după
o procedură specifică şi reglementează cele mai importante raporturi sociale. Spre deosebire de lege, care
este întotdeauna un act normativ de maximă generalitate, actul administrativ poate avea şi un caracter
individual, iar când are caracter normativ gradul său de generalitate este cu mult mai restrâns decât al
legii pe care se bazează, cu excepţia ordonanţelor Guvernului.
Legea emană de la Parlament unicul organ legiuitor, în timp ce actele administrative provin de la diverse
autorităţi centrale sau locale, ale administraţiei statului sau ale administraţiei publice locale, de ramură
sau de domeniu etc.
Legea poate fi abrogată, modificată, suspendată sau interpretată numai prin acte legislative de aceeaşi
forţă juridică şi de către acelaşi organ, în timp ce actul administrativ este subordonat actelor organelor
ierarhic superioare.
Legea reglementează cele mai importante raporturi sociale, fundamentale pentru societate în timp ce prin
actele administrative se pot reglementa doar acele raporturi rezervate de lege în beneficiul administraţiei
publice1 (pe baza şi în executarea legii).
2. Actul administrativ şi hotărârea judecătorească
1
I.Santai - op.cit., pag. 208;
Drept administrativ
91
Hotărârea judecătorească este acel act juridic emis de o autoritate judecătorească prin care se rezolvă cu
putere de lucru judecat şi în baza unei proceduri specifice un conflict generat de încălcarea legii sau a
unor drepturi subiective.
Hotărârea judecătorească are ca obiect soluţionarea unei încălcări a legii ori vătămarea unui drept
subiectiv, spre deosebire de actul administrativ care intervine direct în organizarea executării şi
executarea în concret a legii, fără a soluţiona o situaţie conflictuală.
Actul emis de instanţele judecătoreşti se întemeiază pe lege, în timp ce actul administrativ se poate baza şi
pe acte subordonate legii, putând fi emis, în cadrul legal necesar, şi pe considerente de oportunitate.
Hotărârile judecătoreşti emană doar de la instanţe judecătoreşti, în timp ce acte administrate emit nu doar
autorităţi ale administraţiei publice, dar şi structuri administrative din cadrul puterii legiuitoare ori
judecătoreşti, necesare organizării activităţii lor principale.
Hotărârea judecătorească este întotdeauna un act juridic individual pe când actul administrativ poate fi
atât individual cât şi normativ.
Actul judecătoresc este în general un act declarativ de drepturi, întrucât consacră drepturi şi obligaţii
preexistente emiterii lui, în timp ce actul administrativ este, în principiu, un act constitutiv de drepturi şi
obligaţii din momentul emiterii sale.
Hotărârea judecătorească dispune de autoritatea lucrului judecat, în timp ce actul administrativ este un act
revocabil. Prima este supusă căilor ordinare şi celor extraordinare de atac, în timp ce actul administrativ
este supus căilor speciale de atac, dacă sunt reglementate în acte administrative speciale1.
3. Actul administrativ şi contractul
Contractele reprezintă un acord de voinţă între două sau mai multe subiecte, în virtutea căruia se
formează, se modifică sau se sting drepturi şi obligaţii determinate şi opozabile părţilor. Contractul civil,
comercial sau de muncă cunoaşte ca subiecte participante persoane fizice sau juridice, fără o calitate
deosebită, în timp ce la actul administrativ, cel puţin unul dintre subiecţi este calificat având calitatea de
autoritate a administraţiei publice.
Participanţii la raporturile contractuale sunt părţi care intră în raporturi juridice în baza egalităţii şi
autonomiei de voinţă în timp ce actul administrativ este expresie a subordonării faţă de autoritatea
Contractul are la bază acordul de voinţă al părţilor, în timp ce actul administrativ se formează în mod
unilateral, la cerere sau din oficiu.
Contractele se încheie, de regulă, fără îndeplinirea unor condiţii de formă deosebită, în baza simplului
acord de voinţă al părţilor în timp ce actele administrative trebuie să îndeplinească un minimum de
condiţii specifice de formă.
De asemenea, există deosebiri şi cu privire la încetarea efectelor juridice la contracte fiind suficient
acordul de voinţă al părţilor participante, iar uneori o hotărâre judecătorească.
4. Actul administrativ de gestiune
Actul administrativ de gestiune este actul juridic încheiat, pe de o parte, de administraţie reprezentată de
un serviciu public, iar pe de altă parte de u particular, persoană fizică sau juridică, ce are ca obiect
prestarea de servicii, achiziţii de produse, concesionarea de servicii şi bunuri aparţinând domeniului
public al statului, judeţului, oraşului sau comunei.
1
A se vedea şi Iulian M.Nedelcu - op.cit., pag. 300;
Drept administrativ
92
Este act administrativ pentru că una din părţi este un serviciu public administrativ un organ al
administraţiei publice, o instituţie publică sau regie autonomă de interes public. Este act de gestiune,
deoarece, prin încheierea acestuia se urmăreşte utilizarea, conservarea şi dezvoltarea proprietăţii publice a
statului, judeţului, oraşului sau comunei.
Fiind un act juridic încheiat între două părţi – un serviciu public şi un particular – actul administrativ de
gestiune are configuraţia juridică a unui contract dar pentru că părţile nu se află pe poziţii egale ca la
contractul civil, el se mai numeşte şi contract administrativ.
SECŢIUNEA 14 – CLASIFICAREA ACTELOR ADMINISTRATIVE
În ştiinţa dreptului administrativ1, actele administrative sunt grupate în diverse categorii, după anumite
criterii, această grupare prezentând importanţă nu numai teoretică, ci şi practică.
1. După natura juridică, actele administrative pot fi:
a) – acte administrative de autoritate, numite şi acte administrative de putere publică. Acestea sunt emise
de o putere publică în mod unilateral, pe baza şi în executarea legii, în scopul naşterii sau stingerii unor
raporturi juridice, deci pentru a produce efecte juridice;
b) – acte administrative de gestiune, care se realizează între serviciile publice administrative pe de o parte
şi persoane fizice sau juridice pe de altă parte, şi care privesc buna gestionare sau administrare a
domeniului public al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale (judeţ, oraş sau comună), după caz.
Spre deosebire de actele de autoritate care sunt acte unilaterale, cele de gestiune sunt bilaterale,
cuprinzând după manifestări de voinţă;
c)– acte administrative jurisdicţionale, care se emit în mod unilateral, de organele de jurisdicţie
administrativă anume abilitate de lege şi soluţionează conflicte apărute între autorităţi publice şi
particulari. Actele administrative jurisdicţionale se emit cu folosirea unei proceduri speciale, respectiv
participarea şi contradictorialitatea în dezbateri. Aceste acte sunt acte de speţă, care intervin pentru a
curma un litigiu.
2. După competenţa materială, există:
a) - acte administrative cu caracter general, care se emit de autorităţile administraţiei publice care au
competenţă materială generală, precum ordonanţele şi hotărârile Guvernului, hotărârile consiliului
judeţean sau local, ordinele prefectului ori deciziile primarului;
b) - acte administrative de specialitate, care sunt emise de organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale şi ale administraţiei publice locale, cum sunt ordinele şi instrucţiunile emise de miniştri şi
conducătorii celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, alte acte emise de aceştia,
cum ar fi regulamente, îndrumători circulare, norme metodologice şi altele2, precum şi cele emise de
conducătorii serviciilor publice desconcentrate sau descentralizate, după caz, ale ministerelor şi celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, din unităţile administrativ-teritoriale şi de către
serviciile publice ale consiliilor judeţene şi locale.
1
Iulian M. Nedelcu - op. cit, pag. 301 ;
2
Mircea Preda - op. cit., pag. 101;
Drept administrativ
93
3. După competenţa teritorială, actele administrative pot fi:
a) - acte administrative emise de organele administraţiei publice centrale, care produc pe întreg cuprinsul
ţării. Ele sunt emise de Guvern, miniştri, precum şi de ceilalţi conducători ai organelor de specialitate, ale
administraţiei publice centrale;
b) - actele administrative emise de autorităţile administraţiei publice locale (hotărâri ale consiliilor
judeţene şi locale şi dispoziţiile primarilor, ordinele prefecţilor, precum şi actele emise de conducătorii
serviciilor publice desconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei centrale din unităţile administrativ-teritoriale şi ai serviciilor publice ale consiliilor judeţene
şi locale. Desigur, aceste acte produc efecte în limitele unităţii administrativ-teritoriale, în care
funcţionează autorităţile care le-au emis;
4. După gradul de întindere a efectelor juridice, actele

administrative sunt:
a) - acte administrative normative, care produc efecte cu caracter general şi impersonal (hotărârile şi
ordonanţele Guvernului, ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor şi ale celorlalţi conducători
de autoritate a administraţiei publice centrale, hotărârile consiliilor judeţene şi locale, de asemenea
ordinele prefecţilor, actele conducătorilor serviciilor publice descentralizate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei centrale din unităţile administrativ-teritoriale, precum şi
ale conducătorilor serviciilor publice ale consiliilor judeţene şi locale;
b) - acte administrative individuale, care produc efecte numai pentru o anumită persoană fizică ori
juridică.
Potrivit doctrinei, din această categorie pot face parte hotărârile Parlamentului, decretele emise de
Preşedintele României, ordinele miniştrilor şi ale conducătorilor celorlalte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale, actele emise de conducătorii serviciilor publice descentralizate în judeţe şi
municipiul Bucureşti, precum şi cele emise de conducătorii serviciilor publice ale consiliilor judeţene şi
locale, de preşedintele consiliului judeţean şi de către primar1.
5. După natura efectelor juridice pe care le produc există:
- acte administrative care acordă drepturi;

- acte administrative care constată existenţa unui drept;
- acte administrative care interzic sau anulează existenţa unei situaţii de fapt considerată anterior un drept.
6. După autoritatea care le emite, actele administrative sunt:
- acte administrative emise de cele două camere ale Parlamentului, precum regulamentele de organizare şi
funcţionare;
- acte administrative emise de preşedintele României, în principal decrete;
- acte administrative emise de organele puterii executive. Din această categorie fac parte toate actele
administrative emise de autorităţile administraţiei publice centrale şi locale, cu competenţă materială
generală sau specială, precum şi cu competenţă teritorială centrală ori locală;
- acte administrative emise de alte instituţii publice;
- acte administrative emise de regiile autonome.
1
Mircea Preda - Curs de drept administrativ, op.cit., pag. 102 ;
Drept administrativ
94
7. După perioada de timp în care produc efecte, actele administrative

pot fi:
- permanente, în sensul că produc efecte de la intrarea în vigoare şi până la abrogare;

- acte administrative temporare, care produc efecte juridice pentru o anumită perioadă de timp.
NU UITA!
1. Modalităţile prin care administraţia publică îşi realizează atribuţiile sunt următoarele :
- operaţiunile administrative şi operaţiunile materiale ;
- actele administrative şi
- contractele administrative .
2. Operaţiile administrative sunt legate în general de emiterea, executarea şi controlul unui act
administrativ sau a altui act juridic concret, determinat, în timp ce operaţiile materiale propriu-zise sunt
înfăptuite în exercitarea unor atribuţii ale organelor administraţiei publice, fără a avea o legătură directă
cu un anumit act administrativ sau un alt act juridic, emis atât de organe ale administraţiei publice, cât şi
de alte organe.
3. Conceptual, actul administrativ este actul juridic unilateral emis în cadrul activităţii executive de
autorităţi publice în calitatea lor de subiecte special investite cu atribuţii de realizare a puterii de stat, prin
care se creează, se modifică sau se sting raporturi de drept administrativ.
1. Ce sunt operaţiunile administrative?
2. Ce este actul administrativ?
3. Care sunt caracterele actelor administrative?

Drept administrativ
95
CONTRACTUL ADMINISTRATIV

- Va fi familiarizat cu noţiunea de contract administrativ.
- Va cunoaşte regimul juridic aplicabil contractelor administrative.
- Va ştii să interpreteze şi să aplice normele în vigoare în materia contractelor administrative .

1.Consideraţii introductive
2. Procedura încheierii şi executării contractelor administrative
3. Contractele administrative şi legislaţia Uniunii Europene
4. Executarea contractelor administrative
NU UITA! ............................................................................................................................................
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL AFERENTE UNITĂŢILOR 6-
7.....................................................
CONTRACTUL ADMINISTRATIV
SECŢIUNEA 1 – CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE
Contractele administrative reprezintă unele dintre cele mai dinamice instrumente juridice folosite - pe de o
parte - spre a realiza într-un mod eficient dar şi flexibil înfăptuirea obiectivelor administraţiei, iar - pe de
altă parte - pentru perfectarea unor legături trainice şi durabile între organizaţiile şi instituţiile economice şi
factorii de decizie care controlează administraţia publică.
În acest sens, profesorul Antonie Iorgovan sublinia „Filozofia contractelor administrative presupune că
acordul de voinţă al părţilor să fie subordonat interesului public. Contractul administrativ nu este un scop în
sine, precum contractul civil sau comercial, contractul administrativ, la fel ca şi actul administrativ
unilateral, sunt mijloace juridice prin care se realizează administraţia publică, fie sub forma aplicării la
cazuri concrete a legii, fie sub forma prestării de servicii publice, în sensul larg al termenului, în limitele
legii”1.
Profesorii Jean Rivero şi Jean Waline, în manualul lor de drept administrativ - aflat la cea de a 19-a ediţie -,
estimează că „dată fiind importanţa economică a operaţiunilor realizate prin intermediul contractului
administrativ, regimul său prezintă un interes practic considerabil”2.
Literatura de specialitate, lucrările unor autori de referinţă în acest domeniu au subliniat, de aceea, cu
evidenţă importanţa criteriilor care determină existenţa unui contract administrativ, regimul acestor
1
Antonie Iorgovan, Noua lege a contenciosului administrativ, Geneză şi explicaţii, Ed. Roata, Bucureşti 2004 p.318
2
Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 19 edition, Paris, Ed. Dalloz, 2002, pag.111.
Drept administrativ
96
contracte privind atât modul de încheiere – cu limitele inerente aduse libertăţii contractuale – cât şi
procedurile specifice de executare a contractelor administrative, iar în final modalităţile specifice prin care
se înfăptuieşte rezilierea, încetarea contractelor administrative.
Examinarea din multiple unghiuri a contractelor administrative i-a făcut pe unii prestigioşi autori de
specialitate să ajungă la concluzia existenţei unui adevărat „drept al contractelor administrative”.
Profesorul Christophe Guettier, într-o substanţială lucrare consacrată contractelor administrative, apărută în
2004, consideră de pildă că dreptul contractelor administrative acoperă de fapt o „realitate tangibilă”1.
El subliniază că manualele clasice de drept administrativ în general abordează problematica contractelor
administrative în spiritul existenţei unui ansamblu de reguli ce ar constitui „un adevărat soclu de granit”. Pe
baza unei ample estimări a ceea ce însemnează astăzi contractele administrative, profesorul francez
consideră că acestea prezintă într-adevăr o importanţă şi o individualitate proprie, ce nu poate fi ignorată,
evoluţia contractelor administrative fiind totodată influenţată de precizările importante aduse de practica
judiciară şi în special de aplicarea regulilor comunitare în dreptul naţional.
Datorită trăsăturilor şi poziţiei sale specifice, administraţia publică – care reprezintă un concept mult mai
larg decât administraţia de stat – are ca obiect atât realizarea valorilor ce exprimă interesele statului, cât şi
ale unor colectivităţi, valori recunoscute şi exprimate în acte elaborate de puterea legiuitoare. Propunându-şi
să asigure organizarea executării şi însăşi executarea legii, administraţia publică este direct condiţionată atât
de puterea legiuitoare, care îi determină şi circumstanţiază sfera de activitate, cât şi de puterea
judecătorească, ale cărei hotărâri sunt aplicate şi executate în cadrul administraţiei publice.
Trebuie remarcat, pe de altă parte, că administraţia publică, deşi este strâns legată de puterea executivă, nu
se identifică cu aceasta, deoarece aşa cum am arătat are o sferă mult mai largă de cuprindere, întrucât ea se
realizează atât de organele puterii executive (Guvern, ministere), cât şi de autorităţile administraţiei publice
locale, precum şi de regii autonome, instituţii social-culturale, care după cum se cunoaşte nu sunt nici ele
organe ale puterii executive.
În literatura de specialitate recentă s-a insistat asupra faptului că noţiunea de administraţie publică ar avea
un dublu sens, unul de “organizare”, prin aceasta înţelegându-se ansamblul mecanismelor care, pe baza şi în
executarea legii, realizează o activitate cu un anume specific, bine conturat, şi un al doilea sens, activitatea
de organizare a executării şi executarea în concret a legilor2.
Anumiţi autori de specialitate diferenţiază activităţile executive cu caracter de “dispoziţie”, ce se realizează
prin acte juridice şi fapte materiale de către organele administraţiei publice şi funcţionarii acestora, şi
activităţile cu caracter de “prestaţie”, care au loc tot pe baza şi în executarea legii, dar din oficiu sau la
cererea persoanelor fizice sau juridice. Ambele activităţi se realizează prin acte juridice şi prin fapte
materiale, activităţile executive cu caracter de prestaţie implicând în foarte multe cazuri încheierea unor
contracte între subiecţii administraţiei publice (instituţii, întreprinderi) şi beneficiarii prestaţiilor.
Punerea în practică a importantelor sarcini şi funcţii ce revin administraţiei publice, privită ca activitate şi,
totodată, ca sistem, implică – aşa cum s-a arătat – folosirea unei largi diversităţi de mijloace şi instrumente
juridice. În rândul acestora, un rol cu totul aparte revine contractelor administrative.
Într-o recentă lucrare de drept administrativ, publicată la Paris în anul 2004, profesorul Pierre-Laurent
Friere de la Universitatea Paris I Panthéon-Sorbonne, subliniază valoarea contractelor administrative,
evidenţiind distincţia între contracte administrative şi contracte ale administraţiei, relevând pe de altă parte
elementele specifice care le diferenţiază şi le conferă o anumită trăsătură de autonomie. Fiind supuse
regulilor contractelor în general, dar şi trăsăturilor specifice care le individualizează, contractele
administrative devin una dintre categoriile cele mai importante dar şi mai complexe, cu referire la
mijloacele prin care se înfăptuieşte activitatea administraţiei publice.
Deşi profesorul francez se pronunţă pentru utilitatea determinării unor reguli generale aplicabile
contractelor administrative, care să se deosebească totuşi de regulile generale cunoscute din dreptul privat,
1
Christophe Guettier, Droit des contrats administratifs, Thémis, Presses Universitaires de France, Paris, 2004, pag.25.
2
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004, pag. 19
Drept administrativ
97
el subliniază că obligaţia de a face o distincţie între contractele de drept comun şi cele de drept administrativ
suscită, uneori, anumite dificultăţi. “Judecătorul administrativ, în tăcerea contractului, îşi păstrează... o
concepţie mai evolutivă a cadrului contractual. El ia în considerare exigenţele interesului general, al
mutabilităţii, dar şi al continuităţii necesare serviciului public, ceea ce pare inerent naturii însăşi a
principiilor contractului administrativ”1.
Este în afară de orice îndoială, aşadar, că în dinamica realizării funcţiilor ce revin administraţiei publice,
privită ca un sistem, o însemnătate cu totul excepţională o au contractele administrative ca mijloace, având
elemente de specificitate, prin care se înfăptuieşte tocmai multitudinea de obiective şi sarcini ce privesc
administraţia publică.
Importanţa contractelor administrative este, implicit, subliniată şi de anumite prevederi ale unor documente
internaţionale. Astfel, Carta Europeană a Autonomiei Locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985,
definind conceptul de autonomie locală, precizează că prin aceasta se înţelege “dreptul şi capacitatea
efectivă ale autorităţilor administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în cadrul legii, în nume
propriu şi în interesul populaţiei locale, o parte importantă a treburilor publice” (subl.ns., T.P.).
Menţionăm şi precizarea cuprinsă în art.9 al aceluiaşi document, în sensul că “În cadrul politicii economice
naţionale, autorităţile administraţiei publice locale au dreptul la resurse proprii, suficiente, de care pot
dispune în mod liber în exercitarea atribuţiilor lor”2.
SECŢIUNEA 2 - PROCEDURA ÎNCHEIERII ŞI EXECUTĂRII CONTRACTELOR

ADMINISTRATIVE
1. Regulile de încheiere a contractelor administrative
Desigur, materia contractelor administrative cunoaşte – şi este supusă – unor reguli, anume reguli
referitoare la competenţa celor îndrituiţi a încheia contracte şi reguli privitoare la alegerea cocontractantului
(opţiunea).
1.1. Reguli referitoare la competenţă
În primul rând, sub acest punct considerăm necesar a sublinia importanţa noţiunii de competenţă în drept.
Noţiunea de competenţă prezintă o mare însemnătate din punct de vedere juridic, deoarece în funcţie de
determinarea competenţei sunt stabilite anumite funcţii şi prerogative ale diverselor organe interne de stat
sau aparţinând unor organizaţii internaţionale, element indispensabil în vederea asigurării unei bune
funcţionalităţi şi operativităţi a acestora.
Teoria competenţei cuprinde, de asemenea, referiri la existenţa unor competenţe exclusive, care aparţin în
mod obligatoriu unei singure categorii de organe, şi la competenţe concurente, situaţie în care înfăptuirea
unui anumit act, a unei anumite activităţi, implică participarea mai multor instituţii sau a mai multor
organe3.
1.2. Alegerea (opţiunea) contractantului
Dacă, aşa cum am văzut, administraţia publică – sub diversele sale forme organizatorice – are iniţiativa
încheierii de contracte datorită necesităţii îndeplinirii programelor şi sarcinilor lor, este imperativ necesar ca
iniţiativa lor trebuie să corespundă unei voinţe sau unor alte voinţe, pentru a se realiza un contract. Astfel
1
Pierre-Laurent Frier, Précis de droit administratif, 3e édition, Montchrestien, Paris, 2004, pag. 357.
2
http://www.apaps.rp/romania/international
3
A se vedea cu privire la aceste clasificări, şi Victor Duculescu, Dreptul integrării europene – tratat elementar, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, pag.174 şi
urm.
Drept administrativ
98
cum subliniază Mircea Preda în recenta sa lucrare „Drept administrativ – Partea generală” atribuţiile de
drept privat ale statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale, „... sunt legate preponderent de modul în
care administrează bunurile pe care le deţin, şi prestează serviciile din sfera lor de competenţă, asigurând,
prin aceasta, atât interesul public, general, al statului sau al unităţii administrativ-teritoriale, după caz, cât şi
al persoanelor fizice sau juridice cu care acestea intră în raporturi juridice”1.
Mai departe, se subliniază că în exercitarea atribuţiilor lor de drept privat, autorităţile publice reprezentative
ale statului şi ale unităţilor administrativ-teritoriale emit nu numai acte de autoritate, în mod unilateral, prin
care îşi impun necondiţionat, obligatoriu, voinţa lor. Ele încheie, în acest scop, şi acte juridice care asigură
atât realizarea interesului public, general, al statului şi al unităţii administrativ-teritoriale respective, dar şi
interesul celui cu care încheie actul – particularul, persoană fizică şi persoană juridică. Asemenea acte au ca
obiect, după caz: achiziţionarea sau vânzarea de bunuri, prestarea de servicii, executarea de lucrări,
concesionarea ori închirierea de bunuri.
Iniţiativa încheierii contractelor administrative aparţine întotdeauna celui care reprezintă, potrivit legii,
statul sau unitatea administrativ-teritorială, respectiv miniştrilor şi conducătorilor celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, preşedinţilor consiliilor judeţene, primarilor comunelor şi
oraşelor, conducătorilor instituţiilor publice, regiilor autonome şi celorlalte servicii publice aflate în
subordinea sau autoritatea Guvernului, ori a consiliilor locale sau judeţene.
Cealaltă parte a contractului administrativ poate fi orice particular, persoană fizică sau juridică (română
sau străină) care aderă la iniţiativa autorităţilor publice de a contracta, acceptând condiţiile puse de
iniţiatorul actului şi se supune procedurilor stabilite în prealabil de lege. Ca atare, ca în orice contract,
trebuie să se întâlnească, să concorde oferta şi acceptarea, adică să se realizeze acordul de voinţe al
părţilor; cu alte cuvinte, să se încheie contractul.
2. Procedura licitaţiei
Evident, a scoate la licitaţie înseamnă a atribui, prin hotărâre judecătorească, un bun scos la licitaţie, unei
persoane care oferă preţul cel mai mare. Dar, trebuie subliniat totodată că, licitaţia înseamnă vânzarea unui
bun, făcută în public, după reguli speciale, având drept rezultat atribuirea obiectului de vânzare persoanei
care a oferit preţul cel mai mare (scoatere la mezat, vânzare publică a bunurilor unui datornic). Desigur, o
asemenea accepţiune nu corespunde sensului actual al licitaţiei. Este firesc că licitaţia tradiţională continuă,
în cazurile menţionate. Dar în prezent, prin licitaţie se „oferă” posibilitatea de a deveni parte la un contract,
în care autoritatea publică – sub formele pe care le-am semnalat în cele ce preced – îşi exprimă abilitatea de
a face cunoscut celor interesaţi, doleanţa sa ca pentru îndeplinirea sau executarea sarcinilor ce le revin
pentru a satisface interesul public general, să poată alege pentru aceasta pe cei care corespund cerinţelor
specificate2.
Dar, fără îndoială, a adjudeca înseamnă a atribui, prin hotărâre judecătorească, un bun scos la licitaţie
persoanei care oferă preţul cel mai bun3.
Adjudecatar este persoana căreia i se adjudecă un bun la licitaţie publică.
Deosebit de aceste semnificaţii ale noţiunii de licitaţie, trebuie de menţionat că a licita, înseamnă a face
ofertă în cadrul unei licitaţii, a vinde ceva prin licitaţie.
Tradiţional, despre licitaţie se spune că „vânzarea se face prin licitaţie publică, de către un funcţionar al
fiscului, delegat de perceptor şi însoţit de un agent poliţienesc în comunele urbane şi de notari în comunele
rurale. Dacă suma oferită la licitaţie este vădit derizorie, adjudecarea nu se va putea face decât cu aprobarea
administratorului de încasări şi plăţi”4.
1
Mircea Preda, Drept administrativ – Partea generală, ediţia a treia, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004, pag.201 şi urm.
2
Dicţionarul Explicativ al Limbii Române - DEX, pag.571.
3
Idem, pag.13.
4
Enciclopedia României, vol.I, Statul, Bucureşti, 1935, pag.227
Drept administrativ
99
Din cele expuse mai sus rezultă cu claritate că licitaţia se organiza faţă de bunurile datornicului, deci ca o
sancţiune, ca un mijloc de recuperare a unor bunuri sau sume de bani, iar nu pentru a se oferi spre
contractare bunuri sau servicii, construcţii etc.
Pentru a asigura satisfacerea interesului general, al colectivităţii, astfel cum am văzut, autorităţile
administraţiei publice organizează licitaţii – potrivit legii – la care se pot prezenta cei interesaţi. Şi, aşa cum
am mai arătat, faptul că cei interesaţi nu au alternativă la propunerile autorităţii administrative, contractul
administrativ fiind un contract de adeziune, aceştia pot să accepte şi să încheie contractul sau se pot retrage
de la licitaţie.
Licitaţia dă posibilitatea serviciului public care încheie un act administrativ de gestiune – un contract de
concesiune ori de închiriere, de achiziţii guvernamentale sau de executare de lucrări publice – pe de o parte,
să aleagă pentru a contracta, pe acela care oferă cel mai bun preţ şi în condiţii de executare avantajoase.
Totodată, licitaţia este de natură să înlăture orice suspiciune, cât priveşte alegerea contractantului, din partea
serviciului public care contractează ori a organizatorului de licitaţie.
Licitaţia publică se poate organiza atât de serviciul public, de autoritatea interesată, cât şi de un agent
specializat, care are calitatea de organizator de licitaţie.
Pentru a se încheia un contract administrativ, trebuie parcurse anumite etape obligatorii, precum:
Prima fază constă în lansarea, de către serviciul public ori de organizator, a obiectului licitaţiei, inclusiv a
caietului de sarcini, şi publicarea acestora în Monitorul Oficial Partea a IV-a şi într-o publicaţie de mare
tiraj, cu precizarea formei de licitaţie şi a datei până la care se primesc ofertele.
SECŢIUNEA 3 - CONTRACTELE ADMINISTRATIVE ŞI LEGISLAŢIA UNIUNII EUROPENE
Problemele pe care le ridică aderarea României, în perspectivă, la Uniunea Europeană sunt multiple.
Domeniile pe care le vizează Uniunea Europeană sunt, aşa cum se cunoaşte, deosebit de importante şi
anume: Libera circulaţie a persoanelor, a serviciilor, a mărfurilor, a capitalurilor, libertatea de stabilire,
comerţul, transporturile, dreptul de autor şi multe altele.
Politicile concurenţiale au ca scop instituirea unui sistem economic menit să asigure libera concurenţă
şi condiţii egale, nediscriminatorii, pentru toţi competitorii pe piaţă. Dintre instrumentele – numeroase, de
altfel – de aplicare a unui sistem decizional pe piaţa comunitară, care să asigure libera circulaţie a
mărfurilor, se poate aminti legea antimonopol sau legea anti-trust, interzicerea abuzului de poziţie
dominantă, supravegherea acordurilor dintre firme, precum şi supravegherea utilizării subvenţiilor
acordate de stat.
1. Contractul de Parteneriat Public - Privat
Cu privire la contractele de parteneriat public-privat acestea nu au definire legală la nivelul Uniunii

Europene. În general termenul de parteneriat public-privat desemnează cooperarea, în diferite forme,
dintre autorităţile publice şi mediul de afaceri, în scopul asigurării finanţării, construcţiei, renovării,
managementului sau întreţinerii unei infrastructuri, sau furnizării unui serviciu.
În decursul ultimei decade, fenomenul parteneriatului public-privat a luat amploare în mai multe
domenii care, în mod tradiţional, cădeau în competenţele sectorului public. Autorităţile publice ale
statelor membre ale Uniunii Europene au recurs la diverse forme de parteneriat public-privat, mai cu
seamă în sectoare precum transport, sănătate publică, educaţie şi siguranţă naţională. La nivel european, a
fost recunoscut faptul că recursul la parteneriatul public-privat ar putea ajuta la realizarea reţelelor trans-
europene de transport, domeniu în care întârzierile sunt considerabile, în special din lipsă de fonduri1. Un
alt domeniu în care s-a considerat că parteneriatul public-privat ar putea determina o creştere a
1
Comunicarea Comisiei din 23 aprilie 2003 „Developing the trans-European transport network: innovative funding solutions”, COM (2003) 132; Raportul
grupului la nivel înalt cu privire la reţelele trans-europene de transport din 27 iunie 2003.
Drept administrativ
100
investiţiilor este acela al inovării, cercetării şi dezvoltării1. La nivel local, autorităţile publice au recurs la
diverse formule de parteneriat public-privat în vederea administrării serviciilor publice, precum distribuţia
energiei electrice sau a apei, ori managementul deşeurilor.
Regimul juridic al parteneriatului public-privat conform dreptului comunitar este aplicabil numai
atunci când obiectul parteneriatului public-privat constă în activităţi economice, fiindcă competenţele
Uniunii Europene în acest domeniu sunt justificate prin prisma obiectivului înscris în Tratatul
Comunităţilor Europene, de instituire a pieţei interne. Aşadar, regimul juridic comunitar a parteneriatului
public-privat nu este aplicabil activităţilor neeconomice, precum şcolarizarea obligatorie sau servicii de
securitate socială. Pe de altă parte, acest regim juridic nu este aplicabil acelor acte prin care autorităţile
publice autorizează prestarea de activităţi economice, precum activităţi de taximetrie, celor care implică
utilizarea spaţiului public pentru desfăşurarea de activităţi economice, activităţi farmaceutice etc.
Comisia Europeană într-o abordare recentă în ceea ce priveşte fenomenul parteneriatului public-
privat2 tinde să introducă în acest concept orice cooperare dintre actorii publici şi cei privaţi. Categoriile
juridice cărora li se subsumează multitudinea de formule de cooperare sunt, de regulă contractele de
achiziţii publice şi concesiunile. Dacă primele dintre ele beneficiază de un regim juridic specific, prevăzut
în legislaţia secundară, nu este cazul şi celor din urmă, cărora li se aplică principiile din Tratatul
Comunităţilor Europene privind piaţa internă, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
Costul din ce în ce mai mare al dezvoltării de infrastructuri, a impus statelor dezvoltate din punct de
vedere economic, necesitatea unei îmbinări a utilizării resurselor şi capacităţilor manageriale proprii
sectorului privat cu principiile aplicabile sectorului public, în vederea minimizării costurilor suportate de
la bugetele publice şi eficientizarea construcţiei şi operării unor infrastructuri, cu un mare impact social,
care ar fi imposibil de acoperit numai din resurse bugetare.
Toate statele aflate pe această nouă construcţie au trebuit să-şi adapteze atât legislaţia, cât şi principiile
de abordare proprii sectorului financiar public în vederea adoptării necesităţii transparenţei totale a
utilizării fondurilor publice şi crearea unui mediu avantajos investiţiilor private privitoare la gestiunea
afacerilor şi realizarea profitului investitorului.
În privinţa stadiului actual de evoluţie al acestei instituţii juridice, trebuie spus că parteneriatele
public-private sunt supuse dispoziţiilor privitoare la contractul de concesiune sau la cele privind delegarea
serviciului public (cazul Franţei şi, totodată principala poziţie a Comisiei Europene), ori reglementările
privitoare la achiziţiile publice (cazul Germaniei). Olanda a instituit un sistem de practici administrative
care au adaptat legislaţia cu caracter general al acestei instituţii. În această materie modelul este
reprezentat de către Marea Britanie, care are o legislaţie specială destinată formelor de parteneriat public-
privat, ea fiind statul membru al Uniunii Europene care a iniţiat politici publice, legislaţie, practici
administrative specifice şi chiar o denumire particulară: Iniţiativa de Finanţare Privată.
În plan internaţional nu s-a realizat standardizarea nomenclatorului utilizat pentru descrierea
procesului de parteneriat. De asemenea, la nivelul dreptului comunitar, nu există o definiţie specifică a
parteneriatului public-privat. Fiecare tip de acord este definit prin legislaţia comunitară particulară care
reglementează structurile operaţionale şi sistemul de achiziţii publice. Cu toate acestea, Comunicarea de
interpretare asupra concesiunilor, publicată de Comisia Europeană, sugerează faptul că, în scopul
distincţiei concesiunilor de alte tipuri de parteneriate public-private, caracteristica acestui tip de acord
priveşte transferul riscului către partea privată. Acest criteriu permite definirea fiecărui tip de parteneriat
public-privat în funcţie de legislaţia relevantă şi de metodele utilizate pentru selectarea părţilor private. În
timp ce posibilităţile de alegere a structurilor sunt nelimitate, în privinţa formelor financiare şi juridice,
Comisia consideră că parteneriatele public-private pot fi definite în raport cu regulile care reglementează
alegerea partenerilor privaţi, precum şi selecţia şi aplicarea procedurilor de achiziţii publice. În
consecinţă, parteneriatele public-private, indiferent dacă privesc activităţi şi/sau servicii, sunt:
1
Concluziile Preşedinţiei, Consiliului European de la Bruxelles, 12 decembrie 2003.
2
Cartea Verde cu privire la parteneriatul public-privat şi dreptul comunitar al contractelor publice şi concesiunilor (COM(2004)327 final).
Drept administrativ
101
- reglementate de către dispoziţiile detaliate ale directivelor asupra achiziţiilor publice;

- acoperite de regulile şi principiile Tratatelor, astfel cum sunt reflectate în Comunicarea de interpretare
şi în jurisprudenţă;
Există trei abordări privind atribuirea funcţiilor publice de către sectorul privat: prin concesiune
operaţională – operating leases, prin acorduri de exploatare – operating agreements, sau prin intermediul
contractelor de servicii – service contracts.
Proiecte integrate şi oportunităţi operaţionale. Parteneriatele integrate implică transferul de
responsabilităţi pentru conceperea, construirea, şi exploatarea unui singur obiectiv (amenajări), sau a unui
grup de obiective de către un partener din sectorul privat.
Proiecte în parteneriate şi oportunităţi de investiţii. Acordurile pot implica şi finanţarea din partea
sectorului privat pentru proiecte care, în alte condiţii, ar fi finanţate în totalitate de către stat. Aceste
acorduri sunt atractive deoarece permit implementarea unor noi surse de capital şi eficienţa în exploatare.
Este cazul concesiunilor sau a vânzărilor de active sau de părţi din entităţile deţinute de către stat, către
sectorul privat.
Parteneriate public-private de tipul concesiunii. Potrivit tipului de concesiune pură, parteneriatele
public-private îşi asumă întreaga investiţie. Părţile, cea publică şi cea privată, divid ex ante riscurile
identificate prin acorduri contractuale privind responsabilităţile, riscurile şi finanţarea. De asemenea,
guvernul suportă riscul legislativ, pe când partea privată îşi asumă riscurile de construcţie şi cele
comerciale.
Parteneriate public-private de tipul unei societăţi în participaţie. Acest tip de proiect reprezintă un
angajament comun – joint commitment, al sectorului public şi al celui privat, încheiat pe durata ciclului
de viaţă al proiectului respectiv. În această situaţie, participarea la investiţie a sectorului privat este mai
redusă de 100%. Părţile împart responsabilitatea, riscul şi finanţarea, în calitate de acţionari într-o
societate publică. Deşi există excepţii de la regulă părţile împart şi riscurile şi profiturile în funcţie de
proporţia deţinută la capitalul proiectului.
Exemple ale acestui tip de parteneriat public-privat pot fi găsite în mod obişnuit în situaţia proiectelor
de infrastructură în care aceasta este deţinută (în totalitate sau parţial) de către autorităţile publice – cum
ar fi aeroporturile, sau acolo unde există un angajament ferm al tuturor părţilor, incluzând aici autorităţile
locale sau regionale. Astfel de exemple sunt noile capacităţi cargo ale aeroportului Vatry (Franţa), precum
şi concesiunea de tip BOT (build-operate-transfer), pentru noul terminal al aeroportului din Petersburg
(Rusia), prin intermediul unei finanţări BERD, precum şi tunelul Mont Blanc între Franţa şi Italia.
Forme mixte de parteneriat public-privat. Aceste forme se referă la divizarea parteneriatului în mai
multe subproiecte deţinute în totalitate de către autorităţile publice, precum şi prerogativa de control a
proiectului global. În cadrul formelor mixte, cel puţin unele din subproiecte aparţin sectorului privat, în
calitate de concesiuni private ori alte forme, cum ar fi „risktaking turnkey” ori „design-built”.
Aplicarea acestor forme mixte pare să capete o acceptare din ce în ce mai mare în proiecte având o
complexitate însemnată şi care pot fi divizate în subproiecte. Astfel de exemplu reprezintă construirea
podului Oresunnd între Danemarca şi Suedia, construcţia tunelului Westerschelde în Olanda, şi
construcţia unei legături feroviare rapide între Bruxelles şi Olanda.
2. Concesiunile
În dreptul comunitar „concesiunile” nu beneficiază de o definiţie legală în Tratatul Comunităţilor

Europene. Directiva privind contractele de achiziţii publice de lucrări1 reglementează regimul acelor
concesiuni care privesc lucrările publice, deosebindu-le de contractele privind lucrările publice.
Directivele privind contractele de achiziţii publice de servicii2, contractele de achiziţii publice de bunuri1
1
Directiva Consiliului 93/37/EEC.
2
Drept administrativ
102
şi procedurile de achiziţii publice ale entităţilor din sectoarele apei, energiei, transportului şi
telecomunicaţiilor2 nu conţin reglementări ale concesiuni în domeniile respective, limitându-se doar la
contractele publice.
Cele patru directive menţionate mai sus au fost înlocuite cu două noi directive, începând cu data de 31
ianuarie 2006 (a fost data limită a implementării acestora în legislaţia statelor membre). Este vorba despre
Directiva privind coordonarea procedurilor de acordare a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de
bunuri, şi de servicii3 şi Directiva privind coordonarea procedurilor de achiziţii publice ale entităţilor din
sectoarele apei, energiei, transportului şi serviciilor poştale4. Aceste două directive conţin definiţia legală
a concesiunilor, atât acelor de lucrări, cât şi a celor de servicii. Cu toate acestea, doar prima dintre
directivele menţionate conţin reglementări specifice cu privire la concesiuni, iar aceasta doar în cazul
concesiunilor de lucrări; concesiunile de servicii sunt excluse expres din aria de aplicare a acestei
directive. În cazul Directivei 2004/17/EC., sunt excluse expres din aria sa de aplicare atât concesiunile de
lucrări, cât şi cele de servicii. Aşadar, aria principală de reglementare în legislaţia secundară a Uniunii
Europene rămâne cea a contractelor de achiziţii publice.
În absenţa unui regim juridic general aplicabil concesiunilor, Comisia europeană a emis o Comunicare
interpretativă privind concesiunile în dreptul comunitar5, în care se urmăreşte delimitarea conceptuală a
concesiunilor de contractele publice, cu efecte în ceea ce priveşte regimul juridic aplicabil fiecărei situaţii.
Concesiunile de lucrări în Directiva 93/37/EEC. Sunt definite plecând de la definiţia contractelor de
achiziţii publice de lucrări. Acestea din urmă sunt definite ca fiind acele contracte cu titlu oneros,
încheiate în scris, între un contractor şi o autoritate contractantă, care au ca obiect fie numai execuţia şi
conceperea de lucrări, în legătură cu una dintre activităţile prevăzute în Anexa II la Directivă, ori execuţia
prin orice mijloace, a unei lucrări, în conformitate cu cerinţele specifice de autoritate contractantă (art. 1
a); termenul „lucrare” se referă la rezultatul unei activităţi de construcţie sau inginerie civilă, care este
capabil prin el însuşi să îndeplinească o funcţie economică şi tehnică6.Concesiunile de lucrări sunt
definite ca fiind contracte de acelaşi tip ca cele de achiziţii publice de lucrări, cu diferenţa că plata pentru
lucrările realizate constă fie numai în dreptul de a exploata construcţia, fie în acest drept şi într-o
compensaţie bănească. Aşadar, principala caracteristică a concesiunilor de lucrări este aceea că dreptul de
exploatare a construcţiei este acordat constructorului-concesionar, ca plată pentru realizarea construcţiei.
Comisia, în Comunicarea sa interpretativă asupra concesiunilor, consideră că dreptul de exploatare
este criteriul definitoriu al existenţei concesiunilor de lucrări, iar acest drept determină câteva
caracteristici ale acestora, care le disting de contractele de achiziţii publice de lucrări.
Astfel dreptul de exploatare permite concesionarului să solicite plata de la cei care utilizează structura
respectivă (de exemplu sub formă de taxe) pentru o anumită perioadă de timp. Concesionarul nu primeşte
remuneraţie pentru lucrările sale direct de la autoritatea contractantă, ci direct de la utilizatorii lucrării
sale7. Deci perioada de acordare a concesiunii este o componentă importantă a remuneraţiei
concesionarului.
De asemenea, dreptul de exploatare implică transferul responsabilităţilor operării structurii respective,
care cuprinde chestiunile tehnice, financiare şi manageriale legate de construcţie. Astfel, concesionarul
este responsabil pentru realizarea investiţiilor necesare, astfel încât structura să fie disponibilă şi
folositoare utilizatorilor. De asemenea, el este responsabil pentru acoperirea tuturor creditelor contractate
în legătură cu lucrările respective. Mai mult, concesionarul nu suportă numai riscurile uzuale, inerente
oricărei construcţii, ci şi riscurile inerente exploatării acesteia – cele legate de management şi de utilizarea
1
2
3
Directiva Parlamentului European şi Consiliului 2004/18/EC.
4
Directiva Parlamentului European şi Consiliului 2004/17/EC.
5
2000/C 121/02.
6
Directiva 2004/18/EC. a păstrat aceeaşi definiţie contractelor de achiziţii publice de lucrări.
7
Exemplu clasic este acela al concesionării unei autostrăzi, caz în care concesionarul construieşte şi exploatează respectiva autostradă, prin taxarea accesului
automobiliştilor.
Drept administrativ
103
facilităţilor. Astfel, în cazul în care autoritatea contractantă garantează recuperarea costurilor, fără nici un
risc ataşat managementului structurii de partea contractului, nu este vorba de o concesiune de lucrări, ci
de un contract de achiziţii publice de lucrări, deoarece nu s-a realizat transferul riscului către acesta din
urmă.
Aşadar, concesiunea de lucrări este caracterizată de transferul dreptului de exploatare, însoţit de
transferul riscurilor de exploatare (inclusiv al riscurilor economice, legate de rentabilitatea construcţiei) şi
de remuneraţia concesionarului prin plata directă, de către utilizatori. În cazul în care autoritatea
contractantă suportă riscurile aferente exploatării şi garantează recuperarea costurilor efectuate de
constructor, suntem în prezenţa unui contract de achiziţii publice de lucrări. Directiva permite efectuarea
unor plăţi directe de către autoritatea contractantă, împreună cu acordarea dreptului de exploatare; acest
element nu schimbă natura contractului, atâta timp cât retribuţia acoperă doar parţial costurile şi este
destinată asigurării un or preţuri rezonabile pentru utilizatori („preţuri sociale”), iar riscul de exploatare
rămâne în sarcina concesionarului. Astfel putem sublinia că dacă, în unele cazuri, contractorul dintr-un
contract de achiziţii publice de lucrări poate avea în sarcină o parte din risc, este mai probabilă activarea
acestuia în cazul unei exploatări pe o durată mai lungă; deci, în ori ce caz, riscul transferat în cadrul
concesiunilor este mai mare decât cel din cadrul contractelor de achiziţii publice.
Concesiunile de servicii, nu sunt definite în Directiva 92/50/EEC care defineşte doar contractul de
achiziţii publice de servicii, însă Directiva nici nu exclude expres din aria sa de aplicare. În aceste
condiţii, s-a pus problema dacă prevederile Directivei 92/50/EEC se aplică, în egală măsură, şi
concesiunilor de servicii. Această neclaritate a fost eliminată prin adoptarea Directivei 2004/18/EC
privind coordonarea procedurilor de acordare a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de
servicii. Pe de o parte, Directiva defineşte concesiunile de servicii; pe de altă parte, acestea sunt în mod
expres excluse din aria de aplicare a Directivei (art.17).
Concesiunea de servicii este definită plecând de la definiţia contractului de achiziţii publice, care este
acel contract cu titlu oneros, încheiat în scris între unul sau mai mulţi operatori economici şi una sau mai
multe autorităţi contractante, având ca obiect furnizarea serviciilor prevăzută în Anexa II la Directivă.
Similar cu definiţia concesiunilor de lucrări din Directiva 93/37/EEC, concesiunile de servicii sunt
definite ca fiind contractele de acelaşi tip ca cele de achiziţii publice de servicii, cu diferenţa că plata
pentru furnizarea de servicii constă fie numai în dreptul de a exploata serviciul, fie în acest drept şi într-o
compensaţie bănească (art. 1 pt. 4).
Comisia Europeană, în Comunicarea sa interpretativă asupra concesiunilor, a identificat
caracteristicile concesiunilor de servicii, care le diferenţiază de contractele de achiziţii publice de servicii.
Ca şi în cazul concesiunilor de lucrări, elementele definitorii ale concesiunii de servicii constau în
transferul dreptului de exploatare către operatorul economic. Acest transfer implică : transferul
responsabilităţilor de exploatare (inclusiv al riscurilor economice) şi ponderea semnificativă a plăţii
directe (de către utilizatori) în totalul renumeraţiei concesionarului1.
De asemenea, concesiunea de servicii priveşte, de regulă, activităţi care, prin natura şi scopul lor,
precum şi datoria regulilor care le guvernează, cad în responsabilitatea statului şi pot fi obiectul unor
drepturi exclusive sau speciale.
Deseori în practică, concesiunile de lucrări implică un element de furnizare de servicii, şi viceversa,
mai ales în contractele complexe. Calificarea exactă a concesiunii ca fiind una de lucrări sau de servicii
este necesară în vederea stabilirii regimului juridic aplicabil. Criteriul acestei distincţii nu este expres
prevăzut în cazul concesiunilor, ci doar al contractelor de achiziţii publice: un contract va fi calificat drept
contract de achiziţii publice de lucrări numai în cazul în care obiectul său acoperă expres o activitate
listată în Anexa I, chiar şi în cazul în care contractul acoperă şi furnizarea unor servicii, necesare realizării
activităţii respective. Chiar dacă contractele de achiziţii publice de servicii pot include efectuarea unor
1
În Decizia din cazul C-360/98 (Arnhem), Curtea Europeană de Justiţie a concluzionat că, în speţă, nu poate fi vorba de o concesiune de servicii, din moment
ce remuneraţia a constat doar într-o sumă plătită de autoritatea contractantă, iar nu în dreptul de a opera serviciul respectiv.
Drept administrativ
104
lucrări, acest fapt nu va schimba caracterul contractului, atât timp cât lucrările sunt doar auxiliare, faţă de
obiectul principal al contractului, care constă într-o activitate listată în Anexa II1 (art.2 pt. 2 lit. b din
Directiva 2004/18/EC).
În Comunicarea sa interpretativă asupra concesiunilor, Comisia consideră că acelaşi criteriu trebuie
aplicat şi pentru distingerea concesiunilor de lucrări de concesiunile de servicii. Pe de o parte, dacă
construcţia unei clădiri constituie principalul obiect al contractului, acesta va fi o concesiune de lucrări;
însă, în cazul în care construcţia clădirii este doar obiect auxiliar al contractului, principalul său obiect
fiind exploatarea acesteia, contractul va fi o concesiune de servicii. Pe de altă parte, în cazul în care
obiectul contractului constă în activităţi ce pot fi separate, respectiv concesiuni lucrări şi servicii, reguli
specifice vor fi aplicate fiecăreia dintre ele. Această situaţie poate fi întâlnită, cu titlu de exemplu, atunci
când este contractată, pe de o parte, construcţia şi/sau exploatarea unei autostrăzi şi, pe de altă parte,
servicii de catering pentru acea autostradă.
3. Achiziţiile publice
Din anul 2000 Directivele „clasice” pentru bunuri, servicii şi lucrări şi Directiva „Utilităţilor” au fost
revizuite în Parlamentul Uniunii Europene şi în Consiliul de Miniştri. În timpul acestui proces s-au
înregistrat o serie de neconcordanţe în legătură cu un număr de prevederi ale propunerilor Comisiei
pentru revizuire care în ultimul timp au făcut obiectul unei proceduri speciale de conciliere.
Pe 2 ianuarie 2004 această procedură de conciliere s-a încheiat cu adoptarea a două Directive.
Directivele au intrat în vigoare prin anunţul din Jurnalul Oficial din 30 aprilie 2004 şi au fost
implementate în Statele Membre în 21 de luni.
Directiva 18/CE/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului European din 31 martie 2004
privind coordonarea procedurilor pentru acordarea contractelor publice de lucrări, bunuri şi servicii. (JO
L134/114).
Directiva 17/CE/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului European din 31 martie 2004 ce
coordonează procedurile de achiziţionare pentru entităţile care îşi desfăşoară activitatea în sectoarele apă,
energie, transport şi servicii poştale.(JO L 134/1).
Piaţa achiziţiilor publice în Uniunea Europeană este reglementată de două Directive: una consolidată
pentru bunuri, servicii şi lucrări în cadrul activităţilor naţionale, regionale şi locale şi alta pentru aceleaşi
activităţi în cadrul sectorului utilităţilor (apa, încălzire, electricitate, combustibil, transport şi servicii
poştale)2.
Cele două noi Directive au adus în plus noi proceduri şi tehnici după cum urmează3:
1. Licitaţia competitivă. Este o inovare în cadrul Directivei clasice, unde negocierea condiţiilor
contractuale este permisă doar în cazuri speciale. Licitaţia competitivă nu se aplică noii Directive a
Utilităţilor, deşi opţiunea de a folosi „dialogul tehnic” pentru a clarifica specificaţiile finale este
menţionat în introducerea directivei. Licitaţia competitivă poate fi folosită în contractele complexe când
soluţiile tehnice sunt dificil de definit sau dacă se doreşte dezvoltarea celei mai bune soluţii. Pentru a
obţine know-how-ul şi soluţiile tehnice ale întreprinderilor, acestea pot fi acum implicate mult mai
devreme decât în momentul redactării documentului final. Licitaţia competitivă trebuie să fie deschisă
tuturor întreprinderilor. Având la bază criteriile de selecţie, ofertele cele mai competitive sunt alese să
participe la dezvoltarea uneia sau mai multor soluţii conform cererilor. Toate condiţiile, inclusiv preţurile
şi termenele de plată, pot fi discutate iar autoritatea contractantă trebuie să protejeze materialele,
1
Acesta este cazul atât al Directivei 92/50/EEC privind contractele de achiziţii publice de servicii, cât şi al noii Directive 2004/18/EC privind coordonarea
procedurilor de acordare a contractelor de achiziţii publice de lucrări, de bunuri şi de servicii. Criteriul prevăzut în cele două directive este acelaşi dar este
formulat mai detaliat în cea de-a doua.
2
Transportul pe mare aparţine directivei consolidate, iar telecomunicaţiile au fost excluse din achiziţiile publice datorită liberalizării.
3
De reţinut este faptul că Statele Membre individuale pot hotărî dacă vor folosi aceste opţiuni
Drept administrativ
105
informaţiile confidenţiale transmise de ofertanţi1. Utilizând licitaţia competitivă şi procedurile negociate

este posibil să se reducă gradual numărul soluţiilor sau al ofertanţilor cu care autoritatea contractantă este
în dialog/negociere. Astfel autorităţile contractante pot organiza întreaga procedură de licitaţie în etape,
potrivit cărora ofertanţii pot fi reduşi la minimum 3, pe baza criteriilor de atribuire a contractelor de
achiziţie publică. Autoritatea contractantă poate solicita ofertanţilor definiţii şi specificaţii suplimentare
fără a schimba condiţiile de bază a ofertei. Când este aleasă soluţia tehnică finală, ofertanţii rămaşi vor fi
invitaţi să liciteze2.
2. Acorduri cadru. Acordurile cadru sunt definite ca un acord general între autoritatea (autorităţile)
contractantă (e) şi unul sau mai mulţi furnizori evidenţiind termenii contractelor atribuite pentru o
anumită perioadă de timp, în mod normal nu mai mult de 4 ani. Acordurile cadru sunt încheiate conform
prevederilor obişnuite ale Directivei. Având la bază criteriile de acordare a contractelor, un acord poate să
fie încheiat cu unul sau cu mai mulţi furnizori (minim 3). În plus o nouă posibilitate este adăugată . este
posibil să se redeschidă acordul cadru noilor oferte provenite de la furnizorii aleşi pe motiv că nu toţi
termenii necesari au fost stipulaţi în acordul cadru original. Ei trebuie notificaţi în scris cu un termen
adecvat transmiterii ofertelor3.
3. Organismele centrale de achiziţii. Un organism central de achiziţionare care organizează o achiziţie
publică în numele altor autorităţi contractante sau organisme publice este acum inclus în Directivă,
presupunând că acest organism este un organism public care intră sub incidenţa Directivei Remediilor.
4. Noi sisteme electronice de achiziţii publice. În afară de faptul că dau comunicării electronice şi
comunicării scrise tradiţionale aceeaşi forţă, Directivele introduc utilizarea sistemelor electronice de
achiziţii pentru desfăşurarea achiziţiilor de către autorităţi. Nu se pot percepe taxe speciale de la companii
pentru utilizarea acestor sisteme4. Procedura deschisă trebuie aplicată când se folosesc sistemele
electronice de achiziţii. Firmele ofertante care îndeplinesc criteriile de selecţie şi care au transmis oferta
„evidenţa” sau provizorie în conformitate cu specificaţiile pentru bunuri şi servicii relevante sunt admise
în sistemul electronic de achiziţionare şi pot îmbunătăţi ofertele continuu. Aceste oferte ar trebui evaluate
în 15 zile. Fiecare ofertă specifică trebuie publicată în avans şi deschisă ofertelor elocvente de la toate
întreprinderile interesate. Termenul limită al ofertei este de minim 15 zile, apoi toate întreprinderile
admise în sistemul electronic de achiziţii sunt invitate să facă noi oferte într-un acord cadru. Sistemele
electronice de achiziţii pot fi folosite şi pentru cererile reînnoite de ofertă într-un acord cadru şi pentru
stabilirea unei liste preliminare de întreprinderi calificate.
5. Licitaţia electronică. Directivele introduc utilizarea licitaţiilor electronice de către licitatori dacă
specificaţiile pot fi făcute destul de corect şi dacă este posibil să clasifice automat ofertele licitatorilor pe
parcursul întregii proceduri de licitare conform criteriilor cuantificabile ca preţul sau timpul de expediere.
Licitaţia electronică se realizează după publicarea Uniunii Europene a tuturor informaţiilor necesare
potenţialilor ofertanţi. Ofertele transmise sunt evaluate conform criteriilor de acordare, iar firmele
licitante cu oferte acceptate sunt invitate să participe la licitaţia electronică în derulare, care se poate
extinde pe parcursul a câtorva runde cu noi oferte. Licitaţia electronică poate începe cel mai devreme la 2
zile după anunţarea participanţilor aleşi, care trebuie permanent ţinuţi la curent în legătură cu derularea
licitaţiei, numărul de participanţi şi preţurile oferite fără a dezvălui identitatea celorlalţi ofertanţi.
Anumite contracte de servicii şi lucrări care presupun performanţe intelectuale şi de proiectare nu pot fi
acordate prin intermediul licitaţiei electronice5.
1
Articolul 29 din Directiva 18/CE/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului European din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor pentru
acordarea contractelor publice de lucrări, bunuri şi servicii. (JO L 134/114)
2
Articolul 29, 30 şi 44 din Directiva 18/CE/2004 a Parlamentului European şi a Consiliului European din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor
pentru acordarea contractelor publice de lucrări, bunuri şi servicii. (JO L 134/114).
3
Articolul 14 din Directiva Utilităţilor.
4
Articolul 1, 12-13 şi articolul 33, Directiva Utilităţilor.
5
Articolul 54 şi 56 din Directiva Utilităţilor.
Drept administrativ
106
6. Termene limită reduse pentru ofertă. Utilizarea mijloacelor electronice permite termene de licitare mai
scurte. Anunţurile de licitaţie şi documentaţia licitaţiei disponibile prin media electronică permite o
reducere a termenului limită cu 5-7 zile.
7. Publicarea contractelor. Acordurile cadru trebuie publicate în Jurnalul Oficial în 48 de zile de la
acordare. Noile cereri de licitare în cadrul acordului cadru nu vor fi publicate. Când se folosesc sistemele
electronice de achiziţie, contractele trebuie publicate după 48 de zile sau grupate şi publicate trimestrial la
48 de zile după sfârşitul trimestrului.
8. Noi prevederi generale. Terminologia produselor/serviciilor. Sistemul de codificare CPV (Vocabularul
Uzual privind Achiziţiile Publice) va menţiona terminologia de referinţă pentru contractele publice.
9. Criterii de selecţie suplimentare. Criteriile de excludere au fost adăugate prevederilor pentru
combaterea crimei organizate, corupţiei, fraudei şi spălării banilor1.
10. Precizarea criteriilor de acordare. Autorităţile contractante sunt obligate să informeze şi să publice
criteriile de acordare alese pentru cea mai avantajoasă ofertă din punct de vedere economic. În acelaşi
timp aceasta trebuie să anunţe importanţa dată fiecărui criteriu. Dacă acest lucru nu este posibil, criteriile
de acordare trebuie indicate în ordine descrescătoare2.
11. Certificarea naţională a întreprinderilor. Statele Membre pot stabili un sistem naţional propriu de
certificare în vederea reducerii problemelor cauzate întreprinderilor care prezintă documentaţii pentru
criteriile de excludere şi pentru asigurarea calităţii sistemelor ca şi a sistemelor de management de
mediu3.
12. Informaţii despre condiţiile naţionale speciale. Autorităţilor contractante li se poate cere să dea
firmelor licitante detaliile autorităţilor naţionale de unde pot fi obţinute informaţii privind regulile
naţionale fiscale, protecţia mediului, sănătate ocupaţională în relaţie cu performanţa contractului4.
SECŢIUNEA 4 - EXECUTAREA CONTRACTELOR
ADMINISTRATIVE
Executarea contractelor administrative prezintă o însemnătate dintre cele mai mari, deoarece ea se
desfăşoară în condiţii specifice, pe care le-am relevat de altfel până acum în lucrarea de faţă. Christophe
Guettier, în monografia sa consacrată dreptului contractelor administrative, observă că ceea ce
caracterizează regimul juridic aplicabil contractelor administrative îl constituie acordarea unor
prerogative specifice administraţiei pentru a-i permite să facă faţă necesităţilor interesului general5.
Acest regim determină de altfel un anumit număr de posibilităţi de intervenţie unilaterală a administraţiei
în executarea contractelor, iar pe de altă parte însuşi regimul de obligaţii care îi revine cocontractantului
administraţiei este în mod egal influenţat de administrativitatea contractului. J.C.Bruière arată că este
incontestabil că un asemenea regim aduce atingere consensualismului contractual, dar el nu poate să fie
considerat nici o veritabilă negare a acordului de voinţă care a existat la origine în dreptul contractelor
administrative6.
Prerogativele administraţiei sunt următoarele:
- administraţia dispune, în primul rând, de o putere de control şi de direcţie, având posibilitatea să verifice în
orice moment măsura în care cocontractantul se comportă în legătură cu clauzele contractului, solicitând
informaţii în acest scop. Ea poate, pe de altă parte, să impună anumite modalităţi de execuţie, preconizând
folosirea unor anumite procedee de realizare a prestaţiilor sau stabilind ordinea operaţiunilor ce urmează să
fie îndeplinite.
1
Articolul 54 Directiva Utilităţilor.
2
3
4
5
Christophe Guettier, op. cit., pag.323.
6
J.C.Bruière, Le consensualisme dans les contrats administratifs, în „Revue de Droit Public”, 1996, pag.1715
Drept administrativ
107
- administraţia deţine, în acelaşi timp, şi puterea de a aplica sancţiuni cocontractantului pentru

neîndeplinirea clauzelor contractuale sau nerespectarea instrucţiunilor primite. Asemenea sancţiuni pot fi
pecuniare, dar pot fi de asemenea coercitive, în scopul obligării cocontractantului să efectueze anumite
măsuri de executare a contractului, în conformitate cu indicaţiile date de administraţie.
- o altă prerogativă deosebit de importantă a administraţiei contractante este aceea de a putea proceda în
orice moment la rezilierea contractului „în interesul serviciului”, adică pentru motive de interes general,
chiar dată o asemenea clauză nu a fost prevăzută în mod expres în contract.
- măsurile pe care le poate decide administraţia contractantă – la care ne-am referit mai sus – nu sunt
susceptibile de anulare pe cale jurisdicţională. În cazul în care ele nu sunt justificate, nu vor putea da dreptul
cocontractantului decât la o acţiune „pentru daune interese” pentru prejudiciul pe care l-a suferit. Acest
principiu datează din secolul XIX şi, după cum observa René Chapus, deşi este neclar fundamentul său
juridic, el a fost menţinut în mod ferm de jurisprudenţa franceză1.
Obligaţiile cocontractantului sunt, desigur, în primul rând de a satisface exigenţele administraţiei şi de a
executa contractul în cele mai bune condiţii. În unele cazuri, un decret francez din 1992 impunea depunerea
unei garanţii care urma să fie rambursată în cazul unei executări corecte.
În afară de situaţiile de forţă majoră, sau al unui fapt al administraţiei, care l-ar fi pus în situaţia să nu poată
să execute contractul, cocontractantul este ţinut să se achite cu exactitate de obligaţiile sale, cu riscul de a-
şi atrage sancţiuni şi de a-şi angaja responsabilitatea.
1. Situaţii ce pot interveni în timpul executării contractului.
În timpul executării unui contract administrativ pot interveni diverse situaţii de natură a suscita
necesitatea adaptării contractului.
Prima dintre aceste situaţii este „fapta principelui” (fait du prince). Acest termen nu este necunoscut în
dreptul civil, constituind o varietate a forţei majore. El corespunde oricărui act imprevizibil care ar emana
de la persoana publică cocontractantă, care face executarea unui contract total imposibilă. După părerea lui
A.Bénabent, o asemenea situaţie ar determina exonerarea debitorului de orice responsabilitate2.
În dreptul administrativ, „fapta principelui” corespunde, de asemenea, unei intervenţii a puterii publice. Dar
aici se opresc asemănările cu dreptul civil. În realitate, nu este vorba de un caz de forţă majoră, ci de o
ipoteză de responsabilitate fără culpă a persoanei publice. Jean Rivero şi Jean Waline vorbesc despre un
„aléa administrativ”3.
Cu alte cuvinte, a unei situaţii în care puterea publică (principele) agravează, datorită faptului său, condiţiile
executării contractului. În asemenea situaţie, indemnizaţia este integrală, adică egală cu prejudiciul suferit.
Jean Vedel şi Pière Delvolvé aduc precizarea că este vorba de o agravare, dar care se datoreşte unor
competenţe străine de calitatea administraţiei de parte la contract4.
Potrivit jurisprudenţei franceze a Consiliului de Stat, ideea faptului principelui pare să corespundă cu ideea
unui fapt imprevizibil. Într-o speţă judecată în 1926 (Pouillard), Consiliul de Stat a estimat că „în luna
octombrie 1919 solicitantul nu putea să ignore condiţii economice precum creşterea costului mâinii de lucru
şi cea a preţului cărbunelui, care a obligat puterile publice să autorizeze o nouă sporire a preţului căii
ferate”.
Pe de altă parte, jurisprudenţa a decis că măsurile de aplicaţie generală nu creează un drept la indemnizaţie
decât dacă sunt aplicate, în mod general, tuturor cetăţenilor.
De asemenea, trebuie stabilit dacă asemenea măsuri aduc atingere obiectului esenţial al contractului şi nu
se referă la aspecte minore sau colaterale.
1
René Chapus, op. cit., pag.1157
2
A.Bénabent, Droit civil, 17e edition, Ed.Montchrestien, Paris, 1990, pag.226, no.336
3
Jean Rivero, Jean Waline, Droit administratif, 19e edition, Paris, Dalloz, 2002, pag.128
4
Georges Vedel, Pierre Delvolvé, Droit administratif, Paris, PUF, Ed.Thémis, 1992, pag. 426
Drept administrativ
108
O altă situaţie este impreviziunea, spre deosebire de „fapta principelui”, de un „aléa economic”. Astfel, se
poate întâmpla ca în cursul executării unui contract, mai ales dacă acesta se întinde pe o anumită durată, să
intervină anumite răsturnări economice, străine de voinţa părţilor, care ar impune cocontractantului obligaţii
de natură a-i crea serioase prejudicii. În asemenea cazuri executarea rămâne, desigur, posibilă – dacă nu ar
exista un caz de forţă majoră şi cocontractantul ar fi eliberat de obligaţiile sale. Este vorba de o situaţie în
care executarea este posibilă, dar îndeplinirea ei ar crea o situaţie economică dezastruoasă pentru
cocontractant. Într-o speţă judecată de Consiliul de Stat în 1916, privind Compania de gaz din Bordeaux,
s-a constatat că războiul din 1914 provocase o asemenea creştere a preţului cărbunelui încât concesionarul
de gaz nu ar fi putut să-i continue exploatarea la preţurile prevăzute în contract fără să se ruineze. În dreptul
civil, în asemenea situaţii instanţele judecătoreşti nu au acceptat încetarea obligaţiilor contractuale, dar
judecătorul administrativ a înlăturat această soluţie extremă: el a considerat că falimentul cocontractantului
ar fi fost de natură să compromită continuarea unor servicii publice interesând o colectivitate1.
Scopul teoriei impreviziunii este tocmai acela de a asigura continuitatea; ea împarte „aléa” între cei doi
contractanţi, persoana publică vărsând concesionarului o anumită indemnizaţie pentru a-i permite să
continue executarea contractului. Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze, condiţiile pentru ca să intre
în joc teoria impreviziunii sunt următoarele: contractanţii să nu fi putut prevedea în mod raţional faptele
care au răsturnat situaţia existentă; aceste fapte să fie independente de voinţa lor; faptele respective să fi
produs o răsturnare a condiţiilor de executare a contractului.
O ultimă situaţie care trebuie analizată în legătură cu executarea contractelor administrative este
posibilitatea cesiunii contractului. Cesiunea este definită ca fiind operaţiunea prin care una din părţi este
înlocuită de către un terţ pentru executarea totală a contractului, fără a provoca prin aceasta încheierea unui
nou contract. În Franşa, cesiunea este admisă în ceea ce priveşte pieţele publice, cât şi pentru delegarea unor
servicii publice2.
Cesiunea nu impune colectivităţii să repună în cauză contractul de origine. O repunere în cauză a
contractului iniţial ar fi fost, potrivit autorilor de specialitate, de natură să introducă un element de rigiditate
excesivă. Ceea ce urmează a fi respectat nu este contractul iniţial, ci intangibilitatea mai mult sau mai puţin
exactă a ofertei reţinută prin contractul iniţial încheiat. Dacă cesiunea este însoţită de o modificare a unor
elemente esenţiale ale contractului, ea va fi interzisă şi în nici un caz nu va putea fi calificată drept cesiune.
În ceea ce priveşte condiţiile procedurale ale cesiunii, singura reţinută de jurisprudenţă este necesitatea unei
autorizaţii din partea colectivităţii contractante. Ea va permite administraţiei să fie prevenită împotriva
concesiunilor care nu ar prezenta garanţiile cerute pentru executarea contractului.
Potrivit doctrinei, limitele pe care aceasta le pune libertăţii de a cesiona un contract administrativ sunt
destul de slabe, în măsura în care nu conferă colectivităţii nici o putere discreţionară pentru a refuza
autorizaţia solicitată.
1
Jean Rivero, Jean Waline, op. cit., pag. 129
2
Christophe Guettier, op. cit., pag.379
Drept administrativ
109
NU UITA!
1. Contractele administrative reprezintă unele dintre cele mai dinamice instrumente juridice folosite - pe de
o parte - spre a realiza într-un mod eficient dar şi flexibil înfăptuirea obiectivelor administraţiei, iar - pe de
altă parte - pentru perfectarea unor legături trainice şi durabile între organizaţiile şi instituţiile economice şi
factorii de decizie care controlează administraţia publică.
2. Iniţiativa încheierii contractelor administrative aparţine întotdeauna celui care reprezintă, potrivit legii,
statul sau unitatea administrativ-teritorială, respectiv miniştrilor şi conducătorilor celorlalte organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, preşedinţilor consiliilor judeţene, primarilor comunelor şi
oraşelor, conducătorilor instituţiilor publice, regiilor autonome şi celorlalte servicii publice aflate în
subordinea sau autoritatea Guvernului, ori a consiliilor locale sau judeţene.
3. Prerogativele administraţiei sunt următoarele:
- administraţia dispune, în primul rând, de o putere de control şi de direcţie, având posibilitatea să verifice în
orice moment măsura în care cocontractantul se comportă în legătură cu clauzele contractului, solicitând
informaţii în acest scop. Ea poate, pe de altă parte, să impună anumite modalităţi de execuţie, preconizând
folosirea unor anumite procedee de realizare a prestaţiilor sau stabilind ordinea operaţiunilor ce urmează să
fie îndeplinite.
- administraţia deţine, în acelaşi timp, şi puterea de a aplica sancţiuni cocontractantului pentru
neîndeplinirea clauzelor contractuale sau nerespectarea instrucţiunilor primite. Asemenea sancţiuni pot fi
pecuniare, dar pot fi de asemenea coercitive, în scopul obligării cocontractantului să efectueze anumite
măsuri de executare a contractului, în conformitate cu indicaţiile date de administraţie.
- o altă prerogativă deosebit de importantă a administraţiei contractante este aceea de a putea proceda în
orice moment la rezilierea contractului „în interesul serviciului”, adică pentru motive de interes general,
chiar dată o asemenea clauză nu a fost prevăzută în mod expres în contract.
- măsurile pe care le poate decide administraţia contractantă – la care ne-am referit mai sus – nu sunt
susceptibile de anulare pe cale jurisdicţională.
1. Ce este contractul administrativ?
2. Care sunt prerogativele administraţiei în derularea contractelor administrative ?
3. Care sunt incidentele ce pot interveni pe parcursul executării unui contract
administrativ?
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL AFERENTE

UNITĂŢILOR 6-7: Modalităţi de realizare a activităţii administraţiei publice: actul administrativ
şi contractul administrativ

Drept administrativ
110
DOMENIUL PUBLIC – MIJLOC DE REALIZARE A ACTIVITĂŢII
ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

- Va fi familiarizat cu noţiunea de domeniu public.
- Va cunoaşte trăsăturile specifice domeniului public .
- Va ştii să diferenţieze între diferitele categorii de regimuri domeniale.

1. Consideraţii generale privind domeniul public
2. Regimul juridic general al bunurilor aparţinând domeniului public
NU UITA! ..........................................................................................................................................
DOMENIUL PUBLIC – MIJLOC

DE REALIZARE A ACTIVITĂŢII ADMINISTRAŢIEI PUBLICE
SECŢIUNEA 1 – CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DOMENIUL PUBLIC
1. Noţiunea de domeniu public şi sediul materiei
Crearea acestui termen a fost rezultatul unor necesităţi economice, anume ocrotirea cu mijloacele
dreptului a unor bunuri aparţinând statului şi care trebuiau să servească întregii comunităţi, distingându-se
astfel domeniul public de domeniul privat1. În toate timpurile s-a simţit necesitatea să se sustragă relaţiilor
de drept privat o categorie de bunuri care fiind destinate folosinţei întregii colectivităţi să fie conduse de
reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun care este dreptul civil.
Termenul de domeniu public este o creaţie a doctrinei juridice franceze, paternitatea revenindu-i lui
Proudhon care în 1833 a publicat lucrarea „Tratat asupra domeniului public”2. În cadrul teoriei sale
Proudhon susţine că bunurile aparţinând administraţiei sunt cuprinse în două categorii: bunuri pe care
aceasta le posedă, ca şi particulari, ca o sursă de venituri şi bunuri aservite prin lege folosnţei tuturor, fie
direct, fie prin intermediul unui serviciu public. În concepţia sa domeniul privat este un domeniu de
profit, iar domeniul public un domeniu de protecţie.
1
Emil Bălan – Domeniul administrativ, Lumina Lex, Bucureşti 1998, pag. 19;
2
Paul Negulescu – Tratat de drept administrativ, vol. I., Bucureşti, 1934, pag. 232 ;
Drept administrativ
111
Totuşi, încă din antichitate dreptul roman stabilea o categorie de bunuri care nu puteau forma obiectul
proprietăţii private, fiind considerate că aparţin colectivităţii. Noţiunea de domeniu îşi are originea în
cuvântul latin domenium, care înseamnă stăpânire, proprietate. Domeniul public în dreptul roman se
compunea din bunuri mobile şi imobile. Pe de altă parte, bunurile aparţinând colectivităţii se
împarteau în patru categorii: res comunes (lucruri comune care aparţin tuturor, precum aerul, apele şi
ţărmurile mării), res publicae (porturile şi fluviile), res universitatis (bunuri care aparţineau cetăţii,
precum teatrele, parcurile ori pieţele) şi res divini iuris (cuprindea templele, mormintele).
În România, denumirea de domeniu public a fost consacrată legislativ în Codul civil din 1864, fiind
ulterior utilizată şi în literatura de specialitate1. În dreptul administrativ, geneza teoriei domeniului public
este doctrinară2. Nu împărtăşim părerea potrivit căreia normele juridice instituite în perioada comunistă
nu au mai îngăduit o teorie a domeniului public. Şi în această perioadă au fiinţat organe specializate
pentru administrarea domeniului public, astfel încât doctrinarii ar fi putut cerceta din punct de vedre
juridic această instituţie juridică3.
Noţiunea de domeniu public, ca noţiune juridică fundamentală a dreptului administrativ a fost reabilitată
după anul 1990 prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, Legea privind administraţia publică locală nr.
69/1990 şi apoi nr. 215 din 2001, precum şi prin Constituţia României .
Constituţia nu operează cu conceptul de domeniu public, dar această noţiune este subînţeleasă4. Într-
adevăr, prin dispoziţiile art. 136 au fost consfinţite cele două forme ale proprietăţii: proprietatea publică
şi proprietatea privată. Proprietatea publică, conform art. 136 alin. 2 nu poate aparţine decât statului
(proprietatea publică de interes naţional) sau unităţilor administrativ teritoriale (proprietatea publică de
interes judeţean, orăşenesc sau comunal).
Constituţia prevede implicit faptul că proprietatea publică vizează o sferă limitată de bunuri, scoase din
circuitul civil obişnuit, care formează domeniul public. Proprietatea publică nu poate avea ca obiect decât
bunurile la care se referă art. 136 alin. 3 din Constituţie şi anume: bogatiile de interes public ale
subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic valorificabil, de interes national, plajele, marea
teritoriala, resursele naturale ale zonei economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri
stabilite de legea organica.
Aceste bunuri fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice. În literatura noastră s-a remarcat că în
domeniul public ar putea intra şi bunuri din proprietatea privată, cum ar fi cele ce formează patrimoniul
cultural-naţional5.
Rezultă că prin domeniu public înţelegem acele bunuri, publice sau private, prin natura lor ori dispoziţia
expresă a legii, trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite
în interes public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, şi sunt supuse unui regim administrativ,
respectiv unui regim mixt, în care regimul de putere publică este determinant, aceste bunuri fiind în
proprietatea sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public6.
Bunurile aflate în proprietatea publică aparţin întotdeauna domeniului public al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale, în timp ce bunurile care se găsesc în proprietatea privată a acestor titulari
formează domeniul lor privat. Bunurile din domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-
teritoriale nu se deosebesc, în privinţa regimului juridic, de cele deţinute de persoanele fizice sau juridica
decât prin titular. Ele nu sunt afectate uzului public, chiar dacă, din expoatarea lor, se pot obţine în unele
cazuri venituri bugetare importante.
1
C. Rarincescu – Contenciosul administrativ, Bucureşti, 1936, pag. 209;
2
M. Waline, citat de M. Oroveanu – Tratat de drept administrativ, Universitatea Creştină „Dimitrie Cantemir”, Facultatea de Ştiinţe juridice
şi administrative, Bucureşti, 1993, pag. 417;
3
De pildă, Decretul nr. 162/1973 reglementează Direcţia domeniului public şi Administraţiile domeniului public din Municipiul Bucureşti;
4
A. Iorgovan – Drept Administrativ, Tratat Elementar, vol. 3, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, pag. 47;
5
A. Iorgovan – op. cit., pag. 52;
6
A. Iorgovan – op. cit., pag. 53;
Drept administrativ
112
Domeniul public şi domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale formează împreună

domeniul administrativ1. Noţiunea de domeniu administrativ nu trebuie în niciun caz confundată cu cea
de patrimoniu al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, domeniul administrativ cuprinzând numai
bunurile mobile şi imobile aflate în proprietatea acestor subiecţi de drept, pe când noţiunea de patrimoniu
include şi alte drepturi şi obligaţii.
2. Trăsăturile domeniului public
Domeniul public se caracterizează prin următoarele trăsături :

a) Prima trăsătură constă în aceea că prin natura ori destinaţia expresă a legii bunurile să intre în
categoria celor care trebuie protejate şi transmise generaţiilor viitoare. Este vorba despre acele bunuri
create anterior sau în prezent care reprezintă o deosebită importanţă ecologică, culturală, arhivistică,
istorică, documentară, edilitară etc.
b) O altă trăsătură constă în aceea că bunurile ce formează domeniul public trebuie să aibă semnificaţia
unei valori de interes public, prin aceea că aparţin patrimoniului (natural, cultural, istoric, arhivistic etc.)
naţional sau, după caz, sunt destinate unei folosinţe de interes public. Faptul că ele au o asemenea
destinaţie nu înseamnă că toţi subiecţii de drept trebuie, în mod obligatoriu, să se folosească de ele. Există
deci o folosinţă de uz efectiv, real precum şi una de uz potenţial, eventual.
Pe de altă parte, există o folosinţă directă, dată fiind natura bunului, ca de exemplu mersul pe stradă ori
scăldatul în apa mării, care sunt gratuite, şi, respectiv, o folosinţă indirectă, atunci când bunul este pus în
exploatare printr-un serviciu al administraţiei publice, ca de pildă vizitarea unui muzeu ori lectura într-o
bibliotecă publică.
c) De asemenea, ca un bun să facă parte din domeniul public, el trebuie să fie supus unui regim juridic
specific dreptului administrativ2. Concret, el trebuie să aibă un regim public sau regim mixt de drept
public şi de drept privat, în care, însă regimul de drept public are rolul hotărâtor.
Regimul de drept public ne apare ca fiind un regim al exercitării dreptului de proprietate publică, ipoteză
în care, potrivit Constituţiei subiectul purtător al autorităţii publice nu poate fi decât statul, judeţul, oraşul
ori comuna, respectiv un regim de limitare a exerciţiului dreptului de proprietate privată, dar în vederea
ocrotirii unei valori de interes general.
d) Teoria domeniului public constituie o modificare esenţială adusă teoriei proprietăţii din dreptul privat,
dacă ne gândim doar la regula inalienabilităţii şi imprescriptibilităţii domeniului public. Aceasta
constituie o altă trăsătură caracteristică a domeniului public. Prin Constituţia României s-a statuat că
bunurile proprietate publică sunt inalienabile (art. 136 alin. 4). Dispoziţii similare au fost înscrise însă
anterior în Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar (art. 5 alin. 2) şi Legea nr. 215/2001 privind
administraţia publică locală (art. 74 alin. 1). Ca o consecinţă a inalienabilităţii sale, domeniul public este
imprescriptibil, ceea ce exclude posibilitatea dobândirii lui prin uzucapiune, sau pe calea posesiunii de
bună-credinţă. Regula a fost instituită şi prin dispoziţiile art. 1844 din Codul civil, conform cărora nu se
poate prescrie domeniul lucrurilor care, prin natura lor sau printr-o dispoziţie a legii, nu pot face obiectul
proprietăţii private.
Dimpotrivă, bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale
sunt prescriptibile şi ca atare, pot fi dobândite prin uzucapiune ori printr-o posesiune de bună-credinţă
pentru cele mobile3.
Dreptul de proprietate publică asupra acestor bunuri este un drept absolut, opozabil tuturor, erga
omnes, chiar şi celor de bună-credinţă în cazul în care aceste bunuri au fost scoase în mod ilegal din
posesia statului. Totodată este un drept exclusiv, nefiind susceptibil de dezmembrari sau îngrădiri.
1
I. Alexandru, M C[r[u;an, S. Bucur – op. cit., pag. 435
2
Este vorba de regimul de drept public sau regimul mixt, dar comandat de regimul de drept administrativ (Antonie Iorgovan – op. cit., p. 57).
3
A se vedea Liviu Giurgiu – Consideraţii în legătură cu domeniul public, Dreptul nr. 8/1995, pag. 40 ;
Drept administrativ
113
e) De asemenea, pentru a fi inclus în domeniul public, bunul trebuie să fie în prorpietatea unei
persoane juridice de drept public ( a se vedea titularii dreptului de proprietate publică) sau în paza unei
astfel de persoane de drept public care acţionează în numele statului ( cum este cazul bunurilor
proprietate privată ce fac parte din domeniul public).
4. Clasificarea bunurilor ce formează domeniul public
În literatura juridică, s-au formulat mai multe clasificări asupra conţinutului şi sferei domeniului
public.
În doctrina românească1 recentă s-a propus următoarea clasificare a domeniului public, din punctul de
vedere al interesului pe care-l prezintă, astfel :
- domeniul public de interes naţional;
- domeniul public de interes judeţean
- domeniul public de interes orăşenesc sau comunal.
Din punctul de vedere al modului de determinare, se disting:
- bunuri ale domeniului public nominalizate de Constituţie;
- bunuri ale domeniului public nominalizate de legi;
- bunuri ale domeniului public nominalizate de autorităţile administraţiei publice în baza criteriilor din
Constituţie şi legi.
Din punctul de vedere al naturii juridice a dreptului statului ori autorităţii publice, se disting:
- bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii publice a statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale;
- bunuri ale domeniului public ce aparţin proprietăţii private.
Din punctul de vedere al modului de încorporare se disting:

- domeniul public natural;
- domeniul public artificial.
Încorporarea bunurilor din prima categorie în domeniul public rezultă dintr-un fapt natural, Constituţia,
legea sau administraţia publică nefăcând altceva decât să constate existenţa acestor bunuri, stabilind că
aparţin domeniului public, pe când încorporarea bunurilor din a doua categorie sunt rezultatul unei
intervenţii a omului.
Astfel, un bun poate intra în domeniul public artificial într-una din următoarele modalităţi:
- expropriere pentru cauză de utilitate publică
- rechiziţionare2
- schimbarea regimului domenial specific
- acte juridice de drept privat (vânzare-cumpărare, donaţie, legat, etc.)
Noţiunile de expropriere şi, respectiv, rechiziţionare nu trebuie confundate. Dacă exproprierea are
semnificaţia juridică a unui transfer forţat al dreptului de proprietate, rechiziţionarea este numai o
locaţiune forţată, ceea ce se transmite fiind dreptul de folosinţă, nu cel de proprietate. Rechiziţionarea se
mai diferenţiază de expropriere şi prin aceea că poate avea loc numai în circumstanţe speciale, iar
despăgubirea la care este îndreptăţit titularul dreptului de proprietate este acordată ulterior actului
administrativ de autoritate, şi nu prealabil, ca în cazul exproprierii.
1
Antonie Iorgovan – op. cit., pag. 81;
2
Această operaţiune se realizează în condiţiile prevăzute de Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de bunuri şi prestările de servicii publice,
publicată în M. Of. Partea I nr. 161 din 18/07/1997.
Drept administrativ
114
Cât priveşte schimbarea regimului domenial specific, aceasta semnifică trecerea unui bun din domeniul
privat în domeniul public, la cererea autorităţii beneficiare, prin hotărâre a titularului dreptului de
administrare.
Din punctul de vedere al modului de utilizare de către public distingem:

- bunuri utilizate direct;
- bunuri utilizate indirect, prin intermediul unui serviciu public.
Din punctul de vedere al serviciului public organizat, distingem:

- bunuri care sunt puse în valoare prin serviciul public;
- bunuri care mijlocesc realizarea unui serviciu public.
Din punctul de vedere al naturii bunurilor ce formează domeniul public, se face deosebire între:
- domeniul public terestru (căile de comunicaţie şi instalaţiile aferente, terenurile afectate unităţilor
publice, rezervaţiile şi monumentele naturii etc.);
- domeniul public maritim (marea teritorială, apele maritime interioare, ţărmurile mării, faleza şi plaja
mării, fundul apelor maritime interioare şi al mării teritoriale, resursele naturale ale zonei economice şi
ale platoului continental, porturile maritime etc.);
- domeniul public fluvial (apele de suprafaţă, fluviile, râurile, canalele navigabile, lacurile navigabile,
barajele, lacurile de acumulare, lacurile şi nămolurile terapeutice, locurile de distracţie şi orice apă cu
potenţial energetic valorificabil; apele subterane – izvoarele de ape potabile, izvoarele de ape minerale,
izvoarele de ape termale şi orice izvoare care pot fi folosite în interes public;
- domeniul public aerian (spaţiul aerian cuprins în limitele şi deasupra României);
- domeniul public cultural (obiecte de artă – picturi, sculpturi, mobilier etc.; lucrări arhitectonice, curţi,
palate, cetăţi, mănăstiri, biserici, clădiri pentru alte destinaţii etc.; vestigii arheologice, monumente,
ansamblurile şi siturile istorice, letopiseţe, cronici, manuscrise, obiecte de cult, cărţile din bibliotecile
publice, obiectele de muzeu şi orice bun mobil sau imobil care intră în patrimoniul cultural;
- domeniul public militar (cazărmile, cazematele, zidurile de apărare, amenajările genistice şi diferitele
tipuri de adăposturi, căile de comunicaţie militară, căile de telecomunicaţii militare, armamentul şi
muniţia, parcul de maşini etc.1.
SECŢIUNEA 2 – REGIMUL JURIDIC GENERAL AL BUNURILOR APARŢINÂND

DOMENIULUI PUBLIC
1. Noţiunea de regim juridic al domeniului public şi modul său

de constituire şi utilizare
Regimul juridic al domeniului public reprezintă acel – ansamblu de reglementări ce se aplică bunurilor
care fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale şi totodată ansamblul
raporturilor juridice care se stabilesc între stat şi unităţile administrativ-teritoriale, ca titulari ai dreptului
de administrare, şi celelalte persoane cu privire la bunurile în cauză2.
Potrivit Legii nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, dreptul de
proprietate publică se dobândeşte: a) pe cale naturală; b) prin achiziţii publice efectuate în condiţiile legii;
1
A se vedea şi Iulian M. Nedelcu – Drept administrativ, ed. A II-a THEMIS, Craiova 2000, pag. 348;
2
Iulian M. Nedelcu – Drept administrativ, ed. a II-a, op. cit., pag. 351;
Drept administrativ
115
c) prin expropriere pentru cauză de utilitate publică; d) prin acte de donaţie sau legate acceptate de
Guvern, de consiliul judeţean sau de consiliul local, după caz, dacă bunul în cauză urmează a intra în
domeniul public; e) prin trecerea unor bunuri din domeniul privat al statului sau al unităţilor
administrativ-teritoriale în domeniul public al acestora, pentru cauză de utilitate publică; f) prin alte
moduri prevăzute de lege.
Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor
care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.
Bunurile din domeniul public pot fi date în administrarea regiilor autonome, prefecturilor, a
autorităţilor administraţiei publice centrale şi locale a altor instituţii publice de interes naţional, judeţean
sau local.
Prin contract administrativ, bunurile din domeniul public al statului sau unităţilor administrativ-
teritoriale pot fi concesionate sau închiriate. Concesionarea sau închirierea se face prin licitaţie publică, în
condiţiile legii.
Statul şi unităţile administrativ-teritoriale pot da imobile din patrimoniul lor, în folosinţă gratuită, pe
termen limitat, persoanelor juridice fără scop lucrativ care desfăşoară activitate de binefacere sau de
utilitate publică ori serviciilor publice.
Ministerele, celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, autorităţile publice
centrale, consiliile judeţene, Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi consiliile locale sunt obligate
să facă înregistrarea operaţiunilor de modificare a regimului juridic al bunurilor din domeniul public al
statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale.
Litigiile cu privire la delimitarea domeniului public al statului, judeţelor, comunelor, oraşelor sau al
municipiilor sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ.
2. Domeniul public al statului
Domeniul public – este alcătuit din bunurile prevăzute în Constituţie, din cele stabilite în anexa legii nr.
213/1998, cu mo0dificările şi completările ulterioare, precum şi din orice alte bunuri care potrivit legii
sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-
teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:
1. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ;
2. spaţiul aerian;
3. apele de suprafaţă, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele
maritime interioare, faleza şi plaja mării, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil,
marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;
4. pădurile şi terenurile destinate împăduririi, cele care servesc nevoilor de cultură, de producţie ori de
administraţie silvică, iazurile, albiile pâraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în
amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată;
5. terenurile care au aparţinut domeniului public al statului înainte de 6 martie 1945; terenurile obţinute
prin lucrări de îndiguiri, de desecări şi de combatere a eroziunii solului; terenurile institutelor şi staţiunilor
de cercetări ştiinţifice şi ale unităţilor de învăţământ agricol şi silvic, destinate cercetării şi producerii de
seminţe şi de material săditor din categoriile biologice şi de animale de rasă;
6. parcurile naţionale;
7. rezervaţiile naturale şi monumentele naturii;
8. patrimoniul natural al Rezervaţiei Biosferei "Delta Dunării";
9. resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental, împreună cu platoul continental;
10. infrastructura căilor ferate, inclusiv tunelele şi lucrările de artă;
11. tunelele şi casetele de metrou, precum şi instalaţiile aferente acestuia;
Drept administrativ
116
12. drumurile naţionale - autostrăzi, drumuri expres, drumuri naţionale europene, principale, secundare;
13. canalele navigabile, cuvetele canalului, construcţiile hidrotehnice aferente canalului, ecluzele,
apărările şi consolidările de maluri şi de taluzuri, zonele de siguranţă de pe malurile canalului, drumurile
de acces şi teritoriile pe care sunt realizate acestea;
14. reţelele de transport al energiei electrice;
15. spectre de frecvenţă şi reţelele de transport şi de distribuţie de telecomunicaţii;
16. canalele magistrale şi reţelele de distribuţie pentru irigaţii, cu prizele aferente;
17. conductele de transport al ţiţeiului, al produselor petroliere şi al gazelor naturale;
18. lacurile de acumulare şi barajele acestora, în cazul în care activitatea de producere a energiei
electrice este racordată la sistemul energetic naţional, sau cele cu tranşe pentru atenuarea undelor de
viitură;
19. digurile de apărare împotriva inundaţiilor;
20. lucrările de regularizare a cursurilor de ape;
21. cantoanele hidrotehnice, staţiile hidrologice, meteorologice şi de calitate a apelor;
22. porturile maritime şi fluviale, civile şi militare - terenurile pe care sunt situate acestea, diguri,
cheiuri, pereuri şi alte construcţii hidrotehnice pentru acostarea navelor şi pentru alte activităţi din
navigaţia civilă, bazine, acvatorii şi şenale de acces, drumuri tehnologice în porturi, monumente istorice
aflate în porturi, cheiuri şi pereuri situate pe malul căilor navigabile, în afara incintelor portuare destinate
activităţilor de navigaţie;
23. terenurile destinate exclusiv instrucţiei militare;
24. pichetele de grăniceri şi fortificaţiile de apărare a ţării;
25. pistele de decolare, aterizare, căile de rulare şi platformele pentru îmbarcare-debarcare situate pe
acestea şi terenurile pe care sunt amplasate;
26. statuile şi monumentele declarate de interes public naţional;
27. ansamblurile şi siturile istorice şi arheologice;
28. muzeele, colecţiile de artă declarate de interes public naţional;
29. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea: Parlamentul, Preşedinţia, Guvernul,
ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale şi instituţiile publice
subordonate acestora; instanţele judecătoreşti şi parchetele de pe lângă acestea; unităţi ale Ministerului
Apărării Naţionale şi ale Ministerului de Interne, ale serviciilor publice de informaţii, precum şi cele ale
Direcţiei generale a penitenciarelor; serviciile publice descentralizate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi prefecturile, cu excepţia celor
dobândite din venituri proprii extrabugetare, care constituie proprietatea privată a acestora.
Inventarul bunurilor din domeniul public al statului se întocmeşte, după caz, de ministere, de celelalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi de autorităţile publice centrale care au
în administrare asemenea bunuri. Centralizarea inventarului menţionat se realizează de către Ministerul
Finanţelor şi se supune spre aprobare Guvernului.
3. Domeniul public al judeţului
Domeniul public judeţean este alcătuit din următoarele bunuri:

1. drumurile judeţene;
2. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul judeţean şi aparatul propriu al
acestuia, precum şi instituţiile publice de interes judeţean, cum sunt: biblioteci, muzee, spitale judeţene şi
alte asemenea bunuri, dacă nu au fost declarate de uz sau interes public naţional sau local;
3. reţelele de alimentare cu apă realizate în sistem zonal sau microzonal, precum şi staţiile de tratare cu
instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente acestora.
Drept administrativ
117
Domeniul public al judeţelor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau de interes public judeţean, declarate
ca atare prin hotărâre a consiliului judeţean, dacă nu sunt declarate, prin lege, bunuri de uz sau de interes
public naţional.
4. Domeniul public al oraşelor şi comunelor
Domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit din următoarele bunuri:
1. drumurile comunale, vicinale şi străzile;
2. pieţele publice, comerciale, târgurile, oboarele şi parcurile publice, precum şi zonele de agrement;
3. lacurile şi plajele care nu sunt declarate de interes public naţional sau judeţean;
4. reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu
instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente;
5. terenurile şi clădirile în care îşi desfăşoară activitatea consiliul local şi primăria, precum şi instituţiile
publice de interes local, cum sunt: teatrele, bibliotecile, muzeele, spitalele, policlinicile şi altele
asemenea;
6. locuinţele sociale;
7. statuile şi monumentele, dacă nu au fost declarate de interes public naţional;
8. bogăţiile de orice natură ale subsolului, în stare de zăcământ, dacă nu au fost declarate de interes
public naţional;
9. terenurile cu destinaţie forestieră, dacă nu fac parte din domeniul privat al statului şi dacă nu sunt
proprietatea persoanelor fizice ori a persoanelor juridice de drept privat;
10. cimitirele orăşeneşti şi comunale.
Domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit şi din alte bunuri de uz sau de
interes public local declarate ca atare, prin hotărârea consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege
bunuri de uz sau de interes public, naţional ori judeţean.
Drept administrativ
118
NU UITA!
1. Prin domeniu public înţelegem acele bunuri, publice sau private, prin natura lor ori dispoziţia expresă a
legii, trebuie păstrate şi transmise generaţiilor viitoare, reprezentând valori destinate a fi folosite în interes
public, direct sau prin intermediul unui serviciu public, şi sunt supuse unui regim administrativ, respectiv
unui regim mixt, în care regimul de putere publică este determinant, aceste bunuri fiind în proprietatea
sau, după caz, în paza persoanelor juridice de drept public
2. Regimul juridic al domeniului public reprezintă acel – ansamblu de reglementări ce se aplică bunurilor
care fac parte din domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale şi totodată ansamblul
raporturilor juridice care se stabilesc între stat şi unităţile administrativ-teritoriale, ca titulari ai dreptului
de administrare, şi celelalte persoane cu privire la bunurile în cauză1.
3. Statul sau unităţile administrativ-teritoriale exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra bunurilor
care alcătuiesc domeniul public, în limitele şi în condiţiile legii.
1. Ce domeniul public?
2. Care sunt modalităţile de încorporare în domeniul public artificial ?
3. Care sunt administratorii diferitelor categorii ale domeniului public?

1
Iulian M. Nedelcu – Drept administrativ, ed. a II-a, op. cit., pag. 351;
Drept administrativ
119
PERSONALUL DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ

- Va fi familiarizat cu noţiunile de funcţie publică şi funcţionar public.
- Va cunoaşte regimul juridic aplicabil acestei categorii de personal .
- Va ştii care sunt condiţiile de acces şi exercitare a funcţiei publice.

1. Funcţia publică şi funcţionarul public
2. Managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici
3. Modificarea, suspendarea şi încetarea raporturilor de serviciu
NU UITA! ..............................................................................................................................
PERSONALUL DIN ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ
SECŢIUNEA 1 - FUNCŢIA PUBLICĂ ŞI FUNCŢIONARUL PUBLIC
1. Funcţia publică
Mijloacele prin care se realizează administraţia publică sunt resursele umane, cele materiale şi financiare,
precum şi competenţa. Resursele umane reprezentate de persoane fizice organizate într-o instituţie sunt
pârghiile prin care acţionează administraţiile publice sau particulare. Funcţia este un element esenţial ce
exprimă felul activităţii la prestarea căreia persoana s-a obligat prin raportul juridic de drept public sau
privat.
În domeniul dreptului public, există mai multe accepţiuni ale termenului de funcţie. În acest sens, există –
potrivit Constituţiei – funcţia de Preşedinte al României, funcţia de Prim-ministru al României, funcţia de
judecător şi altele.
Conţinutul fiecărei funcţii publice, adică acele atribuţii, puteri, competenţe proprii care o deosebesc de
alte funcţii publice sunt stabilite prin însăşi actul care o înfiinţează –Constituţia sau legea – ori în baza
acestora, prin hotărâri ale Guvernului, ordine şi instrucţiuni ale miniştrilor, hotărâri ale consiliilor
judeţene sau locale. Rezultă că, atunci când se organizează o administraţie publică se stabilesc funcţii,
clasificate în ordine de subordonare ierarhică, prevăzându-se pentru fiecare, atribuţii de putere publică
într-un anumit domeniu de competenţă.
Drept administrativ
120
Tot prin act normativ funcţia poate fi desfiinţată, atunci când autoritatea competentă consideră că nu mai
este necesară sau că acele atribuţii pot fi realizate în cadrul altei funcţii. La regiile autonome, funcţiile
publice sunt create prin actul de constituire a acestora.
Funcţia publică este constituită din competenţele stabilite de lege cuprinzând atribuţiile necesare
satisfacerii intereselor generale şi scopurilor de interes public pentru care a fost creată, neputându-se
admite ca ea să fie utilizată în scopuri personale.
Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite, în temeiul legii, în scopul
realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.
2. Trăsăturile funcţiei publice
Din definiţie rezultă următoarele trăsături caracteristice :

- funcţia publică cuprinde un ansamblu de atribuţii şi responsabilităţi stabilite în temeiul legii;
- funcţia publică este creată prin lege sau alte acte normative emise pe baza şi în executarea legii;
- funcţia publică are un caracter permanent şi prezintă continuitate, deoarece şi nevoile comunităţii sunt
permanente;
- funcţia publică nu constituie obiectul unei înţelegeri sau convenţii între părţi şi nu poate fi stabilită prin
contract;
- funcţia publică este organizată pentru a realiza competenţele conferite administraţiei publice;
- finanţarea funcţiilor publice este asigurată de la bugetul de stat sau de la bugetele locale;
- atribuţiile stabilite prin lege sau potrivit legii dau competenţa celor care îndeplinesc funcţiile respective,
ca, în regim de drept administrativ, să facă acte juridice, operaţiuni administrative sau materiale în mod
legal.
Sunt numeroase cazurile în care funcţionarii publici exercită unele atribuţii ce au caracter de sarcini
primite de la organele ierarhice superioare, sau de la funcţionarii ierarhic superiori, dar numai în temeiul
legii. Aceste sarcini de serviciu se constituie, de regulă, în efectuarea unor operaţiuni administrative sau
materiale şi mai rar emiterea de acte juridice.
3. Principiile care stau la baza exercitării funcţiei publice
Acestea sunt următoarele :

– principiul legalităţii, imparţialităţii şi obiectivităţii;
– principiul transparenţei;
– principiul eficienţei şi eficacităţii;
– principiul responsabilităţii în ce priveşte conformitatea cu prevederile legale;
– principiul orientării către cetăţean;
– principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice;
– principiul subordonării ierarhice.
Considerăm că nu mai este necesară prezentarea detaliată a acestor principii deoarece formularea lor
este suficient de explicită şi, mai ales, pentru că aceste principii au în vedere majoritatea activităţilor
administraţiei publice despre care am discutat deja.
4. Clasificarea funcţiilor publice
Funcţiile publice se grupează în funcţie de trei criterii:

A) După tipul atribuţiilor şi responsabilităţilor autorităţilor şi instituţiilor publice:
- funcţiile publice generale, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general
şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale;
Drept administrativ
121
- funcţii publice specifice, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific
unor autorităţi şi instituţii publice, în vederea realizării competenţelor lor specifice.
B) În raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice :
- funcţii publice din clasa I. Clasa I cuprinde funcţii publice pentru a căror ocupare se cer studii
superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă ;
- funcţii publice din clasa a II-a. Clasa a II-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer studii
superioare de scurtă durată, absolvite cu diplomă ;
- funcţii publice din clasa a III-a. Clasa a III-a cuprinde funcţiile publice pentru a căror ocupare se cer
studii medii liceale, absolvite cu diplomă.
C) După sfera competenţei teritoriale a autorităţii care stabileşte şi avizează funcţia publică :
- funcţii publice de stat, acestea fiind funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul
ministerelor, organelor de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în cadrul autorităţilor
administrative autonome;
- funcţii publice teritoriale care sunt funcţiile publice stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul instituţiei
prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei
publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
- funcţii publice locale, cele stabilite şi avizate, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor
administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora.
D) După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice :

- funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici (aceştia realizează
managementul de nivel superior în administraţia publică centrală şi în autorităţile administrative
autonome);
- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere ;
- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate după următoarele grade profesionale :
- superior (ca nivel maxim);
- principal;
- asistent;
- debutant.
Trebuie spus că funcţionarii publici numiţi în funcţiile publice din clasele a II-a şi a III-a pot ocupa
numai funcţii publice de execuţie, cu excepţiile prevăzute de legile speciale.
În cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală numărul funcţiilor
publice din clasa I este de minimum 70% din numărul total al funcţiilor publice.
Numărul total al funcţiilor publice corespunzătoare, în mod cumulat, categoriei înalţilor funcţionari
publici şi categoriei funcţionarilor publici de conducere din cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice
este de maximum 12% din numărul total al funcţiilor publice.
La stabilirea numărului maxim al funcţiilor publice de execuţie1 din cadrul autorităţii sau instituţiei
publice se au în vedere următoarele:
- numărul funcţiilor publice de execuţie din grad profesional superior este de maximum 20%;
- numărul funcţiilor publice de execuţie din grad profesional principal este de maximum 40%;
- numărul funcţiilor publice de execuţie din grad profesional asistent este de maximum 30%;
- numărul funcţiilor publice de execuţie din grad profesional debutant este de maximum 10%.
În concret, funcţiile publice – ţinând cont de cele trei criterii de clasificare – sunt prezentate în
continuare :
A) Categoria înalţilor funcţionari publici :
1
Numărul maxim al funcţiilor publice de execuţie poate fi majorat numai în situaţiile temeinic justificate de către autoritatea sau instituţia publică respectivă,
cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici
Drept administrativ
122
- secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;

- secretar general din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
- prefect;
- secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale;
- subprefect;
- inspector guvernamental.
B) Funcţii de conducere 1 :
- director general şi director general adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome, al
ministerelor şi al celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile
publice specifice asimilate acestora;
- director şi director adjunct din aparatul autorităţilor administrative autonome, al ministerelor şi al
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi în funcţiile publice specifice
asimilate acestora;
- secretar al unităţii administrativ-teritoriale;
- director executiv şi director executiv adjunct ai serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale
celorlalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale, în
cadrul instituţiei prefectului, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor administraţiei publice locale şi al
instituţiilor publice subordonate acestora, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acestora;
- şef serviciu, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia;
- şef birou, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.
C) Funcţii de execuţie :
- consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, precum şi funcţiile publice specifice asimilate
acestora ( funcţii publice de execuţie din clasa I);
- referent de specialitate, precum şi funcţiile publice specifice asimilate acesteia (funcţii publice de
execuţie din clasa II);
- referent, precum funcţiile publice specifice asimilate acesteia (funcţii publice de execuţie din clasa III).
D) Funcţii publice specifice :

- arhitect-şef;
- inspector de concurenţă;
- inspector vamal;
- inspector de muncă;
- inspector delegat;
- comisar.
Raporturile de serviciu se nasc şi se exercită pe baza actului administrativ de numire, emis în
condiţiile legii. Exercitarea raporturilor de serviciu se realizează pe perioadă nedeterminată. În mod
excepţional, funcţiile publice pot fi ocupate pe perioadă determinată, în condiţiile expres prevăzute de
lege : prin redistribuirea funcţionarilor publici din corpul de rezervă care îndeplinesc condiţiile specifice
pentru ocuparea funcţiei publice respective sau prin numire pe perioadă determinată, prin concurs în
condiţiile legii, în situaţia în care în corpul de rezervă nu există funcţionari publici care să îndeplinească
cerinţele specifice pentru a fi redistribuiţi. Persoana numită în aceste condiţii dobândeşte calitatea de
funcţionar public numai pe această perioadă şi nu beneficiază la încetarea raportului de serviciu de
dreptul de a intra în corpul de rezervă al funcţionarilor publici.
1
Funcţionarii publici care ocupă funcţii de conducere organizează, coordonează, îndrumă şi controlează activităţile care implică exercitarea prerogativelor de
putere publică, sub autoritatea unui funcţionar public ierarhic superior sau a unui demnitar.
Drept administrativ
123
Pot beneficia de statute speciale (care reglementează drepturi, îndatoriri şi incompatibilităţi specifice,
altele decât cele prevăzute de Legea nr. 188/199 republicată,funcţii publice specifice, precum şi cu privire
la carieră) funcţionarii publici care îşi desfăşoară activitatea în cadrul următoarelor servicii publice :
structurile de specialitate ale Parlamentului României, structurile de specialitate ale Administraţiei
Prezidenţiale, structurile de specialitate ale Consiliului Legislativ, serviciile diplomatice şi consulare,
autoritatea vamală, poliţia şi alte structuri ale Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, alte
servicii publice stabilite prin lege.
5. Condiţii pentru ocuparea unei funcţii publice
Condiţii generale de ocupare a funcţiilor publice :

- cetăţenia română şi domiciliul în România;
- cunoaşterea limbii română, scris şi vorbit;
- vârsta de 18 ani împliniţi;
- capacitate deplină de exerciţiu;
- o stare de sănătate corespunzătoare funcţiei pentru care candidează, atestată pe bază de examen medical
de specialitate;
- îndeplinirea condiţiilor specifice prevăzute de lege pentru funcţia publică;
- îndeplinirea condiţiilor de studii1
- câştigarea concursului sau promovarea examenului organizat pentru ocuparea funcţiei publice sau
ocuparea funcţiei publice prin transfer, promovare ori redistribuire.
Nu poate ocupa o funcţie publică, fiind incompatibilă potrivit legii, persoana care:
- a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra
autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor
fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea
funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în care a intervenit reabilitarea;
- a fost destituită dintr-o funcţie publică sau i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive
disciplinare în ultimii 7 ani;
- a desfăşurat activitate de poliţie politică, astfel cum este definită prin lege.
Poate face parte din categoria înalţilor funcţionari publici persoana care îndeplineşte cumulativ
următoarele condiţii:
- condiţiile generale stabilite pentru ocuparea oricărei funcţii publice;
- are studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
- are cel puţin 5 ani vechime în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice;
- a absolvit programele de formare specializată pentru ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare
categoriei înalţilor funcţionari publici ori a exercitat un mandat complet de parlamentar;
- a promovat concursul naţional pentru intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici.
Intrarea în categoria înalţilor funcţionari publici se face prin concurs naţional. Recrutarea se face de către
o comisie permanentă, independentă, formată din 7 membri, numiţi prin decizie a primului-ministru.
Membrii comisiei au mandate fixe de 10 ani şi jumătate şi sunt numiţi prin rotaţie.
6. Funcţionarul public
1
Studii superioare de lungă durată, studii superioare de scurtă durată sau studii medii ; pentru participarea la concursul de recrutare organizat pentru
ocuparea funcţiilor publice de conducere, candidaţii trebuie să fi absolvit studii de masterat sau postuniversitare în domeniul administraţiei publice,
management ori în specialitatea studiilor necesare exercitării funcţiei publice.
Drept administrativ
124
Funcţionarul public este persoana fizică numită într-o funcţie publică, numire care se face de către
conducătorul instituţiei publice, printr-un act de putere publică1.
Potrivit art. 2 alin. 3 din Legea nr. 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici 2, activităţile
desfăşurate de către funcţionarii publici, care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt
următoarele:
a) punerea în executare a legilor şi a celorlalte acte normative;
b) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei
publice, precum şi asigurarea avizării acestora;
c) elaborarea proiectelor politicilor şi strategiilor, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor
necesare realizării şi implementării politicilor publice, precum şi a documentaţiei necesare executării
legilor, în vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
d) consilierea, controlul şi auditul public intern;
e) gestionarea resurselor umane şi a resurselor financiare;
f) colectarea creanţelor bugetare;
g) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice
sau juridice de drept public sau privat, din ţară şi străinătate, în limita competenţelor stabilite de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau
instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea;
h) realizarea de activităţi în conformitate cu strategia de informatizare a administraţiei publice.
Totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor administrative autonome şi din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală constituie corpul
7. Clasificarea funcţionarilor publici
Funcţionarii publici se pot grupa în funcţie de cinci criterii. Primele patru sunt cele pe care le-am
prezentat la funcţia publică şi nu prezintă nici o particularitate pentru a fi reluate în continuare. Al cincilea
criteriu se referă la momentul angajării. În funcţie de acesta, funcţionarii publici se împart în :
- debutanţi – sunt persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii publice, dar nu
îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege pentru ocuparea unei funcţii publice definitive
şi
- definitivi . Pot fi numiţi funcţionari publici definitivi :
- funcţionarii publici debutanţi, care au efectuat perioada de stagiu legală prevăzută de lege şi au obţinut
un rezultat corespunzător la evaluare;
- persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin concurs şi care au vechimea în specialitatea
corespunzătoare funcţiei publice, de minimum 12 luni, 8 luni şi, respectiv, 6 luni, în funcţia de nivelul
studiilor absolvite;
- persoanele care au promovat programe de formare şi perfecţionare în administraţia publică.
Nu sunt consideraţi funcţionari publici şi, ca urmare, nu li se aplică prevederile Legii funcţionarilor
publici următorii salariaţi:
- personalului contractual salariat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care
desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de
1
Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de
rezervă al funcţionarilor publici
2
Republicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 365 din 29/05/2007.
Drept administrativ
125
deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care nu exercită prerogative de putere publică.
(persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi li se aplică legislaţia muncii);
- personalului salariat încadrat, pe baza încrederii personale, la cabinetul demnitarului;
- corpului magistraţilor;
- cadrelor didactice;
- persoanelor numite sau alese în funcţii de demnitate publică.
8. Incompatibilităţi1:
Calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu orice altă funcţie publică decât cea în care a fost
numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.
Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau
neremunerate, după cum urmează :
- în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
- în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia cazului în care funcţionarul public este suspendat din
funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;
- în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori alte unităţi cu scop lucrativ, din sectorul public
sau privat, în cadrul unei asociaţii familiale sau ca persoană fizică autorizată;
- în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Funcţionarii publici care, în exercitarea funcţiei publice, au desfăşurat activităţi de monitorizare şi control
cu privire la societăţi comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ nu pot să-şi desfăşoare activitatea şi nu
pot acorda consultanţă de specialitate la aceste societăţi timp de 3 ani după ieşirea din corpul
Funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unor persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în
legătură cu funcţia publică pe care o exercită.
Funcţionarilor publici le este interzis să ocupe funcţii de conducere în structurile sau organele de
conducere, alese sau numite, ale partidelor politice, definite conform statutului acestora, ale organizaţiilor
cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care
funcţionează pe lângă partidele politice.
Înalţii funcţionari publici nu pot fi membri ai unui partid politic, ai unor organizaţii cărora le este aplicabil
acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau să facă parte din fundaţiile ori asociaţiile care
funcţionează pe lângă partidele politice., sub sancţiunea destituirii din funcţia publică.
Funcţionarii publici pot exercita funcţii sau activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al
creaţiei literar-artistice. În această situaţie, documentele care alcătuiesc dosarul profesional sunt
gestionate de către autoritatea sau instituţia publică la care aceştia sunt numiţi.
Funcţionarul public poate candida pentru o funcţie eligibilă sau poate fi numit într-o funcţie de
demnitate publică. În această situaţie, raportul de serviciu al funcţionarului public se suspendă:
- pe durata campaniei electorale, până în ziua ulterioară alegerilor, dacă nu este ales;
- până la încetarea funcţiei eligibile sau a funcţiei de demnitate publică, în cazul în care funcţionarul
public a fost ales sau numit.
În afara funcţionarilor de drept există cunoscută şi noţiunea funcţionarului de fapt. În materie de funcţie
publică se aplică principiul că atribuţiile acesteia nu pot fi exercitate decât de titularul acelei funcţii,
investirea funcţionarului cu exerciţiul funcţiei respective, având un caracter „intuituu personae”.
În afară de funcţionarul care a dobândit un post în administraţie prin concurs sau numire, potrivit legii,
pot exista în realitate şi funcţionari de fapt. Spre deosebire de funcţionarul de drept care este învestit legal
1
Incompatibilităţile funcţionarilor publici sunt stabilite în articolele 94-98 ale Legii anticorupţie nr. 161/2003 ;
Drept administrativ
126
cu exercitarea funcţiei publice, funcţionarul de fapt nu a avut încă de la început sau nu mai are o
investitură legală, dar reprezintă o realitate juridică incontestabilă.
Funcţionarii de fapt provin de două categorii de cauze şi anume :
- cauze concomitente;
- cauze posterioare.
Cauzele concomitente stabilirii raportului de serviciu al funcţionarului public privesc numirile şi
delegările legale.
Prin urmare, legea admite că actele întocmite de funcţionarul de fapt sunt legale atâta timp cât au fost
efectuate într-un mediu al administraţiei publice, iar persoanele participante erau de bună credinţă.
Desigur, însă, că, dacă cel care întocmeşte un act administrativ, o face prin uzurpare fără drept a funcţiei,
este pasibil de sancţiune penală.
O modalitate a raportului juridic de funcţie este şi delegarea. Exercitarea funcţiei pe baza delegării
poate duce la caracterizarea persoanei ca funcţionar de fapt, iar actele efectuate de el urmează a fi
respectate, deoarece, terţii n-au avut posibilitatea şi nici obligaţia de a aprecia dacă delegarea este sau nu
legală. Asemănător instituţiei delegării se pune şi suplinirii în funcţie.
În practica administrativă mai pot exista şi situaţii când un funcţionar, deşi învestit în mod legal cu
exerciţiul funcţiei sale, împrejurări ulterioare determină ca titlul de învestitură să-şi piardă valoarea
juridică şi, în consecinţă să determine încetarea raportului de funcţie. Dacă un asemenea funcţionar
continuă exercitarea funcţiei respective, el o face în calitate de funcţionar de fapt.
Sunt consideraţi funcţionari de fapt funcţionarii pe termen, respectiv persoanele numite pe un timp
determinat sau pentru efectuarea unei anumite lucrări, precum şi funcţionarul demisionar care continuă
exercitarea funcţiei.
Pe de altă parte, în ce priveşte numirea în funcţie, legea stabileşte condiţiile pe care trebuie să le
respecte atât unitatea , instituţia sau autoritatea administrativă. Dacă nu au fost respectate condiţiile legale
şi se constată ulterior inaptitudinea legală a funcţionarului, administraţia trebuie să procedeze la anularea
raportului juridic de funcţie.
Dacă, din momentul investirii sale şi până la anularea raportului de funcţie persoana respectivă a
exercitat activităţi din domeniul administraţiei, el este un funcţionar de fapt, deoarece, interesul general
privind respectarea drepturilor personale cere ca asemenea acte să fie considerate valabile.
SECŢIUNEA 2 – MANAGEMENTUL FUNCŢIILOR PUBLICE ŞI AL FUNCŢIONARILOR

PUBLICI
1. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici
Pentru crearea şi dezvoltarea unui corp de funcţionari publici profesionist, stabil şi imparţial s-a înfiinţat,
în subordinea Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici, organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu personalitate juridică care este condus
de un preşedinte, cu rang de secretar de stat, numit de către primul-ministru, la propunerea ministrului
internelor şi reformei administrative.
Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici are următoarele atribuţii :
a) elaborează politicile şi strategiile privind managementul funcţiei publice şi al funcţionarilor publici;
b) elaborează şi avizează proiecte de acte normative privind funcţia publică şi funcţionarii publici;
c) monitorizează şi controlează modul de aplicare a legislaţiei privind funcţia publică şi funcţionarii
publici în cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice;
Drept administrativ
127
d) elaborează reglementări comune, aplicabile tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, privind

funcţiile publice, precum şi instrucţiuni privind aplicarea unitară a legislaţiei în domeniul funcţiei publice
şi al funcţionarilor publici;
e) elaborează proiectul legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru funcţionarii publici;
f) stabileşte criteriile pentru evaluarea activităţii funcţionarilor publici;
g) centralizează propunerile de instruire a funcţionarilor publici, stabilite ca urmare a evaluării
performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici;
h) colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie la stabilirea tematicii specifice programelor de
formare specializată în administraţia publică şi de perfecţionare a funcţionarilor publici;
i) întocmeşte şi administrează baza de date cuprinzând evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor
publici;
j) aprobă condiţiile de participare şi procedura de organizare a recrutării şi promovării pentru funcţiile
publice pentru care organizează concurs, avizează şi monitorizează recrutarea şi promovarea pentru
celelalte funcţii publice, în condiţiile prezentei legi;
k) realizează redistribuirea funcţionarilor publici cărora le-au încetat raporturile de serviciu din motive
neimputabile lor;
l) acordă asistenţă de specialitate şi coordonează metodologic compartimentele de resurse umane din
cadrul autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice centrale şi locale;
m) participă la negocierile dintre organizaţiile sindicale reprezentative ale funcţionarilor publici şi
Ministerul Internelor şi Reformei Administrative;
n) colaborează cu organisme şi cu organizaţii internaţionale din domeniul său de activitate;
o) elaborează anual, cu consultarea autorităţilor şi instituţiilor publice, Planul de ocupare a funcţiilor
publice, pe care îl supune spre aprobare Guvernului;
p) întocmeşte raportul anual cu privire la managementul funcţiilor publice şi al funcţionarilor publici,
pe care îl prezintă Guvernului;
q) constată contravenţii şi aplică sancţiuni, în condiţiile legii.
2. Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici. Dosarul profesional al funcţionarilor publici
Evidenţa funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici este ţinută de către Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici pe baza datelor transmise de către autorităţile şi instituţiile publice.
În scopul asigurării gestionării eficiente a resurselor umane, precum şi pentru urmărirea carierei
funcţionarului public, autorităţile şi instituţiile publice întocmesc dosarul profesional pentru fiecare
funcţionar public.
Formatul standard al evidenţei funcţiilor publice şi a funcţionarilor publici, precum şi conţinutul dosarului
profesional se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor
Publici.
Autorităţile şi instituţiile publice răspund de întocmirea şi actualizarea dosarelor profesionale ale
funcţionarilor publici şi asigură păstrarea acestora în condiţii de siguranţă.
În cazurile de transfer sau de încetare a raporturilor de serviciu, autoritatea sau instituţia publică păstrează
o copie a dosarului profesional şi înmânează originalul funcţionarului public, pe bază de semnătură.
Autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a comunica Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici,
în termen de 10 zile lucrătoare, orice modificare intervenită în situaţia funcţionarilor publici.
Persoanele care au acces la datele cuprinse în evidenţa naţională a funcţiilor publice şi a funcţionarilor
publici, precum şi la dosarul profesional al funcţionarului public au obligaţia de a păstra confidenţialitatea
datelor cu caracter personal.
La solicitarea funcţionarului public, autoritatea sau instituţia publică este obligată să elibereze un
document care să ateste activitatea desfăşurată de către acesta, vechimea în muncă, în specialitate şi în
funcţia publică.
Drept administrativ
128
3. Cariera funcţionarilor publici
Cariera în funcţia publică cuprinde ansamblul situaţiilor juridice şi efectele produse, care intervin de la
data naşterii raportului de serviciu până în momentul încetării acestui raport1.
Modalităţile de dezvoltare a carierei în funcţia publică sunt promovarea într-o funcţie publică superioară
şi avansarea în gradele de salarizare.
Principiile care stau la baza organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică sunt următoarele :
- competenţa : persoanele care doresc să acceadă sau să promoveze într-o funcţie publică trebuie să deţină
şi să confirme cunoştinţele şi aptitudinile necesare exercitării funcţiei publice respective;
- competiţia : confirmarea cunoştinţelor şi aptitudinilor necesare exercitării funcţiei publice se face prin
concurs sau examen;
- egalitatea de şanse, prin recunoaşterea voinţei la carieră în funcţia publică a oricărei persoane care
îndeplineşte condiţiile stabilite prin lege;
- profesionalismul : exercitarea funcţiei publice se face cu respectarea principiilor prevăzute de lege;
- motivarea : în vederea dezvoltării carierei, autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să identifice şi
să aplice instrumente de motivare morală şi materială a funcţionarilor publici, precum şi să sprijine
iniţiativele privind dezvoltarea profesională individuală a acestora;
- transparenţa : autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia de a pune la dispoziţia tuturor celor interesaţi
informaţiile de interes public referitoare la cariera în funcţia publică.
Managementul carierei în funcţia publică se asigură de către :
- Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, prin elaborarea cadrului legal şi a instrumentelor necesare
organizării şi dezvoltării carierei în funcţia publică;
- autorităţile şi instituţiile publice, prin aplicarea principiului egalităţii de şanse şi a motivării;
- funcţionarul public, prin aplicarea consecventă a principiilor competenţei şi ale profesionalismului, în
vederea dezvoltării profesionale individuale.
4. Recrutarea şi selecţia funcţionarilor publici
Recrutarea funcţionarilor publici se face prin concurs organizat în limita funcţiilor publice vacante
prevăzute anual în acest scop prin planul de ocupare a funcţiilor publice.
În mod excepţional, autorităţile sau instituţiile publice pot organiza ori, după caz, pot solicita organizarea
concursului în situaţia în care funcţiile publice devin vacante în cursul anului şi nu au fost prevăzute ca
funcţii publice vacante în planul de ocupare a funcţiilor publice. În acest caz, concursul se organizează
după promovarea, transferarea şi redistribuirea funcţionarilor publici.
5. Perioada de stagiu
Perioada de stagiu este etapa din cariera funcţionarului public cuprinsă între data numirii ca funcţionar
public debutant, în urma promovării concursului de intrare în corpul funcţionarilor publici, şi data numirii
ca funcţionar public definitiv.
Perioada de stagiu are ca obiect are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în îndeplinirea
atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor publici debutanţi,
precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a exigenţelor acesteia.
Durata perioadei, de stagiu este de:
1
H.G. nr. 1209/14.10.2003 privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, publicată în M.O. nr. 757 din 29.10.2003 ;
Drept administrativ
129
- 12 luni - funcţionarii publici de execuţie - din clasa 1;

- 8 luni - funcţionarii publici de execuţie - din clasa a II-a;
- 61uni - funcţionarii publici de execuţie - din clasa a III-a.
Pe parcursul perioadei de stagiu, activitatea funcţionarului public debutant se desfăşoară sub îndrumarea
unui funcţionar public definitiv, de regulă din cadrul aceluiaşi compartiment, denumit îndrumător.
6. Numirea funcţionarilor publici
Numirea înalţilor funcţionari publici se face de către:

a) Guvern, pentru funcţiile publice de:
- secretar general al Guvernului şi secretar general adjunct al Guvernului;
- prefect
- subprefect.
b) primul-ministru, pentru funcţiile publice de:
- secretar general şi secretar general adjunct din ministere şi alte organe de specialitate ale
administraţiei publice centrale;
- inspector guvernamental.
c) ministrul administraţiei şi internelor, pentru funcţiile publice de secretar general al prefecturii,
secretar general al judeţului şi al municipiului Bucureşti;
d) conducătorul autorităţii sau instituţiei publice din administraţia publică centrală şi locală, pentru
celelalte categorii de funcţii publice.
Numirea în funcţiile publice pentru care se organizează concurs de către Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici şi de către Institutul Naţional de Administraţie se face prin actul administrativ emis
de către conducătorii autorităţilor sau instituţiilor publice din administraţia publică centrală şi locală, la
propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
7. Promovarea funcţionarilor publici
Funcţionarul public beneficiază de dreptul de a promova în funcţia publică şi de a avansa în gradele de

salarizare, promovarea într-o clasă superioară, promovarea în grade profesionale şi avansarea în trepte de
salarizare ne fiind condiţionate de existenţa unui post vacant..
Promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin ocuparea unei funcţii publice superioare
vacante.
Promovarea poate fi:
a) - definitivă, atunci când funcţia publică superioară se ocupă prin concurs sau examen;
b) - temporară, atunci când funcţia publică de conducere sau, după caz, funcţia publică corespunzătoare
categoriei înalţi lor funcţionari publici se ocupă pe perioadă determinată.
8. Evaluarea performanţelor profesionale ale funcţionarilor publici
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se face anual.

I. Procedura de evaluare a performanţelor profesionale individuale
Procedura de evaluare a performanţelor profesionale individuale se aplică fiecărui funcţionar public, în
raport cu realizarea obiectivelor individuale stabilite în baza atribuţiilor prevăzute în fişa postului .
Evaluarea se realizează prin raportarea criteriilor de performanţă1 la gradul de îndeplinire a obiectivelor
individuale prevăzute pentru perioada evaluată care este, de obicei, de un an.
Obiectivele individuale reprezintă scopuri specifice stabilite pentru următoarea perioadă, pe baza
atribuţiilor prevăzute în fişa postului. Ele trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
- să fie specifice activităţilor care presupun exercitarea prerogativelor de putere publică;
1
Criteriile de performanţă se aprobă prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale a Functionarilor Publici
Drept administrativ
130
- să fie cuantificabile - să aibă o formă concretă de realizare;

- să fie prevăzute cu termene de realizare;
- să fie realiste - să poată fi aduse la îndeplinire în termenele de realizare prevăzute şi cu resursele
alocate;
- să fie flexibile - să poată fi revizuite în funcţie de modificările interveni te în priorităţile autorităţii sau
instituţiei publice.
Revizuirea obiectivelor individuale se poate face trimestrial. Modificările se consemnează într-un
document semnat şi datat de evaluator şi de funcţionarul public care urmează să fie evaluat, iar
documentul este anexat la raportul de evaluare.
Procedura de evaluare se realizează în trei etape:
1. completarea raportului de evaluare de către evaluator. Evaluatorul este fie conducătorul
compartimentului în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea, fie funcţionarul public de condu-
cere ierarhic superior - în cazul în care evaluarea se face pentru funcţionarul public de conducere;
2. interviul;
3. contrasemnarea raportului de evaluare.
1. În vederea completării raportului de evaluare, evaluatorul:
a) analizează îndeplinirea obiectivelor individuale fixate;
b) notează criteriile de performanţă în funcţie de importanţa acestora;
c) stabileşte calificativul final de evaluare a performanţelor profesionale individuale;
d) consemnează rezultatele deosebite ale funcţionarului public,
dificultăţile obiective întâmpinate de către acesta în perioada
evaluată şi orice alte observaţii pe care le consideră relevante.
2. Interviul, ca etapă a procesului de evaluare, reprezintă un schimb de informaţii, impresii şi puncte
de vedere care are loc între evaluator şi funcţionarul public, în cadrul căruia:
a) se aduc la cunoştinţă funcţionarului public evaluat consemnările făcute de către evaluator în raportul de
evaluare;
b) în cazul în care între funcţionarul public evaluat şi evaluator există diferenţe de opinie asupra
consemnărilor făcute, se va proceda la stabilirea unui punct de vedere comun. Evaluatorul poate modifica
raportul de evaluare conform celor stabilite cu funcţionarul public;
c) se semnează şi se datează raportul de evaluare de către evaluator şi de funcţionarul public evaluat.
3. Raportul de evaluare se înaintează contrasemnatarului1. El poate fi modificat conform deciziei
contrasemnatarului în următoarele cazuri:
a) aprecierile consemnate nu corespund realităţii;
b) între evaluator şi funcţionarul public evaluat există diferenţe de opinie care nu au putut fi soluţionate
de comun acord.
În urma evaluării performanţelor profesionale individuale, funcţionarului public i se acordă unul dintre
următoarele calificative: "foarte bine", "bine", "satisfăcător", "nesatisfăcător". Calificativele obţinute la
1
Are calitatea de contrasemnatar:
a) functionarul public ierarhic superior evaluatorului, potrivit structurii organizatorice a auto;ităţii sau instituţiei publice. În mod excepţional, în cazul în
care, potrivit structurii organizatorice a autorităţii sau instituţiei publice, nu există un funcţionar public ierarhic superior evaluatorului, va fi desemnat
contrasemnatar funcţionarul public care deţine cea mai înaltă funcţie publică din autoritatea sau instituţia publică respectivă, iar atunci când nu este
posibil, contrasemnatar va fi adjunctul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice;
b) prefectul, pentru secretarul comunei, oraşului şi al subdiviziunii administrativ-teritoriale a municipiilor.
Drept administrativ
131
evaluarea profesională sunt avute în vedere la avansarea în treptele de salarizare, promovarea într-o
funcţie publică superioară, precum şi la eliberarea din funcţia publică.
Metodologia de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici se aprobă
prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, după consultarea
organizaţiilor sindicale ale funcţionarilor publici, reprezentative la nivel naţional.
II. Reguli specifice privind evaluarea înalţilor funcţionari publici

Evaluarea performanţelor profesionale ale înalţilor funcţionari publici se face de către o comisie de
evaluare, ai cărei membri sunt numiţi prin decizie a primului-ministru, la propunerea ministrului
internelor şi reformei administrative.
Evaluarea performanţelor profesionale individuale ale înalţilor funcţionari publici se face anual şi constă
în aprecierea, pe baza raportului de activitate al înaltului funcţionar public, a:
a) modului şi a gradului de îndeplinire a obiectivelor stabilite de către conducătorul autorităţii sau
instituţiei publice;
b) modului de îndeplinire a obiectivelor şi a performanţelor obţinute de structurile conduse;
c) propunerilor privind eficientizarea activităţii structurilor conduse, prin identificarea deficienţelor în
activitate şi a modului de eliminare a acestora.
Evaluarea generală a înalţilor funcţionari publici se face o dată la 2 ani, în scopul confirmării
cunoştinţelor profesionale, aptitudinilor şi abilităţilor necesare exercitării funcţiei publice. Înalţii
funcţionari publici au, de asemenea, obligaţia de a urma anual cursuri de perfecţionare profesională, în
condiţiile legii.
SECŢIUNEA 3 -MODIFICAREA, SUSPENDAREA ŞI ÎNCETAREA

RAPORTURILOR DE SERVICIU
A. Modificarea raporturilor de serviciu
Modificarea raporturilor de serviciu în cazul funcţionarilor publici poate interveni în scopul eficientizării
activităţii autorităţilor şi instituţiilor publice, pentru că interesul public o cere sau în interesul
funcţionarului public, pentru dezvoltarea carierei profesionale.
Modificarea raporturilor de serviciu are loc prin una dintre următoarele modalităţi:
a) delegare;
b) detaşare;
c) transfer;
d) mutarea în cadrul altui compartiment sau a altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau
instituţiei publice
e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.
I. Delegarea
Delegarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care este încadrat funcţionarul
public, pe o perioadă de cel mult 60 de zile calendaristice Într-un an. Delegarea pe o perioadă mai mare
de 60 de zile calendaristice în cursul unui an se poate dispune numai cu acordul scris al funcţionarului
public.
Pe timpul delegării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul, iar autoritatea sau
instituţia publică care îl delegă este obligată să suporte costul integral al transportului, cazării şi al
indemnizaţiei de delegare.
Drept administrativ
132
Funcţionarul public poate refuza delegarea dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
- graviditate;
- îşi creşte singur copilul minor;
- starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată delegarea.
II. Detaşarea
Detaşarea se dispune în interesul autorităţii sau instituţiei publice în care urmează să îşi desfăşoare
activitatea funcţionarul public, pentru o perioadă de cel mult 6 luni. În cursul unui an calendaristic, un
funcţionar public poate fi detaşat mai mult de 6 luni numai cu acordul său scris.
Detaşarea se poate dispune doar dacă pregătirea profesională a funcţionarului public corespunde
atribuţiilor şi responsabilităţilor funcţiei publice pe care urmează să fie detaşat, cu respectarea categoriei,
clasei şi gradului profesional al funcţionarului public. Detaşarea se poate dispune şi pe o funcţie publică
de conducere, dacă funcţionarul public îndeplineşte condiţiile de studii şi vechime în specialitatea
studiilor şi dacă nu există în cadrul autorităţii sau instituţiei publice funcţionari publici care să exercite cu
caracter temporar funcţia publică. Funcţionarul public poate fi detaşat pe o funcţie publică inferioară,
numai cu acordul său scris.
Pe perioada detaşării, funcţionarul public îşi păstrează funcţia publică şi salariul. Dacă salariul
corespunzător funcţiei publice pe care este detaşat este mai mare, el are dreptul la acest salariu. Pe timpul
detaşării în altă localitate, autoritatea sau instituţia publică beneficiară este obligată să-i suporte costul
integral al transportului, dus şi întors, cel puţin o dată pe lună, al cazării şi al indemnizaţiei de detaşare.
Funcţionarul public poate refuza detaşarea dacă se află în una dintre următoarele situaţii:
- graviditate;
- îşi creşte singur copilul minor;
- starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea;
- detaşarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare;
- este singurul întreţinător de familie;
- motive familiale temeinice care justifică refuzul de a da curs detaşării.
III. Transferul
Transferul1, ca modalitate de modificare a raportului de serviciu, poate avea loc între autorităţile sau
instituţiile publice după cum urmează:
a) În interesul serviciului. Acest transfer se poate face numai cu acordul scris al funcţionarului public
transferat. În cazul transferului în interesul serviciului în altă localitate, funcţionarul public transferat are
dreptul la o indemnizaţie egală cu salariul net calculat la nivelul salariului din luna anterioară celei în care
se transferă, la acoperirea tuturor cheltuielilor de transport şi la un concediu plătit de 5 zile. Plata acestor
drepturi se suportă de către autoritatea sau instituţia publică la care se face transferul, în termen de cel
mult 15 zile de la data aprobării transferului.
Transferul în interesul serviciului se face într-o funcţie publică echivalentă cu funcţia publică deţinută de
funcţionarul public.
b) La cererea funcţionarului public. Transferul la cerere se face într-o funcţie publică de aceeaşi
categorie, clasă şi grad profesional sau într-o funcţie publică de nivel inferior, în urma aprobării cererii de
transfer a funcţionarului public de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice la care se solicită
transferul. În acest caz, transferul poate avea loc numai între autorităţi sau instituţii publice din
administraţia publică centrală, între autorităţi administrative autonome ori, după caz, între autorităţi sau
1
Transferul se poate face într-o funcţie publică pentru care sunt îndeplinite condiţiile specifice prevăzute în fişa postului
Drept administrativ
133
instituţii publice din administraţia publică locală, iar în cazul funcţionarilor publici de conducere
transferul se poate realiza pe funcţii publice de conducere ale căror atribuţii sunt similare cu atribuţiile
funcţiei publice de pe care se efectuează transferul. În situaţia în care doi sau mai mulţi funcţionari publici
solicită ocuparea unei funcţii publice vacante prin transfer la cerere, selecţia se face pe bază de interviu.
IV. Mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice

Mutarea în cadrul altui compartiment al autorităţii sau instituţiei publice poate fi:
- definitivă în cadrul altui compartiment şi ea se aprobă, cu acordul scris al funcţionarului public, de către
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public, putând
avea loc în următoarele situaţii:
a) când se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea funcţionarul public, pe o funcţie publică vacantă de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional
sau cu repartizarea postului corespunzător funcţiei publice deţinute, cu respectarea pregătirii profesionale
a funcţionarului public şi a salariului acestuia. În acest caz este necesar acordul scris al funcţionarului
public;
b) la solicitarea justificată a funcţionarului public, cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei
publice, pe o funcţie publică de aceeaşi categorie, clasă şi grad profesional, cu respectarea pregătirii
profesionale a funcţionarului public;
c) în alte situaţii prevăzute de dispoziţiile legale.;
- temporară în cadrul altui compartiment şi ea se dispune motivat, în interesul autorităţii sau instituţiei
publice, de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de maximum 6 luni într-un
an, cu respectarea pregătirii profesionale şi a salariului pe care îl are funcţionarul public.
Dacă mutarea se dispune în interes public, funcţionarul public de execuţie şi funcţionarul public de
conducere nu o pot refuza, sub sancţiunea eliberării din funcţia publică, decât dacă se află în una dintre
următoarele situaţii:
a) graviditate;
b) îşi creşte singur copilul minor;
c) starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, face contraindicată detaşarea;
d) mutarea se face într-o localitate în care nu i se asigură condiţii corespunzătoare de cazare;
e) este singurul întreţinător de familie;
f) motive familiale temeinice justifică refuzul de a da curs mutării.
În aceste cazuri, modificarea raportului de serviciu se dispune de către persoana care are competenţa de
numire în funcţia publică, cu avizul sau la solicitarea Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici.
Mutarea temporară sau definitivă în cadrul altui compartiment poate fi solicitată de funcţionarul public în
cazul în care starea sănătăţii, dovedită cu certificat medical, nu îi mai permite desfăşurarea activităţii în
acel compartiment. Mutarea se poate face pe o funcţie publică corespunzătoare, dacă funcţionarul public
în cauză este apt profesional să îndeplinească noile atribuţii care îi revin.
V. Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante

Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere vacante se realizează prin
promovarea temporară a unui funcţionar public care îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea
acestei funcţii publice şi care nu are în cazierul administrativ sancţiuni disciplinare neradiate.
Această măsură se dispune de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, pe o perioadă de
maximum 6 luni, cu avizul Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile din cadrul
autorităţilor şi instituţiilor publice din administraţia publică centrală; cu obligaţia înştiinţării înainte cu cel
puţin 10 zile a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, pentru funcţiile publice din cadrul autorităţilor
Drept administrativ
134
şi instituţiilor publice din administraţia publică locală. În situaţia în care Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale privind exercitarea cu caracter
temporar a unei funcţii publice de conducere, dispune neefectuarea măsurii sau, după caz, încetarea
acesteia.
Perioada de maxim 6 luni, în mod excepţional, poate fi prelungită cu maximum 3 luni, cu avizul Agenţiei
Naţionale a Funcţionarilor Publici, dacă autoritatea sau instituţia publică a organizat concurs de recrutare
sau promovare şi funcţia publică nu a fost ocupată, în condiţiile legii.
Exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere al cărei titular este suspendat se
realizează prin promovarea temporară, pe durata suspendării titularului, a unui funcţionar public care
îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea acestei funcţii publice. Această măsură este dispusă de
către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice.
Dacă salariul corespunzător funcţiei publice pe care o exercită cu caracter temporar este mai mare,
funcţionarul public are dreptul la acest salariu.
B. Suspendarea raporturilor de serviciu
Raportul de serviciu se suspendă de drept atunci când funcţionarul public se află în una dintre următoarele
situaţii:
a) este numit sau ales într-o funcţie de demnitate publică, pentru perioada respectivă, cu excepţiile
prevăzute la art. 34;
b) este încadrat la cabinetul unui demnitar;
c) este desemnat de către autoritatea sau instituţia publică să desfăşoare activităţi în cadrul unor misiuni
diplomatice ale României ori în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, pentru perioada
respectivă;
d) desfăşoară activitate sindicală pentru care este prevăzută suspendarea în condiţiile legii;
e) efectuează serviciul militar alternativ, este concentrat sau mobilizat;
f) este arestat preventiv;
g) efectuează tratament medical în străinătate, dacă funcţionarul public nu se află în concediu medical
pentru incapacitate temporară de muncă, precum şi pentru însoţirea soţului sau, după caz, a soţiei ori a
unei rude până la gradul I inclusiv, în condiţiile legii;
h) se află în concediu pentru incapacitate temporară de muncă, pe o perioadă mai mare de o lună, în
condiţiile legii;
i) carantină, în condiţiile legii;
j) concediu de maternitate, în condiţiile legii;
k) este dispărut, iar dispariţia a fost constatată prin hotărâre judecătorească irevocabilă;
l) forţa majoră;
m) în cazul în care s-a dispus trimiterea în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni de natura celor
prevăzute la art. 54 lit. h);
n) pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a săvârşit o abatere
disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, la propunerea motivată a comisiei de disciplină;
o) în alte cazuri expres prevăzute de lege.
În termen de 15 zile calendaristice de la data încetării motivului de suspendare de drept, dar nu mai târziu
de data luării la cunoştinţă de motivul încetării suspendării de drept, funcţionarul public este obligat să
informeze în scris persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică despre acest fapt, sub
sancţiunea încetării de drept a raportului de serviciu, cu excepţia cazurilor enumerate la lit. f), h), i), k) şi
l. Cel care primeşte informarea are obligaţia să asigure, în termen de 5 zile, condiţiile necesare reluării
activităţii de către funcţionarul public.
Drept administrativ
135
Raportul de serviciu1 se suspendă la iniţiativa funcţionarului public în următoarele situaţii:

a) concediu pentru creşterea copilului în vârstă de până la 2 ani sau, în cazul copilului cu handicap, până
la împlinirea vârstei de 3 ani;
b) concediu pentru îngrijirea copilului bolnav în vârstă de până la 7 ani sau, în cazul copilului cu handicap
pentru afecţiuni le intercurente, până la împlinirea vârstei de 18 ani;
c) desfăşurarea unei activităţi în cadrul unor organisme sau instituţii internaţionale, în alte situaţii
decât cele prevăzute anterior;
d) pentru participare la campania electorală;
e) pentru participarea la grevă.
Cererea de suspendare a raportului de serviciu se face în scris cu cel puţin 15 zile calendaristice înainte de
data când se solicită suspendarea, cu excepţia situaţiei în care suspendarea se solicită pentru participarea
la grevă, când cererea de suspendare se face cu 48 de ore înainte de declanşarea grevei.
Reluarea activităţii se dispune prin act administrativ al persoaneri care are competenţa legală de numire în
funcţia publică.
Actul administrativ prin care se constată, respectiv se aprobă suspendarea raportului de serviciu, precum
şi cel prin care se dispune reluarea activităţii de către funcţionarul public se comunică Agenţiei Naţionale
a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de la data emiterii.
Pe perioada suspendării raportului de serviciu autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să rezerve
postul aferent funcţiei publice. Ocuparea acestuia se face, pe o perioadă determinată, de un funcţionar
public din corpul de rezervă. În situaţia în care în corpul de rezervă nu există funcţionari publici care să
îndeplinească cerinţele specifice, postul poate fi ocupat în baza unui contract individual de muncă pe o
perioadă egală cu perioada suspendării raporturilor de serviciu.
C. Încetarea raporturilor de serviciu
Încetarea raporturilor de serviciu ale funcţionarilor publici are loc în următoarele condiţii:
a) de drept;
b) prin acordul părţilor, consemnat în scris;
c) prin eliberare din funcţia publică;
d) prin destituire din funcţia publică;
e) prin demisie.
I. Raportul de serviciu încetează de drept:

a) la data decesului funcţionarului public;
b) la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii funcţionarului public;
c) dacă funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile referitoare la cetăţenia română şi domiciliul în
România, capacitatea deplină de exerciţiu, precum şi cele legate de studii prevăzute de lege pentru
funcţia publică;
d) la data comunicării deciziei de pension are pentru limita de vârstă ori invaliditate a funcţionarului
public;
e) ca urmare a constatării nulităţii absolute a actului administrativ de numire în funcţia publică, de
la data la care nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă;
f) când funcţionarul public a fost condamnat printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru săvârşirea
unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu
serviciul, care împiedică înfăptuirea justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni
săvârşite cu intenţie, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice sau prin care s-a dispus
1
Raportul de serviciu se poate suspenda la cererea motivată a funcţionarului public
Drept administrativ
136
aplicarea unei sancţiuni privative de libertate, la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare;
g) ca urmare a interzicerii exercitării profesiei sau a funcţiei, ca măsură de siguranţă ori ca pedeapsă
complementară, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus interdicţia;
h) la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter temporar, funcţia publică.
Constatarea cazului de încetare de drept a raportului de serviciu se face, în termen de 5 zile lucrătoare de
la intervenirea lui, prin act administrativ al persoanei care are competenţa legală de numire în funcţia
publică. Actul se comunică Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în termen de 10 zile lucrătoare de
la emiterea lui.
II. Persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică va dispune eliberarea din funcţie act
administrativ, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la emitere, pentru
motive neimputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri:
a) autoritatea sau instituţia publică şi-a încetat activitatea ori a fost mutată într-o altă localitate, iar
funcţionarul public nu este de acord să o urmeze;
b) autoritatea sau instituţia publică îşi reduce personalul ca urmare a reorganizării activităţii, prin
reducerea postului ocupat de funcţionarul public;
c) ca urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public a
unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate, de la data rămânerii
definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea;
d) pentru incompetenţa profesională, în cazul obţinerii calificativului "nesatisfăcător" la evaluarea
performanţelor profesionale individuale;
e) funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile specifice pentru ocuparea funcţiei publice;
f) starea sănătăţii fizice sau/şi psihice a funcţionarului public, constatată prin decizie a organelor
competente de expertiză medicală, nu îi mai permite acestuia să îşi îndeplinească atribuţiile
corespunzătoare funcţiei publice deţinute;
g) ca urmare a refuzului neîntemeiat al înaltului funcţionar public de acceptare a numirii.
Autoritatea sau instituţia publică este obligată să acorde funcţionarilor publici un preaviz de 30 de zile
calendaristice. În perioada de preaviz conducătorul autorităţii sau instituţiei publice poate acorda celui în
cauză reducerea programului de lucru, până la 4 ore zilnic, fără afectarea drepturilor salariale cuvenite.
Funcţionarii publici pot fi eliberaţi din funcţia publică în situaţiile prevăzute la subpunctele b), c) şi e), în
cazul în care nu există funcţii publice vacante corespunzătoare în cadrul autorităţii sau instituţiei publice.
In cazurile prevăzute la subpunctele a), b), c) şi e) autoritatea sau instituţia publică are obligaţia de a
solicita Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, în perioada de preaviz, lista funcţiilor publice
vacante. În cazul În care există o funcţie publică vacantă, identificată în perioada de preaviz, funcţionarul
public va fi transferat în interesul serviciului sau la cerere.
III. Destituirea din funcţia publică se dispune prin act administrativ al conducătorului autorităţii sau
instituţiei publice, care se comunică funcţionarului public în termen de 5 zile lucrătoare de la data
emiterii, pentru motive imputabile funcţionarului public, în următoarele cazuri:
a) ca sancţiune disciplinară, aplicată pentru săvârşirea repetată a unor abateri disciplinare sau a unei
abateri disciplinare care a avut consecinţe grave;
b) dacă s-a ivit un motiv legal de incompatibilitate, iar funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea
acestuia într-un termen de 10 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de incompatibilitate.
IV. Funcţionarul public poate să comunice încetarea raporturilor de serviciu prin demisie, notificată în
scris conducătorului autorităţii sau instituţiei publice. Demisia nu trebuie motivată şi produce efecte după
30 de zile calendaristice de la înregistrare.
La încetarea raportului de serviciu funcţionarul public:
- are îndatorirea să predea lucrările şi bunurile care i-au fost încredinţate în vederea exercitării
Drept administrativ
137
atribuţiilor de serviciu;
- îşi păstrează drepturile dobândite în cadrul carierei, cu excepţia cazului în care raportul de
serviciu a încetat din motive imputabile acestuia;
- beneficiază de drepturi din bugetul asigurărilor pentru şomaj, în următoarele cazuri:
a) funcţionarul public nu mai îndeplineşte condiţiile referitoare la capacitatea deplină de exerciţiu, precum
şi cele legate de studii prevăzute de lege pentru funcţia publică;
b) s-a constatat nulitatea absolută a actului administrativ de numire în funcţia publică, de la data la care
nulitatea a fost constatată prin hotărâre judecătorească definitivă;
c) la data expirării termenului pe care a fost exercitată, cu caracter temporar, funcţia publică;
d) funcţionarul public a fost eliberat din funcţia publică pentru motive neimputabile acestuia.
În cazul în care raportul de serviciu a încetat din motive pe care funcţionarul public le consideră
netemeinice sau nelegale, acesta poate cere instanţei de contencios administrativ anularea actului
administrativ prin care s-a constatat sau s-a dispus încetarea raportului de serviciu, precum şi plata de
către autoritatea sau instituţia publică emitentă a actului administrativ a unei despăgubiri egale cu salariile
indexate, majorate şi recalculate, şi cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat funcţionarul public. La
solicitarea funcţionarului public, instanţa care a constatat nulitatea actului administrativ va dispune
reintegrarea acestuia în funcţia publică deţinută
NU UITA!
1. Funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor stabilite, în temeiul legii, în
scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică centrală şi locală.
2. Funcţionarul public este persoana fizică numită într-o funcţie publică, numire care se face de către
conducătorul instituţiei publice, printr-un act de putere publică1.
3. Modificarea raporturilor de serviciu are loc prin una dintre următoarele modalităţi:
a) delegare;
b) detaşare;
c) transfer;
d) mutarea în cadrul altui compartiment sau a altei structuri fără personalitate juridică a autorităţii sau
instituţiei publice
e) exercitarea cu caracter temporar a unei funcţii publice de conducere.
1. Ce este funcţia publică?
2. Ce este funcţionarul public?
3. Care sunt modificările ce pot fi aduse raporturilor de serviciu ale funcţionarilor
publici si in ce condiţii?

1
Persoana căreia i-a încetat raportul de serviciu din motive neimputabile ei îşi păstrează calitatea de funcţionar public, continuând să facă parte din corpul de
rezervă al funcţionarilor publici
Drept administrativ
138

DEONTOLOGIA PERSONALULUI, PREVENIREA SI COMBATEREA CORUPTIEI
IN ADMINISTRATIA PUBLICA

- Va fi familiarizat cu drepturile şi indatoririle funcţionarilor publici.
- Va cunoaşte formele de răspundere aplicabile funcţionarilor publici
- Va ştii care sunt sancţiunile şi măsurile disciplinare aplicabile acestei categorii de personal.

1. Drepturile şi îndatoririle funcţionarului public
2. Sancţiunile disciplinare şi răspunderea funcţionarilor publici.
NU UITA! ............................................................................................................................................
DEONTOLOGIA PERSONALULUI, PREVENIREA SI COMBATEREA

CORUPTIEI IN ADMINISTRATIA PUBLICA
SECŢIUNEA 1 – DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE FUNCŢIONARILOR PUBLICI
A. Drepturile funcţionarilor publici
Funcţionarii publici au următoarele drepturi:

- Dreptul la opinie, care este garantat, fiind interzisă orice discriminare între funcţionarii publici pe
criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare
materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură.
- Dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului şi care îl vizează în
mod direct.
- Dreptul de asociere sindicală, cu excepţia acelor categorii de funcţionari publici cărora le este interzis
acest drept prin statute speciale. Funcţionarii publici pot, în mod liber, să înfiinţeze organizaţii sindicale,
să adere la ele şi să exercite orice mandat în cadrul acestora. În situaţia în care înalţii funcţionari publici
sau funcţionarii publici de conducere sunt aleşi în organele de conducere ale organizaţiilor sindicale,
Drept administrativ
139
aceştia au obligaţia ca în termen de 15 zile de la alegerea în organele de conducere ale organizaţiilor

sindicale să opteze pentru una dintre cele două funcţii. În cazul în care funcţionarul public optează pentru
desfăşurarea activităţii în funcţia de conducere în organizaţiile sindicale, raporturile de serviciu ale
acestuia se suspendă pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcţia de conducere din organizaţia
sindicală.
- Dreptul de a se asocia în organizaţii profesionale sau în alte organizaţii având ca scop protejarea
intereselor profesionale, reprezentarea intereselor proprii, promovarea pregătirii profesionale şi protejarea
statutului lor.
- Dreptul la grevă stabilit în condiţiile legii, cu respectarea principiului continuităţii şi celerităţii
serviciului public. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi
salariale pe durata grevei.
Pentru activitatea depusă, funcţionarii publici au dreptul la un salariu compus din:
- salariul de bază;
- sporul pentru vechime în muncă;
- suplimentul postului;
- suplimentul corespunzător treptei de salarizare.
Funcţionarii publici beneficiază de prime şi alte drepturi salariale. Salarizarea funcţionarilor publici se
face în conformitate cu prevederile legii privind stabilirea sistemului unitar de salarizare pentru
funcţionarii publici.
Funcţionarii publici au dreptul de a-şi perfecţiona în mod continuu pregătirea profesională. Pe perioada
în care funcţionarii publici urmează forme de perfecţionare profesională, ei beneficiază de drepturile
salariale cuvenite, în situaţia în care acestea sunt:
- organizate la iniţiativa sau în interesul autorităţii sau instituţiei publice;
- urmate la iniţiativa funcţionarului public, cu acordul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice;
- organizate de către Institutul Naţional de Administraţie, de centrele regionale de formare continuă
pentru administraţia publică locală sau de alte instituţii specializate din ţară sau străinătate.
În cazul în care formarea şi perfecţionarea profesională se organizează în afara localităţii unde îşi are
sediul autoritatea sau instituţia publică, funcţionarii publici beneficiază de drepturile de delegare.
Pentru acoperirea cheltuielilor programelor de formare şi perfecţionare profesională a funcţionarilor
publici autorităţile şi instituţiile publice au obligaţia să prevadă în bugetul anual propriu sumele necesare
pentru cheltuielile respective.
Funcţionarii publici care, potrivit legii, sunt obligaţi să poarte uniformă în timpul serviciului au dreptul
de a o primi gratuit.
Durata normală a timpului de lucru pentru funcţionarii publici este de 8 ore pe zi şi de 40 de ore pe
săptămână. Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste
durata normală a timpului de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare,
funcţionarii publici de execuţie au dreptul la recuperare sau la plata majorată cu un spor de 100%
din salariul de bază. Numărul orelor plătite cu sporul de 100% nu poate depăşi 360 într-un an.
- Funcţionarii publici, cu excepţia funcţionarilor publici civili din ministerele privind apărarea naţională,
ordinea publică şi siguranţa naţională pot fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de demnitate publică.
Înalţii funcţionari publici şi funcţionarii publici de conducere pot fi numiţi în funcţii de demnitate publică
numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu. Aceştia pot candida pentru funcţii de
demnitate publică numai după încetarea, în condiţiile legii, a raporturilor de serviciu.
- Funcţionarii publici au dreptul la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii.
- Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază
din luna anterioară plecării în concediu. În perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate şi a
celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate
decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză.
Drept administrativ
140
- Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat.
Funcţionarii publici beneficiază în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii.
Autoritatea sau instituţia publică în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea este obligată:
- să îi asigure protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora i-ar putea fi
victimă în exercitarea funcţiei sau în legătură cu aceasta;
"
- să îl despăgubească pe funcţionarul public în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau a
instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu;
- să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească
sănătatea şi integritatea fizică şi psihică.;
- să nu practice discriminarea între funcţionarii publici pe criterii politice, de apartenenţă sindicală,
convingeri religioase, etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă
natură.
B. Îndatoririle funcţionarilor publici
Funcţionarul public este dator:

- să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate cu legea îndatoririle de serviciu
şi să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii persoanelor fizice sau juridice sau
prestigiului corpului funcţionarilor publici. Totodată, funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să
sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din subordine, în vederea îmbunătăţirii
activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi a calităţii serviciilor
publice oferite cetăţenilor;
- să respecte normele de conduită profesională şi civică prevăzute de lege; .
- să se abţină, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, de la exprimarea sau manifestarea publică a
convingerilor şi preferinţelor sale politice, să nu favorizeze vreun partid politic şi să nu participe la
activităţi politice în timpul programului de lucru, să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo
organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice;
- să facă parte din organele de conducere ale partidelor politice, ale organizaţiilor cărora le este aplicabil
acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice sau ale fundaţiilor ori asociaţiilor care funcţionează pe lângă
partidele politice;
- să răspundă, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce îi revin prin funcţia publică pe care o deţine,
precum şi a atribuţiilor ce îi sunt delegate;
- să se conformeze dispoziţiei date de către funcţionarul cu funcţie publică de conducere căruia îi este
subordonat direct, cu excepţia cazurilor în care apreciază că această dispoziţie este ilegală. În asemenea
cazuri, funcţionarul public are obligaţia să motiveze în scris refuzul îndeplinirii dispoziţiei primite. Dacă
cel care a emis dispoziţia o formulează în scris, funcţionarul public este obligat să o execute, cu excepţia
cazului în care aceasta este vădit ilegală. Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la cunoştinţa
superiorului ierarhic al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii;
- să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură cu faptele,
informaţiile sau documentele de care ia cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, cu excepţia
informaţiilor de interes public;
- să nu solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru el sau pentru alţii, în considerarea funcţiei lui
publice, daruri sau alte avantaje;
- să prezinte conducătorului autorităţii sau instituţiei publice declaraţia de avere la numirea, precum şi la
eliberarea din funcţie. Această declaraţie se actualizează anual;
- să rezolve, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările repartizate;
- să nu primească direct cereri a căror rezolvare intră în competenţa lui, să nu discute direct cu petenţii şi
Drept administrativ
141
să nu intervină pentru soluţionarea acestor cereri;

- funcţionarul public care urmează un program de formare specializată în administraţia publică, cu o
durată mai mare de 90 de zile, organizat de către Institutul Naţional de Administraţie sau de o altă
instituţie similară din străinătate, finanţat din bugetul de stat sau local, este obligat să se angajeze în scris
că va lucra în administraţia publică, între 2 şi 5 ani de la terminarea programelor, proporţional cu numărul
zilelor de perfecţionare profesională, dacă pentru programul respectiv nu este prevăzută o altă perioadă.
Funcţionarii publici care au urmat forme de perfecţionare profesională şi ale căror raporturi de serviciu
încetează, din initiativa lor sau din motive imputabile lor înainte de împlinirea termenului prevăzut în
angajament, precum şi persoanele care au urmat o formă de perfecţionare, dar nu au absolvit-o din vina
lor, sunt obligate să restituie instituţiei sau autorităţii publice contravaloarea cheltuielilor efectuate pentru
perfecţionare, precum şi drepturile salariale primite în perioada perfecţionării, calculate în condiţiile legii,
dacă acestea au fost suportate de autoritatea sau instituţia publică.
- să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al incompatibilităţilor, stabilite potrivit
legii.
SECŢIUNEA 2 - SANCŢIUNILE DISCIPLINARE ŞI RĂSPUNDEREA FUNCŢIONARILOR

PUBLICI
A. Răspunderea disciplinară a funcţionarilor publici
Încălcarea cu vinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei

publice pe care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie
abatere disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.
Sunt abateri disciplinare următoarele fapte:
- întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
- neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
- absenţe nemotivate de la serviciu;
- nerespectarea în mod repetat a programului de lucru;
- intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
- nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;
- manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea;
- desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;
- refuzul de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
- încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi interdicţii
stabilite prin lege pentru funcţionarii publici;
- alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi
Sancţiunile disciplinare ce pot fi aplicate funcţionarilor publici sunt:
a) mustrare scrisă;
b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
c) suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz, de promovare în funcţia
publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
d) retrogradarea în treptele de salarizare sau retrogradarea în funcţia publică pe o perioadă de până la un
an;
e) destituirea din funcţia publică.
La individualizarea sancţiunii disciplinare se ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare,
Drept administrativ
142
împrejurările în care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea
generală în timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a
altor sancţiuni disciplinare.
Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină cu
privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii
disciplinare.
Organele competente să aplice sancţiunile disciplinare sunt diferenţiate în funcţie de felul şi natura
sancţiunii ce urmează a fi aplicate funcţionarului public. Astfel, sancţiunea mustrării scrise se poate aplica
direct de către persoana care are competenţa legală de numire în funcţia publică, dar pentru celelalte
sancţiuni prevăzute de lege, deşi acestea se aplică tot de persoana care are competenţa legală de numire în
funcţia publică, aceasta se poate realiza numai la propunerea comisiei de disciplină..
- Pentru înalţii funcţionari publici se aplică prin decizie a primului ministru, prin ordin al ministrului ori,
după caz, al conducătorului autorităţii sau instituţiei publice centrale, la propunerea comisiei de
disciplină.
Sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după
audierea funcţionarului public. Audierea funcţionarului public trebuie consemnată în scris, sub sancţiunea
nulităţii. Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la
abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal.
Pe perioada cercetării administrative, în situaţia în care funcţionarul public care a săvârşit o abatere
disciplinară poate influenţa cercetarea administrativă, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice are
obligaţia de a interzice accesul acestuia la documentele care pot influenţa cercetarea sau, după caz, de a
dispune mutarea temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri a
autorităţii ori instituţiei publice.
În cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice se constituie comisii de disciplină. În funcţie de numărul
funcţionarilor publici din cadrul fiecărei autorităţi sau instituţii publice, comisia de disciplină se poate
constitui pentru o singură autoritate sau instituţie publică sau pentru mai multe.
În alcătuirea comisiei de disciplină intră un număr egal de reprezentanţi desemnaţi de către conducătorul
autorităţii sau instituţiei publice şi de către sindicatul reprezentativ al funcţionarilor publici. În cazul în
care sindicatul nu este reprezentativ sau funcţionarii publici nu sunt organizaţi în sindicat, reprezentanţii
vor fi desemnaţi prin votul majorităţii funcţionarilor publici din respectiva autoritate sau instituţie publică.
Comisia de disciplină poate desemna unul sau mai mulţi membri şi, după caz, poate solicita
compartimentelor de control din cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice să cerceteze faptele sesizate şi
să prezinte rezultatele activităţii de cercetare.
Fiecare comisie de disciplină are un preşedinte desemnat de către conducătorul autorităţii sau instituţiei
publice, cu consultarea sindicatului reprezentativ sau, după caz, a funcţionarilor publici.
În cazul constituirii unei comisii de disciplină comune pentru mai: multe autorităţi sau instituţii publice,
aceasta va fi compusă dintr-un număr! egal de reprezentanţi ai acestor autorităţi sau instituţii publice. În
acest caz, I preşedintele comisiei de disciplină se desemnează pe baza propunerii comune! a
conducătorilor autorităţilor şi instituţiilor publice.
Comisia de disciplină pentru înalţii funcţionari publici este compusă din 5 înalţi funcţionari publici,
numiţi prin decizia primului-ministru, la propunerea ministrului internelor şi reformei administrative.
Comisiile de disciplină sunt competente să cerceteze faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună
sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici din autorităţile sau instituţiile publice respective.
În cazul în care fapta funcţionarului public a fost sesizată şi ca abatere disciplinară şi ca infracţiune,
procedura angajării răspunderii disciplinare se suspendă până la dispunerea neînceperii urmăririi penale,
scoaterii de sub urmărire penală ori încetării urmăririi penale sau până la data la care instanţa
judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului penal.
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios
Drept administrativ
143
administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare.
Pentru evidenţierea situaţiei disciplinare a funcţionarului public, Agenţia Naţională a Funcţionarilor
Publici va elibera un cazier administrativ, conform bazei de date pe care o administrează. Cazierul
administrativ este un act eliberat la solicitarea: funcţionarului public interesat, a conducătorului autorităţii
sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, a preşedintelui comisiei de disciplină, a altor
persoane prevăzute de lege şi cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public, exceptând
acele sancţiuni care au fost radiate în condiţiile legii. Eliberarea unui astfel de act este necesară în
următoarele cazuri:
a) la desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia de concurs pentru recrutarea funcţionarilor
publici;
b) la desemnarea unui funcţionar public în calitate de preşedinte şi membru în comisia de disciplină;
c) la desemnarea unui funcţionar public ca membru în comisia paritară;
d) la ocuparea unei funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici sau categoriei
funcţionarilor publici de conducere;
e) în orice alte situaţii prevăzute de lege.
Sancţiunile disciplinare se radiază, de drept, după cum urmează:
a) în termen de 6 luni de la aplicare - pentru mustrare scrisă;
b) în termen de un an de la expirarea termenului pentru care au fost aplicate sancţiunile referitoare la
diminuarea drepturilor salariale, suspendarea dreptului de avansare în gradele de salarizare sau, după caz,
de promovare în funcţia publică, trecerea într-o funcţie publică inferioară, cu diminuarea corespunzătoare
a salariului;
c) în termen de 7 ani de la aplicare, pentru destituirea din funcţia publică.
B. Răspunderea contravenţională, civilă şi penală în cazul funcţionarilor publici
Săvârşirea unor contravenţii, crearea unor pagube instituţiei sau săvârşirea unor infracţiuni în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care un funcţionar public o ocupă pot atrage
după sine răspunderea contravenţională, răspunderea civilă sau răspunderea penală.
Răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o
contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii, funcţionarul public se
poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia
publică în care este numit funcţionarul public sancţionat.
Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează:
a) pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează;
b) pentru nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane,
în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Exercitarea funcţiilor în cadrul organelor administraţiei publice poate produce daune materiale autorităţii
sau instituţiei publice în cadrul funcţionării publici îşi desfăşoară activitatea.
Paguba se poate întâmpla atunci când funcţia publică a fost îndeplinită în mod defectuos sau nu a fost
îndeplinită.
Răspunderea civilă reprezintă una din formele răspunderii juridice care impune obligaţia funcţionarilor
publici vinovaţi, de a repara, în condiţiile legii, prejudiciul provocat instituţiei sau autorităţii publice. Este
de la sine înţeles că vinovăţia nu poate fi luată în discuţie dacă se constată că au acţionat cauze care
înlătură caracterul ilicit al faptei. Obligaţia funcţionarului public de a restitui în termenul legal sumele ce i
s-au acordat în mod necuvenit, priveşte drepturile salariale ce se plătesc acestuia ( salariu de bază,
Drept administrativ
144
sporuri, indemnizaţii, drepturi băneşti în timpul delegărilor sau detaşărilor, cheltuieli de transport şi de
cazare etc.)
Obligaţia de restituire poate fi, după caz, totală sau parţială după cum plata efectuată a fost în total sau în
parte nelegală.
În al treilea rând, funcţionarul public din punct de vedere civil pentru pagubele produse terţilor în urma
cărora autoritatea sau instituţia publică a plătit daune.
Temeiul răspunderi organelor administraţiei publice locale pentru pagubele cauzate de funcţionarii lor
constă în culpa acestor organe de a nu fi supravegheat îndeajuns activitatea acestora, astfel încât
realizarea funcţiei publice să se fi desfăşurat normal fără a se produce pagube terţilor.
Astfel organele administraţiei publice, potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. 3 din Codul civil, vor răspunde
în calitate de comitenţi pentru prepuşii lor.
Terţii păgubiţi au posibilitatea de a cere despăgubiri de la organele administraţiei publice pentru care
funcţionează funcţionarii vinovaţi, urmând ca aceste organe să se despăgubească de la funcţionarii
vinovaţi, în condiţiile legii.
Repararea pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice pentru pagubele produse cu vinovăţie
patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează precum şi pentru nerestituirea în
termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit se dispune de către conducătorul unităţii sau
instituţiei publice prin emiterea unui ordin sau dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la
constatarea pagubei, sau după caz, prin asumarea unui angajament de plată, pentru daunele plătite de
autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, pe baza hotărârii
judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Împotriva ordinului sau dispoziţiei de imputare funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de
contencios administrativ.
Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul sau dispoziţia de imputare se
prescrie în termen de trei ani de la data producerii pagubei.
Răspunderea penală. Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul
serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii
penale.
În cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii,
contra statului sau contra autorităţii, de serviciu sau în legătură cu serviciul, care împiedică înfăptuirea
justiţiei, de fals ori a unor fapte de corupţie sau a unei infracţiuni săvârşite cu intenţie, care ar face-o
incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, conducătorul autorităţii sau instituţiei publice va dispune
suspendarea funcţionarului public din funcţia publică pe care o deţine.
Sesizarea pentru comiterea vreunei infracţiuni de serviciu de către funcţionarii administraţiei publice se
face din oficiu.
Suspendarea din funcţie operează şi în cazul în care s-a dispus începerea urmăririi penale împotriva
funcţionarului public care a săvârşit o infracţiune de natură să-l facă incompatibil cu funcţia publică pe
care o ocupă.
Dacă parchetul dispune scoaterea de sub urmărirea penală sau încetarea urmăriri penale în cazurile de
mai sus, precum şi în cazul în care instanţa judecătorească dispune achitarea sau încetarea procesului
penal, suspendarea din funcţie încetează. În această din urmă situaţie, autoritatea sau instituţia publică
datorează drepturile salariale cuvenite pe perioada suspendării.
În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile pentru angajarea răspunderii penale, iar fapta funcţionarului
public poate fi considerată abatere disciplinară, va fi sesizată comisia de disciplină competentă.
De la momentul începerii urmăririi penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa
cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea
temporară a funcţionarului public în cadrul altui compartiment sau altei structuri fără personalitate
juridică a autorităţii ori instituţiei publice.
Drept administrativ
145
NU UITA!
1. Funcţionarilor publici le sunt garantate dreptul la opinie, care este garantat, fiind interzisă orice
discriminare între funcţionarii publici pe criterii politice, de apartenenţă sindicală, convingeri religioase,
etnice, de sex, orientare sexuală, stare materială, origine socială sau de orice altă asemenea natură şi
dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea statutului şi care îl vizează în mod
direct.
2. Funcţionarul public este dator să îşi îndeplinească cu profesionalism, imparţialitate şi în conformitate
cu legea îndatoririle de serviciu şi să se abţină de la orice faptă care ar putea să aducă prejudicii
persoanelor fizice sau juridice sau prestigiului corpului funcţionarilor publici. Totodată, funcţionarii
publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din
subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea, precum şi a calităţii serviciilor publice.
3. Încălcarea cuvinovăţie de către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe
care o deţin şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere
disciplinară şi atrage răspunderea disciplinară a acestora.
1. Care sunt drepturile funcţionarului public?
2. Care sunt îndatoririle funcţionarului public ?
3. Care sunt sancţiunile disciplinare aplicabile funcţionarului public?

Drept administrativ
146
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

- Va fi familiarizat cu noțiunea de contencios administrativ.
- Va cunoaşte modalitățile şi mijloace de valorificare a drepturilor particularilor în contencios
administrativ.
- Va ştii care sunt reglementările legale aplicabile în materie

1.
NU UITA! ....................................................................................................................................
PROPUNERI DE TEME DE CONTROL............................................................................................
CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV
SECŢIUNEA 1 - OBIECTUL CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV
1. Sfera obiectului controlului judecătoresc cu privire la activitatea de organizare a executării legii
Controlul judecătoresc asupra activităţii de organizare a executării legii este particularizat faţă de celelalte
tipuri de control prin obiectul său. Astfel, dacă în cazul controlul administrativ, celui politic şi social,
obiectul controlului are în vedere toate aspectele activităţii de organizare a executării legii, cel
judecătoresc are ca obiect numai rezolvarea litigiilor deduse spre judecare instanţelor de contencios
administrativ.
Aceste litigii rezultă din acte juridice şi din alte mijloace juridice de organizare a executării legii, cum
sunt operaţiunile administrative sau simple fapte materiale, toate fiind specifice obiectului controlului
judecătoresc, prin situaţia litigioasă pe care o creează1. Altfel spus, obiectul controlului judecătoresc este
format de totalitatea litigiilor care apar în legătură cu activitatea de organizare a executării legii şi de
executare în concret a acesteia, până la fapta materială, litigii care se pot naşte fie între administraţie şi
cei administraţi sau particulari, fie între administraţia publică şi organe care compun această
administraţie.
Legat de prima categorie de litigii ne putem da seama că particularii pot face obiectul abuzurilor din
partea organelor administraţiei publice, dacă acestea nu sunt controlate.
1
Alexandru Negoiţă – op. Cit., pag. 215;
Drept administrativ
147
La prima vedere suntem tentaţi să credem că aceste abuzuri nu pot avea loc şi faţă de proprii angajaţi ai
administraţiei publice. Lucrurile nu stau chiar aşa deoarece, datorită specificului raporturilor
administrative, care în cea mai mare parte a lor sunt de subordonare ierarhică, organele ierarhic
superioare pot avea tendinţa de a acţiona de aşa natură încât să aducă atingere drepturilor personalului
subordonat. Această lezare poate îmbrăca diverse forme, ca de exemplu: lezarea unor drepturi ce ţin de
profesie, cum ar fi: refuzul organului ierarhic superior de a-i da posibilitatea funcţionarului ce se află în
subordinea lui de a urma cursuri de pregătire; lezarea demnităţii prin sancţionarea organului ierarhic
inferior fără existenţa unor elemente obiective care să determine acest lucru, etc.
2. Legătura dintre obiectul controlului judecătoresc cu privire la organizarea executării legii şi

obiectul acţiunii în contencios administrativ
Raţiunea de a exista a controlului judecătoresc asupra activităţii de organizare a executării legii este aceea
de a asigura respectarea principiului legalităţii în cadrul acestei activităţi, dar motorul acestei forme de
control îl constituie introducerea acţiunii în contencios administrativ.
În acest sens, obiectul acţiunii în contencios administrativ, conform Legii contenciosului administrativ nr.
554/2004, îl constituie anularea actului administrativ, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului
legitim şi repararea pagubei produse prin respectivul act.
Acest control reprezintă o modalitate de supraveghere a respectării legii în cadrul activităţii administraţiei
publice, contenciosul administrativ re-prezintă mijlocul prin care se sting litigiile juridice de care am
vorbit mai sus, având ca finalitate repunerea celui vătămat în drepturile sale.
Dacă obiectul controlului îl reprezintă legalitatea activităţii administraţiei publice, desfăşurată în
principal prin acte administrative, obiectul contenciosului îl reprezintă anularea actului administrativ,
recunoaşterea dreptu-lui pretins şi repararea pagubei cauzate de actul ilegal, ambele având ca ţintă
respectivul act administrativ ilegal. De aici rezultă legătura dintre obiectul controlului judecătoresc şi
obiectul acţiunii în contencios.
De fapt după cum reiese de mai sus contenciosul administrativ poate fi privit dintr-o dublă perspectivă:
- din punctul de vedere al statului, reprezintă un control de legalitate a activităţii autorităţilor publice;
- din punctul de vedere a celui lezat în drepturile sale, reprezintă o modalitate de anulare a actului
administrativ ilegal şi de recuperare a prejudiciului.
Privind lucrurile din punctul de vedere al interesului, în ce priveşte statul, acesta are interesul de controla
respectarea legii în activitatea administraţiei publice şi o face şi prin intermediul puterii judecătoreşti, iar
particularul are interesul de a-i fi respectate drepturile în momentul în care intră în contact cu organele
care fac parte din administraţia publică. De aici rezultă că dacă statul reuşeşte să creeze o putere
judecătorească caracterizată prin echidistanţă şi profesionalism, rezultatul va fi o administraţie publică, nu
neapărat eficientă, pentru că eficienţa este dată de mult mai mulţi factori, dar care va pune pe primul plan
respectarea legii.
3. Operaţiunea de conformitate în controlul efectuat de instanţele judecătoreşti asupra activităţii de

organizare a executării legii
Prin operaţiunea de conformitate, autorul controlului verifică dacă obiectul controlului satisface sau nu
exigenţele impuse de baza de referinţă a controlului. Concret în cazul litigiilor deduse judecăţii
judecătorul, ca autor a controlului, va trebui să verifice dacă subiectul care organizează executarea legii
(de exemplu un funcţionar al din cadrul administraţiei publice ) a respectat sau nu prescripţiile legale şi
drepturile subiectelor pasive (particulari) care participă la această activitate şi să tragă, cu acest prilej,
concluziile referitoare la soluţionarea litigiului printr-o hotărâre judecătorească.
Drept administrativ
148
Această operaţiune presupune pentru buna sa desfăşurare îndeplinirea a două condiţii:

– cunoaşterea temeinică a conţinutului bazei de referinţă a controlului, respectiv cunoaşterea
particularităţilor de organizare a executării legii şi exigenţele juridice pe care le presupune această
activitate. Pentru a fi îndeplinită această condiţie, judecătorul trebuie să aibă o solidă pregătire juridică şi
să cunoască fenomenul administrativ în toată complexitatea lui;
– trebuie să se realizeze o independenţă a judecătorului faţă de sistemul administraţiei publice, respectiv
faţă de subiectele în litigiu. Această independenţă, după cum vom vedea, se realizează în sistemul nostru
de contencios administrativ prin apartenenţa judecătorului la puterea judecătorească. Acest lucru nu se
realizează în cazul jurisdicţiilor administrative.
SECŢIUNEA 2 - CONDIŢIILE ACŢIUNII ÎN CONTENCIOS

ADMINISTRATIV
Condiţiile care trebuie îndeplinite pentru a putea fi introdusă o acţiune în contencios administrativ sunt
următoarele:
1) - o condiţie ce priveşte calitatea reclamantului;
2) - prin actul administrativ să fie vătămat un drept sau un interes recunoscut de lege;
3) - condiţia ca vătămarea dreptului să fie urmarea unui act administrativ sau a refuzului unei autorităţi
administrative de a rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege sau în termenul prevăzut de
lege.
4) - condiţia îndeplinirii procedurii administrative prealabile ;
5) - introducerea acţiunii în termen de 30 de zile;
6) - actul administrativ să nu fie emis anterior intrării în vigoare a legii.
Reglementările în vigoare care stabilesc aceste condiţii sunt: art. 52 din Constituţia României din 21
noiembrie 1991, republicată în 20031 şi Legea 554/2004.
1. Calitatea reclamantului
Legea 554/2004 dă o altă perspectivă contenciosului administrativ român, transformându-l dintr-un
instrument ce avea ca scop principal protecţia drepturilor cetăţenilor împotriva eventualelor abuzuri ale
administraţiei într-un instrument de control mai larg asupra legalităţii mai multor organisme cu atribuţii
de realizare a interesului general.
Astfel, conform art. 1 din Lege, orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-
un interes legitim se poate adresa instanţei de contencios competente.
În art. 2, alin. 1, lit. a) din Lege, este definită persoana vătămată ca fiind „ orice persoană fizică sau
juridică ori grup de peroane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private
vătămate prin acte administrative”. Mai mult, aceste dispoziţii legale asimilează persoanei vătămate şi
organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat. Din acest
punct de vedere Legea 554/2004 este net superioară vechii Legi a contenciosului administrativ nr.
29/1990 deoarece dă definiţii legale anumitor termeni, fapt ce ajută la o mai bună şi uniformă aplicare a
legii.
Alt element de noutate este acela că se dă posibilitatea folosirii acţiunii în contencios administrativ mai
multor categorii de subiecţi de drept, după cum urmează:
1
În urma modificării şi completării prin Legea de revizuire a Constituţiei nr. 429/2003, publicată în M.Of. , Partea I, nr. 767 din 31 octombrie 2003;
Drept administrativ
149
a) - se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi persoana vătămată într-un drept al său sau
într-un interes legitim printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept.
Această reglementare dă posibilitatea contestării unor acte administrative care, chiar dacă nu sunt
adresate, subiectului ce le contestă produc efecte juridice care-i vatămă drepturile sau interesele legale.
b) - Avocatul Poporului, ca urmare a controlului realizat, potrivit legii sale organice, în baza unei
sesizări a unei persoane fizice, dacă apreciază că ilegalitatea actului sau excesul de putere al autorităţii
administrative nu poate fi înlăturat decât prin justiţie, poate sesiza instanţa competentă de contencios
administrativ de la domiciliul petentului. Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant,
urmând a fi citat în această calitate;
c) - Ministerul Public, atunci când, în urma exercitării atribuţiilor prevăzute de legea sa organică,
apreciază că încălcarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime a persoanelor se datorează
existenţei unor acte administrative unilaterale emise cu exces de putere publică, va sesiza instanţa de
contencios administrativ de la domiciliul persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice vătămate.
Petiţionarul dobândeşte, de drept, calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate;
d) - când Ministerul Public apreciază că, prin excesul de putere, concretizat în emiterea unui act
administrativ normativ, se vatămă un interes public, va sesiza instanţa de contencios administrativ
competentă de la sediul autorităţii publice emitente; În această situaţie, instanţa, din oficiu sau la cerere,
poate introduce în cauză organismele cu personalitate juridică interesate.Prin organisme sociale interesate
legea înţelege structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi alte asemenea, care au ca
obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare
a serviciilor publice administrative.
e) - autoritatea publică emitentă a unui act administrativ nelegal poate să solicite instanţei constatarea
nulităţii acestuia, în situaţia în care actul nu mai poate fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil şi a
produs efecte juridice. În cazul admiterii acţiunii, instanţa se va pronunţa, la cerere, şi asupra legalităţii
actelor civile încheiate în baza actului administrativ nelegal, precum şi asupra efectelor civile produse;
f) - persoana vătămată în drepturile sale sau în interesele sale legitime, prin ordonanţe sau dispoziţii
din ordonanţe ale Guvernului neconstituţionale, se poate adresa instanţei de contencios administrativ, în
condiţiile Legii 554/2004;
g) - în condiţiile acestei legi, acţiunile în contencios administrativ pot fi introduse de prefect şi de

Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici, precum şi de orice persoană de drept public vătămată într-
un drept al său, după caz, când s-a vătămat un interes legitim. Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de
contencios administrativ, actele emise de autorităţile administraţiei publice locale, dacă le consideră
nelegale. Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici poate ataca în faţa instanţei de contencios
administrativ actele autorităţilor publice centrale şi locale prin care se încalcă legislaţia privind funcţia
publică.
Legea 554/2004 impune obligativitatea participării în instanţă a reprezentantului ministerului public.
Aceste noi reglementări au darul de a dinamiza procedura de judecare a litigiilor de formează
contenciosul administrativ, angrenând în acest proces şi alte organe ale statului cu atribuţii directe în
aplicarea legii.
Drept administrativ
150
2. Condiţia vătămării unui drept sau unui interes legitim
Aceasta este altă condiţie pe care o instituie Legea nr. 554/2004, care leagă folosirea acţiunii în
contencios administrativ de vătămarea drepturilor sau intereselor recunoscute de lege pe care le pretind
persoanele fizice sau juridice
Această lege defineşte termenul de drept vătămat, interes legitim privat şi interes legitim public, astfel:
Prin drept vătămat se are în vedere orice drept fundamental prevăzut de Constituţie sau de lege .
Prin interes legitim privat se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat.
Prin interes legitim public se înţelege posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea
realizării unui drept fundamental care se exercită în colectiv ori, după caz, în considerarea apărării unui
interes public.
3. Condiţia vătămării unui drept sau interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act
administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri
Conform art. 1, alin. 1 din Legea 554/2004, vătămarea dreptului sau interesului legitim trebuie să se facă
de către o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal al unei
cereri.
Conform acestei condiţii vătămarea trebuie să se facă, în primul rând, de către o autoritate publică. Tot
Legea contenciosului administrativ este aceea care stabileşte, în art. 2, alin. 1. lit. b), un înţeles legal
acestui termen. Astfel, prin autoritate publică, în sensul legii, se înţelege orice organ de stat sau al
unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui
interes public; sunt asimilate autorităţilor publice persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii,
au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.
Vătămarea dreptului trebuie să se facă :
- printr-un act administrativ;
- prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri;
- refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim sau
- prin faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
4. Condiţia îndeplinirii procedurii administrative prealabile
În Capitolul II din Legea 554/2004 este reglementată procedura de soluţionare a cererilor în contenciosul
administrativ, care începe cu etapa procedurii prealabile.
Înainte de a se adresa instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ unilateral, trebuie să
solicite autorităţii publice emitente, în termen de 30 de zile de la data comunicării actului, revocarea, în
tot sau în parte, a acestuia. Plângerea se poate adresa în egală măsură organului ierarhic superior dacă
acesta există.
Această procedură se aplică şi în ipoteza în care legea specială prevede o procedură administrativ-
jurisdicţională, iar partea nu a optat pentru aceasta.
Este îndreptăţită să introducă plângere prealabilă şi persoana vătămată într-un drept al său sau într-un
interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din
momentul în care a luat la cunoştinţă, pe orice cale, de existenţa acestuia, în termen de 6 luni.
Plângerea prealabilă formulată trebuie soluţionată în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii.
Drept administrativ
151
În cazul acţiunilor introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici sau a celor care privesc cererile celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din
ordonanţe, precum şi în cazul actelor administrativ-jurisdicţionale nu este obligatorie procedura
prealabilă.
Plângerea prealabilă în cazul acţiunilor care au ca obiect contractele administrative are semnificaţia
concilierii în cazul litigiilor comerciale, dispoziţiile din Codul de procedură civilă fiind aplicabile
corespunzător.
Plângerea prealabilă în cazul actelor administrative unilaterale se poate introduce, pentru motive
temeinice, şi peste termenul de 30 de zile, dar nu mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului. Termenul
de 6 luni este termen de prescripţie.
5. Introducerea acţiunii în termen
Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual sau recunoaşterea dreptului pretins
şi repararea pagubei cauzate se pot introduce în termende 6 luni de la:
- data primirii răspunsului la plângerea prealabilă sau, după caz, data comunicării refuzului, considerat
nejustificat, de soluţionare a cererii;
- data expirării termenului legal de soluţionare a cererii, fără a depăşi un an;
- data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii de conciliere, în cazul contractelor
administrative.
Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ unilateral, cererea poate fi introdusă şi peste
termenul de 6 luni, dar nu mai târziu de un an de la data emiterii actului.
În cazul acţiunilor formulate de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici, termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal. Acţiunile pot
fi introduse în acest caz şi peste 6 luni, dar nu mai târziu de un an.
Ordonanţele sau dispoziţiile din ordonanţe care se consideră a fi neconstituţionale, precum şi actele
administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând.
Termenul de 6 luni este termen de prescripţie iar termenul de un an este termen de decădere.
SECŢIUNEA 3 - ANALIZA EXCEPŢIILOR DE LA CONTROLUL JUDECĂTORESC ÎN

CONTENCIOS ADMINISTRATIV
1. Noţiunea de excepţie de la controlul judecătoresc în contencios administrativ
Există anumite situaţii în care, chiar dacă sunt întrunite toate condiţiile cerute de lege pentru introducerea
acţiunii în contencios administrativ, acest lucru nu poate fi făcut. În aceste cazuri acţiunea în contencios
administrativ este respinsă încă de la început, fără ca să fie necesar să se intre în judecarea fondului
litigiului, dacă actul este ilegal sau nu, sau dacă vatămă sau nu drepturile reclamantului.
Aceste situaţii le regăsim sub denumirea de excepţii de la contenciosul administrativ care rezultă din
existenţa unor cauze sau fine de neprimire. În doctrina juridică românească1 aceste excepţii sunt
clasificate în două categorii:
– excepţii care rezultă din natura actului;
– excepţii care rezultă din existenţa unui recurs paralel.
1
Constantin G. Rarincescu – Contenciosul administrativ român, Editura Universală “Alcalay & Co”, Bucureşti, 1937, pag. 285;
Drept administrativ
152
a) Excepţii care rezultă din natura actului
Aşa cum rezultă chiar din denumirea acestei categorii, unele excepţii de la contenciosul administrativ
vizează actele administrative care nu pot fi atacate. Imposibilitatea contestării unor acte administrative în
cadrul acţiunii în contencios administrativ rezultă din natura acestor acte.
b) Excepţiile care rezultă din existenţa unui recurs paralel
Această categorie de excepţii este analizată de doctrina juridică românească prin raportare la sistemul de
drept francez. Recursul paralel reprezintă o posibilitate de limitare a accesului la acţiunea în contencios
administrativ care constă în aceea că reclamantul are la dispoziţia sa o altă cale de atac, de natură
judecătorească, prin care poate să obţină o satisfacţie echivalentă.
2. Analiza excepţiilor de la contenciosul administrativ reglementate de Legea nr. 554/2004
Revizuirea Constituţiei României din 1991, prin Legea de revizuire publicată în M. Of. Nr. 669 din 22
septembrie 2003, reprezintă un moment deosebit de important pentru deschiderea şi dezvoltarea
contenciosului administrativ român pe baza principiilor unui adevărat stat de drept. Spunem acest lucru
pentru că prin noile reglementări pe care le conţine elimină multe din reglementările defectuoase pe care
le conţinea Legea contenciosului administrativ nr. 29/1990. Mai mult decât atât aduce reglementări noi
care se mulează mult mai bine realităţii sociale şi juridice din ţara noastră, aflată într-un moment de
afirmare în lumea democratică.
Modificarea care ne interesează în mod special este conţinută de punctul 6 al art. 125, care prevede
următoarele : “Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul,
precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios adminis-trativ sunt
competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin ordonanţe
declarate neconstituţionale”.
Aspectul pozitiv al acestor noi reglementări constituţionale, după cum se vede, este reprezentat de lărgirea
considerabilă a sferei actelor administrative ce pot fi contestate în faţa instanţei de contencios
administrativ, mai mult pot fi atacate şi “ordonanţele”, bineînţeles este vorba de ordonanţele Guvernului.
Putem face aici o discuţie asupra hotărârilor Guvernului, dar o vom lăsa pentru mai târziu.
Trebuie să observăm aici rolul pe care l-a avut doctrina juridică administrativă, care a adus nenumărate
critici dispoziţiilor cuprinse de Legea 29/1990, faţă de numărul nejustificat de acte administrative
exceptate de la controlul judecătoresc.
Legea 554/2004 în art. 5 stabileşte ce acte nu pot fi supuse controlului şi care sunt limitele acestui control.
Prin acest articol se stipulează că:
„Nu pot fi atacate în contencios administrativ:
- actele administrative ale autorităţilor publice ce privesc raporturile acestora cu Parlamentul;
- actele de comandament cu caracter militar.
Nu pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau
desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o altă procedură judiciară.
Actele administrative emise pentru aplicarea regimului stării de război, al stării de asediu sau al celei de
urgenţă, cele care privesc apărarea şi securitatea naţională ori cele emise pentru restabilirea ordinii
publice, precum şi pentru înlăturarea consecinţelor calamităţilor naturale, epidemiilor şi epizootiilor pot
fi atacate numai pentru exces de putere”.
Drept administrativ
153
2.1. Actele autorităţilor publice ce privesc raporturile cu Parlamentul
Această excepţie priveşte numai raporturile ce se stabilesc între două autorităţi publice ale satului, dintre
care una în mod obligatoriu este Parlamentul, ieşind din discuţie actele stabilite între Parlament şi alte
subiecte de drept, decât cele reprezentate de autorităţile publice ca, de exemplu particularii.
Aici trebuie să observăm că reglementarea din Legea 554/2004 este mai largă decât excepţia prevăzută
anterior de Legea 29/1990 care, în art.2, litera a vorbea de “actele care privesc raporturile dintre
Parlament sau Preşedintele României şi Guvern; …”. Această dispoziţie a legii contenciosului
administrativ stabilea foarte exact ce acte ale Parlamentului sunt exceptate de la contencios, respectiv:
actele privind raporturile dintre Parlament şi Preşedintele României şi, respectiv, cele privind raporturile
dintre Parlament şi Guvern. Pe acest segment normele Legii 554/2004 extind sfera actelor ce nu pot fi
contestate.
Legea nr. 554/2004 defineşte autoritatea publică ca fiind orice organ de stat sau ale unei autorităţi
administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes
public, asimilând autorităţilor publice şi persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut
statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public.
O altă diferenţă de abordare în Legea 554/2004 este aceea că, după cum se vede, s-a dorit punerea
accentului pe raporturile Parlamentului, pe când actele privitoare la raporturile Preşedintelui României şi
ale Guvernului nu interesează din punctul de vedere al exceptării lor decât dacă se manifestă în relaţia cu
Parlamentul.
Astfel, voinţa legiuitorului a fost aceea că numai actele Parlamentului cu celelalte autorităţi publice să nu
poată fi contestate în contenciosul administrativ.
Cât priveşte raporturile Parlamentului cu alte subiecte de drept decât cele menţionate evident că actele
administrative prin care se manifestă aceste raporturi pot fi contestate. De exemplu, actele de gestiune ale
organelor de conducere din cadrul Parlamentului pot fi acum contestate în contencios administrativ lucru
care, din punct de vedere formal, nu era posibil conform normelor Legii 29/1990.
Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit această categorie de acte administrative exceptate de la
controlul judecătoresc a fost aceea a protejării Parlamentului în activitatea s-a cu celelalte autorităţi
publice, ca organism care formulează valorile apărate de stat, faţă de amestecul puterii judecătoreşti.
Dacă la prima analiză a acestor dispoziţii ni s-ar părea că au darul de a întări aplicarea principiului
separaţiei puterilor în stat, tot acest principiu este cel care impune o colaborare şi, mai ales, un control
reciproce între cele trei puteri. În acest caz Parlamentul poate să se manifeste cum doreşte în raporturile
cu celelalte autorităţi publice, chiar prin acte administrative ilegale, pentru că puterea judecă-torescă, ca
instrument care garantează aplicarea principiului legalităţii în toate sfe-rele vieţii statale şi sociale, nu
poate acţiona pentru a-şi atinge obiectivele.
Astfel, această excepţie nu o considerăm oportună şi potrivită realiză-rii unui stat de drept în care nici un
segment al vieţii sale să nu poată fi controlat din punctul de vedere al respectării legii.
2.2. Actele de comandament cu caracter militar
Normele Constituţiei din 1991, revizuită în 2003 precum şi cele ale Legii 554/2004 exceptează această
categorie de acte administrative de la controlul judecătoresc în contenciosul administrativ, păstrând
tradiţia formată prin Constituţia din 1923, Legea contenciosului administrativ din 1925 şi Legea
contenciosului administrativ nr. 29/1990.
Trebuie să precizăm în legătură cu noţiunea de act de comandament cu caracter militat următoarele:
– acest termen a apărut pentru prima oară în dreptul românesc în Constituţia din 1923;
Drept administrativ
154
– doctrina interbelică a motivat această excepţie pe considerentul că serviciul militar impune anumite
rigori legate de ordine şi disciplină;
– pentru ca anumite acte administrative să se încadreze în această categorie trebuie să emane de la
autorităţi care au caracterul de comandamente militare, cu competenţă de a dispune asupra unor trupe
organizate într-o anumită structură;
– aceste acte trebuie să cuprindă ideea de ordin, de comandă;
– să aibă un conţinut militar, adică să se refere la anumite operaţiuni militare precum: măsuri de instruire
a ofiţerilor, mobilizarea de contingente, concentrări de trupe, repartizarea, dislocarea, reorganizarea sau
chiar desfiinţarea unor unităţi, etc.;
– actele administrative militare care îndeplinesc aceste condiţii nu pot fi atacate în contencios
administrativ.
Actele de comandament cu caracter militar sunt acele acte făcute de organele militare în scopul asigurării
ordinii şi disciplinei în unităţile militare, a cadrelor militare din aceste unităţi, prin urmare, nu sunt acte
care să se adreseze persoanelor fizice şi juridice din afara sistemului militar.1
Ori de câte ori autorităţile militare acţionează în organizarea execu-tării legii în raporturile cu persoanele
fizice şi juridice în vederea producerii de efecte juridice străine de necesităţile operaţiunilor militare,
actele administrative emise în aceste cazuri, dacă vatămă drepturile acestor subiecţi de drept, sunt
susceptibile de a fi contestate pe cale excepţiei de ilegalitate în cadrul acţiunii în contencios administrativ.
Această precizare operează şi în cazul în care vătămarea drepturilor priveşte persoanele care au calitatea
de militar.
Legea 554/2004 în art. 2, alin. (1), lit. j), defineşte actul de comandament cu caracter militar ca fiind
actul referitor la problemele strict militare ale activităţii din cadrul forţelor armate, specifice organizării
militare, care presupun dreptul comandanţilor de a da ordine subordonaţilor în aspecte privitoare la
conducerea trupei, în timp de pace şi de război, sau, după caz, la îndeplinirea serviciului militar.
În concluzie, sunt exceptate de la controlul judecătoresc numai acele acte administrative făcute de o
autoritate militară care ţin de organizarea şi desfăşurarea operaţiunilor militare, nu şi cele care îşi produc
efectele contra persoanelor fizice şi juridice din afara sistemului sau cele care privesc drepturile şi
interesele personalului militar recunoscute de lege sau de regulamentele militare.
2.3. Actele administrative pentru modificarea sau desfiinţarea cărora se prevede, prin lege organică, o
altă procedură judiciară
Conform art. 5 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, nu pot fi atacate pe calea
contenciosului administrativ actele administrative pentru modificarea sau desfiiţarea cărora se prevede,
prin lege organică, o altă procedură judiciară.
O astfel de situaţie este reglementată de Legea fondului funciar nr. 18/1991 care dă competenţă de
soluţionare a contestaţiilor introduse împotriva unor acte administrative instanţelor de drept comun.
Astfel, împotriva hotărârii comisiei judeţene, a ordinului prefectului sau a oricărui act administrativ al
unui organ administrativ care a refuzat atribuirea terenului sau propunerile de atribuire a terenului, în
condiţiile cap. III din lege se poate face plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie este situat
terenul, în termen de 30 de zile de la comunicare, în temeiul art. 53 din Legea nr. 18/ 1991, republicată.
În cazul în care comisia locală refuză înmânarea titlului de proprietate emis de comisia judeţeană sau
punerea efectiv în posesie, persoana nemulţumită poate face plângere la tribunalul în circumscripţia
căruia se află terenul. (art. 64 din Legea 18/ 1991 republicată)
1
Alexandru Negoiţă – op. Cit., pag. 247;
Drept administrativ
155
În situaţia în care au fost emise titluri de proprietate unor persoane diferite cu privire la acelaşi teren,
conform art. 3 din Legea nr. 169 din 1997 şi art. 63 din Legea nr. 18/ 1991 republicată, persoanele
îndreptăţite, pot cere constatarea nulităţii absolute a titlului terţului. În acest scop se vor adresa
tribunalului în circumscripţia căruia se află terenul.
Însă dacă un funcţionar al primăriei sau prefecturii, ori primarul sau prefectul refuză emiterea sau
anularea unui act, atunci reclamanţii se vor adresa tribunalului administrativ şi fiscal, în circumscripţia
căruia se află instituţia.
NU UITA!
1. Controlul judecătoresc asupra activităţii de organizare a executării legii este particularizat faţă de
celelalte tipuri de control prin obiectul său. Astfel, dacă în cazul controlul administrativ, celui politic şi
social, obiectul controlului are în vedere toate aspectele activităţii de organizare a executării legii, cel
judecătoresc are ca obiect numai rezolvarea litigiilor deduse spre judecare instanţelor de contencios
administrativ.
Aceste litigii rezultă din acte juridice şi din alte mijloace juridice de organizare a executării legii, cum
sunt operaţiunile administrative sau simple fapte materiale, toate fiind specifice obiectului controlului
judecătoresc, prin situaţia litigioasă pe care o creează.
2. În art. 2, alin. 1, lit. a) din Lege, este definită persoana vătămată ca fiind „ orice persoană fizică sau
juridică ori grup de peroane fizice, titulare ale unor drepturi subiective sau interese legitime private
vătămate prin acte administrative”. Mai mult, aceste dispoziţii legale asimilează persoanei vătămate şi
organismele sociale care invocă vătămarea unui interes public prin actul administrativ atacat.
3. “Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea contenciosului
administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu Parlamentul, precum şi a
actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios adminis-trativ sunt competente să
soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe sau, după caz, prin ordonanţe declarate
neconstituţionale”.
1. Ce controlul judecătoresc în contencios administrativ?
2. Care sunt condiţiile exercitării acţiunii în contencios administrativ?
3. Care sunt actele exceptate de la controlul judecătoresc în contencios
administrativ?

Drept administrativ
156
BIBLIOGRAFIE
I. LEGISLAŢIE
- Constituţia României republicată
- Legea administraţiei publice locale nr.215/2001 cu modificarile si completarile ulterioare
- Legea nr.393/2004 privind statutul aleşilor locali cu modificarile si completarile ulterioare
- Legea nr.340/2004 privind instituţia prefectului cu modificarile si completarile ulterioare
- Legea nr.52/2004 privind transparenţa decizională în administraţia publică
- Legea contenciosului administrativ nr.554/2004 cu modificarile si completarile ulterioare
- Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată în Monitorul Oficial, nr. 252/2004. cu modificarile
si completarile ulterioare
- Legea nr. 315/2004, privind dezvoltarea regională în România cu modificarile si completarile ulterioare
- Legea nr.373/2004 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului cu modificarile si completarile ulterioare
- Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale cu modificarile si completarile ulterioare
- Ordonanta Guvernului nr. 2/2001 privind regimul general al contraventiilor cu modificarile si completarile ulterioare
II. DOCTRINĂ:
Cursuri şi monografii:
Tiberiu Pavelescu, ”Drept Administrativ Român„, Editura ProUniversitaria, Bucureşti 2010
Tiberiu Pavelescu, şi coautorii, „Tratat Elementar de Drept Administrativ”, Editura SITECH, Craiova, 2007.
Tiberiu Pavelescu, Gabriel Moinescu, „ Drept administrativ român”, Editura TRITONIC, Bucureşti, 2004
Gabriel Moinescu, Tiberiu Pavelescu, Victor Alistar,” Contenciosul Administrativ Român”, Ed. TRITONIC,
Bucureşti, 2005
Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, vol. 1 , Editura Nemira, Bucureşti, 2000.
Ioan Alexandru, „ Politică, administraţie, justiţie”, Ed. All Beck, 2004
Ioan Alexandru, Mihaela Cărăuşu, Sorin Bucur, „Drept administrativ”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
Antonie Iorgovan, „Tratat de drept administrativ”, volumul I-II, Ediţia 4, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005.
Ioan Alexandru, „Drept administrativ european”, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2005.
J. Schwarze, „ Droit administratif european”, Paris, 1989
Y. Vermuelen, „ Droit administratif”, Paris, 2001

Curs Admin

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Admin

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ACADEMIA DE POLIŢIE

„Alexandru Ioan Cuza”

Conf. univ. dr. PAVELESCU TIBERIU

PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

CUPRINSUL UNITĂŢII DE STUDIU

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND ADMINISTRAŢIA

1. Accepţiunile administraţiei publice

2. Obiectul administraţiei publice

3. Funcţiile administraţiei publice

În doctrina juridică se consideră că funcţiile administraţiei publice se pot rezuma la acţiuni de

4. Conţinutul administraţiei publice

Conţinutul administraţiei publice este dat de două categorii de activităţi:

SECŢIUNEA 2 – NORMELE DE DREPT ADMINISTRATIV

In literatura juridică se susţine că pot fi identificate următoarele forme principale de sancţiuni

SECŢIUNEA 3 – RAPORTURILE ADMINISTRATIVE

A. Raporturile administrative din perspectiva dreptului administrativ

B. Raporturile administrative din perspectiva ştiinţei administraţiei

SECŢIUNEA 4 – IZVOARELE DREPTULUI ADMINISTRATIV

6. Actele autorităţilor judeţene, orăşeneşti şi comunale

8. Izvoarele atipice ale dreptului administrativ

SECŢIUNEA 5 – PRINCIPIILE DREPTULUI ADMINISTRATIV

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 1

Cuprinsul unităţii de studiu

I. Conceptul de drept contravenţional

II. Noţiunea de contravenţie

Criteriile extrinseci de diferenţiere între infracţiuni şi contravenţii privesc:

III. Trăsăturile contravenţiei.

IV. Conţinutul contravenţiei

V. Cauze care înlătură caracterul contravenţional al faptei

VI. Cauze care înlătură răspunderea contravenţională sau executarea sancţiunii

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 2

Timp de studiu individual estimat: 4 h

Cuprinsul unităţii de studiu

A. Clasificarea sancţiunilor contravenţionale

Sancţiunile aplicabile în cazul săvârşirii contravenţiilor sunt principal şi complementare. Sancţiunile

Sancţiunile contravenţionale complementare sunt:

D. Prestarea unei activităţi în folosul comunităţii

F. Alte sancţiuni complementare sunt:

II. Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale

A. Persoanele competente să constate contravenţiile

B. Procesul-verbal de constatare a contravenţiei

C. Aplicarea sancţiunilor contravenţionale

III. Căile de atac şi executarea sancţiunilor contravenţionale

A. Căile de atac împotriva sancţiunilor contravenţionale

Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii se poate face plângere în

B. Executarea sancţiunilor contravenţionale

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂŢII DE ÎNVĂŢARE 3

Timp de studiu individual estimat: 7 h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

Cuprinsul unităţii de studiu

ACTIVITATEA ADMINISTRAŢIEI PUBLICE

SECŢIUNEA 1 – DECIZIA ADMINISTRATIVĂ

1. Decizia administrativă, parte componentă a activităţilor administraţiei cu caracter dispozitiv

Pentru realizarea sarcinilor pe care la au organele administraţiei publice au competenţa de a dispune

2. Obiectul deciziei administrative

3. Procesul decizional în administraţia publică

4. Etapele procesului decizional

Vom trece direct la analiza acestor etape, după cum urmează:

SECŢIUNEA 2 – POLIŢIA ADMINISTRATIVĂ

1. Noţiunea de poliţie administrativă

2. Obiectul activităţii de poliţie administrativă

3. Deosebirea dintre poliţia administrativă şi poliţia judiciară