Drept Civil I Teoria Generala ID

UNIVERSITATEA HYPERION
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE STIINTE JURIDICE
Lector. Univ. dr. Grigore Stolojescu
DREPT CIVIL. TEORIA GENERALA

Anul I, semestrul I
- note de curs –
Lucrarea este destinată numai studenţilor de la Universitatea

„HYPERION” Bucuresti şi numai pentru anul universitar 2018-2019. Lucrarea
nu va putea fi difuzată dincolo de acest cadru spaţial şi temporal.
Bucureşti, 2018
Drept civil. Teoria generala 2
Stimate student,
Acest suport de curs se dorește a constitui un fundament solid al
cunoștințelor despre prima parte a disciplinei Drept civil. Teoria generala
Pentru a stârni interesul, nu vom începe prezentarea materiei fără a menționa
principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin competențele ce
urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii acestui curs.
Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor și competențelor la
care facem referire, încercați mai întâi să așterneți în rândurile ce urmează
câteva dintre așteptările pe care le aveți de la acest curs. La finalul parcurgerii
acestuia, verificați dacă aceste așteptări au fost satisfăcute sau nu, sau, de ce
nu, depășite!
AȘTEPTĂRI
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
__________________________________________________________________________________
OBIECTIVE
Universitatea “Hyperion”
Ce este un obiectiv?
Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe
care tindem să o atingem prin acţiunile noastre.
Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau
absenţa acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.
De ce avem nevoie de obiective?
1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o
lumină călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze
haotic. Este ca un motor care merge în gol ore şi zile în şir. Prezenţa unui
obiectiv în schimb ne orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine
definit şi ne face să ne mişcăm cu toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar
şi atunci când aparent nu facem nimic.
2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum,
datorită unui obiectiv bine definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în
jurul nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută să ne mişcăm
înainte. Este precum spunea Paulo Coelho "când îţi doreşti ceva cu adevărat,
tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău". Ceea ce spune
scriitorul este parţial adevărat pentru că nu există vreo abracadabra care intră
în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci este vorba de chiar
subconştientul nostru care începe să observe lucruri şi să facă conexiuni pe
care în mod normal nu le-am face cu mintea conştientă. De aceea anumite
fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă noi neobservate, brusc se aliniază
cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul general.
3.Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe
lucruri de făcut decât sunt în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele.
Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc, dacă sunt
privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii:
cele care mă ajută să-mi ating obiectivele şi cele care nu mă împing înainte
spre obiective. În acest fel am răspunsuri rapide la eterna întrebare "mă ocup
de lucruri urgente sau de cele importante?".
În același mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoștințe
și deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel, în urma
parcurgerii cursului de Drept civil. Teoria generala. Persoane, studentul va
dobândi următoarele competențe:
- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa
dreptului civil.
- Isi va insuşi conceptele de bază ale dreptului civil, a metodelor şi
procedeelor specifice acestuia.
- Va cunoaște principiile specifice dreptului civil.
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1............................................................................................... 8
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN ................................. 8
1.1. DREPTUL CIVIL CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ .............................................................. 8
1.2. DREPTUL CIVIL CA RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT .................................. 9
1.3. NORMELE DE DREPT CIVIL ...................................................................................... 10
1.4. SENSURILE NOŢIUNII „DREPT CIVIL“................................................................... 12
NU UITA! ............................................................................................................................... 13
INTREBĂRI DE CONTROL................................................................................................. 13
PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 14
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1 ............................................. 15
UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2............................................................................................. 16
NORMA JURIDICĂ CIVILĂ ŞI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL .............................. 16
2.1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE SPECIFICE ALE NORMEI JURIDICE CIVILE .. 16
2.2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE ............................................................................. 16
2.3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE – CRITERII ............................................ 17
2.4. NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT ............................................................................ 18
NU UITA! ............................................................................................................................... 19
INTERPRETAREA LEGII CIVILE ...................................................................................... 24
3.1. NOŢIUNEA INTERPRETĂRII LEGII CIVILE ........................................................... 24
3.2. IMPORTANŢA PRACTICĂ A INTERPRETĂRII ..................................................... 24
3.3. INTERPRETĂRII - CRITERII ........................................................................................ 25
3.4. METODELE DE INTERPRETARE ............................................................................... 25
NU UITA! ............................................................................................................................... 27
REALIZAREA ŞI APLICAREA NORMELOR JURIDICE CIVILE ................................. 30
4.1. CONCEPTUL DE REALIZARE ŞI APLICARE.......................................................... 30
4.2. FORMELE JURIDICE DE REALIZARE ...................................................................... 30
4.3. ETAPELE DE APLICARE A NORMELOR JURIDICE ............................................. 31
4.4. APLICAREA (ACŢIUNEA) LEGII ÎN TIMP .............................................................. 31
4.5. PRINCIPII ŞI EXCEPŢII CU PRIVIRE LA ACŢIUNEA LEGII ÎN TIMP

(CONFLICTUL LEGILOR ÎN TIMP). ................................................................................. 32
NU UITA! ............................................................................................................................... 34
NOŢIUNEA SI STRUCTURA DE RAPORT JURIDIC CIVIL ......................................... 37
5.1. NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC CIVIL ................................................................ 37
5.2. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL .......................................................... 39
NU UITA! ............................................................................................................................... 44
BUNURILE ............................................................................................................................. 48
6.1. NOŢIUNEA DE “BUN” SAU “LUCRU”. ................................................................... 48
6.2. NOŢIUNEA DE PATRIMONIU .................................................................................. 48
6.3. CORELATIA DINTRE BUNURI SI PATRIMONIU, IMPORTANTA SI

FUNCTIILE PATRIMONIULUI .......................................................................................... 49
6.4. CLASIFICAREA BUNURILOR .................................................................................... 49
NU UITA! ............................................................................................................................... 52
NOŢIUNEA, DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE ........... 55
7.1. CRITERII DE CLASIFICARE ........................................................................................ 55
7.2. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL ................................................................... 58
NU UITA! ............................................................................................................................... 63
AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI................................................................................... 66
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................... 67
Unitatea de învățare 1
CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL
ROMÂN
Timp de studiu individual estimat: 4h
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul:
 va cunoaşte noţiunile generale privind dreptul civil
 va defini dreptul civil
 va cunoaşte izvoarele dreptului civil
 isi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei
1.1. DREPTUL CIVIL CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ
Ştiinţa ca sistem de cunoştinţe se constituie în subsisteme de ştiinţe:
ştiinţele naturii; ştiinţele sociale (despre societate); ştiinţele gândirii.
Subsistemul ştiinţelor sociale studiază legile generale ale existenţei şi
dezvoltării societăţii, evoluţia tipurilor şi formelor istorice de organizare
socială, realitatea socială în diferitele ei forme de manifestare.
Ştiinţele juridice sunt o componentă a subsistemului ştiinţelor sociale ce
studiază realitatea juridică ca parte a realităţii sociale. Ştiinţele juridice, ca
parte a subsistemului ştiinţelor, formează sistemul (subsistemul) ştiinţelor
juridice in care sunt incluse: a) Teoria general a statului şi dreptului – ca ştiinţă
ce studiază statul şi dreptul în general; b) Ştiinţele juridice istorice; c) Ştiinţele
juridice de ramură; d) Ştiinţele auxiliare (ajutătoare).
Ştiinţa dreptului civil face parte din categoria ştiinţelor juridice de ramură
şi are ca obiect de studiu, normele juridice aparţinând dreptului civil şi
relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare al acestei ramuri de
drept.
1.2. DREPTUL CIVIL CA RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT
 Sistemul unitar de drept cuprinde dreptul public şi dreptul privat.

 Noţiune. Dreptului civil este acea ramură a dreptului privat care
reglementează raporturi patrimoniale şi personale – nepatrimoniale
stabilite între persoanele fizice şi/sau între persoanele juridice, aflate pe
poziţii de egalitate juridică, precum şi condiţia juridică a persoanelor
fizice şi persoanelor juridice, în calitatea lor de subiecte ale raporturilor
juridice civile.
 Elemente esenţiale:
- este o ramură a sistemului de drept- Dreptul civil se înfăţişează ca un
ansamblu de norme juridice cuprinse în acte normative care alcătuiesc
izvoarele dreptului civil;
- este principala ramură a dreptului privat, constituind dreptul comun
pentru ramurile de drept învecinate. În cazul în care o ramură de drept
nu conţine norme proprii pentru a rezolva un caz concret, se apelează
la dreptul civil care « împrumută » principiile sau normele sale;
- reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale ce formează
obiectul dreptului civil;
- persoanele fizice şi juridice sunt subiectele raporturilor juridice de
drept civil;
- poziţia de egalitate juridică a subiectelor raportului de drept civil,
adică în raportul juridic civil nici una dintre părţi nu este subordonată
celeilalte;
- normele de drept civil, de principiu, sunt grupate pe instituţii de drept
civil, adică formează grupe omogene de norme sociale, alcătuind

subdiviziuni ale obiectului dreptului civil.
 Sunt instituţii de drept civil: raportul juridic civil; actul juridic civil;
subiectele de drept civil (persoana fizică şi persoana juridică); prescripţia
extinctivă; drepturile reale (dreptul de proprietate şi alte drepturi reale
derivate din acesta – uzul, uzufructul, abitaţia, superficia, servitutea,
administrarea); contractul civil; răspunderea civilă (contractuală şi
delictuală); dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul
de inventator sau de proprietate industrială); dreptul de moştenire sau de
succesiune (moştenire legală, moştenire testamentară) etc.
Obiectul de reglementare
 Normele de drept civil reglementează relaţii sociale patrimoniale şi
nepatrimoniale pe care le convertesc în raporturi patrimoniale şi raporturi
nepatrimoniale.
 Categorii de raporturi sociale reglementate:
A. Raporturi patrimoniale care cuprind:
– raporturi reale, adică acelea care au în conţinutul lor drepturi reale,
respectiv dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale;
– raporturi obligaţionale (raporturi de obligaţii), care conţin drepturi
de creanţă izvorâte din acte juridice ori fapte juridice (licite sau
ilicite).
B. Raporturi nepatrimoniale care cuprind:
– raporturi care privesc existenţa şi integritatea fizică ori morală a
persoanei, care au în conţinutul lor drepturi personale
nepatrimoniale, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, la
integritate fizică, la secretul vieţi private etc.;
– raporturi privind elementele de identificare a unei persoane, cum
sunt: dreptul la nume, la pseudonim, la domiciliu (pentru persoana
fizică), la denumire, la sediu (pentru persoana juridică) etc;
– raporturi izvorând din creaţia intelectuală, care se referă la dreptul
de autor asupra unei opere ştiinţifice, literare, artistice sau dreptul
de inventator, inovator, etc.
1.3. NORMELE DE DREPT CIVIL
Noţiune: Normele de drept civil sunt reguli de conduită cu caracter
general impersonal şi, de regulă, obligatoriu, care stabilesc modul de
comportament al indivizilor în cadrul raportului juridic civil.
Clasificare:
I. În funcţie de caracterul conduitei prescrise:
a. norme imperative, care impun o anumită conduită părţilor raportului
juridic civil, de la care ele nu se pot abate. Acestea se împart, la rândul lor, în:
- norme onerative, care ordonă săvârşirea unei anumite acţiuni;
- norme prohibitive, care interzic părţilor săvârşirea unei acţiuni.
b. norme dispozitive, care suplinesc sau interpretează voinţa subiectelor de
drept civil, voinţă parţial sau deloc exprimată, făcând posibilă derogarea de la
dispoziţiile lor. Acestea se împart, la rândul lor, în:
- norme permisive, care nu ordonă o anumită conduită, părţile putând
dispune potrivit voinţei lor, alegând conduita pe care doresc să o urmeze din
mai multe posibile indicate de lege;
- norme supletive, care suplinesc lipsa de manifestare a voinţei părţilor,
dacă acestea nu şi-au ales singure conduita.
II. În funcţie de întinderea câmpului de aplicare:
a. Norme generale, care se aplică în toate cazurile.
b. Norme speciale, care se aplică numai în cazurile expres prevăzute de
lege.
Norma generală reprezintă regula, iar norma specială constituie excepţia.
Norma specială derogă de la cea generală.
Elementele normei de drept civil:
1. ipoteza,
2. dispoziţia,
3. sancţiunea,
Precizăm ca nu întotdeauna elementele normei de drept civil apar în textul
de lege în ordinea mai sus prezentată şi că este posibil ca nu toate elementele
ei să existe, unele lipsind (exemplu: sancţiunea), iar altele subînţelegându-se
(exemplu: dispoziţia).
1.4. SENSURILE NOŢIUNII „DREPT CIVIL“
 Drept civil – drept obiectiv = totalitatea normelor juridice adoptate de

organele statului în scopul reglementării relaţiilor dintre persoanele fizice
şi juridice.
 Drept civil – drept subiectiv = prerogativa (posibilitatea) unei persoane de
a avea o anumită conduită, de a îndeplini anumite acte juridice, adică de a-
şi exercita drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv, precum şi de
a pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare
dreptului său, ce poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
 Drept civil – ştiinţa juridică de ramură, parte a ştiinţelor juridice, care are
ca obiect studierea dreptului civil ca ramură a sistemului unitar de drept
din România.
 Drept civil – ramură de drept civil, ca ansamblu de norme juridice ce
reglementează relaţii sociale ce formează obiectului dreptului civil.
NU UITA!
Cuvântul drept provine din latinescul directum, însemnând ceea ce
este conform legii.
Termenul de drept civil are mai multe sensuri:
- drept civil obiectiv (pozitiv), reprezentând o ramură de drept formată
dintr-un ansamblu de norme juridice aflate în vigoare;
- drept civil subiectiv, reprezentând posibilitatea recunoscută de lege
subiectului activ de a avea o anumită conduită şi de a cere subiectului pasiv
o conduită corespunzătoare dreptului său, apelându-se în caz de nevoie la
forţa de constrângere a statului pentru protecţia acestui drept;
- ştiinţă juridică, având ca obiect de cercetare dreptul civil.
INTREBĂRI DE CONTROL
1. Care sunt izvoarele dreptului civil?
a. legea
b. decretele Presedintelui
c. reglementarile internationale
2. Care sunt elementele normei de drept civil?
a. ipoteza
b. expertiza
c. sancţiunea
3. Normele imperative se clasifica in:
a. norme onerative
b. norme prohibitive
c. norme orietative
PROPUNERI DE REFERATE
Izvoarele dreptului civil
Principiile dreptului civil
BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1
Gh. Beleiu, Drept civil roman. Introducere in dreptul civil. Subiectele dreptului
civil, editia a VII-a revazuta si adaugita de M. Nicolae, P. Trusca, Editura
Universul juridic, Bucuresti, 2001;
3. G.Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura Hamangiu,

Bucuresti, 2008;
4. G.Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, Vol 1,
Editura Hamangiu, Bucuresti 2012;
5. M. Uliescu(coord.), Noul cod civil. Comentarii, Ediția a 2-a Editura
6. Iosif Robi Urs, Carmen Todică, , Drept civil. Teoria generală, , Editura
Hamangiu, Bucuresti, 2015;
7. Iosif Robi Urs, S. Angheni Drept civil. Partea generala. Persoanele, Vol. 1,
Editura Oscar Print, Bucuresti, 1997, 1998, 1999, 2000;
8. Iosif Robi Urs, P. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor civile, Editura
Universității Titu Maiorescu, Bucuresti, 2012.
9. Stefan Rauschi, Drept civil. Teoria generala. Persoana fizica. Persoana
juridica, Editura Junimea, Iasi. 2000.
10. Ernest Lupan, Ioan Sabau Pop- Tratat de drept civil roman. Vol. I. Partea
generala, Editura CCH Beck, Bucuresti, 2006.
11. I. Vida, Codul civil și principiile generale ale dreptului, în Dreptul nr. 8/2012.
NORMA JURIDICĂ CIVILĂ ŞI IZVOARELE DREPTULUI
CIVIL
După parcurgerea acestei unități de învățare, studentul va deprinde
competenţe de a:
 cunoaşte notiunea de lege civila
 clasifica interpretarea legii civile
 dezvolta limbajul juridic specific disciplinei
2.1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE SPECIFICE ALE NORMEI JURIDICE
CIVILE
 Regulă de conduită generală, impersonală, obligatorie, edictată de

organele competente ale statului având ca scop asigurarea ordinii
sociale, ce poate fi îndeplinită la nevoie prin forţa de constrângere a
statului.
 Normele juridice şi raporturile juridice formează ordinea juridică.
 Trăsăturile normei juridice
- este generală (este aplicabilă la un număr nelimitat de cazuri)
- este impersonală (nu se adresează direct unei persoane)
- este obligatorie (prevederile sale pot fi impuse prin forţa de constrângere
a statului)
2.2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE

 structura logico-juridică:
– ipoteza – descrie împrejurările, condiţiile în prezenţa cărora se aplică

dispoziţia;
– dispoziţia – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în
condiţiile descrise de ipoteză;
– sancţiunea – precizează consecinţele nerespectării dispoziţiei.
 structura tehnico – legislativă.
– alineate; articole; paragrafe; secţiuni; capitole; titluri; părţi (cărţi); acte
normative.
2.3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE – CRITERII

 după obiectul de reglementare: norme juridice constituţionale,
administrative, civile, penale.
 după forţa juridică a actului normativ normele juridice sunt exprimate în
legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului.
 după caracterul conduitei prescrise de dispoziţie;
– imperative: onerative (prevăd obligaţia pentru părţi de a săvârşi o
anumită acţiune);
prohibitive (interzic expres o anumită conduită a părţilor).
– dispozitive: permisive (nu impun o acţiune pozitivă sau negativă ci
doar permit subiectelor raportului juridic civil să
dispună potrivit voinţei lor);
supletive (stabilesc o anumită conduită, care este
obligatorie pentru părţi numai în cazurile în care
acestea, prin voinţa lor, nu au stabilit o altă
conduită).
 după sfera de aplicare;
- generale;
- speciale;
- de excepţie.
 după criteriul sancţiunii aplicate:
- punitive;
- stimulatorii;
 după tehnica de elaborare:
– determinate: complete – cuprind cele trei elemente.

incomplete: de trimitere – fac trimitere la un alt act
normativ sau la altă normă
 în „alb“ – urmează să fie întregite printr-o
normă cuprinsă într-un act juridic
normativ ce va fi adoptat în viitor.
2.4. NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT

 în sens material – condiţiile materiale de existenţă a societăţii care au rol
determinant în procesul formării voinţei cuprinse în normele de drept;
 în sens formal – formele de exprimare a normelor de drept.
 Definirea izvorului de drept civil

Prin izvor de drept civil se înţelege forma exterioară de exprimare a a
normelor juridice civile, adică a formei interne a dreptului.
 Categorii de izvoare de drept civil

a) Acte normative:
– Legea (Constituţia; legile constituţionale; legile organice; legile
ordinare; codul civil)
– Decrete – legi;
– Decretele;
– Ordonanţele şi Hotărârile Guvernului;
– Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori ale altor
conducători ai organelor administrative publice centrale;
– Actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale;
– Reglementări internaţionale – acorduri, tratate, pacte.
b) Obiceiul (cutuma) ca izvor de drept = reprezintă o regulă de conduită
statornicită în viaţa socială de-a lungul timpului şi respectată în virtutea unor
deprinderi, ca o lege nescrisă (lex non scripta) socotită obligatorie.
c) Doctrina juridică şi precedentul judiciar (jurisprudenţa), nu constituie în
sistemul nostru izvoare de drept, dar se recunoaşte acestora un rol important
în formarea normelor de drept, mai ales în domeniile în care normele juridice
sunt echivoce sau lipsesc.
NU UITA!
În procesul interpretării logice s-au stabilit câteva reguli tradiţionale a căror
constantă aplicare a dus la exprimarea lor sub forma unor adagii (dictoane):
1. excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare (exceptio est strictissimae
interpretationis et aplicationis). O aplicaţie a acestei reguli se referă la raportul
dintre legea specială şi cea generală: legea generală nu derogă de la cea
specială (generalia specialibus non derogant), iar legea specială derogă de la legea
generală (specialia generalibus derogant).
2. unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit,
nec nos distinguere debemus).
3. legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, nu în cel al neaplicării ei
(actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat), adică în sensul în care ar
putea produce efecte.
4. excepţiile limitativ enumerate exclud extinderea lor prin analogie;
5. când două norme se completează, aplicaţia ambelor la cazurile reale este
obligatorie.
Folosirea legilor logicii formale în interpretarea normelor juridice civile a
dus la formularea unor argumente de interpretare:
1. argumentul per a contrario: ori de câte ori un text prevede un anumit lucru,
este de presupus că neagă contrariul.
2. argumentul a fortiori (cu atât mai mult): aplicarea unei norme de drept,
care este edictată pentru o anumită situaţie, se poate extinde şi la un caz
nereglementat expres, deoarece raţiunile avute în vedere la adoptarea normei
se regăsesc şi mai evident în cazul dat.
In acest sens art. 33 alin. 1 C. fam. prevede că partea din bunurile comune
aparţinând unuia dintre soţi nu poate fi urmărită de creditorii personali ai
celuilalt soţ debitor. Cu atât mai mult, nu va putea fi urmărită nici de creditorii
personali ai rudelor soţului nedebitor.
3. argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum): se demonstrează că o
anumită soluţie, care se desprinde prin interpretare, este singura posibilă şi că
adoptarea alteia ar duce la consecinţe absurde şi inadmisibile. Acest argument
este folosit în rezolvarea unor probleme controversate din literatura juridică,
pentru a combate argumentele invocate în sprijinul opiniilor contrare.
4. argumentul de analogie (unde există aceleaşi raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi
legi şi aceeaşi soluţie – ubi eadem est ratio, eadem lex/ solutio esse debet): argumentul
este folosit pentru a soluţiona un caz concret, când nu există o dispoziţie
legală, aplicând prin analogie normele juridice edictate pentru cazuri
asemănătoare.
Există două tipuri de analogie:
- analogia dreptului, când se aplică principiile dreptului civil;
- analogia legii, când se aplică o normă de drept care prevede un caz asemănător la
un raport social nereglementat juridic.
Posibilitatea folosirii analogiei rezultă din dispoziţiile art. 3 C. civ. care
prevede că judecătorul care va refuza să judece un litigiu, invocând faptul că
legea nu are dispoziţii pentru acel caz sau este neclară, va putea fi urmarit ca
vinovat de denegare de dreptate.
1. Ce tipuri de analogie exista?
a. analogia dreptului
b. analogia legii
c. analogia constitutiei
2. Interpretarea oficială poate fi:
a. autentică
b. juridical
c. cazuală
Interpretarea oficiala a legii civile
Structura normei juridice
Interpretarea legii civile
G.Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura Hamangiu, Bucuresti,

2008;
G.Boroi, C.A. Anghelescu, Curs de drept civil. Partea generala, Vol 1, Editura
Hamangiu, Bucuresti 2012;
M. Uliescu(coord.), Noul cod civil. Comentarii, Ediția a 2-a Editura
Iosif Robi Urs, Carmen Todică, , Drept civil. Teoria generală, , Editura
Iosif Robi Urs, S. Angheni Drept civil. Partea generala. Persoanele, Vol. 1,
Iosif Robi Urs, P. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor civile, Editura
Stefan Rauschi, Drept civil. Teoria generala. Persoana fizica. Persoana
Ernest Lupan, Ioan Sabau Pop- Tratat de drept civil roman. Vol. I. Partea
INTERPRETAREA LEGII CIVILE
 va cunoaşte noţiunea de raport juridic civil
 va defini raportul juridic civil
 va cunoaşte caracterele juridice raportului juridic civil
3.1. NOŢIUNEA INTERPRETĂRII LEGII CIVILE
Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării normei, al cărei

conţinut este dat de activitatea raţională de cunoaştere a voinţei legiuitorului
exprimată în norme şi care are ca scop, încadrarea corectă a situaţiilor de fapt
şi ca rezultat final justa aplicare a legii civile.
3.2. IMPORTANŢA PRACTICĂ A INTERPRETĂRII
– dată fiind varietatea şi complexitatea faptelor, norma civilă, oricât de

perfectă ar fi formularea ei, nu poate cuprinde toate cazurile la care
urmează să se aplice;
– legiuitorul se exprimă, nu rareori, în termeni generali;
– instanţa de judecată nu poate refuza judecarea sub cuvânt că legea nu
prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare; un astfel de
judecător este culpabil de denegare de dreptate;
– interpretarea este necesară pentru a lămuri eventualele contradicţii

aparente ce se pot ivi între diferite acte normative sau chiar între
dispoziţiile aceluiaşi act normativ;
– termenii, cuvintele folosite de legiuitor în cuprinsul normei, au sensuri
diferite, iar formulările sunt neclare, echivoce.
3.3. INTERPRETĂRII - CRITERII
În raport de forţa juridică:

– Interpretarea oficială: este făcută de organul de stat legislativ,
executiv, judecătoresc;
– Interpretarea neoficială (doctrinară): este făcută de persoane care nu
acţionează în calitate de organ de stat (jurişti, teoreticieni, avocaţi).
b) în raport de rezultatul interpretării:
– Literală (în litera legii) – când există identitate între formulare şi
conţinutul real;
– Extensivă (în spiritul legii) – prin conţinutul ei norma civilă acoperă
mai multe cazuri decât lasă să se înţeleagă textul ei;
– Restrictivă (în sprijinul legii) – formularea textului este prea largă în
raport cu conţinutul său real.
3.4. METODELE DE INTERPRETARE
 Interpretarea gramaticală: se face sub două aspecte:

– al înţelesului în care este exprimată norma;
– alcătuirii şi succesiunii propoziţiilor şi frazelor (legătura dintre cuvinte,
cazul, numărul, genul substantivelor)
 Interpretarea sistematică: prin comparaţie cu alte norme din acelaşi ori alt
act normativ.
 Interpretarea logică: prin aplicarea regulilor şi argumentelor de logică
formală
a) Reguli de interpretare:
- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non
distinguit, nec nos distinguere debemus); prin interpretare nu se poate
restrânge aplicaţia unui text care a fost formulat general; generalitatea
formulării duce la generalitatea aplicării.
- norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul
înlăturării aplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam
ut pereat); „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se
interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu acela ce n-ar putea
produce nici un efect“. Ea a devenit de aplicabilitate generală în dreptul
civil.
- excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae
interpretationis); normele de excepţie trebuie să-şi găsească o aplicaţie
numai la ipotezele la care se referă neputând fi extinse la alte cazuri. Pe
baza acestei reguli se rezolvă raportul dintre legea generală şi legea
specială deoarece legea specială reprezintă excepţia iar legea generală
regula astfel încât legea specială derogă de la legea generală (specialia
generalibus derogant)
b) Argumente de interpretare
- Per a contrario: acesta se bazează pe legea terţului exclus (A nu poate fi A
şi non A); Tertium non datur: principiul se exprimă prin adagiul qui
dicit de uno, negat de altero, aut qui de uno negat de altero dicit.
Argumentul înseamnă că ori de câte ori un text de lege prevede un
anumit lucru, se poate prezuma că el neagă contrariul.
- A fortiori rationae: argumentul justifică extinderea aplicării unei norme
la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute in vedere la
stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat.
- A majori ad minus (o particularizare a argumentului A fortiori) este
expresia concentrată a raţionamentului „Cine poate mai mult poate şi
mai puţin“ (qui potest plus potest minus).
- Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum), se bazează pe
ideea că dintre înţelesurile posibile ale normei se evidenţiază soluţia
logică, corespunzătoare scopului normei şi se înlătură soluţiile ilogice,
absurde.
- Argumentul de analogie (a pari – de la egal) sintetizat în adagiul ubi

eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde este aceeaşi raţiune a legii,
acolo trebuie aplicată aceeaşi dispoziţie a legii).Analogia operează în
cazul în care nu există o normă juridică care să reglementeze cazul dat,
se aplică o altă normă, care reglementează un caz asemănător.
 Interpretarea istorică – stabilirea înţelesului normei prin analiza condiţiilor
concrete care au determinat emiterea ei.
 Interpretarea teologică – urmăreşte aflarea scopului urmărit de legiuitor la
adoptarea normei respective, folosindu-se lucrările pregătitoare şi
mijloacele mass – media.
NU UITA!
În raport de forţa juridică:
– Interpretarea oficială: este făcută de organul de stat legislativ,
executiv, judecătoresc;
– Interpretarea neoficială (doctrinară): este făcută de persoane care nu
acţionează în calitate de organ de stat (jurişti, teoreticieni, avocaţi).
b) în raport de rezultatul interpretării:
– Literală (în litera legii) – când există identitate între formulare şi
conţinutul real;
– Extensivă (în spiritul legii) – prin conţinutul ei norma civilă acoperă
mai multe cazuri decât lasă să se înţeleagă textul ei;
– Restrictivă (în sprijinul legii) – formularea textului este prea largă în
raport cu conţinutul său real.
1. Ce premise sunt necesare pentru existenţa unui raport juridic civil?
a. existenţa unei norme de drept civil
b. existenţa unei norme de drept penal
c. existenţa unei norme de drept administrativ
2. Raportul juridic civil este
a. acea relaţie administrativa patrimonială sau nepatrimonială stabilită între
persoane fizice sau/şi persoane juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică,
reglementată de o normă de drept civil
b. acea relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială stabilită între persoane
fizice sau/şi persoane juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică,
c. acea relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială nestabilită între
persoane fizice sau/şi persoane juridice aflate pe poziţie de egalitate juridică,
3. Care sunt caracterele raportului juridic civil?
a. social
b. volitional
c. voluntar
Premisele raportului juridic civil
Noyiunea interpretarii legii civile
1. Beleiu Gh., Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele

dreptului civil, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
2. Boroi G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Bucureşti,
2002.
REALIZAREA ŞI APLICAREA NORMELOR JURIDICE
CIVILE
 va cunoaşte noţiunea de raport juridic civil
 va clasifica drepturile subiective civile
 va cunoaşte notiunea obligatiei civile
4.1. CONCEPTUL DE REALIZARE ŞI APLICARE
 Activitatea de înfăptuire a dispoziţiilor şi opreliştilor cuprinse în norma

juridică apare ca un proces complex, desemnat prin noţiunea de realizare a
normelor de drept.
 Aplicarea normelor de drept constă în activitatea desfăşurată de organele
de stat investite prin lege cu atribuţii şi competenţe speciale pentru
transpunerea în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor juridice.
4.2. FORMELE JURIDICE DE REALIZARE
– respectarea şi executarea prescripţiei normei juridice de către

destinatarii ei;
– aplicarea normei de către organele de stat competente.
4.3. ETAPELE DE APLICARE A NORMELOR JURIDICE
Clasificare:
 a. stabilirea situaţiei de fapt – actul de aplicare bazat pe o corectă stabilire

a situaţiei de fapt este un act temeinic;
 stabilirea elementelor de drept (calificarea juridică) – actul de aplicaţie
bazat pe o corectă calificare juridică se numeşte act legal.
 emiterea actului de aplicare cu respectarea condiţiilor de fond şi formă
prevăzute de lege.
 Temeinicia şi legalitatea sunt condiiţiile actului de aplicare.Actul de
aplicare a normei juridice nu trebuie confundat nici cu actele normative
nici cu actele juridice civile.
4.4. APLICAREA (ACŢIUNEA) LEGII ÎN TIMP
 În timp legile se succed, iar conflictul de legi în timp se soluţionează pe

baza normelor juridice ce alcătuiesc dreptul intertemporal.
 Aplicarea legii în timp presupune:
– intrarea în vigoare a legii. Legea devine obligatorie din momentul
intrării ei în vigoare: legea intră în vigoare în trei zile de la data
publicării ei în Monitorul Oficial.
– prezumţia de cunoaştere a legii: de la data intrării în vigoare, nimeni nu
poate invoca necunoaşterea legii “nemo censetur ignorare legem”
– ieşirea din vigoare a legii: punctul final al acţiunii unei legi este cel al
abrogării; abrogarea este: expresă sau tacită (implicită);totală sau
parţială.
– un ultim aspect se referă la legile temporare şi la desuetudine.
În primul caz nu este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea
perioadei de timp pentru care actele normative au fost adoptate.
Desuetitudinea intervine în acele situaţii în care datorită dispariţiei
raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat; acesta nu mai este aplicat,
fără a fi abrogat.
4.5. PRINCIPII ŞI EXCEPŢII CU PRIVIRE LA ACŢIUNEA LEGII ÎN
TIMP (CONFLICTUL LEGILOR ÎN TIMP).
 Legea se aplică într-un anumit interval de timp cuprins între momentul

intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legii respective. În practică însă,
raporturile juridice îşi produc efectele, adică se nasc, se modifică sau se
sting în perioade în care pot acţiona legi diferite. Se pune problema de a şti
cum determinăm legea aplicabilă. Această problemă se rezolvă după
următoarele principii:
– principiul neretroactivităţii legii cu excepţia sa: retroactivitatea legii
noi;
– principiul aplicării imediate a legii noi cu excepţia sa: supravieţuirea
(ultraactivitatea) legii vechi.
 Principiul neretroactivităţii legii civile
Principiul, de mare valoare pentru ocrotirea drepturilor subiective,

pentru însăşi autoritatea legii, a fost consacrat în art.15 alin. 2 din Constituţie,
care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi
acelei contravenţionale mai favorabile“.
– Legea nouă nu reglementează raporturile juridice născute, modificate sau
stinse înainte de intrarea ei în vigoare.
– Legea nouă se aplică, fără a fi retroactivă, următoarelor situaţii.
 situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge, după
intrarea în vigoare a legii;
 situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere
la data intrării în vigoare a legii;
 efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute;
– În ce priveşte efectele desfăşurate în timp ale unor situaţii juridice,
regula este că se produc acele efecte care sunt prevăzute de legea în
vigoare, în momentul în care se produce fiecare efect.
 Excepţia de retroactivitate a legii
– Legea penală mai favorabilă retroactivează (art. 15 alin. 2 din Constituţie).
– Legile interpretative – trebuie să admitem că legea interpretativă produce

efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în vigoare a actualei
Constituţii era acceptată teza conform căreia legea interpretativă avea
caracter retroactiv.
 Principiul aplicării imediate a legii civil

– Legea se va aplica tuturor raporturilor juridice care se vor naşte,
modifica sau stinge, după momentul intrării în vigoare precum şi efectelor
produse de raporturile juridice constituite în trecut.
Între neretroactivitatea legii şi principiul aplicării imediate există
deosebiri esenţiale. Astfel, neretroactivitaea se referă la fapte şi raporturi
juridice consumate în trecut, iar aplicarea imediată se referă la fapte juridice şi
raporturi în curs de producere. Neretroactivitatea se opune retroactivităţii
legii, iar aplicarea imediată a legii se opune supravieţuirii legii vechi.
 Excepţia supravieţuirii legii vechi (ultraactivitatea).
Ca regulă, excepţiile de ultraactivitate în practică se referă la situaţiile
subiective (individuale), stabilite prin voinţa părţilor într-un contract. Cât
priveşte aceste situaţii subiective, se va aplica legea sub imperiul căreia a fost
încheiat actul juridic, deci supravieţuieşte legea veche.
– Situaţiile subiective, stabilite prin voinţa părţilor, rămân guvernate de
legea sub imperiul căreia au luat naştere (tempus regit actum).
– Legea nouă prevede expres printr-o dispoziţie tranzitorie că anumite
situaţii juridice rămân în continuare guvernate de legea veche.
– Legea penală temporală.
NU UITA!
 Activitatea de înfăptuire a dispoziţiilor şi opreliştilor cuprinse în norma
juridică apare ca un proces complex, desemnat prin noţiunea de realizare a
normelor de drept.
 Aplicarea normelor de drept constă în activitatea desfăşurată de organele
de stat investite prin lege cu atribuţii şi competenţe speciale pentru
transpunerea în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor juridice.
1. Drepturilor subiective civile se clasifica in:
a. drepturi subiective civile absolute
b. drepturi subiective civile relative
c. drepturi subiective civile imperative
2. Drepturi reale principale sunt:
a. dreptul de proprietate
b. dreptul de vanzare
c. dreptul de actiune
3. Drepturilor patrimonialese împart în:
a. drepturi reale
b. drepturi de creanţă
c. drept patrimonial
Principiul neretroactivităţii legii civile
Principiul aplicării imediate a legii civil

2008;
Universuljuridic, Bucuresti, 2011
NOŢIUNEA SI STRUCTURA DE RAPORT JURIDIC CIVIL
 va cunoaşte obiectul raportului juridic civil
 va clasifica bunurile
 va cunoaşte notiunea de bunuri
5.1. NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC CIVIL
Noţiunea de raport juridic civil.
 Raportul juridic civil este o relaţie socială patrimonială sau

nepatrimonială reglementată de normele de drept civil.
Premise.
 Pentru naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea raporturilor

juridice civile concrete sunt necesare următoarele premise:
- o relaţie socială;
- o normă de drept care să reglementeze relaţia socială (abstract iar
apoi concret);
- un fapt sau un act juridic de care normele de drept condiţionează
naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de drepturi şi
obligaţii concrete între subiectele determinate.
Caractere:
- are caracter social, ca toate raporturile juridice deoarece ele se

stabilesc intre oameni, fie priviţi ca persoane fizice, fie ca persoane
juridice (individual, respectiv în colectiv).
- are caracter voliţional, acest caracter se analizează sub două aspecte:
 primul aspect rezultă din faptul că raportul juridic estre
reglementat de o normă juridică care în esenţă exprimă
voinţa legiuitorului;
 al doilea aspect, specific tuturor raporturilor juridice civile
izvorâte din acte juridice pune in lumină caracterul dublu
voliţional, reglementat prin norma juridică şi exprimat prin
voinţa părţilor; exprimându-şi voinţa, persoanele se
implică liber in viaţa juridică civilă.
- egalitatea juridică a părţilor; caracter specific numai raporturilor
civile care exprimă ideea că părţile sunt egale în drepturi si obligaţii;
condiţia juridică a subiectelor este egalitatea juridică; părţile prin
voinţa lor stabilesc conţinutul şi obiectul raportului juridic.
Izvoarele raportului juridic concret.
 Actele şi faptele juridice sunt cunoscute în doctrină sub denumirea sub

denumirea de „ izvoare ale raportului juridic concret”.
 Izvoarele raportului juridic se clasifică:
- în raport de voinţa oamenilor în evenimente şi acţiuni omeneşti;
- în raport de sfera de cuprindere, în fapte juridice în sens larg şi fapte
juridice în sens restrâns;
A. Evenimentele sunt împrejurări situaţii care se produc independent de

voinţa oamenilor şi de care
norma juridică leagă producerea unor efecte juridice (naşterea,

moartea, cutremurul, inundaţia).
Acţiuni omeneşti sunt fapte săvârşite cu sau fără intenţia de a produce

efecte juridice, care se
produc totuşi în virtutea legii. Acţiunile omeneşti se clasifică în:
a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, care se

numesc acte juridice civile.
b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte, dar care se
produce în virtutea legii, care se numesc fapte juridice.
Faptele juridice sunt:

 Licite (quasi contracte), săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale
(gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea fără justă cauză).
 Ilicite, săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale (delictul şi
quasidelictul).
B. Fapte juridice în sens larg (lato sensu) cuprind evenimentele şi

acţiunile omeneşti săvârşite cu
intenţia de a produce efecte juridice (acte juridice).
Faptele juridice în sens restrâns (stricto sensu) cuprind : evenimentele

şi acţiunile omeneşti
săvârşte fără intenţia de a produce efecte juridice.
5.2. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL
Elementele constitutive:
- subiectele sau părţile între care se leagă raportul juridic civil;

- conţinutul raportului, alcătuit din drepturile si obligaţiile subiectelor
(părţilor);
- obiectul raportului format din acţiunile şi inacţiunile la care sunt
îndreptăţite părţile ori la care sunt obligate; obiectul exprimă conduita pe
care trebuie să o urmeze părţile.
Subiectele raportului juridic civil.
 Noţiune, caracterizare generală.

- Subiectele raportului juridic sunt oamenii care participă la raportul juridic,
fie in mod individual ca persoane fizice, fie în cadrul unor organisme ca
persoane juridice.
Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:
- subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi (titular de

drepturi);
- subiectul pasiv, acela care se obligă (titular de obligaţii).
- În cadrul raporturilor obligaţionale, subiectul activ este denumit creditor,
iar subiectul pasiv este denumit debitor, denumiri ce se particularizează în
funcţie de denumirile raportului juridic la care participă (într-un contract
de vânzare-cumpărare, părţile se numesc vânzător şi cumpărător; într-un
contract de donaţie se numesc donator şi donatar; într-un contract de
depozit se numesc deponent şi depozitar; într-un contract de furnizare de
produse, furnizor şi beneficiar etc.)
- În cadrul raporturilor de obligaţii, părţile apar cu dublă calitate: de subiect
activ şi de subiect pasiv.
 Pluralitatea de subiecte.
- Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane (raport
juridic simplu).
- Raportul juridic civil se poate lega între mai multe persoane, fie ca subiecte
active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele aspecte. Astfel, în raportul real
(de proprietate) subiectul activ poate fi o singură persoană sau, în cazul
proprietăţilor comune, pot fi mai multe persoane, fiind deci o pluralitate
activă; la aceste raporturi, subiectul pasiv este întotdeauna plural –
pluralitate pasivă. În raportul obligaţional, ce conţine drepturi de creanţă,
pot fi: mai mulţi creditori,existând o pluralitate activă; mai mulţi debitori
fiind o pluralitate pasivă; ori mai mulţi creditori şi debitori existând o
pluralitate mixtă.
 Individualitatea subiectelor.
- În raporturile juridice de obligaţii care conţin drepturi relative, subiectele
(activ şi pasiv) sunt individualizate, determinate de la formarea raportului
juridic.
- În raporturile civile reale ce conţin drepturi absolute, (raportul juridic de

proprietate) numai subiectul activ este determinat, individualizat, de la
naşterea raportului juridic, subiectul pasiv fiind nedeterminat, deoarece
obligaţia de a nu aduce atingerea dreptului subiectului activ, revine tuturor
ca o obligaţie generală.
 Capacitatea civilă a subiectelor (părţilor).

- Calitatea de subiect de drept civil presupune şi capacitatea civilă, cu cele
două elemente fundamentale: capacitatea de folosinţă, (aptitudinea de a
avea drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu, (aptitudinea de a-şi
exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice în nume
propriu).
Conţinutul raportului juridic.
 Noţiunea de conţinut
– Conţinutul raportului juridic este alcătuit din:
- drepturile subiectului activ;
- obligaţiile subiectului pasiv.
– Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, adică drepturilor
subiectului activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv, iar obligaţiilor
subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.
– Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor, este diferită în funcţie de natura
raportului civil.
Într-un raport juridic real, corelaţia este întotdeauna simplă: subiectul
activ, determinat, are numai drepturi, iar subiectul pasiv, nedeterminat, are
obligaţia negativă de a nu tulbura exerciţiul acestor drepturi.
În raporturile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă (contract de

împrumut, unde împrumutatul are obligaţia de restituire) sau complexă,
deoarece subiectele au dubla calitate de subiecte active şi subiecte pasive,
adică au drepturi şi obligaţii interdependente (contractul de vânzare-
cumpărare, contractul de antrepriză etc.).
 Noţiunea de drept subiectiv civil.

Drept subiectiv este posibilitatea recunoscută subiectului activ de
normele de drept civil de a avea, în limitele stabilite de aceste norme o
anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită
corespunzătoare ce constă în a da, a face sau a nu face ceva, iar în caz de
nevoie să apeleze la forţa de constrângere a statului;
- dreptul subiectiv este o posibilitate, o prerogativă de a desfăşura o

anumită conduită (dreptul de proprietate conferă titularilor dreptul
de a poseda, folosi şi dispune de bunuri);
- posibilitatea, prerogativa, trebuie să fie recunoscută de normele de
drept, care consacră nu numai posibilitatea de a avea o conduită, dar
prevăd şi măsura conduitei;
- subiectul, titular de drepturi, poate pretinde celorlalte subiecte o
anumită comportare, care să garanteze posibilitatea conferită de lege
(a da, a face, a nu face ceva);
- posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită şi de a impune
altora o anumită comportare sunt asigurate, la nevoie, prin apelarea
la forţa de constrângere a statului.
 Noţiunea de obligaţie civilă – triplă accepţiune.

- prin “obligaţie” sau obligaţii civile se înţelege o categorie de
raporturi juridice ce conţin drepturi de creanţă (lato sensu);
- prin “obligaţie” se înţelege îndatorirea ce revine subiectului pasiv
într-un raport juridic civil, de a da, a face ceva, a nu face ceva (stricto
sensu);
- prin ”obligaţie” se înţelege înscrisul care încorporează şi constată
existenţa unei creanţe (titlu de credit, obligaţii CEC).
Ca noţiune corelativă a dreptului subiectiv, prin obligaţie civilă
înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea o anumită conduită,
corespunzătoare cerinţei subiectului activ, constând în: a da, a face ceva
sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie prin forţa de
constrângere a statului.
 Clasificarea drepturilor subiective civile – criterii.

- în funcţie de sfera persoanelor obligate sau în funcţie de gradul de
opozabilitate, drepturile subiective se clasifică în:
- drepturi absolute şi
- drepturi relative;
- în funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective se divid în:
- drepturi patrimoniale şi
- drepturi personale nepatrimoniale.
 Drepturile patrimoniale se divid în drepturi reale şi drepturi de creanţă.
- în funcţie de siguranţa oferită titularilor, drepturile se împart în

- drepturi pure şi simple şi
- drepturi afectate de modalităţi (termen şi condiţie);
- în funcţie de corelaţia dintre ele drepturile subiective civile se clasifică în
- drepturi principale şi
- drepturi accesorii.
 Clasificarea obligaţiilor civile – criterii.

- în raport de obiectul lor distingem:
- obligaţii de a da, a face, a nu face;

- obligaţii pozitive şi negative;
- obligaţii de rezultat şi de diligenţă.
- în raport de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în:
- obligaţii obişnuite, opozabile părţilor;

- obligaţiile opozabile şi terţilor;
- obligaţii reale.
- în raport de sancţiune, obligaţiile sunt:
- obligaţii perfecte;
- obligaţii imperfecte.
- în raport de structura lor, obligaţiile civile se subclasifică în:
- obligaţii pure şi simple, care au un creditor, un debitor, un

singur obiect şi nu sunt afectate de modalităţi;
- obligaţiile complexe, adică cu pluralitate de subiecte (activă,
pasivă, mixtă) ori cu pluritate de obiecte;
- obligaţii afectate de modalităţi, adică de termen sau condiţie.
Obiectul raportului juridic civil.
– Obiectul raportului juridic civil constă în: acţiunea sau abstenţiunea la

care este îndreptăţit subiectul activ şi este obligat subiectul pasiv.
– Dacă conţinutul raportului cuprinde posibilităţi şi îndatoriri juridice,
obiectul cuprinde realizarea acestora. Prestaţia concretă poate să fie
transmiterea unui drept real (a da), sau să fie un fapt al debitorului (pozitiv
– a face, sau negativ – a nu face).
– Lucrurile la care se referă conduita părţilor constituie obiect indirect,
derivat al raportului juridic civil.
NU UITA!
Obiectul raportului juridic civil constă într-o acţiune sau o inacţiune la
care este îndreptăţit subiectul activ şi la care este obligat subiectul pasiv,
adică conduita sau prestaţiile părţilor.
Conduita părţilor constituie obiectul juridic al acestui raport, iar bunul
(lucrul) la care se referă conduita părţilor este obiectul material (derivat).
Deşi în mod frecvent prestaţiile părţilor în cadrul unui raport juridic civil
se referă la bunuri, nu orice raport juridic are şi un obiect material, un bun.
Prin izvor al raportului juridic civil concret se înţelege o împrejurare, act
sau fapt, de care legea civilă leagă naşterea unui raport juridic civil concret.
Este de precizat că nu orice act sau fapt din societate are prin el însuşi
valoare de izvor al unor efecte drept civil, ci este necesar ca norma juridică de
drept civil să-i confere acea valoare juridică.
Actul sau faptul este prin el însuşi şi izvor al drepturilor şi obligaţiilor
civile ce formează conţinutul acelui raport juridic.
1. Obiectul raportului juridic civil constă
a. într-o acţiune sau o inacţiune la care nu este îndreptăţit subiectul activ şi la
care este obligat subiectul pasiv, adică conduita sau prestaţiile părţilor
b. într-o acţiune sau o inacţiune la care este îndreptăţit subiectul pasiv şi la
care este obligat subiectul pasiv, adică conduita sau prestaţiile părţilor
c. într-o acţiune sau o inacţiune la care este îndreptăţit subiectul activ şi la care
este obligat subiectul pasiv, adică conduita sau prestaţiile părţilor
2. Bunurile fungibile sunt
a. acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii
civile
b. sunt acele bunuri care nu pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei
obligaţii, debitorul nefiind liberat prin predarea altui bun decât cel datorat
c. acele bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei obligaţii
civile
3. Codul civil deosebeşte trei categorii de fructe:
a. fructele naturale
b. fructele industriale
c. fructele civile
Obiectul raportului juridic civil
Bunurile si clasificarea lor
Izvoarele raportului juridic civil

2008;
BUNURILE
 va cunoaşte noţiunile generale privind ACTUL JURIDIC CIVIL
 va cunoaşte obiectul actului juridic civil
6.1. NOŢIUNEA DE “BUN” SAU “LUCRU”.
 În sensul restrâns (stricto sensu) bunurile sunt lucruri utile, cu valoare

economică care pot fi apropriate sub forma drepturilor patrimoniale.
 În sens larg (lato sensu) prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, ca obiecte ale
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, cât şi drepturile asupra bunurilor.
6.2. NOŢIUNEA DE PATRIMONIU
 În sens economic, patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor unei

persoane.
 În sens juridic, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale (cu valoare economică) şi a bunurilor la care se
referă, aparţinând unei persoane. Totalitatea dreăturilor alcătuiesc activul
patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor, pasivul patrimonial.
6.3. CORELATIA DINTRE BUNURI SI PATRIMONIU, IMPORTANTA SI
FUNCTIILE PATRIMONIULUI
 Între “bun” şi patrimoniu există o relaţie de la parte la întreg. Bunul poate

fi privit individual – ut singuli – sau ca parte din activul patrimonial.
 Caractere:
- patrimoniul este o universalitate juridică fiindcă este format dintr-o
masă de bunuri, de drepturi şi obligaţii cu un anumit regim juridic,
distincte de universalitate; patrimoniul ca universalitate nu se confundă
cu conţinutul său, adică cu bunurile şi drepturile ori obligaţiile asupra
lor.
- patrimoniul este legat de persoană (fizică sau juridică);
- orice persoană are un parimoniu;
- o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu; unicitatea de
subiect şi unicitatea de patrimoniu;
 Patrimoniul îndeplineşte importante funcţii practice:
- patrimoniul explică şi asigură dreptul de gaj general al
creditorilor chirografari.
- patrimoniul explică principiile transmisiunii universale, cu titlu
universal şi cu titlu particular.
6.4. CLASIFICAREA BUNURILOR
 după regimul circulaţiei juridice sunt:

- bunuri care se află în circuitul civil, care pot face obiectul
oricărui act juridic.
- bunuri scoase din circuitul civil, care nu pot face obiectul unor
acte juridice civile (bunuri aparţinând domeniului public).
 după natura şi calificarea făcută de Codul Civil, bunurile sunt mobile şi

imobile:
Codul civil în art.461 prevede expres: “Toate bunurile sunt mobile sau
imobile”.
a) Bunurile mobile (mişcătoare) se clasifică astfel:
- mobile prin natura lor – se transportă de la un loc la altul, fie că

se mişcă de la sine, fie cu ajutorul unei puteri străine;
- mobile prin determinarea legii – drepturi mobile şi drepturi de
creanţă ce au ca obiect un bun mobil, acţiunile în justiţie privind
un drept mobiliar);
- mobile prin anticipaţie – bunuri mobile prin natura lor dar pe
care părţile unui act juridic le consideră anticipat mobile, având în
vedere că ele vor deveni în viitor mobile.
b). Bunurile imobile (nemişcătoare) se clasifică în:
- imobile prin natura lor (art. 462 C. civ.);

- imobile prin obiectul la care se aplică – drepturi reale şi drepturi
de creanţă care au ca obiect un imobil, acţiuni privind
valorificarea drepturilor mobiliare;
- imobile prin destinaţie – bunuri mobile prin natura lor, dar care
sunt considerate imobile fiind destinate ca accesorii pentru
serviciul şi exploatarea imobilului respectiv .
 după modul de determinare sunt:

- bunuri individual determinate (res certa) sunt individualizate
prin elemente specifice
- bunuri generic determinate (res genera) se individualizează prin
însuşiri specifice speciei din care fac parte;
 după cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim:

- bunuri fungibile – acelea care se pot înlocui unele cu altele în
executarea unor obligaţii;
- bunuri nefungibile – acelea care nu se pot înlocui unele cu altele,
debitorul neputând fi liberat prin predarea altui bun;
 după cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se divid în:

- bunuri frugifere – bunuri care produc periodic, fără consumarea
substanţei lor, alte bunuri, denumite fructe;
- bunuri nefrugifere – bunuri care nu produc fructe.
 după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim:

- bunuri consumptibile – îşi consumă substanţa ori sunt
înstrăinate la prima lor întrebuinţare;
- bunuri neconsumabile – pot fi folosite repetat, fără a fi necesară
consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.
 după cum sunt percepute, bunurile pot fi:

- bunuri corporale – au existenţă materială;
- bunuri incororale – au existenţă abstractă, ideală.
 după corelaţia existentă între bunuri, acestea sunt:

- bunuri principale – pot fi folosite independent, neservind la
utilitatea altui bun;
- bunuri accesorii – servesc la întrebuinţarea unor bunuri
principale.
 după cum pot fi sau nu urmărite şi supuse executării silite bunurile sunt:
- bunuri sesizabile – sunt susceptibile de a forma obiect al
executării silite;
- bunuri insesizabile – nu pot fi urmărite silit.
 după cum pot fi, ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică:
- bunuri divizibile – pot fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia
economică;
- bunuri indivizibile – nu pot fi împărţite fără să nu-şi schimbe
destinaţia economică.
 Conform Codul civil, fructele sunt de trei feluri :

a) fructe naturale - sunt fructele care se produc fără intervenţia
omului, adică cele pe care pământul le produce de la sine (fructe de
pădure, păşune nelucrată), precum şi sporul animalelor.
b) fructe industriale – sunt fructe care implică intervenţia omului
(recolte, plantaţii).
c) fructe civile – sunt venituri în bani ca urmare a folosirii bunului

(chirii, dobânzi).
Fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere, iar
cele civile se dobândesc « zi de zi », prin simpla scurgere a timpului.
Fructele nu se confundă cu productele; primele se produc periodic şi
fără consumarea substanţei lucrului, pe când cele din urmă sunt foloase trase
dintr-un lucru care îşi consumă substanţa (marmura, piatra dintr-o carieră).
Productele se dobândesc prin separare.
NU UITA!
 În sensul restrâns (stricto sensu) bunurile sunt lucruri utile, cu valoare
economică care pot fi apropriate sub forma drepturilor patrimoniale.
 În sens larg (lato sensu) prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, ca obiecte ale
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, cât şi drepturile asupra bunurilor.
1. Actul juridic civil reprezintă:
a. manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice,
adică de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile
b. manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a nu produce efecte juridice,
adică de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile
c. manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a produce efecte
administrative, adică de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice civile
2. Care sunt condiţiile de valabilitate pe care actul juridic civil trebuie să le

îndeplinească pentru a fi valabil incheiat?
a. capacitatea de a contracta
b. consimţământul valabil al părţii ce se obligă
c. un obiect nedeterminat
3. Obiectul actului juridic civil constă în
a. acţiunea sau inacţiunea la care sunt îndreptăţite sau sunt ţinuti

proprietarii
b. acţiunea sau inacţiunea la care sunt îndreptăţite sau sunt ţinute părţile
c. acţiunea sau inacţiunea la care nu sunt îndreptăţite sau sunt ţinute părţile
1. Clasificarea bunurilor
2008;
NOŢIUNEA, DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR
JURIDICE CIVILE
 va cunoaşte clasificarea actelor juridice civile
7.1. CRITERII DE CLASIFICARE
Noţiune; înţelesurile expresiei “act juridic civil”.
 Sensuri. Actul juridic are două sensuri:

- acţiune voliţională (negotium juris – operaţie juridică)
- înscrisul, suportul material ce fixează operaţia juridică (instrumentum

probationis).
 Noţiune. Poate fi definit ca fiind manifestarea de voinţă, expresă sau

tacită, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, concretizată în
crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport civil concret.
Clasificare – criterii
 După numărul părţilor (după cum voinţa este unică sau comună) actele
juridice civile sunt: unilaterale şi bilaterale (multilaterale).
- actul unilateral este rezultatul unei singure voinţe, al unei singure
părţi (testamentul, renunţarea la un drept). Actul unilateral nu trebuie
confundat cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, mandatul,

donaţia fără sarcină, fidejusiunea etc.)
- actul bilateral exprimă un acord de voinţă între două părţi; exemplul

tipic de act bilateral este contractul (vânzare-cumpărare; donaţie,
schimb, locaţie etc.).
- actul multilateral exprimă voinţa a trei sau a mai multor parţi

(contractul de societate .).
 După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele juridice civile sunt:
cu titlu oneros si cu titlu gratuit (art. 945 şi urm. C. civ.).
- actele cu titlu oneros, se subclasifică în acte comutative, la încheierea
cărora părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, şi acte
aleatorii, la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea prestaţiilor.
- actele cu titlu gratuit sunt: liberalităţi, care micşorează patrimoniul

dispunătorului (donaţie, legat), şi acte dezinteresate, prin care se
procură un avantaj fără micşorarea patrimoniului (mandat gratuit,
depozit gratuit, împrumut (comodat) gratuit).
 După modul de încheiere, actele civile sunt: consensuale, solemne

(formale) şi reale.
- actele consensuale se încheie prin simpla manifestare de voinţă.
- actele solemne se încheie cu îndeplinirea unor formalităţi, solemnităţi

cerute de lege ad validitatem;
- actele reale se încheie valabil prin remiterea (predarea) bunului.
 După efectul lor, actele civile sunt constitutive, translative şi declarative.

- actele constitutive dau naştere la drepturi subiective noi care n-au
existat anterior.
- actele translative au ca efect strămutarea unui drept subiectiv dintr-un

patrimoniu în alt patrimoniu.
- actele declarative sunt acelea care constată, definitivează sau

consolidează situaţii juridice preexistente.
 După importanţa lor asupra patrimoniului, actele civile sunt:

- acte de administrare - acte săvârşite asupra unui bun ori a
patrimoniului pentru întreţinerea şi folosirea lui (încasarea veniturilor,
culegerea fructelor, închirierea, etc.).
- acte de conservare - orice acţiune având ca scop ocrotirea şi păstrarea
unui drept, evitându-se astfel pierderea lui (înscrierea unei ipoteci,
întreruperea unei prescripţii).
- acte de dispoziţie - acte juridice prin care un bun este scos dintr-un
patrimoniu, fie pentru a fi trecut în alt patrimoniu, fie pentru a fi
consumat ori distrus (contractul de vânzare – cumpărare, de schimb,
donaţie, actele de constituire a unor drepturi reale, uzufruct, uz, abitaţie,
servitute, etc.).
 După conţinutul lor, actele civile sunt: patrimoniale şi nepatrimoniale.
 După rolul voinţei parţilor la determinarea conţinutului, distingem între
acte subiective şi acte condiţie, la care părţile aderă.
 După legătura cu modalităţile (termen, condiţie) distingem: acte pure şi
simple şi acte afectate de modalităţi (termen şi condiţie).
 După modalitatea încheierii lor, se disting: acte strict personale şi acte ce
se pot încheia prin reprezentare.
 După momentul producerii efectelor, sunt: acte inter vivos (între vii) şi
acte mortis causa, pentru cauză de moarte (testamentul).
 După raportul dintre ele, sunt: acte principale şi acte accesorii, cu
aplicarea regulii “ accesorium sequitur principalem”.
 După modul de executare distingem: acte cu executare dintr-o dată (uno
ictu) şi acte cu executare succesivă (locaţiunea, renta viageră).
 După cum sunt ori nu sunt reglementate distingem între acte numite sau
tipice şi acte nenumite.
- act juridic numit – act juridic al cărui conţinut este reglementat expres
prin norme de drept fie în codul civil, fie în diferite alte acte normative.
- act juridic nenumit – act juridic al cărui conţinut nu este reglementat
expres prin norma de drept ci este stabilit de părţi în considerarea
principiilor care guvernează obligaţiile civile. El se interpretează şi se
execută potrivit voinţei comune a părţilor şi a reglementărilor cu

caracter general privitoare la contracte.
 După raportul lor cu elementul cauză sunt: acte cauzale şi acte abstracte;
la primele elementul cauză este esenţial, iar dacă lipseşte ori este imoral sau
ilicit actul este nul, la a doua categorie nu se analizează cauza (titlurile de
valoare).
7.2. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL
Noţiune, enumerare, terminologie, clasificare
 Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:

– capacitatea de a contracta;
– consimţământul valabil al părţii ce se obligă;
– un obiect determinat;
– o cauză licită.
Condiţiile enumerate sunt necesare şi valabile pentru orice act juridic.
 „forma exterioară“ a actelor - la actele formale sau solemne (donaţie,
ipotecă, înstrăinare de imobile etc.) lipsa formei cerute de lege duce la
nulitatea actului juridic.
 Ca terminologie, noţiunea „condiţie“ mai este întâlnită în dreptul civil ca
modalitate a actului juridic („obligaţia este condiţională când perfectarea ei
depinde de un eveniment viitor şi necert“ – art. 1004 C. civ.) sau cu
înţelesul de clauză contractuală.
 Condiţiile actului juridic civil pot fi:
– de fond, care privesc conţinutul actului (capacitatea, consimţământul,
cauza, obiectul);
– de formă, care privesc forma juridică în care se exprimă voinţa (forma
solemnă cerută de lege –ad validitatem sau ad solemnitatem, forma ad
probationem, forma pentru opozabilitate faţă de terţi );
– generale, care privesc toate actele juridice (condiţiile de fond);
– speciale, care au în vedere numai anumite categorii de acte (acte
solemne, acte sub condiţie etc.);
– esenţiale, a căror prezenţă este obligatorie pentru validitatea actului;
– neesenţiale, formulate şi stabilite prin voinţa părţilor, a căror lipsă nu
afectează validitatea actului juridic.
Capacitatea de a încheia actul juridic
 Orice persoană deţine capacitatea de a încheia acte juridice civile, cu

excepţia acelora declarate incapabile de către lege.
 Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de
lege, textele respective fiind de strictă interpretare.
 Capacitatea ca stare de drept nu trebuie confundată cu discernămăntul, ca
stare de fapt.
Consimţământul valabil exprimat
a) Rolul voinţei in formarea consimţământului.

– Voinţa, în realitatea ei psihologică, reprezintă un fenomen complex
cuprinzând: stări intelective (senzaţii, percepţii, gândire, memorie);
stări afective (emoţii şi sentimente) şi stări volitive (reglarea
conduitei, propunerea de scopuri, deliberări, luare de decizie).
– Sub influenţa trebuinţelor materiale se formează motivele acţiunii
omului. Motivele îl determină pe om să-şi propună şi să obţină
anumite scopuri dinainte prevăzute, ca rezultat al acţiunii sale.
– Sub aspect juridic interesează motivul determinat (scopul concret –
cauza) şi hotărârea de a încheia actul juridic.
b) Principiile care guvernează voinţa juridică.

– .principiul libertăţii încheierii actului juridic, (principiul libertăţii
contractuale) - constă în posibilitatea recunoscută prin lege oricărei
persoane de a încheia orice act numit sau nenumit de a modifica ori de
a desface de comun acord actul încheiat fără a încălca dispoziţiile
imperative, ordinea publică şi bunele moravuri.
– principiul voinţei interne (reale) - dacă voinţa declarată nu corespunde
cu voinţa internă va avea prioritate voinţa internă. Astfel, valabilitatea
actului depinde de voinţa reală a părţilor.
c) Noţiunea şi condiţiile consimţământului.

 Consimţământul înseamnă hotărârea de a te obliga juridiceşte şi
manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Voinţa internă, neexteriorizată,
nu produce efecte juridice, nefiind cunoscută.
Consimţământul mai are şi sensul de „acord al părţilor“.
 Condiţii:
 să emane de la o persoană având discernământ;
 să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, angajare juridică,
adică să fie serios şi nu în glumă (jocandi causa), sau cu rezervă
mintală (reservatio mentalis) cunoscută de cealaltă parte, ori sub
condiţie potestativă pură;
 să fie manifestat în exterior prin înscris, prin gesturi, prin orice fapt
concludent, prin simbol.Tăcerea nu constituie consimţământ cu
excepţia următoarelor situaţii:
- când legea prevede expres ;
- în materie de succesiune
- când părţile stabilesc expres acest lucru
- când potrivit obiceiului, tăcerea valorează
consimţământul.
 să nu fie alterat de viciile de consimţământ. „Consimţământul nu este

valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins
prin dol“ .
Viciile de consimţământ
a) EROAREA Noţiune; clasificare;stuctură;efecte
 Eroarea în general este o falsă imagine, o falsă cunoaştere şi

reprezentare a realităţii concrete pe care şi-o face partea (părţile) cu
privire la încheierea unui act juridic.
 În raport de consecinţele pe care le produc, erorile sunt:
– eroare-obstacol, care împiedică formarea acordului de voinţă,
falsa reprezentare căzând, fie asupra naturii juridice a actului
(error in negotio), fie asupra identităţii obiectului (error in
corpore);
– eroarea-viciu de consimţământ, falsă reprezentare care
alterează consimţământul, când cade, fie asupra calităţilor
substanţiale ale obiectului (error in substanţiam), fie asupra
identităţiii ori calităţilor esenţiale ale persoanei
contractantului (error in personam), eroare ce operează numai în
contractele „intuitu personae“.
– eroare indiferentă, se poară asupra unor elemente mai puţin

importante.
În funcţie de natura realităţilor falsificate, eroarea este:
– eroare de fapt (cele mai sus dezvoltate)
– eroare de drept, o reprezentare greşită despre existenţa ori
conţinutul unui act normativ. În dreptul nostru se admite că
nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii (nemo censetur
ignorare legem), deci nimeni nu poate invoca eroarea asupra
dispoziţiilor legii.
 Eroarea are în stuctura sa un element psihologic, respectiv falsa
reprezentare a realităţii.
 Se sancţionează cu nulitatea relativă , cu diminuarea contraprestaţiei
(eroare indiferentă).
b) DOLUL – VICLENIA Noţiune; clasificare; structură; efecte.
 Prin dol se înţelege acel viciu de consimţământ ce constă în

inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene, pentru a o
determina să încheie un act juridic. Voinţa este viciată printr-o eroare
provocată.
 În raport cu consecinţele asupra actului juridic, dolul este:
- principal (dolul malus), când cade asupra elementelor
importante ale încheierii actului juridic şi atrage anularea
actului
- incident (dolus incidens) ori secundar când înşelăciunea cade
asupra unor elemente nedeterminante pentru încheierea actului
juridic şi nu atrage nulitatea actului dar dă dreptul la o acţiune
în despăgubire.
 Dolul este compus din două elemente: un element subiectiv,
intenţional, care constă în inducerea în eroare a unei persoane pentru a
încheia un act juridic, şi un element obiectiv, material, care constă în
folosirea de mijloace viclene, respectiv diferite maşinaţiuni, şiretenii ori
diverse manopere viclene făcute cu scopul inducerii în eroare a
persoanei.
 Este sancţionat cu anularea actului, în cazul dolului principal şi dă
dreptul la o acţiune în despăgubire, în cazul dolului incident.
c) VIOLENŢA Noţiune; clasificare; stuctură; efecte.
 Violenţa este acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea

unei persoane cu un rău de asemenea gravitate, încât această
ameninţare să îi insufle o temere care să o determine să încheie un
act juridic pe care în lipsa acestei temeri nu l-ar fi încheiat.
 În funcţie de natura răului, violenţa este:
- violenţă fizică
- violenţă morală
După caracterul ameninţării,se distinge:
- ameninţare legitimă
- ameninţare nligitimă
 Violenţa sa analizează sub două elemente:un element subiectiv (stare
psihologică) constând în insuflarea temerii de natură a constrânge
victima la încheierea actului şi un element obiectiv, exterior, constând
în constrângerea persoanei care poate fi de natură fizică (ameninţare
cu torturi, mutilare), de natură patrimonială (distrugerea bunurilor)
sau de natură morală (onoare, cinste etc.).
 Este sancţionată cu anularea actului, şi dă dreptul la o acţiune în
despăgubire.
LEZIUNEA Noţiune; condiţii; efecte.
 Prin leziune înţelegem o pagubă ce rezultă din disproporţia existentă

între prestaţiile reciproce ale părţilor.
 Leziunea are o aplicaţie restrânsă, atât în privinţa persoanelor, cât şi a
actelor juridice (minorii între 14 şi 18 ani şi numai la actele de
administrare încheiate de aceştia fără încuviinţarea ocrotitorului legal).
Majorul poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune (în
anulare). Efectul leziunii este „o disproporţie a echivalenţei
prestaţiilor“ ca urmare a intervenţiei unui viciu de consimţământ
grefat pe capacitatea restrânsă a minorilor, care nu poate fi sancţionat
decât cu nulitatea relativă. Cel ce invocă leziunea trebuie să facă
dovada disproporţiei de valoare între cele două prestaţii –
contraprestaţii.
NU UITA!
În funcţie de legătura actelor juridice cu modalităţile, actele juridice pot fi
clasificate astfel:
1. actul juridic pur şi simplu - a cărui naştere, modificare sau stingere nu
este afectată de un eveniment. Efectele acestor acte se produc imediat şi
definitiv. Unele acte juridice nu pot fi decât pure şi simple (exemplu: căsătoria,
adopţia, recunoaşterea filiaţiei).
2. actul juridic afectat de modalităţi - actul a cărui naştere, modificare sau
stingere depinde de un eveniment viitor. Unele acte juridice, prin natura lor,
sunt afectate de o modalitate (exemplu: testamentul este afectat de termen,
contractul de asigurare este afectat de condiţie).
Importanţa clasificării are în vedere două aspecte:
a) valabilitatea actelor juridice (dacă unele acte juridice prin natura lor sunt
afectate de modalităţi, lipsa modalităţii atrage ineficacitatea actului);
b) producerea efectelor juridice.
1. În funcţie de legătura actelor juridice cu modalităţile, actele juridice pot fi
clasificate in:
a. act juridic pur şi simplu
b. act juridic afectat de modalităţi
c. act juridic afectat de calamitati
2. În funcţie de gradul de determinare a prestaţiilor, actele juridice cu titlu
oneros se subclasifică in:
a. act juridic comutativ
b. act juridic patrimonial
c. act juridic aleatoriu
3. În funcţie de efectele produse, actele juridice se clasifică in:
a. actul juridic constitutiv
b. actul juridic translativ
c. actul juridic declarativ
Cauza actului juridic civil
Modalităţile actului juridic civil
Forma actului juridic civil

2008;
AUTOEVALUARE - RĂSPUNSURI
Grilă răspunsuri
Unitatea 1: 1.a,b,c; 2.a,c; 3.a,b
Unitatea 2: 1.a,b ; 2.a,c
Unitatea 3: 1.a ; 2.b; 3.a,b
Unitatea 4: 1. a ; 2.b; 3. a,b
Unitatea 5: 1. a,b; 2. a; 3. a,b
Unitatea 6: 1. c.; 2. a; 3. a,b,c
Unitatea 7: 1. a; 2. a,b; 3. b
Unitatea 8: 1. a,b ; 2.a, c; 3. a,b,c
BIBLIOGRAFIE

2008;
Iosif Robi Urs, Carmen Todică, , Drept civil. Teoria generală, , Editura
Iosif Robi Urs, S. Angheni Drept civil. Partea generala. Persoanele, Vol. 1,
Iosif Robi Urs, P. Ispas, Drept civil. Teoria obligațiilor civile, Editura
Stefan Rauschi, Drept civil. Teoria generala. Persoana fizica. Persoana
Ernest Lupan, Ioan Sabau Pop- Tratat de drept civil roman. Vol. I. Partea

Drept Civil I Teoria Generala ID

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Civil I Teoria Generala ID

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA HYPERION

Lector. Univ. dr. Grigore Stolojescu

DREPT CIVIL. TEORIA GENERALA

Lucrarea este destinată numai studenţilor de la Universitatea

Acest suport de curs se dorește a constitui un fundament solid al

cunoștințelor despre prima parte a disciplinei Drept civil. Teoria generala

Pentru a stârni interesul, nu vom începe prezentarea materiei fără a menționa

principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin competențele ce

urmează a fi dobândite ca urmare a parcurgerii acestui curs.

Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor și competențelor la

care facem referire, încercați mai întâi să așterneți în rândurile ce urmează

câteva dintre așteptările pe care le aveți de la acest curs. La finalul parcurgerii

Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe

care tindem să o atingem prin acţiunile noastre.

Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau

absenţa acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.

De ce avem nevoie de obiective?

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o

lumină călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze

şi atunci când aparent nu facem nimic.

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum,

tot universul conspiră pentru îndeplinirea visului tău". Ceea ce spune

în acţiune atunci când vine dorinţa puternică; ci este vorba de chiar

subconştientul nostru care începe să observe lucruri şi să facă conexiuni pe

care în mod normal nu le-am face cu mintea conştientă. De aceea anumite

cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul general.

3.Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe

Şi atunci, toate treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc, dacă sunt

privite în lumina obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii:

de lucruri urgente sau de cele importante?".

În același mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoștințe

și deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel, în urma

parcurgerii cursului de Drept civil. Teoria generala. Persoane, studentul va

dobândi următoarele competențe:

- Va aprofunda noţiunile, categoriile şi conceptele ce formează ştiinţa

- Isi va insuşi conceptele de bază ale dreptului civil, a metodelor şi

procedeelor specifice acestuia.

- Va cunoaște principiile specifice dreptului civil.

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 1............................................................................................... 8

CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN ................................. 8

1.1. DREPTUL CIVIL CA ŞTIINŢĂ JURIDICĂ .............................................................. 8

1.2. DREPTUL CIVIL CA RAMURĂ A SISTEMULUI DE DREPT .................................. 9

1.3. NORMELE DE DREPT CIVIL ...................................................................................... 10

1.4. SENSURILE NOŢIUNII „DREPT CIVIL“................................................................... 12

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 14

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 1 ............................................. 15

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 2............................................................................................. 16

NORMA JURIDICĂ CIVILĂ ŞI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL .............................. 16

2.1. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE SPECIFICE ALE NORMEI JURIDICE CIVILE .. 16

2.2. STRUCTURA NORMEI JURIDICE ............................................................................. 16

2.3. CLASIFICAREA NORMELOR JURIDICE – CRITERII ............................................ 17

2.4. NOŢIUNEA DE IZVOR DE DREPT ............................................................................ 18

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 22

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 2 ............................................. 22

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 3............................................................................................. 24

INTERPRETAREA LEGII CIVILE ...................................................................................... 24

3.1. NOŢIUNEA INTERPRETĂRII LEGII CIVILE ........................................................... 24

3.2. IMPORTANŢA PRACTICĂ A INTERPRETĂRII ..................................................... 24

3.3. INTERPRETĂRII - CRITERII ........................................................................................ 25

3.4. METODELE DE INTERPRETARE ............................................................................... 25

PROPUNERI DE REFERATE .............................................................................................. 29

BIBLIOGRAFIE SPECIFICĂ UNITĂȚII DE ÎNVĂȚARE 3 ............................................. 29

UNITATEA DE ÎNVĂȚARE 4............................................................................................. 30

REALIZAREA ŞI APLICAREA NORMELOR JURIDICE CIVILE ................................. 30