Tudor Amza Criminologie Anul II, Semestrul 1

Tudor AMZA
CRIMINOLOGIE
ANUL II, Semestrul 1
Suport de curs pentru învățământ deschis la distanță (I.D.)
Criminologie 2
Introducere
Stimate student,
Acest suport de curs se doreşte a fi un fundament solid al cunoştinţelor despre

Criminologie. Pentru a vă stârni interesul, nu vom începe prezentarea materiei fără a menţiona
principalele obiective ale acestui curs, concretizate prin competenţele ce urmează a fi
dobândite ca urmare a parcurgerii acestuia.
Pentru a vă face o primă idee asupra obiectivelor şi competenţelor la care facem
referire, încercaţi mai întâi să aşterneţi în rândurile ce urmează câteva din aşteptările pe care
le aveţi de la acest curs. La finalul parcurgerii acestuia, verificaţi dacă aceste aşteptări au fost
satisfăcute sau nu, sau, de ce nu, depăşite!
AȘTEPTĂRI
Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Criminologie 3
OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care

tindem să o atingem prin acţiunile noastre.
Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau

absenţa acţiunilor care să ne apropie de acel scop final.
De ce avem nevoie de obiective?
1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină

călăuzitoare. Fără un obiectiv, mintea noastră tinde să funţioneze haotic. Este ca un
motor care merge în gol ore şi zile în şir. Prezenţa unui obiectiv în schimb ne
orientează gândirea spre acel scop final unic şi bine definit şi ne face să ne mişcăm cu
toate pânzele sus spre rezultatul dorit, chiar şi atunci când aparent nu facem nimic.
2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum,

datorită unui obiectiv bine definit, lucruri aparent neutre care se întâmplă în jurul
nostru, brusc capătă sens, se leagă între ele şi ne ajută să ne mişcăm înainte. Este
precum spunea Paulo Coelho "când îţi doreşti ceva cu adevărat, tot universul
conspiră pentru îndeplinirea visului tău". Ceea ce spune scriitorul este parţial
adevărat pentru că nu există vreo abracadabra care intră în acţiune atunci când vine
dorinţa puternică; ci este vorba de chiar subconştientul nostru care începe să observe
lucruri şi să facă conexiuni pe care în mod normal nu le-am face cu mintea
conştientă. De aceea anumite fapte şi oameni care altfel ar trece pe lângă noi
neobservate, brusc se aliniază cu obiectivul şi îşi găsesc loc în tabloul general.
3.Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de

făcut decât sunt în stare fizic să fac îmi amintesc de obiectivele mele. Şi atunci, toate
treburile pe care le am în faţă şi care mă îngrozesc, dacă sunt privite în lumina
obiectivelor, brusc se aliniază foarte clar în două categorii: cele care mă ajută să-mi
ating obiectivele şi cele care nu mă împing înainte spre obiective. În acest fel am
răspunsuri rapide la eterna întrebare "mă ocup de lucruri urgente sau de cele
importante?".
În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe şi

deprinderi trebuie să definească o serie de obiective. Astfel, în urma parcurgerii
cursului de Criminologie, studentul va dobândi următoarele competenţe:
- Va aprofunda noţiunile şi conceptele ce formează ştiinţa criminologiei,

Criminologie 4
precum şi cauzele si condiţiile care generează comportamente criminale;

- Îşi va însuşi teoriile criminologice privind preocuparea juriştilor de a
identifica si stabili care sunt cauzele comportamentului uman ilegal;
- Va cunoaşte preocupările avute de-a lungul timpului pentru a identifica
preocuparile în ordine cronologică de descifrare a comportamentului criminal;
- Îşi va forma o cultură specifică cercetării criminologice şi îndeosebi asupra
obiectului său de activitate care mai târziu, juriştilor, le poate fi de folos;
- Cu ajutorul criminologiei se pot identifica răspunsuri cu argumente ştiinţifice
despre comportamentul uman;
- Va avea posibilitatea ca în calitate de jurist să contribue la prevenirea unor
comportamente criminale si la reeducarea celor care au săvarşit infracţiuni.

Criminologie 5
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
1 OBIECTUL, SCOPUL, FUNCŢIILE ŞI DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI…. 9

A. Obiectul criminologiei................................................................................... ........... 9
A1. Criminalitatea ca fenomen social............................................................................10
A2. Infracţiunea............................................................................................................ 13
A3. Criminalul (Infractorul)........................................................................................ 15
A4. Victima infracţiunii...................................................................................... ......... 16
A5. Reacţia socială împotriva criminalităţii............................................................... 18
B. Scopul criminologiei......................................................................................... ....... 18
C. Funcţiile criminologiei.................................................................................... ........ 19
D. Definiţia criminologiei.................................................................................... ........ 20
Nu uita!.............................................................................................................. ...........21
Întrebări de control........................................................................................................22
Propuneri de referate.................................................................................................... 23
Bibliografie.....................................................................................................................23
1. Noţiuni ontroductive……………………………………….……………………………26
2. Metode de cercetare criminologică……………………………….…………………….26
3. Tehnici de cercetare criminologică…………………………….……………………….33
Nu uita!.........................................................................................................................................38
Întrebări de control…………………………………………………………..…………….38
Propuneri de referate………………………………………………………..……………..39
Temă de control...........................................................................................................................39
Bibliografie……………………………………………………………...…………………..39
A.Criminologia clasică………………………………………………....…………………..………….………..42
1. Consideraţii introductive……………………………………………….…………………………………..42
2. Cesare Beccaria şi Şcoala clasică………………………………..……………………………………….42
B. Şcoala pozitivistă…………………………………………………….……………………………….…….. …45
1. Explicaţii introductive……………………………………………..…………………………….………...…45
2. Cesare Lombroso…………………………………………………….……………………………..….………..46
3. Enrico Ferri……………………………………………………………………………….………………………....49
4. Raffaele Garofalo………………………………………………………………..…………………………..…..50
C. Teorii privind factorii biologici şi comportamentul criminal………………….……………...52
1. Explicaţii introductive……………………………………………………………………..….…...............52
2. Teoria lui Goring: crima – un defect ereditar…………………………………………….……………52
D. Teorii raportate la inteligenţa şi influenţa acestora asupra criminalităţii................54

Criminologie 6
1. Explicaţii introductive.............................................................................................54
2. Testarea inteligenţei şi crima..................................................................................54
E. Teoriile comportamentului criminal.......................................................................55
2. Gabriel Tarde – sociolog şi criminolog....................................................................56
F. Teoriile stresului şi formarea subculturilor.............................................................57
2. Teoria constrângerii a lui Merton............................................................................58
Nu uita!.....................................................................................................................59
Întrbări de control......................................................................................................60
Propuneri de referat...................................................................................................61
Temă de control.........................................................................................................61
Bibliografie.................................................................................................................61
1. Noţiuni introductive……………………………………………………….…64
2. Teoria bază a cercetării criminologice…………………..………………-…64
3. Teoria criminologică şi politica crimei…………………………….…….….67
4. Concluzii………………………………………………………………….…...71
Nu uita!..................................................................................................................72
Întrebări de control……………………………………………………….….…72
Propuneri de referate…………………………………………………….……..73
Temă de control………………………………………………………….………73
Bibliografie……………………………………………………….……… ……74
1. Consideraţii introductive………………………………………………………………………….….76
2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Tobz, Nze, Reckless ……....76
3. Teoriile moderne ale controlului…………………………………………………………..……...81
4. Evaluare critică………………………………………………………………………………………..…...86
5. Implicaţii şi concluzii…………………………………………………….……………..………….…….87
Nu uita!..................................................................................................................88
Întrebări de control…………………………………………………………………...........................88
Propuneri de referate………………………………………………………………………………..……..89
Temă de control…………………………………………..……………..…………………………………...89
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………...89
1. Noţiuni introductive………………………………………………………...……..92
2. Factori de risc pentru delincvenţa juvenilă………………………………...…….92
3. Prevenirea delincvenţei juvenile………………………………………………...101
4. Prioritatea în cercetarea, dezvoltare şi armonizare legislativă………………..107

Criminologie 7
5. Concluzii…………………………………………………………………………..112
Nu uita!........................................................................................................................114
Întrebări de control…………………………………………………………………114
Propuneri de referate……………………………………………………………….115
Temă de control……………………………………………………………………...115
Bibliografie…………………………………………………………………………..115
A. Criminalitatea informatică..................................................................118
1. Aprecieri introductive...........................................................................118
2. Informatica. Mijloc modern de a comite crime..................................118
3. Internet-ul – un nou univers cu o criminalitate specifică..................124
4. Efecte crimonogene ale acestui gen de infracţiuni..............................125
5. Identificarea părţilor vulnerabile şi a criminalilor............................125
6. Modalităţi de prevenire a infracţiunilor informatice.........................128
7. Ce trebuie făcut?....................................................................................128
B. Terorism si antiterorism în lumea contemporană.............................130
1. . Stadiul cunoştinţelor teoretice despre analiza fenomenului
terorist şi a politicilor de prevenire şi reprimare a terorismului...........130
C. Noile riscuri pentru securitatea Europei
în viziunea criminologică.......................................................................131
1. Noţiuni introductive..............................................................................131
2. Importanţa criminologică a noilor riscuri..........................................138
Nu uita!.......................................................................................................144
Întrebări de control...................................................................................144
Propuneri de referate................................................................................145
Temă de control.........................................................................................145
Bigliografie.................................................................................................145
Rezolvarea întrebărilor de control...........................................................146
Bibliografie……………………………………………………………….147

Criminologie 8
Unitatea de învățare 1
CRIMINOLOGIA – ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ,
INTEGRATOARE
Timp de studiu individual estimat: 2h
După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:
- va cunoaşte noţiunile generale privind criminologia;
- va fefini criminologia;
- va cunoaşte caracteristicile şi funcţiile criminologiei;
- îşi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei.
Cuprinsul unității de studiu
1 OBIECTUL, SCOPUL, FUNCŢIILE ŞI DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI…. 9

A. Obiectul criminologiei................................................................................... ........... 9
A1. Criminalitatea ca fenomen social............................................................................10
A2. Infracţiunea............................................................................................................ 13
A3. Criminalul (Infractorul)........................................................................................ 15
A4. Victima infracţiunii...................................................................................... ......... 16
A5. Reacţia socială împotriva criminalităţii............................................................... 18
B. Scopul criminologiei......................................................................................... ....... 18
C. Funcţiile criminologiei.................................................................................... ........ 19
D. Definiţia criminologiei.................................................................................... ........ 20
Nu uita!.............................................................................................................. ...........21
Întrebări de control........................................................................................................22
Propuneri de referate.................................................................................................... 23
Bibliografie.....................................................................................................................23

Criminologie 9
A. Obiectul criminologiei
Deseori, încercându-se a se stabili criterii care să contureze în mod clar deosebirile
care există între criminologie şi alte ştiinţe, s-a pornit de la identificarea şi explicarea
obiectului de studiu propriu acestei ştiinţe.
Încercări sunt numeroase. Unele cu iz de filosofie autentică, altele cu nuanţe alese de explicaţii
care încearcă deseori să evite un răspuns clar.
A stârnit comentarii afirmaţia făcută la cel de al II-lea Congres de Criminologie de la
Paris din 1950, unde Thorsten Sellin susţinea că „criminologia reprezintă o regină fără
regat“. Afirmaţia pare mai mult să întristeze pe cercetătorii în domeniu, dar, în acelaşi timp,
au fost şi alte voci, care, mult mai oportuniste, au susţinut că criminologia este ştiinţa care se
află deasupra tuturor, o super-ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină să creadă că obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie fapta penală (infracţiunea, crima, delictul). Alţii, ca de exemplu Sutherland, susţin
că obiectul criminologiei îl constituie infracţiunea ca fenomen social, însă include în concept
nu numai faptele penale, ci şi pe cele care privesc încălcări ale legii de natură civilă sau
administrativă.
Rodica Mihaela Stănoiu, a reuşit să ofere o înţelegere mai exactă a modului în care,
de-a lungul timpului, criminologi de valoare au încercat să delimiteze obiectul ştiinţei
criminologice, uneori cu prea mare patimă, alteori cu ceva indiferenţă, considerând-o mai ales
ca pe o anexă a dreptului penal. Astfel, concepţiile potrivit cărora, în încercarea de a explica
obiectul propriu al criminologiei, propuneau nu doar o schimbare a obiectului de studiu, dar şi
delimitări conceptuale de ştiinţa dreptului penal, au fost cantonate într-un sector separat al
concepţiilor sectoriale.
Aici, pot fi amintiţi mai mulţi cercetători, unii care pleacă de la aprecierea că obiectul
criminologiei trebuie focalizat pe fapta penală, iar alţii de la faptul că obiectul criminologiei
este totuşi mai amplu şi că el priveşte îndeosebi studiul infractorului (criminalului, delincven-
tului, concepte sinonime în criminologie).
Într-o evaluare critică severă, totuşi, R. M. Stănoiu acceptă că, controversele care au
existat între criminologi pe tema obiectului acestei ştiinţe, nu au dus la „ruptură epistemlogică
între vechea şi noua criminologie, ci mai degrabă la o oarecare lărgire a orizontului de
cercetare“, criminologia având astăzi două puncte de focalizare, frecvent unite şi care-i
păstrează identitatea, trecerea la act şi reacţia socială.
O atenţie deosebită trebuie să acordăm, în cadrul stabilirii obiectului de studiu al
criminologiei moderne, pe lângă studierea fenomenului criminalităţii cu întregul său ansamblu
de elemente, în interiorul cărui sistem infracţiunea este aceea care interesează, şi infractorului
ca element al acestui sistem şi care nu poate fi rupt de studiul criminalităţii, aşa cum crima nu
poate fi concepută ca o entitate abstractă, care se petrece şi este concepută izolat, ci numai ca
o faptă conştientă a omului.
Criminalitatea, cu certitudine, este un fenomen social concret, şi de aceea consider că
evaluarea consecinţelor criminalităţii şi demersurile practice, nu numai teoretice, asupra
acestora, trebuie să se constituie într-o strategie de luptă pentru stoparea şi combaterea acestui
flagel, care, nesesizat la timp, poate aduce întunericul, iar tolerat, poate incendia societatea.
În concluzie, apreciez că obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă, făptuitorul, victima şi reacţia
socială împotriva criminalităţii.

Criminologie 10
Totodată, se impune a se face iar precizarea că noţiunea de crimă folosită în studiile

de criminologie are o accepţiune mai largă şi ea se referă la infracţiune în general şi nu la
noţiunea de crimă folosită în limbajul penal, care are un sens mai restrâns şi face referire la
infracţiunile contra vieţii ori alte fapte grave.
A1. Criminalitatea ca fenomen social
Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-o

anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat.
Evident că, pentru a studia ştiinţific criminalitatea, se poate recurge la metode
moderne, inclusiv la cea comparativă, care, aşa cum aprecia Emille Durkheim, realizează o
interpretare indirectă.
În explicarea criminalităţii ca fenomen social trebuie pornit de la fapte sociale
anterioare. Variaţiile criminalităţii depind de variaţiile mediului geografic şi ale mediului
social general, adică de condiţiile exterioare, care, la rândul lor, sunt sursele unor stimuli
ocazionali suplimentari.
În ceea ce ne priveşte, ne-am propus a trece în revistă cele mai noi teorii
criminologice, oferind studenţilor o bază importantă de date despre teoriile acestei
ştiinţe, pentru ca, odată fixaţi asupra obiectului de cercetare criminologică, să poată
evalua corect măsurile pe care societatea le va lua sau va trebui să le ia pentru limitarea
fenomenului infracţional.
Cred însă că este important ca studenţii să fie informaţi corect asupra amplorii
formelor şi localizării fenomenului criminal, ca şi asupra evoluţiei constante a diverselor sale
aspecte. Cu toate acestea, în nici o ţară din lume nu este posibilă stabilirea acestor metode cu
o precizie ştiinţifică riguroasă. Majoritatea metodelor menţionate mai sus permit cunoaşterea
criminalităţii legale. Acestea pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă,
dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de
criminalitatea globală.
Menţionăm însă, cu regret, că cifra există, că o mare parte a criminalităţii reale scapă
cercetătorilor, datele respective fiind cunoscute în general ca „cifra neagră“.
a. Criminalitatea legală
Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi unde hotărârile de

condamnare au rămas definitive poartă denumirea de criminalitate legală. Aceasta
cuprinde, aşadar, doar acele infracţiuni în care au fost pronunţate condamnări rămase
definitive.
Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori identificaţi, pot fi
analizaţi ca ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu, activitatea social-economică
etc. În acest caz, uneori, pot fi şi situaţii ce ar privi unele erori judiciare, însă acestea nu pot fi
decât situaţii de excepţie şi ele sunt neglijabile ca număr.
Se poate întâmpla ca unele din infracţiunile care nu apar în statisticile criminalităţii
legale să figureze în acelea ale criminalităţii aparente, fiindcă pot fi cazuri în care multe
infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări, fie pentru că pluralitatea infracţiunilor
determină o condamnare unică, fie că niciodată infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a
beneficiat de o imunitate ori acţiunea a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului.

Criminologie 11
Aşadar, s-ar putea ca numeroase infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări,
fie pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică şi care este prezentată
în statistici sub calificarea cea mai ridicată, sau infracţiunea nu a fost niciodată descoperită,
fie că autorul lor nu a putut fi identificat, fie că a beneficiat de un fapt justificativ sau de o altă
cauză legală, de impunitate, fie că acţiunea publică a încetat prin decesul autorului, amnistie,
prescripţie sau plângerea a fost retrasă, aşa cum se întâmplă în cazul faptelor penale unde
acţiunea penală se pune în mişcare doar în cazul existenţei unei plângeri prealabile.
b. Criminalitatea aparentă
Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să constituie
infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca atare.
Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa infracţiunii este
incontestabilă, aşa cum am precizat, de exemplu, în cazul plângerii prealabile.
Principalul decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală provine din
aceea că autorii unui important număr de infracţiuni constatate nu au putut fi identificaţi.
Statisticile poliţiei cuprind între 50% şi 60% infracţiuni în care autorii nu au fost descoperiţi
(identificaţi), această proporţie fiind în continuă creştere şi nu diminuare, aşa cum populaţia
României ar fi dorit.
Totuşi, anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung toate la
condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate nu reprezintă un
delict; sau examenul voliţional necesar la autor nu a putut fi stabilit ori există în favoarea sa o
cauză de neimputabilitate sau o imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze,
urmărirea penală nu se poate declanşa şi totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau cu o
decizie de achitare.
De asemenea, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă deviantă
constituie infracţiune.
c. Criminalitatea reală
Din diverse raţiuni criminologului i se ascunde realitatea exactă, fie datorită
faptului că de foarte multe ori se întâmplă ca infracţiunea să treacă neobservată de către
organele de poliţie şi chiar de către victimă (furturi, deturnări, delicte financiare, voiaje fără
bilete etc.) sau nu există bănuiţi (falsul trece neobservat, otrăvirea nu atrage atenţia nimănui,
omorurile sunt camuflate în sinucideri sau accidente etc.). Autorii acestor fapte care rămân
nedescoperiţi sunt dintre cei mai abili, de aceea identificarea lor constituie dovada unor înalte
calităţi profesionale ale poliţiştilor şi procurorilor.
Infractorii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi acopere faptele, iar după
aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a putut fi
încă stabilită (cel puţin modul lor de operare figurează în criminalitatea aparentă). De
asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea reală ţine, pe
de o parte, de ineficienţa activităţii organelor de poliţie, iar pe de altă parte neglijenţei sau
reticenţei victimelor, care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să
efectueze cercetări, iar împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent dacă sunt sau
nu cunoscute, săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine determinată şi pe un
anumit teritoriu. Această categorie are un grad foarte ridicat de generalitate şi include toate
celelalte categorii.
Trebuie precizat că obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, ale
cărei dimensiuni şi realităţi, prin tehnici şi metode cât mai ştiinţifice pot şi trebuie să fie

Criminologie 12
surprinse. Din păcate nu se poate realiza întotdeauna o cercetare riguroasă, ştiinţifică, şi, o
parte apreciabilă din ea, din diferite motive rămâne necunoscută, aceasta fiind ceea ce numim
„cifra neagră“.
d. Cifra neagră
Este cunoscut faptul că diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea
aparentă poartă numele de cifra neagră a criminalităţii şi ea se referă la acea proporţie
considerabilă de infracţiuni, care, din diferite motive, rămâne necunoscută.
Existenţa cifrei negre este destul de jenantă în condiţiile în care proporţia de
infracţiuni descoperite sau de vinovaţi identificaţi nu rămâne constantă, nici de la o perioadă
la alta, nici în ceea ce priveşte numărul celor care atentează la viaţa persoanei.
Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal specializat la organul de poliţie
abilitat de lege cu asemenea activităţi, fie la organul de procuratură care are atribuţiuni pe
linia urmăririi penale şi a identificării autorilor unui anumit gen de infracţiuni.
Numai o creştere a serviciilor de depistare sau a eficacităţii activităţii lor va reduce
cifra neagră, sporind cifra criminalităţii legale sau aparente şi va demonstra că criminalitatea
reală a sporit.
O altă cauză foarte gravă, care diminuează din eficacitatea organelor de ordine în
reducerea cifrei negre, este şi aceea că, din motive mai mult politice, au fost schimbaţi
specialişti de renume şi înlocuiţi cu anchetatori care „sunt cu noi“. Într-o asemenea situaţie,
este riscant să mai presupui că organele abilitate ale statului îşi aduc aportul la reducerea cifrei
negre.
Îmi exprim convingerea că, dacă se doreşte, la nivelul societăţii româneşti, există
posibilitatea reducerii numărului de infracţiuni cantonat în perimetrul „cifrei negre“.
Până de curând eram toţi convinşi că la nivelul societăţii româneşti consumul de
droguri a luat amploare, dar activităţile poliţiei orientate spre combaterea acestui flagel erau,
îndeosebi la nivelul societăţilor rurale, ca şi inexistent. Iată însă că viaţa ne demonstrează că şi
la acest capitol nu s-a întreprins nimic sau aproape nimic. De curând, în premieră, în
România, în localităţile Chiajna şi Bragadiru au fost descoperite adevărate fabrici de droguri,
cu laboratoare dotate cu aparate şi materie primă de milioane de dolari. Cele două localităţi
sunt în imediata apropriere a capitalei şi ele erau amplasate, nu întâmplător, în apropierea
unor şosele pe care circulă frecvent, de la Istanbul spre Occident şi în sens invers, sute de
TIR-uri turceşti. De altfel, creierul reţelei care a pus pe roate cele două fabrici de la Chiajna şi
Bragadiru era turcul Karsli Halil Ibrahim.
Aşadar, placa după care, ani de zile mai-marii poliţiei române au încercat să liniştească
cetăţenii cu ideea că România este doar o ţară de tranzit, constituia de fapt o „cifră neagră“ de
care nu ştiau nimic. Este posibil ca această „cifră neagră“ să cuprindă mii, poate chiar zeci de
mii de consumatori, reţelele de traficanţi acţionând până şi în discotecile de la sate. Cifra
neagră, în acest caz, ascunde o întreagă industrie, care, cel puţin la profit, bate orice ramură a
economiei naţionale.
Imposibilitatea de a evalua cifrele negre, certitudinea că ele nu sunt constante de la o
perioadă la alta, fie în mod global, fie într-un anumit sector al criminalităţii, influenţează
asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte volumul, formele şi localizarea crimei.
Acest handicap apasă greu asupra cercetării cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se
clarifică cum şi de ce au fost comise faptele antisociale sau aspectele determinate de
personalitatea autorilor (vârstă, sex, naţionalitate, mediu, caractere etc.).
Cred că, în aceste momente, ar trebui să se stabilească un criteriu care să permită
aprecierea ponderii reale a criminalităţii, pentru a se putea pune un diagnostic de patologie
socială, fiindcă datele oferite de Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei şi Parchetul

Criminologie 13
General nu coincid niciodată, chiar dacă uneori sunt şi motivaţii care ţin mai mult de sistem
decât de dorinţa sinceră a instituţiilor respective de a înregistra fenomenul infracţional.
Dacă un asemenea mod de lucru poate fi aplicat, atunci va fi posibil ca împreună cu
ştiinţele umane şi sociale să se realizeze un studiu serios al criminalităţii.
A2. Infracţiunea
Ca una din instituţiile fundamentale ale dreptului, infracţiunea reprezintă fapta ce

prezintă pericol public, comisă cu vinovăţie şi este prevăzută de legea penală.
Pentru existenţa infracţiunii, aceste trăsături esenţiale, prevăzute de lege (art. 17, C.
pen.), trebuie să existe cumulativ, fiindcă lipsa uneia dintre ele face ca fapta să nu mai aibă
caracterul infracţional. Infracţiunea, înainte de a fi un fenomen juridic, este un fenomen
social, adică un act antisocial, care devine ilegal din momentul incriminării sale în lege.
Termenul de infracţiune este o denumire atribuită exclusiv încălcărilor de lege cu
caracter penal şi este echivalent cu conceptul de faptă penală sau ilicit penal.
În cercetarea criminologică, însă, infracţiunea (crima, delictul) trebuie analizată în contextul
unui ansamblu (crimă, criminal, victimă), căruia se subsumează, împreună având o mulţime
de conexiuni şi intercondiţionări reciproce, fără a-şi pierde particularităţile şi funcţiile proprii.
Atunci când obiectul de cercetare al criminologiei este extins şi în afara criteriului
normei penale şi se mai includ fapte care ţin de fenomenul devianţei, apar interferenţe cu alte
discipline, cum ar fi psihologia socială şi sociologia, care duc la extinderea obiectului de
cercetare şi care diluează din substanţa scopului propus de a stabili cauzele şi condiţiile care
favorizează criminalitatea şi de a găsi metode eficiente de combatere a acesteia.
De altfel, totalul infracţiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp şi într-
un loc determinat constituie ceea ce numim criminalitate. Criminalitatea, ca fenomen socio-
uman, are în componenţa sa întreg arsenalul de comportamente umane care sunt interzise de
legea penală şi ea reflectă individualitatea bio-psiho-socială a celor care au comis infracţiuni,
uneori în cadrul unor realităţi istorice impuse, alteori în unitatea lor contradictorie de moment.
„Crima sau infracţiunea, fiind legată de societate, a existat şi va exista întotdeauna. Vor
exista mereu criminali, precum există săraci, neputincioşi, imbecili. Această inegalitate este
inerentă societăţii. Astfel, este o utopie a ne gândi la stârpirea absolută a criminalităţii; tot ce
putem face este ca s-o reducem şi s-o îmblânzim“.
Infracţiunea este inseparabilă de infractor, iar infractorul de pedeapsă. Ea este
fapta omului care vine în conflict cu societatea, provocând reacţia acesteia, care reacţie este
canalizată şi organizată în pedeapsa care se aplică. Infracţiunea este un fapt al omului în
raport cu societatea, dar nu ca fapt al omului izolat, ci raportat la societate. Astfel, infracţiunea
nu poate exista în afară de societate, fiind un fapt social ce cuprinde un act antisocial şi care
lezează interesele societăţii.
Din punct de vedere al localizării şi momentului producerii infracţiunii este util de
subliniat rolul pe care îl au statisticile pentru criminologi, care încearcă să găsească un
răspuns la motivul care a determinat producerea crimei sau cum asemenea fapte pot fi
prevenite pe viitor.
Majoritatea crimelor sunt comise în zonele urbane aglomerate şi un număr mult mai
redus în oraşele mici sau în localităţile rurale. Desigur această distribuţie poate fi atribuită
unei varietăţi de factori, ca de exemplu: densitatea populaţiei, vârsta, stabilitatea populaţiei,
condiţiile economice, calitatea aplicării legii etc. În Bucureşti, majoritatea infracţiunilor
constatate şi care aduc atingere vieţii, integrităţii şi sănătăţii persoanei sunt comise în
cartierele dominate de sărăcie sau în locurile aglomerate din zona campusurilor studenţeşti,
unde negustorii de droguri sunt prezenţi în mod vizibil pe străzi. Fiecare gen de infracţiune

Criminologie 14
comis, aproape că îşi are specificul ei în ceea ce priveşte localizarea şi momentul consumării
acesteia. În ceea ce priveşte timpul când crimele au loc, datele oferite de statistici dezvăluie
faptul că peste 58% dintre crimele comise cu violenţă sunt comise noaptea. La fel, furturile
din locuinţă sau de autovehicule, în procent de peste 70% sunt comise noaptea, în timp ce
majoritatea furturilor comise asupra persoanelor se consumă în timpul zilei.
Rata naţională a crimei, dar şi cea locală, variază de asemenea în funcţie de sezon.
Infracţiunile asupra persoanelor şi din locuinţe sau din gospodăriile victimelor, cel mai
probabil, se comit în timpul lunilor călduroase ale anului, datorită faptului că în această
perioadă oamenii preferă să îşi petreacă timpul cât mai mult în aer liber unde sunt mult mai
expuşi la crime sau lasă deschise ferestrele şi uşile pentru aerisire.
Totodată, subliniem faptul că, ratele criminalităţii variază nu numai în funcţie de timp
şi loc, ci ele depind mai ales de percepţia oamenilor şi de asprimea pedepselor care se vor
aplica.
Din studiile făcute s-a constatat că, în general, oamenii sunt de acord cu severitatea
sancţiunilor care se vor aplica celor care comit infracţiuni şi mai ales când la mijloc este vorba
de comiterea unor fapte cu violenţă. Problema, însă, este percepută diferit fiindcă în deciziile
lor, cei intervievaţi, au plecat de la anumiţi factori, ca de exemplu abilitatea victimelor de a se
proteja singure, valoarea prejudiciului produs prin infracţiune, modul afacerii (legală,
nelegală, dubioasă) de la care se sustrag bunurile; relaţiile dintre infractori şi victime şi – în
cazul infracţiunilor pentru droguri – tipurile de droguri implicate etc.
Sunt destul de diverse opiniile potrivit cărora infracţiunea nu ar face obiectul de studiu
al cercetării criminologice. Aceasta ar constitui obiect de analiză doar pentru acei cercetători
care studiază cauzele criminalităţii de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale.
Cei care studiază infracţiunea din punct de vedere al obiectului criminologiei, înţeleg,
de regulă, prin crimă (infracţiune) orice încălcare a normelor din societate, indiferent dacă
acestea fac sau nu obiectul unor incriminări în textele de lege.
În ceea ce ne priveşte, ca şi alţi criminologi români apreciem că denumirea de crimă
are o arie largă de înţelesuri, unii apreciind că ar fi inexact a pune semnul egalităţii între
noţiunea de infracţiune şi cea de crimă. Aşa de exemplu, crima este văzută ca un fapt social,
uman, ca fiind o realitate care poate fi observată îndeosebi datorită repetării ei. R. Garofalo
opinează că pentru a exista o crimă este necesar ca fapta respectivă să producă „vătămarea
acelei părţi a simţului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila şi
probitatea“. Cert este că noţiunea de crimă, ca realitate observabilă, trebuie analizată în
contextul legii penale, fiindcă principiul „nullum crimen sine lege“ a fost, este şi va rămâne
valabil.
Nu există crimă fără lege. Fenomenul de crimă nu este creat de legi, ci el preexistă
acestora, care şi-au găsit în noţiunea de crimă raţiunea lor de a fi. Aşadar, norma penală vine
să sancţioneze un comportament preexistent, ea nu creează comportamente. Pe măsură ce
anumite comportamente devin necorespunzătoare pentru societate, ele vor fi sancţionate prin
legea care va veni să le incrimineze şi – tot aşa de posibil – se poate întâmpla ca anumite
comportamente care erau incriminate să nu mai fie considerate crime şi să fie dezincriminate.
Aceste oscilaţii ale legii penale fac cercetarea criminologică să plece în analiza noţiunii de
crimă de la definiţia dată de legea penală (Codul Penal Român – art. 17 alin. 1) şi, totodată, să
treacă graniţa fixată de legiuitor, aşa cum de altfel se întâmplă în cercetare, pentru
identificarea cauzelor cele mai intime, care produc şi favorizează crima.

Criminologie 15
A3. Criminalul (Infractorul)
Analizat în termeni strict juridici, criminalul este acea persoană care a comis o
infracţiune cu vinovăţie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator.
Este cunoscut faptul că, într-o primă etapă, persoana criminalului a făcut un obiect de
studiu exclusiv al cercetării criminologice, dar ulterior, o seamă de curente au conferit
eficienţă cauzală şi altor factori. Din acest motiv, personalitatea infractorului a încetat să mai
constituie obiect de studiu exclusiv al cercetării criminologice, preocupările acesteia
extinzându-se.
Din punct de vedere criminologic, ceea ce caracterizează într-o manieră originală
dezvoltarea studiilor cu privire la criminal, este trecerea de la cunoaşterea pur obiectivă la o
cunoaştere subiectivă.
Viaţa organismului este compusă dintr-un lanţ de stimuli, reacţii în care fiecare zală
este efectul celei precedente, care este, în acelaşi timp, stimulul următoarei zale. Acest lanţ
este o serie închisă de condiţionări bio-psiho-sociale care îl determină pe individ să încalce
legea.
Sigur, sunt voci care susţin că acest lucru se petrece datorită faptului că cei care
încalcă legea sunt un „eşec al procesului de socializare“. În realitate, apreciem că motivele
sunt mult mai complicate, teoriile cele mai moderne pe care le vom prezenta făcându-ne, dacă
nu să ne lărgim aria de apreciere, cel puţin să medităm mai mult pe marginea acesteia.
Criminologia modernă, fără a nega existenţa caracterelor biologice sau psihice
ereditare (Olof Kinberg în Suedia, Hooton în S.U.A.), acordă o importanţă esenţială
dezvoltării mentalităţii criminale, a procesului care conduce un individ la delincvenţă. Acest
proces este studiat de unii (Sutherland, Sellin) într-o orientare sociologică, de alţii
(Friedlander în S.U.A., D. Lagache în Franţa) într-o orientare psihanalitică. Aici pot fi grupate
şi orientările unor psihologi care tind la crearea unei criminologii fondate pe studiul
dezvoltării personalităţii şi al inadaptării sociale (de Greff în Belgia, Mailloux în Canada,
Heuyer, Hesnard şi Mucchielli în Franţa ş.a.).
Criminologii, când caută să desluşească motivele crimei, vor să cunoască şi
caracteristicile indivizilor care au comis acele crime.
În spatele fiecărei crime se află unul sau mai mulţi criminali, care pot fi deosebiţi prin
vârstă, etnie, nivel socio-economic etc. Caracteristicile ne permit să grupăm infractorii pe
categorii fixate în funcţie de interesele cercetătorilor.
Se apreciază că populaţia tânără sub 18 ani, reprezintă aproximativ 8 procente din
numărul total al populaţiei şi aproape o treime din numărul celor care comit infracţiuni. Rata
arestărilor la tineri este destul de ridicată şi începe să scadă după vârsta de 30 ani şi urcă la
maximum 2 procente în apropierea vârstei de 50 ani, după care începe să scadă, fără ca rata
criminalităţii să mai cunoască vreo modificare. Acest declin al ratei criminalităţii este
cunoscut ca fenomenul de îmbătrânire. De asemenea, studiile întreprinse au demonstrat că
această relaţie dintre crimă şi vârstă nu se schimbă, indiferent de sex, rasă, ţară, timp sau
crimă. Crima scade odată cu vârsta, chiar şi pentru acei indivizi care comit infracţiuni în mod
regulat. Aşadar, din punctul de vedere al vârstei, diferenţele în ceea ce priveşte rata
criminalităţii la indivizii tineri din grupuri variate, de pildă bărbaţii şi femeile din clasa de jos
sau clasa mijlocie, vor fi menţinute prin ciclul vieţii. Dacă este probabil ca tinerii din clasa de
jos să comită crime de 3 ori mai mult decât tinerii din clasa de mijloc, atunci este foarte
probabil ca persoanele de 60 de ani din clasa de jos să comită de 3 ori mai multe crime decât
persoanele de 60 de ani din clasa mijlocie, cu toate că, crimele comise de cele două categorii
de clase vor scădea în mod constant.

Criminologie 16
Fenomenul de îmbătrânire este o parte naturală a ciclului vieţii.Tinerii se unesc

în a comite crime cu alţi tineri la fel de frustraţi în căutările lor pentru a-şi legitima căile de a
obţine bani, sex, alcool şi statut social. Cu trecerea timpului, micile câştiguri nu mai rămân
aşa de atractive şi din diverse motive (de exemplu căsătoria) nu mai sunt de acord cu
încălcarea legii. Procesul de îmbătrânire, care nu ocoleşte pe nimeni, începe să-şi spună
cuvântul... Alţi specialişti acreditează ideea că scăderea ratei criminalităţii după vârsta
adolescenţei nu implică şi scăderea numărului de infracţiuni comise de toţi infractorii.
Altfel spus, frecvenţa crimei poate să meargă în jos, dar infractorii activi vor comite
acelaşi procentaj de crime de-a lungul timpului. De ce se poate întâmpla aşa? Pentru că
factorii care influenţează atragerea individului într-o activitate criminală variază, aşa cum
variază şi numărul de factori care îl determină pe individ să renunţe la activitatea criminală.
Desigur, frecvenţa implicării criminale este influenţată şi de factorii sociali, de situaţia
economică, de tensiunea partenerului şi de stilul său de viaţă, factori care, de altfel, explică şi
fenomenul îmbătrânirii.
Se apreciază că relaţia dintre crimă şi vârstă nu este aceeaşi pentru toţi tinerii, iar
condiţiile variate din timpul ciclului vieţii afectează comportamentul individual în diferite
situaţii.Factorii care cauzează cea de-a doua infracţiune sunt aceiaşi cu cei care cauzează a
patra sau a cincea infracţiune? Factorii care influenţează la comiterea infracţiunii de furt sunt
aceiaşi cu cei care influenţează o tâlhărie? Câte persoane care se nasc în acelaşi timp pot
deveni criminali? Dintre aceştia câţi vor avea „cariere“ criminale M. Wolfgang şi T. Sellin de
la Universitatea din Pensylvania au demonstrat pe baza unor experimente că delincvenţii
cronici juvenili continuă să încalce legea şi ca adulţi, fiind implicaţi în acte mult mai grave şi
mai primejdioase. Delincvenţa feminină este mai puţin frecventă după maturitate, şi cu fapte
tot mai puţine care ar implica acuzaţii grave. Se pare însă că nici soluţia arestării şi închiderii
întregului grup de delincvenţi nu este agreată, fiindcă, este puţin probabil că rata criminalităţii
va scădea pe o perioadă mare de timp, când, de exemplu, aceştia sunt încarceraţi. Genul
infractorului are, de asemenea, o strânsă relaţie cu crima. Cu excepţia infracţiunii de
prostituţie, în mod tradiţional, la toate vârstele, bărbaţii comit mai multe crime decât femeile.
A4. Victima infracţiunii
Problema a fost luată în studiu mai ales după anii 1970, cunoscut fiind faptul că atenţia
specialiştilor era îndreptată îndeosebi către infractor şi faptă.
Această preocupare, cu un aspect teoretic aparent nou, a căpătat repede adepţi,
reproşându-se criminologiei că şi-a îndreptat toată atenţia către problematica criminalului şi a
faptei sale, neglijând în totalitate studiul victimologic. Cu toate acestea, în ultima perioadă de
timp, au început să apară lucrări care demonstrează relaţii complexe între făptuitor, faptă şi
victimă, deseori între acestea existând un raport cauzal complex, susţinându-se chiar ideea
desprinderii unei noi discipline, denumită „victimologie“.
Este de necontestat faptul că, plecând de la relaţia de interdependenţă dintre
infracţiune şi victimă, apar ca necesare adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire şi
pedepsire a infractorilor şi acordarea unei atenţii sporite victimei.
În doctrina unor ţări (şi îndeosebi la cele unde nu s-a trecut în totalitate la sistemul economiei
de piaţă) se caută a se da răspuns unor probleme ce se ridică în doctrina dreptului penal, cu
implicaţii în studiul victimologiei, cum ar fi: dacă victima poate fi doar o persoană fizică,
prejudiciată printr-o faptă penală sau trebuie incluşi în această categorie şi agenţii economici
sau organizaţiile sociale? în definirea acţiunii vătămătoare ne referim la vătămarea materială
sau se include şi prejudiciul moral cauzat de fapta penală?

Criminologie 17
Luarea în calculul cercetării criminologice a victimei infracţiunii, nu poate să aducă

decât date suplimentare în eforturile care se fac pentru stabilirea dimensiunilor pe care
criminalitatea reală le poate avea. De altfel, din acest punct de vedere, trebuie admis faptul că
obiectul de studiu al criminologiei nu reprezintă un şablon, ci el va continua să sufere
modificări, în raport cu noile probleme ce apar, şi care vor fi examinate şi explicate. Aceasta,
însă, nu înseamnă că obiectul de cercetare trebuie înţeles ca o cale de extindere nelimitata.
În cercetarea criminologică, victima infracţiunii a făcut obiectul unor studii mai
aprofundate, îndeosebi după ce savantul Hans von Hentig, care a fost o victimă a
persecuţiei naziste, a adus în atenţie rolul pe care îl poate juca victima în activitatea
criminală. De exemplu oamenii ştiu că locurile de cazare ale turiştilor sunt „puncte de
atracţie“ pentru infractori care urmăresc jefuirea turiştilor. Von Hentig a adunat toate aceste
date într-un mod sistematic şi le-a publicat în 1948 în cartea „Criminalul şi victima lui“,
moment care a fost apreciat de către cercetători, ca fiind unul când s-au pus bazele unei noi
discipline, victimologia. De altfel, rădăcinile academice ale victimologiei sunt legate şi de alte
lucrări apărute în această perioadă. S-a considerat că victimele sunt elemente valoroase pentru
identificarea cauzelor şi condiţiilor care generează crima, deoarece ele apar ca jumătate a
faptei penale comise. Printre oamenii de ştiinţă care s-au considerat ei înşişi „victimologi“ se
mai numără: Mendelsohn (1940), care a studiat rezistenţa oferită de victimele violului; von
Hentig (1948), care a cercetat vulnerabilitatea presupusă a unor categorii speciale de indivizi,
cum ar fi cei foarte tineri sau cei foarte bătrâni, cei cu tulburări mentale etc.; Wolfgang
(1958), a studiat unele categorii de indivizi ale căror acţiuni au contribuit la moartea lor
violentă etc. Cu toate acestea, aşa cum afirmăm, Hans von Hentig este acela care introduce
noţiunea de „victimă activantă“, prin care se înţelege rolul jucat de victimă în declanşarea
unor comportamente criminale. El ajunge la concluzia că, direct sau indirect, şi victima poartă
o parte din vină în declanşarea actului infracţional. De altfel, cercetări mai recente au
demonstrat că raportul infractor-victimă este mult mai complex, fiind necesară nu numai
evidenţierea situaţiei reale din perspectivă juridică, ci şi analiza acelor mecanisme şi pârghii
de ordin psihologic şi psiho-social din cadrul relaţiei victimă infractor.
Studiile întreprinse în domeniu au demonstrat că peste tot în lume numărul victimelor
este mai mare decât al infractorilor; că riscul de a fi victimizat în cazul infracţiunilor cu
violenţă este mai mare la bărbaţi decât la femei; cei care ucid, de regulă, sunt cu 5-10 ani mai
tineri decât victimele lor; la femei rata cea mai mare a victimizării apare la 20-28 de ani, iar la
bărbaţi la 30-39 de ani în cazul infracţiunilor grave, violente, 50% din victime au avut
antecedente penale.
Studii de dată recentă susţin că, într-un viitor foarte apropiat, va fi posibil să se
calculeze indexul vulnerabilităţii în vederea prezicerii posibilităţii ca un individ anume să
devină victima unei anumite categorii de infracţiuni. Acest calcul va ţine seama de
caracteristici precum sexul, vârsta, rasa, ocupaţia, venitul, statutul marital, localitatea etc.,
deoarece aceşti factori au dovedit că sunt într-o strânsă corelare cu rata victimizării.
În concluzie, este util de amintit cele treisprezece categorii de victime pe care
„părintele“ victimologiei, Hens, le evidenţia: victimele nevârstine (neevoluate fizic, naivi şi
fără experienţă); femeile; vârstnicii; consumatorii de alcool şi de droguri; imigranţii;
minorităţile etnice; indivizii cu o inteligenţă redusă; indivizii deprimaţi; indivizii achizitivi
(cei care, în orice împrejuare caută să-şi mărească bunurile); indivizii destrăbălaţi şi
desfrânaţi; indivizii singuratici şi cu „inima zdrobită“; chinuitorii (aceia care chinuie pe
membrii de familie şi, în final, ajung jertfa reacţiilor agresive ale acestora) şi indivizii blocaţi
şi cei nesupuşi (adică aceia înglobaţi în datorii şi care cad victimele unor aşa-zise „soluţii“ şi
aceia care nu se supun uşor, nu se lasă uşor victimizaţi).

Criminologie 18
A.5. Reacţia socială împotriva criminalităţii
Au apărut tot mai frecvent în ultimii ani opinii potrivit cărora, din obiectul cercetării
criminologice trebuie să facă parte şi studiul reacţiei sociale faţă de creşterea/descreşterea
criminalităţii.
Această reacţie împotriva fenomenului criminalităţii, poate îmbrăca forma unor
programme, care, prin măsurile propuse, să ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate
contribui la o mai bună înfăptuire a actului justiţiei sau poate ajuta la organizarea unui
tratament al celor condamnaţi, în conformitate cu normele internaţionale privind drepturile
omului. De asemenea, poate oferi soluţii viabile de resocializare a celor care şi-au ispăşit
pedeapsa, sau chiar de calificarea lor în diferite profesii pe timpul executării pedepsei.
Apreciem că influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât
în alte domenii ale judecăţii individuale, iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Asupra acestei probleme vom reveni detaliat într-un alt capitol.
B. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general, stabilirea unei
politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale
societăţii, să prevină fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vino-
vaţi să fie traşi la răspundere penală.
Acest scop general este valabil şi pentru alte discipline, derivate din dreptul penal, şi,
în consecinţă, el se realizează prin modalităţi specifice fiecăreia.
Aşadar, scopul general al criminologiei este acela al fundamentării unei politici penale
eficiente, care să fie capabilă a descifra măsurile cele mai adecvate de prevenire şi combatere
a criminalităţii.
Aşa cum menţionam mai sus, dacă disciplinele derivate din dreptul penal îşi realizează
scopul prin modalităţi specifice, rezultă implicit că şi criminologia are şi un scop particular
imediat, pe care criminologul francez J. Leaute îl defineşte ca fiind reconstituirea
interacţiunilor particulare, cu specific criminologic şi care l-au determinat pe individ să
comită infracţiunea. La aceasta, alţi criminologi au mai adăugat drept scop particular şi
stabilirea măsurilor de combatere şi prevenire a criminalităţii.
R. M. Stănoiu apreciază că, în prezent, „ştiinţa criminologică are drept scop
verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de aceasta, urmărind
în plan practic prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul
delincvenţilor“.
În cazul criminologiei, ca de altfel în mai toate domeniile, cercetarea ştiinţifică a oferit
şi va oferi soluţii noi, care să ajute la progresul cercetării în acest d cercetării criminologice să
fie extins şi cu privire la noile riscuri care ar putea afecta securitatea europeană, ca de
exemplu, terorismul şi traficul de droguri, astfel încât, cercetarea criminologică să-şi aducă
aportul la realizarea unui climat european de linişte. Într-un asemenea context apreciem ca
necesară lărgirea scopului cercetării criminologice şi cu privire la aceşti factori, dacă dorim ca
„viitorul să nu aparţină periferiei globului“.

Criminologie 19
C. Funcţiile criminologiei
Funcţiile criminologiei stabilesc multiplele posibilităţi care, pentru a ajunge la scopul

propus, sunt folosite într-un ansamblu teoretico-metodologic, ce asigură detalii asupra
cauzelor şi remediilor sociale ale criminalităţii.
Considerăm că două sunt cele mai importante funcţii ale criminologiei: funcţia
teoretico-explicativă şi funcţia aplicativă şi prospectivă. În primul caz (funcţia teoretico-
explicativă), demersul ştiinţific al criminologiei este acela de a investiga criminalitatea ca un
fenomen socio-uman, cu toate sensibilităţile sale de identificare privind cauzele care l-au
determinat şi stabilirea celor mai eficiente măsuri de combatere a fenomenului infracţional.
În cel de al doilea caz (funcţia aplicativă şi prospectivă) se urmăreşte identificarea
modelelor de acţiune, prin care intervenţiile preventiv-educative stabilite în primul caz să fie
dirijate către factorii de decizie, abilitaţi de lege să dispună măsuri care să ducă la stoparea şi
combaterea criminalităţii.
Alte opinii ale specialiştilor români se opresc asupra unui număr dublu de funcţii ale
criminologiei, şi anume, funcţia descriptivă, funcţia explicativă, funcţia predictivă şi funcţia
profilactică.
În realitate, studiate cu atenţie, acestea reprezintă într-un mod mai detaliat prima
opinie. Ceea ce se completează în acest caz sunt îndeosebi sursele bibliografice, care aduc o
notă de documentare în plus atunci când cele două funcţii sunt despărţite în patru.
Mai reţine atenţia francheţea prezentării principalelor concepte pentru fiecare funcţie
în parte, pe care cercetarea criminologică le foloseşte.
Astfel, funcţia descriptivă operează cu următoarele concepte operaţionale: mediu, teren,
personalitate, situaţie, act.
Funcţia explicativă operează cu conceptele: cauză, condiţie, efect, factor.
Funcţia predictivă are în atenţie următoarele concepte: prezent, viitor, probabilitate,
similitudine, extrapolare, hazard, risc, prognostic. De altfel, această funcţie urmăreşte
anticiparea unor schimbări ale fenomenului criminal pe o anumită perioadă şi evaluarea
probabilităţii producerii evenimentului.
Funcţia profilactică utilizează conceptele: reacţia socială, control social, tratament,
reintegrare, resocializare, prevenire primară, secundară şi terţiară.
Plecând de la funcţiile sale, criminologia trebuie să răspundă la următoarele întrebări:
asupra cui sau asupra căror procese, fenomene şi fapte – social-economice – se răsfrâng
consecinţele criminalităţii? Doar asupra infractorului, sau şi al victimei lui, asupra
amândorura şi, în plus, asupra familiilor lor?
Progresul social este condiţionat şi de anihilarea cauzelor criminalităţii, iar
consecinţele acestora se întind şi asupra cetăţenilor şi a vieţii economico-sociale. De aceea,
cred că interesul principal care trebuie să domine în cercetarea criminologică este stabilirea
cauzelor criminalităţii ca fenomen socio-uman, care afectează însăşi existenţa individului de
zi cu zi, a lui şi a urmaşilor lui.
Sintetizând, într-o delimitare cu caracter general, cercetarea criminologică îndeplineşte
două principale funcţii: funcţia teoretico-explicativă şi funcţia practic-aplicativă, ambele
având importanţă pentru cercetare, îndeosebi pentru explicarea fenomenului infracţional şi
pentru instruirea didactică a celor decişi să investigheze cauzele şi condiţiile care generează
criminalitatea.

Criminologie 20
D. Definiţia criminologiei
Am prezentat anterior câteva încercări de a defini obiectul ştiinţei criminologice la finele

secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Acum, putem aprecia că criminologia este o ştiinţă oarecum autonomă, cu o uşoară
înclinare spre grupa sociologiei, însă, cu certitudine, ea are un caracter pluridisciplinar, fiind o
ştiinţă auxiliară dreptului penal. Criminologia este necesară ştiinţelor juridice, şi, îndeosebi,
celor înrudite cu dreptul penal.
Criminologia studiază dinamica, cauzele şi condiţiile socio-umane ale criminalităţii,
cât şi trăsăturile definitorii, mecanismul şi funcţionalitatea complexului de măsuri stabilite
pentru prevenirea fenomenului criminal, a modului în care sunt trataţi infractorii în cadrul
sistemului social şi elaborează soluţii de intervenţie preventivă contra crimei şi criminalităţii,
plecând de la realităţile constatate, în interesul întregii societăţi şi în acord cu legislaţia
existentă pe plan intern şi reglementările umanitare ale Naţiunilor Unite sau ale altor
organisme internaţionale în domeniu.
La cel de al 8-lea Congres al O.N.U. pentru prevenirea infracţiunilor şi tratamentul
delincvenţilor, care a avut loc în perioada 27 august-7 septembrie 1990, la Havana, din
documentele prezentate s-a desprins şi definiţia dată criminologiei, apreciindu-se că aceasta
este o ştiinţă care analizează cauzele infracţiunilor şi factorii care influenţează comiterea
acestora, elaborând politici în materie de prevenire şi justiţie penală în cadrul planificării
sociale de ansamblu. Totodată, se evaluează costurile sociale ale fenomenului infracţional şi
se urmăreşte realizarea unei politici de ansamblu pentru obţinerea unei protecţii eficiente,
corespunzătoare realităţilor şi nevoilor sociale, aflate în continuă evoluţie.
Este cunoscut faptul că aproape toţi cei care au elaborat lucrări criminologice au
încercat să dea câte o definiţie criminologiei şi – din dorinţa de a fi cât mai originali, în
funcţie de concepţiile pe care le-au avut cu privire la obiectul, scopul şi funcţiile criminologiei
– în marea lor majoritate aduc elemente de noutate, însă, fără a afectafondul problemei,
esenţialul. De altfel, Rodica Stănoiu pe bună dreptate, apreciază că „numărul definiţiilor
egalează pe acela al criminologilor“. Aceasta, însă, aşa cum sublinia Valerian Cioclei, „nu se
datorează atât fanteziei şi indisciplinei, cât şi complexităţii fenomenului criminal“.
Primii paşi în a da o definiţie criminologiei aparţin şcolii pozitiviste, axată îndeosebi
pe studiul criminalului, cu reprezentanţii săi de frunte C. Lombroso şi E. Ferri. Ultimul, în
lucrarea sa „Sociologie criminală“, face aprecierea că sociologia penală, sinonimă cu
criminologia, „va studia nu numai delictul în sine, ca raport juridic, ci, de asemenea, sau în
primul rând, pe acela care comite delictul”, teză susţinută şi de alţi criminologi de renume, ca
de exemplu Etienne de Greef sau G. Heuyer.
Alţi reprezentanţi ai şcolii pozitiviste, când încă nu intervenise delimitarea faţă de
dreptul penal, apreciau criminologia ca pe o ştiinţă care studiază fenomenul criminal,
înglobând în cadrul ştiinţei criminologice întregul set de activităţi legislative, plecând de la
elaborarea legilor, continuând cu încălcarea acestora şi măsurile ce trebuie luate, şi terminând
cu reacţia socială faţă de asemenea încălcări ale legii, personalităţi mai semnificative fiind: R.
Garofalo, Durkheim, Sellin, Sutherland şi G.D.R. Cressey. Unele concepţii au înclinat a defini
criminologia ca pe o ştiinţă despre fenomenul criminalităţii, iar altele, prin anii ’50, o
consideră ca pe ştiinţa care se ocupă cu studiul dinamicii actului criminal, promotorul acestei
orientări noi fiind belgianul Etienne de Greef.
Spre sfârşitul anilor ’60, criminologia era considerată ca o ştiinţă despre reacţia socială
şi care include atât criminologia etiologică, cât şi criminologia trecerii la act a dinamicii sale
(studiul proceselor care duc la delincvenţă). Aşadar, se reconsideră postulatele fundamentale

Criminologie 21
ale „criminologiei tradiţionale“ prin îmbinarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează

criminalitatea, cu studiul proceselor care duc la delincvenţă.
R. Vouin şi J. Séanté, definesc criminologia ca fiind studiul ştiinţific al fenomenului criminal.
Ca ştiinţă pluridisciplinară, de contact, de graniţă sau de intersecţie între dreptul penal
şi sociologie, criminologia devine cu timpul nu numai un instrument de cercetare a cauzelor şi
condiţiilor apariţiei fenomenului criminal, cât şi a măsurilor de prevenţie ce urmează a se lua,
devenind un instrument tehnic pentru orientarea jurisprudenţei penale în a stabili cele mai
eficiente măsuri de combatere a fenomenului infracţional şi a altor manifestări prin care se
aduce atingere ordinii publice.
Ca ştiintă specială, criminologia detaliază prin studiu subsistemele de drept penal, de
drept procesual penal şi de drept execuţional penal, cu realităţile crimei şi criminalităţii pe un
anumit teritoriu şi într-un anumit sistem social, iar rezultatele mai semnificative servesc nu
numai jurisprudenţei, cât şi în înfăptuirea scopului procesului penal, prevăzut în art. 1 din
C.pr.pen..
V. Dongoroz aprecia că, criminologia, constituie o adevărată „busolă în orientarea
practicii procesului penal“, ajutând practica instanţelor judecătoreşti şi a organelor ce pun în
aplicare dispozitivul sentinţelor penale prin care este stabilită sancţiunea care urmează a se
aplica, inclusiv a soluţiilor de perfecţionare a tratamentului delincvenţilor.
De asemenea, am convingerea că, deşi, uneori controversată, implicarea studiilor
criminologice în elaborarea unor programe ştiinţifice de combatere a fenomenului infracţional
devine cu timpul o necesitate, indiferent ce instituţie şi le propune, cărui partid aparţine şi care
îi este politica de ansamblu în domeniul combaterii încălcărilor de lege.
Aceasta nu înseamnă că, criminologia, trebuie tratată ca o disciplină care coordonează
cercetarea juridică, dar nici nu trebuie acceptată ideea că ea nu este decât o ştiinţă auxiliară
celor juridice sau altor ştiinţe sociale. Criminologia îşi are propriul său obiect de cercetare, iar
pentru realizarea funcţiilor sale şi atingerea scopului propus, aşa cum procedează şi alte ştiinţe
moderne, uzează de cuceririle ştiinţifice din alte domenii.
Concluzionând, apreciez că criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul social al
criminalităţii, în scopul prevenirii şi combaterii acestuia. De altfel, această definiţie îşi arată
utilitatea tocmai în capacitatea sa de a se integra în contextul celorlalte explicaţii ce o preced
pe cât posibil în sintetizarea acestora.
Nu uita!
1. Obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:

- criminalitatea ca fenomen social;
- fapta penală comisă;
- făptuitorul;
- victima;
- reacţia socială împotriva criminalităţii.

Criminologie 22
2. Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc

într-o anumită perioadă de timp şi într-un loc bine determinat.
3. Criminalitatea legală reprezintă numărul total al infracţiunilor unde
hotărârile de condamnare au rămas definitive.
4. Cifra neagră reprezintă acea proporţie considerabilă de infracţiuni care din
diferite motive rămân necunoscute.
5. Criminalul este persoana care a comis o infracţiune cu vinovăţie şi la care a
participat ca autor, complice sau instigator.
6. Criminologia este ştiinţa care studiază fenomenul social al criminalităţii în
scopul prevenirii şi combaterii acestuia.
7. Funcţiile criminologiei sunt: teoretico- explicativă sau practico-aplicativă.
8. În 1934 a luat fiinţă Societatea Internaţională de Criminologie cu sediul la
Paris (S.I.C.).
9. Din 1952 S.I.C. îşi desfăşoară activitatea sub egida O.N.U.
10. În România în 1990 s-a înfiinţat Societatea Română de Criminologie şi
Criminalistică, afiliată la S.I.C.
11. Criminologia are un triplu scop: general, particular şi de verificare a
propriilor ipoteze.
Întrebări de control:
1. S.I.C. Îşi desfăşoară activitatea sub:

a. îndrumarea Uniunii Europene ;
b. egida O.N.U. ;
c. îndrumarea ministerelor de justiţiei.
2. Criminologia are ca obiect de studiu:

a. criminalitatea ca fenomen social, infractorul, infracţiunea şi victima infracţiunii;
b. paleta infracţiunilor prevăzute doar în legile speciale;
c. viaţa de grup a indivizilor.
3. Victima infracţiunii reprezintă obiect de studiu:
a. încă de la debutul cercetărilor criminologice;
b. de dată relativ recentă, îndeosebi după anii 70 când a luat amploare studiul
victimologic;

Criminologie 23
c. sesizat de Şcoala Clasică de Criminologie.

4. Criminologia reprezintă o ştiinţă pluridisciplinară de graniţă sau de intersecţie cu:
a. medicina legală;
b. dreptul familiei;
c. drept penal, criminologie şi sociologie juridică.
5. Criminologia studiază fenomenul social al criminalităţii în scopul:
a. prevenirii şi combaterii acestuia;
b. pentru a-l integra în contextul altor explicaţii criminologice;
c. formulării unei baze concrete de cercetare a fenomenului infracţional.
Propuneri de referate
1. Codul lui Hamurabi – capodoperă a gândirii creatoare în domeniul descifrării conduitei
umane;
2. Obiectul de studiu al criminologiei;
3. Cifra neagră- un segment de criminalitate încă necunoscut;
4. Rolul victimei în prevenirea unor comportamente criminale;
5. Cercetarea criminologică românească – între prezent, trecut şi viitor.
Bibliografie
1. Prof. univ. dr. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia,

Bucureşti, 1993, p. 3-4, 6-7, 22-41.
2. Dr. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p.
15-29, 138, 193-198.
3. Vintilă Dongoroz, Constantin Bulai ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului penal
român, Editura Academiei, 1969, p. 331-427.
4. Alexandru Herlea, Studii de istorie a dreptului, Editura Dacia, Cluj, 1983, p.221-
247.
5. Vintilă Dongoroz, Drept penal, vol. 1, Bucureşti, 1939, p. 35-42.
6. Traian Pop, Criminologie, Editura Ardealul, Cluj, 1928, p. 3-20, 24-28 şi 621-631.

Criminologie 24
7. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti

2007, p. 5-34 şi 53-63.
8. Ghe. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.
3-34 şi Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1995, p. 81-107.
9. Nicolae Popa, Teoria generală a dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994,
Cap. VII, „Dreptul în sistemul normativ special“, p. 132-143.
10. Eugen Doleschal şi Nora Klopunts, Către o nouă criminologie (Toward a New
Criminology), Crime and Delinquency Literature 5(4): (607-626 (Dec. 1973). Se
face o analiză a dezvoltării criminologiei în şcoala clasică, pozitivistă şi
interacţionară.
11. Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 13-43.
12. Tudor Amza, Criminologie teoretică – Teorii reprezentative şi politică
criminologică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 27-65.
13. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 13-61.
14. Igor Ciobanu, Criminologie, vol.I, Editura Cartdidact – Reclama, Chişinău, p. 3-
35.

Criminologie 25
METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE
- cunoaşte tehnicile de cercetare criminologică;

- cunoaşte metode de cercetare criminologică ;
- dezvolta limbajul juridic specific disciplinei.
Cuprinsul unităţii de studiu
1. Noţiuni ontroductive……………………………………….……………………………26
2. Metode de cercetare criminologică……………………………….…………………….26
3. Tehnici de cercetare criminologică…………………………….……………………….33
Nu uita!.........................................................................................................................................38
Întrebări de control…………………………………………………………..…………….38
Propuneri de referate………………………………………………………..……………..39
Temă de control...........................................................................................................................39
Bibliografie……………………………………………………………...…………………..39
1. Noţiuni introductive

Criminologie 26
Obiectul de studiu al cercetării criminologice este destul de vast, însă, se apreciază că 3

mari segmente sunt decisive pentru reducerea fenomenului criminalităţii. În ordinea
priorităţilor, acestea sunt următoarele: crima, criminalul şi victima. Sunt tot mai multe opinii
potrivit cărora, la cei trei mari poli, ar mai trebui adăugate criminalitatea ca fenomen social şi
reacţia socială împotriva criminalităţii.
Opiniez, în ceea ce mă priveşte, aşa cum am susţinut şi anterior acestui capitol, că pentru
cercetarea criminologică se impune studiul tuturor celor 5 mari segmente, concluziile desprinse
putând fi mult mai aproape de ceea ce urmărim: prevenirea şi combaterea fenomenului
criminalităţii. Dar, cercetarea nu poate fi finalizată dacă nu se apelează la metode şi tehnici
(procedee) de cercetare specifice. Astfel, metoda – în opinia lui Albert Brimo – reprezintă
„ordinea ce se pune în învăţarea unei ştiinţe urmând condiţiile şi particularităţile acelei ştiinţe“,
situaţie în care gândirea devine instrument de cercetare.
Dicţionarul enciclopedic defineşte metoda ca fiind acel mod de cercetare, de cunoaştere
şi de transformare a realităţii obiective. „Pe de altă parte, în sensul aceleiaşi surse bibliografice,
metoda reprezintă acel mod de a proceda, procedeu sau ansamblu de procedee folosite în
vederea cunoaşterii unui obiect“. Mai direct spus, metoda – în ceea ce ne priveşte – reprezintă
un mod de a cunoaşte evoluţia fenomenului infracţional.
Procedeul ne arată felul, modul de a acţiona pentru realizarea unui scop. Acest mod este
unul sistematic, prin care ajungem la ţelul propus în urma unei operaţii sau a unui proces prin
folosirea unei anumite metode.
Procedeul prezintă „felul practic, procedural în care se utilizează metodele de cercetare“.
Complexitatea fenomenului infracţional ne obligă în a aborda o strategie interdisciplinară, unde
sunt necesare investigaţii sociologice, psihologice, biologice, antropologice şi, nu în ultimul rând,
juridice. Datele oferite de cercetarea întreprinsă în fiecare domeniu sunt corelate teoretic
într-o disciplină metodologică, specifică cercetării criminologice, care se ocupă de studiul
metodelor şi procedeelor (tehnicilor) de investigare a cauzelor ori condiţiilor care generează
fenomenul criminalităţii. Ca urmare, criminologia este interesată de relaţia cauzală, de
particularităţile pe care acest tip de relaţie le îmbracă la nivelul fenomenului infracţional, ca şi al
infracţiunilor concrete.
2. Metode de cercetare criminologică a experimentului.
La acestea se adaugă şi alte metode de cercetare, cele mai semnificative fiind: metoda
clinică, metoda tipologică, metoda comparativă, metoda de predicţie. Acestea reprezintă practic
„nişte metode de studiu particulare“, şi au un grad de generalitate suficient de extins. Altele, sunt
„metode proprii“, ca de exemplu cel al cercetării criminologice, şi sunt aplicabile doar unei
ştiinţe.
Principalele metode de studiu în cercetarea criminologică sunt: observaţia, experimentul,
studiul de caz, metoda clinică, metoda tipologică, metoda comparativă şi metoda de producţie.
2.1. Observaţia
Observaţia reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care
efectuează studiul (cercetătorul) şi obiectul său de studiu.
Prin intermediul observaţiei se poate realiza de către cercetător o percepere directă a
infracţiunii, a criminalului sau a victimei, ultima fiind o situaţie destul de rară, excepţie fiind,

Criminologie 27
poate, doar momentul în care o cameră video filmează, din întâmplare, o infracţiune, ca de
exemplu, asasinarea unui şef de stat, aşa cum s-a întâmplat în 1963, în America.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă cu
ceea ce se petrece în jurul său, însă, se apreciază că această observare este destul de limitată,
fiind apreciată în funcţie de interesele individului sau al grupului social din care face parte.
Acest tip de observaţie este însă incapabil de a oferi o imagine reală a fenomenului
respectiv, fiind deseori superficială ori inexactă, şi, cel mai adesea probabil, şi una şi alta. Cert
este că aspectele care se reţin sunt, de regulă, doar cele care prezintă latura spectaculoasă a
evenimentului respectiv, fiind observaţii subiective care prezintă mai mult punctul de vedere
personal, ori frământările şi interesele observatorului şi nu date ştiinţifice utile cazului observat.
Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a situaţiei, scopul său
fiind unul stabilit, iar calitatea acesteia este direct subordonată nivelului de profesionalism al
cercetătorului.
Observaţia se realizează prin următoarele mijloace:
– prin percepere directă a crimei, situaţie care, aşa cum precizam mai sus, este destul de
rar întâlnită;
– prin constatarea crimei, însă, aceasta, se face întotdeauna după ce fapta criminală s-a
– prin studiul mijloacelor cu care a fost comisă crima, ca de exemplu metodele folosite
de infractori pentru a sparge o uşă, sau cele folosite pentru a realiza o escrocherie;
– prin studiul produsului crimei, aşa cum sunt, de exemplu, instrumentele de plată
bancare falsificate;
– studiul dosarului afacerii, care, frecvent, conţine elemente ce interesează criminologia;
– studiul declaraţiilor date de criminali care execută o pedeapsă rămasă definitivă sau al
lucrărilor elaborate de aceştia (eseuri, romane, desene etc.).
În cadrul observaţiei se realizează un studiu direct al comportamentului infractorului, al
acţiunilor pe care acesta le întreprinde sau le-a întreprins pentru realizarea actului criminal şi
asupra reacţiilor pe care le provoacă în rândul societăţii.
Ca tehnică de percepere sistematică şi planificată a fenomenului infracţional, observaţia
se recomandă a se folosi la studierea unor colectivităţi sau grupuri mai bine determinate şi
restrânse, al căror studiu poate fi mai uşor de realizat.
Întâlnim, de regulă, următoarele tipuri de observaţie:
– directă sau indirectă, situaţie în care observaţia se face în funcţie de relaţia
observatorului cu realitatea;
– globală sau parţială – reprezintă de fapt stadiul la care cercetarea interesează.
Observarea parţială reprezintă efectuarea unui studiu pe o anumită tematică, în timp ce
observarea globală se face la nivelul întregului fenomen criminal;
– observarea sistematizată sau observarea nesistematizată. Prima face referire la
cercetările de tip calitativ, pe câtă vreme, a doua, observarea nesistematizată, se realizează cu
categorii mai largi şi suple de subiecţi;
– observarea externă (neparticipativă) sau observarea internă (participativă) – se
realizează în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat. În cadrul observării
externe, cercetătorul rămâne în afara sistemului studiat, iar observarea internă presupune
implicarea acestuia la viaţa grupului, participare care poate fi totală sau parţială, activă sau
pasivă.

Criminologie 28
Cercetătorii care se angajează în observarea participativă sau neparticipativă au scopuri

diferite. Aceste metode, însă, oferă descrieri detaliate ale vieţii, aşa cum este ea trăită – în
bande, în închisori sau în alte condiţii.
Observarea este modalitatea cea mai directă a studiului comparativ, şi, ca atare,
investigatorii pot juca o varietate de roluri în observarea situaţiilor sociale.
Când se procedează la investigarea neparticipativă, ei nu iau parte la activităţile grupului
pe care îl studiază, ci doar observă activităţile în condiţiile vieţii de zi cu zi şi înregistrează ceea ce
văd.
Investigatorii care se angajează în observarea participativă iau parte la multe dintre
activităţile grupului pentru a ajunge să fie agreaţi de membrii acestuia, dar, în general, le
comunică în mod deschis scopul participării lor, altfel, putând să apară situaţii dintre cele mai
neplăcute, ca de exemplu, descoperirea că în banda lor s-a infiltrat un ins fără acceptul acestora.
Profesorul canadian Normandeau sublinia: „observatorul anonim poate pătrunde mai
profund în intimitatea grupului observat, dar va fi mai limitat în privinţa posibilităţilor de mişcare
şi al întrebărilor, pe când cel cunoscut se va putea mişca şi integra fără restricţii dar între el şi
membrii grupului va exista întotdeauna o subtilă demarcaţie.“
Observarea grupurilor în mediul lor natural permite cercetătorilor cunoaşterea profundă
a comportamentului şi atitudinilor infractorilor, fapt ce nu se poate realiza prin intermediul
experimentelor sau sondajelor.
Se impune a se face precizarea că alegerea tipurilor de observaţie la care ne-am referit
este influenţată de natura şi scopul cercetării, de condiţiile în care se desfăşoară, dar şi de
caracteristicile subiecţilor observaţi.
Este cunoscut faptul că în cercetarea criminologică, pe lângă tipurile de observaţie
prezentate mai sus, avem şi cercetări al căror rezultat depinde şi de tipul de observatori. Astfel,
putem avea un tip de observatori care individual realizează cercetarea, însă, mult mai frecvent şi
cu mai multă claritate şi coeziune, aceasta, poate fi făcută de un grup (echipă) de cercetare.
Primul caz, tipul de observator individual, prezintă avantajul că se realizează cu cheltuieli
financiare mult mai mici, în timp ce al doilea tip, cel realizat de o echipă de cercetare, presupune
cheltuieli şi, în general, mult mai multă logistică, însă, avantajul constă în faptul că cercetările
sunt mai lucide, mai coerente şi cuprind un număr mai mare de subiecţi.
Este evident că, în acest câmp de cercetare criminogică, personalitatea aceluia sau
acelora care realizează observaţia poate să joace un rol important în reuşita cercetării. Aceşti
observatori trebuie să aibă talent, să fie obiectivi, lucizi şi mai ales precişi în ideile pe care
urmăresc a le clarifica.
În ceea ce priveşte relaţia observator – observat este greu de realizat o armonie, astfel
încât din aceasta să obţii şi alte date care să fie utile cercetării criminologice.
2.2. Experimentul
Experimentul, ca metodă de cercetare criminologică, este deseori imposibil de realizat în
materie criminală şi chiar pentru „tratamentul“ penal. Aşa de exemplu, putem susţine că
realizăm un experiment într-un sistem progresiv atunci când îi studiem cu atenţie rezultatele,
însă, problema care se pune este aceea că nu vom şti care vor fi rezultatele unui alt sistem
aplicat aceloraşi criminali şi nu vom putea reîncepe experimentul, împrejurare care face o
diferenţiere esenţială faţă de ştiinţele exacte, fiindcă, acolo, putem cu adevărat prevede ceva
exact.

Criminologie 29
Într-adevăr, experimentul reprezintă o observaţie provocată în împrejurimi care se aleg

de cel care efectuează studiul, iar cu această ocazie se realizează identificarea acelor legături
de intercondiţionare între diferitele fenomene şi se descifrează înlănţuirea cauzală a acestora.
Experimentul, însă, ca metodă de cercetare criminologică, prezintă mai multe
particularităţi, care îl deosebeşte de celelalte metode. Aşa de exemplu, cu ajutorul
experimentului se realizează o provocare a unui eveniment, o variere şi repetare a fenomenului
observat, de aceea, realizarea experimentului presupune o temeinică pregătire şi ea implică, pe
lângă alegerea problemei care va fi studiată, şi elaborarea unor ipoteze care vor fi sau nu
confirmate. Aceste ipoteze pot consta, fie în identificarea legăturilor ce unesc cele două
variabile, fie să compare efectele produse, ca în acest fel să fie identificată cauza, şi, apoi, în
funcţie de aceasta, să se stabilească efectul ei.
Este necesar pentru a obţine rezultatele dorite, experimentul să respecte câteva reguli
absolut obligatorii, unele specifice acestuia, altele de ordin general, iar altele specifice obiectului
sau fenomenului propus spre studiu.
Regulile generale se referă în principal la acelea evidenţiate de distinşii mei colegi de la
„Academia de poliţie“, Gh. Nistoreanu şi C. Păun şi anume:
– problemele propuse pentru studiu vor fi abordate în mod cauzal;
– elaborarea ipotezelor de lucru;
– crearea unor grupuri de control care să prezinte asemănări grupului pe care se realizează
experimentul;
– realizarea unei singure variabile în acelaşi timp;
– îndepărtarea pe toată durata experimentului a factorilor externi;
– necesitatea ca cercetătorul, pe durata efectuării experimentului, să fie obiectiv în analiza
datelor obţinute şi la întocmirea sintezei pe care o va face.
Cât priveşte tipul de experiment propus de R. Pinto şi M. Grawitz, se impune a se
sublinia că tipul de experiment care se face în funcţie de modalităţile concrete de manifestare a
variabilităţilor, poate fi „înainte“ sau „după“ introducerea variabilei. Aşa de exemplu, pentru a
putea cunoaşte influenţa unor filme de violenţă asupra unui grup de tineri, aceştia sunt
examinaţi atât înainte de vizionarea filmului, cât şi după aceea. De remarcat faptul că în cazul
acestui tip de experiment nu este necesară examinarea unui grup de control.
În concluzie, experimentul este o tehnică folosită îndeosebi în biologie şi fizică, precum şi
în ştiinţele sociale, cercetarea criminologică folosindu-se de această metodă mai rar. În cadrul
experimentului, cel care face investigaţia introduce o modificare într-un proces, apoi face
măsurători sau observaţii pentru a evalua efectele schimbării. Prin experimentare, oamenii de
ştiinţă, testează modul în care se relaţionează una sau mai multe variabile (factori care se pot
schimba).
Modelul de bază al unui experiment presupune schimbarea uneia dintre variabile,
păstrând neschimbaţi ceilalţi factori, care sunt ţinuţi sub control sau menţinuţi constanţi, şi în
funcţie de aceasta, observarea efectelor schimbării respective asupra altei variabile. Dacă o
variabilă este modificată şi ceilalţi factori sunt menţinuţi în aceeaşi formulă, putem concluziona
că o schimbare apărută la cea de-a doua variabilă se datorează modificării operate la nivelul
primei variabile.
Majoritatea experimentelor se fac în laborator, dar ele se pot realiza şi în lumea reală,
adică experimentul în teren. Experimentele în lumea reală sunt mai costisitoare, şi dificil de
realizat, dar ele au avantajul de a oferi mai multe certitudini oamenilor de ştiinţă în stabilirea
relaţiei cauză-efect.

Criminologie 30
Factorii religioşi, sociali sau morali sunt factori de care cercetătorul trebuie să se
folosească doar în funcţie de aportul pe care aceştia îl aduc la prevenirea şi combaterea
fenomenului criminalităţii.
2.3. Studiul de caz

Studiul de caz este o analiză a tuturor aspectelor pertinente ale unor unităţi de studiu,
cum ar fi un individ sau o instituţie, un grup sau o comunitate. Sursele de informaţii sunt
documente de tipul: biografii, ziare, scrisori şi alte mărturii scrise.
Este greu probabil de acceptat, de către unii criminologi, că studiul poate fi considerat ca
o metodă de studiere particulară, alături de experiment, observare şi metoda clinică, tipologică,
comparativă şi predicţie, însă, o demonstraţie clasică a folosirii de către criminologie a metodei
studiului de caz a făcut-o Sutherland Edwin în lucrarea „Hoţul profesionist“, realizată în baza
unui interviu pe care autorul l-a avut cu un hoţ profesionist.
Lucrarea scoate în evidenţă relaţia dintre un amator şi un profesionist, cum comunică
hoţii, cum stabilesc dacă pot avea încredere unul în celălalt, cum se formează grupuri de
infractori etc. Din discuţiile cu hoţul şi analiza relatărilor acestuia pe probleme alese de
cercetător, Sutherland, a reuşit să tragă mai multe concluzii decât ar fi făcut în urma folosirii altor
tehnici. Aşa de exemplu, o persoană nu este apreciată ca „hoţ profesionist“ dacă nu este
recunoscut ca atare de către alţi hoţi profesionişti.
Sutherland susţine că pentru dezvoltarea tehnicilor specifice este necesară o pregătire
specială, asigurată inclusive de hoţi profesionişti. Totuşi, această metodă prezintă deseori o
sumedenie de dezavantaje.
2.4. Metoda tipologică

Metoda tipologică reprezintă acea manieră de cercetare prin care se face o descriere, o
clasificare a individului care a comis o crimă, în contrast cu cel care are un comportament
noncriminal. De asemenea, aceasta este apreciată ca fiind una dintre cele mai vechi metode de
cercetare criminologică şi ea descrie comportamentul criminalului violent, al celui escroc,
evazionist, profesionist, de ocazie etc., ocupându-se în acelaşi timp şi de descrierea tipologică a
actului infracţional.
Metoda tipologică a preocupat îndeosebi pe susţinătorii şcolii de antropologie criminală,
care erau interesaţi în a demonstra existenţa unui infractor, plecând de la defectele fizice ale
acestuia, fiind totodată folosită şi de către cercetarea criminologică, sociologică, psihologică sau
psihiatrică.
La baza acestei metode stă noţiunea de tip, care, pentru a fi individualizat îi sunt
prezentate o serie de caracteristici, fapt care îl evidenţiază de ceilalţi indivizi, fenomenul în sine
purtând denumirea de tipologie. Este important de adăugat aprecierea făcută de R. Popescu–
Neveanu care susţine că „nu orice asociere de trăsături alcătuieşte un tip, ci numai aceea care
este concomitent pregnantă, consistentă şi semnificativă“.
Tipul trebuie însă diferenţiat, atât de ipoteză cât şi de descrierea concretă, fiindcă spre
deosebire de ipoteză, tipul corespunde unei realităţi concrete iar din aceasta tipul nu reţine
decât anumite aspecte certe ale fenomenului.
Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Charles Goring şi E.A. Hooton sunt cei care au creat
primele tipologii specifice, aşa de exemplu categoriile de criminali descrişi de Lombroso: criminali
născuţi, criminali bolnavi şi criminoloizii.

Criminologie 31
La Congresul Internaţional de Criminologie din 1973, ţinut la Belgrad, specialiştii atrăgeau

atenţia că această metodă trebuie privită cu mai multă circumspecţie, fiind perimată şi în
contrast cu drepturile omului, reglementate prin acte juridice internaţionale, unanim admise de
către ţările membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Interesant de subliniat că, până în prezent, nu s-au putut stabili, în urma cercetărilor
întreprinse pe baza acestei metodologii, corelaţii semnificative între o anumită tipologie de
descriere a criminalilor sau între o anumită tipologie de delincvenţă şi diferitele metode de
tratament penal, aplicat celor care au comis infracţiuni.
2.5. Metoda comparativă

Metoda comparativă, prin vocaţie şi utilizare, reprezintă metoda cu cel mai larg câmp de
aplicare în ştiinţele sociale. Despre aceasta, E. Durkheim arăta: „Nu avem decât un anumit mod
de a demonstra că între două fapte există o relaţie logică, un raport de cauzalitate, acela de a
compara cazurile în care ele sunt prezente sau absente simultan şi de a cerceta dacă variaţiile pe
care le prezintă în aceste combinaţii diferite de împrejurări dovedesc că unul depinde de
celălalt“.
Această metodă este utilizată, deseori, ca metodă singulară de cercetare, însă, ea poate
fi folosită în paralel sau asociată cu alte metode în aproape toate etapele pe care le parcurge
cercetarea criminologică, de la identificarea cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitatea
şi până la elaborarea unor măsuri, care, odată aplicate de organele abilitate, pot să contribuie la
stoparea sau diminuarea fenomenului.
Procedeele mai des utilizate pentru comparare sunt:
– procedeul concordanţei – presupune identificarea elementelor comune din cadrul obiectului
de cercetare;
– procedeul diferenţelor – face referire la condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un
fenomen pentru a se produce iar dacă una din ele lipseşte, fenomenul nu se mai realizează,
condiţia respectivă constituind cauza acestuia;
– procedeul variaţiilor concomitente – când un fenomen este precedat de un alt fenomen, acela
dintre fenomenele precedente, care variază în acelaşi fel cu fenomenul care succede, constituie
cauza producerii fenomenului care ne interesează.
Aceste procedee nu apar niciodată izolate, iar concluziile desprinse din studiile făcute
constituie momente ale cunoaşterii ştiinţifice, legate strâns între ele.
Specialiştii apreciază însă că metoda comparativă suferă de o oarecare lipsă de rigoare,
criteriile elementare ce interesează a fi comparate nefiind întotdeauna precis determinate şi, ca
atare, se recomandă ca rezultatele obţinute prin această metodă să fie aprofundate şi
completate şi cu concluziile altor metode de cercetare.
2.6. Metoda de predicţie

Previzionarea în domeniul combaterii criminalităţii este o problemă pe cât de complexă
pe atât de utilă.
Problemele mai principale – în opinia profesorilor Nistoreanu şi Păun – care sunt vizate
de această metodă sunt:
– stabilirea raportului dintre legităţile statistice şi prognosticul fenomenului infracţional;
– opţiunea cu privire la factorii de predicţie de natură individuală;
– activitatea de planificare în domeniul prevenirii şi combaterii fenomenului infracţional.

Criminologie 32
Desigur, prin aplicarea metodei predictive se urmăreşte nu numai oferirea unor date cu
privire la un fenomen (sau mai multe), care ar putea să se producă într-o anumită perioadă de
timp şi într-un anume perimetru, ci şi evaluarea generală a posibilităţilor de delincvenţă,
cunoscut fiind faptul că sunt tineri care, de la vârste fragede comit fapte ce cad sub incidenţa
legii penale.
Un aspect important pe care încearcă să-l rezolve această metodă este şi evaluarea
recidivei, evaluare ce se face atât înaintea pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare cât
şi înainte de a se pune problema eliberării condiţionate. Evident, cercetarea se poate face, fie
asupra unui individ, fie asupra unui grup de infractori, prin identificarea şi izolarea acelor factori
criminogeni, care fac posibilă apariţia comportamentului criminal.
Şcoala americană de criminologie reprezentată prin Burgess, Ohlin, Wilkins, Argow şi,
îndeosebi, de soţii Glueck, cât şi şcoala germană prin Schiedt, Meawerk, Frey, Gereke şi
Schrwaab au fost printre primele care au efectuat ample cercetări în acest domeniu extrem de
sensibil, al identificării cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitate şi, apoi, în funcţie de
aceasta, previzionarea unor pericole viitoare.
Studiul criminalului se realizează pentru:
– trecutul său (biografia sa), ca de exemplu, studiul individual al cazului, sau putem analiza (însă
cu multă prudenţă) confesiunile infractorilor sau declaraţiile victimelor;
– prezentul său – realizat prin examene medicale, psihologice, teste etc.;
– viitorul său – adică infractorul, urmează a fi studiat pentru a observa ce ar putea deveni, ce
comportament ar putea avea şi dacă ar exista posibilitatea recidivei, în ce domeniu se va
produce, după ce perioadă, ce va face?
Examenul criminalilor – realizat pentru examinarea grupurilor de criminali eliberaţi din
sistemul de detenţie în aceeaşi perioadă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru examinarea
individuală (criminologia clinică).
Examenul grupurilor de criminali, al „cohortelor“, se face pentru a identifica riscul
recidivării acestora, arătând în fiecare caz factorii criminogeni determinanţi. Aceste studii se
bazează pe un clasament al factorilor criminogeni, în parte arbitrar, pentru că este făcut după
aprecierea personală a celui care face cercetarea. Mai trebuie adăugat că aceste studii au totuşi
o platformă fragilă, deseori fiind hazardant să tragi concluzii din examinarea câtorva zeci sau
chiar sute de condamnaţi.
Examenele individuale (criminologia clinică) se realizează asupra minorilor, a tuturor
deţinuţilor condamnaţi la pedepse private de libertate de lungă durată şi asupra dosarelor
personale realizate în timpul anchetei (situaţie materială, familială, anchetă socială, pentru a
stabili situaţia socială, examinări medicale, inclusiv testul de inteligenţă şi, în general, toate
celelalte măsuri utile realizării scopului propus).
În cazurile expres prevăzute de lege, Codul penal român stabileşte că ancheta socială şi, uneori,
testarea psihiatrică sunt obligatorii (art. 482 şi art. 117 C. pr. pen.).
3. Tehnici de cercetare criminologică

Criminologie 33
Încă de la al 6-lea Congres Internaţional de Criminologie de la Madrid (1970), s-a subliniat

faptul că „a sosit momentul ca problemelor de ordin metodologic în criminologie, să li se acorde
o atenţie mai mare în cadrul programelor de cercetare…“
Astăzi, cercetătorii din domeniul criminologiei sunt unanimi în a recunoaşte că principalele
tehnici de cercetare în domeniu sunt: chestionarul, interviul, tehnica documentară şi tehnicile
secundare.
3.1. Chestionarul
Chestionarul constituie un procedeu tehnic de cercetare, folosit îndeosebi în cercetările
care au drept scop evaluarea de ansamblu a fenomenului infracţional, fără a se mai apela la
datele stricte şi seci oferite de statistică. Această tehnică de cercetare criminologică este folosită
cu precădere în elaborarea acelor studii care au drept scop reintegrarea în societate a celor care
au suferit condamnări penale şi care au executat pedeapsa în sistemul penitenciar, în studiile
care vizează predicţia comportamentului delincventului, sau în cele unde se urmăreşte care a
fost reacţia socială faţă de o infracţiune, un anumit gen de infracţiuni, sau faţă de criminalitate în
general.
Se apreciază că avem două tipuri de chestionar:
– după natura informaţiei;
– după momentul codificării informaţiei.
a. Chestionarele realizate după natura informaţiei pe care dorim să o obţinem sunt fie
chestionare de date factuale, fie chestionare de opinie.
Chestionarele de date factuale cuprind de regulă acele întrebări care se referă la date,
evenimente sau împrejurări prin care se urmăreşte identificarea acelor persoane chemate să
răspundă, şi determinarea nivelului de cunoaştere al acestora în legătură cu problema care
interesează fondul activităţii respective.
Chestionarele de opinie joacă un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege, faţă
de un eveniment etc., de aceea, trebuie acordată o mare atenţie modului în care sunt formulate
întrebările.
b. Chestionarul realizat în raport cu momentul codificării informaţiei poate să ne ofere
informaţii precodificate, la care se primesc răspunsuri de genul: da, nu, probabil; informaţii
postcodificate, adică răspunsurile ca de altfel şi întrebările şi discuţiile în general, sunt deschise,
libere, cât şi informaţii mixte unde, de fapt, avem o îmbinare a informaţiilor precodificate cu cele
postcodificate. În legătură cu acest ultim chestionar unde avem formulate întrebări mixte şi unde
răspunsurile urmează acelaşi traseu, George Gallup, al cărui rol determinant în sondajele
realizate pe baza chestionarelor este unanim recunoscut, a folosit cu un succes deosebit „Planul
în cinci dimensiuni de alcătuire a chestionarelor“, care urmăresc răspunsuri la următoarele
întrebări:
– întrebări care au în vedere a stabili dacă subiectul chestionat cunoaşte problema;
– întrebări deschise, care au ca ţintă părerea subiectului asupra problemei pusă în discuţie;
– întrebări închise, care au drept scop obţinerea unor răspunsuri (opinii) la acele aspecte
specifice ale problemei pusă în discuţie;
– întrebări puse pentru a vedea cum motivează subiectul opinia sa;
– întrebări care se pun pentru a stabili cât de intens îşi susţine subiectul opinia.
Alcătuirea chestionarului este o altă problemă, în funcţie de care răspunsurile formulate
de subiecţii chestionaţi ne pot fi sau nu de folos. Problemele puse cu această ocazie fac referire

Criminologie 34
la forma de prezentare, formularea întrebărilor, dimensiunile acestuia şi ordinea de prezentare a

întrebărilor.
Forma de prezentare: chestionarul trebuie să prezinte o formă agreabilă, uşor şi eficient
în ceea ce priveşte mânuirea acestuia, iar explicaţiile care se dau de către operator trebuie să fie
cât mai simple şi mai politicoase.
Formularea întrebărilor reprezintă, de fapt, succesul sau insuccesul pe care-l vom avea
atunci când evaluăm utilitatea chestionarului. Întrebările trebuie să fie concise, exprimate printr-
un limbaj simplu şi corect, neologismele, arhaismele, cuvintele echivoce şi vagi, jargonul ori
folosirea unor expresii strict specializate nu ajută cu nimic scopul pe care-l urmăreşte utilizarea
chestionarelor.
Este necesar ca întrebările să nu fie sugestive, fiindcă, astfel, se folosesc alternative de
răspuns, varianta corectă nu este indicat a fi pusă nici prima şi nici ultima.
3.2. Interviul
Interviul reprezintă o tehnică de cercetare ştiinţifică, utilizată destul de larg în cercetarea
criminologică, însă, totodată şi controversată. Controversele în esenţă, vizează mai mult aspectul
sociologic al problemelor pe care le clarifică.
Interviul este folosit pentru investigarea şi aprofundarea faptelor criminale comise, cât şi
persoana criminalului. Cu ajutorul acestuia putem obţine date şi informaţii cu privire la aspectele
urmărite: crima, criminalul şi victima infracţiunii. Interviul presupune stabilirea unei cooperări
verbale între operatorul de interviu şi intervievat, care, pe parcursul derulării interviului nu-şi pot
schimba statutul şi rolul.
Specific pentru interviu este că, realizându-se prin întrebări şi răspunsuri, permite accesul
la identificarea acelui mod în care fapta şi criminalul sunt fixaţi în conştiinţa publică, în
cunoştinţele şi opiniile acestora.
Tipurile de interviu mai des utilizate sunt: interviul neformalizat şi interviul formalizat.
Interviul neformalizat, nestandardizat, flexibil, se desfăşoară fără a avea la bază întrebări
prestabilite, el apare ca o discuţie liberă între operator şi intervievat. Operatorul de interviu
abordează problemele aşa cum crede el că este mai bine pentru a culege informaţiile dorite.
Interviul neformalizat nu este un interviu direcţionat, operatorul având doar obligaţia de a
aborda toate problemele stabilite, pentru ca astfel să obţină datele şi informaţiile necesare. Deşi,
aparent, tipul de interviu pare a fi unul uşor de realizat, îndeosebi în practică, lucrurile nu stau
deloc aşa, astfel că luarea unui interviu presupune măiestrie profesională din partea
operatorului, fiindcă el este pus în situaţii ca să-şi demonstreze capacitatea de adaptare la
oameni în situaţii foarte diferite.
Operatorul de interviu poartă mai întâi o discuţie liberă pe marginea problemei
intervievate, în care îşi formulează strict obiectivul, oferind în schimb intervievatului posibilitatea
de a spune tot ceea ce doreşte în legătură cu aceasta. Apoi, discuţia va fi axată pe problema
care-l interesează, încercând să obţină opiniile intervievatului la problemele stabilite în interviu,
evitându-se discuţiile inutile.
Un asemenea tip de interviu ajută la obţinerea unui mare număr de informaţii în
problemele care interesează, inclusiv în corijarea unor aspecte care ţin de faza de proiectare a
cercetării.
Totuşi, se impune a se semnala şi câteva inconveniente, care, în principal, constau în:
– succesul interviului depinde într-o foarte mare măsură de pregătirea profesională, măiestria şi
experienţa operatorului de interviu;

Criminologie 35
– informaţiile obţinute sunt dificil de prelucrat statistic;

– realizarea interviului presupune o perioadă de timp mai îndelungată, deseori întâlnindu-se
cazuri în care subiecţii selectaţi nu sunt dispuşi, în opinia lor, la pierdere de timp;
– răspunsurile subiecţilor, dacă nu sunt de acord cu înregistrarea pe bandă magnetică, sunt dificil
de consemnat şi reţinut, situaţie care poate să genereze distorsionarea răspunsurilor.
Interviul neformalizat se foloseşte, de obicei, în intervievarea unui număr mai redus de
indivizi.
Interviul formalizat, standardizat, se poate aplica la un număr mult mai mare de subiecţi (ca de
exemplu un eşantion reprezentativ pentru populaţia din care este selectat), numărul, ordinea şi
formularea întrebărilor fiind prestabilite, situaţie în care, relaţia dintre intervievat şi operator,
este nesemnificativă.
La realizarea acestui tip de interviu se pleacă de la ideea că, pentru ca datele să poată fi
prelucrate statistic şi să poată fi comparate, răspunsurile subiecţilor aleşi trebuie să fie o reacţie
la stimulii cuprinşi în întrebările interviului.
Cu ajutorul acestui tip de interviu se realizează două principale obiective: obţinerea de
date şi informaţii care interesează cercetarea şi, apoi, informaţiile culese prezintă mai multă
validitate, sunt mai apropiate de realitate.
În practică, sunt cazuri când în funcţie de natura şi scopul cercetării se folosesc procedee
care combină elementele din interviul formal cu elemente mai puţin formale, care caracterizează
interviul neformal.
Despre interviu, în general, s-a scris şi s-a teoretizat foarte mult, existând chiar manuale
care vin şi asigură instruirea operatorilor, însă, principala observaţie care trebuie avută în vedere,
este aceea că, relaţia de comunicare dintre operatorul de interviu şi subiectul său (intervievat)
trebuie a fi una de încredere, fiindcă suspiciunea odată instalată, poate duce la compromiterea
interviului. Această suspiciune este mai ales întâlnită atunci când intervievaţii execută pedeapsa
în penitenciar, sau în alte locuri special amenajate (aresturi, penitenciare), de aceea, operatorul,
trebuie să-l convingă pe intervievat, situaţie destul de dificilă dacă operatorul nu-i câştigă
încrederea.
În ambele cazuri, atât la interviul formalizat cât şi la celălat, pot apare şi erori de răspuns,
momente care pot fi identificate prin compararea rezultatelor cu datele provenite din alte surse,
dar şi prin repetarea interviului cu persoanele unde există dubii cu privire la răspunsurile date.
3.3. Tehnica documentară – realizată prin interpretări statistice

Această tehnică de cercetare constă în culegerea tuturor datelor şi a informaţiilor
cuprinse în documente care ne ajută să ne facem o opinie în legătură cu problema investigată.
Deoarece realizarea acestei tehnici presupune o lecturare a documentelor, şi nu un contact
uman direct cu realitatea, ea a fost considerată ca o observaţie indirectă.
Documentarea constă, în principal din:
– Studierea statisticilor oficiale – care, aşa cum subliniam anterior, prezintă avantajul că oferă
date concrete, însă, prezintă şi dezavantajul că ele ne relevă doar criminalitatea aparentă şi pe
cea legală, fiind ignorată din motive de necunoaştere, care nu sunt imputabile statisticii,
criminalitatea reală. Datorită acestui fapt, interpretarea rezultatelor nu poate fi făcută corect. Cu
toate acestea, statisticile oficiale sunt singurele, cel puţin în România, pe care cercetarea
criminologică se poate baza atunci când se face o analiză care vizează cunoaşterea stării şi
dinamicii criminalităţii.

Criminologie 36
– Dosarele penale – în cuprinsul acestor cauze se pot găsi date cu privire la cauzele care
au generat producerea crimei, mobil şi scop, cât şi date referitoare la persoana criminalilor;
– Reacţia socială evidenţiată de mass-media, care, la fel, poate să ofere date interesante
despre un caz sau altul, date care din diferite motive nu au putut fi culese la studiul dosarului
cauzei.
Analiza care poate fi făcută este atât o analiză de conţinut, adică o analiză ştiinţifică, cât şi
una statistică, aceasta din urmă permiţând o apreciere globală cu privire la structura şi evoluţia
fenomenului şi la principalele caracteristici ale infractorilor.
Privită ca ansamblu al infracţiunilor comise într-o perioadă de timp determinată, pe un
anumit teritoriu geografic, criminalitatea este un fenomen „esenţialmente cantitativ“. Din
această perspectivă, criminologia utilizează indicatori cantitativi ai criminalităţii şi ai diferitelor
forme de reacţie socială. În mod tradiţional, măsurarea criminalităţii se realizează prin
intermediul diverselor tipuri de statistici.
Statistica a devenit o ştiinţă în sine, iar realizările sale sunt remarcabile. Primii oameni de
ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost matematicienii, care au utilizat
„Statisticile criminale“.
Informaţiile furnizate prin demersul statistic, adică prin observarea, prelucrarea şi analiza
statistică a criminalităţii – în măsura în care se bazează pe date primare exacte şi complete – sunt
în măsură să ofere o viziune închegată asupra laturii cantitative a criminalităţii: mărimea,
volumul, rata brută, distribuţia teritorială, intensitatea etc. În elaborarea programelor de
cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării, structurii şi dinamicii criminalităţii, ca şi în
prognoza criminologică, statistica este cea care aduce o contribuţie majoră, considerabilă în
asigurarea progresului aplicativ al cercetării criminologice.
3.3.1. Statisticile internaţionale

Statisticile internaţionale realizate mai întâi de Interpol şi ulterior de institutele O.N.U.,
specializate în prevenirea şi controlul ştiinţific al criminalităţii, realizează o analiză comparată a
stării şi dinamicii fenomenului infracţional în diferite ţări.
3.3.2. Statisticile naţionale

Statisticile naţionale aparţin diverselor instituţii implicate în lupta împotriva criminalităţii
şi într-o anumită măsură ele reprezintă imaginea muncii desfăşurate în acele instituţii. Dintre
statisticile naţionale importante sunt statisticile elaborate de Ministerul Justiţiei, Ministerul
Public şi cele întocmite de Ministerul de Interne. Totuşi, între acestea există deosebiri vizibile,
deoarece sunt realizate pe criterii diferite.
Criminologia românească preia din statistică nu numai datele brute privind evenimentele
statistice (infracţiunile comise şi înregistrate) observate, prelucrate şi analizate, ci şi modelele
probabiliste. Pentru a veni în ajutorul cercetării criminologice, statistica trebuie să elaboreze cât
mai numeroase variante de modele probabiliste şi să asigure o integrare adecvată a datelor
statistice în modele probabiliste.
Pe de o parte, demersul statistic în problema criminalităţii se întemeiază pe observaţii nu
îndeajuns de numeroase şi reprezentative, iar gruparea şi descrierea lor lasă uneori de dorit, prin
practica exagerării proprietăţilor formale a procedeelor de analiză statistică. Pe de altă parte, în
demersul statistic trebuie să se dea prevalenţă proprietăţilor şi procedeelor specifice utilizate în
analiza criminalităţii, şi numai apoi să se aibă în vedere natura socială a acestui fenomen. Nu

Criminologie 37
putem să nu observăm că, oricât de completă ar fi cercetarea statistică a criminalităţii, ea nu

poate furniza date privind „cifra neagră“.
Statisticile Ministerului Justiţiei însumează datele referitoare la criminalitatea legală, respectiv,
cauzele în care instanţele de judecată au pronunţat hotărâri de condamnare rămase definitive.
Ele sunt întocmite pe criteriul făptuitorului, deci al persoanelor condamnate. Prin comparaţie,
statisticile întocmite de Direcţia Penitenciarelor, deşi constituie „o oglindă firească a activităţii
justiţiei, sunt mai plastice şi ilustrează mai bine populaţia închisorilor“.
Statisticile poliţiei înregistrează date referitoare la autorii infracţiunilor şi fac unele
corelaţii între autori şi victime. În realitate, statisticile judiciare nu înregistrează criminalitatea
reală ci, mai degrabă, reacţia socială formată împotriva criminalităţii, înţelegând prin aceasta că
o parte importantă a fenomenului infracţional – cifra neagră – rămâne în afara tabloului statistic.
Trebuie semnalat că întocmirea statisticilor este grevată şi de erori involuntare şi chiar
falsificări intenţionate care conduc la inexactitatea acestor indicatori.
Ca urmare a acestor fapte, instituţiile care întocmesc statisticile au luat iniţiativa furnizării
unor date suplimentare:
– proporţia infracţiunilor înregistrate şi clarificate de către poliţie;
– proporţia şi valoarea prejudiciului recuperat.
Cu toate limitele sale, analiza statistică, cu procedeele şi tehnicile sale moderne
reprezintă o sursă preţioasă de documentare pentru cercetarea criminologică, deoarece –
oferind date şi concluzii privind starea, frecvenţa, ritmul de variaţie etc. – îngăduie cercetării
criminologice, pe baza investigaţiei multilaterale, calitative şi a realităţii, să fundamenteze
legităţile criminalităţii, să explice esenţa şi cauzalitatea criminalităţii, atât la nivel macrosocial, cât
şi pe zone administrativ teritoriale, pe grupe sau categorii de infracţiuni, pe grupe de participanţi.
Datele şi concluziile statistice permit criminologiei să caracterizeze raportul probabil
dintre criminalitatea reală şi criminalitatea relevată.
3.4. Tehnici secundare

Normandeau defineşte ca „tehnici secundare“ acele cercetări mai detaliate, care vizează
sublinierea caracteristicilor criminalului, îndeosebi cele psihologice, identificarea factorilor care
contribuie în mod esenţial la inadaptarea infractorilor, cât şi rolul acestora în provocarea acelor
cauze şi condiţii care generează criminalitate. Aceste tehnici sunt denumite secundare fiindcă ele
se folosesc alături de una sau mai multe tehnici fundamentale şi se realizează, de regulă, cu
ajutorul testelor. Testele constituie o probă care implică realizarea unor sarcini asemănătoare
pentru toţi cei examinaţi, în scopul aprecierii succesului sau eşecului, ori notării numerice a
reuşitei.
Testele de personalitate urmăresc să identifice acele trăsături ale criminalului care îl
determină la comportamente criminale. Ele sunt importante, cu ajutorul lor putând să
identificăm asemănări sau deosebiri între criminalitate şi anumite tipuri de personalitate.
Indiscutabil, metodele şi tehnicile de cercetare în criminologie, descrise de unii autori au
valoare didactică deosebită, însă, subsemnatul, a preferat descrierea uneori cu lux de amănunte
a metodelor şi tehnicilor propuse de cei doi colegi de la Academia de Poliţie, Gh. Nistoreanu şi C.
Păun, al căror efort l-am plasat mai în apropierea preocupărilor practice.

Criminologie 38
Nu uita!
- Metoda reprezintă un mod de a cunoaşte evoluţia fenomenului infracţional;

- Procedeul ne arată modul în care trebuie acţionat pentru realizarea unui scop;
- Observaţia reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana
care efectuează studiul şi obiectul său de studiu;
- Observaţia este metoda cea mai directă a studiului comparativ;
- Experimentul reprezintă o observaţie provocată;
- Studiul de caz reprezintă o analiză a tuturor aspectelor pertinente ale unor unităţi
de studiu;
- Statistica reprezintă acele date oficiale oferite de instituţiile judiciare necesare
studiului criminologiei;
- Gradul de repetabilitate (recidiva) reprezintă una din cele mai importante
caracteristici ale unei infracţiuni;
- Metoda comparativă reprezintă demonstraţia că între două fapte criminale există
o relaţie logică;
- Chestionarul constituie un procedeu tehnic de cercetare, folosit îndeosebi pentru
evaluările de ansamblu ale fenomenului infracţional;
- Interviul reprezintă o tehnică de cercetare ştiinţifică pentru investigarea şi
aprofundarea cauzelor crimei;
Întrebări de control.
1. Observarea este modalitatea cea mai directă a:

a) studiului comparativ;
b) analizei de caz;
c) cercetării fenomenului infracţional.
2. Experimentul reprezintă:
a) o analiză a dosarului;
b) o analiză provocată;
c) un studiu statistic.
3. Metoda tipologică de cercetare criminologică îşi are originile în:

a) teoriile criminologice ale reacţiei sociale;
b) teoriile antropologiei criminale;

Criminologie 39
c) studiile de caz.
4. Metoda de predicţie în care cercetarea criminologică:

a) identifică factorii criminologiei;
b) ajută studiul statistic;
c) previzionează în domeniul combaterii crimei.
5. Tehnica documentară:
a) culege date şi informaţii din documente;
b) ajută la realizarea unei observaţii;
c) previne fenomenul criminalităţii.
1. Tehnicile de cercetare criminologică;

2. Studiul de caz – rol şi importanţă pentru cercetarea criminologică;
3. Observaţia – metodă importantă de cercetare criminologică;
4. Experimentul – metodă de cercetare criminologică.
Temă de control
Apariţia şi evoluţia metodelor de cercetare criminologică
4. Bibliografie
1. R.M. Stănoiu, Metode şi tehnici de cercetare în criminologie, Editura Academiei, Bucureşti,

1981;
2. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p. 56–79.
3. Gh. Nistoreanu şi C. Păun, Criminologie, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti, 1995,
p. 81–107.

Criminologie 40
4. Dr. Andrei Stănoiu, Sociologie juridică, Editura Trei, Bucureşti, p. 70–76.

5. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Editura Beck, 1998, Bucureşti, p. 36–45.
6. Sorin Rădulescu şi Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa S.R.L.,
Bucureşti, 1996, p. 145–181.
7. Aurel Dincu, Criminologie, Bucureşti, 1984, Facultatea de Drept, p. 46–74.
8. M. Grawitz, Methodes des sciences sociales, Paris, Editura Dalloz, 1973.
9. Jean Larguier, Criminologie et science penitentiaire, 8e édition, Dalloz, 1999, p. 17-24.
10. Ion Eugen Sandu, Florin Sandu şi Gheorghe Iulian Ioniţă, Criminologie, Editura Sylvi,
Bucureşti, 2001, p. 69-101.
11. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 62-98.

Criminologie 41
Unitatea de învăţare 3
CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE
- va fi familiarizat cu semnificaţia curentelor în criminologie;

- va identifica pe reprezentanţii de seamă ai şcolilor de criminologie;
- ca cunoaşte izvoarele cercetării criminologice prin prisma şcolii clasice şi a şcolii pozitiviste
de criminologie.
Cuprinsul unităţii de învăţare

A.Criminologia clasică………………………………………………....…………………..………….………..42
1. Consideraţii introductive……………………………………………….…………………………………..42
2. Cesare Beccaria şi Şcoala clasică………………………………..……………………………………….42
B. Şcoala pozitivistă…………………………………………………….……………………………….…….. …45
1. Explicaţii introductive……………………………………………..…………………………….………...…45
2. Cesare Lombroso…………………………………………………….……………………………..….………..46
3. Enrico Ferri……………………………………………………………………………….………………………....49
4. Raffaele Garofalo………………………………………………………………..…………………………..…..50
C. Teorii privind factorii biologici şi comportamentul criminal………………….……………...52
1. Explicaţii introductive……………………………………………………………………..….…...............52
2. Teoria lui Goring: crima – un defect ereditar…………………………………………….……………52
D. Teorii raportate la inteligenţa şi influenţa acestora asupra criminalităţii................54
2. Testarea inteligenţei şi crima..................................................................................54
E. Teoriile comportamentului criminal.......................................................................55
2. Gabriel Tarde – sociolog şi criminolog....................................................................56
F. Teoriile stresului şi formarea subculturilor.............................................................57
2. Teoria constrângerii a lui Merton............................................................................58
Nu uita!.....................................................................................................................59
Întrbări de control......................................................................................................60
Propuneri de referat...................................................................................................61
Temă de control.........................................................................................................61
Bibliografie.................................................................................................................61

Criminologie 42
A. CRIMINOLOGIA CLASICĂ
1. Consideraţii introductive
Începând cu sfârşitul secolului al XVIII-lea şi până spre mijlocul secolului al XIX-lea, în

bazinul mediteranean, cultura clasică îşi făcea loc din ce în ce mai insistent şi cu mai multă
forţă. Momentul era unul al descoperirilor ştiinţifice şi al apariţiei de noi discipline şcolare.
Una dintre acestea a fost criminologia, care se manifesta ca o încercare de a abandona
arbitrariul în procese şi mai ales în cele penale, încercând să facă un sistem juridic mai
raţional, bazat pe lege. Munca fondatorilor criminologiei, aşa cum erau Cesare Beccaria şi
Jeremy Bentham, a devenit cunoscută sub denumirea de „Criminologia clasică“.
Criminologia clasică îşi are originea în reacţia socială îndreptată împotriva sistemului
de teroare al dreptului şi al pedepsei care a existat înainte de Revoluţia Franceză din 1789.
Până la acea vreme nu exista un sistem real al justiţiei criminale în Europa. Existau crime
împotriva statului, împotriva bisericii şi împotriva coroanei. Unele dintre aceste crime erau
specifice, altele nu. Judecătorii aveau putere deplină să condamne o persoană pentru un act
care nu întotdeauna era definit ca fiind criminal. Monarhii, deseori, emiteau ceea ce în
Franţa se numea „Rettres de cachet“, sub care un individ putea fi închis pentru aproape
orice motiv (nesupunerea faţă de unul din părinţi, spre exemplu) şi fără nici o justificare.
Multe legi penale erau nescrise, acestea fiind redactate fără a specifica tipul pedepsei
asociate încălcării lor. Sentinţele arbitrare şi adesea crude erau impuse de judecător, care
avea discreţie totală de a decide pedepsele.
Proces organizat în sensul modern al cuvântului nu exista. În timp ce exista un
oarecare consens general cu privire la structura crimei, nu exista limită reală a valorii şi tipul
sancţiunii legale pe care o curte putea s-o dea.
Pedepsele includeau însemnarea, arderea, biciuirea, mutilarea, înecarea, surghiunul
şi decapitarea. În Anglia, o persoană putea primi pedeapsa cu moartea pentru mai mult de
20 de infracţiuni, incluzând şi ceea ce noi numim astăzi furturi mărunte.
Fără îndoială, şcoala clasică este frecvent asimilată cu numele şcolii italiene şi a lui
Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria (1738-1794).
Ceea ce a intervenit ulterior, prin modificările aduse la unele teorii (aşa-numită şcoala
neoclasică), coincide în mare măsură cu ideile şi conceptele de bază despre natura umană
promovate de criminologia şcolii clasice.
Ambele, şcoala clasică şi şcoala neoclasică, constituie un fel de liber-arbitru, care reia
cu raţionament gânduri mai vechi, pe care le integrează într-o explicaţie mult mai plauzibilă,
bazată pe date verificabile şi mult mai credibile.
2. Cesare Beccaria şi Şcoala clasică
Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria a fost un student care nu s-a remarcat prin
ceva deosebit în timpul studenţiei, având o uşoară înclinare către matematică. După ce şi-a
finalizat studiile la Universitatea din Pavia s-a alăturat lui Allessandro Verri, un angajat al
închisorii din Milano şi împreună cu fratele său, economistul Pietro Verri, au început să se
întâlnească regulat într-un grup de tineri şi au înfiinţat o asociaţie cu numele „Academia
Pumnilor”, unde discutau subiecte literare şi filosofice. Ideea lor de bază era să descopere
reformele de care societatea italiană avea nevoie pentru modernizare.

Criminologie 43
În martie 1763, Beccaria a scris un eseu în domeniul penologiei cu referire la

pedepse, subiect despre care el nu ştia mai nimic. Cu ajutorul fraţilor Verri, eseul a fost
finalizat în ianuarie 1764 şi a fost publicat sub titlul „Despre crime şi pedepsele acestora”.
Evenimentul avea loc în micuţul oraş Livorno, în iulie al aceluiaşi an, atunci când Beccaria
avea doar 26 de ani. Climatul a fost favorabil, cu publicarea acestei cărţi Cesare Beccaria
devenind părintele criminologiei moderne, şi ea a fost scânteia care prevestea sfârşitul
barbariei medievale.
A fost angajat al guvernului şi profesor universitar, la Universitatea din Milano
predând economia politică, aptitudinile sale ajutându-l să elaboreze teorii originale şi
strălucite în domeniul social şi politic.
Gândirea lui referitoare la metodele cantitative în domeniul social şi politic a fost
adoptată ulterior de către raţionaliştii francezi, iar gândirea sa economică nu se află prea
departe de cea a ilustrului său contemporan, englezul Adam Smith (1723-1790), care, de
altfel, a şi fost supranumit „părintele economiei cantitative“.
Problema crimei, potrivit lui Beccaria, poate fi atribuită nu oamenilor răi, ci legilor
rele. Un sistem juridic modern va trebui să garanteze un tratament egal pentru toţi
oamenii în faţa legii. Teza elaborată, deosebit de modernă, pleca de la presupunerea că
oamenii aleg liber ce vor să facă şi sunt responsabili pentru consecinţele comportamentului
lor. Împreună cu alţi intelectuali ai timpului, Beccaria s-a solidarizat şi au protestat împotriva
inconsistenţelor în guvernare şi în rezolvarea problemelor publice. Poate şi de aceea, ataşat
fiind unor idei de bază pentru societate, a propus numeroase reforme pentru a face practica
justiţiei penale mult mai logică şi mai raţională. A protestat împotriva practicilor existente de
justiţie personală care aveau la bază nu numai anumite interese, dar şi foarte multe capricii,
cât şi împotriva pedepselor barbare şi severe ale timpului. Dacă reacţia
autorităţilor la apariţia lucrării a fost una destul de blândă, aceasta s-a datorat şi faptului că
Beccaria a înserat în lucrarea sa şi laude la adresa guvernării, cât şi prieteniei pe care o avea
cu mari personalităţi ale vremii.
Ideile exprimate de Beccaria prin propriile cuvinte:
A. Legea trebuie aplicată pentru a menţine contractele sociale

Legile sunt condiţiile sub care oamenii independenţi şi izolaţi s-au unit pentru a forma
o societate. Sătui de a trăi într-o continuă stare de război şi de a se bucura de libertăţi
percepute ca fiind lipsite de folos prin nesiguranţa conservării lor, oamenii au sacrificat o
parte din ele, astfel încât să se poată bucura de restul acestora în pace şi siguranţă.
De aceea, ar trebui să fie introduse anumite motive tangibile
pentru a preveni spiritul despotic latent, existent în fiecare om, în a întoarce societatea în
haosul original. Aceste motive tangibile sunt stabilite a fi aplicate acelora care încalcă
legea“.
B. Numai legiuitorul trebuie să creeze legi

„Numai legile pot stabili pedepse pentru crime; autoritatea pentru acest lucru rezidă numai
în legiuitor, care reprezintă întreaga societate unită printr-un contract social... Dar, o
pedeapsă care depăşeşte limitele fixate de lege este doar o pedeapsă care se adaugă alteia;
de aceea, un magistrat nu va putea, sub nici un pretext, din zel sau grijă pentru bunul ocrotit,
să agraveze pedeapsa stabilită cetăţeanului delincvent”.

Criminologie 44
C. Judecătorii trebuie să impună pedepse numai în concordanţă cu legea şi ei nu

trebuie să creeze legi sau să le interpreteze
„Judecătorii cazurilor criminale nu pot avea autoritatea de a interpreta legile datorită
faptului că nu sunt legiuitori... Pentru fiecare caz care compare în faţa lui, judecătorul este
obligat să completeze un silogism perfect în care premisa majoră este legea generală; al
doilea element este acţiunea care se conformează sau nu legii şi, în final, concluzia: achitarea
sau pedeapsa. Dacă judecătorul nu a fost constrâns sau dacă el dorea să adauge un singur
silogism, atunci uşa către incertitudine este deschisă.
Fiecare om are propriul punct de vedere şi la momente diferite, puncte diferite. De aceea,
„spiritul“ legii ar trebui să fie produsul unei judecăţi logice, bune sau rele; ar putea depinde
de violenţa pasiunilor, de slăbiciunea acuzatului, de judecăţile în legătură cu el şi toţi aceşti
factori, la minut, ar putea să altereze aparenţa obiectului în mintea schimbătoare a unui
om... .
Dezordinea ce se ridică din observarea riguroasă a înscrisurilor legii penale este
comparabilă cu aceea care se ridică din interpretări”.
D. Asupra seriozităţii crimelor

Adevărata măsură a crimelor este... pedeapsa aplicată de societate... Au fost eronate
opiniile acelora care credeau că adevărata măsură a crimelor va fi găsită în intenţia
persoanelor care le comit.
De aceea, ar fi necesară formarea nu a unui cod particular pentru fiecare cetăţean, ci
o nouă lege pentru fiecare crimă. Uneori, oamenii aduc cele mai mari deservicii societăţii,
animaţi de intenţiile cele mai bune; alteori, intenţionând să-i facă cel mai mult rău, ei îi fac,
de fapt, cel mai mare bine.
E. Asupra pedepselor proporţionale

„Există un interes comun, în a nu se produce crimele şi în a fi mai puţin frecvente în
proporţie cu răul pe care acestea îl cauzează societăţii. De aceea, obstacolele care determină
un om de a nu comite o crimă trebuie să fie mai puternice decât tentaţia foloaselor pe care
acesta le-ar obţine comiţând-o. De aceea, trebuie să existe o bună proporţie între crime şi
pedepse“.
F. Asupra severităţii pedepselor

„Pentru ca pedeapsa să-şi atingă scopul, răul pe care îl implică trebuie să fie mai mare
decât avantajul derivabil din crimă; în acest sens, răul ar trebui să includă siguranţa pedepsei
şi pierderea bunului pe care crima l-ar fi putut produce. Tot ceea ce urmează este superfluu
şi din acest motiv tiranic, severitatea pedepselor însăşi îmboldesc oamenii să comită ceea ce
este cel mai rău din ceea ce se previne; ei sunt tentaţi să comită crime adiţionale pentru a
evita pedeapsa pentru una singură.
G. Asupra promptitudinii pedepselor

„Cu cât comiterea unei crime va fi mai prompt şi mai rapid pedepsită, cu atât mai
drept şi mai folositor va fi. Am spus mai drept, deoarece criminalul este, din aceste motive,
ferit de ineficienţa şi crudele remuşcări ale incertitudinii... deoarece privarea de libertate,

Criminologie 45
fiind ea însăşi o pedeapsă, nu ar trebui să preceadă o sentinţă, exceptând cazurile când

necesitatea o cere... .
H. Asupra siguranţei pedepselor

„Una dintre cele mai mari stavile în calea crimei nu este cruzimea pedepselor, cât
infailibilitatea lor... siguranţa unei pedepse, chiar şi moderată, va face întotdeauna o
impresie mai puternică decât teama de o alta, cu mult mai teribilă, dar combinată cu ideea
impunităţii; chiar şi relele cele mai mici, când ele sunt sigure, mereu vor verifica minţile
oamenilor... De aceea, dacă am lăsa legile să fie inexorabile, şi inexorabili executorii lor în
cazuri particulare, ar însemna să lăsăm şi legiuitorul să fie tandru, indulgent şi uman“.
B. ŞCOALA POZITIVISTĂ
1. Explicaţii introductive
Perioada de timp care cuprinde aproape un secol ce s-a interpus între Beccaria şi
Lombroso a marcat o asemenea schimbare a gândirii, încât — fără teama de a greşi — o
putem compara cu o revoluţie intelectuală. Pe parcursul acestui secol, metodologiile de bază
şi logice ale obiectivului ştiinţei criminologice au devenit bine determinate. Investigaţiile
ştiinţifice şi interpretările care au început să fie date pe baza acestora au furnizat un nou
sistem de explicaţii al tuturor fenomenelor, incluzând totodată şi moştenirea acumulată din
istoria religiei şi obiceiurilor. La întrebările vechi despre natura umană au început să fie date
răspunsuri, mai degrabă în termenii obiectivelor ştiinţei decât în aceia ai religiei sau
filosofiei.
Auguste Comté (1798-1857), părintele sociologiei franceze, a aplicat metode
moderne ale ştiinţei fizice la ştiinţele sociale în cele 6 volume ale lucrării „Curs de filozofie
pozitivă“, publicate între anii 1830 şi 1842. El a argumentat că nu poate exista o cunoaştere
reală a fenomenului social dacă nu este abordat din punct de vedere pozitivist, ştiinţific. Dar
pozitivismul singur nu era suficient în a aduce o schimbare fundamentală în gândirea
criminologică.
Lucrarea lui Charles Darwin (1809-1882) „Despre originea speciilor“ (1859) a făcut
breşa finală în gândirea trecutului. În această carte, Darwin a prezentat probe cum că
oamenii sunt nişte fiinţe asemănătoare animalelor, dar mult mai evoluaţi şi dezvoltaţi.
În 1871, Darwin avea să facă următorul pas logic, urmărind originea omului plecând
de la un animal antropoid: maimuţa. Mai mult, el avea să pună mai multă înverşunare în
convingerile sale care nu admiteau în totalitate că Dumnezeu a creat omul după propria sa
imagine.
Lumea ştiinţifică nu avea să mai fie niciodată la fel, fiindcă teoria evoluţiei a făcut
posibilă punerea de noi întrebări şi de a căuta noi variante de răspuns la întrebări mai vechi.
Noua teorie biologică avea să o înlocuiască pe cea veche.
Tezele conform cărora demonii şi spiritele animale puteau explica acele
comportamente umane deviante aveau să fie înlocuite de cunoştinţe motivate ştiinţific.
Atunci s-au născut ştiinţele sociale, originea omului, astfel prezentată şi susţinută, a
început să fie acceptată ca o cale de a învăţa despre oameni în diverse domenii cum ar fi:
psihologia, medicina, fiziologia şi psihiatria. Ca urmare, oamenii au început să apară

Criminologie 46
cercetătorilor din ce în ce mai pregnant, ca un fel de fiinţe care nu au legături speciale cu

divinitatea, aşa cum se credea.
Lombroso făcea parte din lumea intelectualilor. El s-a folosit de acest lucru în gândirea sa
asupra crimei, aşa cum Beccaria uzase de lumea sa particulară cu 100 de ani înainte.
2. Cesare Lombroso
Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909), într-o familie relativ
numeroasă de evrei şi a studiat medicina, devenind specialist în psihiatrie.
A urmat cursurile facultăţii de medicină la Universitatea din Pavia (1852-1854), apoi,
pe cele ale facultăţii de medicină din Padova şi Viena. Fiica sa, Gina Lombroso, într-un articol
publicat în „Revista de drept penal şi criminologie“ din Bruxelles, în decembrie 1926, aprecia
că tatăl său a realizat că medicina este o ştiinţă cu o valoare intrinsecă în sine şi pentru sine,
pe când îşi continua studiile la Universitatea din Viena. Aici, C. Lombroso sesizează că,
medicina poate găsi remediul multor boli mintale. De altfel, după terminarea studiilor,
publică o lucrare „Cretinismul în Lombardia“, în care subliniază principalele cauze ale declan-
şării acestei boli, dar şi remediile sale.
În 1859 devine medic militar şi îşi continuă studiile pe tema rasei, a climei şi a
ţinutului geografic, făcând valoroase aprecieri pe marginea influenţei acestora asupra
conduitei umane.
La 3 mai 1863 îşi inaugurează cursul său de medicină legală la Universitatea din Pavia,
care poate fi apreciat drept primul său material ce a constituit mai târziu nucleul de bază al
operei sale, „L’uomo delinquente“, dar ocupaţia sa de bază a fost aceea de profesor
universitar de medicină legală la Universitatea din Torino.
A. Omul delicvent
Lombroso a devenit cunoscut odată cu publicarea lucrării „L’uomo delinquente“, în
anul 1876, unde susţinea că, criminalii, sunt rămăşiţele biologice ale unui stadiu de
dezvoltare timpuriu şi că sunt indivizi mai primitivi şi mai puţin evoluaţi decât concetăţenii
lor care nu sunt criminali. Cesare Lombroso a folosit termenul de „ATAVISTIC“ pentru a
descrie aceşti oameni.
La nivelul societăţii româneşti, îmi este greu de descifrat care sunt cauzele, motivele
pentru care această valoroasă, iubită şi contestată, adulată şi denigrată lucrare nu a văzut
lumina tiparului într-o traducere coerentă şi explicită. Aşteptam acest fapt să se petreacă
îndeosebi după decembrie 1989, însă, din motive probabil obscure (pe cine mai
interesează?), această carte nu este cunoscută publicului român şi îndeosebi studenţilor în
ştiinţe juridice şi sociale.
Este adevărat că la sfârşitul secolului al XIX-lea, tot mai multe voci arătau că omul
este complet liber să facă sau nu ceea ce el doreşte iar pedepsele deveniseră mai puţin
sângeroase, aruncând la coşul istoriei talionul antic al străbunilor.
Pe acest fundal a apărut investigaţia ştiinţifică a lui Cesare Lombroso, care a oferit
sistemului de justiţie penală fundamente mult mai solide. El, Lombroso, ştia că de unde ar
veni şi orice ar fi, omul se supune mereu şi, uneori în mod fatal, cauzei celei mai importante.
Deseori, Lombroso recunoştea că societatea are în mod incontestabil dreptul de a se apăra,
dar aceasta, în foarte multe situaţii nu era demnă de a se răzbuna, că represiunea penală nu
poate şi nu trebuie să fie dictată decât prin raţiunea utilităţii sociale demonstrată în mod
ştiinţific.

Criminologie 47
Ştiinţa juridică clasică se limita la a cerceta şi a comenta textele. Lombroso avea să fie
părintele unei noi şcoli care se năştea, şcoala antropologică, care a lăsat deoparte codurile şi
formulele şi a început să studieze omul din punct de vedere al criminalităţii.
Scoala de antropologie criminală îşi avea reprezentanţi în toate (sau aproape toate)
ţările europene, dar cei mai străluciţi reprezentanţi ai săi veneau din Italia, ţară care prin
Lombroso, Ferri şi Garofale a creat o literatură juridică specială, care a distrus efectiv toate
teoriile vechi ale criminalităţii.
Lombroso, susţinea că în caracterul criminalului complet se regăseşte capacitatea de
gândire slabă, mediocră, cu o mandibulă dezvoltată excesiv, cu privirea asemănătoare
cretinilor şi cu un craniu asimetric. Barba este — în opinia lui Lombroso - rară, sau lipseşte,
însă, are o pilozitate abundentă, iar nasul este turtit şi acvilin.
Criminalii, în marea lor majoritate sunt daltonişti şi stângaci, iar forţa lor în mâini este
scăzută, deşi, au o agilitate ieşită din comun.
Se aprecia că degenerescenţele alcoolice şi epileptice sunt şi ele prezente în
comportamentul criminal iar elementele histologice ale centrilor nervoşi sunt în mare
măsură atinşi de pigmentări, de degenerări calcaroase, de scleroză etc. Criminalii roşesc
foarte greu şi toate varietăţile specifice sensibilităţii, la ei sunt foarte reduse.
Decăderea lor morală corespunde decăderii organice ; ei sunt nebuni din punct de
vedere moral iar tendinţele lor criminale se manifestă încă din copilărie prin: practicarea
excesivă a onanismului, cruzime, plăcerea de a fura, o vanitate excesivă, viclenie, minciună,
aversiune împotriva obiceiurilor familiare şi caractere impulsive. Aceste trăsături morale
persistă şi dau criminalului adult o fizionomie mentală cu totul particulară.
-Criminalul născut este invidios, răzbunător, indiferent în faţa pedepselor, cu explozii
de furie fără a avea motive, explozii care tind a deveni periodice.
Criminalul născut este leneş, libertin, imprevizibil, nestatornic şi cartofor. El nu este
susceptibil de remuşcări şi deseori cade pradă bucuriei şi instinctelor sale. Criminalii au o vie
şi timpurie dragoste pentru tatuaj, căruia deseori îi dau un sens cinic şi frecvent este realizat
pe organele sexuale. Scrisul lor, atunci când ei ştiu să scrie, are un caracter particular,
semnătura fiindu-le complicată şi ornată frecvent cu arabescuri.
În grupurile lor, criminalii se conduc după reguli sociale primitive: dictatura şi reguli
draconice.
Şcoala de antropologie criminală îl consideră pe criminalul născut ca absolut
incorigibil şi, ca atare, recomandă cu îndrăzneală folosirea închisorii pe viaţă fără ca aceştia
să mai beneficieze de liberări provizorii sau de dreptul de graţiere. Apreciez că, Lombroso şi
camarazii săi s-au pripit când au făcut această recomandare, care, practic, înlocuia sălbăticia
cu măsuri privative de libertate, date pe o durată necruţătoare şi decretate în numele
ştiinţei.
Lombroso critica sistemul penitenciar din vremea sa pe motiv că în loc să reeduce, cei
care-şi executau pedepsele în acest sistem, măreau rata recidivei.
Dimensiunea neobişnuită a otrăvirilor sau a altor moduri de suicid în sânul claselor
aşa zis învăţate, demonstra că învăţătura nu face miracole dacă ea nu este dublată şi de o
educaţie morală. Noua şcoală formată de Cesare Lombroso considera recidivismul ca pe o
boală incurabilă.
Răspunsul la întrebarea care sunt cauzele comportamentului criminal s-a bazat pe
concepţia conform căreia factorul cauzal multiplu s-ar datora unor motive biologice,
psihologice şi de natură socială.

Criminologie 48
Evoluând în timp, Lombroso şi-a aplecat interesul mai mult asupra factorilor de
mediu, decât asupra celor biologici.
În 1879, cercul apropiaţilor sinceri ai lui Lombroso a fost completat, poate cu cea mai
valoroasă şi norocoasă achiziţie pentru opera iniţiată de el, Enrico Ferri. Acesta s-a inspirat
de la Lombroso, dar nu puţine au fost cazurile în care l-a şi inspirat pe profesor. Enrico Ferri
l-a îndrumat pe Lombroso pe o cale mai rezonabilă. Chiar Lombroso recunoaşte că a
acceptat concluziile lui Enrico Ferri, sacrificându-şi o parte a teoriilor sale.
În 1879, imediat după Enrico Ferri, de C. Lombroso s-a mai ataşat şi Raffaele
Garofalo, un distins magistrat care a pus la dispoziţia noii doctrine o vastă cultură juridică.
„L’uomo delinquente“ a fost tradusă în franceză, engleză, germană şi spaniolă, astfel că
opera lui C. Lombroso a fost popularizată în toată lumea.
B. Crima — cauzele acesteia şi remediile

În ultima sa carte, „Crima — cauzele acesteia şi remediile“, Lombroso face un sumar al
muncii sale de o viaţă, destinată special cauzei justiţiei şi, îndeosebi, prevenirii fenomenului
criminal. Lucrarea a fost publicată în 1911, la doi ani după moartea sa, şi lua în discuţie mai
mulţi factori care stau la baza declanşării fenomenului criminal, cei mai importanţi fiind de
mediu şi mai puţin de ordin biologic.
Mult mai matur în gândire, de data aceasta Lombroso a inclus şi alţi factori, pe lângă cei
fizici sau antropologici, susţinând că există 3 mari clase de criminali:
1- criminalii născuţi, înţeleşi ca rămăşiţe atavistice ale unei forme de evoluţie înapoiată
şi, de aceea, ei constituiau doar o treime din numărul total de agresori. Crima provine din
condiţii organice, fiind un fenomen biologic şi astfel crima este în sânge, este congenitală.
Criminalul se naşte criminal. O constatare interesantă pe care a făcut-o Cesare Lombroso a
fost în legătură cu lipsa durerii (analgezia), care îl apropie pe criminal şi mai mult de omul
sălbatic;
2- criminalii bolnavi, adică idioţii, imbecilii, paranoicii, melancolicii şi aceia afectaţi de
paralizie generală, alcoolicii, epilepticii sau istericii;
3- criminoloizii - o clasă largă, fără caracteristici fizice speciale, care nu sunt afectaţi de
boli mintale, dar al căror sistem emoţional şi mental conduce, sub anumite circumstanţe, la
comportamente criminale.
Lombroso susţinea că între nebuni şi criminali nu ar fi diferenţă de calitate, ci numai
de intensitate şi, deşi amândoi sunt atavici, criminalul are mai multe anomalii.
Mai târziu, Lombroso a acceptat că mai bine de jumătate din numărul criminalilor nu
s-au născut criminali, în sensul în care acesta a folosit termenul respectiv şi nici nu sunt
bolnavi sau epileptici, dar disfuncţionalităţile lor sunt mult mai subtile, iar renumitul profesor
i-a numit criminoloizi. În 1890, Lombroso preia spre marea sa satisfacţie şi şefia catedrei de
psihiatrie de la Universitatea din Torino.
Spre finalul carierei sale, Lombroso devine pasionat şi de viaţa politică, publicând mai
multe articole în care cochetează cu ideile socialiste. În ultimii ani este preocupat mai mult
de studii asupra spiritului, în anii 1906-1907 publicând şi o lucrare în acest sens („Ricerhe sui
fenomeni ipnotici e spiritici“).
In 1909, când Lombroso înceta din viaţă, era evident pentru toţi cercetătorii că
teoriile lui erau simple şi naive. Antropologia abandonase din ce în ce mai evident concepţia
de uniformitate şi evoluţia liniară a oamenilor ca produs final. În aceste condiţii, noţiunea de
criminal ca un tip fizic, atavist, devenise deja lipsită de sens.

Criminologie 49
Paradoxal, Lombroso, cel care avea să fie creatorul „omului criminal“ a fost în realitate
creatorul criminalului OM, o fiinţă neputincioasă în faţa unui „destin biologic“ ostil.
Opera lui a influenţat criminologia, încât se poate afirma că până şi erorile sale au
fost fecunde prin reacţiile, discursurile şi investigaţiile noi pe care le-a antrenat.
Pozitivismul zilelor noastre, în criminologie, şi-a dezvoltat propriul sistem de idei în
care, cât am dori, cu greu mai poate fi regăsit Lombroso.
3. Enrico Ferri
Cel mai cunoscut dintre elevii lui Lombroso rămâne, probabil, Enrico Ferri (1856-
1929), care s-a născut în provincia italiană Mantua şi a frecventat cursurile Universităţii din
Bolonia, fiind interesat de statistică şi, îndeosebi, de aplicarea acesteia în studiul crimei.
Enrico Ferri şi-a continuat studiile la Paris şi s-a făcut apreciat prin contribuţia pe care
şi-a adus-o la analiza fenomenului criminal în Franţa anilor 1826-1878, făcând şi o analiză
comparativă între statisticile franceze şi cele italiene. Cea mai importantă lucrare a lui Ferri a
fost „Teoria Imputabilităţii şi Negarea Liberului Arbitru“, publicată în 1878, când avea doar
21 de ani.
Lucrarea constituia un atac al conceptului de „liber arbitru“ ce a fost pus în umbră cu
argumente care ţineau mai mult de viziunea comportamentului uman şi care, de altfel, îi va
caracteriza întreaga viaţă.
După ce a studiat în Franţa timp de un an, Enrico Ferri s-a întors la Universitatea din
Torino, unde îi va deveni student lui Cesare Lombroso.
Despre el dr. Traian Pop spunea: „Adept şi colaborator al lui Lombroso, a corectat şi
perfecţionat opera unilaterală, exclusivă a acestuia; creator, animator, entuziasmat şi
devotat al ideilor pozitiviste, cald şi convingător apărător şi propagator al acestora, polemist
neîntrecut, prin erudiţia sa extraordinară, prin luciditatea sa neîntrecută şi prin spiritul său
de analiză şi puterea sa de sinteză, a formulat în modul cel mai ştiinţific şi metodic doctrina
şcolii pozitiviste, a apărat-o în modul cel mai documentat în contra criticilor şi a promovat în
modul cel mai valoros şi în măsura cea mai largă progresul ştiinţei criminale“.
Ferri era un tânăr socialist, care deşi era interesat de ideile lui Lombroso cu privire la
rolul pe care-l jucau în comiterea unei crime cauzele biologice, a pus totuşi mai mult accent
pe intercondiţionarea factorilor sociali, economici şi politici, care — la rândul lor — acţionau
într-o situaţie sau alta, având la bază o multitudine de alţi factori.În 1884, la 27 de ani, Enrico
Ferri şi-a dezvoltat ideile în două mari lucrări: „Homicidul“ şi „Sociologia criminală“.
Clasificarea sa, potrivit căreia criminalii s-ar împărţi în: nesănătoşi, născuţi,
ocazionali şi criminali din pasiune, a apărut prima dată în „Homicidul“, iar în „Sociologia
criminală“ şi-a extins gândirea la întreaga problemă a fenomenului criminal. Teza
originală a lui Ferri era că fapta criminală s-ar datora unui mare număr de factori, clasificaţi
ca:
1. factorii fizici (climă, localizare geografică, temperatură, efecte sezoniere etc.);
2. factorii antropologici (vârstă, sex, condiţii psihologice şi organice);
3. factorii sociali (densitate de populaţie, religie, obiceiuri, forme de organizare, condiţii
economice şi industriale etc.).
De altfel, Enrico Ferri a fost un scriitor prolific, tematica criminală fiind cea mai des
folosită. El şi-a adus o contribuţie imensă prin atacul direct la doctrinele clasice ale voinţei
libere, care susţineau că, criminalii, ar trebui consideraţi responsabili morali pentru crimele
lor, fiindcă aceştia, înainte de a comite fapta, au luat o decizie raţională. Ferri s-a străduit să

Criminologie 50
prezinte argumente contrare, astfel că ei, criminalii, nu pot fi consideraţi responsabili morali
fiindcă aceştia nu aleg să comită crime, ci, mai degrabă, condiţiile de viaţă în care trăiesc îi
determină să aibă comportamente criminale.
De altfel, Ferri a subliniat că, oricum, societatea are nevoie de protecţie împotriva
actelor criminale, acesta fiind şi scopul legii penale şi al poliţiei criminale, de a asigura
această protecţie. Cu toate că era de acord cu rolul pe care pedepsele pot să-l joace în
prevenirea crimei, şi chiar pedeapsa cu moartea pentru delictele extrem de grave, in 1890,
Enrico Ferri este numit ca profesor de drept penal la Universitatea din Pisa, unde, preia ideile
susţinute până atunci de un mare conducător al şcolii italiene clasice, Francesco Carrara
(1805-1888). Scopul carierei lui Carrara era acela de a realiza adoptarea unui cod penal
consistent, orientat clasic, lucru care de altfel s-a şi întâmplat în 1889, prin noul Cod penal
italian unificat.
Prestigiul lui Carrara era imens iar teoriile şcolii clasice susţinute de acesta l-au pus pe
Enrico Ferri într-o postură de neputinţă în a influenţa gândirea legilor italiene. Ferri şi-a
continuat activitatea politică, şi, ca urmare a apartenenţei sale la gândirea socialistă, în 1893,
a fost demis din poziţia sa universitară.
El a fondat, în anul 1896, ziarul „Avanti“ şi nu a mai revenit în viaţa academică decât
în 1904, când a fost numit profesor de drept penal la Universitatea Regală din Roma. Odată
cu terminarea primului război mondial, Ferri a cerut şi a primit un loc în comisia care
pregătea noul Cod penal italian. Eforturile sale sunt cunoscute îndeosebi sub numele de
„Proiectul Ferri“ sau „Schiţa lui Ferri“, care de fapt constituiau un document unde şi-a expus
teoriile sale pozitiviste şi orientările socialiste. Enrico Ferri a negat responsabilitatea morală
şi a refuzat conceptele pedepsei şi recompensei, subliniind necesitatea ca toţi cei care se
ocupă cu fenomenul criminal să fie foarte bine pregătiţi profesional. Deşi Ferri avea mari
speranţe în proiectul său, acest proiect nu s-a materializat. În 1921, la un an după ce Ferri îşi
formulase proiectul, Mussolini avea să preia puterea în Italia, şi, în ciuda eforturilor lui Ferri,
proiectul său avea să fie respins de Camera Deputaţilor. În 1924, Ferri demisionează din
partidul socialist şi începe să scrie favorabil despre eforturile guvernului fascist în a combate
crima.
Sellin a sintetizat atitudinea lui Ferri vis-a-vis de fascism în termenii următori: „cât
despre fascism, a văzut întotdeauna ceva de valoare în el, deoarece reprezenta o reafirmare
a autorităţii statale împotriva exceselor individului, pentru care a fost întodeauna criticat“.
4. Raffaele Garofalo
Raffaele Garofalo (1852-1934) este considerat al 3-lea mare pozitivist italian.
S-a născut la Neapole, într-o familie de spanioli şi s-a îndreptat către o carieră în
administraţie, urmând cursurile universitare în drept, asemeni nobilimii italiene. Devine
magistrat la o vârstă relativ tânără şi ocupă mai multe poziţii în magistratura italiană unde îşi
câştigă un mare respect. De asemenea, Garofalo a mai deţinut şi funcţia de profesor de
drept penal la Universitatea din Neapole şi ulterior a fost numit Senator al Regatului Italian.
In 1903, ministrul de justiţie italian îl însărcinează să revizuiască
Codul de procedură penală, proiect pe care îl abandonează datorită dificultăţilor politice prin
care trecea guvernul italian. Garofalo a fost un activ şi prolific teoretician, scriind, începând
cu anul 1880, mai multe cărţi şi monografii, care au avut la bază subiectul crimei şi al
criminalilor.

Criminologie 51
Titlurile cărţilor sale — „Tentativa criminală prin mijloace insuficiente“, „Identificarea

persoanelor acuzate de crimă“, „Superstiţia socialistă“, „Solidaritatea internaţională în
reprimarea crimei“ — dau o scurtă imagine asupra ariei pe care a avut-o în atenţie şi a
studiat-o. Însă, Garofalo rămâne cunoscut pentru lucrarea sa majoră, intitulată
„Criminologie“, a cărei primă ediţie a apărut ca monografie în 1880 şi republicată în 1885. A
fost tipărită şi revizuită de mai multe ori, fiind tradusă în franceză, portugheză şi spaniolă. În
S.U.A. a fost tradusă în engleză şi a apărut în anul 1914. G. Tarde îl apreciază pe Garofalo
ca pe „cel mai fin logician“ dintre reprezentanţii şcolii pozitiviste de criminologie, care a
condus doctrina la maturitate juridică. La fel de elogios îl caracterizează şi Dr.
Dallemagne:„Garofalo personifică cu Lombroso şi Ferri trinitatea maeştrilor necontestaţi ai
şcolii italiene. Garofalo a importat doctrinele juridice a ceea ce a considerat ca definitiv
dobândit pentru ştiinţă, prin noile cuceriri ale antropologiei criminale“.
In 1903, ministrul de justiţie italian îl însărcinează să revizuiască Codul de procedură penală,
proiect pe care îl abandonează datorită dificultăţilor politice prin care trecea guvernul italian.
Garofalo a fost un activ şi prolific teoretician, scriind, începând cu anul 1880, mai
multe cărţi şi monografii, care au avut la bază subiectul crimei şi al criminalilor. Titlurile
cărţilor sale - „Tentativa criminală prin mijloace insuficiente“, „Identificarea persoanelor
acuzate de crimă“, „Superstiţia socialistă“, „Solidaritatea internaţională în reprimarea
crimei“ - dau o scurtă imagine asupra ariei pe care a avut-o în atenţie şi a studiat-o. Însă,
Garofalo rămâne cunoscut pentru lucrarea sa majoră, intitulată „Criminologie“, a cărei primă
ediţie a apărut ca monografie în 1880 şi republicată în 1885. A fost tipărită şi revizuită de mai
multe ori, fiind tradusă în franceză, portugheză şi spaniolă. În S.U.A. a fost tradusă în engleză
şi a apărut în anul 1914.
G. Tarde îl apreciază pe Garofalo ca pe „cel mai fin logician“ dintre reprezentanţii
şcolii pozitiviste de criminologie, care a condus doctrina la maturitate juridică. La fel de
elogios îl caracterizează şi Dr. Dallemagne:„Garofalo personifică cu Lombroso şi Ferri
trinitatea maeştrilor necontestaţi ai şcolii italiene. Garofalo a importat doctrinele juridice a
ceea ce a considerat ca definitiv dobândit pentru ştiinţă, prin noile cuceriri ale antropologiei
criminale“. Garofolo susţine că, crimele naturale, sunt acelea care insultă sentimentele
morale ale dreptăţii (respect pentru proprietatea altuia) şi pietatea. Individul care are
deficienţe organice în aceste sentimente morale, nu are nici constrângeri morale împotriva
comiterii unor astfel de crime, şi, după opinia lui Garofalo, aceşti indivizi nu pot fi consideraţi
responsabili pentru acţiunile lor. Dar, ca şi Ferri, el a susţinut că societatea are nevoie de
protecţie şi că poliţia criminală ar trebui să aibă ca scop prevenirea criminalilor de „durerea
ruşinii“.
Poate, de aceea, un gând mă urmăreşte de la începutul acestei lucrări: criminologii
nu au putut şi nu pot trăi cu prea multă crimă, dar nici fără ea.
Opera de bază a lui Garofalo, „Criminologia”, a fost împărţită în patru părţi. În partea
întâi se ocupă de crimă (infracţiune), ca delict natural şi delict juridic, ajungând la concluzia
că este necesar a se efectua studiile direct pe criminali.
Partea a doua se ocupă de criminal, pe parcursul a trei capitole, studiindu-i
anomaliile, influenţele sociale asupra criminalităţii şi influenţa legilor.
În partea a treia, Garofalo se ocupă de studiul represiunii, iar în partea a patra,
autorul fixează în 44 de articole maxime care să poată servi la formarea unui cod penal
internaţional, ca de exemplu: principii generale, sistem penal, procedură. Garofalo a creat

Criminologie 52
noţiunea delictului natural, înţelegând prin aceasta fapta, care în toate timpurile şi în toate
locurile a fost considerată infracţiune şi a fost universal pedepsită.
În lucrarea sa, Garofalo a refuzat doctrina liberului arbitru şi a susţinut că crima poate
fi înţeleasă numai când este studiată cu mijloace ştiinţifice, fiind un pozitivist autoconştient
ca — de altfel — şi Cessare Lombroso şi Enrico Ferri. El a încercat să formuleze o definiţie
sociologică a crimei, adică una care să „desemneze acele acte care pot fi refuzate de orice
societate civilizată ca fiind criminale şi, dacă se produc, să fie reprimate prin aplicarea unei
pedepse.
C. TEORIILE PRIVIND FACTORII BIOLOGICI SI

COMPORTAMENTUL CRIMINAL (BIOCRIMINOLOGIA)
Acest capitol va prezenta rolul pe care factorii biologici îl joacă direct în originea
comportamentului criminal, separat de vreo eventuală asociere cu aparenţa fizică sau cu
deficienţa mentală.
Putem descrie unii din aceşti factori biologici, ca având origine ereditară şi că, în
consecinţă, ei sunt rezultatul genelor pe care individul le-a moştenit de la părinţi.
Aceasta pe de o parte, fiindcă, pe de altă parte, un anumit factor biologic ar putea fi
rezultatul unor mutaţii genetice care se pot dezvolta în perioada cât fătul se află în uter, cum
tot la fel de valabilă poate să fie şi explicaţia că alţii pot fi rezultatul unor factori determinaţi
de o hrană necorespunzătoare sau de un stil de viaţă parazitar şi necontrolat.
Teoriile biologice timpurii apreciau că structura determină funcţia, ceea ce ar însemna că
indivizii se comportă altfel unii faţă de alţii fiindcă fundamental ei sunt diferiţi din punct de
vedere al structurii. De asemenea, aceste teorii se justificau îndeosebi pe factorii moşteniţi,
ignorându-i pe cei biologici.
În contrast însă, teoriile biologice moderne prezintă argumente conform cărora factorii
biologici se dezvoltă asemeni unui individ care va avea un comportament criminal pe care nu
îl poate explica nici individul respectiv, dar, care ar putea fi urmarea interacţiunii dintre
biologia acelei persoane şi mediul în care se dezvoltă. Poate şi de aceea, aceste teorii se pot
explica mai repede ca teorii biosociale.
Încerc în acest capitol să prezint atât teoriile mai vechi, cât şi pe cele mai noi, care şi-au
axat explicarea comportamentului criminal pe factorii biologici, dar şi să fac o scurtă
prezentare a ceea ce unii colegi numesc „Biocriminologie“.
2. Teoria lui Goring: crima — un defect ereditar

A. Principala teză a teoriei
Istoria ne demonstrează că din antichitate s-a încercat explicarea fenomenului uman
plecând de la ideea ereditării, arătându-se deseori că, copiii, se asemănau cu părinţii lor în
multe privinţe: maniere, aspect fizic, dispoziţie etc. Ştiinţific însă, primele încercări în a
explica ereditarea au apărut în preajma anului 1850 şi detaliate, îndeosebi în următorii 50-75
de ani. Pe acest parcurs, la început, Francis Golton şi studentul său Karl Pearson, folosind
noile metode statistice, au măsurat gradul de asemănare sau de corelare determinat de
ereditare. De concluziile celor doi avea să se folosească Charles Goring, care, uzând de noile

Criminologie 53
metode statistice, face analiza fenomenului criminal şi ajunge la concluzia că, crima, este
moştenită în acelaşi mod în care erau moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate.
Goring a considerat că frecvenţa şi lungimea unei perioade de detenţie ar putea să
ofere explicarea unor factori fizici, mentali şi morali, care să demonstreze „seriozitatea“
crimei. De aceea, el a găsit în urma investigaţiilor sale mai mulţi „criminali serioşi“ care îşi
petrecuseră perioade mai mari în detenţie şi care, fizic erau mai mici, iar mental inferiori
altor cetăţeni. Aceşti factori puteau fi explicaţi şi ca influenţă a mediului, Goring susţinând că
ambii factori (fizic şi mental) erau nişte caracteristici pe care cei în cauză le moşteneau. De
asemenea, a menţionat că a găsit mari asemănări între particularităţile crimei comise de
părinţi şi particularităţile crimei comise de copii, ca şi între crimele comise de fraţi.
Goring a încercat să motiveze că aceste descoperiri nu pot fi şi efectul unor condiţii
sociale improprii, fiindcă în studiile sale nu prea a găsit conexiuni între gravitatea
(seriozitatea) unei crime şi factorii de mediu social, cum ar fi educaţia, sărăcia, familii
despărţite etc.
B. Critica Teoriei lui Goring
Este evident că fiecare dintre argumentele lui Goring prezintă serioase semne de
întrebare. În acest sens, faptul că Goring a dat la o parte efectele mediului şi a încercat să
stabilizeze efectul moştenirii în controlul şi explicarea criminalităţii i-a atras, pebună
dreptate, critici foarte severe, cu toate că, probabil, el nu a dispus de nişte măsurători precise
ale factorilor de mediu. Pe nedrept, a suprasolicitat în aprecierea factorilor
ereditari, iar prin metoda sa de gândire nu a făcut decât să sublinieze eşecul influenţei
mediului între factorii, care, probabil, s-au dorit comuni în ştiinţa criminologică a acelei
perioade, aşa cum a spus-o la un moment dat chiar Goring. Lee Lewis a încercat să
reanalizeze problema acestor studii, iar dovada că „crima tinde să bântuie familia“ avea să fie
găsită doar într-o foarte mică măsură. Cu toate acestea, însă, semnificaţia muncii lui Goring
nu ar trebui subestimată, chiar şi în situaţia în care alţii au susţinut că crima poate fi cauzată
ori de mediu, ori de ereditare. Nu trebuie uitat faptul că el a fost primul care a sesizat că,
crima, ar putea fi rezultatul conexiunii dintre cele două, viziune pe care şi azi o susţin mulţi
criminologi.
C. Biocriminologia modernă
În ultimele decenii, biologii au urmat tradiţia lui Cesare Lombroso, Raffaelo Garofalo
şi Charles Goring în încercarea de a răspunde întrebărilor care se pun în legătură cu
comportamentul uman. Aşa de exemplu, geneticienii, au argumentat că posibilitatea de a te
purta violent sau agresiv se poate moşteni. Altfel spus, în timp ce criminalii nu sunt născuţi
infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă de la
naştere. Pentru a demonstra că anumite trăsături sunt moştenite, geneticienii au studiat
copii născuţi din părinţi infractori şi care au fost adoptaţi de părinţi noninfractori. Au urmărit
prin aceasta să ştie dacă, comportamentul copilului adoptat, este similar aceluia al părinţilor
naturali sau biologici. Cercetările lor au avut un rol important în disputa dintre ereditate şi
împrejurări. Alţi biologi au căutat răspunsurile, ori în hrana inadecvată, ori în influenţa

Criminologie 54
hormonilor. Cert este că, toate aceste cercetări, aveau să conducă spre o biocriminologie
modernă, prin intermediul căreia au fost căutate răspunsuri la cauzele şi condiţiile care
generează criminalitatea. Biocriminologia studiază aspectul fizic al individului
transfigurat uneori de anumite boli psihologice. Aşa de exemplu, se cunoaşte faptul că
adulţii care suferă de o depresie severă au deseori anormalităţi ale funcţionării creierului,
înregistrate şi în timpul somnului. La fel, copiii deprimaţi relevă aceleaşi probleme psihice,
iar copiii ai căror părinţi suferă de o depresie psihică sunt de patru ori mai dispuşi decât un
copil normal, să aibă o boală similară. Depresia apare ca o condiţie moştenită şi se
manifestă deseori prin perturbări psihice şi fizice. Este important ca medicii să nu omită în
tratamentul lor şi aspectul psihologic al problemei.
Criminologii care analizează cauzele crimei din punct de vedere sociologic şi
psihologic, pot să aibă surpriza de a întâlni aspecte psihologice similare cu acelea găsite în
studiul despre depresii, adică, anormalităţile biochimice şi disfuncţiile sistemului nervos să
fie aceleaşi, probe care pot sugera o predispoziţie genetică la infracţiune, la crimă.
D. TEORII RAPORTATE LA INTELIGENŢA ŞI INFLUENŢA ACESTEIA ASUPRA

CRIMINALITĂŢII
După teoriile raportate la caracteristicile fizice, cele care au fost puse cel mai des în
centrul explicării comportamentului criminal au fost teoriile raportate la inteligenţă.
Ipotezele teoreticienilor tipului fizic au căzut una după alta (fizionomie, frenologie,
atavism), singura idee care a rămas în explicarea comportamentului criminal fiind cea a
inteligenţei scăzute. De aceea şi trecerea atenţiei în a explica acest fenomen, de la
diferenţele fizice la diferenţele mentale, a fost uşor de făcut. Testarea timpurie a inteligenţei
deţinuţilor a fost motivată, în general, pe ipoteza că infractorii erau inferiori mental.
Lucrul acesta, însă, în anii 1970, a căzut în dizgraţie, îndeosebi datorită faptului că
testările făcute pe infractori au demonstrat că mulţi au o inteligenţă normală. Interesul
pentru aceste teorii a renăscut odată cu acordarea unei atenţii speciale delincvenţei juvenile.
De aceea, vom încerca să explorăm critic aceste idei schimbătoare despre inteligenţă şi
crimă.
2. Testarea inteligenţei şi crima

Diferenţele individuale care ar fi putut apare în urma unor comparări au făcut ca
observaţiile psihologilor şi criminologilor să fie axate, în principal, pe aceste comportamente,
în anumite împrejurări şi datorită unor anumite condiţii. Modul de a reacţiona la un
eveniment sau altul, capacitatea de memorare, de completare sau de înţelegere a
propoziţiilor, de memorare a imaginilor, de a recunoaşte înţelesul cuvintelor şi de a face
calcule aritmetice în gând, au fost tot atâtea încercări care să determine măsurarea
diferenţelor dintre criminali şi omul obişnuit.
În 1880, un psiholog german, H. Ebinghaus (1850-1909), a creat un test al capacităţii
de memorizare, astfel că diferenţele care ar apare între indivizi, din acest punct de vedere, ar
putea fi exprimate pe o scală numerică, care, în esenţă, exprima în mod numeric diferenţa

Criminologie 55
dintre anumite persoane pe anumite probleme inteligibile, care în final, luate împreună, sunt
considerate ca un indicator al inteligenţei.
2.1. Teoria lui Alfred Binet
Psihologul francez Alfred Binet (1857-1911) a fost cel care, pentru prima dată, a scos
testarea inteligenţei în afara laboratorului şi a aplicat-o în explicarea unor rezultate slabe la
învăţătură pe care le prezentau şcolile din Paris. În 1892, el devine director adjunct la
Laboratorul psihologic nou înfiinţat de la Sorbona, iar din 1894 va fi director şi rămâne în
această poziţie până la moarte. Şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a găsi o explicare ştiinţifică
inteligenţei, plecând de la capacitatea nativă pe care o are individul şi mai puţin ca un
comportament învăţat. La început, Binet a încercat să
evalueze inteligenţa prin măsurarea volumului cranian, însă, s-a convins repede că o
asemenea metodă nu îi era de nici un folos, şi după ce a conceput un raport asupra
descoperirilor sale a abandonat metoda.
La început, Binet a încercat să evalueze inteligenţa prin măsurarea volumului cranian,
însă, s-a convins repede că o asemenea metodă nu îi era de nici un folos, şi după ce a
conceput un raport asupra descoperirilor sale a abandonat metoda.
În 1904 el îşi reia efortul de măsurare a inteligenţei, datorită şi unei funcţii de
membru într-o comisie care urmărea modul cum se execută administrarea claselor speciale
în şcolile publice din Paris, abordând problema din punct de vedere practic.
Binet a pus la un loc un mare număr de sarcini uşoare legate de viaţa de zi cu zi, care
nu implicau raţionamente dificile. Apoi, le-a aşezat într-o ordine crescătoare a dificultăţii
acestora, astfel încât, prima sarcină putea fi rezolvată şi de un copil mai mic, în timp ce
ultima putea fi realizată numai de un adult. În această încercare a avut şi sprijinul doctorului
Theodore Simon, doctorul şcolilor speciale din Paris.
Rezultatul primei lor colaborări a apărut în 1905 şi s-a materializat într-o lucrare
intitulată „Scala Binet-Simon a inteligenţei“. Această scală a fost revizuită în 1908, când au
adăugat şi conceptul „vârstei mentale“. De data aceasta, Binet s-a decis să asocieze un nivel
de vârstă fiecărei sarcini a testului. De exemplu, copilul de 9 ani trebuie să realizeze sarcini
gradate pentru vârsta de 9 ani şi nu pe cele pentru copilul care are 10 ani, sau peste.
Nivelul vârstei celor mai grele sarcini pe care copilul le-ar rezolva ar fi trebuit să
descrie vârsta mentală a acestuia, care, apoi, urma a fi comparată cu vârsta propriu-zisă.
E. TEORIILE COMPORTAMENTULUI CRIMINAL- CA UN COMPORTAMENT NORMAL ÎNVĂŢAT
S-a afirmat de către unii teoreticieni că momentul ales de individ pentru a comite o
infracţiune este „momentul potrivit“. Alţii, însă, au susţinut că acest moment potrivit nu ar fi
de ajuns dacă infractorul nu ar învăţa mai înainte cum să-l fructifice.
Richad Cloward a considerat acest moment ca pe o oportunitate pe care, conştient,
infractorul şi-o crează.
În acest capitol, vom poposi pe detalierea acelor momente care îl instruiesc pe
individ cum să-şi aleagă oportunitatea pentru a comite fapta ilegală.

Criminologie 56
Teoriile care susţin acest lucru, argumentează că învăţarea modului în care trebuie să
valorifici o oportunitate ilegală implică procese mai ample, care, de fapt, încep cu însuşirea
modului de a valorifica oportunităţile legale. Aceste teorii descriu comportamentul criminal
ca pe un comportament învăţat mai dinainte, sau, aşa cum este el prezentat de către
criminologi, ca pe „un comportament normal învăţat“, care se realizează în grupurilor, printr-
un sistem de comunicare cu alte persoane.
2. Gabriel Tarde — sociolog şi criminolog
A. Teoria imitației
La jumătatea secolului trecut, avea să se nască unul dintre iluştrii reprezentanţi ai

criminologiei şi sociologiei franceze, Gabriel Tarde. Prin marea sa autoritate de filosof,
sociolog, jurist şi prin originalitatea concepţiilor sale, fostul profesor la College de France şi
membru al Institutului Francez şi-a ridicat singur un monument, în domeniul ştiinţei şi al
criminologiei.
Gabriel Tarde (1843-1904) a fost un polemist strălucit, fascinant prin discuţiile pe
care le purta, iar în urma sa, deşi a murit la o vârstă prematură, a lăsat opere de referinţă, ca
de exemplu: La criminalité comparé, 1924; La philosophie pénale, Paris, 1890; Les lois de
l’imitation, étude sociologique, Paris, 1890; Le type criminel; La criminalité et les
phénoménes economiques, şi altele.
Gabriel Tarde, mai întâi a lucrat timp de peste 15 ani ca judecător de provincie, după
care la serviciul statisticilor naţionale ale Franţei, unde, după o analiză detaliată a datelor
oferite de acestea, a ajuns la următoarea concluzie: „majoritatea ucigaşilor şi a hoţilor
notorii provin din rândul copiilor care au fost abandonaţi, iar focarul adevărat al criminalităţii
trebuie căutat în fiecare piaţă publică sau stradă din oraşele noastre, fie ele mici sau mari, în
smocurile de păr ale golanilor tâlhari, care se adună laolaltă, precum stolurile de vrăbii, la
început pentru jafuri uşoare, apoi pentru furturi în toată regula, din cauza lipsei de educaţie
şi de hrană în căminele lor.“
Gabriel Tarde a fost unul dintre primii criminologi care a prezentat o teorie a crimei
ca pe un comportament normal învăţat. El a respins teoria lui Lombroso care susţinea că
fapta ilegală (crima) ar fi cauzată de anormalităţi biologice şi a argumentatcă cei care au
comis crime sunt oameni normali, care, prin accidentul naşterii au fost aduşi într-o
atmosferă în care ei au învăţat crima ca pe un mod de viaţă, aşa cum alţii învăţau meserii
fireşti.
A.1. Prima lege a lui Tarde
Oamenii se imită unul pe altul în funcţie de cât de strâns este contactul dintre ei.
Aşadar, imitaţia este foarte frecventă şi se schimbă cel mai rapid în oraşe, fiind considerată
ca o „modă“.
În localităţile rurale imitaţia este mai puţin frecventă şi se schimbă foarte încet. Ca atare,
Tarde, a afirmat că aceasta constituie deja un „obicei“.
De altfel, Gabriel Tarde a susţinut că, crima, începe ca o modă şi mai târziu devine un obicei
ca aproape orice alt fenomen social.
A2. A doua lege a lui Tarde
Cea de a doua lege a imitaţiei a fost aceea că inferiorul imită pe superior. Ca
argumente, Gabriel Tarde prezintă o întreagă istorie a crimelor, îndeosebi a vagabondajului,

Criminologie 57
alcoolismului şi omuciderilor, sesizând că ele au început ca fapte comise de conducători, iar

mai târziu au fost imitate de către toate clasele sociale. Aşa se petrec lucrurile şi în marile
oraşe, ca apoi crimele să fie imitate în oraşele mai mici şi chiar în localităţile rurale.
A3. A treia lege a lui Tarde
Gabriel Tarde, afirmă că în ceea ce priveşte imitaţia, aceasta este ca o „modă“ când
una nouă o înlocuieşte pe cea veche.
La data lansării teoriei sale, aceasta avea să fie importantă pentru rolul ei de opoziţie
la teoriile lui Lombroso care erau în vogă.
Pentru noi, teoria lui Tarde are importanţă fiindcă a fost prima încercare de a descrie
comportamentul criminal ca pe unul normal învăţat, şi nu în termenii defectelor psihice sau
biologice.
F. TEORIILE STRESULUI ŞI FORMAREA SUBCULTURILOR
Teoriile stresului au fost în atenţia cercetării criminologice, căpătând o largă

acceptare, îndeosebi în anii ‘60. Ele propun existenţa unor forţe sociale sau presiuni psihice
care împing oamenii la comiterea faptelor de natură infracţională.
Aceste forţe nu sunt repartizate uniform în societate şi apar mai frecvent în grupurile unde
rata criminalităţii este mai ridicată.
Robert K. Merton, un sociolog american cu o largă audienţă în lumea juriştilor, a
propus prima teorie a stresului într-o revistă de specialitate, venind şi revizuind astfel teoria
anomiei lansată de Durkheim. Dar, spre deosebire de predecesorul său care îşi focalizase
explicarea teoriilor ce aveau la bază stresul pe delincvenţa urbană de grup, Robert Merton, a
încercat să explice cauzele criminalităţii în general, argumentele prezentate având o largă
acceptare în cercetarea criminologică. De altfel, teoriile stresului sunt cele care au contribuit
la fundamentarea substratului ideologic pentru „Războiul Preşedintelui Lyndon Johnson
împotriva sărăciei“, un amplu program de combaterea sărăciei şi a criminalităţii, lansat la
nivelul societăţii americane.
În acest capitol, ne propunem să recapitulăm cele mai importante teorii ale stresului,
apoi, să luăm în discuţie cele mai recente critici şi obiecţii la adresa acestora.
2. Teoria constrîngerii a lui Merton

(Anomia în economia de piaţă)
Emille Durkheim a prezentat anomia ca pe o cădere a regulilor stabilite în societate

de a reglementa tendinţele naturale ale indivizilor.
Dacă într-o societate se produc schimbări bruşte, mutaţii, cum a fost cazul Revoluţiei
din Decembrie 1989 din România, acestea s-au născut de fapt cu mult mai înainte, în

Criminologie 58
procesele mai lente, uneori dificil de observat, care au fost stimulate de cerinţa unor noi
forme de viaţă socială.
În procesul de transformare un rol deosebit îl joacă cei trei mari actori: oameni-
natură-societate, care, în final, aduc modificări nu numai în raporturile de producţie, luând
naştere o nouă civilizaţie industrială, dar, are loc şi o degradare a mediului înconjurător, o
expansiune demografică necontrolată, fapt care favorizează proliferarea crimei.
În această perspectivă, studiind interacţiunea indivizilor, grupurilor şi, în general, a
societăţii, vom observa că la mai toate nivelurile apar conflicte, tensiuni care tind să
manipuleze trebuinţele grupurilor ale căror interese le reprezintă. Într-un asemeneacaz, se
produce o blocare a comunicării, care va accentua sub toate formele discordanţele dintre
indivizi, grupuri şi puterea existentă.
Procesele care au loc, de dezintegrare a structurilor şi sistemelor de reprezentări şi
de valori, va provoca situaţii de anomie. Într-un asemenea punct al evoluţiei unei societăţi, în
cadrul propriilor contradicţii, a tensiunilor şi conflictelor, aspiraţiile şi cultura-acţiune pot
avea un rol decisiv pentru a orienta o societate spre modificări majore în structura ei.
La câţiva ani după Durkheim, americanul Robert Merton (n.1910) lega, de asemenea,
problema crimei de anomie, însă, concepţia sa era diferită de cea a francezului Durkheim.
Astfel, Merton spunea că adevărata problemă a anomiei nu este creată de schimbările
sociale bruşte, ci, de structura socială, care cere aceleaşi realizări din partea membrilor săi,
fără a le oferi, însă, aceleaşi mijloace. Această lipsă de corespondenţă între ceea ce cultura
cere şi ceea ce structura permite, prima încurajând succesul şi cea din urmă prevenindu-l,
poate cauza decăderea normelor, deoarece ele nu mai sunt ghiduri efective de
comportament.
Tocmai aici intervine marele merit al profesorului Merton. El argumentează că, de

fapt, aceasta este situaţia într-o societate cu o puternică economie de piaţă şi că aceasta
este cultura americană cu privire la atingerea ţelului propus (bunăstare şi bogăţie). Persoana
care munceşte fără răgaz, cu educaţie pe măsură şi onestitate, chiar dacă nu primeşte
recompensa socială aşteptată, realizează totuşi un grad moderat de bunăstare. În schimb,
persoana care realizează bunăstarea folosind metode ilegale, primeşte meritele mai mari ale
statutului social şi al prestigiului. De aceea, Merton apreciază că această situaţie plasează un
stres sever persoanelor care nu pot obţine bunăstarea prin muncă cinstită. Ei bine, acest
stres cade asupra unei pături mai largi de oameni în societate, însă, el tinde să fie mai
concentrat asupra persoanelor din clasele unde sărăcia este instalată sau este pe cale de a se
instala, adică, în clasele de jos.
Continuând acelaşi mod de gândire, stresul este mult mai limitat la indivizii care
provin din înalta societate, chiar dacă folosesc aceleaşi metode legale şi dispun de talente
mai moderate. Într-o asemenea împrejurare, la anumite grupuri, stresul poate apărea
deoarece:
1. cultura plasează o subliniere disproporţionată în a realiza scopul de a acumula
bunăstarea, chiar dacă susţine că acest scop este aplicabil tuturor persoanelor;

Criminologie 59
2. structura socială limitează posibilităţile individului din cadrul claselor de jos, de a

realiza ţelul îmbogăţirii prin mijloace legale.
Dacă o societate doreşte să fie stabilă, atunci aceste două elemente trebuie să fie
bine integrate sau, cu alte cuvinte, ar trebui să existe mijloace pentru indivizi de a atinge
scopurile care sunt importante pentru ei. Diferenţa între scopuri şi mijloace adăposteşte
frustrarea, care în cele din urmă, duce la constrângere.
A. Tipologia lui R. Merton a modelelorindividuale de adaptare
Există moduri diferite în care un individ poate răspunde la problema anomiei şi care
depind de atitudinea sa faţă de ţelurile culturii şi faţă de mijloacele instituţionalizate. Merton
susţine că aceste opţiuni sunt: conformitatea, ritualismul, retragerea şi rebeliunea.
În măsura în care societatea este stabilă, majoritatea persoanelor care o compun vor
alege conformitatea, care atrage după sine acceptarea ţelurilor culturale cât şi a mijloacelor
instituţionalizate. Aceste persoane luptă pentru obţinerea bunăstării prin metodele aprobate
de către valorile clasei de mijloc şi vor continua să facă acest lucru indiferent dacă vor reuşi
sau nu. Totuşi, cea mai multă criminalitate care există în societate va lua forma inovaţiei.
Persoanele care inovează se reţin de la susţinerea ţelului cultural de acumulare a bunăstării,
considerând că ei nu pot ajunge la aceasta prin metodele legale sau instituţionale.De aceea,
ei scot la iveală noi metode prin care se poate acumula bunăstarea.
Nu uita!
- Cesare Beccaria este cel mai de seamă reprezentant al şcolii clasice de

criminologie;
- Opera principală a şcolii clasice este lucrarea lui C. Beccaria, “Despre delicate şi
pedepse”;
- Tezele susţinute în “Despre delicate şi pedepse” – au influenţat decisiv legislaţia
franceză adoptată după Revoluţia din 1789;
- Curentul positivist în criminologie este cel mai bine reprezentat de şcoala clasică
italiană de criminologie;
- Cesare Lombroso - a publicat lucrarea “Omul delincvent” cu o mare influenţă în
cercetarea criminologică timpurie;
- Cel mai de seamă reprezentant al curentului pozitivist în criminologie rămâne
italianul Cesare Lombroso;
- Biocriminologia modernă susţine că factorii biochimici constituie la declanşarea
comportamentelor criminale;
- Alfred Binet este cel care, pentru prima dată, a atras atenţia asupra rolului pe care
îl poate juca inteligenţa în declanşarea unor comportamente ilegale.

Criminologie 60
Întrebări de control
1. Curentul clasic de criminologie este asimilat cu:

a) şcoala de antropologie criminală;
b) şcoala clasică italiană de criminologie;
c) criminologie marxistă.
2. Cel care a folosit pentru prima dată în titlul cărţii numele de “criminologie” a fost:
a) Cesare Lombroso;
b) Enrico Ferri;
c) Raffaele Garofalo.
3. Tezele lui Beccaria au fost preluate de:

a) Revoluţia franceză (1789);
b) Revoluţia română (1989);
c) Revoluţia culturală.
4. Teoria pedepselor lansată de curentul pozitivist l-a avut drept iniţiator pe:
a) Charles Darwin;
b) Thomas Aquinas;
c) Raffaelo Garofalo.
5. Ce mare pozitivist italian a făcut parte din partidul lui Musolini:

a) Cesare Lombroso;
b) Enrico Ferri;
c) Raffaele Garofalo.
1. Tezele principale ale Şcolii clasice;

Criminologie 61
2. Şcoala de antropologie criminală;

3. Enrico Ferri – avocat de renume şi fondator al Scolii pozitiviste;
4. Rolul inteligenţei în comportamentul criminal;
5. Biocriminologia modernă.
Temă de control
- Izvoarele cercetării criminologice prin prisma şcolii clasice şi a şcolii pozitiviste de

criminologie.
Bibliografie
1. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 182-189.
2. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 62-64.
3. Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, 1998, p. 165-186 si 216-236.
4. Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 218-243 si 276-297.
5. Ronald Akers, Deviant Behaviour: A Social Leorning Approach, ed. a 2-a, Wodswaorth,
Belmont, cal., 1977.
6. James F. Short, Jr., Collective Behovior, Crime, and Delinquency, în Daniel Gloser, ed.
Hadbook in Criminology, Roud Mc hally, Chicago, 174, p. 403-449. Furnizează o excelentă
bază de discuţie, bazată pe literatura empirică, a relaţiilor dintre norme, organizări sociale şi
comportamentul criminal.
7. George B. Vold şi Thomas J. Bernard, Theoretical criminology, Editura Oxford University
Press, 1986, cap. XII.
8. Jonh Saub, Criminology in the Making: Au Oral History, Northeastern University Press,
Boston, 1983.
9. M. Phillip Feldman, Criminal Behaviour: A Psychological Analysis, Jhon Wiley, London,
1977.
10. Dr. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, 1997, p. 189-194 şi
Tranziţia şi criminalitatea, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994.
11. Prof. univ. dr. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, p. 65-73.

Criminologie 62
12. Gh. Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.
115-119.
13. Tudor Amza, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997.

Criminologie 63
CAUZALITATEA ÎN CRIMINOLOGIE. ANALIZĂ SISTEMICĂ

- va cunoaşte interacţiunea dintre cercetare şi politică
- va identifica opinii privind eficacitatea programelor de tratament
- îşi va dezvolta limbajul juridic specific unităţii.
1. Noţiuni introductive……………………………………………………….…64
2. Teoria bază a cercetării criminologice…………………..………………-…64
3. Teoria criminologică şi politica crimei…………………………….…….….67
4. Concluzii………………………………………………………………….…...71
Nu uita!..................................................................................................................72
Întrebări de control……………………………………………………….….…72
Propuneri de referate…………………………………………………….……..73
Temă de control………………………………………………………….………73
Bibliografie……………………………………………………….……… ……74

Criminologie 64
1. Noţiuni introductive
Tradiţia metodologiei de cercetare ştiinţifică, cel puţin în privinţa criminologiei, ne
demonstrează că faptele (crimele) care fac obiectul cercetării au precedat într-un mod necesar
teoriile. Aceste fapte sunt întemeiate pe cercetarea empirică, care, demonstrând că anumite
fapte îmbracă forma unei infracţiuni (crime) a depăşit ca importanţă orice teorie care încearcă să
le explice.
În acelaşi timp, s-a constatat că politica fixată cu privire la crimele comise într-o anumită
perioadă şi pe un anumit teritoriu, derivă direct din faptele bazate pe cercetarea empirică, fiind
tentaţi să credem că politicile care se vor adopta vin de la interpretările ce se dau teoriilor care
explică faptele. Politica crimei poate izvorî doar din teoriile care, vin din faptele stabilite de
cercetare. Astfel, s-ar părea că, criminologia, ar putea să fie alcătuită în ordine progresivă din
datele oferite de cercetarea empirică pe care se întemeiază faptele, continuând apoi cu teoriile
care explică aceste fapte, şi, în final, terminând cu politicile care vor deriva din teoriile respective.
Acest mod de a explica relaţia „Teorie, Cercetare şi Politică”, corespunde modului
tradiţional al metodologiei de cercetare ştiinţifică, însă, se pare că lucrurile nu stau aşa şi în
criminologie. Câteva probleme cruciale pentru teoriile criminologice sunt încă disputate, deşi s-
au făcut numeroase eforturi de către cercetarea empirică pentru a le rezolva.
Este drept, alte fapte nu sunt atât de disputate, însă, există mai multe interpretări ale
acestora, care, deseori, ating numărul teoriilor existente în criminologie.
S-a încercat testarea unor teorii în defavoarea altora, obţinând rezultate pe care unii le
aplaudă iar alţii le contestă, însă, au fost şi situaţii în care s-a făcut o îmbinare a teoriilor, aceasta
părând a fi cea mai bună metodă de explicare a datelor culese din situaţii particulare şi folosite în
studii particulare.
De asemenea, cercetarea este folosită şi pentru testarea eficacităţii politicilor extrase din
diferite teorii, uneori realizând că s-a redus numărul crimelor, deci a scăzut rata criminalităţii, iar
alteori descoperind că nu a avut nici un efect, ba chiar a crescut numărul crimelor (infracţiunilor).
Astfel de rezultate sunt analizate până în cele mai mici detalii de către criminologi, însă, în mod
frecvent, nu sunt considerate un motiv suficient pentru a-şi schimba părerile.
2. Teoria — bază a cercetării criminologice
Termenul de „cercetare”, în sens literar, înseamnă a examina, a controla, a ancheta, a

investiga, căutare de probe, a efectua un studiu în vederea descoperirii şi punerii în evidenţă a
noi cunoştinţe (legi, fenomene, procese etc.).
Această căutare de probe este imposibil a se face până în cel mai mic amănunt, atâta
vreme cât nimeni nu are totuşi o idee clară în legătură cu ceea ce se caută.
În criminologie există o teorie fundamentală despre criminalitate, ce îi ghidează pe criminologi în
căutarea de fapte, care, la rândul lor, trebuie în cele din urmă să fie explicate de teoriile despre
crimă. Aşadar, dintr-un anumit punct de vedere, întotdeauna faptele trebuie să preceadă
teoriile, dar dintr-un alt punct de vedere, teoriile sunt cele care trebuie să preceadă faptele,
atâta timp cât teoriile ghidează cercetările spre fapte.
Pentru a lămuri această problemă vom încerca să explicăm mai detaliat punctul de vedere pe
care se bazează.
Ştim că unii criminologi au făcut cercetări empirice pe baza conexiunii dintre factorii biologici şi
criminalitate, în care au evidenţiat că faptele trebuie să preceadă orice teorie cu privire la
legătura dintre biologic şi crimă. Au fost nenumărate cazuri în care, criminologii, nu au avut

Criminologie 65
încredere în această teorie şi nici nu au fost interesaţi să facă cercetări în legătură cu aceasta.
Astfel, dacă este adevărat că faptele trebuie să preceadă teoriile, este la fel de adevărat şi că
aderarea la aceste teorii determină acelaşi aspect ca şi în cazul cercetării faptelor.
O părere similară poate fi formulată şi despre criminologii care caută să stabilească
legături între crimă şi alţi factori, cum ar fi oportunităţile legale şi ilegale, sistemele politico-
economice, ataşamentul faţă de familie, venitul inechitabil, informaţiile, specificul cartierelor,
stresul etc. În fiecare caz, aderarea la o teorie este determinată de fapte şi, în acest sens,
determinarea este sinonimă cu descoperirea.
Ce îi determină atunci pe criminologi să adere la o teorie înainte de a începe căutarea
faptelor?
În general, o teorie este un mod de a înţelege sau de a da sens unui fenomen.
Cel puţin din trei puncte de vedere, teoriile criminologice pot „să dea sens”:
1 — pentru că teoria, în general, este consistentă în ceea ce priveşte persoanele şi ideile
ştiinţifice despre crimă şi criminali;
2 — pentru că teoria are o anumită implicaţie politică în ceea ce priveşte modul de a
reacţiona la crime, care pentru anumite persoane au sens;
3 — pentru că teoria corespunde unui anumit suport de cunoştinţe teoretice şi tehnici de
cercetare empirică, pe care indivizii şi le însuşesc înainte de a începe studiul crimei şi al
criminalilor.
Ideile preexistente despre crimă şi criminali par a deriva dintr-o varietate de surse. Unii
îşi formează idei despre crimă şi criminali citind ziarele sau uitându-se la televizor. Alţii au lucrat
cu criminalii, fie în cadrul sistemului de justiţie criminală, fie în alte situaţii, ca de exemplu unele
programe ale comunităţii, sau au crescut într-un mediu în care au avut numeroase contacte
personale cu criminali.
Indiferent de sursă, majoritatea oamenilor, inclusiv criminologii, îşi formează păreri
generale despre crimă şi criminali, păreri care, relativ, sunt neştiinţifice dar care pentru ei capătă
sens. Tocmai aceste viziuni neştiinţifice au influenţat caracteristicile generale ale celor mai multe
teorii ştiinţifice care au importanţă pentru oameni.
Teoriile care corespund acestor viziuni generale sunt analizate mai în detaliu iar
cercetarea empirică încearcă o testare a lor. Poate şi de aceea, sau în primul rând de aceea,
teoriile care sunt total incompatibile cu aceste viziuni generale vor fi eliminate. Un proverb
românesc spune că „experienţa este cel mai bun profesor“. Ca majoritatea oamenilor şi
criminologii pun la îndoială teoriile care contrazic ceea ce ei au văzut cu proprii lor ochi.
Relatarea amănunţită a interpretărilor generale şi neştiinţifice, devin moduri de
interpretare pe care persoanele le vor da modalităţilor de combatere a crimei. Unii dintre noi, pe
baza experienţelor proprii, suntem tentaţi a da crezare faptului că pedeapsa este cel mai potrivit
răspuns la o faptă ce vizează încălcarea legii (când s-a comis o crimă). Alţii, însă, se vor orienta şi
vor acorda importanţă tratamentului care se aplică infractorului în instituţii speciale de corecţie
sau în societate.
Pot fi şi cazuri în care, unii dintre noi, vom fi adepţii neincriminării unor categorii de
infracţiuni, în timp ce alţii se vor opune acestui lucru. Unii vor crede că rezolvarea problemei
crimei presupune în mod obligatoriu şi o reorganizare politică şi socială majoră, în timp ce alţii
cred că astfel de păreri sunt nu numai greşite, ci mai ales periculoase.
Fiecare teorie a crimei presupune aplicarea unei politici despre cum trebuie să acţionezi
cel mai bine pentru a combate crima. Dar situaţia poate fi privită şi din celălalt sens, adică este

Criminologie 66
posibil ca fiecare politică a crimei să declanşeze câteva presupuneri despre crimă, în care unii pot
crede înainte de a fi convinşi că politica va funcţiona.
În principiu, este probabil ca politica să derive din teorie, dar, în practică, cel mai adesea,
măsurile nu aşteaptă explicaţiile teoretice, şi, mai degrabă, politicile care par a fi necesare vor fi
mai întâi aplicate iar explicaţiile teoretice vor veni cu mult după aceea, când, de fapt, justifică ce
s-a întâmplat1. Într-o asemenea situaţie, oamenii vor fi tentaţi să creadă când într-o teorie când
în alta, deoarece implicaţiile politice corespund cu ceea ce ei cred că ar trebui făcut în legătură cu
crima. Aceasta poate fi explicaţia când oamenii, în mod deosebit, au o credinţă puternică în
politicile crimei şi adoptă o teorie a crimei care susţine aceste politici.
În final, adepţii altor discipline intră în perimetrul criminologiei şi aduc cu ei un ansamblu
de cunoştinţe şi tehnici de cercetare, aşa cum, spre exemplu, s-a întâmplat mai recent când în
domeniul criminologiei au intrat şi economiştii.
Este cunoscut faptul că economia se bazează pe o teorie particulară a naturii umane şi a
dezvoltat vaste tehnici de analiză statistică. Încă de la sfârşitul anilor 1960, economiştii au
început să adere şi la alte ramuri, convinşi fiind că teoriile lor generale şi tehnicile de cercetare
pot fi folositoare în explicarea altor fenomene, poate mult mai mult decât sistemul economic.
În capitolele anterioare am prezentat unele situaţii în care, economiştii, au început să
folosească teoriile econometrice şi tehnicile de cercetare în explicarea comportamentului
criminal şi a politicii sistemului justiţiei criminale.
Alte grupuri de specialişti au intrat în cercetarea criminologică, producând o mulţime de
teorii şi tehnici de cercetare. Unii teoreticieni îi aduc pe Durkheim, Parsons şi Kingsley David; alţii
îi propun pe Simmel Weber şi Ralf Dahrendof; în timp ce unii îi aduc pe Marx, Althusser,
Habernias şi Thompson şi mulţi alţii au venit cu interacţionismul etnometodologiei şi
fenomenologiei.
Unii dintre psihologi au propus condiţii clasice şi operante, dar şi argumente pentru
întărirea diferenţială, iar alţii, au făcut adevărate inventarieri ale personalităţii, a testării
inteligenţei ori s-au ocupat (şi se ocupă) de psihanaliza freudiană.
Biologii au adus (de fapt, au reintrodus) funcţiile anatomice şi chimice ale creierului şi
sistemului nervos central, iar unii dintre ei, au făcut cercetări şi au lansat o teorie a autonomiei
sistemului nervos, în timp ce mulţi alţii au făcut interpretări biochimice asupra hormonilor şi
regimului alimentar.
Evident, lista ar putea continua…
Toate acestea reprezintă o problemă majoră pentru acumularea sistematică a
cunoştinţelor în domeniul criminologiei.
Cealaltă abordare se confruntă în esenţă cu variabile măsurabile, care se doreşte a
prezenta mai cu acurateţe o realitate ce este mult mai amplă şi mai complexă.
Ca un rezultat al acestor eforturi, o mare parte a cercetării criminologice şi sociologice
preia următoarea formă: cel care investighează va sublinia eventualele neconcordanţe din
cercetarea viitoare, care ar putea fi stabilită de relaţiile superficiale dintre o variabilă dependentă
şi factorii explicativi, pe care investigatorul doreşte să-i anuleze.
Se poate întâmpla ca variabilele relevante să fie măsurate greşit şi, atunci se vor
introduce controalele pentru variabilele adverse (de asemenea măsurate greşit) care, apoi, vor
face ca unele concluzii să favorizeze explicaţia preferată a investigatorului.

Criminologie 67
3. Teoria criminologică şi politica crimei
3.1. Interacţiunea dintre cercetare şi politică

Politica crimei reprezintă acel mod prin care statul răspunde la problemele sociale, destul
de grave, cauzate de crimă. În acest sens, există mai multe tipuri de politică a crimei. Unele
dintre ele se confruntă cu infractorii individualizaţi, incluzând politici de încarcerare care îşi
propune combaterea crimei prin închiderea criminalilor, evident în baza unei hotărâri
judecătoreşti rămase definitive, această măsură având atât rolul de a pedepsi cât şi pe acela de a
trata cauzele compartimentelor lor.
Alte politici încearcă să schimbe condiţiile sociale în cadrul comunităţilor de unde vin
infractorii, ori să schimbe condiţiile fizice din comunităţile unde infractorii îşi comit faptele.
Multe dintre aceste politici se referă pe larg la condiţiile sociale şi politice din societate
sau dezincriminează faptele incriminate.
Una dintre metodele importante prin care statul a răspuns mereu la problemele crimei a
fost adoptarea unor politici care se ocupă în mod special de infractori. Termenul cel mai des
folosit în descrierea acestor politici este îndreptarea. Acest termen îl vom folosi şi noi, deşi
autorităţile folosesc mult mai frecvent termenul de reeducare, însă, acesta nu este apropiat de
politicile crimei care se concentrează pe pedepsire, îndreptare sau împiedicarea infractorilor de a
mai comite fapte ce vizează încălcarea legii penale.
De-a lungul istoriei au fost câteva tendinţe clare în politicile de îndreptare a răufăcătorilor ale
căror fapte au fost catalogate drept crime. Tendinţa principală a fost orientată la început pe
politici brutale şi violente care să fie aplicate în mod public.
Din punctul de vedere al teoriei criminologice, politicile crimei care se referă la infractor
în particular, pot fi interpretate, în esenţă, în contextul ideilor şi atitudinilor reprezentate de
termenii „pedeapsă” şi „tratament”.
Pedeapsa implică impunerea intenţionată de către autorităţi, de durere şi suferinţă (nu
neapărat fizică) pentru infractor, mergându-se pe principiul că „durerea trece şi rămâne binele”1.
În general, impunerea durerii poate produce beneficii doar dacă infractorii (sau posibilii
infractori) reevaluează acţiunile lor, ca un rezultat al acestei suferinţe, şi aleg să nu continue a
comite crime. Acesta este procesul descris în criminologia clasică, cunoscut fiind faptul că,
conceptul de pedeapsă, în general este asociat cu această şcoală de criminologie.
Folosirea termenului de „tratament” a intervenit în îndreptarea criminalului prin analogie
cu medicina. Se cunoaşte că un pacient bolnav este tratat pentru a-şi reveni din boală (pentru a
se vindeca) şi pentru a fi readus la o funcţionare biologică normală.
Nu există pedeapsă pentru că un individ s-a îmbolnăvit şi nici nu i se dă o lecţie pentru a
nu se mai îmbolnăvi. Tratamentul variază de la caz la caz şi el depinde de diagnostic, care, de
fapt, se bazează pe cunoaşterea criminală a bolii şi pe experienţa pe care medicul o are din
perioada în care a tratat diferite alte tipuri de boală. Pe această logică, termenul îndreptare
implică o cunoaştere a cauzalităţii crimei, împreună cu procedurile prin care criminalul poate fi
studiat şi tratat, tocmai pentru a-i controla şi schimba comportamentul şi a-l aduce la o
funcţionare normală în societate.

Criminologie 68
Folosirea termenului de „îndreptare” urmează punctul de vedere general, conform

căruia crima este înţeleasă ca o cauză naturală, iar producerea de condiţii anterioare,
circumstanţe şi evenimente fiind înţelese în termenii condiţiilor care o produc. În criminologie,
acest punct de vedere este asociat cu teoriile cauzelor comportamentului criminal.
În prezent, apreciem că practicile corecţionale pot fi înţelese în termenii contradicţiilor
de bază dintre pedeapsă şi tratament.
Detenţia, ca pedeapsă, este justificată de aceeaşi logică şi de aceleaşi supoziţii ale naturii
umane, ca orice formă de pedeapsă; principala diferenţă fiind că, în mod obişnuit, ar putea fi
considerată mai moderată şi mai umană în comparaţie cu pedepsele cu care a fost înlocuită. De
aceea, detenţia ca pedeapsă trebuie să fie înţeleasă ca o etapă a lungului proces istoric de
îmblânzire a severităţii şi barbariei practicilor trecute. Ca tratament, detenţia este justificată de
aceeaşi logică şi de presupunerile făcute în legătură cu grija pentru bolile fizice, mentale sau
deficienţele înăscute.
Programele de tratament într-o închisoare modernă sunt, în general, de două feluri:
a) discuţie directă cu deţinutul de către psiholog, care se manifestă mai mult sub forma
unei sfătuiri şi
b) programe de reeducare, ce se bazează îndeosebi pe abilitatea reeducatorului de a
stabili cele mai potrivite măsuri care să aibă efectul scontant, acela de reeducare a deţinuţilor.
Discuţia în doi (sfătuirea) se presupune a fi folositoare în descoperirea frustărilor şi
anxietăţilor accentuate, care îl ajută pe individ să-şi motiveze comportamentul criminal. Când
individual şi-a format o structură psihică prin propriile motivaţii inconştiente, acesta trebuie să
fie pregătit pentru a căuta o orientare de viaţă mai inteligentă decât criminalitatea. Dacă se
reuşeşte acest lucru, atunci contribuţia detenţiei la reabilitarea individului este într-adevăr
pozitivă.
Activitatea cu deţinuţii se realizează prin intermediul unui serviciu specializat, încadrat cu
personal bine pregătit în domeniu. Acest serviciu aplică în practică conceptele tratamentului
penitenciar, astfel încât acesta să-şi îndeplinească scopul pentru care a fost creat şi anume acela
al resocializării condamnaţilor.
Paralel cu aceste activităţi, pe timpul detenţiei, individul merge şi pe un program general
de educaţie care să-l antreneze în formarea unor aptitudini profesionale, îndeosebi în activităţile
meşteşugăreşti, care să le fie de folos pentru o ajustare comportamentală în societate şi pentru a
începe cu succes viaţa în libertate.1 Asemenea programe de pregătire încearcă să corecteze
ignoranţa obiceiurilor proaste şi lipsa aptitudinilor, care în criminalitatea trecută a individului
sunt consideraţi factori importanţi.
Toate aceste politici de reeducare oferă prezumţii teoretice despre viitorul
comportament al individului, chiar dacă cei care aderă la aceste politici sunt sau nu conştienţi de
aceasta.
Politicile care susţin necesitatea aplicării unei pedepse celui care a încălcat legea,
argumentează că oamenii îşi pot schimba comportamentul ca un răspuns la pedeapsă. Pe de altă
parte, chiar dacă oamenii sunt liberi să-şi schimbe sau nu comportamentul, totuşi, politicile de
pedepsire impun în mod iraţional durerea şi disconfortul, pentru un scop care nu este încă
demonstrat că este folositor.

Criminologie 69
Programele de discuţii individuale susţin că comportamentul criminal este un răspuns la

un anumit nivel, în legătură cu problemele de personalitate, iar această confruntare poate avea
influenţă asupra comportamentului criminal.
Este evident că tratamentul care se aplică în închisoare este bazat pe câteva teorii pe
care le-am prezentat în această lucrare. Este, de asemenea, evident de ce politicile corecţionale
sunt bazate pe unele teorii criminologice şi nu pe altele. Teoriile criminologice care sunt folosite
ca punct de plecare a tratamentului corecţional, sunt acelea care pot fi aplicate în întregime în
cadrul închisorii şi care nu necesită nici o ajustare sau modificare faţă de larga sa funcţionare în
societate.
În contextul ideii de mai sus, aceasta înseamnă că politicile corecţionale sunt bazate pe
teorii orientate în întregime spre adaptarea prizonierului la viaţa socială şi nu pe teorii care
propun ajustări vieţii sociale însăşi.
De exemplu, un anumit gen de criminalitate este produsul conflictelor dintre grupurile
aflate în conflict cu diferite valori şi interese, această situaţie fiind întâlnită îndeosebi la
infracţiunile comise de către gulerele albe.
Indivizii arestaţi pentru comiterea unor infracţiuni şi care provin din rândul muncitorilor,
în teorie şi în practică, ignoră de regulă acest aspect al conflictului social şi majoritatea dintre ei
vor încerca să-şi schimbe orientarea şi comportamentul individual. Aceşti indivizi nu pot schimba
societatea din care şi ei fac parte, nu pot modifica forţele în conflictele din afara instituţiilor, însă,
speră că ceva se va petrece în sensul creerii unor condiţii mai bune de exercitarea profesiei şi,
evident, de viaţă.
Prin urmare, aceştia ignoră ceea ce nu pot controla şi construiesc o teorie corecţională
proprie pentru a defini ceea ce speră să facă.
Acesta ar putea fi principalul motiv pentru popularitatea teoriilor de mediu ale crimei,
aplicate îndeosebi pe muncitorii care execută o pedeapsă privativă de libertate, ale căror
experienţe traumatice speră să-şi găsească rezolvarea. O întrebare este totuşi, evidentă: cât de
eficace sunt aceste programe?
S-au făcut numeroase studii care au avut la bază programele individuale de tratament iar
rezultatele sunt de o mare varietate.
3.2. Realitatea românească şi cercetarea criminologică

La începutul lunii martie 2001, în bilanţul prezentat de conducerea Ministerului de
Interne se evidenţia faptul că nerealizările din anul 2000, în ceea ce priveşte combaterea
fenomenului infracţional, s-ar datora estimărilor nerealiste a termenelor de îndeplinire a
sarcinilor, a resurselor umane, materiale şi financiare, dar şi datorită nesincronizării eforturilor şi
a unei insuficiente conlucrări a unităţilor chemate să acţioneze într-un domeniu extrem de
sensibil. În anul 2000, potrivit raportului, au fost soluţionate 353.747 infracţiuni, cu 2,7% mai
puţin faţă de 1999, dintre care 114.926 fiind infracţiuni de natură economică, 139.600 de natură
juridică şi 98.221 alte fapte penale.
La nivelul anului 2000 s-a înregistrat o creştere uşoară a criminalităţii economico-financiare,
determinată îndeosebi de ilegalităţile manageriale şi abuzuri în organizarea licitaţiilor pentru
privatizarea unor societăţi comerciale. Se apreciază că, pe lângă aceste cauze şi condiţii care au
favorizat creşterea numărului de infracţiuni economice, la loc de frunte s-ar mai afla şi
disfuncţionalităţile majore existente în organizarea şi funcţionarea pieţei de capital şi
proliferarea actelor de corupţie, contrabandă şi a fraudelor din domeniul fiscal.

Criminologie 70
Foarte importantă pentru cercetare este sublinierea conform căreia infracţiunile de mare
violenţă, au realizat o creştere îngrijorătoare (omoruri, tentative de omor, lovituri cauzatoare de
moarte, tâlhării etc.) iar infracţiunile contra patrimoniului au fost însoţite de manifestări de
violenţă, determinând sentimentul de nesiguranţă al cetăţeanului.
În ceea ce priveşte crima organizată, semnalele din acest domeniu sunt extrem de
îngrijorătoare, preocupările infracţionale concentrându-se în zona traficului şi consumului ilicit
de droguri, şantaj, taxă de protecţie, reglări de conturi, fals de monedă, trafic de carne vie şi
migraţie ilegală.
Grav pentru activitatea organelor abilitate ale statului de a combate şi stopa criminalitatea este
şi faptul că prejudiciul cauzat avutului public şi privat a fost recuperat doar în proporţie de 17,58
la sută, un exemplu în acest sens constituindu-l cazul F.N.I., în care, din prejudiciul total de 3.451
miliarde de lei, s-au recuperat doar 43,5 miliarde lei.
La aceste neîmpliniri mai adăugăm şi faptul că, în anul 2000, Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi a raportat că din cei 1.366 de solicitanţi de azil, 85 la sută au trecut fraudulos frontiera
de stat a României prin zona de est (cei proveniţi din Afganistan, Banghladesh sau Pachistan) sau
prin zona de sud (cei proveniţi din Iran, Irak sau Turcia), folosindu-se de documente false sau
falsificate şi cu ajutorul călăuzelor ori transportatorilor români şi străini.
Avem în faţă motive suficient de argumentate care să determine Guvernul României ca,
alături de preocuparea pentru instruirea şi dotarea forţelor de ordine, să acorde o atenţie
deosebită şi actului de cercetare criminologică, act care poate să contribuie decisiv la reducerea
şi stoparea fenomenului criminalităţii, căruia statele occidentale şi, în general, organismele
internaţionale, îi acordă atenţie sporită, sprijinind financiar logistica cercetării criminologice.
În ultima perioadă de timp, unele ţări occidentale, ca de exemplu Anglia, au introdus sau
analizează posibilitatea ca în sistemul penitenciar să funcţioneze, pentru anumite categorii de
crime, penitenciare particulare. Ideea, în sine, este de revoluţionară în perimetrul executării
pedepselor aplicate de instanţele de judecată şi, bănuiesc, se bazează pe o motivaţie extrem de
puternică.
Faţă de această nouă orientare a sistemelor de drept occidentale, nu te poţi pronunţa
dacă nu faci o analiză temeinică a motivelor care au stat la baza luării unor asemenea decizii. Noi,
în România, şi din păcate într-o instituţie care ar trebui să fie promotorul cercetării în domeniu,
Academia de poliţie, specializarea penitenciare, sub o motivaţie care ţine de perioada întunecată
a comunismului a toate ştiutor, respingem ideea penitenciarelor particulare, fără un minimum
de argumente. Chiar şi în situaţia în care sistemul executării pedepsei în România nu este încă
suficient de pregătit pentru a accepta o asemenea posibilitate, totuşi, actul de cercetare care va
fi întreprins ar trebui făcut cu mai multă maturitate, cu faţa către viitor şi nu către trecut.
Expresia de „închisoare particulară“ este „confuză“ doar în situaţia în care nu acceptăm
că ar putea exista şi o asemenea posibilitate. Mai mult, nu poate fi „abuzivă“ fiindcă nu ştim
contextul în care acestea ar putea funcţiona iar dacă legiuitorul ar stabili existenţa ei prin lege,
problema poate fi la fel de legală ca şi închisorile de stat. Motivaţia că „închisorile nu aparţin
unor persoane particulare“ şi că ele „nu sunt destinate unei folosinţe de ordin privat“ este
susceptibiă de rea voinţă sau… de neînţelegerea problemei. Nu optăm pentru un regim
penitenciar privat, dar optăm pentru analiza şi studiul unei asemenea posibilităţi, iar dacă
aceasta este în interesul social şi al condamnaţilor, atunci, varianta poate fi discutată şi chiar
pusă în practică.
Între teorie, cercetare şi politică se interferează şi realitatea crudă a faptelor, de aceea,
apreciez că, politicile de combatere a crimei nu pot fi elaborate, iar dacă au fost, nu pot fi

Criminologie 71
aplicate fără spijinul decisiv al cercetării criminologice. Altfel, vor urma şi alte bilanţuri, în 2012,
2017 etc., aşa cum au fost şi cele de până acum, care ne vor îngrozi cu realitatea faptelor
exprimate prin cifre, dar împotriva cărora să nu putem acţiona, sau, dacă o vom face, acţiunea să
fie ineficientă.
4. Concluzii
Este incontestabil faptul că decizia politică în ceea ce priveşte criminalitatea, şi mai ales
când se propune ca obiectiv prioritar reducerea acesteia, se bucură de apreciere, aceste decizii
fiind formulate pe baze ştiinţifice. Cel puţin teoretic, demnitarii publici ar trebui să fie capabili să
realizeze o corectă şi amănunţită informare, în baza căreia să aleagă soluţii inteligente şi de
valoare, atât pentru problemele cotidiene importante, cât şi despre crimă.
Criminologii, pentru a ajuta la luarea unor asemenea decizii, trebuie să ajungă la o poziţie
comună în legătură cu faptele care generează criminalitate, cât şi în legătură cu interpretarea de
bază a acestor fapte, prin dezvoltarea problemelor conceptuale şi de măsură pe care le-am
prezentat în acest capitol.
Desigur, mai este mult până departe... dar, până atunci, politicienii au posibilitatea să-şi
aleagă drept experţi pe acei criminologi care susţin politici asemănătoare în concepte cu ale lor.
Aceste politici vor fi în concordanţă cu interesele politicienilor şi cu interesele grupărilor
puternice pe care, de fapt, îi reprezintă.
Aşadar, chiar dacă multora poate nu le convine, este necesar a sublinia că, politicile
derivă din teorii, acestea fiind bazate atât pe cercetarea empirică, dar, mai ales, pe argumente
ştiinţifice.
În istoria sa, Criminologia nu a prezentat argumente care să fie unanim acceptate de
către cercetători în ceea ce priveşte cauzele şi condiţiile care generează criminalitatea. Cu toate
acestea, deşi multele sale probleme nu au coincis întotdeauna, ele, mereu, s-au susţinut
reciproc. Nu putem spune că de la primele păreri despre cauzele crimei şi până la teoriile
moderne de azi s-a parcurs o linie de evoluţie dreaptă. Unii învăţaţi au insistat asupra dreptului
penal şi a procedurii penale, alţii, asupra comportamentului criminal. Unii au abordat calea
biologică, alţii pe cea psihologică, în timp ce o altă categorie a urmat calea sociologică de
explicare a cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitate. Cert este că, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, o disciplină nouă începea să apară la lumina ştiinţei. Căutând izvoarele de
început ale acestei ştiinţe înapoi în timp, putem înţelege cum şi de ce criminologia s-a
transformat în disciplina pe care o studiem astăzi. Multe dintre consecinţele care apar pe câmpul
de confruntare ştiinţifică, pe măsură ce ne-am apropiat de secolul XXI, au rămas aceleaşi cu care
strămoşii noştri s-au întâlnit timp de sute sau mii de ani.
Cu fiecare nouă confruntare, unele concepte învechite au sucombat, dar majoritatea au
fost încorporate în doctrine competitive de graniţă, rămânând acolo până la următoarea
provocare.
Controversele unei epoci devin fundamentul de cunoaştere a epocii următoare.
Cu cât societăţile se dezvoltă şi sunt supuse noilor tehnologii, problema criminalităţii
devine şi mai complexă. La fel şi întrebările pe care le ridică.
Se pare că lumea aderă la teoriile crimei pentru că aceste teorii sunt în concordanţă cu
politicile pe care le susţin. Apoi, dacă se întâmplă aşa, aderarea la aceste teorii determină natura
cercetării empirice, care are drept scop de a descoperi faptele care să susţină teoria preferată şi
să discrediteze teoriile rivale.

Criminologie 72
Pentru a atinge statutul de ştiinţă, criminologia, va trebui să se conformeze relaţiilor

tradiţionale şi, în acest fel, teoriile criminologice vor fi într-adevăr baza descoperirii faptelor care
generează criminalitate, iar recomandările politice vor avea la bază, fără îndoială, explicaţiile
teoretice.
Nu uita!
- Teoria criminologică reprezintă fundamentul de bază al cauzalităţii în

criminologie;
- Conexiunile dintre factorii criminogeni produc înlănţuirea cauzală a
comportamentului criminal;
- Teoria criminologiei reprezintă un mod de a înţelege sau de a da sens unui
fenomen;
- Viziunile neştiinţifice au constituit baza primelor interpretări cauzale ale
comportamentului criminal;
- Relatarea amănunţită a interpretărilor generale, devin moduri de interpretare pe
care persoanele le vor da modalităţilor de combatere a crimei;
- Nici o teorie criminologică nu a explicat în mod ştiinţific, coerent şi causal care
sunt factorii principali care conduc la declanşarea comportamentului criminal;
- Datele despre crimă în înlănţuirea lor cauzală pot fi interpretate cel mai coerent
în contextul conflictului criminologic;
- Preocupările teoretice şi metodologice trebuie să acţioneze unit pentru
identificarea cauzalităţii în criminologie;
- Practicile corecţionale pot fi înţelese doar în termenii contradicţiilor de bază
dintre pedeapsă şi tratament;
- Politica crimei se decide la vârful celor mai puternici grupuri de interese.
1. Politica crimei se hotaraste in:

a) grupurile sociale;
b) gruparile de interese care detin puterea politica si economica;
c) guvernul fiecarei tari.
2. Teoriile criminologice au exprimat in tezele lor:

a) adevaruri absolute;

Criminologie 73
b) cunostinte temporare despre fenomenul criminologic;

c) adevaruri partiale;
3. Mesajul fundamental pentru cercetarea criminologica este:

a) de a explica principalele cause ale crimei;
b) de a elabora teorii criminologice noi;
c) de a identifica si explica principalele cause ale crimei.
4. Programele de tratament penitenciar, de reeducare, se bazeaza indeosebi pe:

a) abilitatea reeducatorului de a stabili cele mai eficace masuri de reeducare;
b) regulamente interne;
c) ordinele primate de la superior.
5. Controversele unor teorii criminologice devin:

a) punctual de intelegere a cauzei crimei;
b) fundamental de cunoastere a teoriilor viitoare;
c) motive de initiere a unor proiecte normative.
1. Teoria - bază a cercetării criminologice;

2. Analiza sistemică în criminologie;
3. Teoria criminologică şi politica crimei;
4. Interactiunea dintre cercetare, cauzalitatea crimei şi politică;
5. Eficacitatea programelor de tratament.
Temă de control
Bazele istorice ale teoriei criminologice

Criminologie 74
Bibliografie
1. Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.
217-225.
2. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 203-233.
3. Hubert M. Blalock, jr., Basic Dilemmas in the Social Sciences, Sage, Beverly Hills, California
1984.
4. Denis Szabo, Criminology and Crime Policy, Heath, Lexington, Mass., 1978 — reprezintă o
amplă analiză a relaţiilor dintre teoriile criminologice şi politica crimei.
5. Prof. dr. Constantin C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
6. George Crowder, Anarhismul, Editura Antet, Bucureşti, 1997, Rodica Mihaela Stănoiu, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 30-58.
7. Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000. p. 466-487.
9. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 986-1011.

Criminologie 75
EVOLUŢIA MODELELOR DE REACŢIE SOCIALĂ
ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII

- va cunoaşte teoriile moderne ale controlului
- va identifica cauzele delincvenţei
- îşi va dezvolta limbajul specific disciplinei
1. Consideraţii introductive………………………………………………………………………….….76
2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Tobz, Nze, Reckless ……....76
3. Teoriile moderne ale controlului…………………………………………………………..……...81
4. Evaluare critică………………………………………………………………………………………..…...86
5. Implicaţii şi concluzii…………………………………………………….……………..………….…….87
Nu uita!..................................................................................................................88
Întrebări de control…………………………………………………………………...........................88
Propuneri de referate………………………………………………………………………………..……..89
Temă de control…………………………………………..……………..…………………………………...89
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………...89

Criminologie 76
1. Consideraţii introductive
Au existat opinii, în unele teorii ale comportamentului, care susţineau că acesta este
influenţat de impulsuri de natură socială, psihologică sau biologică şi care i-ar determina pe
oameni să comită fapte de natură infracţională.
Poziţia însă nu este agreată de teoriile controlului care motivează că, comportamentul
criminal, aparţine naturii umane, iar dacă nu ar exista constrângerea oferită de lege, omul ar
comite infracţiuni în mod natural.
La asemenea susţineri se ridică totuşi întrebarea: de ce oamenii, în marea lor majoritate,
nu comit infracţiuni?
Teoriile controlului social încearcă să dea un răspuns prin prezentarea motivelor care vin
şi impun oamenilor un comportament corect.
Dacă, totuşi, se întâmplă să se comită infracţiuni, aceasta s-ar putea datora slăbiciunii
forţelor de constrângere şi nu datorită tăriei forţelor care împing individul să procedeze ilegal.
E. Durkheim a descris cu lux de amănunte situaţiile în care constrângerile sociale au
căzut, aceasta întâmplându-se îndeosebi, datorită faptului că nevoile umane sunt nelimitate.
Practic, teoria se apropie de teoriile controlului social, în principal datorită faptului că descrie
forţele care-i determină pe oameni să recurgă la comportamente criminale (nelimitarea nevoilor
umane).
Teoria controlului social studiază acele tehnici şi strategii care reglează
comportamentul uman şi îl conduce către conformare, către respect faţă de regulile sociale, fie
că acestea comportă influenţe ale familiei şi şcolii, credinţe religioase, valori morale, prietenii etc.
Cu cât o persoană este mai implicată şi mai angajată în activităţile şi valorile
convenţionale, cu atât mai mare este ataşamentul pentru părinţi, pentru cei iubiţi, şi, cu atât mai
puţin probabil aceste persoane încalcă regulile societăţii, ori pun în pericol relaţiile şi aspiraţiile
sociale.
Conceptul de control social a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind folosit pentru
prima dată de E.A. Ross, cel care avea să fie fondatorul sociologiei americane. Potrivit lui Ross,
sistemul de credinţă ghidează mai degrabă decât legea, ceea ce oamenii fac sau ar trebui să facă.
De atunci conceptul a evoluat, astfel că azi controlul social este conceptualizat ca reprezentând
orice fenomen care conduce pe om la conformare.
Pentru mulţi valoarea controlului social constă în reprezentarea sa ca mecanism după
care societatea îşi controlează membrii, ca atare, controlul social ajunge să definească ce
înseamnă comportamentul deviant, ce este bine şi ce este rău şi, în general, ce înseamnă
încălcarea legii. Teoreticienii care au optat pentru această poziţie, consideră legea, normele,
obiceiurile, moravurile, etica şi morala ca fiind forme ale controlului social.
.
2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss,

Toby, Nye şi Reckless
2.1. Teoria lui Albert Reiss

În anul 1951, Albert J. Reiss a reanalizat evidenţele oficiale ale instanţelor judecătoreşti
pentru 1.100 cazuri de infractori juvenili cu vârste între 11 şi 17 ani, cărora le-a fost revocată
eliberarea provizorie. Cu această ocazie a descoperit că tinerilor le-a fost revocată eliberarea

Criminologie 77
provizorie îndeosebi când nu mergeau în mod regulat la şcoală şi când ei erau descrişi de către
profesori ca elevi problemă.
De asemenea, a mai stabilit că revocarea a avut loc cu predilecţie la tinerii care erau
diagnosticaţi psihiatric cu un control mai slab al ego-ului sau superego-ului şi când psihiatrul
recomanda un tratament intensiv într-o instituţie izolată de comunitate.
Reiss a motivat că, în ambele cazuri, diagnosticarea şi recomandările profesorilor au fost
făcute pe baza evaluării „controlului personal” al tânărului, a modului în care el s-a abţinut de la
realizarea nevoilor sale prin modalităţi care vin în conflict cu normele şi regulile comunităţii.
Argumentele lui Reiss erau totuşi nesemnificative, deoarece, în ultimă instanţă, opiniile
sale şi-ar fi regăsit mai repede rădăcinile în teoria lui Freud. De aceea, ulterior, completându-şi
susţinerile, Reiss avea să aprecieze că delincvenţa este rezulatatul:
1 – unui eşec al aplicării normelor de comportament permise de lege, acceptate social;
2 – lipsei controlului social;
3 – lipsei unor reguli sociale care să dicteze comportamentul în familie, în şcoală şi alte
grupuri sociale importante.
Soluţia optimă pentru eliminarea factorilor de risc care cauzează delincvenţa şi îndeosebi
violenţa şcolară, pare a fi aceea propusă de Tom Morganthau, şi anume, elaborarea unor
programe viabile de prevenire de la o vârstă cât mai fragedă1. Asupra acestor aspecte vom
reveni în detaliu într-un alt capitol, unde vom aborda separat problema înţelegerii şi prevenirii
delincvenţei juvenile2.
2.2. Teoria lui Jackson Toby

Jackson Toby a introdus în anul 1957 conceptul că tinerii, pentru a comite o crimă,
trebuie să aibă o „miză în conformitate”. El susţinea că toţi tinerii sunt tentaţi să încalce legea,
însă, sunt unii dintre ei care riscă mult mai mult dând curs acestei tentaţii. Aşa de exemplu,
tinerii care învaţă bine vor risca nu numai o pedeapsă pentru că au încălcat legea, ci ei îşi
primejduiesc şi carierele viitoare. De aceea, aceşti tineri au o mare „miză în conformitate” faţă
de lege. Cei care învaţă slab au mult mai puţin de pierdut, fiindcă ei riscă să fie doar pedepsiţi
pentru fapta pe care au comis-o, deoarece aşteptările lor viitoare sunt deja compromise. De
aceea, aceşti tineri au un stimulent mult mai redus în a rezista tentaţiilor de a face ceea ce vor.
Toby mai susţinea că, în comunităţile cu un mare număr de tineri cu mize joase în
conformitate, se poate înregistra o rată a criminalităţii mult mai ridicată, având în vedere aceste
mize ale fiecărui tânăr în parte.
La şase ani după publicarea studiului lui Reiss, Jackson Toby i-a propus un model diferit
de control personal şi social. Ca atare, el susţine că dezorganizarea socială a cartierelor
mărginaşe este explicaţia criminalităţii mai ridicate în unele dintre acestea. Astfel, în cartierele
mărginaşe, familia şi comunitatea sunt neputincioase în controlul comportamentului membrilor
săi, iar infractori provin, de regulă, din astfel de cartiere. Cu toate acestea dezorganizarea
respectivă nu poate explica de ce un individ devine vagabond în timp ce altul nu.
Toby susţine că, deşi în aceste cartiere sunt indivizi care răspund la condiţiile oferite de
dezorganizare, crezând că valorile convenţionale oferite de aceea zonă sunt şi acelea care lui pot
să-i asigure mai multe şanse de success, în aceleaşi cartiere, însă, sunt şi persoane care îşi menţin

Criminologie 78
interesul pentru conformitate la condiţiile oferite de dezorganizare, respectând în continuare

legea. Mai direct spus, Toby ne previne că, atunci când încercăm să vorbim în general despre o
crimă, este bine să admitem ambele explicaţii: la nivel de grup (dezorganizare socială) şi
explicaţiile date la nivel individual (declaraţia conformativă).
Toby, de asemenea, a acordat atenţie şi modului în care tinerii învaţă la şcoală, afirmând:
„pentru a fi corecţi ar trebui să reamintim că baza pentru comportamentul şcolar constă în
educaţia de acasă şi în cea comunitară”.
2.3. Teoria lui Ivan Nye

În 1958, F. Ivan Nye a efectuat un studiu care pornea de la ideea de bază că, familia, este
cea mai importantă sursă a controlului social pentru tineri.
Ideea că ambii factori (interni şi externi) sunt implicaţi în controlarea comportamentului uman a
interesat şi interesează un număr mare de cercetători. Ivan Nye susţine că, controlul interiorizat
sau reglarea individuală, este consecinţa unor norme care au fost interiorizate. Controlul indirect
provine din identificarea individului cu noncriminalii şi din dorinţa de a nu stânjeni părinţii şi
prietenii prin acte împotriva aşteptărilor lor.
Controlul social depinde în primul rând de cât de bine a fost pregătit copilul de familie
pentru activitatea şcolară, în legătură cu anturajul şi, în general, în legătură cu atitudinea sa faţă
de muncă. Controlul direct este un control pur extern, care depinde de reguli, restricţii şi
pedepse.
El a susţinut cu argumente că cele mai multe comportamente delincvente s-au datorat
faptului că nu a existat un control social suficient.
Pentru a da mai multă credibilitate teoriei sale în legătură cu rolul pe care familia îl are
asupra tinerilor, Nye a efectuat un test pe 780 băieţi şi fete, cu vârste între 15 şi 17 ani, incluzând
în activitatea de supraveghere a acestora o gamă largă de probleme referitoate la viaţa de
familie, dar şi 6 indicatori care constau în:
— absenţele nemotivate de la şcoală;
— sfidarea în faţă a autorităţii părinteşti;
— furtul de obiecte cu o valoare mai mică de 2$;
— cumpărarea sau consumul de băuturi alcoolice (inclusiv acasă);
— distrugerea cu intenţie sau degradarea proprietăţii publice ori private;
— au avut o relaţie sexuală cu o persoană de sex opus.
În funcţie de cât de frecvent au afirmat că au comis aceste fapte de la intrarea în liceu,
aproape o pătrime dintre tineri se plasau în grupul „cel mai delincvent“, iar restul se încadrau în
grupul „cel mai puţin delincvent”.
Evaluarea s-a făcut astfel: tinerilor care au susţinut că nu au comis niciodată un act
delincvent de la începutul liceului li s-au acordat zero puncte, acelora care au spus că au comis o
dată sau de două ori le-a fost acordat 1 punct, iar aceia care au comis trei sau mai multe fapte le-
au fost acordate 2 puncte. Băieţii de 15 ani sau sub această vârstă care au acumulat 5 sau mai
multe puncte pentru cele 6 ofense au fost plasaţi în grupul — „cel mai delinvent”, împreună cu
băieţii de 16 ani (şi peste) şi care au acumulat cel puţin 7 puncte. Nye, a susţinut că o asemena
divizare a diferenţiat adecvat între adoslecenţi şi a recomandat extinderea aplicării testului în
şcoli, pentru a-i identifica pe aceia care sunt predispuşi la comportamente criminale.
De asemenea, Nye a mai constatat că tinerii din grupul „cel mai delincvent” dispuneau
ori de o libertate totală, ori erau lipsiţi complet de aceasta; dispuneau de sume mari de bani; nu
recunoşteau autoritatea părinţilor sau îi dezaprobau; aveau părinţi care uneori erau veseli, iar

Criminologie 79
alteori morocănoşi, erau nervoşi, iritabili, dificil de a-i satisface şi care „luau lucrurile forţat“,
atunci când tinerii aveau necazuri.
Tinerii ale căror mame erau casnice şi care erau renegaţi de părinţii lor au fost mai
frecvent găsiţi în grupul „cel mai delincvent“. În schimb, tinerii din grupul „cel mai puţin
delincvent“, proveneau, de regulă, din familii care mergeau regulat la biserică, care nu s-au
mutat foarte des şi locuiau în mediul rural. Aceşti copii proveneau, cel mai probabil, din copilul
cel mai mare sau cel mai mic la părinţi, dintr-o familie mică, aveau o atitudine favorabilă faţă de
părinţi, fiind de acord cu sumele de bani pe care le primeau de la aceştia şi le ascultau sfaturile
cu atenţie. În total, Nye a testat 313 relaţii între tineri şi părinţii lor şi a găsit că 139
corespundeau teoriei sale, 167 erau nesemnificativi şi doar 7 dintre aceştia o contraziceau.
Alţi autori au privit controlul direct într-un mod diferit. Astfel, controlul părintesc, poate depinde
de factori cum ar fi destrămarea căsniciei, angajarea mamei sau numărul de copii în familie,
factori care indică o oarecare pierdere a controlului direct. Dar şi aici problema pare a fi la fel de
controversată, fiindcă, alte studii indică o relaţie nesemnificativă între căsniciile destrămate şi
delincvenţă, cu excepţia delictelor minore cum ar fi chiulul şi fuga de acasă. De altfel, acelaşi
lucru se poate spune şi despre consecinţele angajării mamei sau numărul membrilor de familie1.
Un studiu mai recent, făcut în Statele Unite ale Americii pe 1.886 bărbaţi demonstrează că, în tot
cazul, controlul părintesc direct ca măsură de stricteţe şi pedeapsă este într-adevăr corelat cu
comportamentul delincvent iar peste acest aspect nu se poate trece cu uşurinţă.
De altfel, contribuţia lui Nye la dezvoltarea teoriei controlului este unanim recunoscută.
Totodată, Toby a subliniat că cercetările lui Nye presupun în aparenţă că aceleaşi procese
cauzale ar fi implicate şi în cazul delincvenţilor cu fapte mai grave, ceea ce ar putea face ca alţi
cercetători să nu fie de acord cu ele. În final, Toby concluzionează că trebuie acordată o mare
atenţie atunci când se va face interpretarea rezultatelor lui Nye.
2.4. Teoria înfrânării sau a constrângerii

În 1961, Walter C. Reckless a propus o teorie a conţinutului controlului în care a încercat
să prezinte într-un mod mai organizat conceptele şi variabilele din teoriile precedente. Intenţia
era de a crea o teorie generală a crimei şi delincvenţei.
Teoria sa a fost numită teoria înfrânării sau a constrângerii2. El a argumentat că toţi
indivizii sunt afectaţi de o varietate de forţe care-i împing spre crimă şi o altă varietate de forţe
care-i reţin de la crimă. Aşadar, fiecare individ constrâns din exterior are şi o structură internă
protectoare, ambele furnizând apărare, protecţie şi izolare împotriva crimei.
Acele forţe care-l împing pe individ către crimă au fost numite presiuni sociale şi ele
includ condiţii de viaţă dificile, conflicte familiale, statutul de minoritar şi lipsa oportunităţilor. De
asemenea, Reckless a susţinut că, între forţele care-l împing pe individ către crimă sunt şi
impulsurile sociale care au ca efect îndepărtarea unei persoane de la normele general acceptate
de convieţuire, ca de exemplu: prieteniile cu persoane rău famate, subcultura criminală sau
delincventă, mass media, grupurile deviante etc.
Există, totodată, o a treia categorie de forţe care împing pe individ la crimă iar pe acestea
Reckless le-a numit impulsuri biologice sau psihologice. El a motivat că acestea vin din interiorul

Criminologie 80
fiecărui individ şi ele îl pot conduce la crimă. Aceste impulsuri includ agresivitatea, ostilitatea,
oboseala, tensiunile interne, nemulţumirea etc.
Împotriva celor trei categorii de forţe care-l împing pe individ către crimă, există forţele
conţinutului intern şi extern, care vin şi îl reţin pe individ de la comiterea unor crime sau alte
fapte de natură delincventă.
Conţinutul extern constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca: moralitatea,
consolidarea instituţiilor statului, norme rezonabile şi aşteptări pe măsură, disciplina, coeziunea,
formarea şi dezvoltarea unui sens al apartenenţei la proprietate, al identităţii etc.
Conţinutul intern constă în auto-controlul pe care îl are individul, în tăria ego-ului, a superego-
ului, sensul responsabilităţii, toleranţa la frustare, rezistenţa la diversiuni, orientarea către un
scop ş.a.m.d.
Reckless a susţinut că teoria sa este o teorie generală, care poate explica delincvenţa şi
crima mult mai bine decât alte teorii, care descriau doar presiunile specifice şi impulsurile.
Cercetări mai recente au stabilit, totuşi, că în teoria lui Reckless există o relaţie moderată
între conceptul lansat de acesta şi delincvenţă, iar studiile acestuia au fost criticate că au implicat
o metodologie greşită.
Teoria conţinutului extern şi intern are drept piloni idei vagi, afirma Schrag, iar presiunile
şi impulsurile sunt definite doar prin enumerarea funcţiilor lor, care de fapt, nu sunt altceva
decât o listă de dorinţi.
Forţele care acţionează în favoarea conformităţii sunt forţe care, în realitate, acţionează
în favoarea delincvenţei. De exemplu, „prietenii rău famaţi” sunt enumeraţi la imbolduri
(impulsuri), în timp ce „relaţiile de susţinere” (care ar trebui să închidă lista prietenilor buni) sunt
clasificaţi ca un conţinut extern. Aceste probleme aşezate într-o logică inversă, fac teoria dificil
de testat.
Dacă privim teoria lui Reckless ca pe un cadru de lucru general, în care pot fi văzute mai
multe teorii ale crimei şi delincvenţei, atunci putem să adăugăm că nici deciziile pe care le
propune nu sunt foarte precise, singura contribuţie care trebuie reţinută fiind cea care face
referire la conceptele de conţinut intern şi extern.
Totuşi, agresivitatea în sine, nu este un comportament anormal aşa cum se mai susţine şi
azi de către unii dintre noi.
Se apreciază că, agresivitatea şi stresul emoţional, sunt foarte necesare în atingerea unui
scop, care, deseori, nu este criminal.
Problemele trebuiesc abordate combativ, fiindcă astfel, având un scop, este suficient
pentru a crea abur afectiv în boilerul nostru şi pentru a acţiona tendinţele agresive.
Problemele încep să apară atunci când individul este blocat sau frustrat în atingerea
scopului. Aburul înăbuşit, aflat sub presiune, caută să găsească o ieşire. Direcţionarea sa greşită
sau nefolosirea sa poate deveni o forţă distructivă. Într-o asemenea situaţie, de exemplu,
muncitorul care vrea să-şi lovească şeful dar nu îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copii
sau…. bate pisica. Aceşti individizi, însă, îşi pot descărca agresivitatea şi asupra propriei persoane,
lovindu-se sau mutilându-se singuri.
Se apreciază că, răspunsul la agresivitate, nu este eradicarea ei, ci înţelegerea ei şi
canalizarea în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.
Este necesar, în cazul prezentat mai sus, să se furnizeze un debuşeu adecvat agresivităţii,
ea devenind la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât iubirea şi tandreţea.

Criminologie 81
Simpla înţelegere a mecanismului ne ajută să reglăm binomul frustrare-agresivitate,

fiindcă, altfel, agresivitatea prost direcţionată în loc să atingă o ţintă se va împrăştia în orice
direcţie, situaţie care nu poate fi acceptată. Nu poţi rezolva o problemă creând alta.
Supapele de siguranţă ale aburului afectiv trebuie să funcţioneze… Practicarea exerciţiilor
sportive, de exemplu, constituie un bun debuşeu pentru aburul agresivităţii.
În cazul identificării condiţiilor care favorizează criminalitatea, s-ar putea să învăţăm mai
mult din greşeli, decât din reuşite în combaterea crimei.
3. Teoriile moderne ale controlului
3.1. Teoria abaterii a lui David Matza

Teoriile moderne ale controlului au constituit o replică puternică la teoriile care
prezentau delincvenţa juvenilă ca fiind cauzată de factori speciali biologici, psihologici sau sociali.
În lucrarea sa „Delincvenţa şi mişcarea“, David Matza, afirma că teoriile tradiţionale ale
delincvenţei puneau în prim-plan constrângerea şi diferenţierea, evidenţiind faptul că
delincvenţii sunt total diferiţi de nondelincvenţi şi că diferenţa îi constrânge pe primii să încalce
legea.
Despre diferenţe, unele teorii susţin că ele sunt biologice sau psihologice, iar
constrângerea ia forma unei necesităţi. Altele, afirmă că diferenţele sunt de ordin social, iar
constrângerea vine şi apără valorile care ar putea fi afectate.
Matza a luat atitudine împotriva acestor teorii, acuzându-le că au previzionat şi explicat
prea mult delincvenţa, fiindcă, majoritatea delincvenţilor ocazionali sunt angajaţi din rutină în
comportamente de ocolire a legii, ca de altfel orcine altcineva, dar, dacă ar fi să dai crezare
acestor teorii, delincvenţii ar trebui să comită infracţiuni tot timpul. În plus, se atrage atenţia că
pe aceste teorii nu se poate conta, datorită faptului că cei mai mulţi dintre tineri devin
delincvenţi şi îşi stabilesc un mod de viaţă din eludarea legii, când ating vârsta unei adolescenţe
mai târzii sau pe cea a unui adult timpuriu.
La o vârstă fragedă, chiar dacă factorii care cauzează delincvenţa sunt prezenţi, ca de
exemplu lipsa de oportunităţi legitime, totuşi, delincvenţa în sine dispare. De altfel, în 1960,
David Matza a propus o perspectivă oarecum diferită asupra controlului social, care explică de ce
unii adolescenţi comit ilegalităţi, sau, nu mai au în preocupările lor comiterea unor asemenea
fapte.
Matza susţine că libertatea şi similaritatea cauzează mai repede delincvenţa decât
constrângerea şi diferenţierea.
Această nouă propunere, după opinia sa, crează mişcarea (acea acţiune de a mişca şi
rezultatul ei).
Mişcarea apare în ariile structurilor sociale, unde controlul a fost pierdut şi unde
delincvenţilor li se oferă posibilitatea de a încălca legea. Într-o asemenea situaţie, cauzele care
duc la delincvenţă pot fi accidentale şi imprevizibile din punct de vedere teoretic, iar readucerea
la respectul legii poate fi similar (adică, tot accidental şi imprevizibil). Într-un asemenea context,
nu se scot în relief cauzele pozitive ale delincvenţei, ci mai degrabă s-ar descrie condiţiile care
face posibilă mişcarea delincventă atunci când controlul social este pierdut.
Matza susţine că, într-o asemenea situaţie, există delincvenţi nu fiindcă au fost
constrânşi, ci fiindcă sunt „mişcători”, adică oscilanţi. El a realizat mai multe interviuri personale
cu tineri delincvenţi şi susţinea că aceştia nu apreciază comportamentul delincvent, nefiind de

Criminologie 82
acord cu el cel puţin din punct de vedere moral, însă, au existat mereu circumstanţe atenuate
care nu puteau să nu fie luate în atenţie, astfel că acţiunile lor delincvente au fost „fără vină”.
Prin descrierea făcută de delincvenţi a acestor circumstanţe, ei se află în vecinătatea
celor oferite de textele legale cu privire la intenţie, accident, autoapărare etc., dar cu o arie mult
mai largă, deseori considerându-se nevinovaţi pentru acţiunile criminale întreprinse.
Delincvenţii fac, însă, uz excesiv şi extensiv de aceste prevederi ale legii, pentru a
argumenta că fapta imputată „nu se dovedeşte”. Este şi motivul pentru care, deseori, ei susţin că
nu au fost trataţi corect (din punct de vedere juridic), chiar dacă uneori admit şi faptul că au
comis actul respectiv.
Matza susţine că, din moment ce sensul moral al legii a fost pierdut de sensul
iresponsabilităţii şi de cel al injustiţiei, minorul se găseşte într-o stare de „mişcare” şi de aceea el
va alege dintre acţiunile delincvente sau dintre cele legale.
Dacă minorul va prefera acţiunile delincvente în locul celor legale, atunci unele cauze ale
delincvenţei pot fi „pozitive”. În această situaţie, minorul realizează că el nu-şi exercită nici un
control asupra conduitei sale şi asupra destinului ce îl aşteaptă. Într-un asemenea caz, minorul va
încerca să facă ceva, să-şi dea un răspuns la cauzele care provoacă evenimentele în care este
antrenat. Acest mod disperat de a se găsi pe sine, furnizează motivaţia de a comite noi acte de
delincvenţă. Dacă aceste acţiuni au fost comise, el devine motivat să-şi continue activitatea
ilegală, deoarece el a învăţat raţionamentele morale necesare pentru a se considera pe sine
nevinovat, mai ales, datorită faptului că a învăţat şi mijloacele tehnice de a ieşi din astfel de
necazuri.
În final, Matza susţine că între individ şi lege există o „legătură“ care creează
responsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a timpului, păstrează limita dintre
comportamentul individului şi lege. Dacă tânărul a depăşit limita permisă de lege, acesta, va
intra într-o stare de derivă; se află pe marginea prăpastiei şi va oscila între crimă şi lege, filtrând
când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie, pe care o amână mereu. Astfel,
individul oscilează între acţiunea criminală şi respectul legii. Dacă totuşi comit infracţiuni, aceşti
tineri îşi vor căuta nişte tehnici defensive, care îi eliberează de constrângerile ordinii morale ce îi
împiedică să încalce legea: Negarea responsabilităţii („Nu a fost vina mea şi am fost victima
circumstanţelor“); Negarea daunelor („Au şi ei asigurare şi nu a fost rănit nimeni, deci, care-i
problema?“); Negarea victimei („Oricine ar fi făcut la fel în locul meu“); Condamnarea celui care
condamnă („Pun pariu că şi judecătorii au făcut rele mult mai mari decât pentru ce am fost
arestat“); Apelul la loialitate („Ce era să fac, erau prietenii mei“). Această teorie a lui Matza este
cunoscută în cercetarea criminologică sub titlul de teoria abaterii.
Matza nu a prezentat un suport clar teoretic şi, mai ales, practic pentru teoria sa. Studiile
întreprinse, în majoritatea lor, arată că delincvenţii nu împărtăşesc valorile şi codul moral al celor
nondelincvenţi.
3.2. Teoria controlului social a lui Travis Hirschi

Travis Hirschi, este unanim acceptat ca fiind unul dintre cei mai reprezentanţi
teoreticieni ai teoriei controlului social. El a argumentat că nu trebuie să se caute prea multe
explicaţii pentru a ajunge la motivele care duc la delincvenţă, deoarece „noi toţi avem un instinct
animalic şi de aceea suntem în măsură să comitem şi acte criminale”.

Criminologie 83
Plecând de aici, Hirschi a propus o teorie a controlului, în care indivizii sunt strâns legaţi de
grupurile sociale (familie, şcoală etc.) şi, ca atare, este puţin probabil ca aceştia să comită acte de
natură delincventă1.
3.2.1. Elementele legăturii sociale

Hirschi Travis susţinea că cel mai importante elemente al legăturii sociale sunt:
a) ataşamentul, afecţiunea şi sensibilitatea pentru semenii noştri. De altfel, acest
ataşament corespunde, în mare măsură, şi concepţiei lui Reiss cu privire la controalele
personale, cât şi conceptului lui Nye cu privire la controalele directe şi indirecte;
b) angajamentul este un alt element al legăturii sociale, el asigurând încrederea pe care
individul o are în societatea în care trăieşte, dar şi riscul pe care şi-l asumă dacă se angajează într-
un comporament deviant. De altfel, putem să afirmăm că angajamentul este similar cu ceea ce
Toby numea „miză de conformitate“;
c) implicarea în activităţi stabilite convenţional în societate. Acest element este stabilit în
sensul comun al observaţiei că „mâinile fără ocupaţie sunt magazinul diavolului” şi că, dacă
indivizii sunt ocupaţi cu rezolvarea unor probleme cotidiene legale, aceasta face ca oportunităţile
pentru activităţi delincvente să nu mai opereze.
d) credinţa (crezul) în valorile morale şi sociale, element pe care Hirschi îl consideră
foarte important.
Matza susţinea că delincvenţii au credinţe morale convenţionale, dar le neutralizează cu scuze,
astfel că, ei, pot comite acte ilegale fără sentimentul de vinovăţie2. În contrast, Hirschi susţine că
„există o variaţie în măsura în care oamenii cred că s-ar putea supune regulilor societăţii şi, mai
departe, cu cât o persoană crede mai puţin că trebuie să se conformeze regulilor, cu atât este
mai probabil ca el să le violeze”. De aceea, Matza susţinea că delincvenţii sunt legaţi de ordinea
morală convenţională şi, pentru a comite ilegalităţi, ei trebuie mai întâi să se elibereze de
aceasta. Hirschi avansează ideea că tinerii sunt independenţi de ordinea convenţională, şi, ca
atare, sunt liberi să comită sau nu acte delincvente.
Pentru a-şi susţine teoria, Hirschi a efectuat un test pe 4000 de tineri liceeni.
3.2.2. Teoria de alarmă

În eforturile sale de a explica legăturile care ar putea să existe între respectul pentru
autorităţi şi comportamentul criminal, Travis Hirschi l-a citat pe psihologul Jean Piaget:
„Respectul este izvorul legii.“. Hirschi a continuat comentariul susţinând că acest lucru este
posibil aşa cum putem avea ca părinţi respectul copilului nostru (dragoste sau frică) care, în
general, acceptă regulile adulţilor. Dacă acest respect este nedeterminat, regulile vor avea
tendinţa de a pierde caracterul lor obligatoriu.
Evident, în societatea românească avem mulţi indivizi cărora le lipseşte respectul faţă de
autorităţi, faţă de lege în general şi faţă de victimele lor.
Recent, mass-media românească a semnalat înmulţirea numărului furturilor de maşini
care tinde să scape de sub control. Societatea românească a fost îngrozită când, la începutul
anului 2001, la Timişoara, a fost ucis prin împuşcare poliţistul Saşa Disici care a surprins mai mulţi

Criminologie 84
hoţi de maşini. Dar respectul pentru autorităţi nu s-a îmbunătăţit ci, în lunile care au urmat,
infractorii au comis în continuare, zilnic, zeci sau poate chiar sute de furturi de maşini.
Primul Ministru, în mod justificat, a anunţat opinia publică, că furtul de maşini a devenit
o problemă naţională şi că se află în atenţia guvernului.
Situaţia era întrucâtva asemănătoare celei din S.U.A. din anul 1992, când directorul F.B.I.
a anunţat că furturile de maşini au devenit o problemă naţională1.
Cum a fost posibil ca dintr-un simplu furt de maşină, fenomenul să capete amploare atât de
mare?
Doi americani, Tod W. Burke şi Charles E. O’Rean atrăgeau atenţia într-un articol publicat în
1993 în revista „Police Chief“ că problema a devenit complicată deoarece producătorii de maşini
au creat sisteme antifurt din ce în ce mai sofisticate şi sisteme de urmărire a autoturismelor
furate. Ca atare, infractorii „specializaţi“ în acostarea şoferilor la stopuri, în staţiile PECO, la
intrările pe autostradă sau pe liniile de centură ale oraşelor mari, aplică principiul „loveşte şi
jefuieşte“.
Teoria celor doi americani, susţinută şi de ideile lui Hirschi despre respectul faţă de
autorităţi, a dat naştere unei noi teorii în cercetarea criminologică, intitulată „teoria de alarmă“.
Această teorie are ca punct de plecare aroganţa şi încrederea exagerată a infractorilor, care ţin
să creadă că sunt invincibili şi că armele pe care ei le posedă vor vorbi pentru ei.
Indivizii cu asemenea preocupări se consideră puternici şi au credinţa că, acţionând în
forţă, pot să învingă.
La Los Angeles, din 70.000 de autovehicule furate, susţine un raport recent, peste 5.000
au fost furate „cu frică şi forţă“ iar criminalii au folosit arme, cuţite, instrumente ascuţite, săbii
etc.
Aroganţi în faţa autorităţilor, hoţii de maşini din România să fi învăţat de la hoţii din
Statele Unite noi moduri de comportament?
3.2.3. Concluziile testului lui Hirschi

Chestionarul pe care l-a folosit Hirschi conţinea pe lângă elemente referitoare la familie,
şcoală, relaţii interpersonale şi 6 întrebări, din care 3 se refereau la comiterea infracţiunii de furt
(bunuri cu o valoare sub 2$, între 3$ şi 50$ şi peste 50$). Celelalte trei se refereau la:
— dacă tânărul a luat vreodată o maşină ca să se plimbe (să dea o tură) fără permisiunea
proprietarului;
— dacă a trântit vreodată cu intenţie un lucru care nu-i aparţinea;
— dacă a bătut sau rănit vreodată, intenţionat, pe cineva (altcineva decât fraţii sau surorile).
Hirschi a folosit, de asemenea, înregistrările şcolare şi datele oficiale ale poliţiei.
Concluzia la care a ajuns era că, în general, nu exista nici o legătură între actele
delincvente înregistrate oficial şi clasa socială de care aparţin făptuitorii, însă, a acceptat că pot fi
cazuri ca unii tineri provenind din familii foarte sărace să fie mai predispuşi la a comite acte de
delincvenţă. De asemenea, el a mai găsit diferenţe minimale rasiale, deşi ratele oficiale ale
poliţiei erau cu totul altele.
Hirschi a analizat şi efectele ataşamentului faţă de părinţi, şcoală şi semeni, ocazie cu
care a descoperit că, indiferent de clasa socială sau rasă şi indiferent de antecedentele

Criminologie 85
prietenilor lor în materie de delincvenţă, băieţii care erau mai ataşaţi de părinţii lor, era mai
puţin probabil să comită acte de delincvenţă decât cei care erau mai puţin ataşaţi.
Această descoperire confirmă teoriile controlului, însă, intră în contradicţie cu teoriile
culturale, unde ataşamentul faţă de prietenii devianţi sau părinţii devianţi este asociată cu o
creştere a delincvenţei.
Asocierile cu alţi delincvenţi ar putea să sporească un comportament delincvent numai
când controalele sociale nu se mai fac sau sunt sporadice. Totodată, în urma testului său, a mai
desprins concluzia că, tinerii cu mize mari în conformitate, sunt mai puţin probabil să aibă
prieteni delincvenţi, iar atunci când îi au, este puţin probabil să comită acte delincvente ca şi
aceştia.
Tinerii cu miză redusă în conformitate se află, însă, într-o altă situaţie, aceştia comiţând
fapte delincvente cu cât sunt mai expuşi influenţelor criminale.
Teoriile controlului susţin că un tânăr cu aspiraţii scăzute şi aşteptări reduse are un
angajament mai mic în conformitate, adică el riscă mai puţin să se antreneze în activităţi care să
eludeze legea.
Constatând aceasta, Hirschi intră în contradicţie cu teoreticienii stresului, deoarece
aceste teorii localizează sursa de stres în prăpastia care se naşte între aspiraţii şi aşteptări.
Teoriile stresului susţin că tinerii cu aspiraţii înalte dar cu aşteptări scăzute datorită
oportunităţilor care le sunt blocate, sunt cei care comit în mod frecvent acte de delincvenţă.
Hirschi descoperă însă că, „cu cât este mai înaltă aspiraţia unui tânăr, cu atât este mai scăzută
rata delincvenţei, indiferent de aşteptările elevului”. El a mai stabilit că băieţii de vârstă şcolară
care acordau mai puţin timp rezolvării temelor, care spuneau că sunt plictisiţi sau şi-au petrecut
mult timp vorbind cu prietenii, erau mai probabili de a se implica în acte delincvente. Acestea
pot fi posibile, susţinea cercetătorul, fiindcă tinerii respectivi duceau o lipsă de implicare în
activităţile convenţionale.
În final, Hirschi nu a găsit suportul pentru a susţine existenţa unei culturi a clasei de jos,
aşa cum a fost descrisă de Miller. De altfel, nici nu şi-a propus în mod special acest lucru. El a
găsit însă că, credinţele, pe care le susţinea Matza şi pe care le-a descris ca elemente ce
eliberează delincventul din limitele morale ale legii, se întâlnesc foarte frecvent la tinerii
incompetenţi din punct de vedere şcolar, indiferent că aparţin claselor de jos sau de mijloc. De
aceea, el a concluzionat că valorile clasei de jos nu sunt culturale şi nici nu pot fi transmise
ereditar. Valorile respective „sunt disponibile tuturor membrilor societăţii, mai mult sau mai
puţin egali; ele sunt acceptate sau respinse în măsura în care ele sunt sau nu conforme cu o
poziţie realistă a societăţii americane”. De aceea, Hirschi crede că: „clasa tatălui poate să nu fie
importantă, dar clasa copilului este în mod cert”.
3.2.4. Auto-controlul
În 1990, într-o lucrare intitulată „Teoria generală a crimei“, Travis Hirschi şi
colaboratorul său Michael Gottfredson propun un nou model de control personal şi social, teză
care susţine că infracţiunea (crima) este comisă datorită înclinaţiei individului pentru un
asemenea gest. Iniţial, cei doi nu au agreat această idee, însă, ulterior ei şi-au revizuit opiniile şi
au susţinut că toate crimele, de la cele comise cu mare violenţă la ofensele mai minore, sunt
comise ca urmare a faptului că, criminalii, au înclinaţia de a comite asemenea fapte. Această
„teorie generală“ a înclinaţiei de a comite crime, prezentată, cred, mai sugestiv în schema
alăturată, presupune că infractorii au un control limitat asupra comportamentului şi dorinţelor

Criminologie 86
lor. Când nevoia pentru plăcerea de moment depăşeşte interesele pe termen lung, crima se
produce.
Modelul lui Hirschi-Gottfredson de auto-control presupune că, acesta, atunci când este
slab exercitat, devine o variabilă care explică toate crimele, aşa cum facem diferenţierea crimei
în funcţie de vârstă, sex sau rasă.
Care este cauza unui autocontrol slab? O socializare inadecvată şi practici deficitare de
creştere şi educare a copiilor, la care se adaugă un ataşament diminuat, care, în final, toate la un
loc fac să crească posibilitatea unor acte impulsive ce la un moment dat să fie scăpate de sub
control.
În opinia susţinătorilor acestei teorii, indivizii cu un auto-control slab au tendinţa de a fi
implicaţi în evenimente care deşi unele nu sunt sancţionate de lege, sunt repudiate de mulţi
oameni, ca de exemplu: băutura, fumatul, accidente în urma cărora au loc autodistrugeri de
bunuri, incendieri de locuinţe şi alte evenimente nedorite.
Problema principală a acestei teorii este că ea nu poate fi încă dovedită cu claritate. De
aceea, vor mai fi încă necesare cercetări în acest domeniu pentru a evalua forţa modelului auto-
controlului.
4. Evaluare critică
Teoriile controlului social au suscitat o serie de aprecieri, pro şi contra, materializate într-
un număr important de studii care — în majoritatea lor — au prezentat argumente care să le
susţină.
Cu toate acestea, multe studii s-au axat pe fapte relativ neînsemnate, comise de tinerii
nondelincvenţi.
Studiile şi teoriile lansate în acest sens, atât de Nye cât şi de Hirschi, vin să confirme
această afirmaţie. Chiar Hirschi admite că „delincvenţii sunt atât de nereprezentaţi în aceste
completări de chestionare, că rezultatele nu trebuie luate în serios”. El admite că, dacă în studiile
întreprinse ar fi inclus şi delincvenţi cu fapte mai grave, concluziile studiilor sale ar fi fost mai
veridice.
Dacă ar fi procedat aşa, dimpotrivă, cred că Hirschi şi-ar fi diminuat din rezultatele
studiului său. Dar critica aceasta i-a adus-o şi Toby studiului lui Nye, ea fiind completată şi cu
argumentul lui Matza, că s-ar putea ca delincvenţii care au comis fapte grave să nu fie
„mişcători” (migratori), dar în schimb să fi fost constrânşi să comită acele fapte.
Hirschi a descoperit că o implicare accentuată a tinerilor în activităţile convenţionale face
ca delincvenţa să fie mai redusă, dar, tot el este acela care remarcă faptul că: „Ceva este greşit în
teoria mea. Se pare că problema este această definiţie a delincvenţei pe care am folosit-o şi care
face ipoteza implicării virtuale tautologică.”
Teoriile controlului atribuie în mod greşit agresivităţii umane cu care ne naştem o
asemănare cu moştenirea violenţei de către animale. Dar, problema dacă oamenii sunt în esenţă
împăciuitori sau agresivi a făcut obiectul unor dezbateri pentru filosofi, psihologi, teologi,
antropologi ş.a., timp de peste 2000 de ani, iar acum face şi subiectul dezbaterilor dintre
criminologi.
Aşadar, cu toate că teoria controlului social a ocupat câteva decenii un loc de frunte în
cercetarea criminologică, totuşi, apreciem că aceasta explică doar delincvenţa şi nu crima comisă
de adulţi. Atitudinea, dorinţele, credinţele, deşi sunt deseori deviante, ele sunt cel mai frecvent
caracteristici ale adolescenţilor, însă, şi legăturile sociale sunt de asemenea un factor
semnificativ în comportamentul post adolescentin.

Criminologie 87
Hirschi a susţinut că actele antisociale rezultă din lipsa efectivă de valori, credinţă, norme
şi atitudini care să o inhibe, însă, aceşti termeni nu sunt niciodată clar definiţi. Hirschi nu a
descris lanţul de evenimente care rezultă din relaţiile deficitare sau neadecvate şi a creat divizări
artificiale între tineretul socializat şi cel nesocializat. El a explicat prea puţin viitorul
comportament al delincvenţilor, iar măsurarea relaţiilor sociale a fost adeseori facută
nesemnificativ.
Criminologii, în pofida criticilor pe care le aduc, recunosc că Hirschi a adus o contribuţie
majoră în dezvoltarea cercetării în domeniul identificării cauzelor şi condiţiilor care generează
crima.
Cred, totuşi, că evaluarea pe deplin a teoriilor controlului social în ceea ce priveşte explicarea
crimei nu o putem face acum, ci ea este rezervată viitorului.
Înclin să mai cred că explicaţiile actuale date teoriei controlului ar putea fi aplicate doar unor
forme mai puţin grave ale delincvenţei şi crimei şi nu generalizate la paleta întregului fenomen
infracţional (criminal).
5. Implicaţii şi concluzii
Cercetarea criminologică a fost dominată pe parcursul timpului de mai multe teorii,

multe dintre ele fiind prezentate în acest curs, însă, teoriile stresului, cele care de o bună
perioadă de timp guvernau peste cercetarea criminologică occidentală, au început treptat să
intre sub influenţa teoriilor controlului, în special aşa cum acestea au fost formulate de Hirschi.
Nu de puţine ori s-a pus problema integrării acestor teorii, pentru a le uni, combinând
teoriile tradiţionale, sperându-se într-o mai bună explicare a fenomenului criminalităţii. Dar
integrarea presupune o serie de probleme şi mulţi specialişti susţin că dificultăţile vor deveni şi
mai mari, atunci când se va încerca împăcarea diferenţelor esenţiale dintre teorii, fiind mult mai
bine dacă ar fi elaborate teorii individuale şi mai precise.
Ce legătură ar putea avea lipsa oportunităţilor sociale cu ataşamentul faţă de părinţi sau
de şcoală? Evident că această legătură există şi ea ar putea avea implicaţii profunde, atât în ceea
ce priveşte ataşamentul faţă de părinţi, cât şi faţă de şcoală. Tânărul, fără oportunităţi sociale de
realizare, poate cădea pradă unor vicii din care să nu mai aibă nici o scăpare (consum de droguri,
alcoolism etc.), mânaţi îndeosebi de impulsul că ei nu au confirmat aşteptările şi încrederea
părinţilor. Atunci, s-a propus o teorie de forţare, astfel ca blocarea accesului la oportunităţi
sociale să nu constituie o diminuare a ataşamentului, o slăbire a puternicelor legături stabilite în
copilărie, fiindcă, dacă ar dispare aceste legături sociale, şansa crimei ar avansa mult.

Criminologie 88
Nu uita!
- Teoria controlului social studiaza acele tehnici si strategii care regleaza

comportamentul uman si il conduce catre conformare;
- Controlul social al crimei prin modelarea reactiei sociale a fost folosit prima data la
sfarsitul secolului al XIX-lea de catre E.A. Ross, apreciat ca fiind fondatorul sociologiei
americane;
- Reactia sociala poate imbraca forma unor programe de prevenire;
- Reactia sociala se regaseste oriunde omenii respecta legea;
- Lipsa controlului social duce la cresterea delincventei;
- Baza comportamentului scolar consta in educatia de acasa si in cea comunitara;
- De revoltati cu bratele incrucisate, omenirea nu a dus niciodata lipsa;
- Familia este cea mai importanta sursa a controlului social, acolo formandu-se si
reactia sociala impotriva crimei;
- Libertatea si similaritatea cauzeaza mai repede delincventa decat constrangerea si
diferentierea;
- Cele mai importante elemente ale legaturii sociale sunt: atasamentul, angajamentul ,
implicarea si credinta;
1. Cine a afirmat că “Respectul este izvorul legii”?

a) Traian Pop;
b) Richard Quinney;
c) Travis Hirschi..
2. Teoria generală a crimei lansată de Travis Hirschi, susţine că:

a) crima este comisă datorită înclinaţiei individului către un asemenea gest;
b) crima este necesară;
c) crima trebuie eradicată din societate.
3. Teoria de alarmă susţine că, comportamentul uman are la bază:

a) criterii sigure de departajare;
b) modele proprii de reacţie socială;
c) respectul nedeterminat pentru conduita părinţilor.

Criminologie 89
4. Familia este cea mai importantă sursă a controlului social pentru:

a) grupurile de indivizi tineri cu preocupari criminale;
b) combaterea crimei;
c) controlul comportamentului mental.
1. Rolul reacţiei sociale în combaterea crimei;

2. Controlul social al reactiti sociale;
3. Prevenirea crimei prin prisma teoriei înfrânării sau a constrângerii;
4. Teoriile moderne ale reacţiei sociale;
5. Evaluarea critică a reacţiei sociale.
Temă de control
Tendinţe actuale în criminologie
Bibliografie
1. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 152-171.

2. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 193-199
şi Criminalitatea în România: trecut prezent, viitor, în „Tranziţia şi criminalitatea”, Bucureşti,
Editura Oscar Print, 1994.
3. D.P. Banciu, S.M. Rădulescu şi M. Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1985.
4. C. Păunescu, Coordonatele metodologice ale recuperării minorului inadaptat, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1984.
6. Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminlogică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. p. 314-329.
7. Travis Hirschi, Consens of Delinquency, University of California Press, Berkeley, 1969.
8. Ruth Rosner Kornhauser, Social Sources of Delinquency, University of Chicago Press,
Chicago, 1978 — prezintă o apărare pe înţelesul tuturor a teoriilor controlului.

Criminologie 90
9. Gwynn Hettler, Explainning Crime, 3-rd ed., Mc Graw-Hill, New York, 1984.
Lucrarea prezintă o recapitulare generală a teoriei şi cercetării în criminologie, interpretată în
general ca o susţinere a teoriilor controlului.
10. William R. Arnold şi Terronce M. Brungardt, Juvenile Misconduct and Delinquency,
Houghton Mifflin, Boston, 1983. Prezintă o nouă teorie a controlului şi date despre alte teorii
în domeniu.
11 George B. Vold şi Thomas J. Bernard, Theoretical criminology, Editura Oxford
University Press, 1986. În capitolul XIII tratează pe larg teoriile controlului social cu multe
noutăţi în domeniu.
12. Freda Alder, Notions Not Obsessed with Crime, Rothman, Litteton, California,
1983. Controlul cu succes al crimei este asociat cu existenţa unor sisteme efective de
controale socio-culturale.
14. Thomas Bernard, The Consensual – Conflict Debate: Forum and Context in Social
Theorie, Columbia University Press, New York, 1993.

Criminologie 91
CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ A DELINCVENŢEI
- va cunoaşte factorii de risc pentru delincvenţa juvenilă;

- va idenifica programele de dezvoltare a prevenţiei;
- îşi va dezvolra limbajul juridic specific disciplinei
1. Noţiuni introductive………………………………………………………...……..92
2. Factori de risc pentru delincvenţa juvenilă………………………………...…….92
3. Prevenirea delincvenţei juvenile………………………………………………...101
4. Prioritatea în cercetarea, dezvoltare şi armonizare legislativă………………..107
5. Concluzii…………………………………………………………………………..112
Nu uita!........................................................................................................................114
Întrebări de control…………………………………………………………………114
Propuneri de referate……………………………………………………………….115
Temă de control……………………………………………………………………...115
Bibliografie…………………………………………………………………………..115

Criminologie 92
1. Noțiuni introductive
Cercetarea criminologică nu a făcut până acum o sortare serioasă a factorilor de risc
care ar putea să aibă într-o măsură mai mare sau mai mică o anumită contribuţie la
comiterea de fapte ce vizează încălcarea legii, unii dintre aceştia prevestind comportamentul
anti-social, aşa cum, poate, sute de factori susţin diferenţierea delictelor de
comportamentele normale, fireşti, care respectă legea.
Unii teoreticieni s-au grăbit să emită ipoteze cum că anumiţi factori, ca de exemplu:
părinţi săraci, părinţi infractori, comportament anti-social în copilărie, educaţie precară,
separarea de părinţi etc. — ar influenţa în mod vizibil delincvenţa juvenilă.
S-a demonstrat însă că sărăcia, şomajul şi inegalitatea economică, singure, nu produc
sau nu favorizează crima, ci numai în asociere cu alţi factori.
Vom încerca pe parcursul acestui capitol să lăsăm la o parte abordarea teoretică a
problemei şi să apelăm la unele studii metodologice adecvate, care au urmărit acest subiect
în comunităţi mai lărgite în plan longitudinal, la care să adăugăm informaţiile obţinute din
diverse surse, adică direct de la copii, părinţi şi profesori. Am procedat aşa din dorinţa de a fi
cât mai aproape de realitate şi de a oferi studenţilor nişte concluzii practice şi nu înşiruirea
unor teorii seci, fără susţinere practică.
Aşadar, din perspectiva abordării problemei în plan longitudinal, metodele de educaţie a
copiilor vor fi măsurate înainte ca cineva să fi devenit delincvent. Nu ne propunem, având în
vedere vârsta delincvenţilor, să stabilim ce au fost înainte şi ce cauze au avut. Vom proceda
aşa fiindcă, de exemplu, este destul de dificil să stabileşti dacă supravegherea de către
părinţii săraci a cauzat la copil apariţia unui comportament cu probleme, sau dacă părinţii au
renunţat să supervizeze acele probleme ale comportamentului copiilor lor.
Cercetările făcute au demonstrat că disproporţionalitatea delincvenţilor, ca repartiţie
geografică, are la origine premise diferite care conduc la apariţia delincvenţei şi nu se
cunoaşte cu certitudine, într-o anumită zonă, cât reprezintă proporţia copiilor cu astfel de
probleme, care s-ar putea sau nu să devină delincvenţi. De asemenea, nu se poate reuşi în
totalitate nici identificarea factorilor care ar putea dezvolta delincvenţa. De altfel, cercetările
făcute şi repetate în timp pe această perspectivă longitudinală garantează valabilitatea
concluziilor la care s-a ajuns, deoarece greşelile de evaluare, într-un interviu, de exemplu,
pot fi detectate într-un stadiu ulterior.
Deseori, este foarte dificil a decide că un anumit factor de risc reprezintă o cauză certă a
delincvenţei, sau, eventual, că este un simptom sau o tendinţă antisocială. Aşa de exemplu,
se poate pune întrebarea: băutura, divorţul sau şomajul sunt doar simpli indicatori ai unei
tendinţe anti-sociale sau acestea servesc chiar la implementarea ei?
Facem însă sublinierea că, în asemenea situaţii, putem avea cazuri în care afirmaţia că
anumiţi factori pot fi şi simptomatici şi cauzali să fie îndreptăţită.
2. Factorii de risc pentru delincvența juvenilă

2.1. Influența factorilor prenatali
Este greu de presupus că poţi întâlni copii sau adolescenţi care să nu fi comis cel puţin o
faptă nedorită, faptă care vizează un comportament antisocial sau care se află în imediata sa
apropiere.
S-a demonstrat că copiii mamelor adolescente sunt mult mai dispuşi să devină
delincvenţi. Aşa de exemplu, Merry Morash şi Lila Rucker au analizat rezultatele obţinute în
urma a patru cercetări întreprinse în America şi Anglia şi au descoperit că multe mame tinere

Criminologie 93
fac parte din familii care se află în contradicţie cu legile, cu lipsa unui suport al bunăstării şi
absenţa biologică a taţilor. Aceste mame au tendinţa de a folosi metode de educaţie
neadecvate şi insuficiente, iar copiii lor, deseori, lipsesc perioade mari de timp de la şcoală şi
comit fapte ce vizează încălcarea legii. De asemenea, se pare că prezenţa biologică a tatălui
are, în general, un efect de protecţie şi diminuează mult faptele copiilor.
Israel Kalvin, într-un studiu cunoscut sub numele de „Newcastle Thorisand Family“,
susţine teza că femeile care s-au căsătorit din adolescenţă sunt dublu expuse să aibă copii,
care, la 32 de ani pot deveni infractori, procentul pe care-l avansează fiind de 49% faţă de
cealalată situaţie (doar de 23%).
Kalvin şi colegii săi atrag atenţia şi asupra faptului că, consumul de droguri, alcool şi
ţigări pe timpul sarcinii vor avea o influenţă negativă asupra dezvoltării ulterioare a copilului.
Aşa de exemplu, mama care fumează în perioada celor 9 luni este supusă riscului de a da
naştere la copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminuate.
Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi predispuşi
la hiperactivitate, cu inteligenţă scăzută şi cu o vorbire defectuoasă.
Aceiaşi specialişti au mai demonstrat că mamele care au consumat droguri pe timpul
sarcinii au dat naştere la copii prematuri, cu modificări ale circumferinţei capului, fiind într-
un cuvânt anormali pentru vârsta lor.
Desigur, aceste rezultate culese din realitatea cotidiană dovedesc efectele cauzale ale
unui comportament ilegal pe care copiii ulterior îl vor avea.
Naşterea de copii sub greutatea normală în condiţiile puse în discuţie, care mai au şi alte
complicaţii, perinatale (forceps inadecvat, asfixie etc.), predispune mai târziu la probleme de
devianţă comportamentală.
Efectele complicaţiilor prenatale trebuie însă analizate şi în contextul altor factori, ca de
exemplu calitatea mediului familial.
2.2. Hiperactivitate şi impulsivitate

În cercurile ştiinţifice s-a conturat tot mai pregnant opinia potrivit căreia, factorii de
personalitate, care mai târziu pot duce la delincvenţă, sunt hiperactivitatea şi impulsivitatea.
S-a mai demonstrat că hiperactivitatea începe, de regulă, înainte de împlinirea vârstei de
5 ani, iar unii specialişti apreciază că ea debutează chiar înaintea vârstei de 2 ani, apoi va
marca momente de progres pe perioada copilăriei, tinzând să persiste chiar şi în anii
adolescenţei. Aceasta este asociată cu stări de nelinişte, impulsivitate şi atenţie dificilă, de
aceea, momentul este consemnat ca sindromul hiperactivitate–impulsivitate–atenţie dificilă
(H.I.A.). Sindromul HIA presupune în opinia specialiştilor că cei care îl au este de aşteptat ca
pe viitor să aibă comportamente care să cadă sub incidenţa legii penale, chiar dacă sunt şi
opinii potrivit cărora se fac delimitări între hiperactivitate sau impulsivitate şi comiterea
delictelor. Astfel, un grup de cercetători suedezi a descoperit că hiperactivitatea la 13 ani
prezice infracţiuni violente la 25 ani, fapt confirmat şi de alte studii.
În „Studiul Cambridge“, se apreciază - într-o măsurare combinată a H.I.A. la copii cu
vârste între 8 şi 10 ani, în care s-a urmărit incidenţa comiterii de infracţiuni juvenile,
independent de problemele care apar la această vârstă, că H.I.A. ar fi o posibilă cauză a
dezvoltării secvenţiale de mai târziu spre delincvenţă. Aşa de exemplu, un alt studiu realizat
la Londra a descoperit că acei copii irascibili şi agitaţi în permanenţă la vârsta de 3 ani sunt
predispuşi să comită delicte la 8 ani.

Criminologie 94
2.3. Influența inteligenței în obținerea performanțelor

Deşi opiniile sunt încă diferite, se pare totuşi că teoriile potrivit cărora inteligenţa
scăzută constituie un important factor care duce la comiterea de delicte şi poate fi identificat
foarte devreme în decursul vieţii1, câştigă tot mai mult teren.
În urma unui studiu efectuat de specialişti din Stockholm s-a stabilit că inteligenţa
scăzută la vârsta de 3 ani ar putea să reflecte predispoziţia pentru comiterea de delicte în
jurul vârstei de 30 de ani.
Proiectul „Perry Preschool“ din Michigan reliefează că inteligenţa scăzută la vârsta de 4
ani anunţă un posibil infractor, care, la vârsta de 27 ani va avea la activ cel puţin o arestare
pentru comiterea unor infracţiuni.
Aceleaşi studii apreciază că este destul de riscant să te raportezi separat la o inteligenţă
scăzută fără a lua în calcul şi performanţele şcolare destul de slabe. Inteligenţa verbală
scăzută este asociată cu performanţe şcolare slabe, toate prezicând delincvenţa juvenilă.
De asemenea, se apreciază că delincvenţii tind să părăsească şcoala încă de la vârste
fragede, media fiind la 15 ani.
Se opinează că inteligenţa non-verbală scăzută este caracteristică, îndeosebi,
recidiviştilor minori, care comit delicte încă de la vârsta de 10-13 ani.
Măsurarea inteligenţei şi a performanţei şcolare a demonstrat că copiii mai puţin dotaţi
intelectual, pot comite delicte indiferent de alte variabile, ca de exemplu mărimea familiei
de origine. Alte studii au demonstrat că delincvenţii obţin rezultate mai bune la testele de
performanţă non-verbală, decât la cele verbale, sugerând că ei găsesc mai uşor sensul
obiectelor concrete decât cel al conceptelor abstracte.
Este foarte posibil ca inteligenţa scăzută să favorizeze apariţia factorului eşec şcolar, aşa
cum au sugerat Travis Hirschi şi Michael Hindelang. Mai multe studii longitudinale au
demonstrat şi ele legătura indisolubilă care există între eşecul şcolar şi comiterea delictelor.
O explicaţie plauzibilă este abilitatea de a manipula conceptele abstracte. Indivizii cu
capacităţi reduse de a obţine rezultate bune la testele verbale vor comite delicte pe timpul
şcolarizării datorită abilităţii lor inadecvate de a prevedea consecinţele faptelor lor şi de a
aprecia sentimentele victimelor lor.
Opinia noastră diferă într-o oarecare măsură de teoriile prezentate, de aceea credem că
lipsa inteligenţei nu poate motiva toate delictele comise de tineri şi că, într-o proporţie
apreciabilă, aceasta trebuie să fie corelată şi cu alţi factori.
2.4. Rolul părinților în dezvoltarea disciplinei şi atitudinii juvenile
Despre rolul pe care familia îl are în educarea tinerilor s-a spus şi s-a scris destul de
mult, iar în societatea românească „cei şapte ani de acasă“ a devenit un criteriu unanim
acceptat, atunci când în comportamentul unor indivizi se manifestă carenţe grave în ceea ce
priveşte educaţia.
Studii de specialitate prezintă că între protecţia părintească, disciplină, atitudine şi
delincvenţă există o strânsă legătură. Astfel, într-o cercetare făcută la West Midlands,
Harriet Wilson a urmărit 120 de băieţi şi familiile lor, constatând că cea mai importantă
corelaţie cu condamnările pe care aceştia le aveau era lipsa supravegherii părinteşti la vârsta
de 10 ani. Aproape similar, într-o cercetare de Home Office asupra minorilor de 14-15 ani şi a
mamelor lor, David Riley şi Margaret Shaw au descoperit că supravegherea scăzută a

Criminologie 95
părinţilor a fost principala cauză a delictelor comise de tinerele fete, iar pentru băieţi a fost a
doua cauză.
La Nottingham, efectuarea unui studiu, de către John şi Elizabeth Nemson, pe 700 de
copii a evidenţiat că, atunci când părinţii au aplicat pedepse fizice copiilor cu vârste între 7 şi
11 ani, acestea nu au dus la scăderea ratei delictelor ci, mai degrabă, la creşterea lor.
Într-un alt studiu, cunoscut cercetătorilor ca „Studiul Cambridge“, s-a evidenţiat că
severitatea părinţilor practicată într-un mod haotic, excesivă sau prea diminuată, cât şi
supravegherea defectuoasă a minorilor şi conflictele părinteşti au dus mai repede la
creşterea numărului de infracţiuni comise de copiii în cauză, decât la o diminuare a ratei
criminalităţii în rândul acestora. În general, prezenţa în educaţia copiilor a unor factori care
se adaugă celor părinteşti dublează riscul de a comite delicte mai târziu.
Oricum, s-a stabilit că comportamentul părinţilor, atunci când el este neadecvat, poate
constitui unul dintre principalii factori care duc la comiterea delictelor. Susţinătorii teoriei
apreciază că această influenţă nu este totuşi caracteristică pentru toţi cei care au comis
infracţiuni ca adulţi pentru prima oară, însă un procent de 55% din băieţii supravegheaţi
defectuos la 8 ani au comis infracţiuni la 32 de ani.
Fundaţiile cu activităţi de profil, tot mai numeroase pe zi ce trece, sunt preocupate de
câştigul propriu, în timp ce, din cauza lipsei de fonduri, majoritatea centrelor direcţiilor
pentru protecţia copilului sunt nevoite să se ocupe de asigurarea condiţiilor minime de hrană
şi viaţă, renunţând în mare parte la orice rol educativ.
Deşi unii apreciază că, cel puţin în ultima perioadă de timp, în România există tendinţa
spre o schimbare pozitivă, sub impulsul imperativelor integrării europene. Rămâne
întrebarea dacă armonizarea cu aceste cerinţe se face doar sub presiunea rapoartelor sau
este asumată cu adevărat.
România continuă să aibe o situaţie economică dificilă, şi, în majoritatea ţărilor unde
economia nu merge, protecţia copilului este lăsată la urma listei de priorităţi. Cu toate
aceste neajunsuri este necesar de înţeles că dacă dorim să avem cât mai puţini copii
implicaţi în acte criminale, este foarte important pentru ca ei să rămână în familie, mai ales
cât siguranţa educaţiei este garantată acolo. Aceasta ne determină să apreciem că societatea
nu poate schimba doar copilul, ci trebuie să se lucreze la fel de mult (dacă nu chiar mai mult)
şi cu familia.
Numărul cazurilor de abuz asupra copiilor a crescut în ultimii ani, astfel de situaţii fiind
întâlnite atât în cadrul familial, cât şi în instituţiile de ocrotire a minorilor, relevă un studiu
realizat de agenţia guvernamentală pentru protecţia copilului, împreună cu organizaţiile
„Salvaţi Copiii“ şi UNICEF România.
2.5. Rolul familiilor dezmembrate şi al separării cuplurilor în creşterea delincvenței

juvenile
Majoritatea studiilor întreprinse în legătură cu influenţa dezmembrării familiilor şi
separarea cuplurilor asupra delincvenţei juvenile au fost focalizate mai mult pe pierderea
tatălui, fiindcă, pur şi simplu, pierderea acestuia se întâmplă mult mai des.
În studiul „Newcastle Thorisand—Family“, Israel Kalvin şi colegii săi susţin că despărţirea
părinţilor, prin divorţ sau separare, în primii 5 ani de viaţă ai copilului, poate fi una din
cauzele care, mai târziu, la vârsta de 32 de ani, să-l predispună la comiterea de infracţiuni. În
acelaşi sens, în „Studiul Dunedin“ din Noua Zeelandă, Bill Henry a descoperit că minorii care

Criminologie 96
sunt expuşi conflictelor părinteşti, violente şi dese, ca şi mai multor schimbări ale adultului
protector, tind să devină antisociali şi delincvenţi.
Rolul familiilor monoparentale (cu ambii părinţi), cu conflicte în predispunerea la
violenţă, este accentuat şi de datele oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului
Naţional Britanic, asupra a 500 copii născuţi într-o săptămână, în anul 1986. La aceste
cercetări au fost excluşi copiii nelegitimi, „din flori“, aşa că toţi copiii supuşi studiului şi-au
început viaţa într-o familie cu părinţi căsătoriţi.
S-a stabilit că copiii din familiile dezmembrate prin divorţ sau separate au un risc
potenţial mult mai crescut să înceapă să comită infracţiuni la vârsta de 21 de ani, în
comparaţie cu cei din familiile unite.
De asemenea, s-a constatat că în familiile care s-au destrămat în timp ce copiii aveau 0-4
ani, aceştia erau mult mai predispuşi la delincvenţă faţă de copiii cărora, de exemplu, li se
dezmembrau familiile la vârsta de 11-15 ani.
Recăsătoria (care se întâmplă mai adesea după divorţ decât după moarte) a fost, de
asemenea, asociată cu un risc crescut de delincvenţă, fapt care ar putea sugera un posibil
efect negativ al părintelui vitreg. Într-o analiză mai amplă, cuprinzând 50 de cercetări ale
profesorilor Edward Wells şi Joseph Rankin, s-a subliniat că familiile monoparentale sunt
mai puternic expuse la delincvenţă atunci când au drept cauze separarea sau divorţul
părinţilor, decât moartea.
Şi „Studiul Cambridge“ subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau temporar,
înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din cauzele importante care conduc
către delincvenţă, însă, cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau de
moarte. Acelaşi studiu, totuşi, a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta
mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în aceste situaţii (moarte sau spitalizare prelungită),
prezintă un potenţial criminogen, susţinând că, în asemenea cazuri, 56% dintre copiii
separaţi de un membru al familiei au fost condamnaţi. Cercetări mai recente susţin că, într-o
proporţie semnificativă şi în anumite condiţii, şi minorii crescuţi într-o familie monoparentală
prezintă riscul de a ajunge să comită delicte.
Într-un studiu făcut în Canada pe o scară destul de largă, asupra sănătăţii copiilor din
Ontario (3300 copii cu vârsta între 4 şi 16 ani), s-a stabilit că şi familiile monoparentale tind
să aibă copii care să consume droguri sau alcool.
Cercetările care au fost întreprinse au sesizat faptul că sunt dificil de descifrat efectele
specifice ale familiilor dezorganizate şi ale familiilor cu un venit mic, fiindcă şi familiile
monoparentale trăiesc adesea în sărăcie, dar nu au coeficienţi ridicaţi de o eventuală
implicare în crimă:
Cu certitudine, subliniază Marry Morash şi Lila Rucher într-o cercetare comună, mamele
adolescente care rămân singure şi trăiesc în sărăcie sunt primele expuse să aibă copii
delincvenţi.
2.6. Privarea socio-economică — cauză a delincvenței juvenile

Aşa cum am mai prezentat şi pe parcursul altor capitole, multe teorii criminologice
apreciază că majoritatea delincvenţilor provin din clasele joase şi vor să explice de ce se
întâmplă astfel. Albert Cohen — de exemplu — în urmă cu peste 40 de ani, susţinea că
minorii din clasele de jos (sărace) reuşesc cu greu să ajungă la standardele claselor de mijloc,
fiindcă părinţii lor tind să nu-i înveţe să amâne satisfacţiile imediate în favoarea celor pe
termen lung.

Criminologie 97
În multe cercetări criminologice, delincvenţii sau nou-delincvenţii sunt egali în faţa SES.
De altfel, despre relaţia dintre SES şi comiterea de delicte există un volum impresionant de
literatură, care însă este caracterizată de contradicţii, deşi multe alte opinii înclină să creadă
că între statutul socio-economic (SES) şi comiterea de delicte nu există o corelaţie.
Privarea părinţilor de un statut socio-economic adecvat este asociată deseori şi cu o
posibilitate lărgită oferită copiilor de a comite delicte.
Se apreciază că, şi după ce copilul creşte şi se dezvoltă, se mai poate încă observa în
comportamentul său, care este unul normal, obişnuit, privarea socio-economică pe care a
avut-o în copilărie.
2.7. Influența actului de şcolarizare în producerea delincvenței

Sunt tot mai dese vocile în domeniul cercetării criminologice care susţin că comiterea de
delicte, variază şi în funcţie de şcoala unde învaţă copilul1. Există şcoli care au o ridicată rată
a delincvenţei şi unde, de la început, se instalează un înalt nivel de neîncredere între
profesori şi elevi. Desigur, în asemenea cazuri se pune problema clarificării următoarei
situaţii: ce procent din diferenţele dintre şcoli trebuie atribuit organizării şcolare, climatului
şi practicilor interne şi ce procent diferenţelor personale ale elevilor?
„Studiul Cambridge“ a investigat copiii care intrau în şcolile primare şi urmau cursurile
până ajungeau la şcolile secundare, pentru a identifica efectele şcolii asupra comiterii de
delicte. Astfel, la copiii de 8-10 ani, profesorii au constatat o înclinaţie a acestora de a
continua comportamentul antisocial pe care l-au avut până la urmarea cursurilor şcolare în
mediul familial sau într-un alt mediu, în care au fost crescuţi copiii până la vârsta de 8 ani. La
şcolile secundare, când copiii s-au mai mărit, apare o diferenţă aproape dramatică în ratele
de comitere a delictelor, astfel că, dacă într-o şcoală au fost identificate 21 de apariţii în faţa
instanţei (la 100 de copii) pe an, la alta, la acelaşi număr de copii, aceste înfăţişări au lipsit cu
desfăvârşire. Rata crescută a delincvenţei cu care copiii vin la şcoli şi menţinerea sau
deprecierea ei pe parcursul şcolarizării constituie cu certitudine un factor de predicţie al
condamnărilor de mai târziu.
Este de notorietate faptul că cei mai mulţi băieţi cu probleme comportamentale preferă
să meargă în şcoli unde rata delincvenţei este mai ridicată, în timp ce băieţii fără asemenea
comportamente sau cu probleme minore preferă şcolile secundare unde rata delincvenţei
este mult mai scăzută.
Cu dorinţa de a fi contrazis, apreciez că, cel puţin la nivelul societăţii româneşti, şcolile
secundare, ele însele, au doar un mic efect asupra delincvenţei.
2.8. Influența colegilor care au comis aceleaşi fapte

Este un fapt cunoscut de acum că delictele tind să fie comise în grupuri mici, de obiecei
2-3 băieţi, şi mai puţin de unul singur. Desigur, această tendinţă a lor de a comite delicte în
grup şi nu în timp ce sunt singuri constituie o problemă majoră căreia îi trebuie descifrate
posibilele explicaţii. Aşa de exemplu, una din explicaţii ar putea fi că delincvenţii tind să se
asocieze cu alţi delincvenţi datorită efectelor stigmatizante pe care le-ar putea avea atunci
când vor fi prinşi şi duşi în faţa instanţei, să răspundă conform legii.

Criminologie 98
Cu toate acestea, deşi sunt mai multe vocile şi argumentele cercetătorilor care
demonstrează că influenţa colegilor şi a tovarăşilor de joacă ce au comis aceleiaşi fapte
constituie un factor important, este dificil să decizi între aceste interpretări, care de care mai
diferite.
În sensul celor menţionate mai sus amintim că autorii unui studiu american apreciază că
nu doar asocierea cu prieteni (colegi) delincvenţi, dar şi angajarea în delicte face să crească
asocierea cu delincvenţii. Influenţa familiilor şi cea a acestor „prieteni“ sunt prezentate în
„teoria asocierilor diferenţiate“ a lui Edwin Sutherland şi Donald Cressay, unde se apreciază
că delincvenţa unui copil depinde de numărul de persoane ale căror medii sociale sunt
caracterizate prin norme şi atitudini care favorizează încălcarea legilor.
În ceea ce ne priveşte, pe baza experienţei acumulate în domeniul cercetării
criminologice, apreciem că, fără nici o îndoială, fără nici un echivoc, între activitatea
delincventă a minorilor şi activităţile colegilor şi prietenilor lor, există o relaţie apropiată.
„Studiul Cambridge“, apreciază că asocierea unui copil cu prieteni delincvenţi la vârsta
de 14 ani constituie un factor care îl va predispune, mai târziu, ca adult, la condamnări
penale.
Este necesar să remarcăm faptul că, dacă un minor încetează să participe la astfel de
activităţi delincvente în cadrul grupului de prieteni, şansa lui de a se transforma într-un non-
delincvent este foarte mare.
Apreciem că relaţia unui copil cu prieteni delincvenţi constituie un factor extrem de
important în probabilitatea de a comite infracţiuni ca adult.
2.9. Influența comunității în producerea delincvenței juvenile
Într-un capitol anterior, în care am analizat detaliat teoriile ecologice şi criminalitatea,
apreciam că ratele delictelor variază sistematic cu aria rezidenţei.
Aşa de exemplu, am prezentat studiile clasice ale lui Clifford Shaw şi Henry McKay,
făcute asupra unor oraşe americane, în special Chicago, care arătau că rata delincvenţei
juvenile este mai ridicată în zonele din împrejurimile oraşelor caracterizate de deteriorare
fizică, dezorganizare a vecinătăţii şi mobilitate rezidenţială înaltă.
Shaw şi McKay au demonstrat că o proporţie însemnată de răufăcători vine de la indivizii
aflaţi în zona care tindea să fie cea mai dezavantajată social. De asemenea, ei au demonstrat
că ratele criminalităţii erau destul de înalte în aceleaşi zone, persistând peste timp, în pofida
valurilor succesive de emigranţi de diferite naţionalităţi şi etnii. Autorii studiilor au ajuns la
concluzia că factorii care produceau delincvenţă erau inerenţi în comunitate, zonele având o
rată înaltă de infracţiuni, atât datorită transmiterii culturale a normelor antisociale, de la o
generaţie la alta, cât şi, pe de altă parte, datorită procesului de socializare deficitar la care
erau expuşi copiii.
Cele două influenţe — transmiterea culturală şi procesul de socializare deficitar —
produc dezorganizarea socială a unei zone şi limitează posibilităţile instituţiilor locale de a
controla comportamentul rezidenţilor.
Profesorul Michael Rutter, într-unul din studiile sale, aprecia că în zonele din apropierea
oraşelor şi
Într-un alt studiu, Steve Osborn şi-a propus a stabili impactul pe care îl are mediul
înconjurător asupra comiterii delictelor şi a urmărit oamenii care se deplasau dintr-o zonă în
alt. Astfel, Osborn a descoperit că mutarea din împrejurimile Londrei spre centru conduce la
reducerea numărului de condamnări şi implicit de fapte criminale. Această descreştere poate

Criminologie 99
avea loc datorită mutaţiilor care duc la spargerea grupurilor de delincvenţi, ori datorită
faptului că la periferii existau alte oportunităţi pentru comiterea de infracţiuni.
Cu certitudine, însă, între indivizi şi comunitatea în care trăiesc, există o interacţiune
bine definită.
Este adevărat, alte câteva aspecte ale vecinătăţilor de la periferia oraşelor pot conduce
la comiterea de delicte, aceasta probabil şi datorită densităţii crescute a populaţiei din acele
zone, care pot provoca tensiuni, frustrări, anomie. În acest sens, există o multitudine de
factori interrelaţionali, fiindcă zonele cu infracţiuni multe includ adesea şi o înaltă
concentrare a familiilor cu venituri scăzute şi deci cu un nivel de trai scăzut.
2.10. Influența „mişcărilor de gang“(băieților de cartier)

Cercetările în această direcţie au fost inaugurate de Universitatea Statului Washington şi
de Consiliul European de Cercetare pentru Crima Organizată, cu scopul analizării cauzelor
violenţei, precum şi a crimei organizate în rândul tinerilor.
Cercetările efectuate au cuprins un număr semnificativ de fapte comise cu violenţă şi
se constituie, în acelaşi timp, ca o bază de informaţie şi de plecare pentru munca de
prevenire a grupurilor criminale.
Se pune firesc întrebarea : de ce tinerii se integrează rapid în mişcările de cartier?
O trăsătură caracteristică tinerilor atât din Statele Unite, din Europa cât şi din România,
mai ales după 1990, este mişcarea de gang, o noţiune relativ nou apărută în studiile
criminologice.
Walker, Schmidt şi Lunghofer defineau în 1993 câteva motive pentru care tinerii aderă
la mişcarea de gang:
- căutarea dragostei;
- integrarea într-o nouă disciplină de stradă (termenul „gang“ este adaptat în tipologia
românească sub forma „cartier“: „băieţi de cartier“);
- nevoia de a aparţine unei comunităţi;
- nevoia de reunoaştere şi putere;
- nevoia de prietenie, de excitare nervoasă şi sexuală;
- un loc unde sunt acceptaţi indiferent de rasă, origine, sex sau orientare sexuală.
Violenţa este parte din viaţa de gang/cartier. În fiecare cartier violenţa este prezentă,
indiferent de zonă, de posibilităţile materiale ale locuitorilor.
B. Glick, în 1992, evidenţia câţiva factori de risc care îi caracterizează pe aceşti „băieţi de
cartier“:
- sărăcia;
- lipsa suportului familial;
- influenţa televiziunii, radioului, ziarelor şi filmelor.
Cercetătorii americani Hagedorn şi Macon descriau în 1988 câteva tipologii de mişcări
de gang/cartier, în funcţie de mărimea oraşului, de mărimea comunităţii şi de marimea
cartierului. Ei scoteau în evidenţă că, deseori, mişcarea de gang/cartier se structurează pe
grupuri etnice, în funcţie de sex, de apartenenţă religioasă sau apartenenţă politică.
Hagedorn şi Macon recomandau trei modalităţi de prevenire:
1. membrii mişcării de gang/cartier trebuie să participe la programele de reeducare,
organizate de comunităţile cartierelor sau oraşelor respective;

Criminologie 100
2. un punct important ar fi crearea de noi locuri de muncă în zona respectivă,

deschiderea unor centre de educaţie, altele decât cele impuse de sistemul judiciar (şcoli de
reeducare sau centre de detenţie pentru minori);
3. implicarea membrilor comunităţii, părinţi, rude, vecini, pentru cunoaşterea
modului de abordare a tinerilor care au aderat la mişcarea de gang/cartier.
Într-un studiu făcut în 1990, criminologul englez Werner a descoperit caracteristici
comune mişcărilor de cartier, stabilind că toţi tinerii care trăiesc în sărăcie sau datorită altor
influenţe sunt afectaţi de un stres foarte sever.
Tinerii marginalizaţi de adulţi, care nu au stabilitate în familie sau provin din familii
dezbinate, care sunt lipsiţi de posibilităţi materiale, sunt cei mai expuşi tentaţiei de a adera
la mişcarea de gang/cartier. Lipsa încrederii în sine, lipsa responsabilităţii faţă de comunitate,
lipsa educaţiei, lipsa influenţei din partea familiei sunt doar câţiva factori care conduc la
crearea unui climat ce determină pe tineri să adere la mişcarea de gang (cartier).
Implicarea tinerilor în mişcarea de gang (cartier) a fost semnalată iniţial ca fenomen
în Statele Unite, începând cu secolul al XIX-lea, prima mare mişcare de gang (cartier)
făcându-şi apariţia în Philadelphia, în 1791.
Apariţia fenomenului de gang este semnalată în România în special după 1990, factorii şi
condiţiile apariţiei fenomenului încadrându-se perfect în tipologia americană. Este foarte
posibil ca fenomenul să fi fost prezent şi înainte de 1990 în societatea românească, însă, pro-
babil din motive politice, care nu ţineau de cercetarea criminologică, studiul serios al crimei
comise de tineri organizaţi în grupuri nu a fost permis, deoarece ar fi aruncat o lumină
negativă asupra activităţii de aşa-zisă prevenire a organelor şi organizaţiilor de partid
comuniste.
Problemele mişcării de gang par a fi simple şi se crede că pot fi eliminate uşor, dar ele,
deseori, constituie punctul de plecare în marea majoritate a cazurilor de crimă, inclusiv de
crimă organizată.
În 1993, Taylor descria câteva strategii de prevenire a mişcării de gang (cartier) — familia
şi comunitatea fiind esenţiale în dezvoltarea copilului şi adolescentului, atât din punct de
vedere emoţional cât şi psihic.
Dacă familia constituie o sursă de dragoste, de protecţie şi de îndrumare, atunci
căutările şi nevoile tinerilor nu se vor îndrepta către mişcarea de gang/cartier, ei având alte
posibilităţi în a-şi folosi energia, de exemplu, activităţile sportive sau cultural-distractive.
Familia şi comunitatea trebuie să-şi împartă responsabilitatea pentru învăţarea tinerilor
în ceea ce priveşte riscurile drogurilor şi, în general, ale comiterii unui act criminal.
O educaţie bună este direct legată de dezvoltarea pozitivă a tinerilor, iar acolo unde
există, aceia care participă la un program de educaţie au mari şanse să se dezvolte ca buni
membri ai comunităţii.
Conflictul dintre generaţii este un alt factor care determină aderarea tinerilor la mişcarea
de gang.
Comunicarea şi eliminarea conflictelor dintre generaţii, eliminarea opoziţiei dintre
concepţii sau idei, pot aplana divergenţele dintre membrii aceleiaşi comunităţi.
Programele de recreare sportivă, muzica, teatrul, precum şi activităţile din comunitate
pot ajuta la formarea personalităţii tinerilor, pot, de asemenea, cristaliza personalitatea
acestora, precum şi încrederea în sine şi respectul faţă de ceilalţi tineri.

Criminologie 101
2.11. Rolul influențelor de circumstanță în producerea delincvenței. Teoria alegerii

raționale
Aşa cum afirmă unii reprezentanţi ai autorităţilor poliţieneşti, răufăcătorii sunt mai
repede versaţi decât specializaţi. De aceea, atunci când studiem caracteristicile, mi se pare
nefolositor să dezvoltăm teorii diferite pentru fiecare tip de infractor. Apreciez că,
dimpotrivă, atunci când se încearcă explicarea particularităţii acestor categorii de delicte,
situaţiile pot fi atât de diverse încât diferitele explicaţii pentru unele categorii de infractori
sunt mai mult decât foarte necesare.
În cercetarea criminologică şi-a făcut loc o teorie care sugerează faptul că infracţiunile se
produc ca răspuns la oportunităţile specifice, astfel că, atunci când se aşteaptă beneficii, se
cheltuieşte mai mult decât s-a prevăzut. Teoria este cunoscută sub denumirea de teoria
alegerii raţionale. Aşa de exemplu, asemenea oportunităţi pot fi oferite de o casă, care arată
foarte tentant în opinia infractorului datorită faptului că în jurul ei există tufe în spatele
cărora poţi să te ascunzi, ori are vecini zgomotoşi, sau, dimpotrivă, casa respectivă are
instalată alarmă impotriva hoţilor sau are un câine de care nu se poate trece.
Cei care ar putea acţiona într-un asemenea caz apelează la conceptul „teoriei activităţii
de rutină“ care sugerează că asemenea fapte sunt influenţate de activităţile de rutină care
vin să satisfacă nevoile de bază, ca îmbrăcămintea şi mâncarea. Schimbările care ar putea
interveni în activitatea de rutină pot să conducă la alterarea oportunităţilor pentru
comiterea infracţiunii respective. De exemplu, un număr ridicat de femei care muncesc
înseamnă că mai mulţi bărbaţi au rămas mai liberi în timpul zilei. Problema este valabilă şi
pentru copiii care rămân nesupravegheaţi.
3. Prevenirea delincvenței juvenile

Din prezentarea pe care cercetătorii au făcut-o factorilor de risc, reiese şi modul în care
trebuie orientată prevenirea delincvenţei juvenile. Astfel, vom încerca să ne focalizăm
atenţia pe punctele de cercetare şi pe programele cele mai bune, fiindcă „noi, muritorii de
rând, nu ne permitem luxul să fim cruzi cu alţii, astfel încât ne exercităm şi ne alinăm
spaimele pe noi înşine“, propunând altora cu putere de decizie criterii şi programe de
prevenire, deseori neluate în seamă sau analizate cu un surâs suspect care nu ştie să se
risipească sau să-şi ascundă ironia pentru probleme care îi par a fi puerile sau străine de
anturajul şi de preocupările sale.
3.1. Criterii de prevenire

Majoritatea metodelor de prevenire a infracţiunilor pot fi clasificate după 4 criterii
principale:
1. Dezvoltarea prevenţiei — se referă la intervenţia care trebuie să aibă loc, pentru a
inhiba dezvoltarea potenţialului criminogen al individului.
Prin acţiunea asupra potenţialului criminogen al individului se are în vedere şi
identificarea acelor riscuri şi factori protectori pe care îi poate prezenta fiinţa umană, care
pot juca un rol major în stoparea sau cel puţin diminuarea criminalităţii.
2. Prevenirea comunităţii — face referire la acel set complex de măsuri care au drept
scop schimbarea condiţiilor oferite de instituţiile sociale, îndeosebi cele care vin din partea
segmentului familial, al prietenilor şi cunoscuţilor, dar şi a normelor sociale care prin
acţiunea sau inacţiunea lor pot influenţa comiterea de delicte în comunităţi.

Criminologie 102
3. Prevenirea situaţională — se referă la intervenţiile menite a se pune în aplicare şi care

au drept scop reducerea oportunităţilor pentru comiterea de infracţiuni şi, totodată,
creşterea dificultăţilor şi a riscurilor pe care trebuie să le întâlnească infractorii, atunci când
comit fapte care intră sub incidenţa legii penale.
4. Prevenirea justiţiei — reprezintă acele activităţi desfăşurate de organele justiţiei şi
care au drept scop stabilirea unor politici legislative de natură a preveni comiterea şi
proliferarea delincvenţei.
3.2. Programele de dezvoltare a prevenției

3.2.1. Vizitele intensive în familie
În perioada în care mama este însărcinată şi, apoi, când copilul este mic, se ivesc o serie
de probleme care pot fi ameliorate prin punerea în aplicare a unor programe de vizită acasă.
Aceste programe au drept scop să ajute pe tinerele mame, mai ales că unele trăiesc pentru
prima dată o asemenea experienţă.
Scopul acestor programe este atât de a vizita acasă pe tinerele mame pe perioada
gravidităţii şi a le insufla încredere în propriile capacităţi de a-şi proteja starea de graviditate
cât, mai ales, de a oferi o supraveghere de specialitate pe timpul gravidităţii, cunoscut fiind
că unele mame evită prezentarea cu regularitate la medic. Personalul care efectuează aceste
vizite, este de regulă personal sanitar, de preferinţă de acelaşi sex cu tânăra mamă.
Vizitele la domiciliul mamei trebuie să continuie şi în primii doi ani de viaţă ai copilului.
Aceste vizite sunt indicate a avea loc la două săptâmâni şi cu o durată de 1-2 ore. În
acest timp, vizitatorii trebuie să ofere sfaturi despre îngrijirea pre şi post-natală a copilului,
dezvoltarea lui, nutriţie şi necesitatea de a nu fuma şi de a nu consuma substanţe
halucinogene pe timpul gravidităţii.
Un test cu rezultatele unor asemenea vizite, efectuat pe 400 de mame în New York,
S.U.A., a relevat faptul că mamele adolescente, care nu erau vizitate, aveau copii mai greoi în
însuşirea unor deprinderi. Astfel, femeile care nu se lipseau de fumat aveau să nască, într-un
procent destul de ridicat, copii prematuri. De asemenea, vizitele la domiciliu, îndeosebi după
naştere, au dus la o reducere a numărului de copii abuzaţi fizic şi neglijaţi în timpul primilor 2
ani de viaţă, în special ai mamelor sărace, nemăritate sau adolescente. Acest ultim rezultat
este mai mult decât important, fiindcă se poate preveni violenţa asupra copiilor, existând
probabilitatea de a avea beneficii pe termen lung în prevenirea comiterii de fapte violente.
Rezultate similare au fost obţinute şi în cadrul unui test cu peste 100 de mame care
proveneau din clasele sărace din Montreal. Vizitele la domiciliu au oferit tinerelor mame
sfaturi despre îngrijirea şi dezvoltarea copilului.
Concomitent, a fost constituit un alt grup de 100 tinere mame, provenind din acelaşi
mediu social, însă care nu au beneficiat de vizite la domiciliu în perioada pre şi post-natală.
În urma comparaţiilor făcute s-a observat că cele mai bune rezultate au fost obţinute cu
copiii ale căror mame au fost vizitate înainte şi după naştere.
3.2.2. Abilităţi de instruire

Se apreciază că impulsivitatea copilului poate fi redusă prin folosirea unor tehnici
cunoscute care ţin de abilităţile de instruire. De exemplu, metoda folosită în Canada de
Robert Ross, pentru a trata delincvenţa juvenilă, a fost bazată pe caracteristicile individuale
ale infractorilor, cum ar fi: impulsivitatea; gândire concretă şi mai puţin abstractă;
egocentrism şi preocupare scăzută faţă de sentimentele celorlalte persoane.

Criminologie 103
Ross a încercat să-i înveţe pe delincvenţi abilitaţi cognitive, acolo unde ele lipseau,
sperând că astfel numărul de delicte se va reduce. El militează, îndeosebi, pe necesitatea de
a schimba modul de gândire al tinerilor. Astfel, el a descoperit pe un mic eşantion că atunci
când s-a reuşit schimbarea modului de gândire, recidiva a cunoscut o reducere cu 74%. Ross
apreciază că acest program de reabilitare nu presupune neapărat un personal specializat, ci
el poate fi realizat la fel de bine şi de părinţi sau profesori.
Programul a avut drept scop de a-i învăţa pe delincvenţi să se oprească şi să se
gândească înainte de a acţiona, să ia în calcul consecinţele comportamentului lor, să
recunoască faptul că există moduri alternative de rezolvare a problemelor lor, iar înainte de
a comite fapta să se gândească la impactul acesteia asupra altei persoane.
Desigur, problema include şi abilitate socială, logică şi probleme creative de rezolvare,
dar şi abilităţi de negare.
3.2.3. Programe de îmbunătăţire a intelectului preşcolar

Este unanim acceptat că inteligenţa scăzută şi lipsa performanţelor şcolare reprezintă
factori importanţi de risc pentru tineri. Ca atare, este firesc ca programele care îşi propun
reducerea delincvenţei să acorde o atenţie sporită creşterii succesului şcolar.
Unul dintre cele mai renumite programe de prevenire a delincvenţei a fost „Perry
Preschool Program“, care a fost pus în aplicare în oraşul Michigan din Statele Unite ale
Americii. Acest program a cuprins copii de 3 şi 4 ani din comunităţile dezavantajate, unde
predominau americanii de origine africană, şi care au fost împărţiţi în grupuri experimentale
şi de control.
Copiii din grupul experimental au fost incluşi într-un program zilnic preşcolar, au primit
săptămânal vizite la domiciliu, timp de 2 ani. Scopul acestui program a fost să promoveze
stimularea intelectului, să dezvolte gândirea copiilor şi abilităţile lor intelectuale.
În cele două grupuri au fost urmăriţi aproximativ 120 de copii până la 15 ani, fiind
folosite evaluările profesorilor, părinţilor şi ale tinerilor intervievaţi. Ca şi în alte studii de
programe preşcolare, copiii din grupul experimental au prezentat câştiguri de inteligenţă
faţă de alţi copii de aceeaşi vârstă.
De asemenea, s-a constatat că la vârsta de 19-20 ani, tinerii din grupul experimental
aveau posibilităţi mai mari de a fi angajaţi într-o activitate utilă şi era mai puţin posibil ca ei
să fi fost arestaţi.
La 27 de ani, grupul experimental cu tinerii care au comis infracţiuni era cu 50% mai mic
decât cei din grupul de control. Totodată, aceşti tineri aveau câştiguri mult mai substanţiale
şi, ca atare, aveau posibilităţi mai mari de a fi proprietari de locuinţe.
De asemenea, mai multe femei din grupul experimental erau căsătorite şi doar 2-3 copii
s-au născut în afara căsătoriei.
Ca urmare, majoritatea teoreticienilor au văzut acest program ca unul care a demonstrat
necesitatea îmbunătăţirii intelectului preşcolar şi şcolar, fapt care poate duce la reducerea
absenteismului în şcoli şi a delictelor comise de aceşti tineri.
Desigur, Proiectul Perry a constituit un studiu care s-a bazat pe un număr de copii relativ
mic, însă rezultatele lui pot fi mai complete atunci când se adaugă şi alte date obţinute cu
ocazia altor studii în care se munceşte cu părinţi şi copii.
3.2.4. Influenţa sărăciei în producerea delincvenţei
Se apreciază — deşi sunt şi multe alte opinii — că sărăcia este o cauză a delincvenţei.
Atunci, dacă aşa stau lucrurile, înseamnă că o creştere a resurselor economice pentru

Criminologie 104
familiile dezavantajate, sărace, ar conduce la o reducere a delictelor comise de copiii acestor

familii.
Este adevărat, venitul scăzut şi locuinţele insalubre sunt strâns legate între ele, dar lanţul
cauzal care leagă aceşti factori de delincvenţă sunt încă neclari.
Probabil, venitul relativ bun şi o locuinţă adecvată sunt importante, dar a face o
evaluare a efectului acestora asupra comportamentului copilului este riscant. Totuşi, într-un
studiu s-a dovedit că acordarea unor beneficii care să ofere o bunăstare mai ridicată unor
infractori după ce şi-au executat pedeapsa a dus la o descreştere a recidivei acestora.
Cu toate acestea, în conduita umană, s-a demonstrat deseori că recuperările nu au
valoare.
3.2.5. Influenţa conjuncturilor asupra delincvenţei

Se spune uneori că dacă ai prieteni delincvenţi, atunci cu certitudine devii delincvent. Ca
să combată acest lucru, se apreciază că orice program care ar diminua influenţa prietenilor
delincvenţi ar putea reduce delincvenţa.
Studiile făcute au demonstrat că şcolarii pot să fie învăţaţi să reziste la influenţele
semenilor care îi încurajează să bea, să consume droguri sau să fumeze. În California, de
exemplu, elevii mai mari, de liceu, au fost formaţi să-i înveţe pe cei mai mici să dezvolte
abilităţi de a susţine contrariul atunci când din partea colegilor se fac presiuni pentru
comiterea de fapte care vizează nu numai încălcarea legii, dar chiar a regulilor de ordine
interioară din cadrul şcolii respective.
Această modalitate a fost un succes, majoritatea elevilor mai tineri necomiţând încălcări
ale legii sau ale regulilor şcolare.
Similar s-a procedat şi în Minnesota, unde „liderii“ de aceeaşi vârstă au fost folosiţi
pentru a învăţa elevii cum să reziste unor presiuni, iar în Houston au fost utilizate filme, care,
la fel, au avut succes.
Aceşti „lideri“, care de fapt sunt colegi de-ai lor ce au avut cândva aceleaşi probleme,
acum cu un înalt statut în şcoli, au fost folosiţi cu succes la prevenirea consumului de alcool
şi droguri, cât şi pentru combaterea fumatului.
La New York, s-a făcut un studiu şi au fost comparate efectele programelor conduse de
profesori cu efectele programelor conduse de „liderii” elevilor şi s-a descoperit că ultimii au
fost mai eficienţi în reducerea fumatului, a consumului de droguri şi alcool, spre deosebire
de profesori, fapt confirmat ulterior şi de alte experimente.
3.2.6. Influenţa programelor şcolare

Câteva programe şcolare care au fost implementate în America au demonstrat că
acestea pot să contribuie la diminuarea delincvenţei. De exemplu, în Carolina, a fost
dezvoltat programul „Pathe“ (Acţiune pozitivă prin educaţie...), ale cărui elemente principale
includeau:
— a da elevilor mai multă libertate în luarea deciziilor;
— a îmbunătăţi climatul şcolar (de exemplu, printr-o campanie de „mândrie şcolară”);
— a creşte competenţa profesorilor la clasă;
— a creşte performanţa academică a elevilor (de exemplu, prin a-i învăţa cum să
studieze) etc.

Criminologie 105
În urma evaluării rezultatelor programului care s-a aplicat în 7 şcoli (comparativ cu 2

şcoli de control), s-a stabilit că acesta a avut drept efect stoparea şi reducerea numărului de
delicte.
Un alt experiment de prevenire de bază şcolară a avut loc în Seattle şi a fost
implementat de David Hawkins. Aproximativ 500 de copii cu vârsta de 6 ani din 21 de clase
care aparţineau de 8 şcoli au fost împărţiţi în clase de control şi clase experimentale.
Copiii din clasele experimentale au fost instruiţi pentru mărirea ataşamentului faţă de
părinţii lor şi pentru un mai mare angajament în viaţa şcolară. Totodată, părinţii lor au fost
încurajaţi să urmărească şi să protejeze formarea unui comportament social adecvat la copiii
lor. În acelaşi timp, profesorii acestor copii au fost instruiţi în managementul clasei, pentru a
putea furniza copiilor informaţii clare, aducând retuşuri comportamentelor neadecvate, şi i-a
învăţat metode accesibile social pentru rezolvarea unor probleme care îi frământă.
La evaluarea făcută peste 18 luni, profesorii au susţinut că acei copii care au făcut parte
din programul experimental sunt mai puţin agresivi decât cei din clasele de control.
Fetele din grupul experimental nu aveau mai puţină agresivitate decât cele din grupul de
control, însă erau mai puţin marcate de distructrictivitate, anxietate şi stări depresive. Mai
mult, la împlinirea vârstei de 10 ani, copiii din grupa experimentală nu erau implicaţi în
delincvenţă şi consum de substanţe halocinogene în acelaşi procent ca cei din grupul de
control.
Desigur, aceste constatări pot sugera ceva, însă apreciem că o continuare a intervenţiilor
este mult mai eficientă decât folosirea unei singure strategii.
În Norvegia, Dan Olwens a implementat un program şcolar care, în final, a dus la
scăderea faptelor cu violenţă comise de minori şi, îndeosebi, a tâlhăriilor.
Dan Olwens a distribuit în toate şcolile din Norvegia o lucrare de 30 de pagini, în care
făcea o descriere a ceea ce se cunoştea despre infracţiunea de tâlhărie şi recomanda paşii
care trebuiau făcuţi pentru a putea reduce şi preveni asemenea fapte.
De asemenea, o casetă video de 25 de minute a fost distribuită o dată cu lucrarea.
Simultan, părinţii au primit un pliant de 4 pagini, conţintând informaţii şi sfaturi despre
modul în care pot fi evitate momentele când ar putea deveni victime. Programul a avut un
succes neaşteptat. Peste jumătate din numărul tâlhăriilor s-a redus, efectul fiind nu numai la
nivelul şcolilor norvegiene, ci al întregii societăţi.
În anii ’90, în Anglia, s-a implementat un program aproape similar în 23 de şcoli din
Sheffield. Miezul întregului program implica stabilirea politicii anti-jaf în fiecare şcoală,
definind rolul şi responsabilităţile copiilor şi profesorilor, astfel întât fiecare să ştie ce este
acela un jaf şi ce ar trebui să facă pentru ca el să nu se comită.
3.3. Prevenirea infracţiunilor în comunitate

Într-un capitol anterior am prezentat argumentele lui Clifford Shaw şi Henry McKay care
susţineau că, în America, comiterea de delicte trebuie legată de dezorganizarea socială şi că
aceasta nu se poate remedia decât printr-o organizare comunitară adecvată.
Această idee a condus la lansarea în Statele Unite ale Americii a „Proiectului Ariei
Chicago“ în care sunt coordonate resursele comunităţii şi se organizează facilităţi recreative
pentru tineri.
Răuvoitorii susţin că eficienţa acestui program nu a fost niciodată demonstrată sau
evaluată cu claritate. Aceasta s-a putut întâmpla — susţin în continuare unii teoreticieni —

Criminologie 106
din cauza faptului că implementarea programului a întâmpinat mari dificultăţi într-una dintre
cele mai dezorganizate şi mai dezavantajate comunităţi urbane din America.
În Anglia, proiectele comunitare au fost focalizate pe „probleme situaţionale“, ele
axându-se pe:
— descentralizarea managementului locuinţei şi serviciilor;
— chiriaşii implicaţi în a fugi de situaţiile precare în care se aflau;
— îmbunătăţirea fizică etc.
Una dintre aceste iniţiative, prezentată pe scară largă, a fost „Programul situaţiilor
prioritare“. Unii au apreciat pozitiv rezultatele obţinute, însă se pare că reducerea
infracţiunilor într-un anumit sector a avut ca efect creşterea acestora cu aceleaşi procente,
într-un sector apropiat, fapt ce ne face să credem că infracţiunile s-au deplasat dintr-o parte a
oraşului, unde s-a aplicat un anumit program cu reguli mai riguroase, în altă parte a lui,
situaţie care este frecvent întâlnită şi în România, la nivelul ratei criminalităţii din două
judeţe apropiate, cu acelaşi număr de populaţie şi, în general, cu aceeaşi structură social-
economică.
Un asemenea proiect nu produce multă informaţie directă despre efectele factorilor
consumatori asupra indivizilor ce comit delicte, fiindcă ei sunt evaluaţi prin măsurări ale
incidenţei infracţionale, însă se poate face o apreciere pe marginea eforturilor depuse de
organele abilitate ale statului pentru combaterea criminalităţii.
3.4. Rolul prevenirii situaționale în stoparea delincvenței

O serie de iniţiative în domeniul prevenirii delincvenţei juvenile au fost bazate pe
influenţa situaţională asupra delincvenţei. Aşa de exemplu, pentru anumite categorii de
delincvenţi există scopuri tipice care sunt destinate să schimbe mediul pentru ca, astfel,
oportunităţile în comiterea delincvenţei să fie cât mai reduse. Astfel, prin eliminarea
situaţiilor favorabile producerii de infracţiuni, poate fi preîntâmpinată o faptă ilicită. În acest
sens, exemplificăm plata mărfurilor prin cecuri, în locul plăţii făcute cu banii în numerar.
Aceste tehnici, deseori, şi-au arătat eficienţa în ceea ce priveşte reducerea infracţiunilor.
Se întâmplă deseori ca persoanele cu tendinţe infracţionale, care găsesc că o ieşire este
blocată, de exemplu, să caute oportunităţi care să-i permită comiterea infracţiunii. Aceasta
poate fi o „difuziune de beneficii“, aşa cum, de pildă, o reducere a abuzului de droguri poate
conduce la o reducere a tâlhăriilor, pentru că în asemenea situaţii este nevoie de bani în
numerar pentru a finanţa viciile acestora.
Cu toate acestea, prevenirea situaţională nu poate fi eficientă cu delincvenţii cronici.
Unul dintre cele mai importante proiecte de prevenire a situaţiilor favorizante a fost
lansat în Anglia sub numele de „Proiectul Kirkholt de prevenire a tâlhăriei“. Acest program a
fost destinat oamenilor care au fost victime ale tâlharilor, proiectul propunându-şi
prevenirea repetării victimizării.
În cadrul programului au fost avute în vedere 3 elemente bazate pe caracteristicile
tâlharilor:
— plata gazelor şi electricităţi a fost înlocuită prin metode alternative, care nu implicau
bani în numerar;
— securizarea locuinţelor jefuite a fost axată, îndeosebi, pe ferestre şi uşi;
— asistenţii sociali comunitari vizitau victimele jafurilor pentru a marca bunurile de
valoare cu codul personal al proprietarilor şi pentru a-i instrui pe vecini să fie atenţi la orice
mişcare suspectă.

Criminologie 107
Pare incredibil, dar Proiectul Kirkholt a marcat o scădere cu 70% a numărului de tâlhării,
fiind de altfel însoţită şi de o reducere a altor tipuri de delicte şi, ca urmare, proiectul a fost
apreciat ca un succes pentru societatea britanică.
4. Priorități în cercetare, dezvoltare şi armonizare legislativă

Prevenirea delincvenţei juvenile ar trebui să constituie o preocupare permanentă pentru
conducerea unei societăţi, indiferent de culoarea politică a guvernanţilor. Este necesar a se
asigura tineretului nu numai nişte condiţii materiale şi spirituale cât de cât decente, ca
personalitatea individuală să se poată forma, ci şi un cadru legislativ care să ofere protecţia
unei libere manifestări sociale.
Priorităţile în România, în ceea ce priveşte prevenirea delincvenţei juvenile, vizează, nu
în ultimul rând, crearea unui cadrul legislativ adecvat în mai toate domeniile care vizează
copiii şi adolescenţii. Aşa de exemplu, în România, până nu de mult, nu există sancţiuni
legislative pentru munca la negru a minorilor. În acest sens, deşi numărul ONG-urilor care au
ca scop protejarea copiilor sau promovarea drepturilor copilului se aproprie de 10.000, iar pe
plan guvernamental, din 1990, s-au înfiinţat zeci de comisii, departamente şi grupuri de lucru
pentru apărarea drepturilor copilului, totuşi, până de curând nu există nici un articol de lege
care să sancţioneze munca la negru a copiilor.
Constituţia României interzice folosirea muncii copiilor sub 15 ani, iar tinerii între 15 şi
18 ani pot fi angajaţi cu forme legale în anumite condiţii, ca de exemplu interzicerea lucrului
pe timpul nopţii, în condiţii grele, nocive, cu grad ridicat de risc etc. Noile reglementări
legislative întăreşte aceste prevederi, existând modalitatea de a-i sancţiona pe patronii care
„angajează“ copii sub 15 ani, pe aceia care „uită“ să întocmească forme legale adolescenţilor
sau îi pun să muncească în condiţii grele.
Legea nr. 130/1999 privind protecţia persoanelor încadrate în muncă prevede pentru
patroni amenzi simbolice între 5 şi 10 milioane de lei – reduse la jumătate, dacă sunt
achitate în 48 de ore.
Deşi în România se derulează, acum, cu asistenţă tehnică şi financiară externă,
„Programul internaţional pentru eliminarea muncii copilului“ (IPEC), realizările sunt totuşi
insuficiente.
Pentru copiii trimişi la cerşit, pentru cei folosiţi la munci agricole sau în comerţ de către
părinţi, nu există prevederi în legislaţia muncii. Cazurile de acest gen se încadrează în legea
privind protecţia copilului, la un articol privind „exercitarea în mod abuziv a drepturilor
părinteşti“, alături de bătăi, perversiuni etc. Pentru aceşti părinţi, singura sancţiune este
decăderea din drepturi, soluţie care, dacă este dată de instanţa de judecată, rămâne
controversată în ceea ce priveşte despărţirea copilului de părinţi.
Cu toate acestea, presa centrală a început să fie tot mai preocupată de evidenţierea
acelor activităţi care într-o măsură mai mică sau mai mare încearcă să tragă un semnal în
ceea ce priveşte prevenirea abuzului asupra copiilor. Astfel, un cotidian important prezintă
sub semnătura Lianei Subţirelu un articol, „Bătătorul“, care ne prezintă un clip TV cu un
bărbat care bate un covor în apropierea unui bloc, iar un copil, pe al cărui spate se văd
urmele unei bătăi recente, se uită şi-şi spune1: „Eu n-o să bat niciodată covoare, pentru că le
doare!“. Acesta este conţinutul clipului TV „Bătătorul“, care susţine prima campanie

Criminologie 108
naţională de sensibilizare a opiniei publice cu privire la abuzurile asupra copiilor. Pe lângă

spotul TV de 30 de secunde, campania mai cuprinde afişe, panouri publicitare şi un spot
pentru radio. Afişele s-au putut vedea în 5 mari oraşe: Iaşi, Cluj, Timişoara, Constanţa şi
Bucureşti.
Acţiunea a fost iniţiată de Centrul de Mediere şi Securitate Comunitară (CMSC) Iaşi şi o
agenţie de publicitate, cu sprijinul financiar al Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti.
Campania a urmărit să îi convigă pe părinţi de faptul că bătaia nu este un mijloc de
educaţie, arătându-le realitatea prin ochii unui copil maltratat. „Trebuie ca părinţii să
renunţe la concepţiile de genul «Bătaia e ruptă din Rai», a declarat Laura Albu, preşedintele
CMSC. Orice abuz, chiar dacă nu este dus la extrem, influenţează negativ personalitatea
minorului, care devine în timp fie o victimă, fie, la rândul lui, un agresor. „Părinţii trebuie să
conştientizeze abuzul, apoi trebuie determinaţi să îşi schimbe mentalitatea şi atitudinea“.
Mesajul campaniei, al cărei slogan este „Violenţa împotriva copiilor trebuie să înceteze“,
urmăreşte, în timp, o schimbare a mentalităţii potrivit căreia copilul se educă prin bătaie.
Statisticile efectuate la sfârşitul anului trecut cu privire la abuzul asupra copiilor relevă că
încă mulţi minori din România sunt supuşi, într-un fel sau altul, unei forme de abuz. Potrivit
lui Richard Ralph, ambasadorul Marii Britanii la Bucureşti, această problemă a abuzului
asupra copilului nu este specifică României, contribuind financiar la demararea unor
programe de prevenire.
Principalele motive care duc la maltratarea copiilor la noi în ţară sunt legate de starea de
sărăcie a părinţilor, de lipsa unui loc de muncă pentru aceştia sau a unei familii complete.
Condiţii de viaţă decente, un sistem educaţional viabil, asistenţă medico-sanitară
corespunzătoare şi extinderea instituţiilor de ocrotire socială sunt doar câteva dintre
motivele pentru care este absolut necesară stabilirea priorităţilor în cercetarea delincvenţei,
dacă se doreşte cu sinceritate stoparea şi reducerea acestui fenomen. Pentru a ajunge aici,
este necesar să se cunoască priorităţile care trebuie să existe în activitatea de cercetare a
cauzelor şi condiţiilor care generează delincvenţă.
4.1. Cunoaşterea factorilor de risc

Printre principalii factori de risc în comiterea de acte ilegale se află privarea socio-
economică, sărăcia şi viaţa din familiile dezorganizate, cât şi atmosfera creată în unele
comunităţi de la periferia oraşelor. Pe lângă acestea, se mai pot adăuga şi tehnicile
neadecvate de educare a copiilor, supravegherea necorespunzătoare, impunerea unei
discipline dure, conflictele părinţilor şi separarea de unul din părinţii biologici.
Ca factori individuali, cercetarea criminologică şi sociologică a mai identificat şi
impulsivitatea crescută ori inteligenţa scăzută a tânărului. În acest sens, este posibil ca
influenţa părintească, dar şi cea a comunităţii, să fi contribuit la dezvoltarea unei
impulsivităţi ridicate şi a unei inteligenţe scăzute.
De asemenea, este de aşteptat ca „indicatorul“ de comitere a delictelor de către minori
să mai depindă de unii factori intenţionali, cum ar fi: costurile, beneficiile şi oportunităţile. Se
pare că acest raport a identificat şi alţi factori de risc care sunt, probabil, conectaţi. De
exemplu, lipsa de experienţă a mamelor adolescente tinde să ducă la acceptarea unei vieţi
petrecute în sărăcie, să nu folosească tehnici adecvate de creştere a copiilor şi să aibă copii
impulsivi şi cu o inteligenţă scăzută. Pe lângă acestea, pe timpul gravidităţii pot apărea
complicaţii care, apoi, combinate cu alţi factori de risc, cauzează grave disfuncţii neurologice
ce afectează direct inteligenţa şi comportamentul copiilor.

Criminologie 109
Identificarea factorilor de risc care predispun la formarea unei personalităţi antisociale,

nu pare a fi întotdeauna o problemă uşor de rezolvat. De exemplu, delincvenţii sunt tentaţi
să aibă prieteni din rândul delincvenţilor, iar rezultatele şcolare sunt marcate de delincvenţă,
însă nu este clar dacă prietenii sau şcoala sunt cauzele reale care-i împing spre comiterea
delictelor. Asta, pe de o parte, fiindcă, pe de altă parte, mai mulţi factori de risc tind să
coincidă şi să interrelaţioneze. Aşa de exemplu, adolescenţii care fug de acasă au drept
motive supravegherea inadecvată din partea părinţilor şi disciplina haotică. Ei tind să
prezinte o impulsivitate crescută şi o inteligenţă scăzută. Concentrarea pe aceste tipuri de
adversităţi face dificilă stabilirea dependenţelor, interacţiunilor ori influenţelor secvenţiale
asupra comiterii de delicte şi a comportamentului ilegal, în afara normelor sociale.
O altă dificultate pentru cercetarea criminologică din România este că cele mai
importante cunoştinţe despre cauzele şi dezvoltarea delincvenţei sunt derivate din studii
făcute până în decembrie 1989, ele nemaifiind actuale pentru firava şi tânăra societate
democratică instalată în această perioadă în ţara noastră.
După 1989, practic nu s-a mai făcut nici un studiu în noile condiţii sociale, care să se
ocupe de cauzele fundamentale ale delincvenţei.
În alte ţări, aceasta este o preocupare constantă, de exemplu în Noua Zeelandă,
America, Belgia sau Germania, studiile realizate acolo, deseori la iniţiativa guvernelor, au
prezentat soluţii moderne, avansate, despre comiterea şi prevenirea faptelor de natură
delincventă.
La nivelul societăţii româneşti există o nevoie presantă de a se realiza studii noi de
urmărire longitudinală a delincvenţei. Desigur, nu este nevoie ca un asemenea studiu să se
refere la o generaţie. El însă poate fi conceput pe tronsoane de vârstă, urmărind datele care
ne interesează, de exemplu, de la naştere la 6 ani, alt tronson de la 6 la 12 ani, altul de la 12
la 18 ani şi ultimul de la 18 la 24 de ani. Subiecţii acestui studiu pot fi aleşi din aceeaşi zonă
geografică şi pot fi urmăriţi simultan. Apoi, combinând datele şi informaţiile despre
delincvenţă de la naştere la vârsta adultă pot fi obţinute în doar 6 ani date de o importanţă
majoră şi care interesează cercetarea criminologică. Caracteristicile zonei pot fi măsurate
astfel în mod repetat, pentru a investiga interacţiunile dintre indivizi şi factorii comunitari.
Desigur, aceasta poate fi una dintre metode... Guvernanţii ar trebui să înţeleagă că, de
fapt, metodă înseamnă cel puţin două mâini, ceva bani şi un pic de inteligenţă…
4.2. Învățarea prevenirii delincvenței

Este necesar ca la nivelul comunităţilor să se înveţe mai mult despre prevenirea
delincvenţei.
Un anumit număr de programe de prevenire a delincvenţei, bazate pe cunoaşterea
factorilor de risc, s-au arătat a fi mai mult decât eficiente, acolo unde au fost făcute studii de
evaluare bine proiectate. Cele mai importante dintre strategii, rezultate din studiile
întocmite până acum, se referă în principal la:
— vizitele cât mai dese făcute acasă;
— îmbunătăţirea programelor şcolare;
— educarea abilităţilor personale parentale;
— strategii de rezistenţă la influenţele semenilor;
— programe şcolare de prevenire a infracţiunilor cu specific pentru elevii acestor şcoli
etc.

Criminologie 110
Desigur, strategiile de prevenire ar trebuie să fie implementate ca elemente ale unui

program mai larg. În vederea realizării acestui deziderat trebuie să existe un consens între
cercetători şi poliţie, procuratură şi justiţie, consens care ar face să se aplice o metodă mai
pragmatică şi mai generală de prevenire a criminalităţii.
Paul Ekbham, de la „Home Office Research Planning Unit“ din Anglia, propune o analiză
a stării infracţionale, plecând de la 4 considerente:
1. — obţinerea de informaţii detaliate despre caracteristicile infracţiunilor comise cel
mai frecvent pe plan local;
2. — strategii de prevenire divizate în funcţie de concluziile analizelor care studiază
problemele locale;
3. — implementarea strategiilor;
4. — evaluarea efectelor acestor strategii.
Aproape în mod similar, în Statele Unite ale Americii, David Hawkins şi Richard Catalano
de la Universitatea Washington propun o „strategie de dezvoltare socială” cu referire la
programele concepute pentru reducerea comportamentului antisocial, îndeosebi a abuzului
de droguri şi a altor infracţiuni comise în mod frecvent de tineri. Caracteristicile principale
ale acestei strategii sunt:
— identificarea priorităţilor factorilor de risc în comunităţile locale;
— mobilizarea liderilor-cheie din comunitate şi formarea unui centru de prevenire
comunitară;
— alegerea strategiilor de prevenire locală cu accent pe anihilarea factorilor de risc;
— implementarea strategiilor şi
— evaluarea efectelor lor.
Sunt şi opinii care susţin că, alegerea strategiilor de prevenire nu ar trebui să depindă
prea mult de strategiile locale şi că programul trebuie, mai degrabă, să depindă de
cunoştinţe mai largi despre cauzele şi prevenirea infracţiunilor.
Strategiile comunitare dintr-un trecut nu prea îndepărtat au fost greşit definite, având
origini în cercetări neevaluate, şi nu au prezentat o eficienţă clară. De altfel, majoritatea
strategiilor aplicate de „Programul guvernamental britanic de siguranţă a oraşelor“ au fost
schiţate pe un sens comun al ideilor despre ce se poate face pentru siguranţa fizică a
individului.
O strategie de prevenire a delincvenţei trebuie orientată către identificarea factorilor de
risc multipli în dauna celor singulari, ştiind că cunoaşterea factorilor de risc poate fi folosită
la identificarea indivizilor, familiilor, şcolilor sau comunităţilor care prezintă un anumit nivel
de risc şi care pot fi prevenite.
Este ceva obişnuit să întâlneşti oameni cu multipli factori de risc, fiindcă, este ştiut,
factorii de risc tind să se extindă. De aceea, cunoaşterea acestor factori pentru a preveni
rezultatele nedorite apare ca o preocupare logică, fiindcă reducerea unui singur factor de
risc poate să însemne reducerea unui întreg spectru de fapte ilegale. De exemplu, reducerea
dezavantajului social poate conduce la diminuarea delincvenţei şi, îndeosebi, a consumului
de droguri, a eşecului şcolar etc.
Desigur, este foarte important să se cunoască unde şi când ar fi mai eficient să se
intervină. Aşa de exemplu, eficienţa factorilor de risc la diferite vârste pot fi combătuţi, ori
prea devreme (pentru că respectivul factor de risc este un predictor prea slab), ori prea
târziu (când rezultatele nedorite sunt stabilizate şi dificil de schimbat).

Criminologie 111
O altă problemă, care se pune în cadrul strategiilor de prevenire, este aceea dacă poate
fi recomandat şi eficient să ţinteşti indivizi cu risc crescut şi vecinătăţile sau chiar eşantioane
mai largi de indivizi, implicit zonele respective.
Beneficiile prevenirii situaţionale, dacă au succes, pot fi imediate, în vreme ce beneficiile
prevenţiei de dezvoltare pot fi obţinute pe termen lung. De aceea, ar fi mult mai util dacă
oamenii politici ar înţelege că este absolut necesar să implementeze programele de
prevenire mai înainte de producerea fenomenelor criminale şi nu după sau în ultima fază.
Mulţi dintre aceşti politicieni au un orizont scurt în timp, şi creează probleme reale atunci
când se încearcă a-i convinge că prezentul este timpul cel mai potrivit pentru a demara un
program de combatere a criminalităţii de 5, 10 sau 20 de ani.
Rezultatul unor comparări între costurile şi beneficiile fiecărei strategii de prevenire face
deseori ca argumentele să fie mai plauzibile.
De asemenea, o problemă de implementare este şi aceea de a reuşi ca strategiile
prezentate să fie acceptate de comunitate, iar participarea acesteia la finalizarea activităţii
respective să aibă un rol activ.
Este practic imposibil să propui strategii perfecte de prevenire a infracţiunilor, de aceea,
diversitatea acestora înseamnă pentru fiecare comunitate o şansă de a o alege pe cea mai
atractivă din cele câteva strategii propuse.
Când ne propunem analiza impactului unor strategii de prevenire este absolut
necesar să se stabilească modul cum acestea au fost implementate în practică, fiindcă
evaluarea efectelor strategiilor este problema cea mai importantă.
Desigur, unele programe pot fi uşor evaluate, altele ceva mai greu, aşa cum — de
exemplu — pot fi programele care au implicat un număr mai mare de elemente: educaţie
şcolară, instruirea şi formarea abilităţilor interpersonale pentru copii şi instituirea
managerială pentru părinţi etc. Aceste programme, însă, au o şansă mai mare de a reduce
delincvenţa, faţă de un program bazat doar pe un anumit tip de intervenţie.
La nivelul societăţii româneşti se pot lansa mai multe programe, bazate pe strategii de
dezvoltare socială şi coordonate de specialişti în domeniu.
Un asemenea program poate fi croit pe nevoile fiecărei zone geografice unde ar urma să
fie aplicat, iar comunitatea poate fi un oraş mai mare sau mai mic.
Scopul unui asemenea program este de a reduce comportamentul antisocial, incluzând
aici şi delincvenţa, prin implementarea unor strategii a căror eficienţă a fost deja
demonstrată. Un asemenea program, de exemplu, ar putea fi bazat pe „teoria dezvoltării
sociale“, care are drept punct-cheie faptul că neangajarea tinerilor în societate este o cauză
majoră a delincvenţei şi, îndeosebi, a consumului de droguri, a prostituţiei şi a infracţiunilor
cu violenţă.
Teoria în sine vine şi anticipează că tinerii cu un puternic angajament faţă de societate
vor fi şi cei mai capabili să reziste tentaţiilor de a comite delicte.
Contractul tinerilor cu societatea include ataşarea lor la un grup social convenţional, aşa
cum, de exemplu, ar putea fi familia şi şcoala, interiorizarea normelor, valorilor şi
credinţelor acceptate social. Toate acestea dezvoltă la tineri abilităţi şi convingeri pentru un
comportament social corect.
Un program, la început, trebuie să demareze cu o „mobilizare socială“, astfel, liderii
principali (de exemplu, un şef de poliţie, un primar, un inspector general şcolar etc.) vor
prezenta atât beneficiile cât şi costurile unei asemenea iniţiative, pregătind în acelaşi timp
personalul selectat pentru a implementa programul de prevenire. Aici, este absolut necesar

Criminologie 112
a se avea în vedere variatele tipuri de instituţii interesate în reducerea criminalităţii, ca de

exemplu: şcoala, poliţia, serviciile sociale, organele judecătoreşti, spitalele, părinţii, grupurile
de tineri, oamenii de afaceri, biserica etc.
La nivelul comunităţii, la început, este necesar să se facă o evaluare detaliată, pentru a
identifica principalii factori locali de risc care se impune a fi înlăturaţi, dar şi factorii protectivi
care trebuie măriţi, protejaţi sau încurajaţi.
Desigur, pentru identificarea acestor factori pot fi implicate oricare dintre instituţile
menţionate mai sus.
După ce au fost identificaţi factorii de risc cei mai importanţi, cât şi factorii protectivi,
este necesar ca la nivelul comunităţii să se dezvolte un plan de prevenire cu strategiile
propuse. Evident, în asemenea cazuri este necesară şi consultarea unui specialist.
Strategiile propuse pot face referire la: programe pre şi post natale; programe
preşcolare; educaţia părinţilor; organizare şcolară; instruirea profesorilor în managementul
clasei etc.
Alegerea uneia sau alteia dintre strategii este frecvent bazată pe evidenţe empirice
despre eficacitatea metodelor de eliminare a factorilor de risc şi mărirea celor de protecţie.
În aplicarea şi dezvoltarea programului, un rol important îl are identificarea surselor de
finanţare şi de alt sprijin material.
Dacă toate acestea sunt îndeplinite, atunci programul de prevenire poate fi
implementat, cu asistenţa tehnică făcută pentru instruirea, în primul rând, a personalului
chemat să participe şi a membrilor comunităţii.
Programul trebuie să fie monitorizat, astfel încât, prin evaluarea rezultatelor, să poată fi
stabilită eficienţa sa.
În Statele Unite ale Americii, un program asemănător, cunoscut sub numele de
„Communities that Care“, a fost aplicat la nivelul tuturor statelor, iar în urma unor evaluări
riguroase s-a dovedit a fi suficient de oportun, astfel că, în momentul de faţă, el este
experimentat şi evaluat în mai multe ţări europene şi, îndeosebi, în Anglia, ţară foarte
preocupată de identificarea cauzelor şi condiţiilor care, în general, produc crima şi, în special,
cauzează delincvenţa.
Un rol deosebit în explicarea producerii delincvenţei l-a avut David P. Farrington, care în
1996, la Londra, printr-un studiu intitulat „Înţelegerea şi prevenirea delincvenţei juvenile“, a
pus bazele unei lucrări cu largi posibilităţi de aplicare în practică şi care pentru noi a
constituit scheletul pe care am brodat prezentarea strategiilor care pot fi folosite pentru
prevenirea actelor ce vizează încălcarea legii şi, îndeosebi, pentru prevenirea delincvenţei.
5. Concluzii
„Actul delicvent, ca atare, reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care
contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor,
societăţii...“.
Dacă în urmă cu trei ani în închisorile din România se aflau încarceraţi circa 1000 de
minori, numărul acestora a ajuns, în prezent, la peste 17000. Poliţia susţine că infracţiunile
comise de minori sunt într-o creştere alarmantă. Minorii comit toate faptele ilegale posibile,
de la furturi şi tâlhării, violuri şi spargeri de locuinţe, până la trafic de droguri. Se pune, însă,
tot mai des întrebarea dacă toţi minorii care ajung în închisoare sunt cu adevărat vinovaţi de
tot acest şir de ilegalităţi comise, ori dacă, nu cumva, adevăraţii autori ar trebui căutaţi în
rândul adulţilor. Studiile de specialitate, cât şi viaţa de zi cu zi, au arătat că peste tot în lume

Criminologie 113
închisorile nu şi-au dovedit eficienţa, meritând a fi desfiinţate. Principalul argument

împotriva închisorii este că aceasta reprezintă o adevărată „şcoală a crimei“. Cine stă după
gratii, mai mult sau mai puţin timp, învaţă de la colegii de celulă „specializaţi“ toate secretele
infracţionalităţii. În privinţa copiilor, însă, lucrurile stau chiar mai rău. În anumite cazuri — şi
nu puţine, mai ales în cartierele rău-famate — părinţii nu-şi mai trimit copii la şcoală, să
înveţe carte, ci îi ţin acasă, pentru a-i învăţa toate „şmecheriile” privind furtul din buzunare,
deschiderea unui lacăt sau prostituţia.
Fiecare societate îşi are criminalitatea pe care o merită... şi poate, tocmai de aceea
apreciem că în România criminalitatea actuală reflectă însăşi structura societăţii. Este
imperios necesar ca şi în România să demareze cercetarea criminologică de calitate pentru
ca, în baza unor propuneri autorizate, să se dispună măsuri concrete, pe multiple planuri,
astfel încât să construim un viitor cu mai puţină criminalitate şi cu mai multă siguranţă civică.
Această cerinţă se impune cu atât mai mult cu cât infracţionalitatea în rândul
minorilor ia proporţii de la o zi la alta.
„Găştile“ de cartier par a lăsa urme pe care cu greu le mai putem şterge. Cel puţin
acesta este semnalul tras de presă şi, în mod merituos, de organele de poliţie.
Într-o conferinţă de presă organizată la sediul Ministerului de Interne, de Inspectoratul
General al Poliţiei, se sublinia că, de la începutul anului 2001, într-un trimestru, au fost
înregistrate şase infracţiuni de omor, şase tentative de omor, 193 tilhării şi aproape cinci mii
de furturi comise de minori. Aproape 60% dintre minorii care au comis infracţiuni nu
frecventau cursurile vreunei forme de învăţământ, iar 9%, cu vârste cuprinse între 16 şi 18
ani, mai fuseseră condamnaţi şi pentru alte fapte penale.
Problema, însă, trebuie actualizată şi din punctul de vedere al victimelor, aceeaşi
sursă apreciind că 21% dintre victimele infracţiunilor intrafamiliale, înregistrate în anul 2000,
au fost copii. Aceştia, traumatizaţi şi fără repere solide, sunt recrutaţi de „găştile“ de cartier
şi de bandele de hoţi, care-i folosesc la comiterea de infracţiuni.
Mulţi dintre minorii condamnaţi nu suportă rigorile regimului penitenciar şi, deşi
internaţi în centre de reeducare, deseori evadează. Din nefericire, aceşti copii sunt instruiţi
de colegii de bandă să lupte prin orice mijloace împotriva organelor de poliţie şi să
premediteze, să pregătească cu minuţiozitate infracţiunile pe care le vor comite. Tragic este
că, din ce în ce mai des, curajul pentru executarea „misiunilor“ îl dobândesc din consumul de
droguri.
Este demnă de remarcat preocuparea unor instituţii ca Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
Ministerul Sănătăţii şi Familiei, împreună cu Inspectoratul General al Poliţiei, să demareze,
programe pentru prevenirea şi combaterea consumului de droguri de către minori. Desigur,
rămâne ca această intenţie prezentată cu ocazia unei conferinţe de presă să prindă contur
într-un amplu program demarat la nivelul întregii societăţi, astfel ca acest flagel al
consumului de droguri, care zilnic face victime în rândul tinerilor, să fie dacă nu eradicat, cel
puţin stagnat, să-i fie întreruptă spirala care, zi de zi, urcă spre cote tot mai alarmante.
Într-un asemenea context, pentru mulţi dintre noi, inclusiv pentru cercetarea
criminologică, persistă întrebarea: nu cumva delincvenţa juvenilă are juvenil doar numele?

Criminologie 114
Nu uita!
- Copiii mamelor adolescente sunt mai predispuşi să devină delincvenţi;

- Consumul de ţigări, de droguri şi alcool influenţează negativ comportamentul
viitorului copil;
- Părinţii joacă un rol esenţial în dezvoltarea disciplinei şi a atitudinii juvenile;
- Familiile dezmembrate şi cuplurile separate au influenţă asupra
comportamentului delincvent al copiilor;
- Privarea socio-economică – cauză importantă a delincvenţei juvenile;
- Actul de şcolarizare influenţează comportamentul copiilor;
- Colegii care au comis aceleaşi fapte devin un exemplu pentru tineri şi, mai târziu,
aceştia pot avea comportamente delincvente;
- Principalele criterii de prevenire a delincvenţei sunt: dezvoltarea prevenţiei;
prevenirea comunităţii; prevenirea situaţională şi prevenirea justiţiei;
- Programele de dezvoltare a prevenţiei trebuie să cuprindă: vizite în familie,
abilităţi în instruirea copiilor, programe de îmbunătăţire a intelectului şcolar, educaţia
părinţilor, eradicarea sărăciei, prevenirea fenomenului infracţional în comunitate;
- Priorităţile în cercetare, dezvoltare şi armonizare legislativă trebuie să vizeze:
cunoaşterea factorilor de risc şi învăţarea prevenirii delincvenţei.
1. Există factori de risc pentru delincvenţa juvenilă?

a) da;
b) nu:
c) doar când sunt identificaţi.
2. Părinţii pot contribui la:

a) dezvoltarea programelor de prevenţie;
b) identificarea teoriilor criminologice favorabile;
c) dezvolatarea disciplinei şi a atitudinii juvenile.
3. Impulsivitatea copilului poate fi redusă prin folosirea unor tehnici care ţin de:
a) atitudinea copilului;
b) abilităţile de instruire;

Criminologie 115
c) legiferarea actelor normative.
4. Programele de prevenire au drept scop principal:

a) identificarea surselor de finanţare şi alte forme de sprijin;
b) prevenirea crimei în randul tinerilor;
c) formarea deprinderilor tinerilor în cadrul colectivităţilor de care aparţin.
- Privarea socio-economica, cauză a delincvenţei juvenile

- Factorii de risc pentru delincvenşa juvenilă
- Învăşarea şi prevenirea delincvenţei juvenile
- Programele de dezvoltare a prevenţiei
- Educaţia parinţilor – rolul ei în formarea comportamentului copilului
Temă de control
Probleme în clasificarea factorilor criminogeni
Bibliografie
1. Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 1928.

2. Aurel Dincu, Criminologie, Bucureşti, 1984, p. 214-225 şi 437-463.
3. Sorin Rădulescu şi Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa,
Bucureşti, 1996.
4. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 41-45 şi 108-
115.
5. Al. Roşca, Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, cap.
„Infractorul minor“.
6. Cpt. Ioan Câmpeanu, Educaţia şi prevenirea delincvenţei, Editura Fundaţiei Chemarea,
Iaşi, 1996.
7. Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, capitolele V, VI, VII, IX
şi X.

Criminologie 116
8. Dan Banciu, Sorin Rădulescu şi M. Voicu, Introducere în sociologia devianţei, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985.
9. Ursula Şchiopu şi Emil Verza, Psihologia vârstelor — ciclurile vieţii, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995.
10. V. Preda, Profilaxia delincvenţei şi reintegrarea socială, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1981.
11. V. Dragomirescu, Psihologia comportamentului deviant, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1976.
12. Tudor Amza, Ţiganii – necunoscuţii de lângă noi, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1996, p.
101-153.
13. Tudor Amza, Noi riscuri pentru ordinea publică – Satanismul şi copiii străzii, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 1997.
14. Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000. p. 427-467.
15. Austin Turk, Criminality and Legal Order, Rond McNally, Chicago, 1969.
16. Robert MacIver, The Sociology of Crime and Delinquency, New York, 1970, p. 109-
134.
17. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2002, p. 584-636.

Criminologie 117
CRIMINOLOGIA APLICATĂ
- va identifica mijloacele moderne de comitere a crimei;
- va cunoaşte fenomenul terorist şi politicile de prevenire şi de reprimare a rerorismului;
- va identifica noile riscuri pentru securitatea Europei în viziunea criminologică;
- îşi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei.

A. Criminalitatea informatică..................................................................118
1. Aprecieri introductive...........................................................................118
2. Informatica. Mijloc modern de a comite crime..................................118
3. Internet-ul – un nou univers cu o criminalitate specifică..................124
4. Efecte crimonogene ale acestui gen de infracţiuni..............................125
5. Identificarea părţilor vulnerabile şi a criminalilor............................125
6. Modalităţi de prevenire a infracţiunilor informatice.........................128
7. Ce trebuie făcut?....................................................................................128
B. Terorism si antiterorism în lumea contemporană.............................130
1. . Stadiul cunoştinţelor teoretice despre analiza fenomenului
terorist şi a politicilor de prevenire şi reprimare a terorismului...........130
în viziunea criminologică.......................................................................131
1. Noţiuni introductive..............................................................................131
2. Importanţa criminologică a noilor riscuri..........................................138
Nu uita!.......................................................................................................144
Întrebări de control...................................................................................144
Propuneri de referate................................................................................145
Temă de control.........................................................................................145
Bigliografie.................................................................................................145
Rezolvarea întrebărilor de control...........................................................146

Criminologie 118
A.CRIMINALITATEA INFORMATICĂ
1. Aprecieri introductive
Progresul tehnicii şi al tehnologiei s-a concretizat, printre altele, în apariţia unor
computere şi programe cu o foarte mare performanţă, care, au constituit pentru omenire un
salt uriaş, acum aproape neştiind unde acesta se va opri şi dacă se va opri vreodată.
Fără îndoială, apariţia acestei tehnici ultramoderne a înlesnit munca oamenilor,
permiţându-le efectuarea într-un timp record a unei multitudini de tranzacţii, de afaceri şi de
comunicări într-un timp record în orice colţ al lumii.
Practic, astăzi, o societate care tinde spre dezvoltare foloseşte computerul în toate sau
aproape toate sectoarele vieţii social-politice şi economice. De la un necaz, utilizarea
computerului a devenit o necesitate socială şi, cu siguranţă, pentru ziua de mâine el va fi o
necesitate individuală.
Unele prognoze sugerează că în secolul acesta fiecare persoană din lume va putea avea
acces la Internet. De altfel, acum Internetul a devenit cea mai mare reţea de calculatoare din
lume.
Alte prognoze estimează că nu numai numărul utilizatorilor va creşte, ci şi numărul de
computere per persoană se va mări. Este foarte posibil ca în curând să avem computere în
aparatele electrocasnice, telefoane, televizoare, birouri, automobile. Aceste computere vor
furniza informaţii pentru a ne optimiza resursele şi a ne ajuta în activitatea cotidiană. Casele
ori automobilele „inteligente“ se vor ajuta singure, folosind computerele în funcţie de
program, sezon şi modul de utilizare. Acestora li se vor putea accesa programele de oriunde
am fi.
Desigur, toate acestea vor ajuta pe cei care le utilizează să-şi conserve resursele şi,
totodată, să-şi îmbunătăţească nivelul de viaţă. Cu siguranţă, industria, învăţământul şi
administraţia pot fi influenţate în acelaşi mod.
2. Informatica — un mijloc modern de a comite crime

Această frumoasă faţă a dezvoltării omenirii, nu este lipsită de o latură extrem de
întunecată. Multe din cerinţele reţelelor informatice sunt ţinta unor crime cum ar fi furtul,
frauda, vandalismul, şantajul sau chiar spionajul. De asemenea, lumea calculatoarelor şi a
reţelelor informatice este supusă unor ameninţări specifice, viruşii informatici. În prezent,
îndeosebi în România, care, totuşi, comparativ cu ţările occidentale se află într-un stadiu mai
incipient, sunt puţine obstacole care pot fi folosite împotriva acestor crime. Aşa de exemplu,
persoanele care administrează resursele prin intermediul computerelor au neglijat deseori
securitatea, sau managerii de proiecte nu au înţeles riscurile la care se supun.
Pe de altă parte, o insuficientă pregătire, software-ul cu deficienţe de creaţie sau
folosirea unor metode inadecvate de proiectare contribuie la instalarea viruşilor în
mecanismele de protecţie, chiar dacă multe din aceste sisteme de protecţie şi securitate a
informaţiilor s-au dezvoltat pe o perioadă mai îndelungată de ani de experienţă. Totuşi,
acestea nu sunt prezente, nu li se cunosc punctele slabe şi metodele de contracarare de
către cei interesaţi, iar noi nu avem suficientă experienţă cu privire la computere şi reţele de
calculatoare.
În opinia noastră, din păcate, graba exagerată pentru informatizare nu ne-a dat timp
suficient pentru a dezvolta sisteme utilizabile de apărare, înainte de a avea nevoie de ele.
Acest capitol l-am introdus în prezenta lucrare mai mult ca pe o provocare. Această
provocare apare mult mai complexă datorită naturii comunicării, situaţie care pare a fi fost şi

Criminologie 119
atunci când omenirea a avut în faţă provocarea automobilului, a avionului, telefonului şi

faxului.
Specialişti în lumea informaticii mi-au făcut cunoscut de mai multe ori că, atunci când un
informatician doreşte, poate să stocheze informaţia chiar sub nasul administratorilor de
reţea, specialişti cu care, luându-i consultanţi, am analizat împreună modalităţile prin care se
poate preveni criminalitatea informatică.
Ca profesor şi avocat, am urmărit cultura informatică şi acum încerc să prezint
studenţilor secrete şi tehnici aflate de la administratori şi infractori.
Având posibilitatea de a privi securitatea din mai multe perspective, un fapt se
evidenţiază cu mare claritate pentru mine şi, din păcate, cred că şi pentru societatea
românească: profesionişti în justiţie (magistraţi, experţi, poliţişti, avocaţi) nu sunt pregătiţi şi
educaţi pentru a face faţă crimelor din domeniul tehnologiei de înaltă clasă.
Autorităţile româneşti cu diferite prilejuri au atras atenţia că românii, săptămânal,
produc fraude de milioane de dolari prin intermediul cardurilor, deşi, utilizarea frauduloasă a
cărţii de credit, este sancţionată expres în Codul penal.
La Conferinţa „Finanţele în România“ din 16 mai 2001, ministrul Comunicaţiilor,
Tehnologiei şi Informaţiei, a reproşat băncilor româneşti lipsa de preocupare în a scoate cărţi
de credit de calitate. De asemenea, el a mai acuzat faptul că decontările de plăţi în România
durează uneori două săptămâni, şi, deşi unele unităţi bancare afişează că fac plata cu carduri
aceasta nu se realizează efectiv.
De asemenea, s-a subliniat necesitatea ca şi în România, firmele să îmbrăţişeze
preocupările noi în domeniul informatizării sistemului bancar, nefiind normal ca în Cehia să
funcţioneze 2.500 de magazine virtuale, iar în România doar 12, care de fapt nu sunt decât
case de comenzi.
Concluzia generală a fost că lipsa introducerii informatizării în sistemul bancar românesc
face ca activitatea administrativă a băncilor să fie mai mult o piedică în calea dezvoltării
economiei de piaţă, decât un sprijin real.
Aceasta era situaţia în anul 2002, acum, în 2007, sistemul bancar este în întregime
informatizat.
Lipsa de pregătire a specialiştilor am sesizat-o în timpul acordării asistenţei juridice unui
client bănuit că încalcă legea prin intermediul computerului. În timpul anchetei, organul de
urmărire penală (poliţişti şi procurori) au efectuat o percheziţie la domiciliul clientului meu.
Cu această ocazie am realizat că anchetatorii nu ştiau ce caută. Un ofiţer zelos a vrut să îi
confişte jocul electronic al copilului, în timp ce altul lua drept probă un cablu stereo.
În timpul scurs de la această anchetă, se pare că justiţia a făcut unele mici progrese în a
se pregăti împotriva criminalităţii informatice. Acest progres poate fi mai bine descris ca fiind
nişte paşi extrem de mărunţi decât o înţelegere a inamicului. Percheziţiile sunt încă făcute de
mântuială, se sechestrează în mod inutil echipament electronic fără nici o valoare
probatorie, în timp ce probele importante nu sunt sesizate, oamenii nevinovaţi sunt
principalii suspecţi, în timp ce criminalii sunt liberi.
La un nivel mult mai înalt, pregătirea este cu mult în urmă, şi se pare că nu va fi niciodată
altfel. Anchetatorii ţin departe de Justiţie informaţiile, şi pregătirea celor chemaţi să
realizeze actul de Justiţie în acest extrem de sensibil domeniu, criminalitatea informatică,
este inexistentă. La un nivel mediu, poliţiştii nici nu ştiu de unde să înceapă o investigaţie cu
privire la o crimă informatică. În multe analize, cazurile sunt pasate „băiatului cu
calculatorul“, adică tipului care este intimidat de computer şi a cărui experienţă nu
depăşeşte cunoştinţele de căutare în nişte evidenţe şi de navigare pe Internet.

Criminologie 120
Pe măsură ce elementele criminalităţii informatice devin din ce în ce mai avansate, iar

computerele devin obiectul crimelor tradiţionale, profesioniştii în justiţie trebuie să devină
experţi în calculatoare, sau cel puţin să aibă cunoştinţe mai avansate decât cetăţeanul de
rând. Pregătirea avansată în domeniul computerelor este atât de importantă pe cât este
pregătirea soldaţilor în mânuirea armelor, în măsura în care se doreşte ca Justiţia să aibă
succes în secolul XXI.
De-a lungul istoriei fiecare progres tehnologic a fost în mod inevitabil ţinta celor care
doreau să-l transforme într-un beneficiu personal. Hoţii intrau în oraş, apoi într-o bancă pe
care o jefuiau terorizând cetăţenii. Acum, doar cu un simplu telefon o crimă poate fi
planificată sau chiar comisă (de exemplu un şantaj). La un moment dat, se părea că
înregistrarea convorbirilor este doar o unealtă folosită de anchetatori (evident, cu
respectarea legii). Dar acum, datorită tehnologiei foarte avansate, criminalii înregistrează
convorbirile victimelor. Acum, în era informaticii, atât cei bine intenţionaţi, cât şi cei răi au o
nouă tehnologie la îndemână. În zilele noastre, mulţi criminali sunt licenţiaţi în informatică şi,
de aceea, ei păstrează înregistrări, folosesc e-mail-ul pentru a planifica şi comite crime.
Această nouă categorie de criminali monitorizează traficul operaţiunilor financiare şi fură
numere de cărţi de credit, numere de telefon şi parole, intrând în posesia a miliarde de
dolari anual prin transferuri ilegale, redirijare de operaţii bancare şi însuşindu-şi câştigurile
altor persoane.
Informatizarea, o tehnologie de ultimă oră şi extrem de implicată în viaţa de zi cu zi a
umanităţii, a deschis uşa pentru noi modalităţi de comitere a crimei, fiecare nouă crimă
cerând ca noi tehnologii de protecţie să fie puse în aplicare de către justiţie.
Tehnologia, justiţia şi crima se învârt în acelaşi cerc, cursa continuând, atât pentru
îmbunătăţirea mijloacelor de urmărire şi de probare, cât şi pentru comiterea unor crime noi,
şi cu un mai mare efect. Această cursă trebuie să vizeze şi elaborarea unor legi care să
protejeze o atât de importantă descoperire a geniului uman, informatica.
2.1. Efectele jafului informatic

Mijloacele de comunicare în masă ne prezintă zilnic cazuri în care agresarea reţelelor
informatice aduce prejudicii imense. Când Willie Sutton a fost întrebat de ce jefuieşte bănci,
a răspuns: „Pentru că acolo sunt banii“.
Infractorii ştiu astăzi unde sunt banii, puţine mai sunt cazurile în care economiile făcute
să fie păstrate „la ciorap“. Dar ei au mai realizat un lucru şi anume acela că, prin mijloacele
infracţioniste obişnuite, pot să jefuiască o bancă de câteva zeci de milioane de lei sau, într-un
caz mai fericit, de câteva mii de dolari. Atunci, în loc să se mulţumească cu sume mici, cei
specializaţi în crime pe calculator pot să fure mult mai mulţi bani dintr-o singură infracţiune
pe computer, unele sume fiind incredibil de mari.
Echipa Naţional Computer Crime aparţinând FBI estima într-un studiu al său că
încercările de fraudă pe computer nu sunt nici măcar detectate în proporţie de 85-97%. De
altfel, aceeaşi sursă ne face cunoscut că Ministerul American al Apărării a organizat un test
ale cărui rezultate sunt mai mult decât surprinzătoare, ele sunt şocante. Astfel, la acest test
au participat 8832 de sisteme pe care specialiştii în informatică au încercat să le atace,
rezultatul fiind acela că 7860 dintre sisteme au putut fi penetrate, sparte şi numai 390 dintre
ele au putut detecta atacul, şi, ceea ce este şi mai trist, doar 19 introziuni (încercări,
penetrări) au fost raportate, plângându-se organelor abilitate că sistemul lor informatic a
fost penetrat ilegal de persoane neautorizate.

Criminologie 121
În situaţia în care, în ultimii ani, cantitatea de informaţii din domeniul financiar sau al
spionajului, cuprinzând până şi mesajele personale stocate sau transmise prin intermediul
computerului, a crescut, acestea au depăşit limitele imaginaţiei umane.
Guvernele, armata şi economia mondială nu mai pot funcţiona fără ajutorul
computerului. Computerele care tranzacţionează această creştere uriaşă de informaţii
comunică între ele prin Internet sau prin alte numeroase reţele militare sau financiare.
Cifrele sunt uluitoare. Specialiştii apreciază că mai bine de o sută de milioane de mesaje
electronice traversează reţelele lumii în fiecare zi.
Aceste cantităţi imense de informaţii stocate şi transmise sunt vulnerabile şi ele pot fi
compromise. De altfel, nu cred că prea mulţi ştiu care este adevăratul scop al infracţiunilor
prin intermediul computerului, certă rămânând doar constatarea că pagubele se ridică la
miliarde de dolari, bani care fie au fost furaţi, fie au fost pierduţi.
Studiile întreprinse de specialişti în ţări unde sistemul informatic constituie un mod de a
trăi semnalează faptul că aproape toate organizaţiile au fost afectate într-un fel sau altul de
infracţiunile comise prin intermediul computerului. De exemplu: Centrul Britanic de
Informatică a raportat că mai mult de 80% din organizaţiile britanice au fost victimele unei
astfel de infracţiuni în ultimii doi ani.
Numărul celor care folosesc reţele interconectate este în creştere, fapt care face ca acest
gen de infracţiune (crimă) să se realizeze din ce în ce mai uşor.
Desigur, pentru ca efectele jafului informatic să fie diminuate, pentru că a fi înlăturate
pare un deziderat greu de îndeplinit, cercetarea criminologică alături de alte forumuri
specializate, trebuie să răspundă la mai multe întrebări. Aşa de exemplu, este interesant de a
stabili: care sunt tipurile de infracţiuni comise prin intermediul computerului? Cine comite
aceste infracţiuni? Avem legi care să interzică infracţiunile săvârşite prin computer şi care
sunt acestea? Care sunt riscurile comiterii unei infracţiuni prin intermediul computerului?
Cum putem preveni producerea infracţiunii prin intermediul computerului? Cum se
consideră infracţiunea comisă prin intermediul computerului? Cum se investighează acest tip
de infracţiune? Cum poate fi urmărită din punct de vedere juridic infracţiunea comisă prin
intermediul computerului?
2.2. Organizații vizate a fi atacate

Organizaţiile vizate a fi atacate în această eră a automatizării şi comunicării prin reţele
sunt, în principal, următoarele:
— computerele armatei şi cele ale serviciilor speciale de informaţii, acestea fiind vizate,
îndeosebi, de diverse agenţii de spionaj;
— marile afaceri pot fi atacate de către concurenţă;
— organismele guvernamentale şi companiile utilizatoare de computere, care pot fi ţinta
unor atacuri teroriste;
— orice companie poate fi ţinta unor angajaţi sau foşti angajaţi, şi, în mod similar,
universităţile pot fi ţinta unor studenţi sau foşti studenţi;
— orice altă organizaţie poate fi ţinta unor atacuri executate de profesionişti, care
participă fiindcă furtul de informaţii de pe calculator, reprezintă o provocare intelectuală,
sau, pentru că doresc să fie angajaţi într-un anume loc şi pentru început doresc să atragă
atenţia asupra punctelor vulnerabile pe care ei le-ar putea acoperi.
Vom încerca în continuare să prezentăm câteva exemple din sectoarele cele mai
vulnerabile, cu efecte sau posibile efecte extrem de grave.

Criminologie 122
a. Atacuri îndreptate asupra armatei sau a unor servicii speciale de informaţii

Şi de această dată, exemplele provin din ţările occidentale şi, îndeosebi, din Statele Unite
ale Americii. Aceasta demonstrează atât seriozitatea problemei pusă în discuţie cât şi
reţinerea unora dintre organismele vizate din spaţiul fost comunist, inclusiv din România,
care demonstrează închistarea, izolarea în care singure se aruncă dar şi probleme de
mentalitate pentru prevenirea crimei informatice.
Aşadar, securitatea naţională depinde din ce în ce mai mult de computere. Computerele
stochează informaţii pornind de la poziţia sateliţilor militari în spaţiu, până la desfăşurarea
trupelor în toate colţurile lumii.
La fel cum infractorii de rând au învăţat că există computere acolo unde există bani,
agenţiile de spionaj au învăţat că există computere acolo unde există informaţii de valoare.
Spionajul s-a transformat practic într-un joc de pătrundere în computer, unde criptografia
(limbaj secret pentru computer) şi controlul atent al traficului de mesaje contează. De
exemplu, în luna iunie 1988 hackerul Kevin Mitnick, care îşi avea numele de cod „Condor“, a
intrat de la distanţă într-o reţea aparţinând Ministerului Apărării al S.U.A. El a furat versiunea
prototip a „Digital Equipment Corporation’s VMS V 50“, operativă pe un sistem de software
şi a montat acest program de software temporar pe un computer aparţinând marinei, la
baza navală de la Patuxent. Deşi iniţial, oficialităţile au declarat că nu a fost sustrasă nici o
informaţie secretă, totuşi, autorul, Kevin Metnick, a fost arestat.
b. Atacuri îndreptate împotriva afacerilor
În momentul în care perioada Războiului Rece părea a se apropia de sfârşitul existenţei
sale, o nouă eră a competiţiei economice mondiale a început.
Concurenţa între marile companii şi înmulţirea rivalităţilor dintre economiile naţionale a
transformat spionajul industrial într-o ameninţare reală, care nu trebuie ignorată.
Nu este acum nici un fel de secret că, până şi naţiunile „prietene“ au devenit, dacă nu
duşmani, atunci, foarte atente una la alta din punct de vedere economic. Astfel, recent, într-
un caz, compania de avioane Boeing a acuzat compania de avioane Airbus de faptul că ar fi
pus microfoane în camerele de hotel şi sub scaunele din avion ale angajaţilor Boeing, cu
scopul de a obţine diverse informaţii.
Într-un alt caz, ziarul „Financial Post“ din Toronto, semnala în numărul său din 15
decembrie 1994, că 54% din companii au raportat pierderi financiare în ultimii 2 ani ca
rezultat al problemelor apărute la computer, unele pierderi datorându-se unor cauze
interne, altele, însă, au fost provocate.
Majoritatea infracţiunilor în domeniul afacerilor, comise prin intermediul computerului,
sunt acte criminale care aparţin angajaţilor. Nici marile companii, precum Apple Computer,
nu sunt imune la atacul hackerilor. Astfel, în luna decembrie 1987, Apple Computer, a găsit
un virus în sistemul lor de poştă electronică care a penetrat sistemul de securitate şi a şters o
parte din fişiere.
Motivaţia firmei Apple, cum că hackerii care au pătruns în sistem au modificat codul
strict secret, care sta la baza computerelor Macintosh este oarecum neverosimilă, fiindcă,
dacă infractorii ar fi intrat în posesia acestui cod, atunci hackerii ar fi putut practic clona
computerul Macintosh.
c. Atacuri financiare
În zilele noastre, în România când în anumite sectoare salariile sunt depozitate electronic
în conturi şi sumele necesare se scot pe carduri, când facturile au început să fie plătite
electronic şi cecurile oferă posibilitatea atât de a depozita, cât şi de a extrage anumite sume
de bani, apare firesc ca cele mai mari furturi şi fraude să fie tot electronice.

Criminologie 123
Băncile au reprezentat întotdeauna o ţintă tentantă pentru hackeri.

În anul 1988, 7 hackeri, nu suficient de inteligenţi, au pus la cale un complot ce viza
banca naţională din Chicago. Grupul de infractori a folosit o combinaţie de fire de transfer
pentru suma de 25,37 milioane dolari aparţinând lui Merrill Lynck & CO, 25 milioane de
dolari aparţinând lui United Airlines şi 19,75 milioane de dolari, aparţinând corporaţiei
Brown Forman. Aşadar, suma totală de 70,12 milioane de dolari urma a fi transferată către o
bancă din New York şi de acolo către două bănci, fără vreo legătură între ele, din Viena.
Transferurile au fost autorizate prin telefon, banca verificând la rândul ei, tot prin
telefon, cererile de transfer, numai că toate telefoanele date de bancă au fost redirecţionate
către locuinţa unuia dintre suspecţi.
În două zile după aceea, adică luni dimineaţă, (operaţiunile desfăşurându-se vineri), cele
trei companii au sunat la bancă pentru a afla ce s-a întâmplat cu banii lor, fapt care a dus la
demararea anchetei.
Anchetatorii au verificat lista înregistrărilor telefoanelor de verificare date de bancă,
pentru a face legătură dintre infracţiune şi suspecţi. Dacă aceşti hackeri ar fi fost mai rapizi,
şi nu ar fi dat dovadă de naivitate în convorbirile telefonice, atunci ei ar fi putut scăpa cu
peste 70 milioane de dolari.
Deseori, atacurile financiare sunt gândite de oameni din interior, care cunosc detaliile
tehnice.
În 1994, un tehnician de la firma MCI, a fost arestat pentru că furase mii de cărţi de
credit, prejudiciul fiind estimat în jur de 50 milioane dolari. Cu toate acestea, arestarea
infractorilor nu poate preveni tot timpul crima comisă prin intermediul computerelor.
De asemenea, evaziunea fiscală, care este una din cele mai vechi infracţiuni economice,
se poate realiza şi prin intermediul computerului, iar accesarea unor conturi telefonice de la
distanţă începe să nu mai constituie o noutate nici pentru infractorii români din domeniul
informaticii.
d. Atacuri teroriste
Terorismul foloseşte tehnologii de ultimă oră, de aceea, era de aşteptat ca în acţiunile
lor, criminalii să apeleze şi la computer, facilităţile oferite de acesta fiind în practica
organizaţiilor teroriste.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii au declanşat la
nivelul tuturor ţărilor civilizate un război total împotriva teroriştilor şi a acelora care îi susţin.
Operaţiunile militare din Afganistan, dovezile strânse de către serviciile secrete dar şi
declaraţiile unor lideri ai grupărilor teroriste, a demonstrat că în luarea deciziilor pentru
declanşarea actelor teroriste cu efecte mai deosebite în rândul victimelor, un rol important l-
a jucat tehnologia informatică.
Bomba care la primele ore ale zilei de 2 septembrie 1995 a fost detonată în faţa
birourilor firmei de software Scientic Control Sistems din Hamburg şi, apoi, o alta, la câteva
secunde în faţa unei alte firme de software, Mathematische Beratungs und Programmierung
Dienst, aveau să fie doar începutul pe care teroriştii îl vor acorda industriei de computere.
În Italia, Brigăzile Roşii au lansat în anii 1970 mai multe atacuri teroriste împotriva a
peste 75 de firme de computere şi electronice.
Atacuri de acest gen au avut loc şi în Africa de Sud, în alte zone din Europa, dar şi SUA a
fost vizată în acest sens. Acum, se pare că preocuparea teroriştilor s-a perfecţionat, astfel, ei
nu mai caută să arunce în aer o clădire unde se fabrică componentele unor asemenea
computere, ei vor arunca în aer întreg sistemul care poate să producă mari dereglări la
nivelul unei ţări, în sistemul bancar, electric, militar, trafic aerian etc.

Criminologie 124
Chiar dacă principalele sisteme ale statului, ca de exemplu Administraţia Financiară,

Monetăria, Armata etc. şi-au luat măsuri de siguranţă pentru a-şi proteja sistemele, şi la noi,
dar şi la alţii, există multe alte ţinte care pot face obiectul unor atacuri teroriste.
e. Atacuri comise de angajaţi sau fost angajaţi (cu ură, cu răutate)

Nu în toate cazurile în care sistemul unui computer este accesat, fără aprobare, are
drept scop identificarea şi sustragerea unor informaţii. Aşa de exemplu, Donald Gene
Burleson, un angajat al unei companii de asigurări din Texas, după ce a fost concediat de
firma la care lucra ca programator la sistemul de securitate al acesteia, sistemul de
securitate s-a prăbuşit şi compania a suferit o pierdere masivă de comisioane care urmau a fi
încasate şi care erau folosite pentru plata lunară a salariilor.
Programul care a produs paguba a fost programul la care Donald Burleson lucra.
Demarată ancheta, s-a demonstrat că acesta plantase o „bombă logică“ în program, când
încă lucra pentru companie.
Într-un alt caz, în toamna anului 1994, doi jurnalişti care scriau despre computere,
Michell Slatalla şi Josh Quicner, au fost ţinta unor atacuri electronice, plasate în căsuţa
poştală a computerului. Se pare că cineva, deranjat de articole scrise de cei doi ziarişti cu
privire la adresa unor hackeri, a pătruns în computerele furnizorului de servicii internet ale
acestora, IBM şi SPRINT, şi a transmis către căsuţa poştală din computerele victimelor mii de
mesaje electronice. Astfel, legătura lor la Internet a căzut brusc, iar postul lor telefonic a fost
reprogramat şi apelurile redirecţionate către alte telefoane dintr-un alt stat. Cei doi ziarişti,
în acest mod, de câte ori încercau să folosească telefonul, auzeau o înregistrare cu
obscenităţi.
Atacurile de acest gen, comise de angajaţi sau fost angajaţi, pornesc frecvent din ura pe
care aceasta o au împotriva firmei sau din răutatea care îi caracterizează.
3. Internet-ul — un nou univers cu o criminalitate specifică

Lumea virtuală este fără îndoială o lume cu un grad de extindere uriaş. Ea a devenit o
componentă importantă în noua societate informaţională, şi ca orice parte a societăţii,
generează o criminalitate aparte. Deşi multe din infracţiunile care sunt comise în lumea
virtuală au un corespondent în societatea concretă, dat fiind gradul de extindere a reţelei
mondiale, aceste infracţiuni sunt tratate într-un mod mai special de către autorităţile în
drept. Dacă în anul 1993, într-un studiu efectuat de United State Internet Council se arăta că
în reţeaua Internet se aflau concomitent aproximativ 90.000 de utilizatori, azi aceeaşi
instituţie dă publicaţii uimitorului număr de peste 300 de milioane de utilizatori
concomitenţi pentru anul 2000 şi un număr estimat de 700 de milioane, în 2005.
Internet-ul reprezintă o „reţea a reţelelor“ informaţionale care reuneşte câteva mii de
reţele de ranguri diferite ce provin din multe ţări ale lumii. Practic, Internet-ul, este o reţea
virtuală în componenţa căreia intră un număr mare de reţele locale (Local Area Network-
LAN), publice şi private, care sunt amplasate pe arii extinse (Wide Area Network- WAN) şi
care pot fi atât reţele regionale cât şi reţele naţionale interconectate. De altfel, se poate
afirma că Internet-ul formează cel mai mare cartier al Cyberspace-ului care oferă servicii
foarte importante celor interesaţi: Word, Wide Web-ul, Electronic Mail-ul, USenet-ul şi
Internet Relay Chat-ul.
Fiecare dintre serviciile oferite reprezintă fie o „piaţă electronică“ pentru bunuri şi
servicii, fie o „poştră electronică“, un „grup de ştiri“ sau chiar un mod de a purta direct
discuţiile între utilizatori aflaţi la diferite distanţe.

Criminologie 125
Fără îndoială, serviciile oferite de Internet a ajutat foarte mult atât cercetarea ştiinţifică
cât şi afacerile şi comunicările inter-uname.
În România Internet-ul a pătruns pe piaţă în anul 1996, dar cunoaşte un boom continuu
din anul 1997-1998. Putem afirma cu certitudine că în acest domeniu România se află pe o
direcţie firească în raport cu lumea occidentală, o direcţie devenită condiţie sine qua non în
perspectiva integrării euro-atlantice.
Frauda, este una dintre cele mai comune probleme cu care se confruntă reţeaua,
datorită expansiunii uriaşe a comerţului prin internet, fraudă care se realizează prin
modalităţi de la cele mai simple la cele mai complicate. Există astfel pe unele pagini de web
softul necesar creării de cărţi de credit false, prin care se achită o comandă de bunuri, sau
prin excrocherii în care se determină un anume utilizator să-şi spună numărul de carte de
credit şi celelalte detalii necesare, pentru ca mai apoi infractorul să achiziţioneze diferite
bunuri de o anumită valoare pe zi, pentru a nu fi necesară confirmarea telefonică, sau prin
fax.
O altă mare problemă legată de securitatea din reţea, o constituie aşa zişii „hackeri“,
care sparg anumite coduri şi reţele, fie pentru a frauda companiile respective (de exemplu
furtul de jocuri de la companiile producătoare), fie pentru a fura anumite informaţii (spionaj
industrial), fie din pur amuzament, pentru a încurca socoteala victimei (distrugerea paginii
de prezentare a unei companii). Sunt cunoscute multe cazuri în care hackerii au distribuit
viruşi, care au distrus sau aveau potenţialul să distrugă sute de mii de calculatoare din
întreaga lume.
În condiţiile în care cu mijloace tehnice minime şi cheltuieli financiare modice este de
aşteptat ca orice utilizator interesat să pătrundă în reţeaua Internet şi să acceseze diverse
baze de date, fapt care oferă posibilitatea ca un răuvoitor sau bolnav psihic, din oricare parte
a lumii, să creeze pagube imense unor comunităţi, indivizi sau chiar state aflate într-o altă
zonă geografică a lumii. De altfel, unii specialişti afirmă că „Teroristul zilei de mâine ar putea
fi capabil să provoace daune mai mari cu un Keyboard decât cu o bombă“.
4. Efectele criminogene ale acestui gen de infracțiune

În societatea crimei informatice se pare că încă suntem la început. La început de mileniu,
la început de social şi la început de preocupări pe acest areal al criminalităţii informatice.
Unii au luat deja startul în această competiţie a identificării cauzelor şi condiţiilor care
generează crima informatică. Alţii, se pregătesc de startul acestei competiţii, convinşi fiind
de ravagiile făcute de acest nou tip de crimă în societăţile lor.
Noi ... noi, mai aşteptăm. Suntem oarecum circumspecţi, aşa cum am fost şi în anii ’90,
când trebuia făcută trecerea la economia de piaţă după Revoluţia din Decembrie 1989.
Politicienii noştri mai aşteaptă ... ca nu cumva să fie păcăliţi, ca nu cumva crima
informatică să fie de cumpărat şi atunci, pe lângă I.A.S-urile luate pe degeaba, pe lângă
combinatele cumpărate la preţ de fier vechi, lăsând-o să se mai învechească, nu cumva să le
scape tocmai această „bijuterie“ tehnologică: crima informatică.
5. Identificarea părților vulnerabile şi a criminalilor

Criminalitatea informatică reprezintă o sferă largă de crime, astfel că, cu timpul, sistemul
de învăţământ juridic universitar din România, va trebui să adauge o nouă disciplină şi
anume Dreptul informatic. În alte ţări această disciplină este considerată a fi una de bază, de
aceea, apreciez că şi în învăţământul românesc acest pas trebuie făcut cât mai curând
posibil.

Criminologie 126
Aria paletei delictelor informatice este destul de largă, de la furtul material şi distrugerea
echipamentelor, la sabotajul informatic, folosirea ilicită a informaţiilor şi sistemelor
informatice până la sustragerea unor mari sume de bani — care, de la o zi la alta, va fi din ce
în ce mai mare.
Doctorul Sergio Velastin, conducătorul echipei de cercetători britanici care a asamblat
robotul respectiv, a declarat că nesiguranţa este principalul motiv pentru care cercetătorii
britanici au avut această iniţiativă. „Tehnologia noastră se descurcă de minune la
îndeplinirea sarcinilor plictisitoare şi obişnuite care le revin în mod obişnuit oamenilor, dar
care, din diverse motive, pot pleca pentru câteva minute, timp suficient pentru criminali de a
ucide pe cel vizat. În vreme ce studii recente au arătat că aparatele de înregistrat imagini au
tendinţa de a plasa crima în alt loc decât de a preveni.
Cu toate acestea, în anumite spaţii, camerele de luat vederi vechi mai sunt încă folosite.
Robotul va fi capabil să vadă cu ajutorul acestora bagajele suspecte lăsate „la voia
întâmplării“ pe un peron de gară sau în sala de aşteptare a unui aeroport. Anchetatorii vor
folosi imaginile astfel obţinute pentru a detecta cine a lăsat bagajul şi destinaţia în care
posesorul s-a îndreptat după ce a făcut acest gest. Până la înlocuirea completă a pazei
asigurate de om, invenţia cercetătorilor britanici va funcţiona în paralel cu ea.
Acesta este unul din cazurile fericite, piaţa informatică fiind supusă continuu unor
atacuri pentru a penetra bazele de date care interesează. De aceea, vom încerca, în
continuare, să identificăm în rezumat punctele majore de vulnerabilitate ale unui sistem
computerizat, văzut în întregul său pe părţile sale componente: partea hardware, partea
software, informaţia şi comunicaţiile.
a. Partea hardware
Partea hardware reprezintă ceea ce majoritatea dintre noi numim „computer“. Ea
cuprinde computerul de bază, terminalele, şi alte componente cum ar fi imprimantele,
modemurile externe sau unităţile floppy - disk externe.
b. Software-ul
Software-ul este ceea ce noi folosim pentru a ne rezolva problema pentru care am
apelat la computer. Datorită lui, pe ecranul computerului, vor apărea instrucţiunile şi
informaţiile necesare pentru ca aparatul să funcţioneze. Sunt două categorii de bază ale
software-lui: sistemele de operare şi aplicaţiile.
Majoritatea utilizatorilor nu trebuie să-şi facă griji în privinţa sistemelor de operare
pentru că sunt deja instalate pe computer atunci când acesta este pornit pentru prima oară.
Sistemul de operare oferă acele instrucţiuni care trebuie prezentate computerului să se
autoverifice de fiecare dată când este pornit, să răspundă la comenzile ce i se dau prin
intermediul tastaturii şi să ofere sistemului informaţia necesară pentru utilizarea altor nivele
de software.
Aplicaţiile, cea de-a doua categorie din care este format software-ul include programele
de procesare a cuvintelor (de exemplu Microsoft Word, Word Perfect) sau de organizare
(Lotus 1-2-3, Excel), dar şi alte aplicaţii, cum ar fi grafica la jocuri, educaţie şi programe
ştiinţifice. Aceste programe, de obicei, sunt cumpărate de la un vânzător de software
autorizat, deseori firmele dezvoltându-şi propriile programe pentru efectuarea unor operaţii
financiare, cum ar fi evidenţe contabile şi inventare.
c. Informaţiile
Informaţiile sunt însă vitale pentru orice organizaţie.

Criminologie 127
Hardware-ul şi software-ul pot fi înlocuite, chiar dacă sunt scumpe, dar informaţiile,
adunate pe parcursul timpului sunt neînlocuibile. Informaţiile sunt compuse din tot ceea ce
face o organizaţie: comenzi, documente scrise, procesare financiară sau inginerii
operaţionale. Când oamenii fură informaţii, ei fură un bun, ca şi cum ar fura bani sau
echipamente.
d. Comunicaţiile
Comunicaţiile au loc prin intermediul reţelelor.
O reţea, este de fapt un cablu care conectează două sau mai multe computere.
O inter-reţea, este o conexiune de două sau mai multe reţele; este o reţea a reţelelor.
Internet-ul este o conexiune globală a diferitelor reţele naţionale. Conectarea unui
computer la orice fel de reţea creşte în mod inevitabil vulnerabilitatea informaţiilor stocate.
Internetul şi alte mari reţele internaţionale pun o problemă deosebită. Spărgătorii pot folosi
un computer care este legat la o reţea, pentru a se conecta la un alt computer, poate fi în cu
totul altă reţea, deseori, fără să lase vreo urmă. Din cauza faptului că aşa multe reţele sunt
interconectate, spărgătorii care intră într-un sistem au posibilitatea de a intra în alte sisteme
sau reţele foarte uşor. Deseori spărgătorii trec dintr-o reţea în alta, nelăsând nici o urmă şi
făcând aproape imposibilă depistarea lor, sau chiar detectarea pătrunderii lor în sistem.
Depistarea lor devine chiar mai dificilă în cazul în care schimbă des liniile telefonice folosite.
Reţeaua permite, dealtfel, utilizatorilor, accesarea unui număr diferit de servicii, cum ar
fi BBS-urile (prescurtarea de la buletin board). BBS-urile sunt acele locuri în care utilizatorii
de computere pot schimba între ei informaţii, lasă mesaje sau pot prelua diferite programe
care sunt în domeniul public. De asemenea BBS-urile sunt acele locuri în care spărgătorii pot
schimba între ei secrete de acces.
Hardware-ul, software-ul, informaţiile şi comunicaţiile sunt în pericol în moduri diferite.
6. Modalități de prevenire a infracțiunii informatice

Până acum, la o primă lectură, infractorii par atât de puternici şi sistemele computerelor
atât de vulnerabile, încât nimic nu este de făcut! Dar lucrurile nu sunt chiar aşa! Sunt foarte
multe moduri de a-ţi proteja sistemul de un atac.
La fel ca toate faptele penale, combaterea infracţiunilor informatice începe cu
prevenirea. De aceea, în următoarele secţiuni vom descrie pe scurt modurile de prevenire a
acestor infracţiuni.
Scopul unor tipuri de sisteme de securitate este de a face mai dificil accesul infractorilor
la computer şi de a-i putea detecta în cazul în care aceştia reuşesc să pătrundă.
Nici una dintre aceste soluţii şi proceduri nu poate rezolva o problemă dacă sunt folosite
izolat, însă, luate împreună vor face diferenţa. De exemplu, procedurile de securitate fizică a
unui sistem pot fi de ultimă oră, dar dacă sunt previzibile, pot fi compromise. Combinându-le
cu procedurile de securitate a operării, acestea devin mai puţin previzibile şi, în consecinţă,
mai eficiente. În mod asemănător, metodele de securizare a comunicaţiilor pot fi foarte
eficiente, dar, totuşi, oamenii nu iau în serios ameninţările şi nu folosesc aceste metode.
O importantă parte a personalului de securitate este antrenată pentru asemenea
ameninţări, pentru ca lumea care foloseşte sistemele să fie mai precaută.
6.1. Identificarea riscurilor

Infracţionalitatea informatică nu este echilibrată. Securitatea absolută este un scop
aproape imposibil pentru majoritatea companiilor sau organizaţiilor; pur şi simplu nu-şi

Criminologie 128
permit să plătească preţul cerut pentru asemenea sisteme. De cele mai multe ori trebuie să
compari costul unui sistem cu costul daunelor ce pot fi provocate în lipsa acestuia. În mod
formal, acest proces de analize şi decizii este numit analiza riscului.
Analiza riscului, implică identificarea ameninţărilor la care este supus sistemul,
vulnerabilităţilor şi a măsurilor care pot fi luate pentru a-l proteja. Identificarea riscurilor
este primul pas în stabilirea unui program de securitate, împotriva infracţionalităţii de acest
gen.
6.1.1. Securitatea fizică

Securitatea fizică protejează facilităţile computerului (clădirea, camera computerelor,
computerul în sine şi echipamentul aferent: disk-uri, casete, imprimante şi documentaţii).
Măsurile de securitate fizică pot ajuta în prevenirea furturilor sau distrugerilor acestor
echipamente. Ele ajută, de asemenea, la protecţia împotriva dezastrelor naturale (incendii,
inundaţii, furtuni, cutremure).
6.1.2. Supravegherea personalului

Supravegherea personalului care lucrează într-o firmă este un domeniu nelimitat iar
prevenirea criminalităţii informatice este doar un aspect (prevenirea furturilor de către
angajaţi şi violenţa la locurile de muncă fac de asemenea parte din această categorie).
Un program de supraveghere a personalului trebuie să acopere aceste sentimente
venite din partea unor categorii diferite de oameni, incluzând angajaţi, agenţi de vânzări,
prestatori de servicii, criminali profesionişti etc. Controlul de fond şi atenta monitorizare a
responsabilităţilor sunt componente importante ale supravegherii personalului.
6.1.3. Securitatea comunicaţiilor
La fel ca şi supravegherea personalului, securitatea comunicaţiilor este un domeniu
foarte vast, în care prevenirea criminalităţii informatice este numai un aspect.
Securitatea comunicaţiilor include protecţia corespondenţei, faxului, telefonului şi
corespondenţei vocale, precum şi protecţia datelor transmise de la un computer la altul prin
intermediul unei reţele. În aceste timpuri, când conectarea prin intermediul Internet-ului
este atât de răspândită, securizarea comunicaţiilor este foarte importantă. Reuneşte o
varietate de metode şi dispozitive, incluzând coduri de acces şi alte dispozitive de
autentificare mult mai sigure (de exemplu carduri inteligente, sau parole de unică folosinţă),
protecţie fizică şi protejarea cablurilor reţelelor, încriptarea datelor transmise şi proiectarea
scuturilor care să protejeze sistemele interne şi reţelele de alte reţele infectate.
7. Ce trebuie făcut?
În noul context oferit de explozia dezvoltării reţelelor informatice, organul de urmărire
penală şi justiţia vor fi obligate să se adapteze şi să acţioneze pentru că, chiar în acest
moment, se produce o multitudine de fraude informatice cu consecinţe nu numai în sistemul
financiar, ci chiar cu pierderi de vieţi umane.
Investigatorii şi magistraţii trebuie să înţeleagă metodele de acţiune ale criminalilor, să
adopte noi tehnici şi să stabilească noi metode de abordare a justiţiei. Aceştia trebuie să se
familiarizeze cu modul de investigare a crimelor informatice, nu numai pentru a apăra
interesele şi resursele societăţii în ansamblu, ci şi pentru a proteja drepturile şi nevoile
individuale .
Este lesne de sesizat că lumea crimei informatice nu se limitează doar la fraude bancare
sau administrative şi în perimetrul de acţiune al acesteia se va simţi în elementul său
corupţia, monopolul economic, violarea intimităţii şi chiar actele teroriste, pe care Osama

Criminologie 129
Bin Laden, teroristul învinuit a fi fost creierul evenimentelor din 11 septembrie 2001 din
Statele Unite ale Americii, deseori, le-a executat şi cu ajutorul computerelor. Desigur, aici
este pusă în discuţie activitatea acelor infractori extrem de periculoşi care îşi coordonează
acţiunile criminale prin intermediul calculatoarelor.
Crima organizată, criminalitatea „gulerelor albe“ şi, în general, infracţiunile de mare
violenţă şi cu prejudicii financiare enorme sunt coordonate de lumea virtuală.
De asemenea, anchetatorii trebuie să se familiarizeze cu utilizarea computerelor pentru
a oferi protecţie în timpul investigaţiilor. Aceştia trebuie să stăpânească mânuirea
calculatorului astfel încât să evite producerea de daune proprietarilor şi vieţii cetăţenilor în
timpul cercetărilor. Experienţa altora ne-a arătat cât de uşor este să producă daune în timpul
unei investigaţii şi cât de importantă este experienţa în aceste cazuri.
Excesul şi daunele provocate în timpul investigaţiilor, fie că sunt accidentale sau nu, pot
conduce la distrugerea unor probe împotriva suspecţilor şi, mai grav, fiecare incident poate
conduce la lezarea cetăţenilor, în condiţiile în care anchetatorii sunt însărcinaţi cu protejarea
lor.
Pentru prevenirea unor asemenea incidente nedorite, este absolut necesar ca şi la
nivelul magistraţilor, poliţiştilor şi experţilor români să fie instruiţi cu privire la:
— detectarea activităţii criminale informatice;
— obţinerea probelor, fără a distruge sistemele şi a cauza prejudicii altora;
— conducerea investigaţiilor să fie realizată de persoane instruite şi obişnuite
profesional cu lumea informaticii, ori, mai ales, cu metodele de comitere a crimei în acest
domeniu;
— protejarea victimelor, fiindcă este posibil ca persoane interesate să atenteze la viaţa
acestora sau să-i influenţeze sub diferite motive de a nu mai coopera cu organele de
anchetă, sau chiar de a-şi retrage plângerea, luând totul asupra lor, fie ca pe o greşeală, fie
ca pe un exerciţiu care nu le-a reuşit şi în urma căruia sau ales cu o pagubă pe care, în mod
intenţionat, a înţeles să o pună în sarcina altora;
— protejarea suspecţilor — constituie, de asemenea, un obiectiv care în viitor nu trebuie
scăpat din vedere. Interese mult mai mari, care se află deasupra suspecţilor, pot lua decizii
nu numai de distrugere a unor probe cât şi de eliminare fizică a celor care au greşit prima
dată şi au atras poliţia pe urmele lor.
Sigur, nu încerc acum să conving că este necesară transformarea magistraţilor în experţi
în calculatoare şi nici experţii în calculatoare să devină experţi în justiţie. Trebuie, desigur,
făcută o introducere către cunoştinţele minime în terminologia computerelor şi securitatea
acestora din punctul de vedere al unui investigator nespecializat.
Cu ajutorul acestei instrucţii minimale, cei care lucrează în domeniul justiţiei cât şi
organele de poliţie şi procuratură care se confruntă direct cu depistarea şi probarea actelor
criminale, vor avea cunoştinţe bune despre modul în care se comit crimele pe computer, şi
despre modul în care acestea sunt protejate împotriva activităţii criminale. De asemenea, o
instruire bine făcută, va oferi posibilitatea ca cei interesaţi să înţeleagă legile care se
elaborează şi cele mai des întâlnite motive pentru care se produc crime în domeniul
informatic. Trebuie să înţelegem de ce şi când este necesară intervenţia unui expert din
exterior, fie pentru a ajuta la investigaţie şi probarea faptei criminale, fie pentru a proteja
victima sau suspectul.
Cei angajaţi în sistemul justiţiei nu sunt experţi în domenii precum telefonia,
contraspionajul sau toxicologia, însă, pentru ei contează înţelegerea fenomenului. În
momentul în care crima implică componente din aceste domenii, un bun investigator
recunoaşte elementele de bază ale crimei care s-a produs şi pe care o cercetează, conducând

Criminologie 130
în cunoştinţă de cauză investigaţia preliminară, urmărirea penală şi obţine probele care

dovedesc existenţa faptei criminale. Dacă reuşeşte acest lucru, cu certitudine anchetatorul
va şti să consulte experţi din fiecare domeniu pentru o mai bună abordare a materialului
probator şi, nu în ultimul rând, pentru o mai bună înfăptuire a justiţiei.
Provocarea comportamentului este pentru un anchetator similară cu cea a unei
tehnologii noi, păstrându-se balanţa între nevoile societăţii şi drepturile individului.
Pentru protecţia societăţii, statul, prin intermediul aparatului de justiţie, trebuie să
dezvolte noi tehnici care să permită anchetatorilor alte metode de monitorizare a
comunicaţiilor şi de culegere a datelor.
B. Terorism şi antiterorism în lumea contemporană

1. Stadiul cunoştințelor teoretice despre analiza
fenomenului terorist şi a politicilor de prevenire
şi reprimare a terorismului
Teroriştii demonstrează că o grupare mică, cu o capacitate limitată de a produce

violenţă, poate obţine în mod disproporţionat rezultate cu un mare efect asupra oamenilor.
Teroriştii au atras atenţia lumii întregi, au alarmat-o şi au silit guverne puternice să meargă
să negocieze cu ei.
După evenimentele din 11 septembrie 2001, putem afirma fără teama de a greşi că
violenţa provocată adusă până acum de terorişti nu a fost deloc exagerată, numărul total al
victimelor cât şi costul pierderilor rezultate din actele de terorism fiind imense. Dar
consecinţele terorismului merg mult mai departe decât orice act de terorism, realizat sau
plănuit de către terorişti.
Dezvoltarea tehnică a făcut terorismul internaţional posibil. Astfel, transportul aerian
mondial, radioul, televiziunea, sateliţii de comunicare cât şi alte vulnerabilităţi într-o lume în
creştere dependentă de tehnologie, apariţia unor arme noi, sofisticate, sunt tot atâtea
oportunităţi care fac posibilă dezvoltarea terorismului mondial. Această dezvoltare a permis
şi va permite grupurilor mici de terorişti să dispună de o capacitate în plină dezvoltare care
să atragă atenţia întregii lumi, să distrugă şi să dezbine pe o curbă tot mai crescătoare.
Instrumentele militare care cândva se aflau doar în dotarea armatelor intră pe mâinile
unor bande ale căror revendicări, reale sau imaginare, nu vor fi posibil de satisfăcut. De
asemenea, chiar unele state pot folosi grupări teroriste sau pot adopta tacticile acestora în
scopul de a duce false războaie împotriva altor naţiuni. În cele din urmă, însuşi conceptul de
beligeranţă ca şi cele de securitate şi de apărare ar putea fi alterate de dezvoltarea
terorismului. Comparabil conceptual, impactul ar fi la fel de profund şi de real ca şi cel creat
de folosirea, sau o posibilă folosire a armelor nucleare. În acest context, preocuparea
cercetătorilor de a descifra cauzele şi condiţiile care favorizează fenomenul criminalităţii în
domeniul terorismului a primit o dimensiune academică de o perioadă mai mică de timp, iar
studierea problemei într-un cadru universitar aparţine de o dată şi mai recentă.
Lipsa unor surse tradiţionale într-un domeniu practic nou a produs reţinere, şi pe alocuri
chiar teamă în lumea universitară, aceasta şi pe fondul caracterului interminent, şi deci, mai
puţin cumulativ al episoadelor teroriste. Trebuie totuşi să recunoaştem că pe acest fundal,
domeniul de studiu a rămas doar în preocuparea unui număr restrâns de instituţii. De
asemenea, trebuie subliniat că, în perioada de debut, aceste studii au ţinut seama mai mult

Criminologie 131
de mizele politice decât de cele ştiinţifice, în domeniul cercetării criminologice, problemele

fiind analizate într-o manieră „orientată“.

în viziune criminologică
1. Noțiuni introductive
Având în vedere că absolvenţii unei facultăţi de drept îşi pot desfăşura activitatea şi
în domeniul relaţiilor internaţionale, unele facultăţi, ca de exemplu Facultatea de drept din
Universitatea „Nicolae Titulescu“ Bucureşti, cuprind în programa de învăţământ discipline
distincte care vin să-i familiarizeze cu relaţiile juridice internaţionale ce se pot forma în
cadrul dreptului internaţional public şi al celui privat (şi nu numai). De aceea, am considerat
necesar a face o trecere în revistă a preocupărilor criminologice într-un domeniu de absolută
noutate şi mare importanţă, acela al marilor riscuri pentru securitatea europeană.
În acest sens, au fost mai multe încercări la nivelul unor organizaţii europene, însă, în
opinia noastră, teoria dr. Alessandro Politi este de departe una dintre cele mai actuale şi mai
motivată.
Vom încerca, în continuare, să prezentăm ideile principale ale dr. Alessandro Politi,
convinşi fiind că acestea, au căpătat deja forma unei teorii de absolută noutate, cu un mare
interes şi pentru cercetarea criminologică europeană.
Termenii „crimă organizată transnaţională“, „trafic ilegal de droguri“ şi „terorism
internaţional“ apar frecvent corelaţi cu securitatea sau stabilitatea internaţională. La aceste
riscuri, ca urmare a globalizării economiei şi a tendinţei generale a ţărilor din fostul bloc
comunist din Europa Centrală şi de Est, în opinia mea, trebuie să adăugăm şi corupţia. Cei
mai mulţi dintre noi simţim în mod intuitiv că există o legătură între aceste patru probleme şi
securitatea internaţională (şi, fireşte, naţională), dar la nivel strategic nu există o explicaţie
detaliată, adecvată, a importanţei lor. Adeseori, relevanţa acestor noi riscuri este privită mai
mult din punct de vedere naţional şi politic, decât din perspectiva nevoilor clar definite ale
securităţii internaţionale.
La scară naţională, natura, efectele şi implicaţiile acestor riscuri sunt mai uşor de
măsurat şi, în general, mai bine definite în calitate de concepte, chiar dacă aceste definiri nu
sunt întotdeauna satisfăcătoare în legislaţie. Adesea, în acelaşi context, este menţionată
proliferarea armelor de distrugere în masă, ca un alt subiect de îngrijorare.
Din punct de vedere politic, problema noilor riscuri este de o mare însemnătate,
deoarece afectează direct toate eforturile de a construi o nouă ordine mondială, sau chiar pe
cele de a face faţă haosului lumii contemporane.
Din punct de vedere criminologic, problema apare de maximă noutate şi de aceea, până
acum, preocupările în domeniu au fost singulare sau inexistente.
O nouă ordine mondială presupune şi o legislaţie adecvată, cu instituţii abilitate care să
impună respectul legii.
Marily Feerguson, în cartea sa intitulată „Conspiraţia acvariană“ susţine, în legătură cu
aceasta, că: „Lumea nouă este cea veche — transformată“. Cercetarea criminologică, ca şi
alte ştiinţe, trebuie să privească înainte şi să identifice acele cauze criminale care ar
împiedica drumul spre progres şi linişte socială.

Criminologie 132
1.1. Definiția noilor concepte de crimă organizată şi terorism

Din cauza faptului că, din păcate, lipseşte un consens în cadrul comunităţii
internaţionale, la nivel politic şi juridic, este necesar să propunem definiţii pentru
fenomenele aduse în discuţie, definiţii pe care nu avem pretenţia a le considera închise, ci
doar ca un punct de plecare pentru colegii interesaţi.
Cercurile universitare, juriştii şi poliţia sunt departe de a fi ajuns la un acord în ceea ce
priveşte definirea „crimei organizate transnaţionale“, deşi, din punct de vedere politic, este
segmentul cel mai puţin controversat dintre noile riscuri. Unele ţări includ anumite activităţi
criminale tot în categoria crimei organizate, în vreme ce altele nu fac acest lucru. În plus,
unele state nici nu recunosc în sens legal existenţa problemei şi, din acest motiv, nu există
încă o definiţie unanim acceptată în cadrul Uniunii Europene. Unele ţări, S.U.A. de exemplu,
au introdus noţiunea „mafia transnaţională“ sau „mafia globală“, dar în Europa, inclusiv în
sfera juridică, nu există un consens asupra conceptului. Germania a propus o nouă definiţie:
„forma gravă a criminalităţii internaţionale“, deschizând astfel perspectiva includerii
contrabandei cu produse nucleare, a traficului de droguri şi a furtului internaţional de maşini
în această categorie, dar nu şi a furtului cărţilor de credit.
O parte a confuziei lingvistice îşi are probabil originea în întrepătrunderea tot mai mare a
securităţii interne cu cea externă. Frontierele constituie nişte repere complet nepotrivite
pentru delimitarea competenţelor diferitelor ministere din guvern fiindcă aria de
competenţă se stabileşte în funcţie de capacităţile specifice, ceea ce conduce la o
suprapunere a sarcinilor instituţiilor de aplicare a legii cu cele militare.
La nivel academic, gama definiţiilor este şi mai largă: „crima organizată“ a fost chiar
înlocuită cu „crima dezorganizată“ şi s-a susţinut că numeroasele discuţii despre crima
organizată pot avea un efect negativ, în sensul că vor reuşi, mai degrabă, să încurajeze
crearea unor copii ale organizaţiilor deja existente.
O trecere în revistă a teoriilor cu privire la organizaţiile criminale va reliefa contribuţia
unor experţi la definirea acestei categorii infracţionale:
— În concepţia lui Eric Hobsdawn, „mafia“ este o subcultură, un cod cultural, o anumită
formă arhaică de rezistenţă în faţa statului;
— Pino Arlacchi sugerează că „mafiile“ dau dovadă de o anumită raţiune economică şi
etică, similară celei care se regăseşte în sistemul capitalist. El consideră că, ceea ce în
perspectiva managerială înseamnă afacerea legitimă, este valabil şi pentru „întreprinderea
mafiotă“;
— Pornind de la disciplina economiei infracţionale, în care crima are la bază atât
stimulente pozitive (mari profituri obţinute din infracţiuni), cât şi stimulente negative
(represiunea), teoreticieni precum Gary Becker au propus o politică de creştere a costurilor
activităţilor criminale, în locul investirii de fonduri în activităţi de descoperire a infracţiunilor;
— James Buchanan, care teoretizează cu privire la economia crimei organizate, afirmă
că marile organizaţii criminale pot monopoliza pieţele de desfacere a produselor
comercializate ilegal. O consecinţă a acestui monopol ar fi faptul că ele vor fi mai scumpe şi
se vor găsi în cantităţi mai mici;
— Peter Reuter critică teoria menţionată anterior şi susţine că marile organizaţii
criminale nu pot împiedica apariţia unor grupuri mai mici pe piaţa ilegală şi că aceste
organizaţii sunt mai puţin eficiente decât se credea odinioară, în ceea ce priveşte
capitalizarea excesului de profit de monopol obţinut din activităţile lor. Lipsa acestei
eficienţe este o consecinţă a costurilor pe care le presupune activitatea de informare şi de

Criminologie 133
coordonare din interiorul organizaţiilor criminale, costuri care sunt mai mari decât cele dintr-
o afacere normală, deoarece informaţia este foarte compartimentată.
Este de reliefat faptul că alţi teoreticieni îşi expun opinia lor în teorii mai recente, care
pun accentul pe alte aspecte importante ale specificului crimei organizate, cum ar fi:
— reducerea incertitudinilor – această teorie caută să demonstreze că afacerile crimei
organizate nu urmăresc un profit maxim, ci încearcă, mai ales, să reducă elementul de
incertitudine din tranzacţii;
— definirea inadecvată a drepturilor de proprietate, care explică rolul violenţei în
interiorul acestor organizaţii, ca un subtitlu al legilor recunoscute şi al drepturilor bine
definite;
— reţeaua, ca element specific al organizaţiilor criminale şi care este mai relevantă decât
analogia cu afacerile ilegale menţionate anterior. Pe de o parte, există o anumită diviziune a
muncii (ca şi în cazul firmelor legale), iar fiecare verigă din reţea urmăreşte să desfăşoare
operaţii paralele pe cont propriu, din care să obţină profit. Această concepţie explică foarte
bine supraabundenţa ofertei de droguri.
Totuşi, descoperiri recente cu privire la una dintre cele mai renumite organizaţii
criminale, clanul sicilian „Cosa Nostra“, sugerează o realitate oarecum diferită. Această mafie
s-a structurat ca o organizaţie ierarhizată, rigidă şi închisă. În anii ’60, o reţea mafiotă
interprovincială (numită cupola), cu un reprezentant pentru fiecare provincie şi având
coordonarea generală asigurată de „familiile“ din Palermo, forma vârful piramidei şi centrul
de comandă al mecanismului de acţiune.
Despre mafia italiană s-a scris mult, atât de persoane autorizate, cât şi de persoane mai
puţin instruite în domeniu; considerăm că opinia lui Marcelle Padovani este una dintre cele
mai documentate. Acesta consideră că primul principiu este organizarea „familială“ sau
casca, care reprezintă un nucleu organizatoric format din 10-200 de persoane; cea de-a doua
regulă este „tăcerea“ sau omerta, ca principiu intern fundamental, şi cea de-a treia,
intimitatea de rutină şi violenţa, ca mod de acţiune. Intimitatea este preferată deoarece nu
atrage aşa de mult atenţia, dar Cosa Nostra a atacat şi frontal instituţii ale statului, în
perioada 1957-1980 şi, din nou, în 1992.
De fapt, experienţa tristă trăită de poporul italian nu neagă neapărat definiţiile date
crimei organizate, ci ajută la formularea unor măsuri care să fundamenteze o anumită
politică criminală reactivă. Aceasta nu înseamnă că modelul italian este cel mai recomandat.
El prezintă şi dezavantajul unui model universal valabil şi anume acela că, în Italia, crima
organizată nu este o copie fidelă a modelului sicilian, după cum demonstrează stidde-ul
sicilian (stele), ’ndrangheta din Calabria, camorra din Campania şi Sacra Corona Unita (Sfânta
Coroană Unită) din Apulia, fiecare dintre acestea avându-şi specificul său în ceea ce priveşte
organizarea şi funcţionarea lor ca grupuri mafiote distincte şi pe care le-au unit — când acest
lucru a fost posibil — decât ţelurile lor criminale.
Într-o oarecare măsură, încercările de a unifica, simplifica şi reconcilia diferitele
instrumente analitice pentru a desluşi astfel implicaţiile politice şi juridice ale activităţii
crimei organizate au condus la o polarizare a discuţiei în jurul a două poziţii principale: una
reprezentantă de P. Reuter şi cealaltă de T.C. Schelling.
Reuter propune o definiţie alternativă a „crimei organizate”. În accepţiunea sa „crima
organizată este alcătuită din organizaţii durabile, eşalonate ierarhic şi cu implicaţii într-o
multitudine de activităţi infracţionale“. Această definiţie, cu un caracter oarecum mai larg,

Criminologie 134
exclude totuşi alte afaceri ilegale, care au ca obiect o singură activitate sau care nu sunt
suficient de stabile.
Se pare că ambele teorii pun accentul pe factorii cruciali pentru înţelegerea aspectelor
specifice ale crimei organizate, deoarece sunt atât de multe pieţe ilegale, încât, cu greu s-ar
putea folosi o schemă de interpretare. Unele pieţe (jocurile, camăta, prostituţia,
contrabanda, falsificarea) au posibilităţi scăzute de acces şi sunt conduse mai mult de spiritul
de concurenţă. Altele (spălarea banilor murdari, traficul de droguri de proporţii şi folosirea
violenţei pentru stoarcerea de bani) presupun costuri mari şi funcţionează pe verticală,
dispunând de o coordonare la nivel central din partea cartelurilor şi coroborând către o
împărţire a atribuţiilor la eşaloanele inferioare ale organizaţiei.
Organizaţiile de aplicare a legii au încercat să fixeze nişte repere coerente, pornind de
la cunoaşterea empirică şi de la considerentele teoretice. În esenţă, sunt patru elemente
definitorii ale crimei organizate, recunoscute de marea majoritate a autorilor, pe care şi noi
le apreciem ca fiind cele mai semnificative:
— existenţa unei ierarhii organizate şi stabile;
— dobândirea de profituri prin infracţiuni;
— folosirea forţei şi a intimidării;
— folosirea corupţiei pentru menţinerea stării de siguranţă.
În 1993, Grupul Ad-hoc pentru Crimă Organizată al Uniunii Europene a adoptat
următoarea definiţie care a fost prezentată la Consiliul Europei: „crima organizată este
prezentă ori de câte ori două sau mai multe persoane sunt implicate într-un proiect
infracţional comun, de-a lungul unei perioade de timp mai extinse sau nedeterminate, cu
scopul de a obţine putere şi profituri şi atunci când micului asociat i se dau sarcini pe care să
le îndeplinească în interiorul organizaţiei:
1) prin afaceri sau activităţi corelate afacerilor;
2) prin folosirea violenţei sau a intimidării;
3) prin influenţa mediilor politice, a mijloacelor de informare în masă, a economiei, a
guvernului sau a organelor judiciare;
4) prin controlul exercitat asupra unui anume teritoriu, dacă este necesar, în scopul
comiterii în colectiv sau individual a infracţiunilor plănuite, care, din punct de vedere legal,
vor putea fi considerate infracţiuni grave.
La această definiţie, care nu este decât o definiţie de lucru a Uniunii Europene, dar care
reprezintă un important progres, s-a anexat un tabel cu 11 caracteristici, care să fie folosit în
perioada pregătirii rapoartelor despre crima organizată şi care să faciliteze înţelegerea mai
precisă a acestui fenomen.
Aceste caracteristici ale crimei organizate sunt:
1. colaborarea dintre două sau mai multe persoane;
2. existenţa unei împărţiri a responsabilităţilor;
3. operează pe o perioadă lungă sau nedeterminată de timp;
4. operează conform unei anumite discipline şi unui anumit control;
5. sunt bănuite de infracţiuni grave;
6. operează la nivel internaţional;
7. folosesc violenţa şi alte mijloace de intimidare;
8. folosesc structuri comerciale sau pseudo-comerciale;
9. spală banii murdari;

Criminologie 135
10. îşi exercită influenţa în politică, în mass-media, în administraţia publică sau în

sectorul economic;
11. urmăresc profitul şi puterea.
Dacă un grup infracţional prezintă cel puţin şase dintre aceste caracteristici, între care
obligatorii sunt (1), (5) şi (11), el poate fi considerat implicat în crima organizată.
O definiţie deosebit de interesantă, care are la bază o experienţă operativă, juridică şi
criminologică a unor organe abilitate ale statului, ca de exemplu poliţia trebuie să se refere,
în opinia noastră, la trei stadii de adaptare structurală pe parcursul constituirii unei reţele
infracţionale:
1. o acumulare iniţială de venituri de pe urma activităţilor infracţionale care favorizează
crearea unor active financiare (ex. infracţiuni îndreptate împotriva proprietăţii, extorcarea
de fonduri, răpiri);
2. traficul ilegal (banii acumulaţi anterior sunt folosiţi pentru a obţine accesul în
circuitele comerciale ilegale — tutun, droguri, arme, maşini furate) pornind din sectoare
marginale sau din zone care încă nu sunt acoperite de concurenţă;
3. faza finală, cea a desăvârşirii afacerii infracţionale, în care profitul obţinut de pe urma
comerţului ilegal este „spălat“ sau reinvestit în activităţi aparent legale. Deoarece
întreprinzătorul infractor are la dispoziţie fonduri, practic nelimitate, obţinerea de profituri
de pe urma afacerilor legale nu constituie o cerinţă stringentă.
În toate aceste faze, grupul reprezintă cel mai mic numitor şi are următoarele
caracteristici:
— o împărţire a sarcinilor (inclusiv funcţia de comandă);
— operează pentru o perioadă lungă sau nedeterminată;
— planifică activităţi infracţionale (folosind diferite forme de violenţă şi intimidare);
— urmăreşte să obţină putere, în special putere economică.
Valoarea acestui concept stă în faptul că reuneşte în practică abordările lui Reuter şi ale
lui Schelling, luând implicit în calcul diferitele nivele de acces pe pieţele ilegale, fără să
excludă totuşi şi descoperirea altora.
Având în vedere scopurile practice pe care le urmărim pe parcursul acestui curs, credem
că definiţia menţionată anterior şi tabelul acceptat de către Grupul Ad-hoc pentru crima
organizată, din cadrul Uniunii Europene, împreună cu cele trei etape amintite reprezintă
punctul de vedere cel mai plauzabil cu privire la problema pusă în discuţie. Dacă va fi
necesar, pe parcurs, se vor folosi şi elemente din teoria reţelei sau teoria statului cleptocrati.
În general, termenul „mafia“ îl vom folosi cât mai rar cu putinţă. Termenii „crimă
organizată“, şi „crimă organizată transnaţională“ vor fi preferaţi sau se va folosi numele
exact al respectivului grup infracţional. Suntem conştienţi că termenii „crimă organizată“ şi
„crimă organizată transnaţională“ nu sunt identici, cel din urmă subliniind dimensiunea
internaţională a infracţiunii prin faptul că ea depăşeşte graniţele unei ţări. Mai mult, despre
conceptul crimă organizată am prezentat o analiză mai amplă într-un alt capitol.
În plus, există convingerea că cele mai îngrijorătoare forme de crimă organizată, în
special cele care au legătură cu traficul ilegal de droguri, implică în mod inerent o dimeniune
transnaţională.
Apreciem că este necesar a se acorda atenţie şi aspectelor crimei organizate care
afectează în mod direct suveranitatea statului, nu numai celor definite de Schelling. În acest
context, se vor avea în vedere serviciile ilegale şi nelegitime pe care crima organizată le
asigură la concurenţă cu statul, cum ar fi: un cadru instituţional viabil şi drepturi de

Criminologie 136
proprietate bine stabilite şi rezonabile, obţinute printr-un control exercitat prin constrângere
şi corupţie (un serviciu cheie); arbitrajul şi rezolvarea conflictelor; restricţiile de acces care
limitează concurenţa şi reduc profiturile etc.
Printre singurele riscuri, termenul a cărui definiţie a dat naştere celor mai multe
controverse a fost şi este „terorismul“, iar faptul că se vorbeşte chiar despre terorism
internaţional nu face decât să agite şi mai mult discuţia politică, consecinţele fiind evidente
în planul cercetării criminologice.
Prima problemă este că terorismul poate fi doar o parte din ceea ce poartă felurite
denumiri, cum ar fi: stare ilegală de război, conflict de intensitate scăzută sau stare
neconvenţională de război. Aceasta înseamnă că termenul poate acoperi atât atacurile de
gherilă, cât şi luptele ilegale ce vizează obiectivele militare. De exemplu, atacurile aviatice
asupra Iugoslaviei, din primăvara anului 1999, sunt apreciate de către unele ţări ca acte de
terorism, iar de altele ca „necesare şi legitime“.
În lumea politică, o asemenea asociere face dificilă stabilirea unei deosebiri între acest
termen şi altele, care desemnează diferite forme de folosire a forţei, precum şi infracţiuni
corelate cu acestea şi care cad sub incidenţa legilor internaţionale.
Opiniile în această direcţie, nu numai cele din sfera politică, ci şi cele ale criminologiilor,
arată că nici alte definiţii ale terorismului şi ale terorismului internaţional, precum cele
enumerate mai jos, nu ajută la stabilirea acestei diferenţieri. Vom încerca, în continuare, să
prezentăm câteva definiţii date terorismului:
– „Folosirea ilegală a forţei, a violenţei sau ameninţarea cu violenţa din partea vreunei
organizaţii revoluţionare la adresa persoanelor sau împotriva bunurilor, urmărind să
constrângă guverne sau societăţi, slujind adesea unor obiective politice sau ideologice“
(Ministerul Apărării al Statelor Unite);
– „Folosirea ilegală a forţei sau a violenţei împotriva persoanelor sau a bunurilor, cu
scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populaţia civilă sau orice segment al
acestora, pentru promovarea unor obiective sociale sau politice“ (Biroul Federal de
Investigaţii al Statelor Unite);
– „Orice comportament infracţional violent, care în aparenţă urmăreşte:
a. să intimideze sau să constrângă populaţia civilă;
b. să influenţeze modul de guvernare prin intimidare sau constrângere;
c. să afecteze modul de guvernare prin asasinate şi răpiri“ (Ministerul Justiţiei al Statelor
Unite);
– „Folosirea ilegală a violenţei sau ameninţarea cu violenţa împotriva persoanelor sau a
bunurilor, urmărind obiective politice sau sociale. De obicei urmăreşte să intimideze sau să
constrângă un guvern, persoane sau grupuri, pentru a le modifica linia politică sau
comportamentul“ (Uniunea de Luptă Împotriva Terorismului, din serviciul vicepreşedintelui
SUA, 1986);
– „Terorismul este folosirea deliberată a violenţei sau ameninţarea cu violenţa, de către
grupuri naţionale sau state suverane, pentru a atinge obiective strategice sau politice.
Teroriştii încearcă să creeze o stare de frică paralizantă care să copleşească un segment al
populaţiei, depăşind sfera obiectivelor civile sau militare atacate sau ameninţate. Actele de
terorism individual sau colectiv, comise în vremurile noastre, au adus noi elemente în
conceptul de „stare conflictuală legală, cum ar fi ameninţarea, tehnologia, ţinta şi impactul“
(Yonah Alexander).

Criminologie 137
În România, dr. Ion Bodunescu apreciază că „terorismul constituie săvârşirea unei crime
sau delict printr-o metodă specifică, caracterizată prin violenţă şi intimidare“, iar profesorul
Aurel Dincu aprecia că „actele de terorism sunt cele care într-un caz concret reprezintă
ameninţări de o gravitate deosebită, cu tendinţa de a se repeta, care lezează prin
intermediul mijloacelor întrebuinţate de făptuitor, capabile să ducă la un pericol comun —
interesele vitale ale unor state şi chiar ale întregii comunităţi“.
De asemenea, Aurel Dincu aprecia că „Terorismul internaţional este violenţa
premeditată justificată sub raport politic, îndreptată împotriva unor ţinte necombatante din
interiorul zonei de conflict sau a unui alt stat, manifestată de către un grup naţional sau de
persoane“.
În opinia altora, terorismul este o formă a violenţei politice prezentând cinci
caracteristici:
— este premeditat şi urmăreşte să creeze o atmosferă de frică sau teroare;
— este îndreptat împotriva unui segment sau obiectiv mai larg decât victimele vizate;
— implică atacuri la întâmplare sau împotriva unor ţinte simbolice, inclusiv la adresa
civililor;
— actele de violenţă săvârşite sunt privite de societate ca depăşind cu mult sfera
normalităţii, prin încălcarea normelor sociale sau crearea unei stări de furie;
— este folosit pentru a influenţa aspecte ale comportamentului politic (forţează
oponenţii să cedeze în faţa pretenţiilor teroriştilor).
Unii autori, îndeosebi dintre aceia care au asemenea preocupări în Europa Occidentală şi
S.U.A., apreciază că cele mai bune definiţii sunt, fără rezerve, cele date de Departamentul de
Stat al SUA. şi care merită să fie reproduse în întregime, deoarece au fost prezentate cu
ocazia unor consfătuiri publice pe tema terorismului global:
— „Termenul «terorism» desemnează violenţa premeditată justificată politic, îndreptată
împotriva unor obiective necombatante, violenţă manifestată de subgrupuri naţionale sau
agenţi clandestini care, de obicei, urmăresc să influenţeze un anumit mediu“;
— „Termenul «terorism internaţional» desemnează terorismul care implică cetăţenii sau
teritoriul mai multor state“;
—„Termenul «grup terorist» desemnează orice grup care practică sau care are în
compoziţie subgrupuri care practică terorismul internaţional“.
Este de subliniat: criminalitatea teroristă desemnează doar o dimensiune a criminalităţii
transnaţionale, prin care se încalcă simultan legislaţia penală a două sau mai multe ţări, fapta
putând fi comisă într-o anume ţară şi să producă consecinţe nu doar unde actul terorist a
fost comis, ci şi în alte ţări, afectând şi eforturile Naţiunilor Unite în vederea realizării noii
ordini economice internaţionale.
Terorismul este un veritabil flagel, de aceea trebuie stabilite strategii atât la nivelul
fiecărei ţări, cât şi la nivelul ONU, cooperarea în domeniu fiind nu numai utilă ci, mai ales,
necesară.
Corupţia, alături de ceilalţi trei factori de risc (crimă organizată, trafic de droguri şi
terorism) poate juca un rol major în liniştea Europei la acest început de mileniu.
Dispariţia comunismului a fost însoţită de dezintegrarea vechilor structuri politice,
economice, juridice şi administrative, dominate de centralism, birocraţie, conformism şi
imobilism. Prăbuşirea sistemului politic comunist, dezintegrarea structurilor economice
megalomane, incompatibile cu economia de piaţă, cu tot lanţul de consecinţe dezastruoase
— inflaţie, şomaj, creşterea preţurilor, scăderea cotei de cumpărare la cote alarmante, dar,

Criminologie 138
mai ales criza morală — pot lovi din plin, nu numai economia unei ţări, ci şi a altora, creând
astfel la nivelul mai multor state acel mediu social şi politic unde crima poate prolifera sub
toate formele.
Unde există corupţie, există şi crimă organizată. De altfel, acolo trebuie să căutăm şi
sediul surselor care finanţează terorismul.
Tendinţa de a corupe apare, de regulă, acolo unde există interese importante ce nu
pot fi rezolvate pe cale legală, şi unde persoanele care pot să rezolve asemenea solicitări nu
rezistă tentaţiei de a primi daruri, favoruri pentru a facilita rezolvarea interesului
cumpărătorului.
Cercetătorii sunt unanimi când apreciază, corupţia ca un fenomen care prin amploarea,
intensitatea şi formele sale de manifestare măsoară adevărata stare de legalitate,
moralitatea şi normalitatea unei societăţi.
Ca definiţie, corupţia reprezintă acea acţiune prin care o persoană încearcă să determine
o alta să se abată de la modul de comportare stabilit de lege, în scopul de a adopta modul
dorit de corupător.
Practica actelor de corupţie are o istorie bogată, însă noi nu ne propunem acum să
analizăm acest lucru.
În societatea românească fenomenul pare a fi întâlnit la toate sau aproape toate
nivelele: politic, economic, financiar etc., de aceea, poate, corupţia este privită ca o
adevărată obsesie a prezentului.
Corupţia, de la o zi la alta, capătă forme tot mai organizate, devine un act ilicit tot mai
specializat şi profesionalizat, putând fi identificată la cele mai înalte niveluri ale politicului,
legislativului, justiţiei şi administraţiei.
Este de aşteptat ca la nivelul societăţilor în tranziţie să apară ca o primă preocupare a
guvernelor şi elaborarea unor programe eficiente de diminuare şi combatere a corupţiei,
fundamentate îndeosebi pe identificarea, explicarea şi înlăturarea treptată a cauzelor
generale şi particulare, sociale şi individuale, obiective şi subiective care generează sau
furnizează comportamente coruptive şi acte de corupţie, ca şi prin diminuarea factorilor de
risc care favorizează comiterea unor asemenea crime în mai toate sectoarele societăţii.
Cea mai importantă şi semnificativă caracteristică a acestui flagel o reprezintă, fără
îndoială, dimensiunea sa politică, înalţi demnitari ai statului fiind prinşi în sfera acesteia.
Evident, aici pot fi incluşi chiar şi liderii politici, membrii partidelor de guvernământ,
parlamentarii etc.
2. Importanța criminologică a noilor riscuri

Ideea de a pune în legătură dimensiunile interne şi externe ale securităţii este deja
presantă şi în perimetrul cercetării criminologice. Evenimentele din 11 septembrie 2001 din
S.U.A. sunt mai mult decât relevante şi pentru securitatea Europei.
Ţările din familia Uniunii Europene, cu ocazia întâlnirii ministeriale de la Madrid, au atras
atenţia în mod explicit asupra acestor noi factori de securitate. Astfel, noile politici de
combatere a riscurilor vizează nu numai o nouă structură a securităţii, ci se bazează pe un
concept larg al înţelegerii acesteia. Aceasta şi datorită faptului că prosperitatea şi poziţia
Europei în lumea afacerilor mondiale depind de condiţiile neîngrădite şi sistematice ale
schimbului economic internaţional, precum şi de gradul de cooperare în domenii cum ar fi
controlul armamentului şi dezarmarea, neproliferarea, combaterea terorismului,
criminalităţii şi protecţia mediului.

Criminologie 139
2.1. Noile riscuri în atenția Uniunii Europene

„Datorită mijloacelor moderne de comunicare şi unei mai mari deschideri a frontierelor
în Europa, crima organizată nu este numai o problemă naţională, deoarece ea are ramificaţii
internaţionale care au capacitatea de a provoca instabilitatea statelor şi de a afecta relaţiile
dintre ţări. Acesta este chiar cazul anumitor state din fostul bloc sovietic, în care colapsul
autorităţii a favorizat noi posibilităţi pentru activitatea criminală. Lipsa unui control eficient şi
complicitatea la activităţile infracţionale au făcut ca stocuri importante de arme rămase din
timpul Războiului Rece, cât şi materiale nucleare să poată fi procurate relativ uşor. Totodată,
crima organizată are legături, în unele cazuri, cu producerea şi traficul de droguri. Sunt
posibile legături între crima organizată şi organizaţiile teroriste“.
În acelaşi timp, un grup de analiză al Conferinţei Interguvernamentale, desemnat de
Uniunea Europeană, a exprimat aceleaşi idei în termeni asemănători, dacă nu chiar şi mai
categorici:
„Grupul consideră că cetăţenii Uniunii Europene reclamă în mod clar o securitate
sporită, în contextul confruntării cu fenomene precum crima organizată care are la bază
considerente economice (traficul de droguri, spălarea banilor murdari etc.) şi terorismul.
Acele state membre consideră că în contextul unei singure economii şi al unei
societăţi deschise, statul care acţionează izolat nu poate garanta pe deplin securitatea
internă a cetăţenilor, deoarece acest fenomen are în mod clar o dimensiune internaţională.
Pentru aceste state membre există o contradicţie evidentă între organizarea la nivel
supranaţional a acestei crime şi caracterul naţional al instrumentelor principale folosite în
combaterea ei, ceea ce explică limitele eficienţei lor“.
Analizate cu atenţie, aceste două citate subliniază cu claritate că:
● securitatea Europei trebuie acum privită într-un context mai larg decât înainte, iar
cercetarea criminologică tinde să pătrundă pe un teren nou, cu probleme de absolută
noutate, la care până acum nu s-a referit;
● ceea ce interesează în mod esenţial — prosperitatea, influenţa şi prestigiul — depind,
de asemenea, de cauzele şi riscurile analizate aici;
● anumite probleme interne au dobândit o dimensiune internaţională (anumite state
din fosta Uniune Sovietică constituie exemple în acest sens);
● fenomenul crimei organizate se evidenţiază datorită accesului potenţial al armelor
nucleare şi deoarece acoperă sfera comerţului cu arme şi cu droguri;
● există o cerinţă stringentă din partea cetăţenilor şi o cerinţă politică pentru mai multă
securitate în faţa crimei organizate şi a terorismului;
● posibilităţile naţiunii-stat sunt limitate şi incapabile să facă faţă fenomenului
transnaţional.
2.2. Crima organizată transnațională şi traficul de droguri — ca riscuri la adresa securității.
Motivații criminologice
Apreciem că este absolut necesar ca, în acest context, să fie reliefată importanţa crimei
organizate transnaţionale, a traficului de droguri şi a terorismului internaţional.
Crima organizată transnaţională şi crima organizată trebuie analizate împreună
deoarece, dincolo de stadiul iniţial în care crima organizată opera exclusiv în propria arie
geografică, celelalte faze implică pentru natura organizaţiei care sprijină crima fie o
conexiune internaţională, fie o transformare transnaţională a grupului criminal. Traficul de
droguri va fi, în principal, analizat în asociere cu crima organizată transnaţională, întrucât
lanţul de producţie, de transport şi de traficare implică organizaţii criminale. Cu alte cuvinte,

Criminologie 140
crima organizată poate exista fără trafic de droguri, dar invers nu. Drogurile pot fi
considerate o forţă şi un coeficient de amplificare a crimei, nu numai pentru grupurile
criminale, dar şi pentru grupurile de gherilă şi pentru cele teroriste.
Din punct de vedere criminologic, se poate afirma că cel mai mare risc pentru guvernele
şi societăţile Europei este crima organizată transnaţională, în special atunci când se află în
asociere cu traficul de droguri, pentru următoarele motive:
a) Cei care şi-au pierdut viaţa sau au rămas marcaţi în urma consumului de droguri şi
a confruntărilor dintre infractori nu constituie doar un preţ constant şi ridicat al reducerii
populaţiei, forţei de muncă şi bazei financiare, ci reprezintă în mod direct sau indirect un
câştig pentru organizaţiile periculoase nonstatale sau nonnaţionale, fiind o provocare la
adresa autorităţii statului şi a legii. În general, nici guvernele şi nici opinia publică nu ar
accepta, din punct de vedere politic sau moral, asemenea pierderi în cazul operaţiunilor de
menţinere a păcii, cu ocazia atacurilor externe sau în cazul terorismului. Convingerea că
politicienii şi cetăţenii acceptă această problemă este una de ordin intern şi trebuie
considerată ca o fatalitate, precum accidentele rutiere, însă ea este în mod evident falsă şi
defensivă;
b) Resursele economice obţinute prin crimă şi traficul de droguri sunt folosite în mod
direct şi deliberat pentru a destabiliza societatea („pax mafiosa“) şi pentru distrugerea
valorilor democratice şi liberale ale sistemului politic şi administrativ (corupţia) cât şi pentru
distrugerea economiei ţării (spălarea banilor murdari şi infiltrarea în afaceri);
c) Reţelele transnaţionale create şi susţinute de această combinaţie atacă integritatea
teritorială atât la graniţe, cât şi în interiorul unei anumite ţări. Când crima organizată
controlează o anumită zonă, crima organizată transnaţională are acces, iar organizaţiile de
aplicare a legii nu mai pot pătrunde. Aceste zone sunt denumite zone gri şi sunt, practic, în
afara suveranităţii statului. Zonele gri sunt, prezente şi pe teritoriul multor ţări ale Europei;
d) Multe ţări central şi est-europene dar unele ţări mediteraniene riscă să devină
parteneri în care nu se poate avea încredere, deoarece traficul de droguri şi crima organizată
le subminează, chiar dacă ele se consideră uneori ţări de tranzitare a drogurilor;
e) Stabilitatea Rusiei şi Ucrainei, importanţi parteneri de dialog ai Europei Occidentale,
poate fi serios pusă la îndoială, cu evidente repercusiuni la nivel politic şi economic şi, nu în
ultimul rând, cu implicaţii la nivelul forumulului celor mai avansate ţări industrializate, unde
se stabilesc coordonatele politice importante de luptă împotriva acestor riscuri.
Merită să menţionăm că în Statele Unite, aliatul cheie pe linie de securitate al Uniunii
Europene şi al ţărilor vest-europene, preocuparea oficialităţilor în privinţa riscurilor la adresa
securităţii este foarte intensă.
FBI, agenţia care, în SUA, luptă împotriva activităţilor criminale de pe teritoriul acestui
stat, se implică din ce în ce mai mult şi în acţiuni desfăşurate în alte ţări, datorită globalizării
crimei şi creşterii pericolului terorismului faţă de cetăţenii şi interesele externe ale Statelor
Unite. De altfel, tot mai multe voci susţin că aceasta nu este o opţiune, ci este o necesitate.
James Weber declara: „În timp ce criminalitatea se internaţionalizează, concomitent cu
explozia tehnologică şi dezvoltarea transportului, eforturile FBI de a menţine legea în SUA se
confruntă, din ce în ce mai mult, cu nevoia de a obţine dovezi sau informaţii din state
străine“. Birourile LEGAT sunt punct de legătură şi contact între FBI şi omologii acestuia din
alte ţări. Atunci când într-o ţară străină este comisă o crimă care afectează cetăţenii sau
interesele Statelor Unite, sau, dimpotrivă, dacă în SUA este comisă o crimă care implică un
alt stat, biroul FBI din statul sau zona de jurisdicţie respective devine principalul punct de

Criminologie 141
contact. În orice caz, FBI nu poate începe o investigaţie într-un alt stat fără autorizaţia ţării
respective. Chiar dacă Congresul Statelor Unite i-a acordat jurisdicţia extrateritorială de a
opera în alte ţări pentru investigarea unui act terorist asupra unui cetăţean al Statelor Unite,
un ofiţer FBI nu se poate deplasa, pur şi simplu, în acele state pentru a efectua investigaţii
fără autorizaţia acestora.
2.3.1. Geopolitica drogurilor şi securitatea internațională
Am văzut că traficul de droguri şi crima organizată nu sunt o realitate invizibilă, ci pot fi
localizate ca zone în care nu se manifestă autoritatea statului, zone gri. Una dintre şcolile
gândirii franceze a încercat să extindă conceptele tradiţionale ale geopoliticii până la
dimensiunea traficului de droguri, asociat cu crima organizată. În opinia lui Labrousse şi
Koutouzis, drogurile sunt izvorul războiului şi un factor direct geopolitic, deoarece materia
primă creşte în propriul teritoriu. Geopolitica drogurilor generează o geostrategie a
drogurilor definită ca „arta de a elibera un teritoriu sau o populaţie de sub autoritatea unui
inamic cunoscut“. Ca exemplu de teritorii disputate datorită unor geostrategii opuse în
privinţa drogurilor, aceşti autori citează Huallega Valley şi zona de deal din Birmania, de la
frontiera cu Thailanda. Prima este disputată de Sendero Luminoso şi de Armata Peruană,
atât din motive politice cât şi economice (cum ar fi controlul producţiei de droguri şi
fluctuaţia valorii lor). În Birmania, regimul militar aflat la putere nu numai că încearcă să
controleze şi să „birmanizeze“ minorităţile locale, dar şi culege beneficiile obţinute de pe
urma culturilor de opiu şi a producţiei de droguri, beneficii care erau folosite de minorităţi
pentru finanţarea gherilelor şi pentru îmbogăţire.
O idee interesantă legată de zona gri este aceea că, în timp ce geostrategia clasică se
concentrează asupra unui terorism organizat conform autorităţii statale, geostrategia
drogurilor operează adesea într-un spaţiu instabil, fragmentat şi disputat. Studiul
geostrategiei drogurilor este legat de dezordinea la nivel mondial. Obiectivul constant al mai
marilor lumii drogurilor este instabilitatea politică. În acest spaţiu „fluid“ se pot deosebi
frontiere şi rute care jalonează comerţul ilegal şi care constituie repere importante ale
traficului de droguri.
2.3.2. Definiția drogului. Clasificare
Drogul este o substanţă utilizată sau nu în terapeutică, a cărei folosire abuzivă poate
crea dependenţă fizică, psihică sau tulburări ale activităţii mentale. Cele mai cunoscute
stupefiante de pe piaţa românească sunt: heroina, opiumul, cocaina, cannabisul, LSD-ul şi
amfetaminele.
Heroina: drog semisintetic, obţinut prin acetilarea morfinei. În 1898, heroina a fost
introdusă în terapeutică drept analgezic puternic împotriva tulburărilor respiratorii. Doza
letală este de 0,1 grame. Heroina se prezintă sub forma unei pulberi de culoare alb, bej, gri
sau maro. Are miros înţepător, asemănător oţetului. Se poate fuma, priza, inhala sau injecta.
Acest drog provoacă o stare euforică, dar poate cauza şi deprimarea centrului respirator,
moartea producându-se instantaneu.
Opiumul: este un produs natural, obţinut prin incizia capsulelor imature de mac. Latexul
de culoare albă se solidifică sub forma unor picături brune (opium brut), care sunt colectate.
Opiumul se poate fuma folosindu-se pipe speciale sau se poate înghiţi. Acest drog provoacă
o stare de euforie cu exaltarea imaginaţiei. Apar, însă, ameţeli, cefalee, starea de rău putând
merge până la deprimarea centrului respirator.

Criminologie 142
Cocaina: substanţă cu acţiune stimulentă asupra sistemului nervos central, obţinută din
arbustul de coca şi se găseşte pe piaţă sub forma unei pulberi albe. Se poate administra prin
injectare sau prizare.
Cannabisul: este o plantă cultivată sau spontană, al cărei produs final este un extract
vâscos de culoare închisă. Din preluarea acestuia se pot obţine trei produse cu acţiune
halucinogenă: marijuana, haşiş şi ulei de cannabis. Cannabisul nu induce dependenţa fizică;
în acţiunea sa asupra psihicului apar euforia, halucinaţia şi epuizarea.
LSD: este un drog cu acţiunea halucinogenă care se poate obţine prin semisinteză sau
sinteza cornului secarei (Secale cornutum), ciupercă ce parazitează culturile de secară. LSD
este cel mai puternic halucinogen cunoscut. Pe piaţă este prezent sub formă de comprimate
şi se administrează pe cale orală.
Amfetaminele (de exemplu Ecstasy): sunt stimulente ale sistemului nervos central.
Amfetamina sulfat a intrat în terapeutică drept medicament utilizat în reducerea greutăţii
corporale. Deoarece induc starea de obişnuinţă, au fost puse sub control internaţional.
2.3.3. Droguri, confruntări armate şi operațiuni secrete
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, în Extremul Orient, traficul de droguri
era considerat ca un mijloc rapid de obţinere a fondurilor necesare, fie pentru a sprijini o
invazie (războiul chino-japonez), fie pentru a sprijini rezistenţa (Kuo Min Tang şi Partidul
Comunist Chinez), fie pentru a declanşa o operaţiune secretă. Vom încerca să arătăm că
drogurile sunt, în unele cazuri, cu două tăişuri, iar preţul folosirii lor va fi plătit de către cei
care rămân la casele lor şi nu sunt implicaţi în conflict.
Primul mit, dezvăluit complet după 1989, a fost cel al operaţiunilor de gherilă. Într-o
mare măsură, pentru a răspunde exigenţelor obţinerii unei imagini politice favorabile în
opinia publică, termenul „guerrilla“ (gherilă) a fost asociat imaginii eroice a lui Che Guevara
sau a unor luptători pentru libertate. Nu s-a acordat nici o atenţie unor întrebări mult mai
comune cum ar fi: cu cât şi cine a finanţat aceste acţiuni costisitoare? Unul dintre motivele
cele mai plauzibile a fost acela că cea mai mare parte a opiniei publice a crezut că serviciile
de sprijin au dirijat fonduri adecvate către partea din conflict care avea dreptate.
Prima reacţie în faţa unei realităţi diferite a fost enunţarea unui termen nou: cel de
„gherile degenerate“. Aceste noi gherile prezintă: un rest de ideologie care maschează lipsa
unei gândiri şi a unei strategii politice; o evidentă dimensiune care se referă atât la traficul
de droguri, cât şi la traficul cu alte produse legale sau ilegale; percep taxă de protecţie
emigranţilor din propriul grup etnic sau îi exploatează în traficul de droguri, în spălarea
banilor sau în reţelele de trafic de carne vie.
Degenerarea vizează atât nivelul politic, cât şi pe cel juridic.
Sintagma „mijloace juste“ a dispărut complet în favoarea unei noi formulări: „lege a
junglei“. Exemple sunt: partidul turc PKK, partidul filipinez NPA, gruparea TILE din Sri-Lanka,
organizaţia columbiană FARC, gruparea peruană Sendero Luminoso sau gruparea
cambodgiană a Khmerilor Roşii.
Folosind primul sistem, în 1994, fraţii Akunzada din Afganistan (conducători ai
„Hareket-i enquelâbi islami“) au perceput o taxă de 10-50% pentru o producţie de 1500 tone
de opiu şi au câştigat circa 35-70 milioane dolari, formându-şi apoi o armată de 5000 de
bărbaţi, mare parte din aceste sume imense de bani fiind folosite pentru finanţarea unor
acţiuni teroriste
Al doilea nivel face referire la taxa pe traficul de droguri. Gruparea Sendero Luminoso a
obţinut de pe urma narcoticelor columbiene în medie 5000-10000 $ (sau echivalentul în

Criminologie 143
arme) pentru fiecare aparat uşor de zbor care transporta circa 300 kg de droguri. Serviciile
de informaţii ale armatei peruane estimau câştigurile anuale în jurul sumei de 100 milioane
$. În Birmania, „regele opiului“, Khum Sa, obţinea profiturile de la traficanţii din propriul
teritoriu (5% pentru vite, 10% pentru jad şi 20% pentru opiu) din taxa de protecţie a
caravanelor de droguri până la frontiera Thai şi din taxa pentru rafinarea la nivel local a
heroinei (40% din valoarea produsului final). Cu banii astfel obţinuţi, putea să plătească o
armată puternică de 10000 de oameni.
Ultimul nivel, acela al dezvoltării unor reţele internaţionale, a fost şi este reprezentat
de miliţiile creştine libaneze în timpul războiului civil, de organizaţiile albaneze din Kossovo,
de kurzii din PKK, de organizaţiile afgane, de Mişcarea Forţelor Democratice Casamance
Senegaleze (MFDCS) etc.
Traficanţii de droguri din lumea întreagă prosperă în special datorită faptului că
globalizarea înlesneşte spălarea banilor, arată raportul anual al Geopolitical Drug Watch
(GDW).
În anul 1999, în jur de 350-400 miliarde dolari proveniţi din comerţul cu droguri au fost
reintegraţi în economia globală, precizează studiul elaborat de Grupul de Supraveghere
Globală a Drogurilor (GDW), cu sediul la Paris. Raportul, dat recent publicităţii, indică nu doar
o creştere a producţiei de droguri în ţări cu tradiţie, precum Afganistanul şi Columbia, ci şi
rapida sa extindere în Africa de Sud, Congo, Yemen, Sudan şi Kenya. În aceste ţări, sume tot
mai mari de bani proveniţi din droguri sunt spălate în buzunarele clasei conducătoare,
alimentând conflictele, terorismul internaţional şi sporind sărăcia populaţiei.
Raportul anual al GDW se bazează pe datele furnizate din întreaga lume de 200 de
ziarişti, cercetători şi angajaţi ai diferitelor agenţii. Aceştia afirmă că reţelele organizate ale
drogurilor din emisfera nordică folosesc bănci şi paradisuri fiscale din emisfera sudică pentru
spălarea banilor. „Organizaţiile criminale, în special mafia rusă, îşi spală banii în insulele din
Pacific, precum şi în Marshall, Samoa şi Vanuatu“.
Baronii drogurilor îşi investesc profiturile ilegale în pieţele tradiţionale din Sud – de la aur
şi diamante până la cafea şi cacao – şi atrag în afacerile lor murdare guverne şi oficialităţi.
Raportul prezintă şi o listă a 30 de conflicte de pe glob, întreţinute de comerţul cu
droguri, ca de exemplu grupul separatist armat basc ETA, care este citat alături de cele din
Afganistan, Columbia şi Angola. Conform estimărilor GDW, ETA – care are un buget anual de
15–20 miliarde dolari – şi-a umplut seifurile din comerţul cu droguri încă de la începutul
anilor ’80, când acesta a fost asociat cu traficul de arme. Raportul subliniază dublarea
consumului de haşiş şi droguri sintetice atât în Ţara Bascilor cât şi în restul Spaniei.
GDW – care este finanţat de către UE şi guvernul francez – acuză ţările Uniunii Europene
că nu depun suficiente eforturi pentru a lupta împotriva filierelor drogurilor din ţări precum
Maroc, Turcia sau Birmania.
Folosirea traficului de droguri pentru procurarea banilor murdari, nu este neapărat o
trăsătură a perioadei de după Războiul Rece, şi se pare că anumite servicii de informaţii au
crescut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp în urma eficienţei acestuia.

Criminologie 144
Nu uita!
- Noile tehnologii – un mijloc modern de comitere a crimei;
- Efectele jafului informatic sunt de nemăsurat;
- Organizaţiile vizate a fi atacate sunt: marile companii de afaceri; organismele
guvernamentale; companiile utilizatoare de computere etc;
- Atacurile financiare, atacurile teroriste şi atacurile comise de foştii angajaţi sunt
cele mai frecvent întâlnite;
- Internet-ul - un univers nou cu o criminalitate specifică;
- Politicile de luptă oferite de criminologia aplicată pentru prevenirea crimei şi-au
demonstrat eficienţa în viaţa practică a comunităţii;
- Statul român acţionează împreună cu celelalte state membre NATO şi UE în
combaterea actelor teroriste, având în acest sens organizate unităţi speciale dar şi o
legislaţie corespunzătoare;
- Crima organizată este la fel de organizată ierarhic că orice altă mare companie;
- Caracteristica principală a crimei organizate este aceea de a obţine profit, putere
politică şi economică;
- Noile riscuri pentru securitatea europeană sunt: traficul de droguri şi armament;
traficul de material radioactive; terorismul; crima organizată; traficul de fiinţe umane etc.
1. Informatica, cu ajutorul noilor tehnologii poate constitui:

a) un mijloc modern de a comite crime;
b) un proiect de dezvoltare;
c) un motiv de relansare a tehnologiilor româneşti.
2. Organizaţiile vizate a fi atacate cu ajutorul noilor tehnologii, sunt:

a) organizaţiile de pensionari;
b) organizaţiile armatei şi ale băncilor;
c) judeţele în apropierea capitalei.
3. După elementul subiectiv al infracţiunii, terorismul poate fi:

a) terorism de drept comun;
b) terorism social;
c) terorism de drept comun, terorism social şi terorism politic.
4. Terorismul religios reprezintă:

a) o nouă metodă de luptă a terorismului mondial;

Criminologie 145
b) un mijloc de popularizare;
c) un act internaţional.
5. Se poate aprecia că există o globalizare a terorismului?

a) Nu;
b) Da, dar nu la nivelul României;
c) Da.
- Internet-ul - un nou univers cu o criminalitate specifică;

- Modalităţile de prevenire a fraudei informatice;
- Terorismul religios;
- Cooperarea dintre organizaţiile criminale şi cele teroriste;
- Caracteristicile crimei organizate.
Temă de control
Rolul criminologiei aplicate în combaterea jafului informatic
Bibliografie
1. David Icove, Karl Seger, William Von Storch, Computer Crime: A Crimefighter’s
Handbook, O’Reilly & Associates Inc, Sebastopol, U.S.A., 1995.
2. I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
3. I. Vasiu, L. Vasiu, Informatică juridică şi drept informatic, Editura Albastră, Cluj-
Napoca, 1997.
4. Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
5. A. Bequai, Computer Crime, Massachusetts, 1978.
6. I. Vasiu, V.V. Patriciu, S.G. Patriciu, Internetul şi Dreptul, Editura All Beck, 1999.
7. Directiva asupra protecţiei indivizilor cu privire la procesarea datelor personale şi
libera circulaţie a acestor date, nr. 95/46/CE din 24 octombrie 1995 şi Convenţia asupra
criminalităţii cibernetice din 23 noiembrie 2001 a U.E., semnată la Budapesta.
8. Vasile Florescu şi Cosmin Petronel Amza, Bazele informaţiei din perspectiva
utilizatorului final, Editura Rol Cris, Bucureşti, 2001 şi Bazele informaticii, Editura Trei,
Bucureşti, 2000.
9. Serge Le Doran, Philippe Rosé, Cyber-Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998.

Criminologie 146
10. Cornelia Popeea, Virusul iubirii, în „P.C. World România“, iunie, 2000, p. 17.
11. Johann Kubica, Posibilităţi de combatere a criminalităţii informatice şi pe Internet,
în „Buletin Informativ“ al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“, Editura Academica,
Bucureşti, 2000, p. 144.
12. Cătălina Efterie, Goana după aur s-a mutat pe Internet, în „Capital“, nr. 38, 21
septembrie 2000, p. 28.
13. Vasile Damian, Frauda pe Internet are sediul în România. Românii conduce detaşat
topul celor mai ingenioşi hoţi din reţeaua mondială, în „Capitol“, nr. 38 din 21 septembrie
2000.
14. Alvia şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucure;ti, 2000, p. 179.
Rezolvarea întrebărilor de control
- Unitatea de învăţare 1.
1. b; 2. a; 3. b; 4. c; 5. a.
1.a; 2.b; 3.b; 4.c; 5.a.
1. b; 2.c; 3.a; 4.c; 5.b.
1.b; 2.c; 3.c; 4.a; 5.b.
1.c; 2.a; 3.c; 4.a.
1.a; 2.c; 3.b; 4.b.
- Unitatea de învăţare 7
1.a; 2.b; 3.c; 4.a; 5.c.

Criminologie 147
BIBLIOGRAFIE
Amza, Tudor, Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucuresti 1998

Amza, Tudor, Criminlogie - Teorie si plotica criminologica, Editura Lumina Lex, Bucuresti
2000.
Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
Amza, Tudor si Cosmin Petronel Amza, Criminologie - Tratat de teorie si politica
criminologica, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2008.
Amza, Tudor si Cosmin Petronel Amza, Criminalitatea informatica, Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2005.
Tudor Amza, Tratat de criminologie, Editura Lumina Lex, Bucurşeti, 2007
Ştefania-Georgeta Ungureanu şi colab., Introducere în criminologia aplicată, Editura Pro
Universitaria, Bucureşti, 2006.
Ştefania-Georgeta Ungureanu şi colab., Studii şi cercetări criminologice şi victimologice, Editura
Pro Universitaria, Bucureşti, 2008.
R.M.Stănoiu, Introducere în criminologie, Editura Academiei, 1989;
J.Pinatel, în P.Bouzat et J.Pinatel, Traité de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie,
Paris, Dalloz,1963
David Icove, Karl Seger, William Von Storch, Computer Crime: A Crimefighter’s Handbook,
O’Reilly & Associates Inc, Sebastopol, U.S.A., 1995.
I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
I. Vasiu, L. Vasiu, Informatică juridică şi drept informatic, Editura Albastră, Cluj-Napoca, 1997.
A. Bequai, Computer Crime, Massachusetts, 1978.
I. Vasiu, V.V. Patriciu, S.G. Patriciu, Internetul şi Dreptul, Editura All Beck, 1999.
Vasile Florescu şi Cosmin Petronel Amza, Bazele informaţiei din perspectiva utilizatorului
final, Editura Rol Cris, Bucureşti, 2001 şi Bazele informaticii, Editura Trei, Bucureşti, 2000.

Criminologie 148
Serge Le Doran, Philippe Rosé, Cyber-Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998.

Cornelia Popeea, Virusul iubirii, în „P.C. World România“, iunie, 2000, p. 17.
Johann Kubica, Posibilităţi de combatere a criminalităţii informatice şi pe Internet, în
„Buletin Informativ“ al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“, Editura Academica,
Bucureşti, 2000, p. 144.
Cătălina Efterie, Goana după aur s-a mutat pe Internet, în „Capital“, nr. 38, 21 septembrie
2000, p. 28.
Vasile Damian, Frauda pe Internet are sediul în România. Românii conduce detaşat topul
celor mai ingenioşi hoţi din reţeaua mondială, în „Capitol“, nr. 38 din 21 septembrie 2000.
Alvia şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucure;ti, 2000, p. 179.
Traian Pop, Curs de criminologie, Editura Ardealul, Cluj-Napoca, 1928.
Aurel Dincu, Criminologie, Bucureşti, 1984, p. 214-225 şi 437-463.
Sorin Rădulescu şi Dan Banciu, Sociologia crimei şi criminalităţii, Editura Şansa, Bucureşti,
1996.
Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 41-45 şi 108-115.
Al. Roşca, Psihologie generală, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, cap.
„Infractorul minor“.
Cpt. Ioan Câmpeanu, Educaţia şi prevenirea delincvenţei, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi,
1996.

Tudor Amza Criminologie Anul II, Semestrul 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tudor Amza Criminologie Anul II, Semestrul 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Tudor AMZA

Acest suport de curs se doreşte a fi un fundament solid al cunoştinţelor despre

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Obiectivul este o anumită stare pe care ne-o imaginăm în viitor şi pe care

Diferenţa între un obiectiv şi o simplă dorinţă este dată de prezenţa sau

De ce avem nevoie de obiective?

1. Pentru o gândire de zi cu zi mai productivă – obiectivul este ca o lumină

2. Pentru a identifica şi a exploata oportunităţi – e foarte interesant cum,

3.Pentru că definesc priorităţi - de fiecare dată când am mai multe lucruri de

În acelaşi mod, un suport de curs ce permite asimilarea unor cunoştinţe şi

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

precum şi cauzele si condiţiile care generează comportamente criminale;

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

1 OBIECTUL, SCOPUL, FUNCŢIILE ŞI DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI…. 9

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Timp de studiu individual estimat: 2h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- va cunoaşte noţiunile generale privind criminologia;

- va cunoaşte caracteristicile şi funcţiile criminologiei;

- îşi va dezvolta limbajul juridic specific disciplinei.

Cuprinsul unității de studiu

1 OBIECTUL, SCOPUL, FUNCŢIILE ŞI DEFINIŢIA CRIMINOLOGIEI…. 9

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Totodată, se impune a se face iar precizarea că noţiunea de crimă folosită în studiile

A1. Criminalitatea ca fenomen social

Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-o

Numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi unde hotărârile de

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Ca una din instituţiile fundamentale ale dreptului, infracţiunea reprezintă fapta ce

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

A3. Criminalul (Infractorul)

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Fenomenul de îmbătrânire este o parte naturală a ciclului vieţii.Tinerii se unesc

A4. Victima infracţiunii

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Luarea în calculul cercetării criminologice a victimei infracţiunii, nu poate să aducă

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

A.5. Reacţia socială împotriva criminalităţii

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Funcţiile criminologiei stabilesc multiplele posibilităţi care, pentru a ajunge la scopul

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Am prezentat anterior câteva încercări de a defini obiectul ştiinţei criminologice la finele

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

ale „criminologiei tradiţionale“ prin îmbinarea cauzelor şi condiţiilor care favorizează

1. Obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

2. Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc

1. S.I.C. Îşi desfăşoară activitatea sub:

2. Criminologia are ca obiect de studiu:

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

c. sesizat de Şcoala Clasică de Criminologie.

1. Prof. univ. dr. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia,

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

7. Valerian Cioclei, Manual de criminologie, Ediţia 4, Editura C.H. Beck, Bucureşti

Prof. univ. dr. Tudor Amza Universitatea “Hyperion” 2011

Timp de studiu individual estimat: 2h

După parcurgerea acestei unităţi de învăţare, studentul:

- cunoaşte tehnicile de cercetare criminologică;