Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CRIMINOLOGIE
ANUL II, Semestrul 1
Suport de curs pentru învățământ deschis la distanță (I.D.)
Criminologie 2
Introducere
Stimate student,
AȘTEPTĂRI
OBIECTIVE
Ce este un obiectiv?
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2
1. Noţiuni ontroductive……………………………………….……………………………26
2. Metode de cercetare criminologică……………………………….…………………….26
3. Tehnici de cercetare criminologică…………………………….……………………….33
Nu uita!.........................................................................................................................................38
Întrebări de control…………………………………………………………..…………….38
Propuneri de referate………………………………………………………..……………..39
Temă de control...........................................................................................................................39
Bibliografie……………………………………………………………...…………………..39
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3
A.Criminologia clasică………………………………………………....…………………..………….………..42
1. Consideraţii introductive……………………………………………….…………………………………..42
2. Cesare Beccaria şi Şcoala clasică………………………………..……………………………………….42
B. Şcoala pozitivistă…………………………………………………….……………………………….…….. …45
1. Explicaţii introductive……………………………………………..…………………………….………...…45
2. Cesare Lombroso…………………………………………………….……………………………..….………..46
3. Enrico Ferri……………………………………………………………………………….………………………....49
4. Raffaele Garofalo………………………………………………………………..…………………………..…..50
C. Teorii privind factorii biologici şi comportamentul criminal………………….……………...52
1. Explicaţii introductive……………………………………………………………………..….…...............52
2. Teoria lui Goring: crima – un defect ereditar…………………………………………….……………52
D. Teorii raportate la inteligenţa şi influenţa acestora asupra criminalităţii................54
1. Explicaţii introductive.............................................................................................54
2. Testarea inteligenţei şi crima..................................................................................54
E. Teoriile comportamentului criminal.......................................................................55
1. Explicaţii introductive.............................................................................................55
2. Gabriel Tarde – sociolog şi criminolog....................................................................56
F. Teoriile stresului şi formarea subculturilor.............................................................57
1. Explicaţii introductive.............................................................................................57
2. Teoria constrângerii a lui Merton............................................................................58
Nu uita!.....................................................................................................................59
Întrbări de control......................................................................................................60
Propuneri de referat...................................................................................................61
Temă de control.........................................................................................................61
Bibliografie.................................................................................................................61
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4
1. Noţiuni introductive……………………………………………………….…64
2. Teoria bază a cercetării criminologice…………………..………………-…64
3. Teoria criminologică şi politica crimei…………………………….…….….67
4. Concluzii………………………………………………………………….…...71
Nu uita!..................................................................................................................72
Întrebări de control……………………………………………………….….…72
Propuneri de referate…………………………………………………….……..73
Temă de control………………………………………………………….………73
Bibliografie……………………………………………………….……… ……74
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 5
1. Consideraţii introductive………………………………………………………………………….….76
2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Tobz, Nze, Reckless ……....76
3. Teoriile moderne ale controlului…………………………………………………………..……...81
4. Evaluare critică………………………………………………………………………………………..…...86
5. Implicaţii şi concluzii…………………………………………………….……………..………….…….87
Nu uita!..................................................................................................................88
Întrebări de control…………………………………………………………………...........................88
Propuneri de referate………………………………………………………………………………..……..89
Temă de control…………………………………………..……………..…………………………………...89
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………...89
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 6
1. Noţiuni introductive………………………………………………………...……..92
2. Factori de risc pentru delincvenţa juvenilă………………………………...…….92
3. Prevenirea delincvenţei juvenile………………………………………………...101
4. Prioritatea în cercetarea, dezvoltare şi armonizare legislativă………………..107
5. Concluzii…………………………………………………………………………..112
Nu uita!........................................................................................................................114
Întrebări de control…………………………………………………………………114
Propuneri de referate……………………………………………………………….115
Temă de control……………………………………………………………………...115
Bibliografie…………………………………………………………………………..115
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7
A. Criminalitatea informatică..................................................................118
1. Aprecieri introductive...........................................................................118
2. Informatica. Mijloc modern de a comite crime..................................118
3. Internet-ul – un nou univers cu o criminalitate specifică..................124
4. Efecte crimonogene ale acestui gen de infracţiuni..............................125
5. Identificarea părţilor vulnerabile şi a criminalilor............................125
6. Modalităţi de prevenire a infracţiunilor informatice.........................128
7. Ce trebuie făcut?....................................................................................128
B. Terorism si antiterorism în lumea contemporană.............................130
1. . Stadiul cunoştinţelor teoretice despre analiza fenomenului
terorist şi a politicilor de prevenire şi reprimare a terorismului...........130
C. Noile riscuri pentru securitatea Europei
în viziunea criminologică.......................................................................131
1. Noţiuni introductive..............................................................................131
2. Importanţa criminologică a noilor riscuri..........................................138
Nu uita!.......................................................................................................144
Întrebări de control...................................................................................144
Propuneri de referate................................................................................145
Temă de control.........................................................................................145
Bigliografie.................................................................................................145
Rezolvarea întrebărilor de control...........................................................146
Bibliografie……………………………………………………………….147
Unitatea de învățare 1
CRIMINOLOGIA – ŞTIINŢĂ INTERDISCIPLINARĂ,
INTEGRATOARE
- va fefini criminologia;
A. Obiectul criminologiei
Deseori, încercându-se a se stabili criterii care să contureze în mod clar deosebirile
care există între criminologie şi alte ştiinţe, s-a pornit de la identificarea şi explicarea
obiectului de studiu propriu acestei ştiinţe.
Încercări sunt numeroase. Unele cu iz de filosofie autentică, altele cu nuanţe alese de explicaţii
care încearcă deseori să evite un răspuns clar.
A stârnit comentarii afirmaţia făcută la cel de al II-lea Congres de Criminologie de la
Paris din 1950, unde Thorsten Sellin susţinea că „criminologia reprezintă o regină fără
regat“. Afirmaţia pare mai mult să întristeze pe cercetătorii în domeniu, dar, în acelaşi timp,
au fost şi alte voci, care, mult mai oportuniste, au susţinut că criminologia este ştiinţa care se
află deasupra tuturor, o super-ştiinţă.
Majoritatea autorilor înclină să creadă că obiectul de studiu al criminologiei îl
constituie fapta penală (infracţiunea, crima, delictul). Alţii, ca de exemplu Sutherland, susţin
că obiectul criminologiei îl constituie infracţiunea ca fenomen social, însă include în concept
nu numai faptele penale, ci şi pe cele care privesc încălcări ale legii de natură civilă sau
administrativă.
Rodica Mihaela Stănoiu, a reuşit să ofere o înţelegere mai exactă a modului în care,
de-a lungul timpului, criminologi de valoare au încercat să delimiteze obiectul ştiinţei
criminologice, uneori cu prea mare patimă, alteori cu ceva indiferenţă, considerând-o mai ales
ca pe o anexă a dreptului penal. Astfel, concepţiile potrivit cărora, în încercarea de a explica
obiectul propriu al criminologiei, propuneau nu doar o schimbare a obiectului de studiu, dar şi
delimitări conceptuale de ştiinţa dreptului penal, au fost cantonate într-un sector separat al
concepţiilor sectoriale.
Aici, pot fi amintiţi mai mulţi cercetători, unii care pleacă de la aprecierea că obiectul
criminologiei trebuie focalizat pe fapta penală, iar alţii de la faptul că obiectul criminologiei
este totuşi mai amplu şi că el priveşte îndeosebi studiul infractorului (criminalului, delincven-
tului, concepte sinonime în criminologie).
Într-o evaluare critică severă, totuşi, R. M. Stănoiu acceptă că, controversele care au
existat între criminologi pe tema obiectului acestei ştiinţe, nu au dus la „ruptură epistemlogică
între vechea şi noua criminologie, ci mai degrabă la o oarecare lărgire a orizontului de
cercetare“, criminologia având astăzi două puncte de focalizare, frecvent unite şi care-i
păstrează identitatea, trecerea la act şi reacţia socială.
O atenţie deosebită trebuie să acordăm, în cadrul stabilirii obiectului de studiu al
criminologiei moderne, pe lângă studierea fenomenului criminalităţii cu întregul său ansamblu
de elemente, în interiorul cărui sistem infracţiunea este aceea care interesează, şi infractorului
ca element al acestui sistem şi care nu poate fi rupt de studiul criminalităţii, aşa cum crima nu
poate fi concepută ca o entitate abstractă, care se petrece şi este concepută izolat, ci numai ca
o faptă conştientă a omului.
Criminalitatea, cu certitudine, este un fenomen social concret, şi de aceea consider că
evaluarea consecinţelor criminalităţii şi demersurile practice, nu numai teoretice, asupra
acestora, trebuie să se constituie într-o strategie de luptă pentru stoparea şi combaterea acestui
flagel, care, nesesizat la timp, poate aduce întunericul, iar tolerat, poate incendia societatea.
În concluzie, apreciez că obiectul de studiu al criminologiei cuprinde:
criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă, făptuitorul, victima şi reacţia
socială împotriva criminalităţii.
a. Criminalitatea legală
Aşadar, s-ar putea ca numeroase infracţiuni să nu fi dat niciodată loc unei condamnări,
fie pentru că pluralitatea infracţiunilor determina o condamnare unică şi care este prezentată
în statistici sub calificarea cea mai ridicată, sau infracţiunea nu a fost niciodată descoperită,
fie că autorul lor nu a putut fi identificat, fie că a beneficiat de un fapt justificativ sau de o altă
cauză legală, de impunitate, fie că acţiunea publică a încetat prin decesul autorului, amnistie,
prescripţie sau plângerea a fost retrasă, aşa cum se întâmplă în cazul faptelor penale unde
acţiunea penală se pune în mişcare doar în cazul existenţei unei plângeri prealabile.
b. Criminalitatea aparentă
Această categorie de criminalitate cuprinde toate acele fapte care par să constituie
infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca atare.
Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa infracţiunii este
incontestabilă, aşa cum am precizat, de exemplu, în cazul plângerii prealabile.
Principalul decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală provine din
aceea că autorii unui important număr de infracţiuni constatate nu au putut fi identificaţi.
Statisticile poliţiei cuprind între 50% şi 60% infracţiuni în care autorii nu au fost descoperiţi
(identificaţi), această proporţie fiind în continuă creştere şi nu diminuare, aşa cum populaţia
României ar fi dorit.
Totuşi, anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung toate la
condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate nu reprezintă un
delict; sau examenul voliţional necesar la autor nu a putut fi stabilit ori există în favoarea sa o
cauză de neimputabilitate sau o imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze,
urmărirea penală nu se poate declanşa şi totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau cu o
decizie de achitare.
De asemenea, mai trebuie adăugat că nu orice comportament sau faptă deviantă
constituie infracţiune.
c. Criminalitatea reală
Din diverse raţiuni criminologului i se ascunde realitatea exactă, fie datorită
faptului că de foarte multe ori se întâmplă ca infracţiunea să treacă neobservată de către
organele de poliţie şi chiar de către victimă (furturi, deturnări, delicte financiare, voiaje fără
bilete etc.) sau nu există bănuiţi (falsul trece neobservat, otrăvirea nu atrage atenţia nimănui,
omorurile sunt camuflate în sinucideri sau accidente etc.). Autorii acestor fapte care rămân
nedescoperiţi sunt dintre cei mai abili, de aceea identificarea lor constituie dovada unor înalte
calităţi profesionale ale poliţiştilor şi procurorilor.
Infractorii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi acopere faptele, iar după
aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a putut fi
încă stabilită (cel puţin modul lor de operare figurează în criminalitatea aparentă). De
asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea aparentă şi criminalitatea reală ţine, pe
de o parte, de ineficienţa activităţii organelor de poliţie, iar pe de altă parte neglijenţei sau
reticenţei victimelor, care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să
efectueze cercetări, iar împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.
Criminalitatea reală cuprinde totalitatea faptelor penale, indiferent dacă sunt sau
nu cunoscute, săvârşite într-o anumită perioadă de timp bine determinată şi pe un
anumit teritoriu. Această categorie are un grad foarte ridicat de generalitate şi include toate
celelalte categorii.
Trebuie precizat că obiectul criminologiei are în vedere criminalitatea reală, ale
cărei dimensiuni şi realităţi, prin tehnici şi metode cât mai ştiinţifice pot şi trebuie să fie
surprinse. Din păcate nu se poate realiza întotdeauna o cercetare riguroasă, ştiinţifică, şi, o
parte apreciabilă din ea, din diferite motive rămâne necunoscută, aceasta fiind ceea ce numim
„cifra neagră“.
d. Cifra neagră
Este cunoscut faptul că diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea
aparentă poartă numele de cifra neagră a criminalităţii şi ea se referă la acea proporţie
considerabilă de infracţiuni, care, din diferite motive, rămâne necunoscută.
Existenţa cifrei negre este destul de jenantă în condiţiile în care proporţia de
infracţiuni descoperite sau de vinovaţi identificaţi nu rămâne constantă, nici de la o perioadă
la alta, nici în ceea ce priveşte numărul celor care atentează la viaţa persoanei.
Sigur, acest lucru se poate datora fie lipsei de personal specializat la organul de poliţie
abilitat de lege cu asemenea activităţi, fie la organul de procuratură care are atribuţiuni pe
linia urmăririi penale şi a identificării autorilor unui anumit gen de infracţiuni.
Numai o creştere a serviciilor de depistare sau a eficacităţii activităţii lor va reduce
cifra neagră, sporind cifra criminalităţii legale sau aparente şi va demonstra că criminalitatea
reală a sporit.
O altă cauză foarte gravă, care diminuează din eficacitatea organelor de ordine în
reducerea cifrei negre, este şi aceea că, din motive mai mult politice, au fost schimbaţi
specialişti de renume şi înlocuiţi cu anchetatori care „sunt cu noi“. Într-o asemenea situaţie,
este riscant să mai presupui că organele abilitate ale statului îşi aduc aportul la reducerea cifrei
negre.
Îmi exprim convingerea că, dacă se doreşte, la nivelul societăţii româneşti, există
posibilitatea reducerii numărului de infracţiuni cantonat în perimetrul „cifrei negre“.
Până de curând eram toţi convinşi că la nivelul societăţii româneşti consumul de
droguri a luat amploare, dar activităţile poliţiei orientate spre combaterea acestui flagel erau,
îndeosebi la nivelul societăţilor rurale, ca şi inexistent. Iată însă că viaţa ne demonstrează că şi
la acest capitol nu s-a întreprins nimic sau aproape nimic. De curând, în premieră, în
România, în localităţile Chiajna şi Bragadiru au fost descoperite adevărate fabrici de droguri,
cu laboratoare dotate cu aparate şi materie primă de milioane de dolari. Cele două localităţi
sunt în imediata apropriere a capitalei şi ele erau amplasate, nu întâmplător, în apropierea
unor şosele pe care circulă frecvent, de la Istanbul spre Occident şi în sens invers, sute de
TIR-uri turceşti. De altfel, creierul reţelei care a pus pe roate cele două fabrici de la Chiajna şi
Bragadiru era turcul Karsli Halil Ibrahim.
Aşadar, placa după care, ani de zile mai-marii poliţiei române au încercat să liniştească
cetăţenii cu ideea că România este doar o ţară de tranzit, constituia de fapt o „cifră neagră“ de
care nu ştiau nimic. Este posibil ca această „cifră neagră“ să cuprindă mii, poate chiar zeci de
mii de consumatori, reţelele de traficanţi acţionând până şi în discotecile de la sate. Cifra
neagră, în acest caz, ascunde o întreagă industrie, care, cel puţin la profit, bate orice ramură a
economiei naţionale.
Imposibilitatea de a evalua cifrele negre, certitudinea că ele nu sunt constante de la o
perioadă la alta, fie în mod global, fie într-un anumit sector al criminalităţii, influenţează
asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte volumul, formele şi localizarea crimei.
Acest handicap apasă greu asupra cercetării cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se
clarifică cum şi de ce au fost comise faptele antisociale sau aspectele determinate de
personalitatea autorilor (vârstă, sex, naţionalitate, mediu, caractere etc.).
Cred că, în aceste momente, ar trebui să se stabilească un criteriu care să permită
aprecierea ponderii reale a criminalităţii, pentru a se putea pune un diagnostic de patologie
socială, fiindcă datele oferite de Ministerul de Interne, Ministerul Justiţiei şi Parchetul
General nu coincid niciodată, chiar dacă uneori sunt şi motivaţii care ţin mai mult de sistem
decât de dorinţa sinceră a instituţiilor respective de a înregistra fenomenul infracţional.
Dacă un asemenea mod de lucru poate fi aplicat, atunci va fi posibil ca împreună cu
ştiinţele umane şi sociale să se realizeze un studiu serios al criminalităţii.
A2. Infracţiunea
comis, aproape că îşi are specificul ei în ceea ce priveşte localizarea şi momentul consumării
acesteia. În ceea ce priveşte timpul când crimele au loc, datele oferite de statistici dezvăluie
faptul că peste 58% dintre crimele comise cu violenţă sunt comise noaptea. La fel, furturile
din locuinţă sau de autovehicule, în procent de peste 70% sunt comise noaptea, în timp ce
majoritatea furturilor comise asupra persoanelor se consumă în timpul zilei.
Rata naţională a crimei, dar şi cea locală, variază de asemenea în funcţie de sezon.
Infracţiunile asupra persoanelor şi din locuinţe sau din gospodăriile victimelor, cel mai
probabil, se comit în timpul lunilor călduroase ale anului, datorită faptului că în această
perioadă oamenii preferă să îşi petreacă timpul cât mai mult în aer liber unde sunt mult mai
expuşi la crime sau lasă deschise ferestrele şi uşile pentru aerisire.
Totodată, subliniem faptul că, ratele criminalităţii variază nu numai în funcţie de timp
şi loc, ci ele depind mai ales de percepţia oamenilor şi de asprimea pedepselor care se vor
aplica.
Din studiile făcute s-a constatat că, în general, oamenii sunt de acord cu severitatea
sancţiunilor care se vor aplica celor care comit infracţiuni şi mai ales când la mijloc este vorba
de comiterea unor fapte cu violenţă. Problema, însă, este percepută diferit fiindcă în deciziile
lor, cei intervievaţi, au plecat de la anumiţi factori, ca de exemplu abilitatea victimelor de a se
proteja singure, valoarea prejudiciului produs prin infracţiune, modul afacerii (legală,
nelegală, dubioasă) de la care se sustrag bunurile; relaţiile dintre infractori şi victime şi – în
cazul infracţiunilor pentru droguri – tipurile de droguri implicate etc.
Sunt destul de diverse opiniile potrivit cărora infracţiunea nu ar face obiectul de studiu
al cercetării criminologice. Aceasta ar constitui obiect de analiză doar pentru acei cercetători
care studiază cauzele criminalităţii de pe poziţiile sociologiei şi psihologiei sociale.
Cei care studiază infracţiunea din punct de vedere al obiectului criminologiei, înţeleg,
de regulă, prin crimă (infracţiune) orice încălcare a normelor din societate, indiferent dacă
acestea fac sau nu obiectul unor incriminări în textele de lege.
În ceea ce ne priveşte, ca şi alţi criminologi români apreciem că denumirea de crimă
are o arie largă de înţelesuri, unii apreciind că ar fi inexact a pune semnul egalităţii între
noţiunea de infracţiune şi cea de crimă. Aşa de exemplu, crima este văzută ca un fapt social,
uman, ca fiind o realitate care poate fi observată îndeosebi datorită repetării ei. R. Garofalo
opinează că pentru a exista o crimă este necesar ca fapta respectivă să producă „vătămarea
acelei părţi a simţului moral care constă în sentimentele altruiste fundamentale, mila şi
probitatea“. Cert este că noţiunea de crimă, ca realitate observabilă, trebuie analizată în
contextul legii penale, fiindcă principiul „nullum crimen sine lege“ a fost, este şi va rămâne
valabil.
Nu există crimă fără lege. Fenomenul de crimă nu este creat de legi, ci el preexistă
acestora, care şi-au găsit în noţiunea de crimă raţiunea lor de a fi. Aşadar, norma penală vine
să sancţioneze un comportament preexistent, ea nu creează comportamente. Pe măsură ce
anumite comportamente devin necorespunzătoare pentru societate, ele vor fi sancţionate prin
legea care va veni să le incrimineze şi – tot aşa de posibil – se poate întâmpla ca anumite
comportamente care erau incriminate să nu mai fie considerate crime şi să fie dezincriminate.
Aceste oscilaţii ale legii penale fac cercetarea criminologică să plece în analiza noţiunii de
crimă de la definiţia dată de legea penală (Codul Penal Român – art. 17 alin. 1) şi, totodată, să
treacă graniţa fixată de legiuitor, aşa cum de altfel se întâmplă în cercetare, pentru
identificarea cauzelor cele mai intime, care produc şi favorizează crima.
Analizat în termeni strict juridici, criminalul este acea persoană care a comis o
infracţiune cu vinovăţie sau la care a participat ca autor, complice sau instigator.
Este cunoscut faptul că, într-o primă etapă, persoana criminalului a făcut un obiect de
studiu exclusiv al cercetării criminologice, dar ulterior, o seamă de curente au conferit
eficienţă cauzală şi altor factori. Din acest motiv, personalitatea infractorului a încetat să mai
constituie obiect de studiu exclusiv al cercetării criminologice, preocupările acesteia
extinzându-se.
Din punct de vedere criminologic, ceea ce caracterizează într-o manieră originală
dezvoltarea studiilor cu privire la criminal, este trecerea de la cunoaşterea pur obiectivă la o
cunoaştere subiectivă.
Viaţa organismului este compusă dintr-un lanţ de stimuli, reacţii în care fiecare zală
este efectul celei precedente, care este, în acelaşi timp, stimulul următoarei zale. Acest lanţ
este o serie închisă de condiţionări bio-psiho-sociale care îl determină pe individ să încalce
legea.
Sigur, sunt voci care susţin că acest lucru se petrece datorită faptului că cei care
încalcă legea sunt un „eşec al procesului de socializare“. În realitate, apreciem că motivele
sunt mult mai complicate, teoriile cele mai moderne pe care le vom prezenta făcându-ne, dacă
nu să ne lărgim aria de apreciere, cel puţin să medităm mai mult pe marginea acesteia.
Criminologia modernă, fără a nega existenţa caracterelor biologice sau psihice
ereditare (Olof Kinberg în Suedia, Hooton în S.U.A.), acordă o importanţă esenţială
dezvoltării mentalităţii criminale, a procesului care conduce un individ la delincvenţă. Acest
proces este studiat de unii (Sutherland, Sellin) într-o orientare sociologică, de alţii
(Friedlander în S.U.A., D. Lagache în Franţa) într-o orientare psihanalitică. Aici pot fi grupate
şi orientările unor psihologi care tind la crearea unei criminologii fondate pe studiul
dezvoltării personalităţii şi al inadaptării sociale (de Greff în Belgia, Mailloux în Canada,
Heuyer, Hesnard şi Mucchielli în Franţa ş.a.).
Criminologii, când caută să desluşească motivele crimei, vor să cunoască şi
caracteristicile indivizilor care au comis acele crime.
În spatele fiecărei crime se află unul sau mai mulţi criminali, care pot fi deosebiţi prin
vârstă, etnie, nivel socio-economic etc. Caracteristicile ne permit să grupăm infractorii pe
categorii fixate în funcţie de interesele cercetătorilor.
Se apreciază că populaţia tânără sub 18 ani, reprezintă aproximativ 8 procente din
numărul total al populaţiei şi aproape o treime din numărul celor care comit infracţiuni. Rata
arestărilor la tineri este destul de ridicată şi începe să scadă după vârsta de 30 ani şi urcă la
maximum 2 procente în apropierea vârstei de 50 ani, după care începe să scadă, fără ca rata
criminalităţii să mai cunoască vreo modificare. Acest declin al ratei criminalităţii este
cunoscut ca fenomenul de îmbătrânire. De asemenea, studiile întreprinse au demonstrat că
această relaţie dintre crimă şi vârstă nu se schimbă, indiferent de sex, rasă, ţară, timp sau
crimă. Crima scade odată cu vârsta, chiar şi pentru acei indivizi care comit infracţiuni în mod
regulat. Aşadar, din punctul de vedere al vârstei, diferenţele în ceea ce priveşte rata
criminalităţii la indivizii tineri din grupuri variate, de pildă bărbaţii şi femeile din clasa de jos
sau clasa mijlocie, vor fi menţinute prin ciclul vieţii. Dacă este probabil ca tinerii din clasa de
jos să comită crime de 3 ori mai mult decât tinerii din clasa de mijloc, atunci este foarte
probabil ca persoanele de 60 de ani din clasa de jos să comită de 3 ori mai multe crime decât
persoanele de 60 de ani din clasa mijlocie, cu toate că, crimele comise de cele două categorii
de clase vor scădea în mod constant.
Problema a fost luată în studiu mai ales după anii 1970, cunoscut fiind faptul că atenţia
specialiştilor era îndreptată îndeosebi către infractor şi faptă.
Această preocupare, cu un aspect teoretic aparent nou, a căpătat repede adepţi,
reproşându-se criminologiei că şi-a îndreptat toată atenţia către problematica criminalului şi a
faptei sale, neglijând în totalitate studiul victimologic. Cu toate acestea, în ultima perioadă de
timp, au început să apară lucrări care demonstrează relaţii complexe între făptuitor, faptă şi
victimă, deseori între acestea existând un raport cauzal complex, susţinându-se chiar ideea
desprinderii unei noi discipline, denumită „victimologie“.
Este de necontestat faptul că, plecând de la relaţia de interdependenţă dintre
infracţiune şi victimă, apar ca necesare adoptarea unor măsuri eficiente de prevenire şi
pedepsire a infractorilor şi acordarea unei atenţii sporite victimei.
În doctrina unor ţări (şi îndeosebi la cele unde nu s-a trecut în totalitate la sistemul economiei
de piaţă) se caută a se da răspuns unor probleme ce se ridică în doctrina dreptului penal, cu
implicaţii în studiul victimologiei, cum ar fi: dacă victima poate fi doar o persoană fizică,
prejudiciată printr-o faptă penală sau trebuie incluşi în această categorie şi agenţii economici
sau organizaţiile sociale? în definirea acţiunii vătămătoare ne referim la vătămarea materială
sau se include şi prejudiciul moral cauzat de fapta penală?
Au apărut tot mai frecvent în ultimii ani opinii potrivit cărora, din obiectul cercetării
criminologice trebuie să facă parte şi studiul reacţiei sociale faţă de creşterea/descreşterea
criminalităţii.
Această reacţie împotriva fenomenului criminalităţii, poate îmbrăca forma unor
programme, care, prin măsurile propuse, să ducă la diminuarea fenomenului ca atare, poate
contribui la o mai bună înfăptuire a actului justiţiei sau poate ajuta la organizarea unui
tratament al celor condamnaţi, în conformitate cu normele internaţionale privind drepturile
omului. De asemenea, poate oferi soluţii viabile de resocializare a celor care şi-au ispăşit
pedeapsa, sau chiar de calificarea lor în diferite profesii pe timpul executării pedepsei.
Apreciem că influenţa educaţiei umane este mai importantă în domeniul justiţiei decât
în alte domenii ale judecăţii individuale, iar în acest caz, reacţia socială trebuie să fie promptă.
Asupra acestei probleme vom reveni detaliat într-un alt capitol.
B. Scopul criminologiei
În ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general, stabilirea unei
politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale
societăţii, să prevină fenomenul infracţional, iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vino-
vaţi să fie traşi la răspundere penală.
Acest scop general este valabil şi pentru alte discipline, derivate din dreptul penal, şi,
în consecinţă, el se realizează prin modalităţi specifice fiecăreia.
Aşadar, scopul general al criminologiei este acela al fundamentării unei politici penale
eficiente, care să fie capabilă a descifra măsurile cele mai adecvate de prevenire şi combatere
a criminalităţii.
Aşa cum menţionam mai sus, dacă disciplinele derivate din dreptul penal îşi realizează
scopul prin modalităţi specifice, rezultă implicit că şi criminologia are şi un scop particular
imediat, pe care criminologul francez J. Leaute îl defineşte ca fiind reconstituirea
interacţiunilor particulare, cu specific criminologic şi care l-au determinat pe individ să
comită infracţiunea. La aceasta, alţi criminologi au mai adăugat drept scop particular şi
stabilirea măsurilor de combatere şi prevenire a criminalităţii.
R. M. Stănoiu apreciază că, în prezent, „ştiinţa criminologică are drept scop
verificarea ipotezelor privind cauzele criminalităţii şi reacţia socială faţă de aceasta, urmărind
în plan practic prevenirea criminalităţii, umanizarea formelor de reacţie socială şi tratamentul
delincvenţilor“.
În cazul criminologiei, ca de altfel în mai toate domeniile, cercetarea ştiinţifică a oferit
şi va oferi soluţii noi, care să ajute la progresul cercetării în acest d cercetării criminologice să
fie extins şi cu privire la noile riscuri care ar putea afecta securitatea europeană, ca de
exemplu, terorismul şi traficul de droguri, astfel încât, cercetarea criminologică să-şi aducă
aportul la realizarea unui climat european de linişte. Într-un asemenea context apreciem ca
necesară lărgirea scopului cercetării criminologice şi cu privire la aceşti factori, dacă dorim ca
„viitorul să nu aparţină periferiei globului“.
C. Funcţiile criminologiei
D. Definiţia criminologiei
Nu uita!
Întrebări de control:
Propuneri de referate
1. Codul lui Hamurabi – capodoperă a gândirii creatoare în domeniul descifrării conduitei
umane;
2. Obiectul de studiu al criminologiei;
3. Cifra neagră- un segment de criminalitate încă necunoscut;
4. Rolul victimei în prevenirea unor comportamente criminale;
5. Cercetarea criminologică românească – între prezent, trecut şi viitor.
Bibliografie
Unitatea de învățare 2
METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE
1. Noţiuni ontroductive……………………………………….……………………………26
2. Metode de cercetare criminologică……………………………….…………………….26
3. Tehnici de cercetare criminologică…………………………….……………………….33
Nu uita!.........................................................................................................................................38
Întrebări de control…………………………………………………………..…………….38
Propuneri de referate………………………………………………………..……………..39
Temă de control...........................................................................................................................39
Bibliografie……………………………………………………………...…………………..39
1. Noţiuni introductive
La acestea se adaugă şi alte metode de cercetare, cele mai semnificative fiind: metoda
clinică, metoda tipologică, metoda comparativă, metoda de predicţie. Acestea reprezintă practic
„nişte metode de studiu particulare“, şi au un grad de generalitate suficient de extins. Altele, sunt
„metode proprii“, ca de exemplu cel al cercetării criminologice, şi sunt aplicabile doar unei
ştiinţe.
Principalele metode de studiu în cercetarea criminologică sunt: observaţia, experimentul,
studiul de caz, metoda clinică, metoda tipologică, metoda comparativă şi metoda de producţie.
2.1. Observaţia
Observaţia reprezintă acel moment în care are loc contactul iniţial între persoana care
efectuează studiul (cercetătorul) şi obiectul său de studiu.
Prin intermediul observaţiei se poate realiza de către cercetător o percepere directă a
infracţiunii, a criminalului sau a victimei, ultima fiind o situaţie destul de rară, excepţie fiind,
poate, doar momentul în care o cameră video filmează, din întâmplare, o infracţiune, ca de
exemplu, asasinarea unui şef de stat, aşa cum s-a întâmplat în 1963, în America.
Observarea poate fi realizată empiric sau în mod ştiinţific.
Observarea empirică se produce atunci când în mod spontan individul ia cunoştinţă cu
ceea ce se petrece în jurul său, însă, se apreciază că această observare este destul de limitată,
fiind apreciată în funcţie de interesele individului sau al grupului social din care face parte.
Acest tip de observaţie este însă incapabil de a oferi o imagine reală a fenomenului
respectiv, fiind deseori superficială ori inexactă, şi, cel mai adesea probabil, şi una şi alta. Cert
este că aspectele care se reţin sunt, de regulă, doar cele care prezintă latura spectaculoasă a
evenimentului respectiv, fiind observaţii subiective care prezintă mai mult punctul de vedere
personal, ori frământările şi interesele observatorului şi nu date ştiinţifice utile cazului observat.
Observarea ştiinţifică presupune o vizionare directă şi metodică a situaţiei, scopul său
fiind unul stabilit, iar calitatea acesteia este direct subordonată nivelului de profesionalism al
cercetătorului.
Observaţia se realizează prin următoarele mijloace:
– prin percepere directă a crimei, situaţie care, aşa cum precizam mai sus, este destul de
rar întâlnită;
– prin constatarea crimei, însă, aceasta, se face întotdeauna după ce fapta criminală s-a
– prin studiul mijloacelor cu care a fost comisă crima, ca de exemplu metodele folosite
de infractori pentru a sparge o uşă, sau cele folosite pentru a realiza o escrocherie;
– prin studiul produsului crimei, aşa cum sunt, de exemplu, instrumentele de plată
bancare falsificate;
– studiul dosarului afacerii, care, frecvent, conţine elemente ce interesează criminologia;
– studiul declaraţiilor date de criminali care execută o pedeapsă rămasă definitivă sau al
lucrărilor elaborate de aceştia (eseuri, romane, desene etc.).
În cadrul observaţiei se realizează un studiu direct al comportamentului infractorului, al
acţiunilor pe care acesta le întreprinde sau le-a întreprins pentru realizarea actului criminal şi
asupra reacţiilor pe care le provoacă în rândul societăţii.
Ca tehnică de percepere sistematică şi planificată a fenomenului infracţional, observaţia
se recomandă a se folosi la studierea unor colectivităţi sau grupuri mai bine determinate şi
restrânse, al căror studiu poate fi mai uşor de realizat.
Întâlnim, de regulă, următoarele tipuri de observaţie:
– directă sau indirectă, situaţie în care observaţia se face în funcţie de relaţia
observatorului cu realitatea;
– globală sau parţială – reprezintă de fapt stadiul la care cercetarea interesează.
Observarea parţială reprezintă efectuarea unui studiu pe o anumită tematică, în timp ce
observarea globală se face la nivelul întregului fenomen criminal;
– observarea sistematizată sau observarea nesistematizată. Prima face referire la
cercetările de tip calitativ, pe câtă vreme, a doua, observarea nesistematizată, se realizează cu
categorii mai largi şi suple de subiecţi;
– observarea externă (neparticipativă) sau observarea internă (participativă) – se
realizează în raport cu poziţia observatorului faţă de sistemul studiat. În cadrul observării
externe, cercetătorul rămâne în afara sistemului studiat, iar observarea internă presupune
implicarea acestuia la viaţa grupului, participare care poate fi totală sau parţială, activă sau
pasivă.
2.2. Experimentul
Experimentul, ca metodă de cercetare criminologică, este deseori imposibil de realizat în
materie criminală şi chiar pentru „tratamentul“ penal. Aşa de exemplu, putem susţine că
realizăm un experiment într-un sistem progresiv atunci când îi studiem cu atenţie rezultatele,
însă, problema care se pune este aceea că nu vom şti care vor fi rezultatele unui alt sistem
aplicat aceloraşi criminali şi nu vom putea reîncepe experimentul, împrejurare care face o
diferenţiere esenţială faţă de ştiinţele exacte, fiindcă, acolo, putem cu adevărat prevede ceva
exact.
Factorii religioşi, sociali sau morali sunt factori de care cercetătorul trebuie să se
folosească doar în funcţie de aportul pe care aceştia îl aduc la prevenirea şi combaterea
fenomenului criminalităţii.
Desigur, prin aplicarea metodei predictive se urmăreşte nu numai oferirea unor date cu
privire la un fenomen (sau mai multe), care ar putea să se producă într-o anumită perioadă de
timp şi într-un anume perimetru, ci şi evaluarea generală a posibilităţilor de delincvenţă,
cunoscut fiind faptul că sunt tineri care, de la vârste fragede comit fapte ce cad sub incidenţa
legii penale.
Un aspect important pe care încearcă să-l rezolve această metodă este şi evaluarea
recidivei, evaluare ce se face atât înaintea pronunţării hotărârii judecătoreşti de condamnare cât
şi înainte de a se pune problema eliberării condiţionate. Evident, cercetarea se poate face, fie
asupra unui individ, fie asupra unui grup de infractori, prin identificarea şi izolarea acelor factori
criminogeni, care fac posibilă apariţia comportamentului criminal.
Şcoala americană de criminologie reprezentată prin Burgess, Ohlin, Wilkins, Argow şi,
îndeosebi, de soţii Glueck, cât şi şcoala germană prin Schiedt, Meawerk, Frey, Gereke şi
Schrwaab au fost printre primele care au efectuat ample cercetări în acest domeniu extrem de
sensibil, al identificării cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitate şi, apoi, în funcţie de
aceasta, previzionarea unor pericole viitoare.
Studiul criminalului se realizează pentru:
– trecutul său (biografia sa), ca de exemplu, studiul individual al cazului, sau putem analiza (însă
cu multă prudenţă) confesiunile infractorilor sau declaraţiile victimelor;
– prezentul său – realizat prin examene medicale, psihologice, teste etc.;
– viitorul său – adică infractorul, urmează a fi studiat pentru a observa ce ar putea deveni, ce
comportament ar putea avea şi dacă ar exista posibilitatea recidivei, în ce domeniu se va
produce, după ce perioadă, ce va face?
Examenul criminalilor – realizat pentru examinarea grupurilor de criminali eliberaţi din
sistemul de detenţie în aceeaşi perioadă, pe de o parte, şi, pe de altă parte, pentru examinarea
individuală (criminologia clinică).
Examenul grupurilor de criminali, al „cohortelor“, se face pentru a identifica riscul
recidivării acestora, arătând în fiecare caz factorii criminogeni determinanţi. Aceste studii se
bazează pe un clasament al factorilor criminogeni, în parte arbitrar, pentru că este făcut după
aprecierea personală a celui care face cercetarea. Mai trebuie adăugat că aceste studii au totuşi
o platformă fragilă, deseori fiind hazardant să tragi concluzii din examinarea câtorva zeci sau
chiar sute de condamnaţi.
Examenele individuale (criminologia clinică) se realizează asupra minorilor, a tuturor
deţinuţilor condamnaţi la pedepse private de libertate de lungă durată şi asupra dosarelor
personale realizate în timpul anchetei (situaţie materială, familială, anchetă socială, pentru a
stabili situaţia socială, examinări medicale, inclusiv testul de inteligenţă şi, în general, toate
celelalte măsuri utile realizării scopului propus).
În cazurile expres prevăzute de lege, Codul penal român stabileşte că ancheta socială şi, uneori,
testarea psihiatrică sunt obligatorii (art. 482 şi art. 117 C. pr. pen.).
3.1. Chestionarul
Chestionarul constituie un procedeu tehnic de cercetare, folosit îndeosebi în cercetările
care au drept scop evaluarea de ansamblu a fenomenului infracţional, fără a se mai apela la
datele stricte şi seci oferite de statistică. Această tehnică de cercetare criminologică este folosită
cu precădere în elaborarea acelor studii care au drept scop reintegrarea în societate a celor care
au suferit condamnări penale şi care au executat pedeapsa în sistemul penitenciar, în studiile
care vizează predicţia comportamentului delincventului, sau în cele unde se urmăreşte care a
fost reacţia socială faţă de o infracţiune, un anumit gen de infracţiuni, sau faţă de criminalitate în
general.
Se apreciază că avem două tipuri de chestionar:
– după natura informaţiei;
– după momentul codificării informaţiei.
a. Chestionarele realizate după natura informaţiei pe care dorim să o obţinem sunt fie
chestionare de date factuale, fie chestionare de opinie.
Chestionarele de date factuale cuprind de regulă acele întrebări care se referă la date,
evenimente sau împrejurări prin care se urmăreşte identificarea acelor persoane chemate să
răspundă, şi determinarea nivelului de cunoaştere al acestora în legătură cu problema care
interesează fondul activităţii respective.
Chestionarele de opinie joacă un rol important în fixarea atitudinii cetăţenilor faţă de lege, faţă
de un eveniment etc., de aceea, trebuie acordată o mare atenţie modului în care sunt formulate
întrebările.
b. Chestionarul realizat în raport cu momentul codificării informaţiei poate să ne ofere
informaţii precodificate, la care se primesc răspunsuri de genul: da, nu, probabil; informaţii
postcodificate, adică răspunsurile ca de altfel şi întrebările şi discuţiile în general, sunt deschise,
libere, cât şi informaţii mixte unde, de fapt, avem o îmbinare a informaţiilor precodificate cu cele
postcodificate. În legătură cu acest ultim chestionar unde avem formulate întrebări mixte şi unde
răspunsurile urmează acelaşi traseu, George Gallup, al cărui rol determinant în sondajele
realizate pe baza chestionarelor este unanim recunoscut, a folosit cu un succes deosebit „Planul
în cinci dimensiuni de alcătuire a chestionarelor“, care urmăresc răspunsuri la următoarele
întrebări:
– întrebări care au în vedere a stabili dacă subiectul chestionat cunoaşte problema;
– întrebări deschise, care au ca ţintă părerea subiectului asupra problemei pusă în discuţie;
– întrebări închise, care au drept scop obţinerea unor răspunsuri (opinii) la acele aspecte
specifice ale problemei pusă în discuţie;
– întrebări puse pentru a vedea cum motivează subiectul opinia sa;
– întrebări care se pun pentru a stabili cât de intens îşi susţine subiectul opinia.
Alcătuirea chestionarului este o altă problemă, în funcţie de care răspunsurile formulate
de subiecţii chestionaţi ne pot fi sau nu de folos. Problemele puse cu această ocazie fac referire
3.2. Interviul
Interviul reprezintă o tehnică de cercetare ştiinţifică, utilizată destul de larg în cercetarea
criminologică, însă, totodată şi controversată. Controversele în esenţă, vizează mai mult aspectul
sociologic al problemelor pe care le clarifică.
Interviul este folosit pentru investigarea şi aprofundarea faptelor criminale comise, cât şi
persoana criminalului. Cu ajutorul acestuia putem obţine date şi informaţii cu privire la aspectele
urmărite: crima, criminalul şi victima infracţiunii. Interviul presupune stabilirea unei cooperări
verbale între operatorul de interviu şi intervievat, care, pe parcursul derulării interviului nu-şi pot
schimba statutul şi rolul.
Specific pentru interviu este că, realizându-se prin întrebări şi răspunsuri, permite accesul
la identificarea acelui mod în care fapta şi criminalul sunt fixaţi în conştiinţa publică, în
cunoştinţele şi opiniile acestora.
Tipurile de interviu mai des utilizate sunt: interviul neformalizat şi interviul formalizat.
Interviul neformalizat, nestandardizat, flexibil, se desfăşoară fără a avea la bază întrebări
prestabilite, el apare ca o discuţie liberă între operator şi intervievat. Operatorul de interviu
abordează problemele aşa cum crede el că este mai bine pentru a culege informaţiile dorite.
Interviul neformalizat nu este un interviu direcţionat, operatorul având doar obligaţia de a
aborda toate problemele stabilite, pentru ca astfel să obţină datele şi informaţiile necesare. Deşi,
aparent, tipul de interviu pare a fi unul uşor de realizat, îndeosebi în practică, lucrurile nu stau
deloc aşa, astfel că luarea unui interviu presupune măiestrie profesională din partea
operatorului, fiindcă el este pus în situaţii ca să-şi demonstreze capacitatea de adaptare la
oameni în situaţii foarte diferite.
Operatorul de interviu poartă mai întâi o discuţie liberă pe marginea problemei
intervievate, în care îşi formulează strict obiectivul, oferind în schimb intervievatului posibilitatea
de a spune tot ceea ce doreşte în legătură cu aceasta. Apoi, discuţia va fi axată pe problema
care-l interesează, încercând să obţină opiniile intervievatului la problemele stabilite în interviu,
evitându-se discuţiile inutile.
Un asemenea tip de interviu ajută la obţinerea unui mare număr de informaţii în
problemele care interesează, inclusiv în corijarea unor aspecte care ţin de faza de proiectare a
cercetării.
Totuşi, se impune a se semnala şi câteva inconveniente, care, în principal, constau în:
– succesul interviului depinde într-o foarte mare măsură de pregătirea profesională, măiestria şi
experienţa operatorului de interviu;
– Dosarele penale – în cuprinsul acestor cauze se pot găsi date cu privire la cauzele care
au generat producerea crimei, mobil şi scop, cât şi date referitoare la persoana criminalilor;
– Reacţia socială evidenţiată de mass-media, care, la fel, poate să ofere date interesante
despre un caz sau altul, date care din diferite motive nu au putut fi culese la studiul dosarului
cauzei.
Analiza care poate fi făcută este atât o analiză de conţinut, adică o analiză ştiinţifică, cât şi
una statistică, aceasta din urmă permiţând o apreciere globală cu privire la structura şi evoluţia
fenomenului şi la principalele caracteristici ale infractorilor.
Privită ca ansamblu al infracţiunilor comise într-o perioadă de timp determinată, pe un
anumit teritoriu geografic, criminalitatea este un fenomen „esenţialmente cantitativ“. Din
această perspectivă, criminologia utilizează indicatori cantitativi ai criminalităţii şi ai diferitelor
forme de reacţie socială. În mod tradiţional, măsurarea criminalităţii se realizează prin
intermediul diverselor tipuri de statistici.
Statistica a devenit o ştiinţă în sine, iar realizările sale sunt remarcabile. Primii oameni de
ştiinţă care s-au preocupat de fenomenul infracţional au fost matematicienii, care au utilizat
„Statisticile criminale“.
Informaţiile furnizate prin demersul statistic, adică prin observarea, prelucrarea şi analiza
statistică a criminalităţii – în măsura în care se bazează pe date primare exacte şi complete – sunt
în măsură să ofere o viziune închegată asupra laturii cantitative a criminalităţii: mărimea,
volumul, rata brută, distribuţia teritorială, intensitatea etc. În elaborarea programelor de
cercetare criminologică, în analiza şi evaluarea stării, structurii şi dinamicii criminalităţii, ca şi în
prognoza criminologică, statistica este cea care aduce o contribuţie majoră, considerabilă în
asigurarea progresului aplicativ al cercetării criminologice.
Nu uita!
Întrebări de control.
2. Experimentul reprezintă:
a) o analiză a dosarului;
b) o analiză provocată;
c) un studiu statistic.
c) studiile de caz.
5. Tehnica documentară:
a) culege date şi informaţii din documente;
b) ajută la realizarea unei observaţii;
c) previne fenomenul criminalităţii.
Propuneri de referate
Temă de control
Apariţia şi evoluţia metodelor de cercetare criminologică
4. Bibliografie
Unitatea de învăţare 3
CURENTE ÎN CRIMINOLOGIE
A. CRIMINOLOGIA CLASICĂ
1. Consideraţii introductive
Cesare Bonesana Marchiz de Beccaria a fost un student care nu s-a remarcat prin
ceva deosebit în timpul studenţiei, având o uşoară înclinare către matematică. După ce şi-a
finalizat studiile la Universitatea din Pavia s-a alăturat lui Allessandro Verri, un angajat al
închisorii din Milano şi împreună cu fratele său, economistul Pietro Verri, au început să se
întâlnească regulat într-un grup de tineri şi au înfiinţat o asociaţie cu numele „Academia
Pumnilor”, unde discutau subiecte literare şi filosofice. Ideea lor de bază era să descopere
reformele de care societatea italiană avea nevoie pentru modernizare.
B. ŞCOALA POZITIVISTĂ
1. Explicaţii introductive
Perioada de timp care cuprinde aproape un secol ce s-a interpus între Beccaria şi
Lombroso a marcat o asemenea schimbare a gândirii, încât — fără teama de a greşi — o
putem compara cu o revoluţie intelectuală. Pe parcursul acestui secol, metodologiile de bază
şi logice ale obiectivului ştiinţei criminologice au devenit bine determinate. Investigaţiile
ştiinţifice şi interpretările care au început să fie date pe baza acestora au furnizat un nou
sistem de explicaţii al tuturor fenomenelor, incluzând totodată şi moştenirea acumulată din
istoria religiei şi obiceiurilor. La întrebările vechi despre natura umană au început să fie date
răspunsuri, mai degrabă în termenii obiectivelor ştiinţei decât în aceia ai religiei sau
filosofiei.
Auguste Comté (1798-1857), părintele sociologiei franceze, a aplicat metode
moderne ale ştiinţei fizice la ştiinţele sociale în cele 6 volume ale lucrării „Curs de filozofie
pozitivă“, publicate între anii 1830 şi 1842. El a argumentat că nu poate exista o cunoaştere
reală a fenomenului social dacă nu este abordat din punct de vedere pozitivist, ştiinţific. Dar
pozitivismul singur nu era suficient în a aduce o schimbare fundamentală în gândirea
criminologică.
Lucrarea lui Charles Darwin (1809-1882) „Despre originea speciilor“ (1859) a făcut
breşa finală în gândirea trecutului. În această carte, Darwin a prezentat probe cum că
oamenii sunt nişte fiinţe asemănătoare animalelor, dar mult mai evoluaţi şi dezvoltaţi.
În 1871, Darwin avea să facă următorul pas logic, urmărind originea omului plecând
de la un animal antropoid: maimuţa. Mai mult, el avea să pună mai multă înverşunare în
convingerile sale care nu admiteau în totalitate că Dumnezeu a creat omul după propria sa
imagine.
Lumea ştiinţifică nu avea să mai fie niciodată la fel, fiindcă teoria evoluţiei a făcut
posibilă punerea de noi întrebări şi de a căuta noi variante de răspuns la întrebări mai vechi.
Noua teorie biologică avea să o înlocuiască pe cea veche.
Tezele conform cărora demonii şi spiritele animale puteau explica acele
comportamente umane deviante aveau să fie înlocuite de cunoştinţe motivate ştiinţific.
Atunci s-au născut ştiinţele sociale, originea omului, astfel prezentată şi susţinută, a
început să fie acceptată ca o cale de a învăţa despre oameni în diverse domenii cum ar fi:
psihologia, medicina, fiziologia şi psihiatria. Ca urmare, oamenii au început să apară
2. Cesare Lombroso
Lombroso s-a născut la 6 noiembrie 1835 la Verona (1835-1909), într-o familie relativ
numeroasă de evrei şi a studiat medicina, devenind specialist în psihiatrie.
A urmat cursurile facultăţii de medicină la Universitatea din Pavia (1852-1854), apoi,
pe cele ale facultăţii de medicină din Padova şi Viena. Fiica sa, Gina Lombroso, într-un articol
publicat în „Revista de drept penal şi criminologie“ din Bruxelles, în decembrie 1926, aprecia
că tatăl său a realizat că medicina este o ştiinţă cu o valoare intrinsecă în sine şi pentru sine,
pe când îşi continua studiile la Universitatea din Viena. Aici, C. Lombroso sesizează că,
medicina poate găsi remediul multor boli mintale. De altfel, după terminarea studiilor,
publică o lucrare „Cretinismul în Lombardia“, în care subliniază principalele cauze ale declan-
şării acestei boli, dar şi remediile sale.
În 1859 devine medic militar şi îşi continuă studiile pe tema rasei, a climei şi a
ţinutului geografic, făcând valoroase aprecieri pe marginea influenţei acestora asupra
conduitei umane.
La 3 mai 1863 îşi inaugurează cursul său de medicină legală la Universitatea din Pavia,
care poate fi apreciat drept primul său material ce a constituit mai târziu nucleul de bază al
operei sale, „L’uomo delinquente“, dar ocupaţia sa de bază a fost aceea de profesor
universitar de medicină legală la Universitatea din Torino.
A. Omul delicvent
Lombroso a devenit cunoscut odată cu publicarea lucrării „L’uomo delinquente“, în
anul 1876, unde susţinea că, criminalii, sunt rămăşiţele biologice ale unui stadiu de
dezvoltare timpuriu şi că sunt indivizi mai primitivi şi mai puţin evoluaţi decât concetăţenii
lor care nu sunt criminali. Cesare Lombroso a folosit termenul de „ATAVISTIC“ pentru a
descrie aceşti oameni.
La nivelul societăţii româneşti, îmi este greu de descifrat care sunt cauzele, motivele
pentru care această valoroasă, iubită şi contestată, adulată şi denigrată lucrare nu a văzut
lumina tiparului într-o traducere coerentă şi explicită. Aşteptam acest fapt să se petreacă
îndeosebi după decembrie 1989, însă, din motive probabil obscure (pe cine mai
interesează?), această carte nu este cunoscută publicului român şi îndeosebi studenţilor în
ştiinţe juridice şi sociale.
Este adevărat că la sfârşitul secolului al XIX-lea, tot mai multe voci arătau că omul
este complet liber să facă sau nu ceea ce el doreşte iar pedepsele deveniseră mai puţin
sângeroase, aruncând la coşul istoriei talionul antic al străbunilor.
Pe acest fundal a apărut investigaţia ştiinţifică a lui Cesare Lombroso, care a oferit
sistemului de justiţie penală fundamente mult mai solide. El, Lombroso, ştia că de unde ar
veni şi orice ar fi, omul se supune mereu şi, uneori în mod fatal, cauzei celei mai importante.
Deseori, Lombroso recunoştea că societatea are în mod incontestabil dreptul de a se apăra,
dar aceasta, în foarte multe situaţii nu era demnă de a se răzbuna, că represiunea penală nu
poate şi nu trebuie să fie dictată decât prin raţiunea utilităţii sociale demonstrată în mod
ştiinţific.
Ştiinţa juridică clasică se limita la a cerceta şi a comenta textele. Lombroso avea să fie
părintele unei noi şcoli care se năştea, şcoala antropologică, care a lăsat deoparte codurile şi
formulele şi a început să studieze omul din punct de vedere al criminalităţii.
Scoala de antropologie criminală îşi avea reprezentanţi în toate (sau aproape toate)
ţările europene, dar cei mai străluciţi reprezentanţi ai săi veneau din Italia, ţară care prin
Lombroso, Ferri şi Garofale a creat o literatură juridică specială, care a distrus efectiv toate
teoriile vechi ale criminalităţii.
Lombroso, susţinea că în caracterul criminalului complet se regăseşte capacitatea de
gândire slabă, mediocră, cu o mandibulă dezvoltată excesiv, cu privirea asemănătoare
cretinilor şi cu un craniu asimetric. Barba este — în opinia lui Lombroso - rară, sau lipseşte,
însă, are o pilozitate abundentă, iar nasul este turtit şi acvilin.
Criminalii, în marea lor majoritate sunt daltonişti şi stângaci, iar forţa lor în mâini este
scăzută, deşi, au o agilitate ieşită din comun.
Se aprecia că degenerescenţele alcoolice şi epileptice sunt şi ele prezente în
comportamentul criminal iar elementele histologice ale centrilor nervoşi sunt în mare
măsură atinşi de pigmentări, de degenerări calcaroase, de scleroză etc. Criminalii roşesc
foarte greu şi toate varietăţile specifice sensibilităţii, la ei sunt foarte reduse.
Decăderea lor morală corespunde decăderii organice ; ei sunt nebuni din punct de
vedere moral iar tendinţele lor criminale se manifestă încă din copilărie prin: practicarea
excesivă a onanismului, cruzime, plăcerea de a fura, o vanitate excesivă, viclenie, minciună,
aversiune împotriva obiceiurilor familiare şi caractere impulsive. Aceste trăsături morale
persistă şi dau criminalului adult o fizionomie mentală cu totul particulară.
-Criminalul născut este invidios, răzbunător, indiferent în faţa pedepselor, cu explozii
de furie fără a avea motive, explozii care tind a deveni periodice.
Criminalul născut este leneş, libertin, imprevizibil, nestatornic şi cartofor. El nu este
susceptibil de remuşcări şi deseori cade pradă bucuriei şi instinctelor sale. Criminalii au o vie
şi timpurie dragoste pentru tatuaj, căruia deseori îi dau un sens cinic şi frecvent este realizat
pe organele sexuale. Scrisul lor, atunci când ei ştiu să scrie, are un caracter particular,
semnătura fiindu-le complicată şi ornată frecvent cu arabescuri.
În grupurile lor, criminalii se conduc după reguli sociale primitive: dictatura şi reguli
draconice.
Şcoala de antropologie criminală îl consideră pe criminalul născut ca absolut
incorigibil şi, ca atare, recomandă cu îndrăzneală folosirea închisorii pe viaţă fără ca aceştia
să mai beneficieze de liberări provizorii sau de dreptul de graţiere. Apreciez că, Lombroso şi
camarazii săi s-au pripit când au făcut această recomandare, care, practic, înlocuia sălbăticia
cu măsuri privative de libertate, date pe o durată necruţătoare şi decretate în numele
ştiinţei.
Lombroso critica sistemul penitenciar din vremea sa pe motiv că în loc să reeduce, cei
care-şi executau pedepsele în acest sistem, măreau rata recidivei.
Dimensiunea neobişnuită a otrăvirilor sau a altor moduri de suicid în sânul claselor
aşa zis învăţate, demonstra că învăţătura nu face miracole dacă ea nu este dublată şi de o
educaţie morală. Noua şcoală formată de Cesare Lombroso considera recidivismul ca pe o
boală incurabilă.
Răspunsul la întrebarea care sunt cauzele comportamentului criminal s-a bazat pe
concepţia conform căreia factorul cauzal multiplu s-ar datora unor motive biologice,
psihologice şi de natură socială.
Evoluând în timp, Lombroso şi-a aplecat interesul mai mult asupra factorilor de
mediu, decât asupra celor biologici.
În 1879, cercul apropiaţilor sinceri ai lui Lombroso a fost completat, poate cu cea mai
valoroasă şi norocoasă achiziţie pentru opera iniţiată de el, Enrico Ferri. Acesta s-a inspirat
de la Lombroso, dar nu puţine au fost cazurile în care l-a şi inspirat pe profesor. Enrico Ferri
l-a îndrumat pe Lombroso pe o cale mai rezonabilă. Chiar Lombroso recunoaşte că a
acceptat concluziile lui Enrico Ferri, sacrificându-şi o parte a teoriilor sale.
În 1879, imediat după Enrico Ferri, de C. Lombroso s-a mai ataşat şi Raffaele
Garofalo, un distins magistrat care a pus la dispoziţia noii doctrine o vastă cultură juridică.
„L’uomo delinquente“ a fost tradusă în franceză, engleză, germană şi spaniolă, astfel că
opera lui C. Lombroso a fost popularizată în toată lumea.
Paradoxal, Lombroso, cel care avea să fie creatorul „omului criminal“ a fost în realitate
creatorul criminalului OM, o fiinţă neputincioasă în faţa unui „destin biologic“ ostil.
Opera lui a influenţat criminologia, încât se poate afirma că până şi erorile sale au
fost fecunde prin reacţiile, discursurile şi investigaţiile noi pe care le-a antrenat.
Pozitivismul zilelor noastre, în criminologie, şi-a dezvoltat propriul sistem de idei în
care, cât am dori, cu greu mai poate fi regăsit Lombroso.
3. Enrico Ferri
Cel mai cunoscut dintre elevii lui Lombroso rămâne, probabil, Enrico Ferri (1856-
1929), care s-a născut în provincia italiană Mantua şi a frecventat cursurile Universităţii din
Bolonia, fiind interesat de statistică şi, îndeosebi, de aplicarea acesteia în studiul crimei.
Enrico Ferri şi-a continuat studiile la Paris şi s-a făcut apreciat prin contribuţia pe care
şi-a adus-o la analiza fenomenului criminal în Franţa anilor 1826-1878, făcând şi o analiză
comparativă între statisticile franceze şi cele italiene. Cea mai importantă lucrare a lui Ferri a
fost „Teoria Imputabilităţii şi Negarea Liberului Arbitru“, publicată în 1878, când avea doar
21 de ani.
Lucrarea constituia un atac al conceptului de „liber arbitru“ ce a fost pus în umbră cu
argumente care ţineau mai mult de viziunea comportamentului uman şi care, de altfel, îi va
caracteriza întreaga viaţă.
După ce a studiat în Franţa timp de un an, Enrico Ferri s-a întors la Universitatea din
Torino, unde îi va deveni student lui Cesare Lombroso.
Despre el dr. Traian Pop spunea: „Adept şi colaborator al lui Lombroso, a corectat şi
perfecţionat opera unilaterală, exclusivă a acestuia; creator, animator, entuziasmat şi
devotat al ideilor pozitiviste, cald şi convingător apărător şi propagator al acestora, polemist
neîntrecut, prin erudiţia sa extraordinară, prin luciditatea sa neîntrecută şi prin spiritul său
de analiză şi puterea sa de sinteză, a formulat în modul cel mai ştiinţific şi metodic doctrina
şcolii pozitiviste, a apărat-o în modul cel mai documentat în contra criticilor şi a promovat în
modul cel mai valoros şi în măsura cea mai largă progresul ştiinţei criminale“.
Ferri era un tânăr socialist, care deşi era interesat de ideile lui Lombroso cu privire la
rolul pe care-l jucau în comiterea unei crime cauzele biologice, a pus totuşi mai mult accent
pe intercondiţionarea factorilor sociali, economici şi politici, care — la rândul lor — acţionau
într-o situaţie sau alta, având la bază o multitudine de alţi factori.În 1884, la 27 de ani, Enrico
Ferri şi-a dezvoltat ideile în două mari lucrări: „Homicidul“ şi „Sociologia criminală“.
Clasificarea sa, potrivit căreia criminalii s-ar împărţi în: nesănătoşi, născuţi,
ocazionali şi criminali din pasiune, a apărut prima dată în „Homicidul“, iar în „Sociologia
criminală“ şi-a extins gândirea la întreaga problemă a fenomenului criminal. Teza
originală a lui Ferri era că fapta criminală s-ar datora unui mare număr de factori, clasificaţi
ca:
1. factorii fizici (climă, localizare geografică, temperatură, efecte sezoniere etc.);
2. factorii antropologici (vârstă, sex, condiţii psihologice şi organice);
3. factorii sociali (densitate de populaţie, religie, obiceiuri, forme de organizare, condiţii
economice şi industriale etc.).
De altfel, Enrico Ferri a fost un scriitor prolific, tematica criminală fiind cea mai des
folosită. El şi-a adus o contribuţie imensă prin atacul direct la doctrinele clasice ale voinţei
libere, care susţineau că, criminalii, ar trebui consideraţi responsabili morali pentru crimele
lor, fiindcă aceştia, înainte de a comite fapta, au luat o decizie raţională. Ferri s-a străduit să
prezinte argumente contrare, astfel că ei, criminalii, nu pot fi consideraţi responsabili morali
fiindcă aceştia nu aleg să comită crime, ci, mai degrabă, condiţiile de viaţă în care trăiesc îi
determină să aibă comportamente criminale.
De altfel, Ferri a subliniat că, oricum, societatea are nevoie de protecţie împotriva
actelor criminale, acesta fiind şi scopul legii penale şi al poliţiei criminale, de a asigura
această protecţie. Cu toate că era de acord cu rolul pe care pedepsele pot să-l joace în
prevenirea crimei, şi chiar pedeapsa cu moartea pentru delictele extrem de grave, in 1890,
Enrico Ferri este numit ca profesor de drept penal la Universitatea din Pisa, unde, preia ideile
susţinute până atunci de un mare conducător al şcolii italiene clasice, Francesco Carrara
(1805-1888). Scopul carierei lui Carrara era acela de a realiza adoptarea unui cod penal
consistent, orientat clasic, lucru care de altfel s-a şi întâmplat în 1889, prin noul Cod penal
italian unificat.
Prestigiul lui Carrara era imens iar teoriile şcolii clasice susţinute de acesta l-au pus pe
Enrico Ferri într-o postură de neputinţă în a influenţa gândirea legilor italiene. Ferri şi-a
continuat activitatea politică, şi, ca urmare a apartenenţei sale la gândirea socialistă, în 1893,
a fost demis din poziţia sa universitară.
El a fondat, în anul 1896, ziarul „Avanti“ şi nu a mai revenit în viaţa academică decât
în 1904, când a fost numit profesor de drept penal la Universitatea Regală din Roma. Odată
cu terminarea primului război mondial, Ferri a cerut şi a primit un loc în comisia care
pregătea noul Cod penal italian. Eforturile sale sunt cunoscute îndeosebi sub numele de
„Proiectul Ferri“ sau „Schiţa lui Ferri“, care de fapt constituiau un document unde şi-a expus
teoriile sale pozitiviste şi orientările socialiste. Enrico Ferri a negat responsabilitatea morală
şi a refuzat conceptele pedepsei şi recompensei, subliniind necesitatea ca toţi cei care se
ocupă cu fenomenul criminal să fie foarte bine pregătiţi profesional. Deşi Ferri avea mari
speranţe în proiectul său, acest proiect nu s-a materializat. În 1921, la un an după ce Ferri îşi
formulase proiectul, Mussolini avea să preia puterea în Italia, şi, în ciuda eforturilor lui Ferri,
proiectul său avea să fie respins de Camera Deputaţilor. În 1924, Ferri demisionează din
partidul socialist şi începe să scrie favorabil despre eforturile guvernului fascist în a combate
crima.
Sellin a sintetizat atitudinea lui Ferri vis-a-vis de fascism în termenii următori: „cât
despre fascism, a văzut întotdeauna ceva de valoare în el, deoarece reprezenta o reafirmare
a autorităţii statale împotriva exceselor individului, pentru care a fost întodeauna criticat“.
4. Raffaele Garofalo
Raffaele Garofalo (1852-1934) este considerat al 3-lea mare pozitivist italian.
S-a născut la Neapole, într-o familie de spanioli şi s-a îndreptat către o carieră în
administraţie, urmând cursurile universitare în drept, asemeni nobilimii italiene. Devine
magistrat la o vârstă relativ tânără şi ocupă mai multe poziţii în magistratura italiană unde îşi
câştigă un mare respect. De asemenea, Garofalo a mai deţinut şi funcţia de profesor de
drept penal la Universitatea din Neapole şi ulterior a fost numit Senator al Regatului Italian.
In 1903, ministrul de justiţie italian îl însărcinează să revizuiască
Codul de procedură penală, proiect pe care îl abandonează datorită dificultăţilor politice prin
care trecea guvernul italian. Garofalo a fost un activ şi prolific teoretician, scriind, începând
cu anul 1880, mai multe cărţi şi monografii, care au avut la bază subiectul crimei şi al
criminalilor.
noţiunea delictului natural, înţelegând prin aceasta fapta, care în toate timpurile şi în toate
locurile a fost considerată infracţiune şi a fost universal pedepsită.
În lucrarea sa, Garofalo a refuzat doctrina liberului arbitru şi a susţinut că crima poate
fi înţeleasă numai când este studiată cu mijloace ştiinţifice, fiind un pozitivist autoconştient
ca — de altfel — şi Cessare Lombroso şi Enrico Ferri. El a încercat să formuleze o definiţie
sociologică a crimei, adică una care să „desemneze acele acte care pot fi refuzate de orice
societate civilizată ca fiind criminale şi, dacă se produc, să fie reprimate prin aplicarea unei
pedepse.
1. Explicaţii introductive
Acest capitol va prezenta rolul pe care factorii biologici îl joacă direct în originea
comportamentului criminal, separat de vreo eventuală asociere cu aparenţa fizică sau cu
deficienţa mentală.
Putem descrie unii din aceşti factori biologici, ca având origine ereditară şi că, în
consecinţă, ei sunt rezultatul genelor pe care individul le-a moştenit de la părinţi.
Aceasta pe de o parte, fiindcă, pe de altă parte, un anumit factor biologic ar putea fi
rezultatul unor mutaţii genetice care se pot dezvolta în perioada cât fătul se află în uter, cum
tot la fel de valabilă poate să fie şi explicaţia că alţii pot fi rezultatul unor factori determinaţi
de o hrană necorespunzătoare sau de un stil de viaţă parazitar şi necontrolat.
Teoriile biologice timpurii apreciau că structura determină funcţia, ceea ce ar însemna că
indivizii se comportă altfel unii faţă de alţii fiindcă fundamental ei sunt diferiţi din punct de
vedere al structurii. De asemenea, aceste teorii se justificau îndeosebi pe factorii moşteniţi,
ignorându-i pe cei biologici.
În contrast însă, teoriile biologice moderne prezintă argumente conform cărora factorii
biologici se dezvoltă asemeni unui individ care va avea un comportament criminal pe care nu
îl poate explica nici individul respectiv, dar, care ar putea fi urmarea interacţiunii dintre
biologia acelei persoane şi mediul în care se dezvoltă. Poate şi de aceea, aceste teorii se pot
explica mai repede ca teorii biosociale.
Încerc în acest capitol să prezint atât teoriile mai vechi, cât şi pe cele mai noi, care şi-au
axat explicarea comportamentului criminal pe factorii biologici, dar şi să fac o scurtă
prezentare a ceea ce unii colegi numesc „Biocriminologie“.
metode statistice, face analiza fenomenului criminal şi ajunge la concluzia că, crima, este
moştenită în acelaşi mod în care erau moştenite şi trăsăturile fizice şi de personalitate.
Goring a considerat că frecvenţa şi lungimea unei perioade de detenţie ar putea să
ofere explicarea unor factori fizici, mentali şi morali, care să demonstreze „seriozitatea“
crimei. De aceea, el a găsit în urma investigaţiilor sale mai mulţi „criminali serioşi“ care îşi
petrecuseră perioade mai mari în detenţie şi care, fizic erau mai mici, iar mental inferiori
altor cetăţeni. Aceşti factori puteau fi explicaţi şi ca influenţă a mediului, Goring susţinând că
ambii factori (fizic şi mental) erau nişte caracteristici pe care cei în cauză le moşteneau. De
asemenea, a menţionat că a găsit mari asemănări între particularităţile crimei comise de
părinţi şi particularităţile crimei comise de copii, ca şi între crimele comise de fraţi.
Goring a încercat să motiveze că aceste descoperiri nu pot fi şi efectul unor condiţii
sociale improprii, fiindcă în studiile sale nu prea a găsit conexiuni între gravitatea
(seriozitatea) unei crime şi factorii de mediu social, cum ar fi educaţia, sărăcia, familii
despărţite etc.
Este evident că fiecare dintre argumentele lui Goring prezintă serioase semne de
întrebare. În acest sens, faptul că Goring a dat la o parte efectele mediului şi a încercat să
stabilizeze efectul moştenirii în controlul şi explicarea criminalităţii i-a atras, pebună
dreptate, critici foarte severe, cu toate că, probabil, el nu a dispus de nişte măsurători precise
ale factorilor de mediu. Pe nedrept, a suprasolicitat în aprecierea factorilor
ereditari, iar prin metoda sa de gândire nu a făcut decât să sublinieze eşecul influenţei
mediului între factorii, care, probabil, s-au dorit comuni în ştiinţa criminologică a acelei
perioade, aşa cum a spus-o la un moment dat chiar Goring. Lee Lewis a încercat să
reanalizeze problema acestor studii, iar dovada că „crima tinde să bântuie familia“ avea să fie
găsită doar într-o foarte mică măsură. Cu toate acestea, însă, semnificaţia muncii lui Goring
nu ar trebui subestimată, chiar şi în situaţia în care alţii au susţinut că crima poate fi cauzată
ori de mediu, ori de ereditare. Nu trebuie uitat faptul că el a fost primul care a sesizat că,
crima, ar putea fi rezultatul conexiunii dintre cele două, viziune pe care şi azi o susţin mulţi
criminologi.
C. Biocriminologia modernă
În ultimele decenii, biologii au urmat tradiţia lui Cesare Lombroso, Raffaelo Garofalo
şi Charles Goring în încercarea de a răspunde întrebărilor care se pun în legătură cu
comportamentul uman. Aşa de exemplu, geneticienii, au argumentat că posibilitatea de a te
purta violent sau agresiv se poate moşteni. Altfel spus, în timp ce criminalii nu sunt născuţi
infractori, predispoziţia de a te purta violent sau de a comite crime o poţi avea încă de la
naştere. Pentru a demonstra că anumite trăsături sunt moştenite, geneticienii au studiat
copii născuţi din părinţi infractori şi care au fost adoptaţi de părinţi noninfractori. Au urmărit
prin aceasta să ştie dacă, comportamentul copilului adoptat, este similar aceluia al părinţilor
naturali sau biologici. Cercetările lor au avut un rol important în disputa dintre ereditate şi
împrejurări. Alţi biologi au căutat răspunsurile, ori în hrana inadecvată, ori în influenţa
hormonilor. Cert este că, toate aceste cercetări, aveau să conducă spre o biocriminologie
modernă, prin intermediul căreia au fost căutate răspunsuri la cauzele şi condiţiile care
generează criminalitatea. Biocriminologia studiază aspectul fizic al individului
transfigurat uneori de anumite boli psihologice. Aşa de exemplu, se cunoaşte faptul că
adulţii care suferă de o depresie severă au deseori anormalităţi ale funcţionării creierului,
înregistrate şi în timpul somnului. La fel, copiii deprimaţi relevă aceleaşi probleme psihice,
iar copiii ai căror părinţi suferă de o depresie psihică sunt de patru ori mai dispuşi decât un
copil normal, să aibă o boală similară. Depresia apare ca o condiţie moştenită şi se
manifestă deseori prin perturbări psihice şi fizice. Este important ca medicii să nu omită în
tratamentul lor şi aspectul psihologic al problemei.
Criminologii care analizează cauzele crimei din punct de vedere sociologic şi
psihologic, pot să aibă surpriza de a întâlni aspecte psihologice similare cu acelea găsite în
studiul despre depresii, adică, anormalităţile biochimice şi disfuncţiile sistemului nervos să
fie aceleaşi, probe care pot sugera o predispoziţie genetică la infracţiune, la crimă.
1. Explicaţii introductive
După teoriile raportate la caracteristicile fizice, cele care au fost puse cel mai des în
centrul explicării comportamentului criminal au fost teoriile raportate la inteligenţă.
Ipotezele teoreticienilor tipului fizic au căzut una după alta (fizionomie, frenologie,
atavism), singura idee care a rămas în explicarea comportamentului criminal fiind cea a
inteligenţei scăzute. De aceea şi trecerea atenţiei în a explica acest fenomen, de la
diferenţele fizice la diferenţele mentale, a fost uşor de făcut. Testarea timpurie a inteligenţei
deţinuţilor a fost motivată, în general, pe ipoteza că infractorii erau inferiori mental.
Lucrul acesta, însă, în anii 1970, a căzut în dizgraţie, îndeosebi datorită faptului că
testările făcute pe infractori au demonstrat că mulţi au o inteligenţă normală. Interesul
pentru aceste teorii a renăscut odată cu acordarea unei atenţii speciale delincvenţei juvenile.
De aceea, vom încerca să explorăm critic aceste idei schimbătoare despre inteligenţă şi
crimă.
dintre anumite persoane pe anumite probleme inteligibile, care în final, luate împreună, sunt
considerate ca un indicator al inteligenţei.
Psihologul francez Alfred Binet (1857-1911) a fost cel care, pentru prima dată, a scos
testarea inteligenţei în afara laboratorului şi a aplicat-o în explicarea unor rezultate slabe la
învăţătură pe care le prezentau şcolile din Paris. În 1892, el devine director adjunct la
Laboratorul psihologic nou înfiinţat de la Sorbona, iar din 1894 va fi director şi rămâne în
această poziţie până la moarte. Şi-a dedicat întreaga viaţă pentru a găsi o explicare ştiinţifică
inteligenţei, plecând de la capacitatea nativă pe care o are individul şi mai puţin ca un
comportament învăţat. La început, Binet a încercat să
evalueze inteligenţa prin măsurarea volumului cranian, însă, s-a convins repede că o
asemenea metodă nu îi era de nici un folos, şi după ce a conceput un raport asupra
descoperirilor sale a abandonat metoda.
La început, Binet a încercat să evalueze inteligenţa prin măsurarea volumului cranian,
însă, s-a convins repede că o asemenea metodă nu îi era de nici un folos, şi după ce a
conceput un raport asupra descoperirilor sale a abandonat metoda.
În 1904 el îşi reia efortul de măsurare a inteligenţei, datorită şi unei funcţii de
membru într-o comisie care urmărea modul cum se execută administrarea claselor speciale
în şcolile publice din Paris, abordând problema din punct de vedere practic.
Binet a pus la un loc un mare număr de sarcini uşoare legate de viaţa de zi cu zi, care
nu implicau raţionamente dificile. Apoi, le-a aşezat într-o ordine crescătoare a dificultăţii
acestora, astfel încât, prima sarcină putea fi rezolvată şi de un copil mai mic, în timp ce
ultima putea fi realizată numai de un adult. În această încercare a avut şi sprijinul doctorului
Theodore Simon, doctorul şcolilor speciale din Paris.
Rezultatul primei lor colaborări a apărut în 1905 şi s-a materializat într-o lucrare
intitulată „Scala Binet-Simon a inteligenţei“. Această scală a fost revizuită în 1908, când au
adăugat şi conceptul „vârstei mentale“. De data aceasta, Binet s-a decis să asocieze un nivel
de vârstă fiecărei sarcini a testului. De exemplu, copilul de 9 ani trebuie să realizeze sarcini
gradate pentru vârsta de 9 ani şi nu pe cele pentru copilul care are 10 ani, sau peste.
Nivelul vârstei celor mai grele sarcini pe care copilul le-ar rezolva ar fi trebuit să
descrie vârsta mentală a acestuia, care, apoi, urma a fi comparată cu vârsta propriu-zisă.
1. Explicaţii introductive
S-a afirmat de către unii teoreticieni că momentul ales de individ pentru a comite o
infracţiune este „momentul potrivit“. Alţii, însă, au susţinut că acest moment potrivit nu ar fi
de ajuns dacă infractorul nu ar învăţa mai înainte cum să-l fructifice.
Richad Cloward a considerat acest moment ca pe o oportunitate pe care, conştient,
infractorul şi-o crează.
În acest capitol, vom poposi pe detalierea acelor momente care îl instruiesc pe
individ cum să-şi aleagă oportunitatea pentru a comite fapta ilegală.
Teoriile care susţin acest lucru, argumentează că învăţarea modului în care trebuie să
valorifici o oportunitate ilegală implică procese mai ample, care, de fapt, încep cu însuşirea
modului de a valorifica oportunităţile legale. Aceste teorii descriu comportamentul criminal
ca pe un comportament învăţat mai dinainte, sau, aşa cum este el prezentat de către
criminologi, ca pe „un comportament normal învăţat“, care se realizează în grupurilor, printr-
un sistem de comunicare cu alte persoane.
A. Teoria imitației
1. Explicaţii introductive
procesele mai lente, uneori dificil de observat, care au fost stimulate de cerinţa unor noi
forme de viaţă socială.
În procesul de transformare un rol deosebit îl joacă cei trei mari actori: oameni-
natură-societate, care, în final, aduc modificări nu numai în raporturile de producţie, luând
naştere o nouă civilizaţie industrială, dar, are loc şi o degradare a mediului înconjurător, o
expansiune demografică necontrolată, fapt care favorizează proliferarea crimei.
În această perspectivă, studiind interacţiunea indivizilor, grupurilor şi, în general, a
societăţii, vom observa că la mai toate nivelurile apar conflicte, tensiuni care tind să
manipuleze trebuinţele grupurilor ale căror interese le reprezintă. Într-un asemeneacaz, se
produce o blocare a comunicării, care va accentua sub toate formele discordanţele dintre
indivizi, grupuri şi puterea existentă.
Procesele care au loc, de dezintegrare a structurilor şi sistemelor de reprezentări şi
de valori, va provoca situaţii de anomie. Într-un asemenea punct al evoluţiei unei societăţi, în
cadrul propriilor contradicţii, a tensiunilor şi conflictelor, aspiraţiile şi cultura-acţiune pot
avea un rol decisiv pentru a orienta o societate spre modificări majore în structura ei.
La câţiva ani după Durkheim, americanul Robert Merton (n.1910) lega, de asemenea,
problema crimei de anomie, însă, concepţia sa era diferită de cea a francezului Durkheim.
Astfel, Merton spunea că adevărata problemă a anomiei nu este creată de schimbările
sociale bruşte, ci, de structura socială, care cere aceleaşi realizări din partea membrilor săi,
fără a le oferi, însă, aceleaşi mijloace. Această lipsă de corespondenţă între ceea ce cultura
cere şi ceea ce structura permite, prima încurajând succesul şi cea din urmă prevenindu-l,
poate cauza decăderea normelor, deoarece ele nu mai sunt ghiduri efective de
comportament.
Continuând acelaşi mod de gândire, stresul este mult mai limitat la indivizii care
provin din înalta societate, chiar dacă folosesc aceleaşi metode legale şi dispun de talente
mai moderate. Într-o asemenea împrejurare, la anumite grupuri, stresul poate apărea
deoarece:
1. cultura plasează o subliniere disproporţionată în a realiza scopul de a acumula
bunăstarea, chiar dacă susţine că acest scop este aplicabil tuturor persoanelor;
Există moduri diferite în care un individ poate răspunde la problema anomiei şi care
depind de atitudinea sa faţă de ţelurile culturii şi faţă de mijloacele instituţionalizate. Merton
susţine că aceste opţiuni sunt: conformitatea, ritualismul, retragerea şi rebeliunea.
În măsura în care societatea este stabilă, majoritatea persoanelor care o compun vor
alege conformitatea, care atrage după sine acceptarea ţelurilor culturale cât şi a mijloacelor
instituţionalizate. Aceste persoane luptă pentru obţinerea bunăstării prin metodele aprobate
de către valorile clasei de mijloc şi vor continua să facă acest lucru indiferent dacă vor reuşi
sau nu. Totuşi, cea mai multă criminalitate care există în societate va lua forma inovaţiei.
Persoanele care inovează se reţin de la susţinerea ţelului cultural de acumulare a bunăstării,
considerând că ei nu pot ajunge la aceasta prin metodele legale sau instituţionale.De aceea,
ei scot la iveală noi metode prin care se poate acumula bunăstarea.
Nu uita!
Întrebări de control
2. Cel care a folosit pentru prima dată în titlul cărţii numele de “criminologie” a fost:
a) Cesare Lombroso;
b) Enrico Ferri;
c) Raffaele Garofalo.
4. Teoria pedepselor lansată de curentul pozitivist l-a avut drept iniţiator pe:
a) Charles Darwin;
b) Thomas Aquinas;
c) Raffaelo Garofalo.
Propuneri de referate
Temă de control
Bibliografie
1. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 182-189.
2. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, 1993, p. 62-64.
3. Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, 1998, p. 165-186 si 216-236.
4. Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 218-243 si 276-297.
5. Ronald Akers, Deviant Behaviour: A Social Leorning Approach, ed. a 2-a, Wodswaorth,
Belmont, cal., 1977.
6. James F. Short, Jr., Collective Behovior, Crime, and Delinquency, în Daniel Gloser, ed.
Hadbook in Criminology, Roud Mc hally, Chicago, 174, p. 403-449. Furnizează o excelentă
bază de discuţie, bazată pe literatura empirică, a relaţiilor dintre norme, organizări sociale şi
comportamentul criminal.
7. George B. Vold şi Thomas J. Bernard, Theoretical criminology, Editura Oxford University
Press, 1986, cap. XII.
8. Jonh Saub, Criminology in the Making: Au Oral History, Northeastern University Press,
Boston, 1983.
9. M. Phillip Feldman, Criminal Behaviour: A Psychological Analysis, Jhon Wiley, London,
1977.
10. Dr. Rodica Mihaela Stănoiu, Criminologie, Editura Oscar Print, 1997, p. 189-194 şi
Tranziţia şi criminalitatea, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1994.
11. Prof. univ. dr. Aurel Dincu, Bazele criminologiei, Editura Proarcadia, Bucureşti, p. 65-73.
12. Gh. Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.
115-119.
13. Tudor Amza, Conotaţii criminogene şi noi riscuri pentru ordinea publică, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997.
Unitatea de învățare 4
1. Noţiuni introductive……………………………………………………….…64
2. Teoria bază a cercetării criminologice…………………..………………-…64
3. Teoria criminologică şi politica crimei…………………………….…….….67
4. Concluzii………………………………………………………………….…...71
Nu uita!..................................................................................................................72
Întrebări de control……………………………………………………….….…72
Propuneri de referate…………………………………………………….……..73
Temă de control………………………………………………………….………73
Bibliografie……………………………………………………….……… ……74
1. Noţiuni introductive
Tradiţia metodologiei de cercetare ştiinţifică, cel puţin în privinţa criminologiei, ne
demonstrează că faptele (crimele) care fac obiectul cercetării au precedat într-un mod necesar
teoriile. Aceste fapte sunt întemeiate pe cercetarea empirică, care, demonstrând că anumite
fapte îmbracă forma unei infracţiuni (crime) a depăşit ca importanţă orice teorie care încearcă să
le explice.
În acelaşi timp, s-a constatat că politica fixată cu privire la crimele comise într-o anumită
perioadă şi pe un anumit teritoriu, derivă direct din faptele bazate pe cercetarea empirică, fiind
tentaţi să credem că politicile care se vor adopta vin de la interpretările ce se dau teoriilor care
explică faptele. Politica crimei poate izvorî doar din teoriile care, vin din faptele stabilite de
cercetare. Astfel, s-ar părea că, criminologia, ar putea să fie alcătuită în ordine progresivă din
datele oferite de cercetarea empirică pe care se întemeiază faptele, continuând apoi cu teoriile
care explică aceste fapte, şi, în final, terminând cu politicile care vor deriva din teoriile respective.
Acest mod de a explica relaţia „Teorie, Cercetare şi Politică”, corespunde modului
tradiţional al metodologiei de cercetare ştiinţifică, însă, se pare că lucrurile nu stau aşa şi în
criminologie. Câteva probleme cruciale pentru teoriile criminologice sunt încă disputate, deşi s-
au făcut numeroase eforturi de către cercetarea empirică pentru a le rezolva.
Este drept, alte fapte nu sunt atât de disputate, însă, există mai multe interpretări ale
acestora, care, deseori, ating numărul teoriilor existente în criminologie.
S-a încercat testarea unor teorii în defavoarea altora, obţinând rezultate pe care unii le
aplaudă iar alţii le contestă, însă, au fost şi situaţii în care s-a făcut o îmbinare a teoriilor, aceasta
părând a fi cea mai bună metodă de explicare a datelor culese din situaţii particulare şi folosite în
studii particulare.
De asemenea, cercetarea este folosită şi pentru testarea eficacităţii politicilor extrase din
diferite teorii, uneori realizând că s-a redus numărul crimelor, deci a scăzut rata criminalităţii, iar
alteori descoperind că nu a avut nici un efect, ba chiar a crescut numărul crimelor (infracţiunilor).
Astfel de rezultate sunt analizate până în cele mai mici detalii de către criminologi, însă, în mod
frecvent, nu sunt considerate un motiv suficient pentru a-şi schimba părerile.
încredere în această teorie şi nici nu au fost interesaţi să facă cercetări în legătură cu aceasta.
Astfel, dacă este adevărat că faptele trebuie să preceadă teoriile, este la fel de adevărat şi că
aderarea la aceste teorii determină acelaşi aspect ca şi în cazul cercetării faptelor.
O părere similară poate fi formulată şi despre criminologii care caută să stabilească
legături între crimă şi alţi factori, cum ar fi oportunităţile legale şi ilegale, sistemele politico-
economice, ataşamentul faţă de familie, venitul inechitabil, informaţiile, specificul cartierelor,
stresul etc. În fiecare caz, aderarea la o teorie este determinată de fapte şi, în acest sens,
determinarea este sinonimă cu descoperirea.
Ce îi determină atunci pe criminologi să adere la o teorie înainte de a începe căutarea
faptelor?
În general, o teorie este un mod de a înţelege sau de a da sens unui fenomen.
Cel puţin din trei puncte de vedere, teoriile criminologice pot „să dea sens”:
1 — pentru că teoria, în general, este consistentă în ceea ce priveşte persoanele şi ideile
ştiinţifice despre crimă şi criminali;
2 — pentru că teoria are o anumită implicaţie politică în ceea ce priveşte modul de a
reacţiona la crime, care pentru anumite persoane au sens;
3 — pentru că teoria corespunde unui anumit suport de cunoştinţe teoretice şi tehnici de
cercetare empirică, pe care indivizii şi le însuşesc înainte de a începe studiul crimei şi al
criminalilor.
Ideile preexistente despre crimă şi criminali par a deriva dintr-o varietate de surse. Unii
îşi formează idei despre crimă şi criminali citind ziarele sau uitându-se la televizor. Alţii au lucrat
cu criminalii, fie în cadrul sistemului de justiţie criminală, fie în alte situaţii, ca de exemplu unele
programe ale comunităţii, sau au crescut într-un mediu în care au avut numeroase contacte
personale cu criminali.
Indiferent de sursă, majoritatea oamenilor, inclusiv criminologii, îşi formează păreri
generale despre crimă şi criminali, păreri care, relativ, sunt neştiinţifice dar care pentru ei capătă
sens. Tocmai aceste viziuni neştiinţifice au influenţat caracteristicile generale ale celor mai multe
teorii ştiinţifice care au importanţă pentru oameni.
Teoriile care corespund acestor viziuni generale sunt analizate mai în detaliu iar
cercetarea empirică încearcă o testare a lor. Poate şi de aceea, sau în primul rând de aceea,
teoriile care sunt total incompatibile cu aceste viziuni generale vor fi eliminate. Un proverb
românesc spune că „experienţa este cel mai bun profesor“. Ca majoritatea oamenilor şi
criminologii pun la îndoială teoriile care contrazic ceea ce ei au văzut cu proprii lor ochi.
Relatarea amănunţită a interpretărilor generale şi neştiinţifice, devin moduri de
interpretare pe care persoanele le vor da modalităţilor de combatere a crimei. Unii dintre noi, pe
baza experienţelor proprii, suntem tentaţi a da crezare faptului că pedeapsa este cel mai potrivit
răspuns la o faptă ce vizează încălcarea legii (când s-a comis o crimă). Alţii, însă, se vor orienta şi
vor acorda importanţă tratamentului care se aplică infractorului în instituţii speciale de corecţie
sau în societate.
Pot fi şi cazuri în care, unii dintre noi, vom fi adepţii neincriminării unor categorii de
infracţiuni, în timp ce alţii se vor opune acestui lucru. Unii vor crede că rezolvarea problemei
crimei presupune în mod obligatoriu şi o reorganizare politică şi socială majoră, în timp ce alţii
cred că astfel de păreri sunt nu numai greşite, ci mai ales periculoase.
Fiecare teorie a crimei presupune aplicarea unei politici despre cum trebuie să acţionezi
cel mai bine pentru a combate crima. Dar situaţia poate fi privită şi din celălalt sens, adică este
posibil ca fiecare politică a crimei să declanşeze câteva presupuneri despre crimă, în care unii pot
crede înainte de a fi convinşi că politica va funcţiona.
În principiu, este probabil ca politica să derive din teorie, dar, în practică, cel mai adesea,
măsurile nu aşteaptă explicaţiile teoretice, şi, mai degrabă, politicile care par a fi necesare vor fi
mai întâi aplicate iar explicaţiile teoretice vor veni cu mult după aceea, când, de fapt, justifică ce
s-a întâmplat1. Într-o asemenea situaţie, oamenii vor fi tentaţi să creadă când într-o teorie când
în alta, deoarece implicaţiile politice corespund cu ceea ce ei cred că ar trebui făcut în legătură cu
crima. Aceasta poate fi explicaţia când oamenii, în mod deosebit, au o credinţă puternică în
politicile crimei şi adoptă o teorie a crimei care susţine aceste politici.
În final, adepţii altor discipline intră în perimetrul criminologiei şi aduc cu ei un ansamblu
de cunoştinţe şi tehnici de cercetare, aşa cum, spre exemplu, s-a întâmplat mai recent când în
domeniul criminologiei au intrat şi economiştii.
Este cunoscut faptul că economia se bazează pe o teorie particulară a naturii umane şi a
dezvoltat vaste tehnici de analiză statistică. Încă de la sfârşitul anilor 1960, economiştii au
început să adere şi la alte ramuri, convinşi fiind că teoriile lor generale şi tehnicile de cercetare
pot fi folositoare în explicarea altor fenomene, poate mult mai mult decât sistemul economic.
În capitolele anterioare am prezentat unele situaţii în care, economiştii, au început să
folosească teoriile econometrice şi tehnicile de cercetare în explicarea comportamentului
criminal şi a politicii sistemului justiţiei criminale.
Alte grupuri de specialişti au intrat în cercetarea criminologică, producând o mulţime de
teorii şi tehnici de cercetare. Unii teoreticieni îi aduc pe Durkheim, Parsons şi Kingsley David; alţii
îi propun pe Simmel Weber şi Ralf Dahrendof; în timp ce unii îi aduc pe Marx, Althusser,
Habernias şi Thompson şi mulţi alţii au venit cu interacţionismul etnometodologiei şi
fenomenologiei.
Unii dintre psihologi au propus condiţii clasice şi operante, dar şi argumente pentru
întărirea diferenţială, iar alţii, au făcut adevărate inventarieri ale personalităţii, a testării
inteligenţei ori s-au ocupat (şi se ocupă) de psihanaliza freudiană.
Biologii au adus (de fapt, au reintrodus) funcţiile anatomice şi chimice ale creierului şi
sistemului nervos central, iar unii dintre ei, au făcut cercetări şi au lansat o teorie a autonomiei
sistemului nervos, în timp ce mulţi alţii au făcut interpretări biochimice asupra hormonilor şi
regimului alimentar.
Evident, lista ar putea continua…
Toate acestea reprezintă o problemă majoră pentru acumularea sistematică a
cunoştinţelor în domeniul criminologiei.
Cealaltă abordare se confruntă în esenţă cu variabile măsurabile, care se doreşte a
prezenta mai cu acurateţe o realitate ce este mult mai amplă şi mai complexă.
Ca un rezultat al acestor eforturi, o mare parte a cercetării criminologice şi sociologice
preia următoarea formă: cel care investighează va sublinia eventualele neconcordanţe din
cercetarea viitoare, care ar putea fi stabilită de relaţiile superficiale dintre o variabilă dependentă
şi factorii explicativi, pe care investigatorul doreşte să-i anuleze.
Se poate întâmpla ca variabilele relevante să fie măsurate greşit şi, atunci se vor
introduce controalele pentru variabilele adverse (de asemenea măsurate greşit) care, apoi, vor
face ca unele concluzii să favorizeze explicaţia preferată a investigatorului.
Foarte importantă pentru cercetare este sublinierea conform căreia infracţiunile de mare
violenţă, au realizat o creştere îngrijorătoare (omoruri, tentative de omor, lovituri cauzatoare de
moarte, tâlhării etc.) iar infracţiunile contra patrimoniului au fost însoţite de manifestări de
violenţă, determinând sentimentul de nesiguranţă al cetăţeanului.
În ceea ce priveşte crima organizată, semnalele din acest domeniu sunt extrem de
îngrijorătoare, preocupările infracţionale concentrându-se în zona traficului şi consumului ilicit
de droguri, şantaj, taxă de protecţie, reglări de conturi, fals de monedă, trafic de carne vie şi
migraţie ilegală.
Grav pentru activitatea organelor abilitate ale statului de a combate şi stopa criminalitatea este
şi faptul că prejudiciul cauzat avutului public şi privat a fost recuperat doar în proporţie de 17,58
la sută, un exemplu în acest sens constituindu-l cazul F.N.I., în care, din prejudiciul total de 3.451
miliarde de lei, s-au recuperat doar 43,5 miliarde lei.
La aceste neîmpliniri mai adăugăm şi faptul că, în anul 2000, Oficiul Naţional pentru
Refugiaţi a raportat că din cei 1.366 de solicitanţi de azil, 85 la sută au trecut fraudulos frontiera
de stat a României prin zona de est (cei proveniţi din Afganistan, Banghladesh sau Pachistan) sau
prin zona de sud (cei proveniţi din Iran, Irak sau Turcia), folosindu-se de documente false sau
falsificate şi cu ajutorul călăuzelor ori transportatorilor români şi străini.
Avem în faţă motive suficient de argumentate care să determine Guvernul României ca,
alături de preocuparea pentru instruirea şi dotarea forţelor de ordine, să acorde o atenţie
deosebită şi actului de cercetare criminologică, act care poate să contribuie decisiv la reducerea
şi stoparea fenomenului criminalităţii, căruia statele occidentale şi, în general, organismele
internaţionale, îi acordă atenţie sporită, sprijinind financiar logistica cercetării criminologice.
În ultima perioadă de timp, unele ţări occidentale, ca de exemplu Anglia, au introdus sau
analizează posibilitatea ca în sistemul penitenciar să funcţioneze, pentru anumite categorii de
crime, penitenciare particulare. Ideea, în sine, este de revoluţionară în perimetrul executării
pedepselor aplicate de instanţele de judecată şi, bănuiesc, se bazează pe o motivaţie extrem de
puternică.
Faţă de această nouă orientare a sistemelor de drept occidentale, nu te poţi pronunţa
dacă nu faci o analiză temeinică a motivelor care au stat la baza luării unor asemenea decizii. Noi,
în România, şi din păcate într-o instituţie care ar trebui să fie promotorul cercetării în domeniu,
Academia de poliţie, specializarea penitenciare, sub o motivaţie care ţine de perioada întunecată
a comunismului a toate ştiutor, respingem ideea penitenciarelor particulare, fără un minimum
de argumente. Chiar şi în situaţia în care sistemul executării pedepsei în România nu este încă
suficient de pregătit pentru a accepta o asemenea posibilitate, totuşi, actul de cercetare care va
fi întreprins ar trebui făcut cu mai multă maturitate, cu faţa către viitor şi nu către trecut.
Expresia de „închisoare particulară“ este „confuză“ doar în situaţia în care nu acceptăm
că ar putea exista şi o asemenea posibilitate. Mai mult, nu poate fi „abuzivă“ fiindcă nu ştim
contextul în care acestea ar putea funcţiona iar dacă legiuitorul ar stabili existenţa ei prin lege,
problema poate fi la fel de legală ca şi închisorile de stat. Motivaţia că „închisorile nu aparţin
unor persoane particulare“ şi că ele „nu sunt destinate unei folosinţe de ordin privat“ este
susceptibiă de rea voinţă sau… de neînţelegerea problemei. Nu optăm pentru un regim
penitenciar privat, dar optăm pentru analiza şi studiul unei asemenea posibilităţi, iar dacă
aceasta este în interesul social şi al condamnaţilor, atunci, varianta poate fi discutată şi chiar
pusă în practică.
Între teorie, cercetare şi politică se interferează şi realitatea crudă a faptelor, de aceea,
apreciez că, politicile de combatere a crimei nu pot fi elaborate, iar dacă au fost, nu pot fi
aplicate fără spijinul decisiv al cercetării criminologice. Altfel, vor urma şi alte bilanţuri, în 2012,
2017 etc., aşa cum au fost şi cele de până acum, care ne vor îngrozi cu realitatea faptelor
exprimate prin cifre, dar împotriva cărora să nu putem acţiona, sau, dacă o vom face, acţiunea să
fie ineficientă.
4. Concluzii
Este incontestabil faptul că decizia politică în ceea ce priveşte criminalitatea, şi mai ales
când se propune ca obiectiv prioritar reducerea acesteia, se bucură de apreciere, aceste decizii
fiind formulate pe baze ştiinţifice. Cel puţin teoretic, demnitarii publici ar trebui să fie capabili să
realizeze o corectă şi amănunţită informare, în baza căreia să aleagă soluţii inteligente şi de
valoare, atât pentru problemele cotidiene importante, cât şi despre crimă.
Criminologii, pentru a ajuta la luarea unor asemenea decizii, trebuie să ajungă la o poziţie
comună în legătură cu faptele care generează criminalitate, cât şi în legătură cu interpretarea de
bază a acestor fapte, prin dezvoltarea problemelor conceptuale şi de măsură pe care le-am
prezentat în acest capitol.
Desigur, mai este mult până departe... dar, până atunci, politicienii au posibilitatea să-şi
aleagă drept experţi pe acei criminologi care susţin politici asemănătoare în concepte cu ale lor.
Aceste politici vor fi în concordanţă cu interesele politicienilor şi cu interesele grupărilor
puternice pe care, de fapt, îi reprezintă.
Aşadar, chiar dacă multora poate nu le convine, este necesar a sublinia că, politicile
derivă din teorii, acestea fiind bazate atât pe cercetarea empirică, dar, mai ales, pe argumente
ştiinţifice.
În istoria sa, Criminologia nu a prezentat argumente care să fie unanim acceptate de
către cercetători în ceea ce priveşte cauzele şi condiţiile care generează criminalitatea. Cu toate
acestea, deşi multele sale probleme nu au coincis întotdeauna, ele, mereu, s-au susţinut
reciproc. Nu putem spune că de la primele păreri despre cauzele crimei şi până la teoriile
moderne de azi s-a parcurs o linie de evoluţie dreaptă. Unii învăţaţi au insistat asupra dreptului
penal şi a procedurii penale, alţii, asupra comportamentului criminal. Unii au abordat calea
biologică, alţii pe cea psihologică, în timp ce o altă categorie a urmat calea sociologică de
explicare a cauzelor şi condiţiilor care generează criminalitate. Cert este că, spre sfârşitul
secolului al XIX-lea, o disciplină nouă începea să apară la lumina ştiinţei. Căutând izvoarele de
început ale acestei ştiinţe înapoi în timp, putem înţelege cum şi de ce criminologia s-a
transformat în disciplina pe care o studiem astăzi. Multe dintre consecinţele care apar pe câmpul
de confruntare ştiinţifică, pe măsură ce ne-am apropiat de secolul XXI, au rămas aceleaşi cu care
strămoşii noştri s-au întâlnit timp de sute sau mii de ani.
Cu fiecare nouă confruntare, unele concepte învechite au sucombat, dar majoritatea au
fost încorporate în doctrine competitive de graniţă, rămânând acolo până la următoarea
provocare.
Controversele unei epoci devin fundamentul de cunoaştere a epocii următoare.
Cu cât societăţile se dezvoltă şi sunt supuse noilor tehnologii, problema criminalităţii
devine şi mai complexă. La fel şi întrebările pe care le ridică.
Se pare că lumea aderă la teoriile crimei pentru că aceste teorii sunt în concordanţă cu
politicile pe care le susţin. Apoi, dacă se întâmplă aşa, aderarea la aceste teorii determină natura
cercetării empirice, care are drept scop de a descoperi faptele care să susţină teoria preferată şi
să discrediteze teoriile rivale.
Nu uita!
Întrebări de control
Propuneri de referate
Temă de control
Bibliografie
1. Gheorghe Nistoreanu şi Costică Păun, Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996, p.
217-225.
2. Ion Oancea, Probleme de criminologie, Editura All, Bucureşti, 1994, p. 203-233.
3. Hubert M. Blalock, jr., Basic Dilemmas in the Social Sciences, Sage, Beverly Hills, California
1984.
4. Denis Szabo, Criminology and Crime Policy, Heath, Lexington, Mass., 1978 — reprezintă o
amplă analiză a relaţiilor dintre teoriile criminologice şi politica crimei.
5. Prof. dr. Constantin C. Pavel, Problema răului la Fericitul Augustin, Editura Institutului Biblic şi
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române.
6. George Crowder, Anarhismul, Editura Antet, Bucureşti, 1997, Rodica Mihaela Stănoiu, Editura
Oscar Print, Bucureşti, 1997, p. 30-58.
7. Tudor Amza, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative şi politică criminologică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2000. p. 466-487.
8. Tudor Amza, Criminologie, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 51-64.
9. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002, p. 986-1011.
Unitatea de învățare 5
EVOLUŢIA MODELELOR DE REACŢIE SOCIALĂ
ÎMPOTRIVA CRIMINALITĂŢII
1. Consideraţii introductive………………………………………………………………………….….76
2. Cauzele delincvenţei prin prisma teoriilor lui Reiss, Tobz, Nze, Reckless ……....76
3. Teoriile moderne ale controlului…………………………………………………………..……...81
4. Evaluare critică………………………………………………………………………………………..…...86
5. Implicaţii şi concluzii…………………………………………………….……………..………….…….87
Nu uita!..................................................................................................................88
Întrebări de control…………………………………………………………………...........................88
Propuneri de referate………………………………………………………………………………..……..89
Temă de control…………………………………………..……………..…………………………………...89
Bibliografie……………………………………………………………………………………………………...89
1. Consideraţii introductive
Au existat opinii, în unele teorii ale comportamentului, care susţineau că acesta este
influenţat de impulsuri de natură socială, psihologică sau biologică şi care i-ar determina pe
oameni să comită fapte de natură infracţională.
Poziţia însă nu este agreată de teoriile controlului care motivează că, comportamentul
criminal, aparţine naturii umane, iar dacă nu ar exista constrângerea oferită de lege, omul ar
comite infracţiuni în mod natural.
La asemenea susţineri se ridică totuşi întrebarea: de ce oamenii, în marea lor majoritate,
nu comit infracţiuni?
Teoriile controlului social încearcă să dea un răspuns prin prezentarea motivelor care vin
şi impun oamenilor un comportament corect.
Dacă, totuşi, se întâmplă să se comită infracţiuni, aceasta s-ar putea datora slăbiciunii
forţelor de constrângere şi nu datorită tăriei forţelor care împing individul să procedeze ilegal.
E. Durkheim a descris cu lux de amănunte situaţiile în care constrângerile sociale au
căzut, aceasta întâmplându-se îndeosebi, datorită faptului că nevoile umane sunt nelimitate.
Practic, teoria se apropie de teoriile controlului social, în principal datorită faptului că descrie
forţele care-i determină pe oameni să recurgă la comportamente criminale (nelimitarea nevoilor
umane).
Teoria controlului social studiază acele tehnici şi strategii care reglează
comportamentul uman şi îl conduce către conformare, către respect faţă de regulile sociale, fie
că acestea comportă influenţe ale familiei şi şcolii, credinţe religioase, valori morale, prietenii etc.
Cu cât o persoană este mai implicată şi mai angajată în activităţile şi valorile
convenţionale, cu atât mai mare este ataşamentul pentru părinţi, pentru cei iubiţi, şi, cu atât mai
puţin probabil aceste persoane încalcă regulile societăţii, ori pun în pericol relaţiile şi aspiraţiile
sociale.
Conceptul de control social a apărut la sfârşitul secolului al XIX-lea, fiind folosit pentru
prima dată de E.A. Ross, cel care avea să fie fondatorul sociologiei americane. Potrivit lui Ross,
sistemul de credinţă ghidează mai degrabă decât legea, ceea ce oamenii fac sau ar trebui să facă.
De atunci conceptul a evoluat, astfel că azi controlul social este conceptualizat ca reprezentând
orice fenomen care conduce pe om la conformare.
Pentru mulţi valoarea controlului social constă în reprezentarea sa ca mecanism după
care societatea îşi controlează membrii, ca atare, controlul social ajunge să definească ce
înseamnă comportamentul deviant, ce este bine şi ce este rău şi, în general, ce înseamnă
încălcarea legii. Teoreticienii care au optat pentru această poziţie, consideră legea, normele,
obiceiurile, moravurile, etica şi morala ca fiind forme ale controlului social.
.
provizorie îndeosebi când nu mergeau în mod regulat la şcoală şi când ei erau descrişi de către
profesori ca elevi problemă.
De asemenea, a mai stabilit că revocarea a avut loc cu predilecţie la tinerii care erau
diagnosticaţi psihiatric cu un control mai slab al ego-ului sau superego-ului şi când psihiatrul
recomanda un tratament intensiv într-o instituţie izolată de comunitate.
Reiss a motivat că, în ambele cazuri, diagnosticarea şi recomandările profesorilor au fost
făcute pe baza evaluării „controlului personal” al tânărului, a modului în care el s-a abţinut de la
realizarea nevoilor sale prin modalităţi care vin în conflict cu normele şi regulile comunităţii.
Argumentele lui Reiss erau totuşi nesemnificative, deoarece, în ultimă instanţă, opiniile
sale şi-ar fi regăsit mai repede rădăcinile în teoria lui Freud. De aceea, ulterior, completându-şi
susţinerile, Reiss avea să aprecieze că delincvenţa este rezulatatul:
1 – unui eşec al aplicării normelor de comportament permise de lege, acceptate social;
2 – lipsei controlului social;
3 – lipsei unor reguli sociale care să dicteze comportamentul în familie, în şcoală şi alte
grupuri sociale importante.
Soluţia optimă pentru eliminarea factorilor de risc care cauzează delincvenţa şi îndeosebi
violenţa şcolară, pare a fi aceea propusă de Tom Morganthau, şi anume, elaborarea unor
programe viabile de prevenire de la o vârstă cât mai fragedă1. Asupra acestor aspecte vom
reveni în detaliu într-un alt capitol, unde vom aborda separat problema înţelegerii şi prevenirii
delincvenţei juvenile2.
alteori morocănoşi, erau nervoşi, iritabili, dificil de a-i satisface şi care „luau lucrurile forţat“,
atunci când tinerii aveau necazuri.
Tinerii ale căror mame erau casnice şi care erau renegaţi de părinţii lor au fost mai
frecvent găsiţi în grupul „cel mai delincvent“. În schimb, tinerii din grupul „cel mai puţin
delincvent“, proveneau, de regulă, din familii care mergeau regulat la biserică, care nu s-au
mutat foarte des şi locuiau în mediul rural. Aceşti copii proveneau, cel mai probabil, din copilul
cel mai mare sau cel mai mic la părinţi, dintr-o familie mică, aveau o atitudine favorabilă faţă de
părinţi, fiind de acord cu sumele de bani pe care le primeau de la aceştia şi le ascultau sfaturile
cu atenţie. În total, Nye a testat 313 relaţii între tineri şi părinţii lor şi a găsit că 139
corespundeau teoriei sale, 167 erau nesemnificativi şi doar 7 dintre aceştia o contraziceau.
Alţi autori au privit controlul direct într-un mod diferit. Astfel, controlul părintesc, poate depinde
de factori cum ar fi destrămarea căsniciei, angajarea mamei sau numărul de copii în familie,
factori care indică o oarecare pierdere a controlului direct. Dar şi aici problema pare a fi la fel de
controversată, fiindcă, alte studii indică o relaţie nesemnificativă între căsniciile destrămate şi
delincvenţă, cu excepţia delictelor minore cum ar fi chiulul şi fuga de acasă. De altfel, acelaşi
lucru se poate spune şi despre consecinţele angajării mamei sau numărul membrilor de familie1.
Un studiu mai recent, făcut în Statele Unite ale Americii pe 1.886 bărbaţi demonstrează că, în tot
cazul, controlul părintesc direct ca măsură de stricteţe şi pedeapsă este într-adevăr corelat cu
comportamentul delincvent iar peste acest aspect nu se poate trece cu uşurinţă.
De altfel, contribuţia lui Nye la dezvoltarea teoriei controlului este unanim recunoscută.
Totodată, Toby a subliniat că cercetările lui Nye presupun în aparenţă că aceleaşi procese
cauzale ar fi implicate şi în cazul delincvenţilor cu fapte mai grave, ceea ce ar putea face ca alţi
cercetători să nu fie de acord cu ele. În final, Toby concluzionează că trebuie acordată o mare
atenţie atunci când se va face interpretarea rezultatelor lui Nye.
fiecărui individ şi ele îl pot conduce la crimă. Aceste impulsuri includ agresivitatea, ostilitatea,
oboseala, tensiunile interne, nemulţumirea etc.
Împotriva celor trei categorii de forţe care-l împing pe individ către crimă, există forţele
conţinutului intern şi extern, care vin şi îl reţin pe individ de la comiterea unor crime sau alte
fapte de natură delincventă.
Conţinutul extern constă în viaţa afectivă de familie şi include elemente ca: moralitatea,
consolidarea instituţiilor statului, norme rezonabile şi aşteptări pe măsură, disciplina, coeziunea,
formarea şi dezvoltarea unui sens al apartenenţei la proprietate, al identităţii etc.
Conţinutul intern constă în auto-controlul pe care îl are individul, în tăria ego-ului, a superego-
ului, sensul responsabilităţii, toleranţa la frustare, rezistenţa la diversiuni, orientarea către un
scop ş.a.m.d.
Reckless a susţinut că teoria sa este o teorie generală, care poate explica delincvenţa şi
crima mult mai bine decât alte teorii, care descriau doar presiunile specifice şi impulsurile.
Cercetări mai recente au stabilit, totuşi, că în teoria lui Reckless există o relaţie moderată
între conceptul lansat de acesta şi delincvenţă, iar studiile acestuia au fost criticate că au implicat
o metodologie greşită.
Teoria conţinutului extern şi intern are drept piloni idei vagi, afirma Schrag, iar presiunile
şi impulsurile sunt definite doar prin enumerarea funcţiilor lor, care de fapt, nu sunt altceva
decât o listă de dorinţi.
Forţele care acţionează în favoarea conformităţii sunt forţe care, în realitate, acţionează
în favoarea delincvenţei. De exemplu, „prietenii rău famaţi” sunt enumeraţi la imbolduri
(impulsuri), în timp ce „relaţiile de susţinere” (care ar trebui să închidă lista prietenilor buni) sunt
clasificaţi ca un conţinut extern. Aceste probleme aşezate într-o logică inversă, fac teoria dificil
de testat.
Dacă privim teoria lui Reckless ca pe un cadru de lucru general, în care pot fi văzute mai
multe teorii ale crimei şi delincvenţei, atunci putem să adăugăm că nici deciziile pe care le
propune nu sunt foarte precise, singura contribuţie care trebuie reţinută fiind cea care face
referire la conceptele de conţinut intern şi extern.
Totuşi, agresivitatea în sine, nu este un comportament anormal aşa cum se mai susţine şi
azi de către unii dintre noi.
Se apreciază că, agresivitatea şi stresul emoţional, sunt foarte necesare în atingerea unui
scop, care, deseori, nu este criminal.
Problemele trebuiesc abordate combativ, fiindcă astfel, având un scop, este suficient
pentru a crea abur afectiv în boilerul nostru şi pentru a acţiona tendinţele agresive.
Problemele încep să apară atunci când individul este blocat sau frustrat în atingerea
scopului. Aburul înăbuşit, aflat sub presiune, caută să găsească o ieşire. Direcţionarea sa greşită
sau nefolosirea sa poate deveni o forţă distructivă. Într-o asemenea situaţie, de exemplu,
muncitorul care vrea să-şi lovească şeful dar nu îndrăzneşte, se duce acasă şi-şi bate soţia şi copii
sau…. bate pisica. Aceşti individizi, însă, îşi pot descărca agresivitatea şi asupra propriei persoane,
lovindu-se sau mutilându-se singuri.
Se apreciază că, răspunsul la agresivitate, nu este eradicarea ei, ci înţelegerea ei şi
canalizarea în direcţii potrivite pentru a se putea exprima.
Este necesar, în cazul prezentat mai sus, să se furnizeze un debuşeu adecvat agresivităţii,
ea devenind la fel de importantă, dacă nu chiar mai importantă decât iubirea şi tandreţea.
acord cu el cel puţin din punct de vedere moral, însă, au existat mereu circumstanţe atenuate
care nu puteau să nu fie luate în atenţie, astfel că acţiunile lor delincvente au fost „fără vină”.
Prin descrierea făcută de delincvenţi a acestor circumstanţe, ei se află în vecinătatea
celor oferite de textele legale cu privire la intenţie, accident, autoapărare etc., dar cu o arie mult
mai largă, deseori considerându-se nevinovaţi pentru acţiunile criminale întreprinse.
Delincvenţii fac, însă, uz excesiv şi extensiv de aceste prevederi ale legii, pentru a
argumenta că fapta imputată „nu se dovedeşte”. Este şi motivul pentru care, deseori, ei susţin că
nu au fost trataţi corect (din punct de vedere juridic), chiar dacă uneori admit şi faptul că au
comis actul respectiv.
Matza susţine că, din moment ce sensul moral al legii a fost pierdut de sensul
iresponsabilităţii şi de cel al injustiţiei, minorul se găseşte într-o stare de „mişcare” şi de aceea el
va alege dintre acţiunile delincvente sau dintre cele legale.
Dacă minorul va prefera acţiunile delincvente în locul celor legale, atunci unele cauze ale
delincvenţei pot fi „pozitive”. În această situaţie, minorul realizează că el nu-şi exercită nici un
control asupra conduitei sale şi asupra destinului ce îl aşteaptă. Într-un asemenea caz, minorul va
încerca să facă ceva, să-şi dea un răspuns la cauzele care provoacă evenimentele în care este
antrenat. Acest mod disperat de a se găsi pe sine, furnizează motivaţia de a comite noi acte de
delincvenţă. Dacă aceste acţiuni au fost comise, el devine motivat să-şi continue activitatea
ilegală, deoarece el a învăţat raţionamentele morale necesare pentru a se considera pe sine
nevinovat, mai ales, datorită faptului că a învăţat şi mijloacele tehnice de a ieşi din astfel de
necazuri.
În final, Matza susţine că între individ şi lege există o „legătură“ care creează
responsabilitate şi control şi care, în cea mai mare parte a timpului, păstrează limita dintre
comportamentul individului şi lege. Dacă tânărul a depăşit limita permisă de lege, acesta, va
intra într-o stare de derivă; se află pe marginea prăpastiei şi va oscila între crimă şi lege, filtrând
când cu una, când cu cealaltă, fără a fi capabil să ia o decizie, pe care o amână mereu. Astfel,
individul oscilează între acţiunea criminală şi respectul legii. Dacă totuşi comit infracţiuni, aceşti
tineri îşi vor căuta nişte tehnici defensive, care îi eliberează de constrângerile ordinii morale ce îi
împiedică să încalce legea: Negarea responsabilităţii („Nu a fost vina mea şi am fost victima
circumstanţelor“); Negarea daunelor („Au şi ei asigurare şi nu a fost rănit nimeni, deci, care-i
problema?“); Negarea victimei („Oricine ar fi făcut la fel în locul meu“); Condamnarea celui care
condamnă („Pun pariu că şi judecătorii au făcut rele mult mai mari decât pentru ce am fost
arestat“); Apelul la loialitate („Ce era să fac, erau prietenii mei“). Această teorie a lui Matza este
cunoscută în cercetarea criminologică sub titlul de teoria abaterii.
Matza nu a prezentat un suport clar teoretic şi, mai ales, practic pentru teoria sa. Studiile
întreprinse, în majoritatea lor, arată că delincvenţii nu împărtăşesc valorile şi codul moral al celor
nondelincvenţi.
Plecând de aici, Hirschi a propus o teorie a controlului, în care indivizii sunt strâns legaţi de
grupurile sociale (familie, şcoală etc.) şi, ca atare, este puţin probabil ca aceştia să comită acte de
natură delincventă1.
hoţi de maşini. Dar respectul pentru autorităţi nu s-a îmbunătăţit ci, în lunile care au urmat,
infractorii au comis în continuare, zilnic, zeci sau poate chiar sute de furturi de maşini.
Primul Ministru, în mod justificat, a anunţat opinia publică, că furtul de maşini a devenit
o problemă naţională şi că se află în atenţia guvernului.
Situaţia era întrucâtva asemănătoare celei din S.U.A. din anul 1992, când directorul F.B.I.
a anunţat că furturile de maşini au devenit o problemă naţională1.
Cum a fost posibil ca dintr-un simplu furt de maşină, fenomenul să capete amploare atât de
mare?
Doi americani, Tod W. Burke şi Charles E. O’Rean atrăgeau atenţia într-un articol publicat în
1993 în revista „Police Chief“ că problema a devenit complicată deoarece producătorii de maşini
au creat sisteme antifurt din ce în ce mai sofisticate şi sisteme de urmărire a autoturismelor
furate. Ca atare, infractorii „specializaţi“ în acostarea şoferilor la stopuri, în staţiile PECO, la
intrările pe autostradă sau pe liniile de centură ale oraşelor mari, aplică principiul „loveşte şi
jefuieşte“.
Teoria celor doi americani, susţinută şi de ideile lui Hirschi despre respectul faţă de
autorităţi, a dat naştere unei noi teorii în cercetarea criminologică, intitulată „teoria de alarmă“.
Această teorie are ca punct de plecare aroganţa şi încrederea exagerată a infractorilor, care ţin
să creadă că sunt invincibili şi că armele pe care ei le posedă vor vorbi pentru ei.
Indivizii cu asemenea preocupări se consideră puternici şi au credinţa că, acţionând în
forţă, pot să învingă.
La Los Angeles, din 70.000 de autovehicule furate, susţine un raport recent, peste 5.000
au fost furate „cu frică şi forţă“ iar criminalii au folosit arme, cuţite, instrumente ascuţite, săbii
etc.
Aroganţi în faţa autorităţilor, hoţii de maşini din România să fi învăţat de la hoţii din
Statele Unite noi moduri de comportament?
prietenilor lor în materie de delincvenţă, băieţii care erau mai ataşaţi de părinţii lor, era mai
puţin probabil să comită acte de delincvenţă decât cei care erau mai puţin ataşaţi.
Această descoperire confirmă teoriile controlului, însă, intră în contradicţie cu teoriile
culturale, unde ataşamentul faţă de prietenii devianţi sau părinţii devianţi este asociată cu o
creştere a delincvenţei.
Asocierile cu alţi delincvenţi ar putea să sporească un comportament delincvent numai
când controalele sociale nu se mai fac sau sunt sporadice. Totodată, în urma testului său, a mai
desprins concluzia că, tinerii cu mize mari în conformitate, sunt mai puţin probabil să aibă
prieteni delincvenţi, iar atunci când îi au, este puţin probabil să comită acte delincvente ca şi
aceştia.
Tinerii cu miză redusă în conformitate se află, însă, într-o altă situaţie, aceştia comiţând
fapte delincvente cu cât sunt mai expuşi influenţelor criminale.
Teoriile controlului susţin că un tânăr cu aspiraţii scăzute şi aşteptări reduse are un
angajament mai mic în conformitate, adică el riscă mai puţin să se antreneze în activităţi care să
eludeze legea.
Constatând aceasta, Hirschi intră în contradicţie cu teoreticienii stresului, deoarece
aceste teorii localizează sursa de stres în prăpastia care se naşte între aspiraţii şi aşteptări.
Teoriile stresului susţin că tinerii cu aspiraţii înalte dar cu aşteptări scăzute datorită
oportunităţilor care le sunt blocate, sunt cei care comit în mod frecvent acte de delincvenţă.
Hirschi descoperă însă că, „cu cât este mai înaltă aspiraţia unui tânăr, cu atât este mai scăzută
rata delincvenţei, indiferent de aşteptările elevului”. El a mai stabilit că băieţii de vârstă şcolară
care acordau mai puţin timp rezolvării temelor, care spuneau că sunt plictisiţi sau şi-au petrecut
mult timp vorbind cu prietenii, erau mai probabili de a se implica în acte delincvente. Acestea
pot fi posibile, susţinea cercetătorul, fiindcă tinerii respectivi duceau o lipsă de implicare în
activităţile convenţionale.
În final, Hirschi nu a găsit suportul pentru a susţine existenţa unei culturi a clasei de jos,
aşa cum a fost descrisă de Miller. De altfel, nici nu şi-a propus în mod special acest lucru. El a
găsit însă că, credinţele, pe care le susţinea Matza şi pe care le-a descris ca elemente ce
eliberează delincventul din limitele morale ale legii, se întâlnesc foarte frecvent la tinerii
incompetenţi din punct de vedere şcolar, indiferent că aparţin claselor de jos sau de mijloc. De
aceea, el a concluzionat că valorile clasei de jos nu sunt culturale şi nici nu pot fi transmise
ereditar. Valorile respective „sunt disponibile tuturor membrilor societăţii, mai mult sau mai
puţin egali; ele sunt acceptate sau respinse în măsura în care ele sunt sau nu conforme cu o
poziţie realistă a societăţii americane”. De aceea, Hirschi crede că: „clasa tatălui poate să nu fie
importantă, dar clasa copilului este în mod cert”.
3.2.4. Auto-controlul
În 1990, într-o lucrare intitulată „Teoria generală a crimei“, Travis Hirschi şi
colaboratorul său Michael Gottfredson propun un nou model de control personal şi social, teză
care susţine că infracţiunea (crima) este comisă datorită înclinaţiei individului pentru un
asemenea gest. Iniţial, cei doi nu au agreat această idee, însă, ulterior ei şi-au revizuit opiniile şi
au susţinut că toate crimele, de la cele comise cu mare violenţă la ofensele mai minore, sunt
comise ca urmare a faptului că, criminalii, au înclinaţia de a comite asemenea fapte. Această
„teorie generală“ a înclinaţiei de a comite crime, prezentată, cred, mai sugestiv în schema
alăturată, presupune că infractorii au un control limitat asupra comportamentului şi dorinţelor
lor. Când nevoia pentru plăcerea de moment depăşeşte interesele pe termen lung, crima se
produce.
Modelul lui Hirschi-Gottfredson de auto-control presupune că, acesta, atunci când este
slab exercitat, devine o variabilă care explică toate crimele, aşa cum facem diferenţierea crimei
în funcţie de vârstă, sex sau rasă.
Care este cauza unui autocontrol slab? O socializare inadecvată şi practici deficitare de
creştere şi educare a copiilor, la care se adaugă un ataşament diminuat, care, în final, toate la un
loc fac să crească posibilitatea unor acte impulsive ce la un moment dat să fie scăpate de sub
control.
În opinia susţinătorilor acestei teorii, indivizii cu un auto-control slab au tendinţa de a fi
implicaţi în evenimente care deşi unele nu sunt sancţionate de lege, sunt repudiate de mulţi
oameni, ca de exemplu: băutura, fumatul, accidente în urma cărora au loc autodistrugeri de
bunuri, incendieri de locuinţe şi alte evenimente nedorite.
Problema principală a acestei teorii este că ea nu poate fi încă dovedită cu claritate. De
aceea, vor mai fi încă necesare cercetări în acest domeniu pentru a evalua forţa modelului auto-
controlului.
4. Evaluare critică
Teoriile controlului social au suscitat o serie de aprecieri, pro şi contra, materializate într-
un număr important de studii care — în majoritatea lor — au prezentat argumente care să le
susţină.
Cu toate acestea, multe studii s-au axat pe fapte relativ neînsemnate, comise de tinerii
nondelincvenţi.
Studiile şi teoriile lansate în acest sens, atât de Nye cât şi de Hirschi, vin să confirme
această afirmaţie. Chiar Hirschi admite că „delincvenţii sunt atât de nereprezentaţi în aceste
completări de chestionare, că rezultatele nu trebuie luate în serios”. El admite că, dacă în studiile
întreprinse ar fi inclus şi delincvenţi cu fapte mai grave, concluziile studiilor sale ar fi fost mai
veridice.
Dacă ar fi procedat aşa, dimpotrivă, cred că Hirschi şi-ar fi diminuat din rezultatele
studiului său. Dar critica aceasta i-a adus-o şi Toby studiului lui Nye, ea fiind completată şi cu
argumentul lui Matza, că s-ar putea ca delincvenţii care au comis fapte grave să nu fie
„mişcători” (migratori), dar în schimb să fi fost constrânşi să comită acele fapte.
Hirschi a descoperit că o implicare accentuată a tinerilor în activităţile convenţionale face
ca delincvenţa să fie mai redusă, dar, tot el este acela care remarcă faptul că: „Ceva este greşit în
teoria mea. Se pare că problema este această definiţie a delincvenţei pe care am folosit-o şi care
face ipoteza implicării virtuale tautologică.”
Teoriile controlului atribuie în mod greşit agresivităţii umane cu care ne naştem o
asemănare cu moştenirea violenţei de către animale. Dar, problema dacă oamenii sunt în esenţă
împăciuitori sau agresivi a făcut obiectul unor dezbateri pentru filosofi, psihologi, teologi,
antropologi ş.a., timp de peste 2000 de ani, iar acum face şi subiectul dezbaterilor dintre
criminologi.
Aşadar, cu toate că teoria controlului social a ocupat câteva decenii un loc de frunte în
cercetarea criminologică, totuşi, apreciem că aceasta explică doar delincvenţa şi nu crima comisă
de adulţi. Atitudinea, dorinţele, credinţele, deşi sunt deseori deviante, ele sunt cel mai frecvent
caracteristici ale adolescenţilor, însă, şi legăturile sociale sunt de asemenea un factor
semnificativ în comportamentul post adolescentin.
Hirschi a susţinut că actele antisociale rezultă din lipsa efectivă de valori, credinţă, norme
şi atitudini care să o inhibe, însă, aceşti termeni nu sunt niciodată clar definiţi. Hirschi nu a
descris lanţul de evenimente care rezultă din relaţiile deficitare sau neadecvate şi a creat divizări
artificiale între tineretul socializat şi cel nesocializat. El a explicat prea puţin viitorul
comportament al delincvenţilor, iar măsurarea relaţiilor sociale a fost adeseori facută
nesemnificativ.
Criminologii, în pofida criticilor pe care le aduc, recunosc că Hirschi a adus o contribuţie
majoră în dezvoltarea cercetării în domeniul identificării cauzelor şi condiţiilor care generează
crima.
Cred, totuşi, că evaluarea pe deplin a teoriilor controlului social în ceea ce priveşte explicarea
crimei nu o putem face acum, ci ea este rezervată viitorului.
Înclin să mai cred că explicaţiile actuale date teoriei controlului ar putea fi aplicate doar unor
forme mai puţin grave ale delincvenţei şi crimei şi nu generalizate la paleta întregului fenomen
infracţional (criminal).
5. Implicaţii şi concluzii
Nu uita!
Întrebări de control
Propuneri de referate
Temă de control
Bibliografie
9. Gwynn Hettler, Explainning Crime, 3-rd ed., Mc Graw-Hill, New York, 1984.
Lucrarea prezintă o recapitulare generală a teoriei şi cercetării în criminologie, interpretată în
general ca o susţinere a teoriilor controlului.
10. William R. Arnold şi Terronce M. Brungardt, Juvenile Misconduct and Delinquency,
Houghton Mifflin, Boston, 1983. Prezintă o nouă teorie a controlului şi date despre alte teorii
în domeniu.
11 George B. Vold şi Thomas J. Bernard, Theoretical criminology, Editura Oxford
University Press, 1986. În capitolul XIII tratează pe larg teoriile controlului social cu multe
noutăţi în domeniu.
12. Freda Alder, Notions Not Obsessed with Crime, Rothman, Litteton, California,
1983. Controlul cu succes al crimei este asociat cu existenţa unor sisteme efective de
controale socio-culturale.
13. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 439-466.
14. Thomas Bernard, The Consensual – Conflict Debate: Forum and Context in Social
Theorie, Columbia University Press, New York, 1993.
Unitatea de învățare 6
CRIMINOLOGIA PREVENTIVĂ A DELINCVENŢEI
1. Noţiuni introductive………………………………………………………...……..92
2. Factori de risc pentru delincvenţa juvenilă………………………………...…….92
3. Prevenirea delincvenţei juvenile………………………………………………...101
4. Prioritatea în cercetarea, dezvoltare şi armonizare legislativă………………..107
5. Concluzii…………………………………………………………………………..112
Nu uita!........................................................................................................................114
Întrebări de control…………………………………………………………………114
Propuneri de referate……………………………………………………………….115
Temă de control……………………………………………………………………...115
Bibliografie…………………………………………………………………………..115
1. Noțiuni introductive
Cercetarea criminologică nu a făcut până acum o sortare serioasă a factorilor de risc
care ar putea să aibă într-o măsură mai mare sau mai mică o anumită contribuţie la
comiterea de fapte ce vizează încălcarea legii, unii dintre aceştia prevestind comportamentul
anti-social, aşa cum, poate, sute de factori susţin diferenţierea delictelor de
comportamentele normale, fireşti, care respectă legea.
Unii teoreticieni s-au grăbit să emită ipoteze cum că anumiţi factori, ca de exemplu:
părinţi săraci, părinţi infractori, comportament anti-social în copilărie, educaţie precară,
separarea de părinţi etc. — ar influenţa în mod vizibil delincvenţa juvenilă.
S-a demonstrat însă că sărăcia, şomajul şi inegalitatea economică, singure, nu produc
sau nu favorizează crima, ci numai în asociere cu alţi factori.
Vom încerca pe parcursul acestui capitol să lăsăm la o parte abordarea teoretică a
problemei şi să apelăm la unele studii metodologice adecvate, care au urmărit acest subiect
în comunităţi mai lărgite în plan longitudinal, la care să adăugăm informaţiile obţinute din
diverse surse, adică direct de la copii, părinţi şi profesori. Am procedat aşa din dorinţa de a fi
cât mai aproape de realitate şi de a oferi studenţilor nişte concluzii practice şi nu înşiruirea
unor teorii seci, fără susţinere practică.
Aşadar, din perspectiva abordării problemei în plan longitudinal, metodele de educaţie a
copiilor vor fi măsurate înainte ca cineva să fi devenit delincvent. Nu ne propunem, având în
vedere vârsta delincvenţilor, să stabilim ce au fost înainte şi ce cauze au avut. Vom proceda
aşa fiindcă, de exemplu, este destul de dificil să stabileşti dacă supravegherea de către
părinţii săraci a cauzat la copil apariţia unui comportament cu probleme, sau dacă părinţii au
renunţat să supervizeze acele probleme ale comportamentului copiilor lor.
Cercetările făcute au demonstrat că disproporţionalitatea delincvenţilor, ca repartiţie
geografică, are la origine premise diferite care conduc la apariţia delincvenţei şi nu se
cunoaşte cu certitudine, într-o anumită zonă, cât reprezintă proporţia copiilor cu astfel de
probleme, care s-ar putea sau nu să devină delincvenţi. De asemenea, nu se poate reuşi în
totalitate nici identificarea factorilor care ar putea dezvolta delincvenţa. De altfel, cercetările
făcute şi repetate în timp pe această perspectivă longitudinală garantează valabilitatea
concluziilor la care s-a ajuns, deoarece greşelile de evaluare, într-un interviu, de exemplu,
pot fi detectate într-un stadiu ulterior.
Deseori, este foarte dificil a decide că un anumit factor de risc reprezintă o cauză certă a
delincvenţei, sau, eventual, că este un simptom sau o tendinţă antisocială. Aşa de exemplu,
se poate pune întrebarea: băutura, divorţul sau şomajul sunt doar simpli indicatori ai unei
tendinţe anti-sociale sau acestea servesc chiar la implementarea ei?
Facem însă sublinierea că, în asemenea situaţii, putem avea cazuri în care afirmaţia că
anumiţi factori pot fi şi simptomatici şi cauzali să fie îndreptăţită.
fac parte din familii care se află în contradicţie cu legile, cu lipsa unui suport al bunăstării şi
absenţa biologică a taţilor. Aceste mame au tendinţa de a folosi metode de educaţie
neadecvate şi insuficiente, iar copiii lor, deseori, lipsesc perioade mari de timp de la şcoală şi
comit fapte ce vizează încălcarea legii. De asemenea, se pare că prezenţa biologică a tatălui
are, în general, un efect de protecţie şi diminuează mult faptele copiilor.
Israel Kalvin, într-un studiu cunoscut sub numele de „Newcastle Thorisand Family“,
susţine teza că femeile care s-au căsătorit din adolescenţă sunt dublu expuse să aibă copii,
care, la 32 de ani pot deveni infractori, procentul pe care-l avansează fiind de 49% faţă de
cealalată situaţie (doar de 23%).
Kalvin şi colegii săi atrag atenţia şi asupra faptului că, consumul de droguri, alcool şi
ţigări pe timpul sarcinii vor avea o influenţă negativă asupra dezvoltării ulterioare a copilului.
Aşa de exemplu, mama care fumează în perioada celor 9 luni este supusă riscului de a da
naştere la copii cu deficienţe, performanţele şcolare ale acestora fiind mult diminuate.
Totodată, consumul excesiv de alcool va conduce la naşterea unor copii care vor fi predispuşi
la hiperactivitate, cu inteligenţă scăzută şi cu o vorbire defectuoasă.
Aceiaşi specialişti au mai demonstrat că mamele care au consumat droguri pe timpul
sarcinii au dat naştere la copii prematuri, cu modificări ale circumferinţei capului, fiind într-
un cuvânt anormali pentru vârsta lor.
Desigur, aceste rezultate culese din realitatea cotidiană dovedesc efectele cauzale ale
unui comportament ilegal pe care copiii ulterior îl vor avea.
Naşterea de copii sub greutatea normală în condiţiile puse în discuţie, care mai au şi alte
complicaţii, perinatale (forceps inadecvat, asfixie etc.), predispune mai târziu la probleme de
devianţă comportamentală.
Efectele complicaţiilor prenatale trebuie însă analizate şi în contextul altor factori, ca de
exemplu calitatea mediului familial.
părinţilor a fost principala cauză a delictelor comise de tinerele fete, iar pentru băieţi a fost a
doua cauză.
La Nottingham, efectuarea unui studiu, de către John şi Elizabeth Nemson, pe 700 de
copii a evidenţiat că, atunci când părinţii au aplicat pedepse fizice copiilor cu vârste între 7 şi
11 ani, acestea nu au dus la scăderea ratei delictelor ci, mai degrabă, la creşterea lor.
Într-un alt studiu, cunoscut cercetătorilor ca „Studiul Cambridge“, s-a evidenţiat că
severitatea părinţilor practicată într-un mod haotic, excesivă sau prea diminuată, cât şi
supravegherea defectuoasă a minorilor şi conflictele părinteşti au dus mai repede la
creşterea numărului de infracţiuni comise de copiii în cauză, decât la o diminuare a ratei
criminalităţii în rândul acestora. În general, prezenţa în educaţia copiilor a unor factori care
se adaugă celor părinteşti dublează riscul de a comite delicte mai târziu.
Oricum, s-a stabilit că comportamentul părinţilor, atunci când el este neadecvat, poate
constitui unul dintre principalii factori care duc la comiterea delictelor. Susţinătorii teoriei
apreciază că această influenţă nu este totuşi caracteristică pentru toţi cei care au comis
infracţiuni ca adulţi pentru prima oară, însă un procent de 55% din băieţii supravegheaţi
defectuos la 8 ani au comis infracţiuni la 32 de ani.
Fundaţiile cu activităţi de profil, tot mai numeroase pe zi ce trece, sunt preocupate de
câştigul propriu, în timp ce, din cauza lipsei de fonduri, majoritatea centrelor direcţiilor
pentru protecţia copilului sunt nevoite să se ocupe de asigurarea condiţiilor minime de hrană
şi viaţă, renunţând în mare parte la orice rol educativ.
Deşi unii apreciază că, cel puţin în ultima perioadă de timp, în România există tendinţa
spre o schimbare pozitivă, sub impulsul imperativelor integrării europene. Rămâne
întrebarea dacă armonizarea cu aceste cerinţe se face doar sub presiunea rapoartelor sau
este asumată cu adevărat.
România continuă să aibe o situaţie economică dificilă, şi, în majoritatea ţărilor unde
economia nu merge, protecţia copilului este lăsată la urma listei de priorităţi. Cu toate
aceste neajunsuri este necesar de înţeles că dacă dorim să avem cât mai puţini copii
implicaţi în acte criminale, este foarte important pentru ca ei să rămână în familie, mai ales
cât siguranţa educaţiei este garantată acolo. Aceasta ne determină să apreciem că societatea
nu poate schimba doar copilul, ci trebuie să se lucreze la fel de mult (dacă nu chiar mai mult)
şi cu familia.
Numărul cazurilor de abuz asupra copiilor a crescut în ultimii ani, astfel de situaţii fiind
întâlnite atât în cadrul familial, cât şi în instituţiile de ocrotire a minorilor, relevă un studiu
realizat de agenţia guvernamentală pentru protecţia copilului, împreună cu organizaţiile
„Salvaţi Copiii“ şi UNICEF România.
sunt expuşi conflictelor părinteşti, violente şi dese, ca şi mai multor schimbări ale adultului
protector, tind să devină antisociali şi delincvenţi.
Rolul familiilor monoparentale (cu ambii părinţi), cu conflicte în predispunerea la
violenţă, este accentuat şi de datele oferite de cercetările întreprinse în cadrul Institutului
Naţional Britanic, asupra a 500 copii născuţi într-o săptămână, în anul 1986. La aceste
cercetări au fost excluşi copiii nelegitimi, „din flori“, aşa că toţi copiii supuşi studiului şi-au
început viaţa într-o familie cu părinţi căsătoriţi.
S-a stabilit că copiii din familiile dezmembrate prin divorţ sau separate au un risc
potenţial mult mai crescut să înceapă să comită infracţiuni la vârsta de 21 de ani, în
comparaţie cu cei din familiile unite.
De asemenea, s-a constatat că în familiile care s-au destrămat în timp ce copiii aveau 0-4
ani, aceştia erau mult mai predispuşi la delincvenţă faţă de copiii cărora, de exemplu, li se
dezmembrau familiile la vârsta de 11-15 ani.
Recăsătoria (care se întâmplă mai adesea după divorţ decât după moarte) a fost, de
asemenea, asociată cu un risc crescut de delincvenţă, fapt care ar putea sugera un posibil
efect negativ al părintelui vitreg. Într-o analiză mai amplă, cuprinzând 50 de cercetări ale
profesorilor Edward Wells şi Joseph Rankin, s-a subliniat că familiile monoparentale sunt
mai puternic expuse la delincvenţă atunci când au drept cauze separarea sau divorţul
părinţilor, decât moartea.
Şi „Studiul Cambridge“ subliniază faptul că părinţii separaţi permanent sau temporar,
înainte de vârsta de 10 ani a copilului, pot constitui una din cauzele importante care conduc
către delincvenţă, însă, cu condiţia ca separarea să nu fie cauzată de spitalizare sau de
moarte. Acelaşi studiu, totuşi, a scos în evidenţă şi faptul că familiile dezmembrate la vârsta
mai mică de 5 ani a minorului, chiar şi în aceste situaţii (moarte sau spitalizare prelungită),
prezintă un potenţial criminogen, susţinând că, în asemenea cazuri, 56% dintre copiii
separaţi de un membru al familiei au fost condamnaţi. Cercetări mai recente susţin că, într-o
proporţie semnificativă şi în anumite condiţii, şi minorii crescuţi într-o familie monoparentală
prezintă riscul de a ajunge să comită delicte.
Într-un studiu făcut în Canada pe o scară destul de largă, asupra sănătăţii copiilor din
Ontario (3300 copii cu vârsta între 4 şi 16 ani), s-a stabilit că şi familiile monoparentale tind
să aibă copii care să consume droguri sau alcool.
Cercetările care au fost întreprinse au sesizat faptul că sunt dificil de descifrat efectele
specifice ale familiilor dezorganizate şi ale familiilor cu un venit mic, fiindcă şi familiile
monoparentale trăiesc adesea în sărăcie, dar nu au coeficienţi ridicaţi de o eventuală
implicare în crimă:
Cu certitudine, subliniază Marry Morash şi Lila Rucher într-o cercetare comună, mamele
adolescente care rămân singure şi trăiesc în sărăcie sunt primele expuse să aibă copii
delincvenţi.
În multe cercetări criminologice, delincvenţii sau nou-delincvenţii sunt egali în faţa SES.
De altfel, despre relaţia dintre SES şi comiterea de delicte există un volum impresionant de
literatură, care însă este caracterizată de contradicţii, deşi multe alte opinii înclină să creadă
că între statutul socio-economic (SES) şi comiterea de delicte nu există o corelaţie.
Privarea părinţilor de un statut socio-economic adecvat este asociată deseori şi cu o
posibilitate lărgită oferită copiilor de a comite delicte.
Se apreciază că, şi după ce copilul creşte şi se dezvoltă, se mai poate încă observa în
comportamentul său, care este unul normal, obişnuit, privarea socio-economică pe care a
avut-o în copilărie.
Cu toate acestea, deşi sunt mai multe vocile şi argumentele cercetătorilor care
demonstrează că influenţa colegilor şi a tovarăşilor de joacă ce au comis aceleiaşi fapte
constituie un factor important, este dificil să decizi între aceste interpretări, care de care mai
diferite.
În sensul celor menţionate mai sus amintim că autorii unui studiu american apreciază că
nu doar asocierea cu prieteni (colegi) delincvenţi, dar şi angajarea în delicte face să crească
asocierea cu delincvenţii. Influenţa familiilor şi cea a acestor „prieteni“ sunt prezentate în
„teoria asocierilor diferenţiate“ a lui Edwin Sutherland şi Donald Cressay, unde se apreciază
că delincvenţa unui copil depinde de numărul de persoane ale căror medii sociale sunt
caracterizate prin norme şi atitudini care favorizează încălcarea legilor.
În ceea ce ne priveşte, pe baza experienţei acumulate în domeniul cercetării
criminologice, apreciem că, fără nici o îndoială, fără nici un echivoc, între activitatea
delincventă a minorilor şi activităţile colegilor şi prietenilor lor, există o relaţie apropiată.
„Studiul Cambridge“, apreciază că asocierea unui copil cu prieteni delincvenţi la vârsta
de 14 ani constituie un factor care îl va predispune, mai târziu, ca adult, la condamnări
penale.
Este necesar să remarcăm faptul că, dacă un minor încetează să participe la astfel de
activităţi delincvente în cadrul grupului de prieteni, şansa lui de a se transforma într-un non-
delincvent este foarte mare.
Apreciem că relaţia unui copil cu prieteni delincvenţi constituie un factor extrem de
important în probabilitatea de a comite infracţiuni ca adult.
2.9. Influența comunității în producerea delincvenței juvenile
Într-un capitol anterior, în care am analizat detaliat teoriile ecologice şi criminalitatea,
apreciam că ratele delictelor variază sistematic cu aria rezidenţei.
Aşa de exemplu, am prezentat studiile clasice ale lui Clifford Shaw şi Henry McKay,
făcute asupra unor oraşe americane, în special Chicago, care arătau că rata delincvenţei
juvenile este mai ridicată în zonele din împrejurimile oraşelor caracterizate de deteriorare
fizică, dezorganizare a vecinătăţii şi mobilitate rezidenţială înaltă.
Shaw şi McKay au demonstrat că o proporţie însemnată de răufăcători vine de la indivizii
aflaţi în zona care tindea să fie cea mai dezavantajată social. De asemenea, ei au demonstrat
că ratele criminalităţii erau destul de înalte în aceleaşi zone, persistând peste timp, în pofida
valurilor succesive de emigranţi de diferite naţionalităţi şi etnii. Autorii studiilor au ajuns la
concluzia că factorii care produceau delincvenţă erau inerenţi în comunitate, zonele având o
rată înaltă de infracţiuni, atât datorită transmiterii culturale a normelor antisociale, de la o
generaţie la alta, cât şi, pe de altă parte, datorită procesului de socializare deficitar la care
erau expuşi copiii.
Cele două influenţe — transmiterea culturală şi procesul de socializare deficitar —
produc dezorganizarea socială a unei zone şi limitează posibilităţile instituţiilor locale de a
controla comportamentul rezidenţilor.
Profesorul Michael Rutter, într-unul din studiile sale, aprecia că în zonele din apropierea
oraşelor şi
Într-un alt studiu, Steve Osborn şi-a propus a stabili impactul pe care îl are mediul
înconjurător asupra comiterii delictelor şi a urmărit oamenii care se deplasau dintr-o zonă în
alt. Astfel, Osborn a descoperit că mutarea din împrejurimile Londrei spre centru conduce la
reducerea numărului de condamnări şi implicit de fapte criminale. Această descreştere poate
avea loc datorită mutaţiilor care duc la spargerea grupurilor de delincvenţi, ori datorită
faptului că la periferii existau alte oportunităţi pentru comiterea de infracţiuni.
Cu certitudine, însă, între indivizi şi comunitatea în care trăiesc, există o interacţiune
bine definită.
Este adevărat, alte câteva aspecte ale vecinătăţilor de la periferia oraşelor pot conduce
la comiterea de delicte, aceasta probabil şi datorită densităţii crescute a populaţiei din acele
zone, care pot provoca tensiuni, frustrări, anomie. În acest sens, există o multitudine de
factori interrelaţionali, fiindcă zonele cu infracţiuni multe includ adesea şi o înaltă
concentrare a familiilor cu venituri scăzute şi deci cu un nivel de trai scăzut.
Ross a încercat să-i înveţe pe delincvenţi abilitaţi cognitive, acolo unde ele lipseau,
sperând că astfel numărul de delicte se va reduce. El militează, îndeosebi, pe necesitatea de
a schimba modul de gândire al tinerilor. Astfel, el a descoperit pe un mic eşantion că atunci
când s-a reuşit schimbarea modului de gândire, recidiva a cunoscut o reducere cu 74%. Ross
apreciază că acest program de reabilitare nu presupune neapărat un personal specializat, ci
el poate fi realizat la fel de bine şi de părinţi sau profesori.
Programul a avut drept scop de a-i învăţa pe delincvenţi să se oprească şi să se
gândească înainte de a acţiona, să ia în calcul consecinţele comportamentului lor, să
recunoască faptul că există moduri alternative de rezolvare a problemelor lor, iar înainte de
a comite fapta să se gândească la impactul acesteia asupra altei persoane.
Desigur, problema include şi abilitate socială, logică şi probleme creative de rezolvare,
dar şi abilităţi de negare.
din cauza faptului că implementarea programului a întâmpinat mari dificultăţi într-una dintre
cele mai dezorganizate şi mai dezavantajate comunităţi urbane din America.
În Anglia, proiectele comunitare au fost focalizate pe „probleme situaţionale“, ele
axându-se pe:
— descentralizarea managementului locuinţei şi serviciilor;
— chiriaşii implicaţi în a fugi de situaţiile precare în care se aflau;
— îmbunătăţirea fizică etc.
Una dintre aceste iniţiative, prezentată pe scară largă, a fost „Programul situaţiilor
prioritare“. Unii au apreciat pozitiv rezultatele obţinute, însă se pare că reducerea
infracţiunilor într-un anumit sector a avut ca efect creşterea acestora cu aceleaşi procente,
într-un sector apropiat, fapt ce ne face să credem că infracţiunile s-au deplasat dintr-o parte a
oraşului, unde s-a aplicat un anumit program cu reguli mai riguroase, în altă parte a lui,
situaţie care este frecvent întâlnită şi în România, la nivelul ratei criminalităţii din două
judeţe apropiate, cu acelaşi număr de populaţie şi, în general, cu aceeaşi structură social-
economică.
Un asemenea proiect nu produce multă informaţie directă despre efectele factorilor
consumatori asupra indivizilor ce comit delicte, fiindcă ei sunt evaluaţi prin măsurări ale
incidenţei infracţionale, însă se poate face o apreciere pe marginea eforturilor depuse de
organele abilitate ale statului pentru combaterea criminalităţii.
Pare incredibil, dar Proiectul Kirkholt a marcat o scădere cu 70% a numărului de tâlhării,
fiind de altfel însoţită şi de o reducere a altor tipuri de delicte şi, ca urmare, proiectul a fost
apreciat ca un succes pentru societatea britanică.
O altă problemă, care se pune în cadrul strategiilor de prevenire, este aceea dacă poate
fi recomandat şi eficient să ţinteşti indivizi cu risc crescut şi vecinătăţile sau chiar eşantioane
mai largi de indivizi, implicit zonele respective.
Beneficiile prevenirii situaţionale, dacă au succes, pot fi imediate, în vreme ce beneficiile
prevenţiei de dezvoltare pot fi obţinute pe termen lung. De aceea, ar fi mult mai util dacă
oamenii politici ar înţelege că este absolut necesar să implementeze programele de
prevenire mai înainte de producerea fenomenelor criminale şi nu după sau în ultima fază.
Mulţi dintre aceşti politicieni au un orizont scurt în timp, şi creează probleme reale atunci
când se încearcă a-i convinge că prezentul este timpul cel mai potrivit pentru a demara un
program de combatere a criminalităţii de 5, 10 sau 20 de ani.
Rezultatul unor comparări între costurile şi beneficiile fiecărei strategii de prevenire face
deseori ca argumentele să fie mai plauzibile.
De asemenea, o problemă de implementare este şi aceea de a reuşi ca strategiile
prezentate să fie acceptate de comunitate, iar participarea acesteia la finalizarea activităţii
respective să aibă un rol activ.
Este practic imposibil să propui strategii perfecte de prevenire a infracţiunilor, de aceea,
diversitatea acestora înseamnă pentru fiecare comunitate o şansă de a o alege pe cea mai
atractivă din cele câteva strategii propuse.
Când ne propunem analiza impactului unor strategii de prevenire este absolut
necesar să se stabilească modul cum acestea au fost implementate în practică, fiindcă
evaluarea efectelor strategiilor este problema cea mai importantă.
Desigur, unele programe pot fi uşor evaluate, altele ceva mai greu, aşa cum — de
exemplu — pot fi programele care au implicat un număr mai mare de elemente: educaţie
şcolară, instruirea şi formarea abilităţilor interpersonale pentru copii şi instituirea
managerială pentru părinţi etc. Aceste programme, însă, au o şansă mai mare de a reduce
delincvenţa, faţă de un program bazat doar pe un anumit tip de intervenţie.
La nivelul societăţii româneşti se pot lansa mai multe programe, bazate pe strategii de
dezvoltare socială şi coordonate de specialişti în domeniu.
Un asemenea program poate fi croit pe nevoile fiecărei zone geografice unde ar urma să
fie aplicat, iar comunitatea poate fi un oraş mai mare sau mai mic.
Scopul unui asemenea program este de a reduce comportamentul antisocial, incluzând
aici şi delincvenţa, prin implementarea unor strategii a căror eficienţă a fost deja
demonstrată. Un asemenea program, de exemplu, ar putea fi bazat pe „teoria dezvoltării
sociale“, care are drept punct-cheie faptul că neangajarea tinerilor în societate este o cauză
majoră a delincvenţei şi, îndeosebi, a consumului de droguri, a prostituţiei şi a infracţiunilor
cu violenţă.
Teoria în sine vine şi anticipează că tinerii cu un puternic angajament faţă de societate
vor fi şi cei mai capabili să reziste tentaţiilor de a comite delicte.
Contractul tinerilor cu societatea include ataşarea lor la un grup social convenţional, aşa
cum, de exemplu, ar putea fi familia şi şcoala, interiorizarea normelor, valorilor şi
credinţelor acceptate social. Toate acestea dezvoltă la tineri abilităţi şi convingeri pentru un
comportament social corect.
Un program, la început, trebuie să demareze cu o „mobilizare socială“, astfel, liderii
principali (de exemplu, un şef de poliţie, un primar, un inspector general şcolar etc.) vor
prezenta atât beneficiile cât şi costurile unei asemenea iniţiative, pregătind în acelaşi timp
personalul selectat pentru a implementa programul de prevenire. Aici, este absolut necesar
5. Concluzii
„Actul delicvent, ca atare, reprezintă expresia unui şir de acţiuni şi conduite care
contrastează puternic cu normele de convieţuire existente în cadrul familiei, instituţiilor,
societăţii...“.
Dacă în urmă cu trei ani în închisorile din România se aflau încarceraţi circa 1000 de
minori, numărul acestora a ajuns, în prezent, la peste 17000. Poliţia susţine că infracţiunile
comise de minori sunt într-o creştere alarmantă. Minorii comit toate faptele ilegale posibile,
de la furturi şi tâlhării, violuri şi spargeri de locuinţe, până la trafic de droguri. Se pune, însă,
tot mai des întrebarea dacă toţi minorii care ajung în închisoare sunt cu adevărat vinovaţi de
tot acest şir de ilegalităţi comise, ori dacă, nu cumva, adevăraţii autori ar trebui căutaţi în
rândul adulţilor. Studiile de specialitate, cât şi viaţa de zi cu zi, au arătat că peste tot în lume
Nu uita!
Întrebări de control
3. Impulsivitatea copilului poate fi redusă prin folosirea unor tehnici care ţin de:
a) atitudinea copilului;
b) abilităţile de instruire;
Propuneri de referate
Temă de control
Bibliografie
Unitatea de învățare 7
CRIMINOLOGIA APLICATĂ
A.CRIMINALITATEA INFORMATICĂ
1. Aprecieri introductive
Progresul tehnicii şi al tehnologiei s-a concretizat, printre altele, în apariţia unor
computere şi programe cu o foarte mare performanţă, care, au constituit pentru omenire un
salt uriaş, acum aproape neştiind unde acesta se va opri şi dacă se va opri vreodată.
Fără îndoială, apariţia acestei tehnici ultramoderne a înlesnit munca oamenilor,
permiţându-le efectuarea într-un timp record a unei multitudini de tranzacţii, de afaceri şi de
comunicări într-un timp record în orice colţ al lumii.
Practic, astăzi, o societate care tinde spre dezvoltare foloseşte computerul în toate sau
aproape toate sectoarele vieţii social-politice şi economice. De la un necaz, utilizarea
computerului a devenit o necesitate socială şi, cu siguranţă, pentru ziua de mâine el va fi o
necesitate individuală.
Unele prognoze sugerează că în secolul acesta fiecare persoană din lume va putea avea
acces la Internet. De altfel, acum Internetul a devenit cea mai mare reţea de calculatoare din
lume.
Alte prognoze estimează că nu numai numărul utilizatorilor va creşte, ci şi numărul de
computere per persoană se va mări. Este foarte posibil ca în curând să avem computere în
aparatele electrocasnice, telefoane, televizoare, birouri, automobile. Aceste computere vor
furniza informaţii pentru a ne optimiza resursele şi a ne ajuta în activitatea cotidiană. Casele
ori automobilele „inteligente“ se vor ajuta singure, folosind computerele în funcţie de
program, sezon şi modul de utilizare. Acestora li se vor putea accesa programele de oriunde
am fi.
Desigur, toate acestea vor ajuta pe cei care le utilizează să-şi conserve resursele şi,
totodată, să-şi îmbunătăţească nivelul de viaţă. Cu siguranţă, industria, învăţământul şi
administraţia pot fi influenţate în acelaşi mod.
În situaţia în care, în ultimii ani, cantitatea de informaţii din domeniul financiar sau al
spionajului, cuprinzând până şi mesajele personale stocate sau transmise prin intermediul
computerului, a crescut, acestea au depăşit limitele imaginaţiei umane.
Guvernele, armata şi economia mondială nu mai pot funcţiona fără ajutorul
computerului. Computerele care tranzacţionează această creştere uriaşă de informaţii
comunică între ele prin Internet sau prin alte numeroase reţele militare sau financiare.
Cifrele sunt uluitoare. Specialiştii apreciază că mai bine de o sută de milioane de mesaje
electronice traversează reţelele lumii în fiecare zi.
Aceste cantităţi imense de informaţii stocate şi transmise sunt vulnerabile şi ele pot fi
compromise. De altfel, nu cred că prea mulţi ştiu care este adevăratul scop al infracţiunilor
prin intermediul computerului, certă rămânând doar constatarea că pagubele se ridică la
miliarde de dolari, bani care fie au fost furaţi, fie au fost pierduţi.
Studiile întreprinse de specialişti în ţări unde sistemul informatic constituie un mod de a
trăi semnalează faptul că aproape toate organizaţiile au fost afectate într-un fel sau altul de
infracţiunile comise prin intermediul computerului. De exemplu: Centrul Britanic de
Informatică a raportat că mai mult de 80% din organizaţiile britanice au fost victimele unei
astfel de infracţiuni în ultimii doi ani.
Numărul celor care folosesc reţele interconectate este în creştere, fapt care face ca acest
gen de infracţiune (crimă) să se realizeze din ce în ce mai uşor.
Desigur, pentru ca efectele jafului informatic să fie diminuate, pentru că a fi înlăturate
pare un deziderat greu de îndeplinit, cercetarea criminologică alături de alte forumuri
specializate, trebuie să răspundă la mai multe întrebări. Aşa de exemplu, este interesant de a
stabili: care sunt tipurile de infracţiuni comise prin intermediul computerului? Cine comite
aceste infracţiuni? Avem legi care să interzică infracţiunile săvârşite prin computer şi care
sunt acestea? Care sunt riscurile comiterii unei infracţiuni prin intermediul computerului?
Cum putem preveni producerea infracţiunii prin intermediul computerului? Cum se
consideră infracţiunea comisă prin intermediul computerului? Cum se investighează acest tip
de infracţiune? Cum poate fi urmărită din punct de vedere juridic infracţiunea comisă prin
intermediul computerului?
c. Atacuri financiare
În zilele noastre, în România când în anumite sectoare salariile sunt depozitate electronic
în conturi şi sumele necesare se scot pe carduri, când facturile au început să fie plătite
electronic şi cecurile oferă posibilitatea atât de a depozita, cât şi de a extrage anumite sume
de bani, apare firesc ca cele mai mari furturi şi fraude să fie tot electronice.
d. Atacuri teroriste
Terorismul foloseşte tehnologii de ultimă oră, de aceea, era de aşteptat ca în acţiunile
lor, criminalii să apeleze şi la computer, facilităţile oferite de acesta fiind în practica
organizaţiilor teroriste.
Evenimentele din 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii au declanşat la
nivelul tuturor ţărilor civilizate un război total împotriva teroriştilor şi a acelora care îi susţin.
Operaţiunile militare din Afganistan, dovezile strânse de către serviciile secrete dar şi
declaraţiile unor lideri ai grupărilor teroriste, a demonstrat că în luarea deciziilor pentru
declanşarea actelor teroriste cu efecte mai deosebite în rândul victimelor, un rol important l-
a jucat tehnologia informatică.
Bomba care la primele ore ale zilei de 2 septembrie 1995 a fost detonată în faţa
birourilor firmei de software Scientic Control Sistems din Hamburg şi, apoi, o alta, la câteva
secunde în faţa unei alte firme de software, Mathematische Beratungs und Programmierung
Dienst, aveau să fie doar începutul pe care teroriştii îl vor acorda industriei de computere.
În Italia, Brigăzile Roşii au lansat în anii 1970 mai multe atacuri teroriste împotriva a
peste 75 de firme de computere şi electronice.
Atacuri de acest gen au avut loc şi în Africa de Sud, în alte zone din Europa, dar şi SUA a
fost vizată în acest sens. Acum, se pare că preocuparea teroriştilor s-a perfecţionat, astfel, ei
nu mai caută să arunce în aer o clădire unde se fabrică componentele unor asemenea
computere, ei vor arunca în aer întreg sistemul care poate să producă mari dereglări la
nivelul unei ţări, în sistemul bancar, electric, militar, trafic aerian etc.
Fără îndoială, serviciile oferite de Internet a ajutat foarte mult atât cercetarea ştiinţifică
cât şi afacerile şi comunicările inter-uname.
În România Internet-ul a pătruns pe piaţă în anul 1996, dar cunoaşte un boom continuu
din anul 1997-1998. Putem afirma cu certitudine că în acest domeniu România se află pe o
direcţie firească în raport cu lumea occidentală, o direcţie devenită condiţie sine qua non în
perspectiva integrării euro-atlantice.
Frauda, este una dintre cele mai comune probleme cu care se confruntă reţeaua,
datorită expansiunii uriaşe a comerţului prin internet, fraudă care se realizează prin
modalităţi de la cele mai simple la cele mai complicate. Există astfel pe unele pagini de web
softul necesar creării de cărţi de credit false, prin care se achită o comandă de bunuri, sau
prin excrocherii în care se determină un anume utilizator să-şi spună numărul de carte de
credit şi celelalte detalii necesare, pentru ca mai apoi infractorul să achiziţioneze diferite
bunuri de o anumită valoare pe zi, pentru a nu fi necesară confirmarea telefonică, sau prin
fax.
O altă mare problemă legată de securitatea din reţea, o constituie aşa zişii „hackeri“,
care sparg anumite coduri şi reţele, fie pentru a frauda companiile respective (de exemplu
furtul de jocuri de la companiile producătoare), fie pentru a fura anumite informaţii (spionaj
industrial), fie din pur amuzament, pentru a încurca socoteala victimei (distrugerea paginii
de prezentare a unei companii). Sunt cunoscute multe cazuri în care hackerii au distribuit
viruşi, care au distrus sau aveau potenţialul să distrugă sute de mii de calculatoare din
întreaga lume.
În condiţiile în care cu mijloace tehnice minime şi cheltuieli financiare modice este de
aşteptat ca orice utilizator interesat să pătrundă în reţeaua Internet şi să acceseze diverse
baze de date, fapt care oferă posibilitatea ca un răuvoitor sau bolnav psihic, din oricare parte
a lumii, să creeze pagube imense unor comunităţi, indivizi sau chiar state aflate într-o altă
zonă geografică a lumii. De altfel, unii specialişti afirmă că „Teroristul zilei de mâine ar putea
fi capabil să provoace daune mai mari cu un Keyboard decât cu o bombă“.
Aria paletei delictelor informatice este destul de largă, de la furtul material şi distrugerea
echipamentelor, la sabotajul informatic, folosirea ilicită a informaţiilor şi sistemelor
informatice până la sustragerea unor mari sume de bani — care, de la o zi la alta, va fi din ce
în ce mai mare.
Doctorul Sergio Velastin, conducătorul echipei de cercetători britanici care a asamblat
robotul respectiv, a declarat că nesiguranţa este principalul motiv pentru care cercetătorii
britanici au avut această iniţiativă. „Tehnologia noastră se descurcă de minune la
îndeplinirea sarcinilor plictisitoare şi obişnuite care le revin în mod obişnuit oamenilor, dar
care, din diverse motive, pot pleca pentru câteva minute, timp suficient pentru criminali de a
ucide pe cel vizat. În vreme ce studii recente au arătat că aparatele de înregistrat imagini au
tendinţa de a plasa crima în alt loc decât de a preveni.
Cu toate acestea, în anumite spaţii, camerele de luat vederi vechi mai sunt încă folosite.
Robotul va fi capabil să vadă cu ajutorul acestora bagajele suspecte lăsate „la voia
întâmplării“ pe un peron de gară sau în sala de aşteptare a unui aeroport. Anchetatorii vor
folosi imaginile astfel obţinute pentru a detecta cine a lăsat bagajul şi destinaţia în care
posesorul s-a îndreptat după ce a făcut acest gest. Până la înlocuirea completă a pazei
asigurate de om, invenţia cercetătorilor britanici va funcţiona în paralel cu ea.
Acesta este unul din cazurile fericite, piaţa informatică fiind supusă continuu unor
atacuri pentru a penetra bazele de date care interesează. De aceea, vom încerca, în
continuare, să identificăm în rezumat punctele majore de vulnerabilitate ale unui sistem
computerizat, văzut în întregul său pe părţile sale componente: partea hardware, partea
software, informaţia şi comunicaţiile.
a. Partea hardware
Partea hardware reprezintă ceea ce majoritatea dintre noi numim „computer“. Ea
cuprinde computerul de bază, terminalele, şi alte componente cum ar fi imprimantele,
modemurile externe sau unităţile floppy - disk externe.
b. Software-ul
Software-ul este ceea ce noi folosim pentru a ne rezolva problema pentru care am
apelat la computer. Datorită lui, pe ecranul computerului, vor apărea instrucţiunile şi
informaţiile necesare pentru ca aparatul să funcţioneze. Sunt două categorii de bază ale
software-lui: sistemele de operare şi aplicaţiile.
Majoritatea utilizatorilor nu trebuie să-şi facă griji în privinţa sistemelor de operare
pentru că sunt deja instalate pe computer atunci când acesta este pornit pentru prima oară.
Sistemul de operare oferă acele instrucţiuni care trebuie prezentate computerului să se
autoverifice de fiecare dată când este pornit, să răspundă la comenzile ce i se dau prin
intermediul tastaturii şi să ofere sistemului informaţia necesară pentru utilizarea altor nivele
de software.
Aplicaţiile, cea de-a doua categorie din care este format software-ul include programele
de procesare a cuvintelor (de exemplu Microsoft Word, Word Perfect) sau de organizare
(Lotus 1-2-3, Excel), dar şi alte aplicaţii, cum ar fi grafica la jocuri, educaţie şi programe
ştiinţifice. Aceste programe, de obicei, sunt cumpărate de la un vânzător de software
autorizat, deseori firmele dezvoltându-şi propriile programe pentru efectuarea unor operaţii
financiare, cum ar fi evidenţe contabile şi inventare.
c. Informaţiile
Informaţiile sunt însă vitale pentru orice organizaţie.
Hardware-ul şi software-ul pot fi înlocuite, chiar dacă sunt scumpe, dar informaţiile,
adunate pe parcursul timpului sunt neînlocuibile. Informaţiile sunt compuse din tot ceea ce
face o organizaţie: comenzi, documente scrise, procesare financiară sau inginerii
operaţionale. Când oamenii fură informaţii, ei fură un bun, ca şi cum ar fura bani sau
echipamente.
d. Comunicaţiile
Comunicaţiile au loc prin intermediul reţelelor.
O reţea, este de fapt un cablu care conectează două sau mai multe computere.
O inter-reţea, este o conexiune de două sau mai multe reţele; este o reţea a reţelelor.
Internet-ul este o conexiune globală a diferitelor reţele naţionale. Conectarea unui
computer la orice fel de reţea creşte în mod inevitabil vulnerabilitatea informaţiilor stocate.
Internetul şi alte mari reţele internaţionale pun o problemă deosebită. Spărgătorii pot folosi
un computer care este legat la o reţea, pentru a se conecta la un alt computer, poate fi în cu
totul altă reţea, deseori, fără să lase vreo urmă. Din cauza faptului că aşa multe reţele sunt
interconectate, spărgătorii care intră într-un sistem au posibilitatea de a intra în alte sisteme
sau reţele foarte uşor. Deseori spărgătorii trec dintr-o reţea în alta, nelăsând nici o urmă şi
făcând aproape imposibilă depistarea lor, sau chiar detectarea pătrunderii lor în sistem.
Depistarea lor devine chiar mai dificilă în cazul în care schimbă des liniile telefonice folosite.
Reţeaua permite, dealtfel, utilizatorilor, accesarea unui număr diferit de servicii, cum ar
fi BBS-urile (prescurtarea de la buletin board). BBS-urile sunt acele locuri în care utilizatorii
de computere pot schimba între ei informaţii, lasă mesaje sau pot prelua diferite programe
care sunt în domeniul public. De asemenea BBS-urile sunt acele locuri în care spărgătorii pot
schimba între ei secrete de acces.
Hardware-ul, software-ul, informaţiile şi comunicaţiile sunt în pericol în moduri diferite.
permit să plătească preţul cerut pentru asemenea sisteme. De cele mai multe ori trebuie să
compari costul unui sistem cu costul daunelor ce pot fi provocate în lipsa acestuia. În mod
formal, acest proces de analize şi decizii este numit analiza riscului.
Analiza riscului, implică identificarea ameninţărilor la care este supus sistemul,
vulnerabilităţilor şi a măsurilor care pot fi luate pentru a-l proteja. Identificarea riscurilor
este primul pas în stabilirea unui program de securitate, împotriva infracţionalităţii de acest
gen.
7. Ce trebuie făcut?
În noul context oferit de explozia dezvoltării reţelelor informatice, organul de urmărire
penală şi justiţia vor fi obligate să se adapteze şi să acţioneze pentru că, chiar în acest
moment, se produce o multitudine de fraude informatice cu consecinţe nu numai în sistemul
financiar, ci chiar cu pierderi de vieţi umane.
Investigatorii şi magistraţii trebuie să înţeleagă metodele de acţiune ale criminalilor, să
adopte noi tehnici şi să stabilească noi metode de abordare a justiţiei. Aceştia trebuie să se
familiarizeze cu modul de investigare a crimelor informatice, nu numai pentru a apăra
interesele şi resursele societăţii în ansamblu, ci şi pentru a proteja drepturile şi nevoile
individuale .
Este lesne de sesizat că lumea crimei informatice nu se limitează doar la fraude bancare
sau administrative şi în perimetrul de acţiune al acesteia se va simţi în elementul său
corupţia, monopolul economic, violarea intimităţii şi chiar actele teroriste, pe care Osama
Bin Laden, teroristul învinuit a fi fost creierul evenimentelor din 11 septembrie 2001 din
Statele Unite ale Americii, deseori, le-a executat şi cu ajutorul computerelor. Desigur, aici
este pusă în discuţie activitatea acelor infractori extrem de periculoşi care îşi coordonează
acţiunile criminale prin intermediul calculatoarelor.
Crima organizată, criminalitatea „gulerelor albe“ şi, în general, infracţiunile de mare
violenţă şi cu prejudicii financiare enorme sunt coordonate de lumea virtuală.
De asemenea, anchetatorii trebuie să se familiarizeze cu utilizarea computerelor pentru
a oferi protecţie în timpul investigaţiilor. Aceştia trebuie să stăpânească mânuirea
calculatorului astfel încât să evite producerea de daune proprietarilor şi vieţii cetăţenilor în
timpul cercetărilor. Experienţa altora ne-a arătat cât de uşor este să producă daune în timpul
unei investigaţii şi cât de importantă este experienţa în aceste cazuri.
Excesul şi daunele provocate în timpul investigaţiilor, fie că sunt accidentale sau nu, pot
conduce la distrugerea unor probe împotriva suspecţilor şi, mai grav, fiecare incident poate
conduce la lezarea cetăţenilor, în condiţiile în care anchetatorii sunt însărcinaţi cu protejarea
lor.
Pentru prevenirea unor asemenea incidente nedorite, este absolut necesar ca şi la
nivelul magistraţilor, poliţiştilor şi experţilor români să fie instruiţi cu privire la:
— detectarea activităţii criminale informatice;
— obţinerea probelor, fără a distruge sistemele şi a cauza prejudicii altora;
— conducerea investigaţiilor să fie realizată de persoane instruite şi obişnuite
profesional cu lumea informaticii, ori, mai ales, cu metodele de comitere a crimei în acest
domeniu;
— protejarea victimelor, fiindcă este posibil ca persoane interesate să atenteze la viaţa
acestora sau să-i influenţeze sub diferite motive de a nu mai coopera cu organele de
anchetă, sau chiar de a-şi retrage plângerea, luând totul asupra lor, fie ca pe o greşeală, fie
ca pe un exerciţiu care nu le-a reuşit şi în urma căruia sau ales cu o pagubă pe care, în mod
intenţionat, a înţeles să o pună în sarcina altora;
— protejarea suspecţilor — constituie, de asemenea, un obiectiv care în viitor nu trebuie
scăpat din vedere. Interese mult mai mari, care se află deasupra suspecţilor, pot lua decizii
nu numai de distrugere a unor probe cât şi de eliminare fizică a celor care au greşit prima
dată şi au atras poliţia pe urmele lor.
Sigur, nu încerc acum să conving că este necesară transformarea magistraţilor în experţi
în calculatoare şi nici experţii în calculatoare să devină experţi în justiţie. Trebuie, desigur,
făcută o introducere către cunoştinţele minime în terminologia computerelor şi securitatea
acestora din punctul de vedere al unui investigator nespecializat.
Cu ajutorul acestei instrucţii minimale, cei care lucrează în domeniul justiţiei cât şi
organele de poliţie şi procuratură care se confruntă direct cu depistarea şi probarea actelor
criminale, vor avea cunoştinţe bune despre modul în care se comit crimele pe computer, şi
despre modul în care acestea sunt protejate împotriva activităţii criminale. De asemenea, o
instruire bine făcută, va oferi posibilitatea ca cei interesaţi să înţeleagă legile care se
elaborează şi cele mai des întâlnite motive pentru care se produc crime în domeniul
informatic. Trebuie să înţelegem de ce şi când este necesară intervenţia unui expert din
exterior, fie pentru a ajuta la investigaţie şi probarea faptei criminale, fie pentru a proteja
victima sau suspectul.
Cei angajaţi în sistemul justiţiei nu sunt experţi în domenii precum telefonia,
contraspionajul sau toxicologia, însă, pentru ei contează înţelegerea fenomenului. În
momentul în care crima implică componente din aceste domenii, un bun investigator
recunoaşte elementele de bază ale crimei care s-a produs şi pe care o cercetează, conducând
1. Noțiuni introductive
Având în vedere că absolvenţii unei facultăţi de drept îşi pot desfăşura activitatea şi
în domeniul relaţiilor internaţionale, unele facultăţi, ca de exemplu Facultatea de drept din
Universitatea „Nicolae Titulescu“ Bucureşti, cuprind în programa de învăţământ discipline
distincte care vin să-i familiarizeze cu relaţiile juridice internaţionale ce se pot forma în
cadrul dreptului internaţional public şi al celui privat (şi nu numai). De aceea, am considerat
necesar a face o trecere în revistă a preocupărilor criminologice într-un domeniu de absolută
noutate şi mare importanţă, acela al marilor riscuri pentru securitatea europeană.
În acest sens, au fost mai multe încercări la nivelul unor organizaţii europene, însă, în
opinia noastră, teoria dr. Alessandro Politi este de departe una dintre cele mai actuale şi mai
motivată.
Vom încerca, în continuare, să prezentăm ideile principale ale dr. Alessandro Politi,
convinşi fiind că acestea, au căpătat deja forma unei teorii de absolută noutate, cu un mare
interes şi pentru cercetarea criminologică europeană.
Termenii „crimă organizată transnaţională“, „trafic ilegal de droguri“ şi „terorism
internaţional“ apar frecvent corelaţi cu securitatea sau stabilitatea internaţională. La aceste
riscuri, ca urmare a globalizării economiei şi a tendinţei generale a ţărilor din fostul bloc
comunist din Europa Centrală şi de Est, în opinia mea, trebuie să adăugăm şi corupţia. Cei
mai mulţi dintre noi simţim în mod intuitiv că există o legătură între aceste patru probleme şi
securitatea internaţională (şi, fireşte, naţională), dar la nivel strategic nu există o explicaţie
detaliată, adecvată, a importanţei lor. Adeseori, relevanţa acestor noi riscuri este privită mai
mult din punct de vedere naţional şi politic, decât din perspectiva nevoilor clar definite ale
securităţii internaţionale.
La scară naţională, natura, efectele şi implicaţiile acestor riscuri sunt mai uşor de
măsurat şi, în general, mai bine definite în calitate de concepte, chiar dacă aceste definiri nu
sunt întotdeauna satisfăcătoare în legislaţie. Adesea, în acelaşi context, este menţionată
proliferarea armelor de distrugere în masă, ca un alt subiect de îngrijorare.
Din punct de vedere politic, problema noilor riscuri este de o mare însemnătate,
deoarece afectează direct toate eforturile de a construi o nouă ordine mondială, sau chiar pe
cele de a face faţă haosului lumii contemporane.
Din punct de vedere criminologic, problema apare de maximă noutate şi de aceea, până
acum, preocupările în domeniu au fost singulare sau inexistente.
O nouă ordine mondială presupune şi o legislaţie adecvată, cu instituţii abilitate care să
impună respectul legii.
Marily Feerguson, în cartea sa intitulată „Conspiraţia acvariană“ susţine, în legătură cu
aceasta, că: „Lumea nouă este cea veche — transformată“. Cercetarea criminologică, ca şi
alte ştiinţe, trebuie să privească înainte şi să identifice acele cauze criminale care ar
împiedica drumul spre progres şi linişte socială.
coordonare din interiorul organizaţiilor criminale, costuri care sunt mai mari decât cele dintr-
o afacere normală, deoarece informaţia este foarte compartimentată.
Este de reliefat faptul că alţi teoreticieni îşi expun opinia lor în teorii mai recente, care
pun accentul pe alte aspecte importante ale specificului crimei organizate, cum ar fi:
— reducerea incertitudinilor – această teorie caută să demonstreze că afacerile crimei
organizate nu urmăresc un profit maxim, ci încearcă, mai ales, să reducă elementul de
incertitudine din tranzacţii;
— definirea inadecvată a drepturilor de proprietate, care explică rolul violenţei în
interiorul acestor organizaţii, ca un subtitlu al legilor recunoscute şi al drepturilor bine
definite;
— reţeaua, ca element specific al organizaţiilor criminale şi care este mai relevantă decât
analogia cu afacerile ilegale menţionate anterior. Pe de o parte, există o anumită diviziune a
muncii (ca şi în cazul firmelor legale), iar fiecare verigă din reţea urmăreşte să desfăşoare
operaţii paralele pe cont propriu, din care să obţină profit. Această concepţie explică foarte
bine supraabundenţa ofertei de droguri.
Totuşi, descoperiri recente cu privire la una dintre cele mai renumite organizaţii
criminale, clanul sicilian „Cosa Nostra“, sugerează o realitate oarecum diferită. Această mafie
s-a structurat ca o organizaţie ierarhizată, rigidă şi închisă. În anii ’60, o reţea mafiotă
interprovincială (numită cupola), cu un reprezentant pentru fiecare provincie şi având
coordonarea generală asigurată de „familiile“ din Palermo, forma vârful piramidei şi centrul
de comandă al mecanismului de acţiune.
Despre mafia italiană s-a scris mult, atât de persoane autorizate, cât şi de persoane mai
puţin instruite în domeniu; considerăm că opinia lui Marcelle Padovani este una dintre cele
mai documentate. Acesta consideră că primul principiu este organizarea „familială“ sau
casca, care reprezintă un nucleu organizatoric format din 10-200 de persoane; cea de-a doua
regulă este „tăcerea“ sau omerta, ca principiu intern fundamental, şi cea de-a treia,
intimitatea de rutină şi violenţa, ca mod de acţiune. Intimitatea este preferată deoarece nu
atrage aşa de mult atenţia, dar Cosa Nostra a atacat şi frontal instituţii ale statului, în
perioada 1957-1980 şi, din nou, în 1992.
De fapt, experienţa tristă trăită de poporul italian nu neagă neapărat definiţiile date
crimei organizate, ci ajută la formularea unor măsuri care să fundamenteze o anumită
politică criminală reactivă. Aceasta nu înseamnă că modelul italian este cel mai recomandat.
El prezintă şi dezavantajul unui model universal valabil şi anume acela că, în Italia, crima
organizată nu este o copie fidelă a modelului sicilian, după cum demonstrează stidde-ul
sicilian (stele), ’ndrangheta din Calabria, camorra din Campania şi Sacra Corona Unita (Sfânta
Coroană Unită) din Apulia, fiecare dintre acestea avându-şi specificul său în ceea ce priveşte
organizarea şi funcţionarea lor ca grupuri mafiote distincte şi pe care le-au unit — când acest
lucru a fost posibil — decât ţelurile lor criminale.
Într-o oarecare măsură, încercările de a unifica, simplifica şi reconcilia diferitele
instrumente analitice pentru a desluşi astfel implicaţiile politice şi juridice ale activităţii
crimei organizate au condus la o polarizare a discuţiei în jurul a două poziţii principale: una
reprezentantă de P. Reuter şi cealaltă de T.C. Schelling.
Reuter propune o definiţie alternativă a „crimei organizate”. În accepţiunea sa „crima
organizată este alcătuită din organizaţii durabile, eşalonate ierarhic şi cu implicaţii într-o
multitudine de activităţi infracţionale“. Această definiţie, cu un caracter oarecum mai larg,
exclude totuşi alte afaceri ilegale, care au ca obiect o singură activitate sau care nu sunt
suficient de stabile.
Se pare că ambele teorii pun accentul pe factorii cruciali pentru înţelegerea aspectelor
specifice ale crimei organizate, deoarece sunt atât de multe pieţe ilegale, încât, cu greu s-ar
putea folosi o schemă de interpretare. Unele pieţe (jocurile, camăta, prostituţia,
contrabanda, falsificarea) au posibilităţi scăzute de acces şi sunt conduse mai mult de spiritul
de concurenţă. Altele (spălarea banilor murdari, traficul de droguri de proporţii şi folosirea
violenţei pentru stoarcerea de bani) presupun costuri mari şi funcţionează pe verticală,
dispunând de o coordonare la nivel central din partea cartelurilor şi coroborând către o
împărţire a atribuţiilor la eşaloanele inferioare ale organizaţiei.
Organizaţiile de aplicare a legii au încercat să fixeze nişte repere coerente, pornind de
la cunoaşterea empirică şi de la considerentele teoretice. În esenţă, sunt patru elemente
definitorii ale crimei organizate, recunoscute de marea majoritate a autorilor, pe care şi noi
le apreciem ca fiind cele mai semnificative:
— existenţa unei ierarhii organizate şi stabile;
— dobândirea de profituri prin infracţiuni;
— folosirea forţei şi a intimidării;
— folosirea corupţiei pentru menţinerea stării de siguranţă.
În 1993, Grupul Ad-hoc pentru Crimă Organizată al Uniunii Europene a adoptat
următoarea definiţie care a fost prezentată la Consiliul Europei: „crima organizată este
prezentă ori de câte ori două sau mai multe persoane sunt implicate într-un proiect
infracţional comun, de-a lungul unei perioade de timp mai extinse sau nedeterminate, cu
scopul de a obţine putere şi profituri şi atunci când micului asociat i se dau sarcini pe care să
le îndeplinească în interiorul organizaţiei:
1) prin afaceri sau activităţi corelate afacerilor;
2) prin folosirea violenţei sau a intimidării;
3) prin influenţa mediilor politice, a mijloacelor de informare în masă, a economiei, a
guvernului sau a organelor judiciare;
4) prin controlul exercitat asupra unui anume teritoriu, dacă este necesar, în scopul
comiterii în colectiv sau individual a infracţiunilor plănuite, care, din punct de vedere legal,
vor putea fi considerate infracţiuni grave.
La această definiţie, care nu este decât o definiţie de lucru a Uniunii Europene, dar care
reprezintă un important progres, s-a anexat un tabel cu 11 caracteristici, care să fie folosit în
perioada pregătirii rapoartelor despre crima organizată şi care să faciliteze înţelegerea mai
precisă a acestui fenomen.
Aceste caracteristici ale crimei organizate sunt:
1. colaborarea dintre două sau mai multe persoane;
2. existenţa unei împărţiri a responsabilităţilor;
3. operează pe o perioadă lungă sau nedeterminată de timp;
4. operează conform unei anumite discipline şi unui anumit control;
5. sunt bănuite de infracţiuni grave;
6. operează la nivel internaţional;
7. folosesc violenţa şi alte mijloace de intimidare;
8. folosesc structuri comerciale sau pseudo-comerciale;
9. spală banii murdari;
proprietate bine stabilite şi rezonabile, obţinute printr-un control exercitat prin constrângere
şi corupţie (un serviciu cheie); arbitrajul şi rezolvarea conflictelor; restricţiile de acces care
limitează concurenţa şi reduc profiturile etc.
Printre singurele riscuri, termenul a cărui definiţie a dat naştere celor mai multe
controverse a fost şi este „terorismul“, iar faptul că se vorbeşte chiar despre terorism
internaţional nu face decât să agite şi mai mult discuţia politică, consecinţele fiind evidente
în planul cercetării criminologice.
Prima problemă este că terorismul poate fi doar o parte din ceea ce poartă felurite
denumiri, cum ar fi: stare ilegală de război, conflict de intensitate scăzută sau stare
neconvenţională de război. Aceasta înseamnă că termenul poate acoperi atât atacurile de
gherilă, cât şi luptele ilegale ce vizează obiectivele militare. De exemplu, atacurile aviatice
asupra Iugoslaviei, din primăvara anului 1999, sunt apreciate de către unele ţări ca acte de
terorism, iar de altele ca „necesare şi legitime“.
În lumea politică, o asemenea asociere face dificilă stabilirea unei deosebiri între acest
termen şi altele, care desemnează diferite forme de folosire a forţei, precum şi infracţiuni
corelate cu acestea şi care cad sub incidenţa legilor internaţionale.
Opiniile în această direcţie, nu numai cele din sfera politică, ci şi cele ale criminologiilor,
arată că nici alte definiţii ale terorismului şi ale terorismului internaţional, precum cele
enumerate mai jos, nu ajută la stabilirea acestei diferenţieri. Vom încerca, în continuare, să
prezentăm câteva definiţii date terorismului:
– „Folosirea ilegală a forţei, a violenţei sau ameninţarea cu violenţa din partea vreunei
organizaţii revoluţionare la adresa persoanelor sau împotriva bunurilor, urmărind să
constrângă guverne sau societăţi, slujind adesea unor obiective politice sau ideologice“
(Ministerul Apărării al Statelor Unite);
– „Folosirea ilegală a forţei sau a violenţei împotriva persoanelor sau a bunurilor, cu
scopul de a intimida sau constrânge un guvern, populaţia civilă sau orice segment al
acestora, pentru promovarea unor obiective sociale sau politice“ (Biroul Federal de
Investigaţii al Statelor Unite);
– „Orice comportament infracţional violent, care în aparenţă urmăreşte:
a. să intimideze sau să constrângă populaţia civilă;
b. să influenţeze modul de guvernare prin intimidare sau constrângere;
c. să afecteze modul de guvernare prin asasinate şi răpiri“ (Ministerul Justiţiei al Statelor
Unite);
– „Folosirea ilegală a violenţei sau ameninţarea cu violenţa împotriva persoanelor sau a
bunurilor, urmărind obiective politice sau sociale. De obicei urmăreşte să intimideze sau să
constrângă un guvern, persoane sau grupuri, pentru a le modifica linia politică sau
comportamentul“ (Uniunea de Luptă Împotriva Terorismului, din serviciul vicepreşedintelui
SUA, 1986);
– „Terorismul este folosirea deliberată a violenţei sau ameninţarea cu violenţa, de către
grupuri naţionale sau state suverane, pentru a atinge obiective strategice sau politice.
Teroriştii încearcă să creeze o stare de frică paralizantă care să copleşească un segment al
populaţiei, depăşind sfera obiectivelor civile sau militare atacate sau ameninţate. Actele de
terorism individual sau colectiv, comise în vremurile noastre, au adus noi elemente în
conceptul de „stare conflictuală legală, cum ar fi ameninţarea, tehnologia, ţinta şi impactul“
(Yonah Alexander).
În România, dr. Ion Bodunescu apreciază că „terorismul constituie săvârşirea unei crime
sau delict printr-o metodă specifică, caracterizată prin violenţă şi intimidare“, iar profesorul
Aurel Dincu aprecia că „actele de terorism sunt cele care într-un caz concret reprezintă
ameninţări de o gravitate deosebită, cu tendinţa de a se repeta, care lezează prin
intermediul mijloacelor întrebuinţate de făptuitor, capabile să ducă la un pericol comun —
interesele vitale ale unor state şi chiar ale întregii comunităţi“.
De asemenea, Aurel Dincu aprecia că „Terorismul internaţional este violenţa
premeditată justificată sub raport politic, îndreptată împotriva unor ţinte necombatante din
interiorul zonei de conflict sau a unui alt stat, manifestată de către un grup naţional sau de
persoane“.
În opinia altora, terorismul este o formă a violenţei politice prezentând cinci
caracteristici:
— este premeditat şi urmăreşte să creeze o atmosferă de frică sau teroare;
— este îndreptat împotriva unui segment sau obiectiv mai larg decât victimele vizate;
— implică atacuri la întâmplare sau împotriva unor ţinte simbolice, inclusiv la adresa
civililor;
— actele de violenţă săvârşite sunt privite de societate ca depăşind cu mult sfera
normalităţii, prin încălcarea normelor sociale sau crearea unei stări de furie;
— este folosit pentru a influenţa aspecte ale comportamentului politic (forţează
oponenţii să cedeze în faţa pretenţiilor teroriştilor).
Unii autori, îndeosebi dintre aceia care au asemenea preocupări în Europa Occidentală şi
S.U.A., apreciază că cele mai bune definiţii sunt, fără rezerve, cele date de Departamentul de
Stat al SUA. şi care merită să fie reproduse în întregime, deoarece au fost prezentate cu
ocazia unor consfătuiri publice pe tema terorismului global:
— „Termenul «terorism» desemnează violenţa premeditată justificată politic, îndreptată
împotriva unor obiective necombatante, violenţă manifestată de subgrupuri naţionale sau
agenţi clandestini care, de obicei, urmăresc să influenţeze un anumit mediu“;
— „Termenul «terorism internaţional» desemnează terorismul care implică cetăţenii sau
teritoriul mai multor state“;
—„Termenul «grup terorist» desemnează orice grup care practică sau care are în
compoziţie subgrupuri care practică terorismul internaţional“.
Este de subliniat: criminalitatea teroristă desemnează doar o dimensiune a criminalităţii
transnaţionale, prin care se încalcă simultan legislaţia penală a două sau mai multe ţări, fapta
putând fi comisă într-o anume ţară şi să producă consecinţe nu doar unde actul terorist a
fost comis, ci şi în alte ţări, afectând şi eforturile Naţiunilor Unite în vederea realizării noii
ordini economice internaţionale.
Terorismul este un veritabil flagel, de aceea trebuie stabilite strategii atât la nivelul
fiecărei ţări, cât şi la nivelul ONU, cooperarea în domeniu fiind nu numai utilă ci, mai ales,
necesară.
Corupţia, alături de ceilalţi trei factori de risc (crimă organizată, trafic de droguri şi
terorism) poate juca un rol major în liniştea Europei la acest început de mileniu.
Dispariţia comunismului a fost însoţită de dezintegrarea vechilor structuri politice,
economice, juridice şi administrative, dominate de centralism, birocraţie, conformism şi
imobilism. Prăbuşirea sistemului politic comunist, dezintegrarea structurilor economice
megalomane, incompatibile cu economia de piaţă, cu tot lanţul de consecinţe dezastruoase
— inflaţie, şomaj, creşterea preţurilor, scăderea cotei de cumpărare la cote alarmante, dar,
mai ales criza morală — pot lovi din plin, nu numai economia unei ţări, ci şi a altora, creând
astfel la nivelul mai multor state acel mediu social şi politic unde crima poate prolifera sub
toate formele.
Unde există corupţie, există şi crimă organizată. De altfel, acolo trebuie să căutăm şi
sediul surselor care finanţează terorismul.
Tendinţa de a corupe apare, de regulă, acolo unde există interese importante ce nu
pot fi rezolvate pe cale legală, şi unde persoanele care pot să rezolve asemenea solicitări nu
rezistă tentaţiei de a primi daruri, favoruri pentru a facilita rezolvarea interesului
cumpărătorului.
Cercetătorii sunt unanimi când apreciază, corupţia ca un fenomen care prin amploarea,
intensitatea şi formele sale de manifestare măsoară adevărata stare de legalitate,
moralitatea şi normalitatea unei societăţi.
Ca definiţie, corupţia reprezintă acea acţiune prin care o persoană încearcă să determine
o alta să se abată de la modul de comportare stabilit de lege, în scopul de a adopta modul
dorit de corupător.
Practica actelor de corupţie are o istorie bogată, însă noi nu ne propunem acum să
analizăm acest lucru.
În societatea românească fenomenul pare a fi întâlnit la toate sau aproape toate
nivelele: politic, economic, financiar etc., de aceea, poate, corupţia este privită ca o
adevărată obsesie a prezentului.
Corupţia, de la o zi la alta, capătă forme tot mai organizate, devine un act ilicit tot mai
specializat şi profesionalizat, putând fi identificată la cele mai înalte niveluri ale politicului,
legislativului, justiţiei şi administraţiei.
Este de aşteptat ca la nivelul societăţilor în tranziţie să apară ca o primă preocupare a
guvernelor şi elaborarea unor programe eficiente de diminuare şi combatere a corupţiei,
fundamentate îndeosebi pe identificarea, explicarea şi înlăturarea treptată a cauzelor
generale şi particulare, sociale şi individuale, obiective şi subiective care generează sau
furnizează comportamente coruptive şi acte de corupţie, ca şi prin diminuarea factorilor de
risc care favorizează comiterea unor asemenea crime în mai toate sectoarele societăţii.
Cea mai importantă şi semnificativă caracteristică a acestui flagel o reprezintă, fără
îndoială, dimensiunea sa politică, înalţi demnitari ai statului fiind prinşi în sfera acesteia.
Evident, aici pot fi incluşi chiar şi liderii politici, membrii partidelor de guvernământ,
parlamentarii etc.
crima organizată poate exista fără trafic de droguri, dar invers nu. Drogurile pot fi
considerate o forţă şi un coeficient de amplificare a crimei, nu numai pentru grupurile
criminale, dar şi pentru grupurile de gherilă şi pentru cele teroriste.
Din punct de vedere criminologic, se poate afirma că cel mai mare risc pentru guvernele
şi societăţile Europei este crima organizată transnaţională, în special atunci când se află în
asociere cu traficul de droguri, pentru următoarele motive:
a) Cei care şi-au pierdut viaţa sau au rămas marcaţi în urma consumului de droguri şi
a confruntărilor dintre infractori nu constituie doar un preţ constant şi ridicat al reducerii
populaţiei, forţei de muncă şi bazei financiare, ci reprezintă în mod direct sau indirect un
câştig pentru organizaţiile periculoase nonstatale sau nonnaţionale, fiind o provocare la
adresa autorităţii statului şi a legii. În general, nici guvernele şi nici opinia publică nu ar
accepta, din punct de vedere politic sau moral, asemenea pierderi în cazul operaţiunilor de
menţinere a păcii, cu ocazia atacurilor externe sau în cazul terorismului. Convingerea că
politicienii şi cetăţenii acceptă această problemă este una de ordin intern şi trebuie
considerată ca o fatalitate, precum accidentele rutiere, însă ea este în mod evident falsă şi
defensivă;
b) Resursele economice obţinute prin crimă şi traficul de droguri sunt folosite în mod
direct şi deliberat pentru a destabiliza societatea („pax mafiosa“) şi pentru distrugerea
valorilor democratice şi liberale ale sistemului politic şi administrativ (corupţia) cât şi pentru
distrugerea economiei ţării (spălarea banilor murdari şi infiltrarea în afaceri);
c) Reţelele transnaţionale create şi susţinute de această combinaţie atacă integritatea
teritorială atât la graniţe, cât şi în interiorul unei anumite ţări. Când crima organizată
controlează o anumită zonă, crima organizată transnaţională are acces, iar organizaţiile de
aplicare a legii nu mai pot pătrunde. Aceste zone sunt denumite zone gri şi sunt, practic, în
afara suveranităţii statului. Zonele gri sunt, prezente şi pe teritoriul multor ţări ale Europei;
d) Multe ţări central şi est-europene dar unele ţări mediteraniene riscă să devină
parteneri în care nu se poate avea încredere, deoarece traficul de droguri şi crima organizată
le subminează, chiar dacă ele se consideră uneori ţări de tranzitare a drogurilor;
e) Stabilitatea Rusiei şi Ucrainei, importanţi parteneri de dialog ai Europei Occidentale,
poate fi serios pusă la îndoială, cu evidente repercusiuni la nivel politic şi economic şi, nu în
ultimul rând, cu implicaţii la nivelul forumulului celor mai avansate ţări industrializate, unde
se stabilesc coordonatele politice importante de luptă împotriva acestor riscuri.
Merită să menţionăm că în Statele Unite, aliatul cheie pe linie de securitate al Uniunii
Europene şi al ţărilor vest-europene, preocuparea oficialităţilor în privinţa riscurilor la adresa
securităţii este foarte intensă.
FBI, agenţia care, în SUA, luptă împotriva activităţilor criminale de pe teritoriul acestui
stat, se implică din ce în ce mai mult şi în acţiuni desfăşurate în alte ţări, datorită globalizării
crimei şi creşterii pericolului terorismului faţă de cetăţenii şi interesele externe ale Statelor
Unite. De altfel, tot mai multe voci susţin că aceasta nu este o opţiune, ci este o necesitate.
James Weber declara: „În timp ce criminalitatea se internaţionalizează, concomitent cu
explozia tehnologică şi dezvoltarea transportului, eforturile FBI de a menţine legea în SUA se
confruntă, din ce în ce mai mult, cu nevoia de a obţine dovezi sau informaţii din state
străine“. Birourile LEGAT sunt punct de legătură şi contact între FBI şi omologii acestuia din
alte ţări. Atunci când într-o ţară străină este comisă o crimă care afectează cetăţenii sau
interesele Statelor Unite, sau, dimpotrivă, dacă în SUA este comisă o crimă care implică un
alt stat, biroul FBI din statul sau zona de jurisdicţie respective devine principalul punct de
contact. În orice caz, FBI nu poate începe o investigaţie într-un alt stat fără autorizaţia ţării
respective. Chiar dacă Congresul Statelor Unite i-a acordat jurisdicţia extrateritorială de a
opera în alte ţări pentru investigarea unui act terorist asupra unui cetăţean al Statelor Unite,
un ofiţer FBI nu se poate deplasa, pur şi simplu, în acele state pentru a efectua investigaţii
fără autorizaţia acestora.
2.3.1. Geopolitica drogurilor şi securitatea internațională
Am văzut că traficul de droguri şi crima organizată nu sunt o realitate invizibilă, ci pot fi
localizate ca zone în care nu se manifestă autoritatea statului, zone gri. Una dintre şcolile
gândirii franceze a încercat să extindă conceptele tradiţionale ale geopoliticii până la
dimensiunea traficului de droguri, asociat cu crima organizată. În opinia lui Labrousse şi
Koutouzis, drogurile sunt izvorul războiului şi un factor direct geopolitic, deoarece materia
primă creşte în propriul teritoriu. Geopolitica drogurilor generează o geostrategie a
drogurilor definită ca „arta de a elibera un teritoriu sau o populaţie de sub autoritatea unui
inamic cunoscut“. Ca exemplu de teritorii disputate datorită unor geostrategii opuse în
privinţa drogurilor, aceşti autori citează Huallega Valley şi zona de deal din Birmania, de la
frontiera cu Thailanda. Prima este disputată de Sendero Luminoso şi de Armata Peruană,
atât din motive politice cât şi economice (cum ar fi controlul producţiei de droguri şi
fluctuaţia valorii lor). În Birmania, regimul militar aflat la putere nu numai că încearcă să
controleze şi să „birmanizeze“ minorităţile locale, dar şi culege beneficiile obţinute de pe
urma culturilor de opiu şi a producţiei de droguri, beneficii care erau folosite de minorităţi
pentru finanţarea gherilelor şi pentru îmbogăţire.
O idee interesantă legată de zona gri este aceea că, în timp ce geostrategia clasică se
concentrează asupra unui terorism organizat conform autorităţii statale, geostrategia
drogurilor operează adesea într-un spaţiu instabil, fragmentat şi disputat. Studiul
geostrategiei drogurilor este legat de dezordinea la nivel mondial. Obiectivul constant al mai
marilor lumii drogurilor este instabilitatea politică. În acest spaţiu „fluid“ se pot deosebi
frontiere şi rute care jalonează comerţul ilegal şi care constituie repere importante ale
traficului de droguri.
2.3.2. Definiția drogului. Clasificare
Drogul este o substanţă utilizată sau nu în terapeutică, a cărei folosire abuzivă poate
crea dependenţă fizică, psihică sau tulburări ale activităţii mentale. Cele mai cunoscute
stupefiante de pe piaţa românească sunt: heroina, opiumul, cocaina, cannabisul, LSD-ul şi
amfetaminele.
Heroina: drog semisintetic, obţinut prin acetilarea morfinei. În 1898, heroina a fost
introdusă în terapeutică drept analgezic puternic împotriva tulburărilor respiratorii. Doza
letală este de 0,1 grame. Heroina se prezintă sub forma unei pulberi de culoare alb, bej, gri
sau maro. Are miros înţepător, asemănător oţetului. Se poate fuma, priza, inhala sau injecta.
Acest drog provoacă o stare euforică, dar poate cauza şi deprimarea centrului respirator,
moartea producându-se instantaneu.
Opiumul: este un produs natural, obţinut prin incizia capsulelor imature de mac. Latexul
de culoare albă se solidifică sub forma unor picături brune (opium brut), care sunt colectate.
Opiumul se poate fuma folosindu-se pipe speciale sau se poate înghiţi. Acest drog provoacă
o stare de euforie cu exaltarea imaginaţiei. Apar, însă, ameţeli, cefalee, starea de rău putând
merge până la deprimarea centrului respirator.
Cocaina: substanţă cu acţiune stimulentă asupra sistemului nervos central, obţinută din
arbustul de coca şi se găseşte pe piaţă sub forma unei pulberi albe. Se poate administra prin
injectare sau prizare.
Cannabisul: este o plantă cultivată sau spontană, al cărei produs final este un extract
vâscos de culoare închisă. Din preluarea acestuia se pot obţine trei produse cu acţiune
halucinogenă: marijuana, haşiş şi ulei de cannabis. Cannabisul nu induce dependenţa fizică;
în acţiunea sa asupra psihicului apar euforia, halucinaţia şi epuizarea.
LSD: este un drog cu acţiunea halucinogenă care se poate obţine prin semisinteză sau
sinteza cornului secarei (Secale cornutum), ciupercă ce parazitează culturile de secară. LSD
este cel mai puternic halucinogen cunoscut. Pe piaţă este prezent sub formă de comprimate
şi se administrează pe cale orală.
Amfetaminele (de exemplu Ecstasy): sunt stimulente ale sistemului nervos central.
Amfetamina sulfat a intrat în terapeutică drept medicament utilizat în reducerea greutăţii
corporale. Deoarece induc starea de obişnuinţă, au fost puse sub control internaţional.
2.3.3. Droguri, confruntări armate şi operațiuni secrete
Încă din timpul celui de-al doilea război mondial, în Extremul Orient, traficul de droguri
era considerat ca un mijloc rapid de obţinere a fondurilor necesare, fie pentru a sprijini o
invazie (războiul chino-japonez), fie pentru a sprijini rezistenţa (Kuo Min Tang şi Partidul
Comunist Chinez), fie pentru a declanşa o operaţiune secretă. Vom încerca să arătăm că
drogurile sunt, în unele cazuri, cu două tăişuri, iar preţul folosirii lor va fi plătit de către cei
care rămân la casele lor şi nu sunt implicaţi în conflict.
Primul mit, dezvăluit complet după 1989, a fost cel al operaţiunilor de gherilă. Într-o
mare măsură, pentru a răspunde exigenţelor obţinerii unei imagini politice favorabile în
opinia publică, termenul „guerrilla“ (gherilă) a fost asociat imaginii eroice a lui Che Guevara
sau a unor luptători pentru libertate. Nu s-a acordat nici o atenţie unor întrebări mult mai
comune cum ar fi: cu cât şi cine a finanţat aceste acţiuni costisitoare? Unul dintre motivele
cele mai plauzibile a fost acela că cea mai mare parte a opiniei publice a crezut că serviciile
de sprijin au dirijat fonduri adecvate către partea din conflict care avea dreptate.
Prima reacţie în faţa unei realităţi diferite a fost enunţarea unui termen nou: cel de
„gherile degenerate“. Aceste noi gherile prezintă: un rest de ideologie care maschează lipsa
unei gândiri şi a unei strategii politice; o evidentă dimensiune care se referă atât la traficul
de droguri, cât şi la traficul cu alte produse legale sau ilegale; percep taxă de protecţie
emigranţilor din propriul grup etnic sau îi exploatează în traficul de droguri, în spălarea
banilor sau în reţelele de trafic de carne vie.
Degenerarea vizează atât nivelul politic, cât şi pe cel juridic.
Sintagma „mijloace juste“ a dispărut complet în favoarea unei noi formulări: „lege a
junglei“. Exemple sunt: partidul turc PKK, partidul filipinez NPA, gruparea TILE din Sri-Lanka,
organizaţia columbiană FARC, gruparea peruană Sendero Luminoso sau gruparea
cambodgiană a Khmerilor Roşii.
Folosind primul sistem, în 1994, fraţii Akunzada din Afganistan (conducători ai
„Hareket-i enquelâbi islami“) au perceput o taxă de 10-50% pentru o producţie de 1500 tone
de opiu şi au câştigat circa 35-70 milioane dolari, formându-şi apoi o armată de 5000 de
bărbaţi, mare parte din aceste sume imense de bani fiind folosite pentru finanţarea unor
acţiuni teroriste
Al doilea nivel face referire la taxa pe traficul de droguri. Gruparea Sendero Luminoso a
obţinut de pe urma narcoticelor columbiene în medie 5000-10000 $ (sau echivalentul în
arme) pentru fiecare aparat uşor de zbor care transporta circa 300 kg de droguri. Serviciile
de informaţii ale armatei peruane estimau câştigurile anuale în jurul sumei de 100 milioane
$. În Birmania, „regele opiului“, Khum Sa, obţinea profiturile de la traficanţii din propriul
teritoriu (5% pentru vite, 10% pentru jad şi 20% pentru opiu) din taxa de protecţie a
caravanelor de droguri până la frontiera Thai şi din taxa pentru rafinarea la nivel local a
heroinei (40% din valoarea produsului final). Cu banii astfel obţinuţi, putea să plătească o
armată puternică de 10000 de oameni.
Ultimul nivel, acela al dezvoltării unor reţele internaţionale, a fost şi este reprezentat
de miliţiile creştine libaneze în timpul războiului civil, de organizaţiile albaneze din Kossovo,
de kurzii din PKK, de organizaţiile afgane, de Mişcarea Forţelor Democratice Casamance
Senegaleze (MFDCS) etc.
Traficanţii de droguri din lumea întreagă prosperă în special datorită faptului că
globalizarea înlesneşte spălarea banilor, arată raportul anual al Geopolitical Drug Watch
(GDW).
În anul 1999, în jur de 350-400 miliarde dolari proveniţi din comerţul cu droguri au fost
reintegraţi în economia globală, precizează studiul elaborat de Grupul de Supraveghere
Globală a Drogurilor (GDW), cu sediul la Paris. Raportul, dat recent publicităţii, indică nu doar
o creştere a producţiei de droguri în ţări cu tradiţie, precum Afganistanul şi Columbia, ci şi
rapida sa extindere în Africa de Sud, Congo, Yemen, Sudan şi Kenya. În aceste ţări, sume tot
mai mari de bani proveniţi din droguri sunt spălate în buzunarele clasei conducătoare,
alimentând conflictele, terorismul internaţional şi sporind sărăcia populaţiei.
Raportul anual al GDW se bazează pe datele furnizate din întreaga lume de 200 de
ziarişti, cercetători şi angajaţi ai diferitelor agenţii. Aceştia afirmă că reţelele organizate ale
drogurilor din emisfera nordică folosesc bănci şi paradisuri fiscale din emisfera sudică pentru
spălarea banilor. „Organizaţiile criminale, în special mafia rusă, îşi spală banii în insulele din
Pacific, precum şi în Marshall, Samoa şi Vanuatu“.
Baronii drogurilor îşi investesc profiturile ilegale în pieţele tradiţionale din Sud – de la aur
şi diamante până la cafea şi cacao – şi atrag în afacerile lor murdare guverne şi oficialităţi.
Raportul prezintă şi o listă a 30 de conflicte de pe glob, întreţinute de comerţul cu
droguri, ca de exemplu grupul separatist armat basc ETA, care este citat alături de cele din
Afganistan, Columbia şi Angola. Conform estimărilor GDW, ETA – care are un buget anual de
15–20 miliarde dolari – şi-a umplut seifurile din comerţul cu droguri încă de la începutul
anilor ’80, când acesta a fost asociat cu traficul de arme. Raportul subliniază dublarea
consumului de haşiş şi droguri sintetice atât în Ţara Bascilor cât şi în restul Spaniei.
GDW – care este finanţat de către UE şi guvernul francez – acuză ţările Uniunii Europene
că nu depun suficiente eforturi pentru a lupta împotriva filierelor drogurilor din ţări precum
Maroc, Turcia sau Birmania.
Folosirea traficului de droguri pentru procurarea banilor murdari, nu este neapărat o
trăsătură a perioadei de după Războiul Rece, şi se pare că anumite servicii de informaţii au
crescut pentru perioade mai lungi sau mai scurte de timp în urma eficienţei acestuia.
Nu uita!
- Noile tehnologii – un mijloc modern de comitere a crimei;
- Efectele jafului informatic sunt de nemăsurat;
- Organizaţiile vizate a fi atacate sunt: marile companii de afaceri; organismele
guvernamentale; companiile utilizatoare de computere etc;
- Atacurile financiare, atacurile teroriste şi atacurile comise de foştii angajaţi sunt
cele mai frecvent întâlnite;
- Internet-ul - un univers nou cu o criminalitate specifică;
- Politicile de luptă oferite de criminologia aplicată pentru prevenirea crimei şi-au
demonstrat eficienţa în viaţa practică a comunităţii;
- Statul român acţionează împreună cu celelalte state membre NATO şi UE în
combaterea actelor teroriste, având în acest sens organizate unităţi speciale dar şi o
legislaţie corespunzătoare;
- Crima organizată este la fel de organizată ierarhic că orice altă mare companie;
- Caracteristica principală a crimei organizate este aceea de a obţine profit, putere
politică şi economică;
- Noile riscuri pentru securitatea europeană sunt: traficul de droguri şi armament;
traficul de material radioactive; terorismul; crima organizată; traficul de fiinţe umane etc.
Întrebări de control
b) un mijloc de popularizare;
c) un act internaţional.
Propuneri de referate
Temă de control
Bibliografie
1. David Icove, Karl Seger, William Von Storch, Computer Crime: A Crimefighter’s
Handbook, O’Reilly & Associates Inc, Sebastopol, U.S.A., 1995.
2. I. Vasiu, Criminalitatea informatică, Editura Nemira, Bucureşti, 1998.
3. I. Vasiu, L. Vasiu, Informatică juridică şi drept informatic, Editura Albastră, Cluj-
Napoca, 1997.
4. Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind drepturile de autor şi drepturile conexe.
5. A. Bequai, Computer Crime, Massachusetts, 1978.
6. I. Vasiu, V.V. Patriciu, S.G. Patriciu, Internetul şi Dreptul, Editura All Beck, 1999.
7. Directiva asupra protecţiei indivizilor cu privire la procesarea datelor personale şi
libera circulaţie a acestor date, nr. 95/46/CE din 24 octombrie 1995 şi Convenţia asupra
criminalităţii cibernetice din 23 noiembrie 2001 a U.E., semnată la Budapesta.
8. Vasile Florescu şi Cosmin Petronel Amza, Bazele informaţiei din perspectiva
utilizatorului final, Editura Rol Cris, Bucureşti, 2001 şi Bazele informaticii, Editura Trei,
Bucureşti, 2000.
9. Serge Le Doran, Philippe Rosé, Cyber-Mafia, Editura Antet, Bucureşti, 1998.
10. Cornelia Popeea, Virusul iubirii, în „P.C. World România“, iunie, 2000, p. 17.
11. Johann Kubica, Posibilităţi de combatere a criminalităţii informatice şi pe Internet,
în „Buletin Informativ“ al Academiei de Poliţie „Alexandru Ioan Cuza“, Editura Academica,
Bucureşti, 2000, p. 144.
12. Cătălina Efterie, Goana după aur s-a mutat pe Internet, în „Capital“, nr. 38, 21
septembrie 2000, p. 28.
13. Vasile Damian, Frauda pe Internet are sediul în România. Românii conduce detaşat
topul celor mai ingenioşi hoţi din reţeaua mondială, în „Capitol“, nr. 38 din 21 septembrie
2000.
14. Alvia şi Heidi Toffler, Război şi antirăzboi, Editura Antet, Bucure;ti, 2000, p. 179.
15. Tudor Amza, Criminologie – Tratat de teorie şi politică criminologică, Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p. 637-686.
- Unitatea de învăţare 1.
1. b; 2. a; 3. b; 4. c; 5. a.
- Unitatea de învăţare 2.
1.a; 2.b; 3.b; 4.c; 5.a.
- Unitatea de învăţare 3.
1. b; 2.c; 3.a; 4.c; 5.b.
- Unitatea de învăţare 4.
1.b; 2.c; 3.c; 4.a; 5.b.
- Unitatea de învăţare 5.
- Unitatea de învăţare 6.
- Unitatea de învăţare 7
BIBLIOGRAFIE