Sunteți pe pagina 1din 293

COORDONATOR

General de brigadă dr. CRÎNGUŞ Ion

AUTORI

Maior DRAGOMIR Ilie

Căpitan NIŢU Adrian Locotenent BOALBEŞ Marian

ÎNDRUMAR
DE CRIMINALISTICĂ
PENTRU JANDARMI

Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative


BUCUREŞTI, 2008
EDITOR:

INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI ROMÂNE


Centrul de Documentare şi Pedagogie

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi - Bucureşti:


Editura Ministerului Internelor şi Reformei Administrative, 2008
Bibliogr.
ISBN 978-973-745-069-2

343.9

– Ediţia I /2008 –

DESTINAT EXCLUSIV PERSONALULUI JANDARMERIEI ROMÂNE


EDITAT 01.05.2008 _ COD ÎCJ – II/08

Copyright © Jandarmeria Română_2008


All rights reserved
Copierea, modificarea parţială sau în totalitate a conţinutului
precum şi multiplicarea sau comercializarea publicaţiei ca atare sunt interzise.

CENTRUL DE DOCUMENTARE ŞI PEDAGOGIE

Strada Jandarmeriei nr. 9-11, Sector 1, Bucureşti


Telefon/fax: 0040 21-3198041
Metropolitan: 1-16553, 1-16555
E-cdp_jr@mai.gov.ro
ds_cdp@gama-b-1.mai.intranet
cdp3@gama-b-1.mai.intranet
ARGUMENT

Îndrumarul de criminalistică pentru jandarmi, elaborat în vederea


realizării unui sistem juridic unitar în cadrul unităţilor din Jandarmeria Română,
se adresează specialiştilor din domeniu, constituindu-se într-un instrument de
lucru adaptat cerinţelor şi particularităţilor caracteristice activităţii.
În cadrul secţiunilor menţionate, este abordată, într-o manieră
riguroasă sub aspectul prevederilor legale, problematica corespunzătoare unor
categorii importante de activităţi în acest domeniu, a căror tratare s-a impus ca
urmare a importanţei şi frecvenţei acestora.
Cuprinsul îndrumarului reuneşte, prezentate într-o formă integrată,
terminologia de specialitate, unele proceduri, modelele şi cerinţele standard
privind forma şi conţinutul documentelor specifice.
Materia de specialitate este sistematizată într-o formă optimă, în
vederea facilitării utilizării îndrumarului, conform necesităţilor fiecărui domeniu
de activitate.
Având în vedere nevoia reală a unei lucrări de acest gen considerăm
că aceasta oferă oportunităţi în planul desfăşurării performante şi organizate a
activităţii în cadrul structurilor de profil ale unităţilor Jandarmeriei Române. De
asemenea, apreciem că efortul nostru de a veni în sprijinul specialiştilor care
îşi desfăşoară activitatea în domeniul juridic se constituie într-un început
favorabil, însă perfectibil în domeniu. În acest sens, având în vedere
perspectiva modificării prevederilor actelor normative cu incidenţă asupra
materiei, dar şi a valorificării experienţei dobândite în practică, iniţiativa
colegilor în sfera actualizării, completării şi/sau diversificării unor aspecte de
importanţă din cadrul problematicii de specialitate, este binevenită pe
parcursul activităţii.

–3–
CUPRINS

1 Consideraţii generale privind criminalistica……………………..... 9


1.1. Noţiunea şi obiectul criminalisticii………………………………. 9
1.2. Sistemul criminalisticii……………………………………….…... 13
1.3. Activitatea criminalistică în Jandarmeria Română………..…... 16
Cadrul legal şi conceptual privind desfăşurarea
1.3.1 activităţii criminalistice în îndeplinirea misiunilor 16
specifice Jandarmeriei Române...................................
Metodologia organizării şi desfăşurării activităţii
1.3.2 18
criminalistice în Jandarmeria Română…………………
Metodologia constatării infracţiunilor de către
1.3.3 23
jandarmi………………………………………………...….
Aspecte privind activitatea criminalistică desfăşurată
pe linia constatării faptelor antisociale săvârşite pe
1.3.4 33
timpul sau în legătură cu un joc sau cu o manifestare
sportivă…………………………………..………………...
1.3.5 Speţe din practica judiciară a Jandarmeriei Române… 41
2 Identificarea criminalistică…………………………..…….…………... 65
2.1. Noţiunea, obiectul şi importanţa identificării criminalistice….. 65
2.2. Etapele identificării criminalistice……………………….……...... 68
2.3. Felurile identificării………………………………………..………. 73
Metoda examinării comparative folosită în identificarea
2.4. 74
criminalistică……………………………………………….……...
3 Fotografia judiciară……………………………………………………... 76
3.1. Fotografia judiciară – noţiune, importanţă şi clasificare………. 76
Fotografia judiciară operativă la faţa locului – procedee de
3.2. fotografiere, genurile fotografiei judiciare operative la faţa 79
locului…………………………………………………………….…
3.3. Filmul şi videofonograma judiciară……………………………… 89
Investigarea faptelor şi documentarea probelor cu ajutorul
3.4. 92
fotografiilor judiciare………………………………………………

–5–
4 Planşa fotografică şi schiţa locului faptei……………………….…. 95
4.1 Planşa fotografică…………………………………………..……. 95
4.2 Schiţa locului faptei………………………………………………. 97
5 Urmele criminalistice– noţiune şi clasificare…………………….… 105
5.1. Noţiunea de urmă în sens criminalistic………………………… 105
5.2. Clasificarea generală a urmelor……………………………….… 107
5.3. Conceptul de mijloc material de probă……………………….… 118
Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură
6 120
cu urmele………………………………………………………………..…
Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură
6.1. 120
cu urmele…………………………………………………………..
Căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea în sens
6.2. 135
criminalistic a urmelor în stare latentă………………………….
Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a urmelor şi
6.3. 141
mijloacelor materiale de probă………………………………..…
6.3.1. Procedee şi tehnici de ridicare a obiectelor
144
purtătoare de urme…………………………………...…
6.3.2. Procedee şi tehnici de ridicare a urmelor formă…..… 144
6.3.3. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a
150
urmelor materie .........................................................
Particularităţi ale ridicării anumitor categorii de urme
6.3.4. 151
criminalistice ……………………………….……………
6.3.5. Particularităţi în ridicarea unor urme ale obiectelor 155
7 Trusele criminalistice universale şi specializate………………..... 163
7.1. Trusa criminalistică universală………………………………….. 163
Folosirea materialelor din trusa criminalistică universală la
7.2. 165
executarea operaţiunilor tehnico-criminalistice……………..…
7.3. Întreţinerea truselor criminalistice…………………………....... 165
8 Cercetarea criminalistică a urmelor papilare……………………… 167
8.1. Noţiunea şi importanţa urmelor papilare…………………….… 167
8.2. Modul de formare şi clasificarea urmelor de mâini…………… 169
8.3. Desenele papilare…………………………………………..…… 170
Mijloacele tehnice şi procedeele de relevare a urmelor
8.4. 174
papilare de pe diferite suporturi…………………………...…….
8.5. Ridicarea urmelor papilare de pe diferite suporturi………….…..... 177
8.6. Elementele individuale de identificare în dactiloscopie………. 181
8.7. Regula celor 12 puncte coincidente…………………………….…. 188

–6–
9 Amprentarea persoanelor……………………………………………. 190
Baza legală a activităţii criminalistice de amprentare a
9.1. 190
persoanelor de către jandarmi…………………………………..
9.2. Situaţii în care se impune amprentarea………………………... 191
9.3. Amprentarea persoanelor………………………………….…… 191
Reguli ce trebuie respectate cu ocazia amprentării
9.4. 192
persoanelor………………………………………………….……
10 Urme create de încălţăminte, de mijloace de transport şi de
194
. instrumentele de spargere…………………………………………..
Noţiuni generale privind modul de formare şi importanţa
10.1. 194
acestor urme……………………………………………………
Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în
10.2. 199
legătură cu aceste categorii de urme…………………………
10.3. Obţinerea modelelor pentru comparaţie………………..……. 205
Probleme ce pot fi rezolvate de către specialişti sau
10.4. 206
experţi………………………………………………………….....
11 Urmele create prin folosirea armelor de foc……………..………... 207
11.1. Balistica judiciară – noţiune şi importanţă…………………..... 207
11.2. Urmele principale………………………………………..……... 208
11.3. Urmele secundare ale împuşcăturii……………………..……. 211
Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în
11.4. 213
legătură cu urmele armelor de foc…………………………….
Problemele ce se pot rezolva prin examinarea armelor de
11.5. 220
foc şi ale urmelor acestora………………………………….…
12 Urmele biologice…………………………………………………….…. 223
12.1. Noţiunea şi importanţa urmelor biologice…………………..... 223
12.2. Categorii de urme biologice…………………………………… 224
Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în
12.3. 224
legătură cu urmele biologice…………………………….…….
Probleme care se pot rezolva prin examinarea urmelor
12.4. 235
biologice……………………………………………………….….
13 Identificarea persoanelor după semnalmente……………….……. 236
13.1. Semnalmentele anatomice……………………………............. 236
13.2. Semnalmentele dinamice (funcţionale) ………………..…...... 247
13.3. Semnele particulare……………………………………….……. 250
13.4. Mijloace tehnice şi procedee de alcătuire a portretului robot…. 253
13.5. Cartotecile informatizate care utilizează semnalmentele…… 257

–7–
14 Cercetarea la faţa locului…………………………………………...... 261
14.1. Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului……….……. 261
Primele măsuri ce trebuie luate de către jandarmii care
14.2. 264
sosesc primii la faţa locului……………………………............
14.3. Pregătirea şi efectuarea cercetării la faţa locului…………… 265
14.4. Fazele cercetării la faţa locului………………………………... 269
Activităţile desfăşurate de către specialistului criminalist cu
14.5. 272
ocazia cercetării la faţa locului………………………………..
14.6 Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului……………....... 273
15 Capcanele criminalistice…………………………………………….… 277
15.1. Noţiunea şi importanţa capcanelor criminalistice…………... 277
15.2. Tipuri de capcane tehnico-criminalistice………………….… 279
Condiţiile şi factorii ce trebuie să existe pentru organizarea
15.3. 281
unei capcane tehnico-criminalistice…………………….….....
15.4. Organizarea unei capcane criminalistice chimice…………... 283
Bibliografie selectivă………………………………………………..…. 291

–8–
1. Consideraţii generale privind criminalistica

1.1. Noţiunea şi obiectul criminalisticii

În orice societate, apărarea ordinii de drept este posibilă prin activităţi


de prevenire şi combatere eficientă cu metode ştiinţifice a faptelor antisociale,
respectându-se dispoziţiile prevăzute în Constituţie şi în celelalte legi.
De aceea, este evidentă necesitatea existenţei unui sistem ştiinţific
coerent, destinat investigării faptelor penale.
În România, ştiinţa care ajută la descoperirea faptelor penale, la
identificarea şi urmărirea cu operativitate a infractorilor este denumită
„CRIMINALISTICĂ”.
Apariţia criminalisticii ca ştiinţă de sine stătătoare coincide cu apariţia,
la sfârşitul sec. al XIX-lea, a „Manualului judecătorului de instrucţie” al lui Hans
Gross.
Aşa cum apariţia dreptului a însemnat o necesitate istorică, tot astfel
s-a făcut simţită nevoia căutării unor mijloace care să asigure posibilitatea
aflării adevărului sau identificarea celor vinovaţi, altfel decât printr-un sistem de
probaţiune empiric sau religios.
Referitor la evoluţia criminalisticii în ţara noastră, se cuvine subliniat
faptul că, încă de la apariţia acestei ştiinţe la sfârşitul secolului al XIX-lea, au
existat preocupări efective ale unor oameni de ştiinţă în sensul elaborării şi
introducerii de elemente de criminalistică în procesul judiciar, remarcabile prin
originalitatea lor.
Încă din secolul al XIX-lea, în timpul domniei lui Nicolae Şuţu, îşi face
apariţia, la Iaşi, o lucrare intitulată „Reguli ce urmează a se păzi în privegherea
şi cercetarea vinovaţilor”, cuprinzând unele elemente de ordin tactic şi
metodologic.
În 1879, în România începe să fie practicată fotografia judiciară, ceea
ce a situat ţara noastră pe unul din primele locuri în Europa în domeniul
criminalisticii.
Primul serviciu de identificare judiciară se înfiinţează în anul 1895,
serviciu ale cărui rezultate au fost mai puţin notabile din cauza folosirii unui

–9–
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

sistem greoi de identificare, constând într-o fişă antropometrică, care conţinea


şi impresiunile primelor patru degete de la mâna dreaptă, inclusiv fotografia din
faţă şi din profil a infractorului. Pentru perfecţionarea procesului de identificare
s-a recurs la dactiloscopie şi, în anul 1909, prof. dr. Mina Minovici, pe baza
cercetărilor proprii, obţine primele rezultate în descoperirea infractorilor după
urmele mâinii.
Paralel cu dezvoltarea dactiloscopiei, se întreprind studii vizând
iniţierea unor metode de cercetare criminalistică a falsurilor în înscrisuri şi de
identificare a persoanei după scris.
Putem aminti, în acest sens, lucrarea prof. dr. Mina Minovici, „Falsul în
documente şi fotografia în serviciul justiţiei” (1900) sau „Tratatul de grafologie
şi expertiză în falsuri” (1910) al criminalistului Mihail Moldoveanu.
După primul război mondial, oameni de ştiinţă ca Henri Stahl şi Mihail
Kernbach se apleacă cu atenţie asupra posibilităţilor de perfecţionare a
expertizei grafice şi a falsului în înscrisuri.
Începând cu anul 1930, activitatea în domeniul criminalisticii devine mai
complexă, fiind aprofundată cercetarea ştiinţifică în traseologie, dactiloscopie
şi balistică judiciară. Rezultatul acestor cercetări a făcut obiectul lucrării
„Elemente de poliţie tehnică”, publicată de dr. Constantin Ţurai în anul 1937.
În primii ani postbelici, odată cu asigurarea unei dotări corespunzătoare
a organelor de cercetare şi urmărire penală, se înfiinţează institute şi
laboratoare de specialitate în preocupările cărora au intrat nu numai
problemele practice, dar şi cercetarea ştiinţifică criminalistică. Astfel, în anul
1956 a fost înfiinţat Institutul de Criminalistică al Procuraturii Generale şi în
1958 a Laboratorului Central de Expertize Criminalistice de pe lângă Ministerul
Justiţiei, laborator ce îşi constituise structuri interjudeţene la Bucureşti şi Cluj.
Un moment important este reprezentat de înfiinţarea Institutului de
Criminalistică din cadrul Inspectoratul General al Miliţiei.
Până în anul 1980, rezultatul cercetării ştiinţifice şi, în general, al
activităţii acestor instituţii se concretizează într-un număr de lucrări de
specialitate, cu un caracter aplicativ.
Ulterior însă, din cauza uzurii fizice şi morale a mijloacelor tehnico-
ştiinţifice, a lipsei de interes manifestat de vechiul regim, rezultatele au fost mai
puţin notabile, întreg domeniul investigaţiei criminalistice intrând într-un con de
umbră. Secolul XXI coincide cu introducerea treptată a celor mai moderne
metode de investigaţie, în special sub aspect tehnico-ştiinţific, paralel cu o
restructurare a organizării laboratoarelor de specialitate şi, mai ales, a
sistemului de urmărire penală. Aceasta foloseşte metode şi mijloace tehnico-
ştiinţifice în cercetarea locului săvârşirii infracţiunilor şi la examinarea probelor
şi mijloacelor de probă prin expertize criminalistice şi constatări tehnico-
ştiinţifice, dispuse în condiţiile legii.

– 10 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Criminalistica s-a format şi dezvoltat din cerinţele muncii practice de


luptă împotriva fenomenului infracţional şi s-a impus prin aportul deosebit de
util şi valoros în activitatea de urmărire penală şi de judecată.
Această ştiinţă nu are în vedere doar descoperirea infracţiunilor şi
probarea vinovăţiei, ci şi studierea cauzelor generatoare ale diferitelor genuri
de infracţiuni, propunând măsuri, mijloace tehnice şi procedee ştiinţifice de
prevenire a acestora.
Din analiza teoriei şi practicii judiciare în domeniu se desprinde
definiţia criminalisticii considerată drept „ştiinţa care elaborează şi foloseşte
mijloace şi metode tehnico-ştiinţifice, precum şi procedee tactice destinate
descoperirii, fixării, examinării şi interpretării probelor judiciare, efectuării
expertizelor şi constatărilor tehnico-ştiinţifice, în scopul prevenirii şi descoperirii
infracţiunilor şi a altor încălcări ale legii, identificării făptuitorilor şi administrării
probelor necesare aflării adevărului în procesul penal şi prevenirii faptelor
antisociale”.
Într-o altă definiţie, criminalistica este considerată ştiinţa care
elaborează metodele tactice şi mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire,
cercetare şi prevenire a infracţiunilor.
Fiecare jandarm, indiferent de specificul compartimentului unde este
încadrat, trebuie să dispună de cunoştinţe teoretice şi practice de
criminalistică.

Obiectul criminalisticii
Fiind disciplină de sine stătătoare destinată descoperirii şi cercetării
infracţiunilor în scopul aflării adevărului într-o cauză penală, criminalistica are
obiect propriu de studiu care presupune desfăşurarea unor activităţi pentru:
a) elaborarea de metode şi mijloace pentru căutarea, descoperirea,
relevarea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor infracţiunii, a instrumentelor
folosite, a mijloacelor de transport, a fenomenelor fizico-chimice, în scopul
identificării făptuitorilor şi obiectelor care poartă sau creează urme;
b) elaborarea unui sistem de metode şi procedee specifice, având la
bază folosirea logicii şi psihologiei judiciare, precum şi a altor ştiinţe aplicate
pentru prevenirea, descoperirea şi cercetarea infracţiunilor, în scopul obţinerii
unor rezultate optime cu cheltuieli minime de efort, mijloace şi timp;
c) studierea practicii judiciare în scopul valorificării şi fundamentării
ştiinţifice a experienţei tuturor organelor abilitate în investigarea infracţiunilor;
d) elaborarea de măsuri şi metode specifice pentru prevenirea
infracţiunilor;
e) adaptarea la necesităţile proprii a unor metode specifice altor ştiinţe:
fizică, biologie, chimie, matematică, informatică, medicină, genetică etc.;
– 11 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

f) cunoaşterea fenomenului infracţional şi a evoluţiei acestuia, precum


şi a modurilor de operare folosite la săvârşirea faptelor penale, în scopul
identificării celor mai eficiente metode de prevenire şi combatere;
g) asigurarea efectuării în mod organizat, operativ şi oportun a tuturor
activităţilor de urmărire penală.
Pentru realizarea scopului criminalisticii în activitatea practică trebuie
respectate următoarele principii cu aplicabilitate generală:
1. principiul legalităţii – presupune respectarea cu stricteţe a
dispoziţiilor legale în vigoare, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanelor, urmărindu-se în acest fel ca nicio persoană care a încălcat legea
să nu se sustragă de la răspunderea pentru fapta comisă şi să nu rămână
nepedepsită şi nicio persoană nevinovată să nu fie cercetată şi pedepsită pe
nedrept;
2. prezumţiei de nevinovăţie trebuie privit din prisma investigării
criminalistice în sensul că sunt interzise orice încercări de stabilire cu orice preţ
şi în orice mod a vinovăţiei unei persoane;
3. obiectivităţii dictează ca în activitatea de administrare a probelor
să nu se pornească niciodată de la idei preconcepute, administrând atât probe
în acuzare, cât şi probe în apărarea celui învinuit, apelând la toate posibilităţile
oferite de ştiinţa şi tehnica modernă pentru lămurirea tuturor împrejurărilor
cauzei;
4. aflării adevărului presupune reflectarea exactă a realităţii obiective
în concluziile desprinse de organele judiciare prin intermediul probelor;
5. fermităţii impune manifestarea unui adevărat cult pentru adevăr şi
hotărâre pentru a asigura tragerea la răspundere penală a celor ce au comis
fapte penale;
6. necesităţii şi oportunităţii – organele judiciare trebuie să
întreprindă doar acele măsuri care sunt strict necesare pentru dovedirea
vinovăţiei făptuitorilor, iar administrarea probelor în cauză să nu fie
tergiversată;
7. operativităţii impune luarea tuturor măsurilor pentru ca faptele ce
constituie infracţiuni să fie constatate la timp, iar tragerea la răspundere penală
a autorului să se facă, cât mai aproape de momentul comiterii lor;
8. conspirativităţii solicită păstrarea cu stricteţe a secretului privind
activităţile desfăşurate şi a rezultatelor obţinute, datele referitoare la probele
din dosar şi cele privitoare la învinuiţi, inculpaţi, martori etc., fiind confidenţiale.
Alături de aceste principii cu aplicabilitate generală, întâlnim şi alte
principii specifice criminalisticii, cum ar fi:
1. procesul investigării infracţiunilor constituie un caz particular de
cunoaştere a realităţii obiective;

– 12 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

2. săvârşirea unei infracţiuni determină modificări materiale în mediul


înconjurător;
3. orice activitate infracţională lasă urme şi se consumă în timp şi
spaţiu;
4. consumarea unui fenomen legat de infracţiune produce în aceleaşi
condiţii aceleaşi efecte;
5. orice persoană ce a comis o faptă penală şi orice obiect folosit la
producerea ei pot fi asemănătoare unele cu altele, dar nu pot fi identice decât
cu ele însele;
6. există un raport invers proporţional între timpul scurs de la data
săvârşirii infracţiunii şi şansele de descoperire a autorului.

1.2. Sistemul criminalisticii

Criminalistica reprezintă ştiinţa care elaborează metodele tactice şi


mijloacele tehnico-ştiinţifice de descoperire, cercetare şi prevenire a
infracţiunilor.
Dat fiind scopul acestei ştiinţe, aportul criminalisticii la soluţionarea
cauzelor penale se manifestă pe trei planuri: tehnic, tactic şi metodologic -
aparent distincte, dar aflate într-o pronunţată legătură.
Tehnica criminalistică
Tehnica criminalistică elaborează mijloacele tehnico-ştiinţifice pe care
le aplică organele judiciare şi experţii criminalişti în activitatea de descoperire,
fixare, ridicare şi cercetare, interpretare şi examinare, pe teren şi în laborator a
urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă, în scopul identificării
făptuitorilor, a victimelor, a armelor, instrumentelor etc., folosite sau produse
ale actului ilicit.
În criminalistică se disting trei genuri de mijloace tehnico-ştiinţifice:
– tehnica de teren, respectiv mijloacele, metodele şi procedeele
aplicate la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor infracţiunii, a tuturor
materialelor şi mijloacelor de probă. Mijloacele tehnice menţionate se împart în
cele de provenienţă proprie criminalisticii, în sensul că sunt elaborate şi
utilizate de către specialiştii în domeniu sau pot fi preluate din alte ştiinţe. Cele
preluate în marea lor majoritate sunt adaptate specificului şi scopurilor proprii
cercetărilor criminaliste.
– mijloacele şi metodele destinate examinărilor criminalistice, efectuate
în cadrul expertizei respective a urmelor infracţiunii, a tot felul de surse
materiale de probe, în vederea identificării făptuitorului, victimei şi a altor
persoane implicate, determinării împrejurărilor în care a avut loc o faptă
penală. Expertiza criminalistică reprezintă un domeniu de activitate judiciară
– 13 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

bine determinat şi deosebit de important în stabilirea adevărului într-un proces


penal.
– compartimentul tehnic al criminalisticii.
Plecând de la cunoaşterea împrejurărilor comiterii faptelor penale, cât
şi de la constatările făcute prin studierea modului de operare al infractorilor,
precum şi rezultate din concluziile expertizelor criminalistice, tehnica
criminalistică a propus şi realizat diferite dispozitive şi instalaţii care să
îngreuneze sau să facă imposibilă săvârşirea unor infracţiuni ori să împiedice
producerea consecinţelor dăunătoare ale faptelor penale. În acest sens putem
enumera sistemele de pază şi alarmare, capcanele criminalistice, ce pot fi
aplicate în locurile şi mediile cu vulnerabilitate, în scopul stopării numărului de
fapte penale şi limitarea prejudiciului.
Un rol preventiv îl au şi cartotecile de identificare (modus operandi, a
obiectelor furate sau găsite), care contribuie la descoperirea operativă a
infractorilor recidivişti şi implicit la împiedicarea lor de a mai comite infracţiuni.
În funcţie de obiectul de studiu, tehnica criminalistică se divide în
următoarele subramuri:
a) fotografia judiciară, filmul şi videofilmul – se ocupă de adaptarea,
folosirea şi perfecţionarea mijloacelor tehnice şi aplicarea acestora la nevoile
judiciare (respectiv tehnica digitală);
b) dactiloscopia judiciară – se ocupă cu examinarea amprentelor
digitale, palmare şi plantare în scopul identificării persoanelor;
c) traseologia judiciară, care foloseşte pentru identificarea
persoanelor, animalelor sau obiectelor, urmele lăsate de acestea în diverse
locuri sau desprinse din ele şi rămase în câmpul infracţiunii;
d) grafoscopia judiciară (grafica) are ca obiect identificarea autorului
după scris şi semnătură, stabilirea autenticităţii unor documente ori bancnote,
identificarea falsurilor şi a materialelor scripturale, dar şi identificarea maşinilor
de scris, copiatoare ori scanare;
e) balistica judiciară, care studiază urmele lăsate de armele de foc
portabile, a muniţiilor, materialelor explozive, determinarea distanţei şi direcţiei
de tragere;
f) antropologia judiciară se ocupă cu studierea scheletului uman (în
întregime sau parţial) în scopul identificării cadavrelor;
g) portretul vorbit este un sistem de examinare şi identificare a
persoanelor sau cadavrelor după semnalmente;
h) fonetica (fonoscopia) judiciară vizează identificarea persoanelor
după voce şi vorbire, dar şi a unor obiecte şi fenomene după zgomote
specifice înregistrate ocazional.

– 14 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Tactica criminalistică

Reprezintă segmentul criminalisticii care reuneşte un ansamblu de


procedee şi de reguli specifice, destinate efectuării unor acte de procedură sau
activităţi procedurale, plecându-se chiar din momentul cercetării la faţa locului.
Partea tactică a criminalisticii este rezultatul studierii şi generalizării
practicii judiciare, precum şi al adaptării la necesităţile actului de investigaţie a
elementelor de psihologie judiciară. Tactica criminalistică asigură suportul
ştiinţific pe baza căruia sunt realizate multe dintre activităţile de investigaţie
sau procedurale, cu o rezonanţă particulară în aflarea adevărului, cum ar fi de
exemplu, ascultarea învinuitului sau a inculpatului, a persoanei vătămate, a
martorilor, efectuarea percheziţiilor, reconstituirilor etc. Aceste reguli îşi găsesc
aplicabilitate atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza judecăţii.
La elaborarea procedeelor tactice se va ţine cont de cerinţele legislaţiei
procesual penale, de natura şi condiţiile în care se desfăşoară acţiunea
procesuală.
Prin intermediul regulilor şi metodelor tactice folosite, faptele penale
sunt descoperite şi probate în timp scurt, iar autorii identificaţi cu operativitate.
Folosind aceste reguli, se realizează şi o puternică influenţă educativă
atât asupra învinuiţilor şi inculpaţilor în cauză, cât şi altor persoane predispuse
la săvârşirea de fapte antisociale.
În cadrul tacticii criminalistice se disting două părţi principale, respectiv
principiile generale care stau la baza tuturor activităţilor de urmărire penală şi
tactica desfăşurării diferitelor activităţi concrete, cum ar fi: organizarea şi
planificarea cercetării penale; cercetarea la faţa locului; reţinerea şi arestarea
preventivă; dispunerea constatărilor tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor;
efectuarea percheziţiilor;
– ridicarea de obiecte şi înscrisuri; ascultarea martorilor, părţii vătămate
şi a părţii responsabile civilmente; ascultarea învinuitului sau inculpatului;
luarea măsurilor asigurătorii;
– prezentarea pentru recunoaştere, confruntarea şi reconstituirea;
– constatarea infracţiunilor flagrante şi altele.

Metodologia criminalistică

Reprezintă acea parte a criminalisticii care se ocupă cu studierea,


elaborarea şi aplicarea regulilor de cercetare a diferitelor genuri de infracţiuni,
bazate pe respectarea strictă a prevederilor legale şi ţinându-se cont de
regulile generale ale tehnicii şi tacticii criminalistice. Ea presupune urmarea
unei anumite conduite de către organele judiciare, destinate descoperirii şi
administrării probelor necesare dovedirii existenţei sau inexistenţei elementelor
– 15 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

constitutive ale infracţiunii. Metodica criminalistică impune utilizarea tuturor


metodelor tehnice şi a procedeelor tactice care îşi aduc aportul pe timpul
„anchetei penale”.
În fond, obiectul acestui compartiment al criminalisticii cuprinde:
- cunoaşterea modalităţilor de săvârşire a infracţiunilor şi determinarea
obiectului probaţiunii în funcţie de natura faptei;
- elaborarea procedeelor de organizare a activităţii de cercetare;
- determinarea oportunităţii şi succesiunea acţiunilor procesuale, a
altor activităţi efectuate în cadrul cercetării faptelor penale;
- stabilirea aspectelor tactice şi tehnice specifice activităţilor de
cercetare în funcţie de categoria şi modul în care a avut loc fapta penală.
Putem menţiona ca exemple metodologia cercetării crimelor şi
delictelor contra vieţii, integrităţii corporale sau sănătăţii persoanelor,
metodologia cercetării crimelor şi delictelor contra patrimoniului, privind
criminalitatea organizată şi asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni, mediului
înconjurător, la regimul armelor, muniţiilor, materialelor radioactive şi a
materiilor explozive şi altele.
Toate cele trei ramuri ale criminalisticii contribuie la combaterea
infracţionalităţii, prin însăşi menirea lor care constă în stabilirea stării de fapt în
fiecare caz concret.
Putem aşadar să desprindem rolul criminalisticii de a descoperi faptele
şi probele, pe care le va cerceta şi interpreta în mod just, astfel încât să
prezinte în faţa instanţei o situaţie clară, precisă, bazată pe fapte reale şi pe
probe ştiinţifice.

1.3 Activitatea criminalistică în Jandarmeria Română

1.3.1 Cadrul legal şi conceptual privind desfăşurarea activităţii


criminalistice în îndeplinirea misiunilor specifice Jandarmeriei Române
Jandarmeria Română contribuie alături de celelalte instituţii abilitate ale
statului la prevenirea şi combaterea cu eficienţă a criminalităţii.
În conformitate cu prevederile art. 19, lit. r din Legea nr. 550/2004,
privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române şi ale art. 214 din
Codul de procedură penală, ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei
Române sunt abilitaţi să constate infracţiuni, pe timpul executării misiunilor
specifice şi să întocmească actele premergătoare necesare începerii urmăririi
penale.
De asemenea, aceştia efectuează fotografii judiciare operative şi
înregistrări video la locul faptei, în scopul strângerii de probe şi pentru
constituirea dosarului, care trebuie să cuprindă elementele necesare creării
convingerii că a fost săvârşită o faptă de natură penală.
– 16 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Potrivit legislaţiei în vigoare, personalul cu atribuţii pe linie criminalistică


din Jandarmeria Română, nu execută la locul faptei, activităţi criminalistice
în cauze cu autori necunoscuţi. În situaţia în care se sesizează din oficiu,
sau sunt anunţaţi pe orice cale despre comiterea unor fapte de natură penală
de către persoane rămase neidentificate, jandarmii care, în exercitarea
atribuţiilor de serviciu ajung primii la locul comiterii infracţiunii, vor desfăşura
activităţi în sprijinul structurilor specializate ale poliţiei, abilitate potrivit legii,
pentru desfăşurarea în acest caz, a activităţii criminalistice.
Activitatea criminalistică în Jandarmeria Română se desfăşoară în
conformitate cu prevederile următoarelor acte normative cu incidenţă asupra
domeniului:

Nr.
ACT NORMATIV CONŢINUT
crt.
Infracţiuni contra patrimoniului: art. 208 –
1. furtul; art. 209 – furtul calificat; art. 211 –
tâlhăria; art. 213 – abuzul de încredere; art.
Codul penal
215 – înşelăciunea; art. 217 – distrugerea.
Infracţiuni contra autorităţii: art. 239 –
ultrajul.
2. Codul de procedură penală Art. 214
Legea nr. 46 din 19.03.2008 - Art. 117-121
3. Codul silvic
Legea nr. 550 din 13.12.2004 Art. 19, lit. r
privind organizarea şi
4. funcţionarea Jandarmeriei
Române
Legea nr. 4 din 09.01.2008 Art. 5 alin.(7) şi art. 10 lit. h
privind prevenirea şi
5. combaterea violenţei cu ocazia
competiţiilor şi a jocurilor
sportive
Ordonanţa de Urgenţă a Art. 67
Guvernului nr. 23 din
6. 05.03.2008 privind pescuitul şi
acvacultura
Ordinul inspectorului general Integral
al Jandarmeriei Române nr.
20 din 14.06.2006 pentru
7. aprobarea Metodologiei
organizării şi desfăşurării
activităţii criminalistice în
Jandarmeria Română

– 17 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Ordinul inspectorului general Integral


al Jandarmeriei Române nr.
21 din 14.06.2006 pentru
8. aprobarea Metodologiei
constatării infracţiunilor de
către jandarmi
Partea a II-a Proceduri specifice vol. 3
3. DIRECŢIA ORDINE ŞI SIGURANŢĂ
PUBLICĂ
b. Serviciul prevenirea şi combatere a
criminalităţii
Manual de proceduri
PROCEDURĂ (JRO-PCC.12) privind
scrise (formalizate)
organizarea şi desfăşurarea activităţilor
de operare/intervenţie şi de
9. control al activităţii, pentru
criminalistice la locul faptei, de către
personalul cu atribuţii pe această linie din
structurile Jandarmeriei
Jandarmeria Română;
Române, 2007
PROCEDURĂ (JRO-PCC.13) privind
organizarea activităţilor criminalistice,
desfăşurate la sediul unităţii de jandarmi, de
către personalul cu atribuţii pe linie
criminalistică.

1.3.2 Metodologia organizării şi desfăşurării activităţii


criminalistice în Jandarmeria Română

Organizarea activităţii criminalistice


şi administrarea mijloacelor de probă la locul faptei
Compartimentul criminalistic din cadrul Serviciului Prevenire şi
Combatere a Criminalităţii coordonează, conduce şi controlează activitatea, pe
linie criminalistică, desfăşurată de subofiţerii criminalişti din cadrul
compartimentelor de prevenire şi combatere a criminalităţii din Direcţia
Generală de Jandarmi a Municipiului Bucureşti, Brigada Specială de
Intervenţie a Jandarmeriei, inspectoratele de jandarmi judeţene, grupările
mobile şi unităţile speciale de jandarmi.
La nivelul fiecărei unităţi de jandarmi mai sus menţionată va fi
nominalizat un subofiţer cu atribuţii pe linie criminalistică care va face
parte din echipa operativă care desfăşoară activităţi criminalistice şi
procedurale cu ocazia constatării de infracţiuni.
În accepţiunea legii procesual penale desfăşurarea activităţilor
criminalistice la locul faptei constituie un procedeu probatoriu care
serveşte la administrarea mijloacelor de probă şi conduce, în mod direct,
la aflarea adevărului cu privire la faptele şi împrejurările cauzei.

– 18 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Activităţile criminalistice desfăşurate la locul faptei permit magistraţilor


să cunoască mai exact locul unde s-a comis infracţiunea, modul de operare
folosit, bunurile, înscrisurile si valorile sustrase, corpurile delicte abandonate la
faţa locului, starea şi poziţia acestora, pentru a fi în măsură să formuleze o
concluzie justă atât cu privire la modul şi împrejurările comiterii infracţiunii, cât
şi cu privire la identificarea făptuitorului.
Prin grija şefului Serviciului Organizare şi Coordonare Misiuni din unităţi
mijloacele de tehnică criminalistică (trusă criminalistică, cameră video şi
aparat foto) vor fi permanent pregătite şi în stare de funcţionare, în caz de
nevoie să fie folosite pentru desfăşurarea activităţilor criminalistice la locul
faptei.

Activităţile desfăşurate de subofiţerul cu atribuţii


pe linie criminalistică la locul faptei
potrivit competenţei materiale

Echipa operativă din Serviciile/Compartimentele Prevenire şi


Combatere a Criminalităţii din care face parte şi subofiţerul cu atribuţii pe linie
criminalistică se poate sesiza prin plângere sau denunţ despre comiterea unei
fapte. De asemenea, se poate sesiza din oficiu cu privire la comiterea unor
fapte de natură penală cu ocazia unor misiuni specifice.
Echipa operativă, din care fac parte ofiţerii judiciarişti ai
compartimentului specializat şi subofiţerul criminalist, se deplasează la locul
comiterii faptei, ori după caz constată direct fapta, desfăşurând activităţi pe
linie criminalistică.
Primele măsuri ce trebuie luate de agenţii constatatori şi subofiţerul
criminalist sunt: salvează victimele şi acordă primul ajutor acestora (sarcini
prioritare); opreşte din acţiune, prinde şi identifică făptuitorul; identifică martorii
oculari; notează şi marchează poziţia iniţială a mijloacelor de probă,
schimbările intervenite, persoanele care le-au făcut şi scopul acestora,
protejează urmele existente în câmpul infracţional; nu permite niciunei
persoane să pătrundă în câmpul infracţional dacă nu are atribuţii pe linie
criminalistică, de constatare a infracţiunii flagrante ori de salvare a victimelor.
Fixarea limitelor locului faptei trebuie să cuprindă spaţiul, locul sau
încăperea din câmpul infracţiunii, pentru a asigura descoperirea urmelor şi a
tuturor mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza.
Pe lângă constatările proprii ale criminalistului, un rol deosebit îl au
datele şi informaţiile obţinute de la jandarmii care au ajuns primii la faţa locului,
de la persoana vătămată, martorii oculari ori de la persoanele care au sesizat
săvârşirea faptei.

– 19 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Conservarea urmelor la faţa locului înseamnă una sau mai multe


operaţii având drept scop păstrarea urmelor infracţiunii şi a obiectelor
purtătoare de urme în starea în care au fost găsite şi protejarea lor împotriva
oricăror factori distructivi: naturali – condiţiile atmosferice (ploaie, vânt, soare),
de mediu etc. sau umani – intervenţia intenţionată (cu un interes) sau
involuntară (din neştiinţă, nepricepere, neatenţie, superficialitate) a omului.
Subofiţerul criminalist face conservarea urmelor prin: încadrarea
urmei sau obiectului (însemnarea cu cretă albă sau colorată de jur împrejur);
marcarea locului unde au fost descoperite obiectele cu ajutorul plăcuţelor
indicatoare numerotate, existente în trusa criminalistică; acoperirea, când
există pericolul degradării, cu diferite obiecte avute la îndemână sau procurate
din zonă: cutii de tablă sau carton, bucăţi de placaj, coli de hârtie, folie de
plastic ori polietilenă, ziar, pătură, foaie de cort etc.; îngrădirea urmei,
delimitarea locului cu bandă inscripţionată „Jandarmeria – Trecerea oprită” şi
paza acestuia prin interzicerea accesului oricărei persoane neavenite.
În situaţia constatării unei fapte de natură penală la care cercetarea la
faţa locului este obligatorie, cum ar fi: omor, tâlhărie, accidente de circulaţie,
feroviare, incendii, furturi din locuinţe, societăţi comerciale, de auto va fi
sesizată urgent prin dispeceratul unităţii de jandarmi, unitatea de poliţie
competentă teritorial pentru a efectua cercetarea la faţa locului.
La sosirea echipei operative a poliţiei, după caz, subofiţerul criminalist
îl va informa pe şeful echipei despre măsurile întreprinse până în acel moment,
modificările aduse în câmpul infracţional, primele date de interes operativ şi va
efectua împreună cu echipa poliţiei cercetarea locului faptei.

Executarea de fotografii judiciare-operative


şi utilizarea tehnicii video

Fotografia judiciară a locului săvârşirii faptei penale este o


categorie a fotografiei judiciare operative, realizată în cel mai scurt timp pentru
fixarea locului săvârşirii infracţiunii, a urmelor, bunurilor, înscrisurilor sau
valorilor sustrase, distruse.
Pentru a putea fi exploatată, fotografia judiciară operativă trebuie să
redea subiectul fotografiat prin încadrarea corespunzătoare, să fie clară şi să
aibă o tonalitate naturală, aceasta nu se retuşează (se setează data şi ora pe
aparatul foto dacă acesta are o asemenea opţiune).
Fotografiile judiciare executate la locul faptei de către subofiţerul
criminalist, sunt:
a) fotografia de orientare care trebuie să cuprindă întregul loc al
faptei, văzut din cele patru puncte cardinale şi repere fixe din teren, care pot fi

– 20 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

găsite acolo şi peste mai mulţi ani de la săvârşirea faptei (atunci când
infracţiunea a fost săvârşită într-un imobil, fotografia de orientare trebuie să
fixeze căile de acces, intrările şi ieşirile din imobil, numele străzii, numărul
casei sau alte elemente de individualizare);
b) fotografia schiţă unitară care cuprinde cât mai multe elemente de
la locul faptei unde se folosesc numere de marcare şi elemente de măsură
(banda metrică sau decimetrică) şi încrucişată, care se execută cu aparatul
succesiv în puncte diferite sau diametral opuse;
c) fotografia la scară a obiectelor principale şi a corpurilor delicte
cuprinde pe lângă elementul metric şi un număr de marcare obligatoriu. Este
recomandată măsurarea bidimensională a obiectului, prin aşezarea unei rigle
(centimetru, ruletă gradată, banda metrică) care să încadreze obiectul pe
lungime şi a alteia pe lăţime, acestea trebuind să fie paralele cu laturile
obiectului;
d) fotografia de semnalmente care poate fi executată la sediul unităţii
de jandarmi prin realizarea succesivă a două fotografii, una din faţă şi una din
profilul stânga.
Filmul judiciar reprezintă pelicula cinematografică sau banda
videomagnetică pe care se fixează în totalitate sau în parte imaginea şi sunetul
unor scene infracţionale. În mare parte, filmul judiciar conţine genurile de
imagini şi respectă condiţiile valabile pentru executarea fotografiilor judiciare şi
întocmirii planşei fotografice. Subofiţerul criminalist execută:
a) filmarea de orientare prin fixarea tabloului de ansamblu al locului
faptei de la o distanţă optimă pentru a cuprinde cât mai mult din ansamblul în
care se situează locul săvârşirii faptei (se poate folosi orice ridicătură de teren);
b) filmarea persoanei suspecte se face din cadru fix întâi în întregime,
apoi prin transfocare numai bustul, moment în care i se solicită să spună
principalele date de stare civilă (nume, prenume, data şi locul naşterii,
domiciliul, ocupaţie etc.);
c) în cazul adunărilor publice se filmează cadrul general al locului
desfăşurării acestora, se înregistrează persoanele turbulente în prim-plan
pentru a fi recunoscute (se setează data şi ora pe ecran).
Pentru o premisă a fotografierii şi filmării exacte şi de calitate a locului
faptei este necesar ca subofiţerul criminalist să se concentreze pe deplin asupra
muncii sale, fără să fie derutat sau impresionat de evenimentul petrecut.

Fixarea rezultatelor activităţilor desfăşurate la locul faptei


Rezultatele activităţilor desfăşurate la locul faptei se fixează şi se
consemnează în procesul-verbal de constatare a faptei penale flagrante, care
va fi semnat pe fiecare pagină de toţi membrii participanţi, conform regulilor
stabilite de legea procesual penală.
– 21 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată de echipa


operativă a poliţiei, subofiţerul criminalist execută următoarele:
a) va solicita consemnarea în conţinutul procesul-verbal de cercetare la
faţa locului a tuturor participanţilor la această activitate;
b) va solicita o copie a procesului-verbal de cercetare la faţa locului în
vederea constituirii „urmei” dosarului ce va rămâne la compartimentul
prevenire şi combatere a criminalităţii;
c) prin adresa înaintată Parchetului împreună cu procesul-verbal de
constatare a infracţiunii şi cu celelalte acte, va menţiona că cercetarea la faţa
locului din punct de vedere criminalistic a efectuat-o specialistul criminalist din
cadrul poliţiei ( grad, nume, prenume, unitatea).
Specialiştii din cadrul altor instituţii solicitaţi la locul faptei, vor fi
menţionaţi nominal în procesul-verbal întocmit şi vor contribui cu datele de
specialitate privind activităţile desfăşurate.
Subofiţerul criminalist poate amprenta dactilo-palmar făptuitorii (dacă
aceştia sunt de acord şi nu se opun amprentării) pe fişe tip AFIŞ, ocazie cu
care trebuie să respecte următoarele reguli tehnice:
a) completarea obligatorie a rubricilor de pe reversul şi aversul
imprimatelor tip AFIŞ pe care sunt prelevate amprentele;
b) persoana care urmează a fi amprentată trebuie să aibă mâinile
curate şi uscate;
c) repartizarea uniformă cu ruloul a tuşului negru tipografic pe suprafaţa
degetelor şi ulterior a palmelor;
d) apăsarea şi rularea completă a suprafeţei degetelor fără întoarcere
la punctul de plecare;
e) plasarea desenelor papilare strict în spaţiile delimitate pe formular.
Amprentele se prelevă în două exemplare pe fişe dactiloscopice tip
AFIŞ, din care un exemplar se va păstra la Serviciul/Compartimentul Prevenire
şi Combatere a Criminalităţii, iar al doilea exemplar se va preda în baza unei
adrese Inspectoratului de Poliţie Judeţean, la compartimentul care se ocupă
de alimentarea bazei de date AFIŞ.
În termen de 3 (trei) zile de la încheierea activităţilor efectuate la locul
faptei, subofiţerul criminalist va întocmi planşa fotografică care conţine
fotografii judiciare operative cu aspecte şi mijloace materiale de probă ridicate
de la faţa locului, consemnate în procesul-verbal, specificându-se pentru
fiecare locul unde au fost găsite.
Pe fiecare fotografie din cuprinsul planşei fotografice, se va aplica
ştampila unităţii şi fiecare pagină va fi semnată de subofiţerul criminalist.
Planşele fotografice şi filmările video ce conţin aspecte de la locul faptei
vor fi anexate la dosarele instrumentate.

– 22 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Norme deontologice care trebuie respectate la locul faptei

În cazul în care subofiţerul criminalist sau alt lucrător jandarm ajunge


primul la locul faptei, este obligat să respecte anumite reguli de comportament
profesional, deontologice, cum ar fi:
a) nu va intra în câmpul infracţiunii, cu excepţia salvării şi acordării
primului ajutor victimei, înlăturării pericolelor iminente, conservării urmelor şi
mijloacelor materiale de probă în pericol de dispariţie sau distrugere;
b) nu va pune mâna şi nu va atinge niciun obiect, nu va schimba poziţia
vreunui corp delict sau instrument folosit la comiterea infracţiunii;
c) nu va fuma şi nici nu va arunca pe jos resturi de ţigări;
d) hainele sau alte obiecte de îmbrăcăminte, precum şi alte bunuri nu
se depun în câmpul infracţional;
e) nu va folosi telefoanele sau alte mijloace tehnice de la locul faptei;
f) nu va acţiona asupra întrerupătoarelor electrice sau a prizelor din
spaţiile care urmează a fi cercetate;
g) nu va folosi WC-urile şi nu va deschide robinetele de apă sau gaze;
h) nu va comenta şi nu se va lăsa antrenat în discuţii cu persoanele din
rândul curioşilor, în legătură cu fapta săvârşită şi nu va exprima păreri
personale;
i) va nota imediat amănuntele esenţiale, poziţia şi starea victimei, în
mod special poziţia principalelor obiecte care au legătură cu fapta.
Pentru asigurarea şi păstrarea secretului profesional în cazul
intervenţiei pentru luarea primelor măsuri la locul faptei, subofiţerul criminalist
trebuie să manifeste o grijă deosebită privind datele, informaţiile şi
documentele din categoria celor cărora li s-a stabilit un anume nivel de
secretizare şi care au regim special.
Potrivit competenţelor, activităţilor şi operaţiunilor reglementate în
prezenta metodologie, subofiţerii care efectuează activităţi criminalistice la
locul faptei, de regulă, nu vor mai fi angrenaţi în efectuarea altor misiuni ce ar
putea influenţa capacitatea şi operativitatea de intervenţie a acestora.

1.3.3 Metodologia constatării infracţiunilor de către jandarmi

Organizarea activităţii de constatare a infracţiunilor

Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi sunt competenţi material să


constate infracţiuni pe timpul executării misiunilor specifice şi sunt obligaţi să
încheie actele de constatare stipulate în Codul de procedură penală.
În exercitarea acestor atribuţii ofiţerii şi subofiţerii jandarmi au
competenţa teritorială corespunzătoare zonei de responsabilitate a structurii de
jandarmi din care fac parte ori sunt detaşaţi.

– 23 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În cazul constatării infracţiunii flagrante, dacă aceasta este în


derulare (urmărirea făptuitorului, continuarea unor verificări privind săvârşirea
faptei comise, strângerea de probe etc.) ofiţerii şi subofiţerii jandarmi pot
continua acţiunea pe teritoriul de competenţă al altei structuri cu obligaţia de a
comunica ulterior acesteia.
Infracţiunile pot fi constatate în flagrant sau în alte condiţii de timp şi
loc care nu mai permit asimilarea acestora cu o situaţie de flagrant, stipulate în
mod expres de procedura penală.
În raport cu aceste două situaţii ofiţerii şi subofiţerii jandarmi întocmesc
actele procedurale, premergătoare începerii urmăririi penale şi respectă
termenele de înaintare a acestora către procuror sau organele de cercetare ale
poliţiei judiciare la recomandarea procurorului.
Cu ocazia constatării unei infracţiuni, este obligatorie efectuarea
următoarelor acte procedurale:
a) întocmirea procesului-verbal de constatare a infracţiunii privind
împrejurările concrete ale săvârşirii acesteia;
b) consemnarea prin proces-verbal a declaraţiei părţii vătămate şi a
sesizării (reclamaţiei) pentru efectuarea verificărilor în cauză;
c) consemnarea prin proces-verbal a declaraţiei făptuitorului, martorului
ocular, altor persoane care au fost de faţă sau cunosc despre săvârşirea unei
infracţiuni;
d) minorul va fi ascultat prin întocmirea unui proces-verbal de
consemnare a celor relatate, în prezenţa părinţilor sau a reprezentanţilor
autorităţii tutelare;
e) identificarea şi ridicarea corpurilor delicte care vor fi descrise în
detaliu, în procesul-verbal de constatare a infracţiunii sau de ridicare/predare a
acestor bunuri se va face cu precizarea că acestea sunt ridicate în vederea
continuării verificărilor, sau, după caz, în vederea depunerii la camera de
corpuri delicte a unităţii, pentru a fi puse la dispoziţia organelor de cercetare
competente;
f) evaluarea pagubelor produse cu ocazia săvârşirii infracţiunii (prin
consultarea părţii vătămate sau a specialiştilor) va fi consemnată în procesul-
verbal de constatare a infracţiunii sau în conţinutul declaraţiei părţii vătămate
sau anexarea la dosar a documentului de evaluare întocmit de specialist,
despre care se va face referire în adresa către procuror;
g) efectuarea oricăror alte acte, când legea prevede aceasta: adrese
către autoritatea tutelară în vederea efectuării anchetei sociale pentru minorii
autori de fapte penale, către I.M.L. pentru efectuarea de expertize; procese-
verbale de ridicare a unor documente medicale ale persoanelor ce au comis
infracţiuni sau ale victimelor; procese-verbale de ridicare şi lăsare în custodie a

– 24 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

unor bunuri folosite la săvârşirea infracţiunilor, ori de ridicare a bunurilor


provenite din săvârşirea infracţiunilor etc.
Predarea persoanelor care au săvârşit fapte de natură penală sau a
celor depistate ca fiind urmărite local/general se face în baza adresei de
înaintare către parchet sau, după caz, poliţie şi a procesului-verbal de
constatare a infracţiunii sau de depistare a persoanei.
În conţinutul adresei de înaintare se precizează:
– numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale persoanei
depistate,
– fapta pentru care necesită efectuarea de verificări,
– actele premergătoare întocmite în cauză (numărul de file), alte
precizări după caz (bunuri, valori sau înscrisuri etc. ce fac obiectul cauzei),
d) existenţa sau inexistenţa unor leziuni corporale ale făptuitorului şi
provenienţa acestora.
Supravegherea respectării legii în activitatea de constatare a
infracţiunilor de către ofiţerii şi subofiţerii jandarmi se exercită de procuror. In
exercitarea activităţii de supraveghere procurorul ia măsuri şi dă dispoziţii
motivate în scris.
În cazul constatării unei infracţiuni flagrante, ofiţerii şi subofiţerii
jandarmi au obligaţia să înainteze deîndată procurorului pe făptuitor,
împreună cu lucrările efectuate şi mijloacele materiale de probă.
Actele încheiate cu ocazia constatării unei infracţiuni se înaintează
procurorului sau, după caz, organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, în cel
mult trei zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul
când legea dispune altfel.
Predarea persoanelor care au săvârşit fapte de natură penală către
parchet sau poliţie sau a urmăriţilor se face pe baza unui proces-verbal în care
vor fi menţionate toate bunurile, descrise detaliat, ce s-au aflat asupra lor,
obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte, referiri cu privire la existenţa sau
inexistenţa unor leziuni corporale, precum şi justificarea acestora.
Procesele-verbale încheiate cu această ocazie se înregistrează în ziua
constatării faptelor şi constituie mijloace de probă, conform prevederilor
art. 214, alin. (5) C.P.P.
Pentru infracţiunile constatate de jandarmi pe timpul executării
misiunilor specifice, cercetarea locului faptei pentru descoperirea, fixarea şi
ridicarea urmelor, stabilirea poziţiei ori stării mijloacelor materiale de probă,
clarificări privind amplasarea şi situaţia locului sau a altor împrejurări în care a
fost săvârşită infracţiunea, se efectuează de către criminaliştii echipelor
operative ale poliţiei împreună cu subofiţerii criminalişti din Jandarmeria
Română.

– 25 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În situaţiile în care nu se impune efectuarea cercetării la faţa locului


(exemplu: infracţiuni silvice, braconaj piscicol), se efectuează, în mod
obligatoriu, fotografii judiciare sau filmări ale locului săvârşirii faptei.
Personalul Jandarmeriei Române are dreptul şi obligaţia să intervină şi
în afara orelor de program, a atribuţiilor de serviciu şi a competenţei teritoriale
a structurilor din care face parte, atunci când ia cunoştinţă de pregătirea sau
de săvârşirea unei infracţiuni, acţionează pentru paza locului faptei,
conservarea urmelor, prinderea făptuitorului, ridicarea corpurilor delicte, a
celorlalte mijloace materiale de probă şi predarea imediată a autorului
autorităţilor competente, în condiţiile legii.

Sesizarea şi luarea primelor măsuri

Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi pot lua cunoştinţă despre săvârşirea


unei infracţiuni prin următoarele modalităţi prevăzute de Codul de Procedură
Penală:
a) plângere;
b) denunţ;
c) din oficiu.
Plângerea este încunoştinţarea făcută de o persoană fizică sau de o
persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin infracţiune.
Plângerea se poate face în scris sau verbal, personal sau prin mandatar.
Pentru plângerea prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, iar
procura va rămâne ataşată plângerii.
Plângerea verbală se consemnează de jandarmi într-un proces-verbal.
Plângerea se poate face şi de către unul din soţi pentru celălalt soţ
sau de către copilul major pentru părinţi. Persoana vătămată poate să
declare că nu-şi însuşeşte plângerea.
Pentru persoana lipsită de capacitate de exerciţiu, plângerea se
face de către reprezentantul său legal (părinţi, fraţi, ocrotitori legali).
Persoana cu capacitate de exerciţiu restrânsă poate face plângere
cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege (minori cu vârsta cuprinsă între
14 şi 16 ani).
Denunţul este încunoştinţarea făcută de către o persoană fizică sau de
către o persoană juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Denunţul trebuie
să conţină aceleaşi date ca şi plângerea. Denunţul scris trebuie să fie semnat
de denunţător, iar denunţul verbal se consemnează de jandarmi într-un
proces-verbal.
Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi se pot sesiza din oficiu cu privire la
săvârşirea unor fapte penale pe timpul executării misiunilor specifice.

– 26 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

De asemenea, aceştia pot fi sesizaţi şi de către cadrele de jandarmi


care execută misiuni în zona de responsabilitate.
Cadrele de jandarmi care constată în flagrant infracţiuni au obligaţia de
a prinde pe făptuitori, de a păzi şi conserva locul faptei, de a identifica martori
ori persoane ce pot da lămuriri despre fapta comisă şi de a anunţa şefii
ierarhici despre săvârşirea acestora. Aceştia au obligaţia de a întocmi un
raport cu privire la cele întâmplate la locul faptei, până la sosirea echipei de
constatare, raport ce constituie actul de sesizare şi care se va anexa dosarului
întocmit.
În conţinutul procesului-verbal de constatare pot fi trecute şi cadrele
care au sesizat infracţiunea, împreună de ofiţerul sau subofiţerul care
întocmeşte actul.

Organizarea activităţii de constatare a infracţiunilor flagrante

În conformitate cu art. 465 C.P.P. se consideră flagrantă infracţiunea


descoperită în momentul săvârşirii sau imediat după săvârşire.
Este, de asemenea, considerată flagrantă şi infracţiunea al cărei
făptuitor, imediat după săvârşirea faptei este urmărit de persoana vătămată, de
martorii oculari sau de strigătul public, ori este surprins aproape de locul
comiterii infracţiunii cu arme albe, instrumente sau orice alte obiecte de natură
a-l presupune participant la infracţiune.
Constatarea infracţiunii flagrante se materializează prin prinderea
făptuitorului, în momentul comiterii faptei, la locul săvârşirii acesteia, unde s-a
consumat activitatea ilicită ori cât mai aproape de momentul săvârşirii.
Constatarea unei infracţiuni flagrante este o procedură specială a
cărui regim particular a fost conceput pentru a răspunde imperativului de
urgenţă în investigarea şi probarea unor infracţiuni.
Caracterul special al procedurii de constatare a infracţiunii flagrante îi
permite ofiţerului şi subofiţerului de jandarmi:
a) să constate pe loc infracţiunea flagrantă;
b) să adune probele făcând verificări în legătură cu fapta;
c) să le înainteze imediat procurorului.
Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante constituie
actul de începere a urmăririi penale, în situaţia în care, în cauză, urmează a fi
aplicată procedura specială de urmărire şi judecată.
Activităţile preliminare constatării infracţiunii flagrante, sunt
următoarele:
a) stabilirea naturii faptei ce s-a săvârşit ori este pe cale de a fi
săvârşită, frecvenţa acestor fapte în timp şi spaţiu, împrejurările în care se
comit, modul de operare al făptuitorilor;

– 27 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

b) cunoaşterea locului, a zonei şi a mediului unde se va desfăşura


acţiunea de constatare (căi de acces, posibile căi de retragere ale persoanelor
în atenţie, posibile imobile care să poată fi folosite de persoanele vizate pentru
a încerca să se sustragă măsurilor legale, structura populaţiei şi posibila
atitudine a acesteia faţă de forţele de ordine, cât şi faţă de persoanele în
atenţie).
c) cercetarea zonei unde se preconizează desfăşurarea acţiunii de
prindere în flagrant, pentru a putea stabili locurile unde vor fi amplasate
efectivele şi modul de acţiune al acestora;
d) culegerea unor date şi informaţii despre persoanele implicate sau
grupurile de infractori care ar putea să comită infracţiuni (număr, organizare,
măsuri de precauţie adoptate, structură pe categorii de vârstă, sex, etc.
antecedente, grad de violenţă, mod de reacţie la apariţia forţelor de ordine,
posibile legături în zona de desfăşurare a acţiunii – persoane, locaţii etc.);
e) coroborarea datelor şi informaţiilor avute la dispoziţie şi, în raport de
acestea, identificarea unor ipoteze de lucru în baza cărora să fie stabilite
modalităţi concrete de acţiune, întocmindu-se în acest sens un plan de
acţiune;
f) înştiinţarea de îndată a procurorului cu ocazia constatării faptelor de
natură penală, a căror competenţă materială revine conform art. 209 C.P.P.
acestora;
g) înainte de realizarea dispozitivului de acţiune se va efectua
instructajul, ocazie cu care se va face o expunere amănunţită a situaţiei de
fapt, în aşa fel încât fiecare jandarm să cunoască ce activităţi va desfăşura în
timp şi spaţiu.
Dacă în această fază survin schimbări ale situaţiei, care depăşesc
posibilităţile de acţiune şi nu concordă cu perspectivele de finalizare conform
planului iniţial, se vor solicita forţe suplimentare sau amânarea acţiunii pentru
alt moment operativ prielnic.
Realizarea flagrantului reprezintă momentul cel mai important al acţiunii
jandarmilor impunând o eficienţă maximă din partea acestora.
Jandarmii vor acţiona rapid pentru prinderea tuturor persoanelor
implicate în comiterea infracţiunii flagrante, identificarea şi reţinerea bunurilor,
materialelor, substanţelor sau sumelor de bani (obiectul infracţiunii pentru a se
asigura recuperarea prejudiciului).
Pentru realizarea flagrantului există trei posibilităţi de intervenţie:
a) înainte de consumarea actului infracţional, ceea ce presupune ca
actele pregătitoare efectuate să permită constatarea tentativei incriminate legal
sau ca intervenţia să prevină posibilitatea comiterii unei infracţiuni cu pericol
social mai mare;
– 28 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

b) pe parcursul comiterii faptei, când se presupune că în timpul


intervenţiei infracţiunea este în curs de derulare. În această fază, jandarmii se
expun celor mai mari riscuri, deoarece făptuitorul sau făptuitorii, concentraţi pe
finalizarea infracţiunii, sunt pregătiţi să riposteze cu orice mijloace pe care le
au la dispoziţie;
c) după consumarea actului infracţional este momentul cel mai
prielnic pentru acţiune. În această situaţie jandarmii dispun de avantajul
factorului surpriză, deoarece făptuitorii trec printr-un moment de relaxare după
derularea infracţiunii în bune condiţii, deci, teoretic, pot fi opriţi şi identificaţi mai
uşor. În această fază pot fi identificaţi participanţii, împreună cu obiectele corp
delict.
Intervenţia, procedeele şi metodele folosite de jandarmi depind de
situaţia concretă de la faţa locului. Astfel, pentru constatarea infracţiunii
flagrante se vor desfăşura următoarele activităţi:
a) prezentarea clară a calităţii de jandarm. Prezentarea calităţii trebuie
făcută în aşa fel încât să fie auzită atât de făptuitor, cât şi de persoanele din
jur. Prin aceasta, cei prezenţi conştientizează că jandarmul acţionează în
virtutea sarcinilor şi atribuţiilor de serviciu;
b) oprirea activităţii ilicite şi supravegherea făptuitorului. Aceasta
presupune perceperea activităţii desfăşurate de către acesta în momentul
intervenţiei;
c) identificarea vizuală a suspecţilor împotriva cărora se va acţiona,
precum şi stabilirea activităţii ilicite desfăşurate în momentul constatării;
d) acordarea primului-ajutor, în cazul în care există persoane vătămate;
e) identificarea martorilor oculari şi eventual asigurarea sprijinului
persoanelor de bună credinţă prezente la faţa locului. Astfel se pot obţine
probe cu privire la activităţile desfăşurate de făptuitor, persoanele care l-au
ajutat, locurile unde au fost ascunse bunurile ce au servit sau provin din
săvârşirea infracţiunii;
f) stabilirea şi identificarea martorilor asistenţi este obligatorie, iar
alegerea acestora se va face, de regulă, dintre persoanele care au observat
activităţile desfăşurate de făptuitor, modul de acţiune al jandarmilor şi
constatările acestora. În cazul în care nu există posibilitatea identificării de
martori oculari, se face această menţiune în procesul-verbal.
g) prinderea şi identificarea făptuitorului, efectuarea controlului corporal
preventiv asupra persoanei şi bagajului acesteia, precum şi a controlului
autovehiculelor folosite.
Rezultatul acestor activităţi va fi menţionat în procesul-verbal.
Fixarea rezultatelor acţiunii se face prin întocmirea unui proces-
verbal de constatare a infracţiunii flagrante. Activităţile desfăşurate vor fi

– 29 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

materializate prin întocmirea primelor acte, iar rezultatele obţinute pot fi fixate
şi prin fotografii judiciare operative, filmări, înregistrări pe bandă video-
magnetică, schiţe (când este necesar, în funcţie de complexitatea infracţiunii),
care se ataşează la procesul-verbal de constatare.
Procesul-verbal de constatare a infracţiunii flagrante va cuprinde:
a) data, ora şi locul unde este încheiat (fără antet);
b) gradul, numele, prenumele şi calitatea celui care l-a încheiat;
c) numele, prenumele, datele de stare civilă, actul de identitate,
ocupaţia, adresa de domiciliu sau reşedinţă a martorilor oculari şi asistenţi
(când există);
d) descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor
luate;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se
referă procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
f) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale (infracţiuni
săvârşite în municipii sau oraşe, în mijloace de transport în comun, bâlciuri,
târguri, porturi, aeroporturi, gări, precum şi în orice loc aglomerat ) se vor face
în conţinutul procesului-verbal;
g) declaraţiile făptuitorului şi ale celorlalte persoane ascultate (parte
vătămată, martori asistenţi etc.), se vor menţiona în procesul-verbal la
persoana întâi, folosind ghilimele.
Procesul-verbal se citeşte de către făptuitor şi de către celelalte
persoane cuprinse în conţinutul actului.
Acestora li se aduce la cunoştinţă că pot formula obiecţii sau precizări
cu privire la conţinutul declaraţiilor făcute şi asupra conţinutului procesului-
verbal.
Procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel
care îl încheie, de martorii asistenţi, precum şi de persoanele la care se referă
procesul-verbal. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta în procesul-verbal.
În ceea ce priveşte martorii asistenţi, de regulă, aceştia trebuie să fie
în număr de cel puţin doi.
Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani, persoanele interesate în
cauză şi cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu ofiţerii sau subofiţerii care
efectuează actul procedural.
Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi, care procedează la efectuarea unui act
procedural în prezenţa martorilor asistenţi, sunt obligaţi să constate şi să
consemneze în procesul-verbal pe care îl încheie date privind identitatea
martorilor asistenţi, menţionând şi observaţiile pe care aceştia le fac cu privire
la cele constatate şi la desfăşurarea activităţilor la care asistă.

– 30 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Reguli tactice ce trebuie respectate pentru realizarea unui flagrant:


a) dispozitivul va fi stabilit şi se va proceda astfel încât rolul fiecărui
jandarm să fie cunoscut de către toţi participanţii. Dacă jandarmii sunt depăşiţi
numeric se poate solicita sprijinul cetăţenilor pentru urmărirea, prinderea,
imobilizarea şi luarea măsurilor legale împotriva persoanelor care au comis
infracţiuni, conform art. 27, alin. 2, lit. „e” din Legea nr. 550/2004;
b) se va avea în vedere ca în cadrul acţiunii imediate fiecare dintre
participanţii la misiune să poată fi recunoscut cu uşurinţă. Acţiunea se execută,
de regulă, în uniformă, iar dacă se execută în ţinută civilă jandarmii vor fi
instruiţi cu privire la modul de recunoaştere;
c) deplasarea la faţa locului şi comunicarea între jandarmi se va face
cu discreţie;
d) supravegherea suspecţilor se va face, dintr-un loc care să asigure
protecţia jandarmilor şi posibilitatea de a stabili activitatea desfăşurată în
momentul constatării infracţiunii flagrante;
e) jandarmii nu vor rămâne niciodată grupaţi, înaintarea se va face, în
general, sub forma arcului de cerc concav, pentru a evita poziţionarea unui
coleg pe direcţia axei de tir;
f) jandarmii îşi vor prezenta calitatea şi vor soma făptuitorul să
înceteze acţiunile ilicite şi să se supună solicitărilor ce i se adresează;
g) în cazul ameninţării ori a ripostei din partea infractorilor, cu arme
albe sau de foc, se va proceda la folosirea mijloacelor tehnice din dotare sau a
armamentului, cu respectarea obligatorie a dispoziţiilor legale;
h) în faza dinamică a intervenţiei, suspectul trebuie urmărit şi oprit
pentru a nu distruge, ascunde sau abandona corpurile delicte sau produsul
infracţiunii iar după imobilizare, făptuitorul va fi apărat de agresiunile martorilor
sau ale altor persoane prezente la faţa locului;
i) în situaţia realizării flagrantului şi a prinderii suspecţilor care se află
într-un autovehicul, este de preferat ca acţiunea să se realizeze în momentul
când maşina nu se află în mişcare. În acest caz se vor lua măsuri simultane de
blocare, faţă-spate, lateral şi de acţiune imediată la toate uşile autovehiculului
pentru imobilizarea suspecţilor;
j) se va proceda la îndepărtarea curioşilor, prin degajarea rapidă a
zonei pentru a preveni formarea de blocaje sau producerea unor evenimente
negative, precum şi pentru păstrarea şi conservarea urmelor sau a altor
mijloace de probă, de natură să uşureze munca de cercetare la faţa locului;
k) nu se vor atinge şi nu se vor deplasa obiectele de la locul lor, iar
atunci când situaţia impune acest lucru, locul va fi marcat şi se va menţiona
acest lucru în procesul-verbal;

– 31 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

l) când se acţionează într-o clădire vor fi luate măsuri de blocare a


intrărilor şi ieşirilor şi se va interzice accesul persoanelor în perimetrul
câmpului infracţional atât în interiorul, cât şi în exteriorul unei clădiri;
m) în cazul infracţiunilor stradale, jandarmul va imobiliza pe suspect, îl
va încătuşa şi va executa controlul corporal preventiv asupra persoanei şi
bagajului acesteia;
n) se aplică măsura ridicării în vederea confiscării obiectelor
periculoase, substanţelor sau armelor deţinute fără drept sau care pot pune în
pericol viaţa ori integritatea fizică a jandarmului sau a altor persoane, măsura
şi descrierea bunurilor ridicate fiind menţionate în procesul-verbal de
constatare.
Ofiţerii şi subofiţerii jandarmi implicaţi în constatarea infracţiunilor şi în
întocmirea actelor premergătoare începerii urmăririi penale nu vor mai fi, de
regulă, angrenaţi în efectuarea altor activităţi ce ar putea influenţa negativ
operativitatea acestora.
Trimestrial şi de câte ori situaţia impune, activitatea de constatare a
infracţiunilor şi de cooperare cu parchetul şi poliţia, va fi analizată de către
şefii/comandanţii structurilor de jandarmi.
Obiectele corp delict, obiectele purtătoare de urme şi mijloacele
materiale de probă, ridicate de la faţa locului, se păstrează în camera de
corpuri delicte, amplasată la sediile unităţilor de jandarmi, la dispoziţia
procurorului şi instanţei până la definitivarea cauzei.
Procesul-verbal de constatare a infracţiunii sau după caz plângerea-
reclamaţia persoanei vătămate va fi înregistrat(ă) în ziua constatării faptei.
Înregistrarea procesului-verbal (reclamaţiei) se face prin aplicarea
numărului pe prima filă a acestuia, din grupa de numere atribuite de către
compartimentul secretariat-documente clasificate la începutul anului
calendaristic.
Numărul de înregistrare al procesului-verbal de constatare a infracţiunii
sau după caz al plângerii-reclamaţiei persoanei vătămate va fi menţionat în
„Registrul de evidenţă a lucrărilor penale cu autori cunoscuţi”, ce se va păstra
la Serviciul/Compartimentul prevenire şi combatere a criminalităţii, de către
subofiţerul cu atribuţii pe linie de contravenţii.
La unităţile unde nu există „Registrul de evidenţă a lucrărilor penale cu
autori cunoscuţi”, acesta se înfiinţează prin reconstituire cu date de la
01.01.2006.
Toate actele premergătoare cuprinse în dosarul constituit de către
jandarmi vor fi numerotate, cu excepţia adresei de înaintare a dosarului către
parchet sau poliţie (după caz), menţionându-se numărul filelor (cifre şi litere) în
adresa de înaintare.

– 32 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urmele dosarelor întocmite de către jandarmi vor rămâne în evidenţa


Serviciilor/Compartimentelor prevenire şi combatere a criminalităţii ce vor fi
arhivate conform reglementărilor în vigoare.

1.3.4 Aspecte privind activitatea criminalistică desfăşurată pe linia


constatării faptelor antisociale săvârşite pe timpul sau în legătură cu un
joc sau cu o manifestare sportivă

Prin intrarea în vigoare a Legii nr. 4/2008 privind prevenirea şi


combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi jocurilor sportive, în
activitatea specifică au survenit o serie de elemente de noutate, cu incidenţă
directă în activitatea structurilor de prevenire şi combatere a criminalităţii.
Astfel, în cazul competiţiilor sau jocurilor sportive, ofiţerii şi subofiţerii jandarmi
sunt abilitaţi material să constate infracţiuni flagrante în conformitate cu art.
465 din Codul de Procedură Penală şi sunt obligaţi să încheie actele de
constatare stipulate de art. 214 din acelaşi act normativ. Totodată, aceştia au
obligaţia să înainteze de îndată procurorului pe făptuitor, împreună cu lucrările
efectuate şi mijloacele materiale de probă.
Actele încheiate cu ocazia constatării unei infracţiuni se înaintează
procurorului sau, după caz, organelor de cercetare ale poliţiei judiciare, în cel
mult trei zile de la descoperirea faptei ce constituie infracţiune, afară de cazul
când legea dispune altfel.
Predarea persoanelor care au săvârşit fapte de natură penală sau a
celor depistate ca fiind puse sub urmărire se face în baza adresei de înaintare
către parchet sau poliţie, precum şi în baza procesului-verbal de constatare a
infracţiunii sau de depistare a persoanei în cauză.
În conţinutul adresei de înaintare se precizează, alături de datele
obligatorii (numele, prenumele şi celelalte date de stare civilă ale persoanei
depistate; fapta pentru care necesită efectuarea de verificări; enumerarea
actelor premergătoare întocmite în cauză (numărul de file), alte precizări după
caz (bunuri, valori sau înscrisuri etc. ce fac obiectul cauzei); existenţa sau
inexistenţa unor leziuni corporale ale făptuitorului şi provenienţa acestora;
numărul de înregistrare al dosarului întocmit de către jandarmi şi existenţa
înregistrărilor video şi a planşelor fotografice care cuprind fotografii
operative, mijloace de probă care se anexează dosarului.
Pentru infracţiunile constatate de jandarmi pe timpul executării
misiunilor specifice desfăşurate cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive,
cercetarea locului faptei (în sensul dat de prevederile Codului de procedură
penală), pentru: descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor acestora, stabilirea
poziţiei ori stării mijloacelor materiale de probă, clarificări privind amplasarea şi
situaţia locului sau a altor împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea, se

– 33 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

efectuează de către criminaliştii echipelor operative ale poliţiei împreună


cu subofiţerii criminalişti din Jandarmeria Română.
Fixarea rezultatelor acţiunii de constatare a faptelor de natură penală şi
de prindere a făptuitorilor, se face prin întocmirea unui proces-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante. Activităţile desfăşurate cu această ocazie, se
vor materializa prin întocmirea actelor procedurale prevăzute de legislaţie şi
pot fi fixate şi prin fotografii judiciare operative, înregistrări video sau chiar
schiţe (când este necesar, în funcţie de complexitatea infracţiunii), care se
ataşează la procesul-verbal de constatare.
De asemenea, în cazul constatării unor infracţiuni flagrante, dacă
situaţia o impune, la prezentarea calităţii de jandarm se poate utiliza
tehnica din dotare pentru efectuarea unor înregistrări video sau fotografii
operative, în vederea identificării ulterioare a persoanelor ce prezintă interes
operativ.
Obţinerea şi utilizarea înregistrărilor video
1. Efectuarea înregistrărilor video de către structurile de jandarmi
de specialitate (cercetare-documentare, prevenire şi combatere a
criminalităţii, în speţă de către subofiţerul cu atribuţii pe linie
criminalistică, monitorii de securitate):
Pentru această situaţie, avem în vedere particularitatea reprezentată de
art. 5 pct. (7) din Legea nr. 4 din 09.01.2008 privind prevenirea şi combaterea
violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive, introdusă în scopul
identificării facile a făptuitorilor cu ocazia desfăşurării competiţiilor şi a jocurilor
sportive: „Monitorii de securitate supraveghează comportamentul spectatorilor
atât pe traseele de afluire/defluire spre/de la baza sportivă, cât şi în interiorul
acesteia, inclusiv prin efectuarea de înregistrări video şi fotografii
operative în scopul identificării persoanelor care săvârşesc fapte
antisociale.” (monitor: persoană anume desemnată din cadrul unităţii de
jandarmi, care are responsabilitatea de a supraveghea comportamentul şi
acţiunile suporterilor unui club din zona de competenţă, precum şi relaţionarea
acestora cu forţele de ordine);
2. O altă situaţie ar fi efectuarea înregistrării video de către
organizator, care va fi pusă la dispoziţia unităţii de jandarmi în
conformitate cu prevederile art. 10 alin. 1, lit. i.
Obligaţia organizatorului de a instala în incinta arenei sportive sisteme
de supraveghere video a spectatorilor „se aplică în termen de 3 luni de la data
intrării în vigoare a legii” (11.05.2008!, conform art. 60 coroborat cu art. 10
alin. 1, lit. h ). Toate aceste înregistrări video şi fotografii operative, realizate în
condiţiile prevederilor legii, constituie mijloace de probă pentru soluţionarea
cauzelor de natură penală sau contravenţională şi se vor anexa dosarelor
întocmite.

– 34 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Efectuarea recunoaşterilor după înregistrările video sau fotografii


operative
Recunoaşterea şi identificarea făptuitorilor în asemenea situaţii se va
materializa prin întocmirea unui proces-verbal prin care se stabileşte
identitatea acestora de către agenţii constatatori, în prezenţa martorilor
asistenţi sau direct de către martorii respectivi (preferabil).
Efectuarea recunoaşterii şi identificării făptuitorilor se poate face prin:
1. vizualizarea casetei video pusă la dispoziţie de organizator, în
condiţiile art. 10, alin. 1), lit. i, care cuprinde înregistrările video efectuate prin
sistemul de supraveghere video instalat în incinta arenei sportive;
2. vizualizarea casetei video care cuprinde înregistrările video
efectuate de structurile de specialitate ale unităţii de jandarmi. Nu trebuie
uitat aspectul setării orei şi datei la camerele video (aparatele foto digitale ),
dacă tehnica permite acest lucru.
3. analiza vizuală a fotografiilor operative efectuate de către
personalul structurilor de specialitate din cadrul unităţii de jandarmi.
Acestea implică următoarele variante de consemnare a detaliilor
vizualizate, în cadrul procesului-verbal:
varianta I – se consemnează: La minutul ........, secunda ........., până la
minutul ........., secunda ........., în imaginile înregistrate se observă o persoană
de sex ....., în vârstă de aproximativ ….. ani, ...... (se descriu în ordine,
fizionomia persoanei şi apoi îmbrăcămintea, sau orice alte date şi
semnalmente de individualizare a acesteia) ........, care a săvârşit următoarele:
….……… (se descriu împrejurarea, locul, faptele săvârşite de către persoana
indicată precum şi orice alte date şi fapte care rezultă din conţinutul înregistrării
şi prezintă interes pentru cauză)
varianta II – se consemnează: În fotografia cu nr. …........ din planşa
care conţine fotografii judiciare, se observă o persoană de sex ....., în vârstă de
aproximativ ……... ani, …..... (se descriu în ordine, fizionomia persoanei şi apoi
îmbrăcămintea, sau orice alte date şi semnalmente de individualizare a
acesteia) ............, care a săvârşit următoarele: ….………..… (se descriu
împrejurarea, locul, faptele săvârşite de către persoana indicată precum şi
orice alte date şi fapte care rezultă din conţinutul înregistrării şi prezintă interes
pentru cauză) …..…
Momentul indicării cu mâna a persoanei turbulente identificate este
recomandat a fi surprins prin executarea unor fotografii operative sau
unei înregistrări video, activităţi care se vor materializa în realizarea unei
planşe fotografice/înregistrări video, pentru anexarea la dosar. Acestea
vor întări, alături de celelalte acte procedurale situaţia de fapt respectivă.
– 35 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Planşele fotografice şi înregistrările video vor respecta normele


criminalistice reglementate de prevederile Ordinului Inspectorului General al
Jandarmeriei Române nr. 20/14.06.2006, privind desfăşurarea activităţilor
criminalistice în Jandarmeria Română.
Procesul-verbal de identificare a făptuitorului după înregistrare
video (fotografii operative), se încheie separat şi nu trebuie să se confunde
cu procesul-verbal de constatare a infracţiunii şi va cuprinde :
a) data, ora şi locul unde este încheiat;
b) gradul, numele, prenumele şi calitatea celor care l-au încheiat;
c) descrierea amănunţită a celor constatate în urma activităţilor de
vizualizare în vederea identificării persoanelor după fizionomie şi
semnalmente, conform variantelor expuse (identificarea după casetă video
pusă la dispoziţie de organizator sau efectuată de jandarmi/planşă fotografică);
d) numele, prenumele, datele de stare civilă, actul de identitate,
ocupaţia, adresa de domiciliu sau reşedinţă a martorilor asistenţi şi oculari
(când există);
e) numele, prenumele, datele de stare civilă, ocupaţia şi adresa
persoanelor identificate şi modalitatea realizării identificării;
f) consemnarea orelor între care a fost efectuată vizualizarea şi
condiţiile de timp (la lumina artificială a becului electric);
g) marca, tipul, seria şi numărul aparatului foto utilizat pentru
efectuarea fotografiilor operative;
h) menţiunea că mijlocul de probă – caseta vizualizată/fotografia se
ridică în vederea efectuării verificărilor şi că se introduce în plic sigilat cu sigiliul
tip M.I.R.A., pentru a fi pusă la dispoziţia organelor în drept pentru continuarea
cercetărilor;
i) menţiunea că agenţii constatatori, precum şi martorii asistenţi, nu au
de făcut obiecţii cu privire la modul cum s-a desfăşurat activitatea şi nici cu
privire la cele consemnate în procesul-verbal.
Celelalte reguli de întocmire a acestui proces-verbal sunt cunoscute:
– se citeşte de către martorii asistenţi şi de către celelalte persoane
cuprinse în conţinutul actului. Acestora li se aduce la cunoştinţă că pot formula
obiecţii cu privire la conţinutul acestuia;
– procesul-verbal trebuie semnat pe fiecare pagină şi la sfârşit de cel
care îl încheie, respectiv de martorii asistenţi;
– în ceea ce priveşte martorii asistenţi, de regulă, aceştia trebuie să fie
în număr de cel puţin doi. Nu pot fi martori asistenţi minorii sub 14 ani,
persoanele interesate în cauză şi cei ce fac parte din aceeaşi unitate cu ofiţerii
sau subofiţerii care efectuează actul procedural;
– ofiţerii şi subofiţerii jandarmi care procedează la întocmirea unui act
procedural în prezenţa martorilor asistenţi sunt obligaţi să consemneze în

– 36 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

procesul-verbal pe care îl încheie datele privind identitatea acestora


menţionând şi observaţiile pe care le fac cu privire la cele constatate şi la
desfăşurarea activităţilor la care asistă.
În urma analizei fizionomiei şi a trăsăturilor individuale, persoana care
apare în înregistrare/fotografie poate fi identificată şi prin următoarele
modalităţi:
a) prin consultarea bazei de date a Jandarmeriei Române, privind
persoanele care au fost sancţionate contravenţional pentru tulburarea ordinii
publice la competiţii sportive sau privind persoanele potenţial turbulente.
Trebuie menţionat faptul că la nivelul Inspectoratului General al Jandarmeriei
Române a fost realizată o aplicaţie – tip bază de date (în prezent este în faza
de test la nivelul I.J.J. Constanţa, Prahova, Cluj, Argeş, Vâlcea şi Alba), care
va fi alimentată de toate unităţile operative ale Jandarmeriei Române, va
putea fi consultată de toate aceste unităţi şi va cuprinde alături de evoluţia
infracţiunilor şi contravenţiilor constatate la nivelul Jandarmeriei şi aspecte
privind competiţiile sportive, persoane interzise, apartenenţa la cluburi
sportive, fotografiile acestora, aplicaţie care, în mod sigur, va veni în sprijinul
activităţilor de prevenire şi combatere a criminalităţii.
b) în urma consultării unor albume existente la nivelul Serviciilor
sau Compartimentelor de Prevenire şi Combatere a Criminalităţii cu
persoanele suspecte de comiterea unor infracţiuni, care au fost luate în
evidenţă/identificate.
Ca o sinteză a celor prezentate, activitatea subofiţerului cu atribuţii pe
linie criminalistică (sau a ofiţerului de prevenire şi combatere a criminalităţii),
este reprezentată de:
– efectuarea de fotografii operative/înregistrări video într-o serie de
situaţii, cum ar fi: în cazul producerii unor incidente, agresiuni sau violenţe sau
în momentul indicării concrete cu mâna a persoanei turbulente identificate,
realizate de martori sau în cazul constatării unei infracţiuni flagrante, la
prezentarea calităţii de jandarm, dacă situaţia o impune;
– gestionarea activităţilor de identificare a făptuitorilor după înregistrări
video sau fotografii operative, în cazul producerii unor incidente sau agresiuni;
– participarea la redactarea procesului-verbal de identificare a
făptuitorului după înregistrare video (fotografii operative).
Elemente metodice privind desfăşurarea activităţii criminalistice
pe timpul sau în legătură cu o manifestare sportivă
I. Toate camerele să fie introduse în evidenţele unităţii (din punct
de vedere cantitativ-valoric), prin primirea unui număr de identificare şi
avizarea D.G.I.P.I.;

– 37 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

II. În planul de acţiune întocmit, trebuie menţionate:


– ce mijloace tehnice se folosesc în timpul misiunii (identificarea
aparatelor foto, a camerelor video);
– cine foloseşte aceste mijloace;
– activităţile pe care le vor desfăşura posesorii acestor mijloace;
– cine va conduce activitatea de stabilire a datei şi orei certe;
III.Instructaj şi stabilire a datei şi orei certe:
– se încheie proces-verbal prin care se setează data şi ora identice la
toate camerele video şi foto utilizate;
IV. Executarea înregistrărilor video şi a fotografiilor operative:
– se execută în limitele misiunii stabilite pentru fiecare lucrător în parte;
V. La terminarea misiunii se încheie proces-verbal privind
înregistrările efectuate de către fiecare lucrător în parte, care cuprinde:
– se prezintă misiunea;
– se prezintă înregistrările video de interes operativ efectuate: la ora....,
am înregistrat o persoană cu următoarele semnalmente……..;
– cât durează înregistrarea acestei persoane;
– se face menţiune despre aparatul folosit, detalii tehnice, lumină,
durata filmărilor, pe ce suport s-a efectuat înregistrarea (card de memorie, mini
DV, DVD, casetă);
– dacă înregistrările prezintă date de interes operativ, suportul se
sigilează cu sigiliu M.I.R.A., făcându-se precizarea acestui fapt în procesul-
verbal.
VI. În cazul existenţei unei sesizări a organizatorului (prin
societatea de pază) sau a unui spectator (dacă nu se depune la poliţie),
se numeşte o Comisie prin O.Z.U. pentru vizionarea casetei:
– se întocmeşte un proces-verbal de vizualizare şi identificare a
făptuitorului după înregistrare video (fotografii operative);
– dacă persoana se află în situaţia de a fi identificată (nu se trece în
procesul-verbal faptul că persoana este identificată în mod sigur, ci din
perspectiva posibilităţii identificării acesteia);
VII. Înregistrările efectuate de organizator în stadion
– la nivelul acestuia trebuie să existe o situaţie clară a înregistrărilor la
club;
– certificarea camerelor utilizate în stadion (dată, oră certe);
– toate înregistrările trebuie păstrate în memoria calculatorului;
– la cererea unităţii de jandarmi, organizatorul va pune la dispoziţie
înregistrarea video;
– organizatorul va menţiona în adresa de înaintare datele de certificare
a înregistrărilor transmise unităţii de jandarmi.

– 38 –
(MODEL)

PROCES-VERBAL
de identificare a făptuitorului după înregistrare video
(fotografii operative)

Anul……………., luna…….…………, ziua……., în………………………


.............................. (gradul, numele şi prenumele) …………… din
……… (denumirea în clar a unităţii) ...................., în calitate de agent/agenţi
constatator/i desemnaţi să efectueze activitatea de .........................................
Având în vedere verificările efectuate cu privire la .............. (incidentul,
agresiunea, sesizarea) .......... din data de………………….., ora…………., care
a fost săvârşită cu ocazia desfăşurării ………… (competiţiei, jocului sportiv)
………….. se constată că pentru stabilirea identităţii făptuitorilor se impune
constituirea unor mijloace materiale de probă.
Astăzi ……… (data de mai sus) …….., în temeiul art. 94 C. p. p., am
procedat la:
varianta I – vizualizarea casetei video ....... (serie şi număr de
înregistrare, tipul / modelul) .................... pusă la dispoziţia ............ (denumirea
în clar a unităţii) ................. de către ........... (organizatorul competiţiei / jocului
sportiv) ……… în condiţiile art. 10, alin. (1), lit. i) din Legea nr. 4/2008, care
cuprinde înregistrările video efectuate prin sistemul de supraveghere video
instalat în incinta ......... (arenei sportive) ......... la data de ………, între orele
………., cu ocazia desfăşurării ........... (denumirea în clar a competiţie/jocului
sportiv) ......
varianta II – vizualizarea casetei video .......(serie şi număr de
înregistrare, tipul/ modelul) .................... care cuprinde înregistrările video
efectuate de către personalul structurii de specialitate a ........... (denumirea în
clar a unităţii de jandarmi) ..............., cu o cameră video ........... (marca, tipul,
seria şi numărul) ........, în incinta ......... (arenei sportive) ......... la data de
………, între orele ………., cu ocazia desfăşurării ........... (denumirea în clar a
competiţiei / jocului sportiv) .........
varianta III – analiza vizuală a fotografiilor operative efectuate de către
personalul structurii de specialitate a ........... (denumirea în clar a unităţii de
jandarmi) ..............., cu un aparat foto ........... (marca, tipul, seria şi numărul)
........, în incinta ......... (arenei sportive) ......... la data de ………, între orele
………., cu ocazia desfăşurării ........... (denumirea în clar a competiţiei / jocului
sportiv) ..........
– 39 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În prezenţa martorilor asistenţi:


1)…………………………… în vârstă de … ani, de profesie ………, loc
de muncă …………….., domiciliat în ………......, str. ………………, nr …, bl. ...,
sc. ..., et. ..., ap. ..., jud./sector …………, posesor al B.I./C.I. seria ..., nr. ...,
eliberat de ………………, C.N.P. .....................… şi
2)………………………………… în vârstă de … ani, de profesie ……,
loc de muncă ………….., domiciliat în ………........, str. …………………, nr …,
bl. ..., sc. ..., et. ..., ap. ..., jud./sector ………, posesor al B.I./C.I. seria ..., nr. ...,
eliberat de ………………, C.N.P. .....................…, am constatat următoarele:
varianta I – La minutul ........, secunda ........., până la minutul .........,
secunda ........., în imaginile înregistrate se observă o persoană de sex ....., în
vârstă de aproximativ ….. ani, ...... (se descriu în ordine, fizionomia persoanei
şi apoi îmbrăcămintea, sau orice alte date şi semnalmente de individualizare a
acesteia) ........, care a săvârşit următoarele: ….……… (se descriu
împrejurarea, locul, faptele săvârşite de către persoana indicată precum şi
orice alte date şi fapte care rezultă din conţinutul înregistrării şi prezintă interes
pentru cauză) …………
varianta II – În fotografia cu nr. ........ din planşa care conţine fotografii
judiciare, se observă o persoană de sex ....., în vârstă de aproximativ ….. ani,
...... (se descriu în ordine, fizionomia persoanei şi apoi îmbrăcămintea, sau
orice alte date şi semnalmente de individualizare a acesteia) ........, care a
săvârşit următoarele: ….……… (se descriu împrejurarea, locul, faptele
săvârşite de către persoana indicată precum şi orice alte date şi fapte care
rezultă din conţinutul înregistrării şi prezintă interes pentru cauză) …………
Din analiza fizionomiei şi a trăsăturilor individuale, persoana care apare
în înregistrare/fotografie a fost identificată ca fiind una şi aceiaşi cu persoana
care, în urma consultării bazei de date a Jandarmeriei Române ..... (a
persoanelor care au fost sancţionate contravenţional pentru tulburarea ordinii
publice la competiţii sportive / a persoanelor potenţial turbulente) ..., figurează
în evidenţele acesteia, cu următoarele date de stare civilă:
1. .………………………, fiul lui ……..… şi al ………, născut la data de
………, în loc. ………, jud. ………., domiciliat în loc. …….., str. ………………,
nr. ..., bl. ..., sc. ..., et. ..., ap. ..., jud./sector ……, posesor al B.I./C.I. seria. ...,
nr. ..., eliberat la data de ………… de către ...……….., C.N.P. ………………
2. .............................................
Vizualizarea s-a desfăşurat între orele……………., s-a efectuat la
lumina artificială a becului electric.
(după caz) Au fost efectuate fotografii operative cu aparatul foto ...........
(marca, tipul, seria şi numărul) .........
Caseta vizualizată/fotografia se ridică în vederea efectuării verificărilor,
şi se introduce în plicul cu nr. ……………, sigilat cu sigiliul ..... (tip, număr) .....,
pentru a fi pusă la dispoziţia organelor în drept pentru continuarea cercetărilor.

– 40 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Agenţii constatatori, precum şi martorii asistenţi, nu au de făcut


obiecţiuni cu privire la modul cum s-a desfăşurat activitatea şi nici cu privire la
cele consemnate în prezentul proces-verbal.
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un singur
exemplar.
Agenţi constatatori Martori asistenţi
1. …………………. 1. ……………………
2. …………………. 2. …………………..
1.3.5 Speţe din practica judiciară a Jandarmeriei Române

Speţa nr. 1
La data de 11.06.2007, în jurul orei 0050, efective din cadrul
Inspectoratului de Jandarmi Judeţean -------- , Detaşamentului 4 Jandarmi
format din sg. maj. U.A. şi sg. maj. B.L., în timp ce se deplasau din zona
conductelor de transport produse petroliere aparţinând S.C. CONPET
S.A. Ploieşti către punctul Straja din apropierea localităţii Chilia, judeţul -------,
au descoperit o instalaţie artizanală montată pe conductă.
Verificând zona din apropierea conductei petroliere, agenţii constatatori
au mai descoperit: o butelie de aragaz, o haină de culoare vişinie din tergal tip
jachetă şi într-o sacoşă de culoare neagră din rafie: o cheie metalică reglabilă,
un furtun din material plastic transparent, două chei metalice fixe şi un buşon
metalic prevăzut cu filet.
După constatarea infracţiunii, sg. maj. U.A. a luat legătura telefonică cu
şeful echipei operative din cadrul Compartimentului prevenire şi combaterea
criminalităţii şi la informat despre fapta de natură penală constatată.
Personalul din echipa operativă, ajungând la faţa locului, au desfăşurat
activităţi criminalistice şi verificat zona pentru descoperirea făptuitorilor.
În urma verificărilor efectuate, la aproximativ 700-800 m de locul
descoperirii instalaţiei artizanale, au întâlnit doi bărbaţi care se deplasau pe jos
către localitatea Verdea, judeţul --------. Trecând la legitimarea acestora, au
stabilit că este vorba despre:
1. G.M., fiul lui F. şi E., născut la data de 11.11.1967, în comuna V.,
judeţul -------, cu domiciliul stabil în satul V., comuna V., judeţul I, C.N.P.
1671111034123, fochist la Spitalul Psihiatric din loc. -----, judeţul -------, şi 2.
P.R., fiul lui I. şi V., născut la data de 20.06.1966 în localitatea -------, judeţul ---
----, domiciliat în satul ------, comuna, judeţul -------, C.N.P. 1660620349714,
fără ocupaţie.
Cu ocazia verificărilor efectuate asupra suspecţilor G.M. şi P.R., ei au
recunoscut şi declarat cu lux de amănuntul jandarmilor cum au ajuns în acea zonă
şi au montat instalaţia artizanală pe conductă, pentru a sustrage produse petroliere.

– 41 –
MINISTERUL INTERNELOR
ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE
JANDARMERIA ROMÂNĂ
INSPECTORATUL DE JANDARMI JUDEŢEAN OLT

Compartimentul Prevenire şi Combaterea Criminalităţii


Nr. 123.456 din 12.06.2007

PLANŞĂ FOTOGRAFICĂ

Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind furtul la data de


11.06.2007, prin montarea unei instalaţii artizanale, de produse petroliere din
conducta de transport aparţinând S.C. CONPET S.A. Ploieşti, situată pe
terenul extravilan al localităţii Făgeţelu, judeţul Olt, de către numiţii G.M. şi
P.R., ambii domiciliaţi în localitatea Vedea, judeţul Argeş.

ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile

SLATINA – 2007

– 42 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

NESECRET
Str. Cazărmii nr. 40, cod poştal 230107
tel. 0249/437901 \\ fax 0249/418920 \\ e-mail jandarmiolt@yahoo.com
D:\ORDINE PUBLICA\CRIMINALISTICA\IGJR 05.02.2008 - RĂSPUNS
ORDIN.doc//N.N.//N.M.V.

Foto nr. 1

Foto nr. 2
Foto nr. 1-2. Imagine de ansamblu al locului pe unde traversează conducta de
transport produse petroliere aparţinând S.C. CONPET S.A. Ploieşti.

ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile

– 43 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 3. Ventilul de refulare la care a fost racordată instalaţia artizanală şi


poziţia în care a fost găsită prima butelie tip „PETROM”.

Foto nr. 4. Poarta de acces la aceste ventile, care nu este prevăzută cu


sisteme de închidere.

ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile

– 44 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 5. Reprezintă cea de-a doua butelie tip „PETROM” găsită la o
distanţă de aproximativ 15 metri de prima butelie care pare a fi plină cu produs
petrolier.

Foto nr. 6. Reprezintă cheia metalică mărimea 19-22, precum şi dopul metalic
prevăzut cu filet care a fost găsit pe capacul ventilului de refulare unde a fost
racordată instalaţia artizanală.
ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile

– 45 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 7. Fotografia metrică a cheii metalice mărimea 30-32 găsită pe


gulerul buteliei tip „PETROM” racordată la celălalt capăt al instalaţiei
artizanale.

Foto nr. 8. Săgeata indică capătul instalaţiei artizanale prevăzut cu robinet,


precum şi modul cum a fost racordat la ventilul de refulare şi locul unde a fost
montat manometrul pentru măsurarea presiunii din conductă.

ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile

– 46 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 9. Săgeţile indică celălalt capăt al instalaţiei artizanale prevăzut cu doi
robineţi, precum şi modul cum a fost racordată la butelia tip „PETROM”.

Foto nr. 10. Detaliu al hainei tip jachetă şi sacoşa din rafie găsite abandonate
la locul faptei.
ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile
– 47 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 11. Fotografie metrică a garniturii din cauciuc, cheii reglabile, precum
şi bunurile textile găsite în sacoşa din rafie.

Foto nr. 12

ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile

– 48 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 13

Foto nr. 12-13. Reprezintă elemente de identificare poansonate pe partea


exterioară a celor două butelii tip „PETROM” găsite la faţa locului.

Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 7 (şapte) file, în


care sunt cuprinse 13 (treisprezece) fotografii judiciare mărimea 9X12,
executate cu aparatul foto digital marca SONY, model P 73, pe timp de zi.

ÎNTOCMIT,
Plt. adj.
Nica Vasile

– 49 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Speţa nr. 2

La data de 15.04.2008, orele 15.00, în baza datelor şi informaţiilor furnizate de


către personalul Compartimentului cercetare documentare, cadrele din cadrul
Compartimentului prevenirea şi combaterea criminalităţii, i-au identificat pe
numiţii:
R.I., fiul lui P. şi P., născut la data de 02.05.1981, în localitatea _____,
domiciliat în localitatea Giuleşti, nr. 7 judeţul _______, posesor C.I. seria MA,
nr. 153445, C.N.P. 1800502246598, fără ocupaţie,
B.O., fiul lui V. şi I., născut la data de 28.04.1968, în localitatea _______,
domiciliat în localitatea Giuleşti, nr. 241, judeţul ________, posesor C.I. seria
MI, nr. 085091, C.N.P. 1680428241638, fără ocupaţie,
F.E., fiul lui Ioan şi Ioana, născut la data de 08.02.1964, în localitatea
_______, domiciliat în localitatea ________, nr. 248 judeţul _______, posesor
C.I. seria MM, nr. 098055, C.N.P. 1640208241156, fără ocupaţie şi
H.A., fiul lui Ş. şi I., născut la data de 03.02.1949, în localitatea ________,
domiciliat în localitatea ________, nr. 255 judeţul _________, posesor
B.I. seria BK, nr. 796733, C.N.P. 1490203241567, fără ocupaţie.
Cei în cauză se fac vinovaţi de comiterea infracţiunilor de tăiere fără drept de
arbori şi furt de arbori, fapte prevăzute şi pedepsite de art. 32, alin. 1 din O.G.
96/1998 şi art. 98 alin 4 din legea 26/1996 (Codul Silvic), iar făptuitorul R. I. se
face vinovat şi de comiterea infracţiunii de fals privind identitatea, faptă
prevăzută şi pedepsită de art. 293 alin. 1 Cod penal, constând în aceea că:
La data de 15.04.2008, cei 4 făptuitori s-au deplasat cu 2 tractoare cu câte o
remorcă cu o singură axă, în locul numit „Vârful Fetei” la o distanţă de circa 40
km de localitatea de domiciliu, unde taie de pe picior 9 arbori de esenţă fag
verzi şi nemarcaţi de către organele silvice. În jurul orelor 15.30 echipa
operativă, deplasându-se pe drumul forestier Runc – Colibi, în dreptul dealului
Vârful Fetei, aude sunete specifice de tăiere de arbori cu fierăstraie mecanice.
Deplasându-se pe direcţia sunetului, urcând dealul, echipa operativă, este
observată de către un cioban care se deplasează la cei 4 făptuitori şi îi
avertizează despre prezenţa jandarmilor în zonă. La o distanţă de circa 500
metri de locul de unde au fost tăiaţi arborii de esenţă fag, echipa de jandarmi
opreşte un bărbat pentru al legitima. Bărbatul oprit, se prezintă că este un
cioban care îşi caută animalele pierdute, dar la cererea jandarmilor de a-i
însoţi, la locul de unde s-au auzit sunete de fierăstraie, refuză vehement
motivând că se grăbeşte.
Echipa operativă ajunsă la faţa locului, constată că tractoarele au fost
abandonate, unul dintre acestea era încărcat cu material lemnos gata pregătit
pentru transportat, iar celălalt urma să fie încărcat. Lângă tractoare erau traşi
– 50 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

buşteni esenţă fag pe care se observă urme proaspete de tăiere iar în


apropierea rampei s-au identificat 9 cioate care corespundeau buştenilor
pregătiţi pentru transport. Tractoarele găsite la faţa locului erau încuiate cu
lacăte, iar plăcuţele cu numerele de înmatriculare nu se aflau în locurile
special amenajate. În continuare, jandarmii trecând la verificarea zonei, au
găsit 3 fierăstraie mecanice de diferite mărci şi o secure, ascunse sub frunze.
Prin staţia emisie-recepţie se verifică identitatea persoanei întâlnite în
apropierea locului faptei dar se constată că aceasta s-a prezentat cu o
identitate falsă.
O parte din personalul echipei operative s-a deplasat la stâna din apropiere
pentru a participa la faţa locului în calitate de martor asistent un cioban unde
în prezenţa acestuia s-a întocmit actele premergătoare necesare începerii
urmăririi penale şi ridicare în vederea confiscării a ferăstraielor mecanice
marca „STHILL” „HUSQVARNA” şi „SOLO” precum şi a unui topor, bunuri care
au fost introduse în camera de corpuri delicte a ---------. Pentru identificarea
făptuitorilor s-a organizat supravegherea zonei până la data de ------, orele
09.00, cei în cauză nu şi-au făcut apariţia pentru recuperarea tractoarelor.
În urma măsurilor specifice întreprinse în data de -------- au fost identificaţi
făptuitorii aceştia fiind invitaţi la sediul Secţiei de Jandarmi -------- unde au
recunoscut faptele comise, făptuitorul R.I. declarând că şi-a prezentat alte date
de stare civilă deoarece i-a fost frică.
În data de ------- Ocolul Silvic ------- ne comunică faptul că acesta se constituie
parte civilă împotriva celor în cauză, prejudiciul cauzat prin tăierea arborilor de
esenţă fag este de ----- lei. În cauză au fost întreprinse următoarele
măsuri: --------------.
Dosarul cu actele premergătoare întocmite a fost înaintat Parchetului de pe
lângă Judecătoria --------- pentru continuarea cercetărilor.

– 51 –
MINISTERUL INTERNELOR NESECRET
ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE Ex. nr.
JANDARMERIA ROMÂNĂ Nr. 19456
INSPECTORATUL DE JANDARMI Baia Mare,
JUDEŢEAN MARAMUREŞ 06.04.2008

Compartimentul Prevenire şi Combaterea Criminalităţii

PLANŞĂ FOTOGRAFICĂ

Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind pe numiţii R.I., B.O., F.E.


şi H.A., toţi domiciliaţi în localitatea _________________, judeţul
________________, care la data de _________________, s-au deplasat cu
două tractoare având asupra lor trei fierăstraie mecanice şi o secure, în locul
„Vârful Fetei” aparţinând Ocolului Silvic Baia Mare şi au tăiat arbori nemarcaţi
silvic.

ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

Baia Mare – 2008

– 52 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 1. Imagine de ansamblu al dealului „Vârful Fetei”.

Foto nr. 2 Locul şi poziţia în care au fost găsite cele două tractoare
abandonate de către făptuitori.
ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

– 53 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 3

Foto nr. 4
Foto nr. 3 – 4. Părţile superioare a celor două tractoare, de unde proprietarii
şi-au demontat plăcuţele de înmatriculare.

ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

– 54 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 5. Reprezintă arborii de esenţă fag încărcaţi în remorca tractorului.

Foto nr. 6

ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

– 55 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 7

Foto nr. 8
ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

– 56 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 9
Foto nr. 6-9. Fotografii metrice a materialului lemnos găsit în remorca tractorului.

Foto nr. 10
ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

– 57 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 11

Foto nr. 12
Foto nr. 10-12. Reprezintă locul unde au fost găsite şi identificate cioatele de
esenţă fag.
ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan
– 58 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 13

Foto nr. 14

ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

– 59 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 15

Foto nr. 16
Foto nr. 13-16. Fotografii metrice a cioatelor de esenţă fag găsite la faţa locului.

ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan
– 60 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 17. Locul unde au fost găsite fierăstraiele mecanice şi secure.

Foto nr. 18. Detaliu cele trei fierăstraie mecanice.


Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 10 file, în care sunt
cuprinse 18 fotografii judiciare mărimea 9X12, executate cu aparatul foto
digital marca Kodak M.S. 4691 pe timp de zi, iar imprimarea s-a efectuat cu
imprimanta color marca Laser Jet - 2007.

ÎNTOCMIT,
Sg. maj.
Man Dan

– 61 –
MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE
INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI

INSPECTORATUL DE JANDARMI JUDEŢEAN HUNEDOARA


Nr. 908 435 din 24.04.2008

PLANŞĂ FOTOGRAFICĂ

Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind pe numitul SABĂU


MARIUS IOAN, în vârstă de 23 de ani, domiciliat în localitatea Cugir, judeţul
Hunedoara, care în ziua de 24.04.2008, în jurul orei 12.00, s-a prezentat la
ghişeul Băncii Comerciale Române – sucursala Cugir, situată în strada
Libertăţii, nr. 43, judeţul Hunedoara, cu o bancnotă contrafăcută în valoare de
200 lei cu intenţia de a cumpăra 50 euro.

ÎNTOCMIT,

Hunedoara - 2008

– 62 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 1. Imagine de ansamblu a imobilului unde este situat sediul Băncii
Comerciale Române – Sucursala Cugir.

Foto nr. 2

ÎNTOCMIT,

– 63 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 2-3. Fotografia bancnotei de 200 lei, cu care făptuitorul s-a prezentat
la bancă cu intenţia de a cumpăra 50 euro.

Foto nr. 4. Fotografie privind pe numitul Sabău Marius Ioan şi


persoanele aflate în anturajul lui.

Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 4 (patru) file şi un


număr de 4 (patru) fotografii judiciare executate în condiţii de lumină naturală,
cu aparatul foto digital , marca „Sony”, procesate pe calculator.

ÎNTOCMIT,

– 64 –
2. Identificarea criminalistică

2.1. Noţiunea, obiectul şi importanţa identificării criminalistice

Identitatea constituie unul dintre conceptele fundamentale ale gândirii


şi, în acelaşi timp, un mijloc important de cercetare a obiectelor lumii materiale,
cu largă aplicare la cele mai diverse domenii ale ştiinţei: fizica, chimia, biologia
etc., inclusiv criminalistica. Aproape că nu există proces al gândirii care să se
situeze în afara principiului identităţii. Cunoaşterea nu se reduce însă la
identificare, dar o înglobează ca element constitutiv al unui proces complex şi
multilateral.
Identic (de la idem = „acelaşi lucru”, „la fel”, „tot aşa”) este un concept
– după unii imposibil de definit – care se aplică la:
a) ceea ce este unic, chiar dacă este cunoscut sub diferite denumiri;
b) o persoană sau altă fiinţă, care este „aceeaşi” sau „identică cu ea
însăşi” în diverse momente ale existenţei sale, cu toate schimbările
considerabile ce pot interveni. Identitatea este caracterul a ceea ce este identic
(unic) sau „proprietatea unui obiect de a fi şi de a rămâne cel puţin un anumit
timp ceea ce este, calitatea sa de a-şi păstra un anumit timp caracterele
fundamentale”.
Identitatea concentrează în sine toate însuşirile sau proprietăţile unui
obiect, fenomen ori fiinţă şi prin aceasta le deosebeşte de orice alt obiect,
fenomen ori fiinţă. identificare prin diferenţiere.
Definind identificarea criminalistică putem afirma că aceasta reprezintă
procesul de constatare a identităţii unor persoane, obiecte sau fenomene
Potrivit principiului de bază al filozofiei lui Leibnitz, denumit „identitatea
indiscernabilelor”, două obiecte sau fiinţe reale nu pot fi indiscernabile, adică
identice; ele diferă întotdeauna după caracterele intrinseci şi nu numai, după
poziţia lor în timp şi spaţiu. Identitatea nu se defineşte doar prin negarea
deosebirii şi afirmarea identicului. Ele sunt două concepte care se implică, dar
după L. Boisse, „identicul este privilegiat în raport cu diferenţa; diferenţa pură
este de neînchipuit“.
– 65 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Parte integrantă a identificării judiciare, identificarea criminalistică este


destinată să servească scopurilor acesteia. Ca urmare, cercetarea
criminalistică nu este chemată să determine obiectul în sine, ci să ajungă la o
identitate probantă. Astfel, nu interesează constatarea că încălţămintea
infractorului este identică cu sine însăşi într-un anumit moment, ci faptul că,
datorită reflectării caracteristicilor sale în urma găsită la locul faptei, ea poate fi
identificată ca mijloc de probă.
Însuşirea oricărui obiect de a fi el însuşi şi de a suferi în acelaşi timp un
proces de dezvoltare, de a fi egal cu sine însuşi şi de a se deosebi de sine,
constituie şi pentru teoria şi practica identificării criminalistice punctul de
plecare. Orice obiect este considerat în criminalistică ca un întreg alcătuit din
asemănări şi deosebiri.
În identificarea criminalistică conţinutul principal al examinării îl
constituie evidenţierea şi aprecierea asemănărilor, o totalitate suficientă de
caracteristici individuale similare conducând la identificarea obiectului creator
de urme şi implicit la deosebirea totalităţii acestor caracteristici asemănătoare
de cele ale altor obiecte. Dacă două obiecte, urme, fenomene etc. se
aseamănă, trebuie să se caute în ce sunt identice şi în ce nu sunt, putându-se
astfel că asemănarea este indiciul unei identităţi ascunse. Pe de altă parte, şi
deosebirile pot avea un rol cognitiv, neconcordanţele dintre obiectele sau
urmele comparate contribuind la individualizarea şi delimitarea lor. În literatura
de specialitate această modalitate este chiar denumită, aflate în legătură
cauzală cu fapta ilicită, prin metode şi procedee criminalistice, în scopul aflării
adevărului în procesul judiciar.

Obiectul identificării criminalistice


Obiectelor procesului de identificare criminalistică le sunt proprii două
trăsături esenţiale, şi anume: materialitatea şi legătura cauzală cu fapta ilicită.
Prin urmare, obiect material al identificării criminalistice poate fi orice
persoană, fiinţă sau fenomen, orice element al lumii materiale care se
manifestă în spaţiu şi timp, susceptibil de a fi identificat după urmele lăsate în
câmpul infracţional. Totodată, obiectul identificării este un obiect concret, nu
numai prin natura sa, ci şi prin însuşi raportul cauzal cu fapta concretă.
Aceste obiecte ale identificării criminalistice se clasifică în funcţie de
unele criterii, între care distingem următoarele:
1. După scopul identificării, obiectele antrenate în procesul identificării
se împart în obiecte ce urmează a fi identificate, denumite obiecte scop (de
exemplu: persoana infractorului, instrumentele folosite la săvârşirea infracţiunii
sau orice alt obiect ce a format o urmă în câmpul infracţional), şi în obiecte ce
servesc la identificarea celor de mai sus, denumite obiecte mijloc de
identificare (de exemplu: urmele de la locul faptei, precum şi impresiunile

– 66 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

obţinute pe cale experimentală cu obiectele bănuite a fi creat urmele


respective). Pistoletul cu care s-a săvârşit omorul reprezintă obiectul scop, iar
proiectilele găsite în corpul victimei, împreună cu modelele tip, realizate prin
trageri experimentale cu armele bănuite că au fost folosite la săvârşirea faptei,
sunt obiecte mijloc.
2. După criteriul căutării şi identificării, obiectele aflate în procesul de
identificare criminalistică se clasifică în obiecte căutate, ale căror urme sau
reflectări materiale au fost descoperite în câmpul infracţional şi obiecte
verificate, presupuse că au creat urmele sau reflectările materiale descoperite
la locul faptei.

Importanţa identificării criminalistice


Comiterea unei fapte cu caracter penal implică – dincolo de aspectele
sociale, economice, juridice – o activitate materială prin care se produc
schimbări în mediul cu care autorul vine în contact.
Într-adevăr, simpla prezenţă a omului într-un anumit loc, fie şi statică,
dar cu atât mai mult în cadrul desfăşurării unor acţiuni cotidiene, profesionale
sau infracţionale, dă naştere unor urme. Aceste urme, în criminalistică,
constituie probe.
Stabilirea adevărului în justiţie se realizează prin intermediul probelor.
Potrivit art. 63 C.P.P. constituie probă orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru o
justă soluţionare.
Identificarea criminalistică reprezintă numai unul dintre mijloacele de
probaţiune admise de lege, una dintre laturile procesului de stabilire a
împrejurărilor de fapt. Cu alte cuvinte, probaţiunea include identificarea ca pe
una dintre componentele sale, fără a se confunda cu aceasta şi, cu atât mai
mult, fără să se reducă la aceasta.
Conţinutul principal al probaţiunii cu ajutorul identificării criminalistice
constă în detaşarea obiectului sau a persoanei implicate în fapta cercetată
dintr-un ansamblu nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Scopul final
îl constituie individualizarea persoanei (infractor, victimă, martor etc.), fie direct,
după urmele lăsate de părţi ale corpului, fie indirect, prin intermediul obiectelor.
Premisele ştiinţifice ale identificării criminalistice sunt:
a) Individualitatea (irepetabilitatea);
b) Stabilitatea relativă:
După gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi:
1. nemodificabile (desenele papilare);
2. relativ modificabile (scrisul de mână);

– 67 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

3. modificabile în timp (prin uzură) ori modificabile artificial


(deghizarea sau ştergerea urmelor).
Reflectivitatea (însuşirea obiectelor de a se reflecta şi a fi reflectate).
După natura lor, reflectările pot fi sub forma:
1. urmelor statice, de contur (de stratificare sau de destratificare) ori
dinamice (tăiere, despicare), care redau particularităţile exterioare ale
obiectelor şi fiinţelor;
2. deprinderilor (de mers, de scriere);
3. imaginilor mentale (relatate oral, în scris etc.);
4. imaginilor vizuale (fotografii, film, bandă video).
În procesul de identificare criminalistică interesează reflectarea care
constă într-o modificare de substanţă pe sau într-un obiect, astfel că obiectul
creator va fi cel reflectat, iar obiectul primitor cel care reflectă (Lucian Ionescu).

2.2. Etapele identificării criminalistice

Identificarea criminalistică se realizează treptat, de la general la


particular. Trăsăturile caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin
determinarea genului, speciei, grupei, subgrupei, tipului, modelului, până se
ajunge la individualizare, scopul final al oricărei cercetări criminalistice.
Corespunzător acestei treceri gradate, procesul de identificare parcurge două
mari etape: determinarea apartenenţei generice şi identificarea individuală.
Ambele trebuie privite ca părţi componente ale procesului unic de identificare
criminalistică, prima constituind premisa logică a celei de-a doua.
Determinarea apartenenţei generice
Determinarea apartenenţei generice reprezintă prima etapă a
identificării criminalistice. În cazul unui rezultat pozitiv, adică atunci când se
constată că obiectele comparate prezintă aceleaşi caracteristici generale, se
continuă examinarea până la determinarea identităţii. Această etapă poate să
nu mai fie „etapă”, ci unica operaţie când obiectele comparate se deosebesc,
când nu există posibilităţi de individualizare mai aprofundate sau când
stabilirea apartenenţei generice constituie un scop autonom al examinării
criminalistice.
Practica judiciară şi de expertiză conturează diverse aspecte ale
problemei determinării generice. Pe de o parte, este vorba de apartenenţa
obiectului la un anume gen, pe de altă parte, de apartenenţa mai multor
obiecte la acelaşi gen. În primul caz, expertul trebuie să nominalizeze genul:
„leziunea de înfundare a fost creată cu un obiect contondent, având o muchie
patrulateră de …cm., gen topor“. În al doilea caz, expertul poate să nu
precizeze genul, constatând doar că obiectele sunt de acelaşi fel: „tăieturile de
ambele căciuli au fost executate cu acelaşi tip de obiect ascuţit”.

– 68 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Când se dispune de urmă, genul se stabileşte după reflectarea


structurii exterioare a suprafeţei de contact imprimată. Concluzia de
apartenenţă generică este formulată de expert fie prin compararea urmei cu
unul sau mai multe obiecte suspecte, fie - în lipsa acestora – prin aprecieri
bazate pe experienţa sa şi pe colecţiile de referinţă.
Nu este exclus ca însuşi organul judiciar să ceară să se verifice mai
multe ipoteze. De exemplu, într-un perimetru de explorări miniere, un copil de
12 ani a tăiat cu cleştele un tub metalic care a explodat, provocându-i răni
grave.
În cadrul procesului civil, reclamantul susţinea că tubul metalic
reprezenta o capsă – detonator, iar pârâtul – întreprinderea minieră – că
acesta era un cartuş de armă.
Pentru determinarea genului obiectului care a explodat, au fost
examinate schijele de metal descoperite la locul faptei. Prin analizele efectuate
s-a constatat că particulele de metal sunt dintr-un aliaj pe bază de cupru,
folosit la confecţionarea materialelor explozibile utilizate în minerit,
confirmându-se astfel prima versiune.
Tot ca stabilire a apartenenţei generice, se consideră definirea unui
obiect necunoscut prin date cum ar fi destinaţia uzuală, modul de
confecţionare, natura materialului, culoarea, dimensiunile.
Pentru substanţele pulverulente, lichide şi gazoase, determinarea
naturii lor echivalează cu stabilirea apartenenţei la un anumit gen de substanţe
ale căror însuşiri se cunosc.
Într-un caz s-a cerut să se determine dacă resturile de pe căciula
învinuitului reprezintă foi de tutun. Examinarea prin cromatografie în strat
subţire a extractului din proba recoltată de pe căciulă (P), comparativ cu
extractul martor de tutun (M) şi cu nicotina pură (N) a pus în evidenţă
categorice deosebiri, ceea ce infirmă ipoteza iniţială. Investigaţiile ulterioare de
laborator au condus la concluzia că în realitate era vorba de ţepi de scaieţi.
Trebuie observat că noţiunea de gen este convenţională, ea
desemnând de obicei orice unitate şi subunitate taxonomică. De aceea, se
impune folosirea unor noţiuni cât mai determinate, în funcţie de natura
obiectului şi de posibilităţile de examinare.
Întrucât noţiunile largi (sistemele) înglobează mai multe categorii
restrânse (modelele) determinarea apartenenţei generice se restrânge şi ea,
căci dacă toate modelele prezintă caracteristicile sistemului, în schimb fiecare
model are caracteristici proprii care îl particularizează în raport cu celelalte
modele din cadrul aceluiaşi sistem. Este vorba deci de o metodă secvenţială,
aglomerativă, ierarhică şi fără suprapuneri, prin care „plecând de la n obiecte
considerate a fi n mulţimi distincte, în fiecare etapă se realizează o grupare a

– 69 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

lor în mulţimi care sunt în număr din ce în ce mai mic, ajungându-se în cele din
urmă la o singură mulţime, având n elemente“.
Caracteristicile de gen reţinute ca bază de definire şi triere trebuie să
fie specifice pentru clasa respectivă şi totodată constante, în aşa fel încât să
reprezinte un ansamblu irepetabil la un alt gen de obiecte. În acest sens, am
semnalat deja preocuparea criminalisticii pentru determinarea valorii
identificatoare a caracteristicilor, ceea ce ne dă măsura în care ar fi posibilă
repetarea aceloraşi caracteristici la obiecte de gen diferit. Legat de acest
aspect calitativ apare şi cel cantitativ, respectiv al suficienţei caracteristicilor
pentru definirea genului.
Cu cât este mai îngustă grupa din care face parte obiectul, cu atât este
mai mare problema identităţii. Pe de altă parte, cu cât numărul elementelor
comune este mai mare şi cu cât acestea sau o parte din ele sunt mai rare, cu
atât se apropie identificarea generică de cea individuală.
O importanţă aparte pentru stabilirea apartenenţei generice o au
deosebirile, eterogenitatea obiectelor şi substanţelor comparate.
Caracteristicile divergente conţin valoroase informaţii şi diferenţiază obiectele,
limitându-se astfel grupa din care face parte. Prin evidenţierea deosebirilor se
creează noi categorii pe scara de la individual la general. De exemplu, sângele
uman prezintă patru grupe (0, A, B, AB), în funcţie de proprietăţile de
aglutinare. Prin punerea în evidenţă a subgrupelor A’ şi A’’ precum şi a
factorilor aglutinogeni (M, N, H, Q, Rh etc.), cercul persoanelor suspecte se
restrânge considerabil.
Utilitatea practică a primei faze din procesul identificării constă în aceea
că deschide posibilitatea eliminării acelor obiecte, fiinţe ori fenomene din sfera
cercetării, care nu au trăsăturile de grup respective şi orientării atenţiei asupra
unei sfere mai restrânse de exemplare, în care se află şi cel căutat, adică
obiectul scop.

Identificarea individuală
Etapa finală a identificării criminalistice o constituie identificarea
exemplarului concret al obiectului sau a fiinţei căutate. Pe lângă meritul de a
defini exact scopul şi sarcina identificării criminalistice, termenul include
noţiunea de „individual”, esenţă şi calitate sine qua non a identificării. Aşa cum
am arătat, lucrurilor şi fiinţelor le sunt proprii caracteristici care există în mod
obiectiv şi care, în procesul interacţiunii lor ocazionate de săvârşirea faptei
penale, se reflectă sub forma unor imagini materiale. În această situaţie,
identificarea individuală apare ca un raport între obiectul ce acţionează şi
oglindirea sa.
Identificarea obiectului individual se întemeiază pe complexul tuturor
caracteristicilor care, luate separat pot fi întâlnite şi la alte obiecte. Pe cale de

– 70 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

consecinţă, potrivit teoriei identificării criminalistice, nu este suficientă


acceptarea postulatului universalităţii individualului, ci se cere a fi demonstrată
în fiecare caz. A individualiza un obiect concret înseamnă a găsi, a determina
caracteristicile proprii prin care el diferă de toate celelalte obiecte
asemănătoare, caracteristice privite ca o totalitate identificatoare.
Problema individualizării în expertiza judiciară nu se pune deci, numai
pe plan general, ca fundament ştiinţific al posibilităţii teoretice de desprindere
al unui exemplar singular dintr-un grup de obiecte, ci implică întotdeauna un
aspect practic, şi anume stabilirea concretă a raportului de identitate.
Necesitatea individualizării prealabile a urmelor şi obiectelor este
impusă de necesitatea obţinerii datelor şi informaţiilor ce urmează a fi
comparate, realizându-se în acest fel sarcina cercetării de identificare: trecerea
de la grupe mai largi de obiecte la grupe tot mai înguste, până la descoperirea
obiectului concret creator de urme.
Impedimentul major al individualizării obiectului căutat, deci de
identificat, constă în limitarea informaţiilor conţinute de imaginea sa reflectată.
Acest neajuns poate fi în parte complinit prin însumarea informaţiilor rezultate
din mai multe surse. Stabilirea provenienţei comune a mai multor reflectări,
chiar incomplete, dar legate cauzal, sporeşte considerabil posibilităţile de
individualizare. În acest sens, menţionăm individualizarea după reflectări
succesive, paralele şi reciproce.
Individualizarea după reflectări succesive permite mărirea volumului de
informaţii datorită multiplicării numărului de reflectări produse de obiectul
căutat. De pildă, o anvelopă îşi imprimă profilul la fiecare rotire, o cărare de
paşi reproduce de mai multe ori aceeaşi talpă, o ştampilă este aplicată pe mai
multe acte acelaşi deget lasă multiple urme.
Individualizarea după reflectări paralele are loc când pe un singur
obiect primitor (suport) s-au imprimat mai multe componente ale aceluiaşi
obiect creator: degetele aceleiaşi mâini, diversele părţi ale corpului omenesc,
diferite obiecte de îmbrăcăminte ale aceleiaşi persoane etc.
Individualizarea după reflectări reciproce se aplică la interacţiunea
obiectelor, fiecare dintre acestea căpătând o dublă calitate; de obiect creator şi
de obiect primitor. Aşa se întâmplă când se loveşte sau se forţează cu ranga o
încuietoare: instrumentul vulnerant lasă urme de contur identificabile
traseologic şi prelevă urme-materie din masa obiectului atins.
Fundamentul metodologic al individualizării îl constituie categoriile de
necesitate şi întâmplare. Dacă necesitatea desemnează însuşirile şi raporturile
care au un temei intern, decurgând din esenţa lucrurilor, întâmplarea
desemnează însuşiri şi raporturi care au un temei extern, fiind neesenţiale. Şi

– 71 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

totuşi, pentru identificarea criminalistică sunt esenţiale. Mai mult decât atât, în
unele cazuri identificarea obiectului concret nici nu ar fi posibilă fără elemente
întâmplătoare.
Spre deosebire de necesitate, care ţine de legile dezvoltării,
întâmplarea nu are o modalitate de desfăşurare obligatorie. Ea acţionează şi
se manifestă în individual, fiind caracterizată prin mutaţii, variaţii sau devieri.
Totalitatea lor prefigurează „chipul” individual al fiecărui obiect ori fiinţă, reflectă
aceleaşi însuşiri şi caracteristici datorită cărora acestea pot fi deosebite de
toate celelalte asemănătoare lor.
Pe lângă raportul necesitate – întâmplare există şi un alt tip de legătură
care interesează individualizarea, şi anume condiţionarea reciprocă a
însuşirilor şi caracteristicilor. Aşa sunt particularităţile interdependente ale
structurii externe şi interne ale obiectului sau ale caracteristicilor generale şi
speciale ale acestuia.
Deosebirile joacă un rol însemnat şi în etapa identificării individuale.
Într-un sens, se poate spune că diferenţierea dă orientarea generală în
procesul de individualizare, respectiv de identificare căci, în fond,
individualitatea reprezintă o delimitare a lucrurilor analoge prin deosebiri.
Pentru ca un obiect să poată fi individualizat pe această cale, trebuie ca
deosebirile faţă de alte obiecte din aceeaşi categorie să îndeplinească un
minimum de cerinţe – de altfel variabile şi pentru asemănări – şi anume să
prezinte o stabilitate relativă şi să alcătuiască o totalitate edificatoare.
Ca orice caracteristică, deosebirea este contradictorie. Pe de o
parte, ea se manifestă ca un element opus generalului din care se
detaşează obiectul; pe de altă parte, deosebirea constituie o caracteristică
proprie a obiectului, graţie căreia îl vom recunoaşte din masa obiectelor
similare. Astfel, s-au putut pune în evidenţă diferenţe – este drept, infime –
între profilurile standardizate ale tălpilor de cauciuc de-abia ieşite de sub
presă. Unele operaţii, cum ar fi turnarea, imprimarea profilurilor antiderapante
cu o matriţă sau gravarea cu un pantograf, tăierea etc., produc caracteristici
întâmplătoare distincte, care individualizează tălpile noi. Asemenea
caracteristici sunt generate, printre altele, de bulele de aer ale
poliuretanului din care este confecţionată talpa încălţămintei pentru sport.
Conturul şi poziţia craterelor formate de aceste bule sunt variabile, fiind
influenţate de factorii fizici, chimici şi mecanici care acţionează în procesul de
fabricaţie. Unii autori le consideră doar caracteristici de grup, alţii, pe bună
dreptate, caracteristici individuale care, singure sau coroborate cu cele
rezultate din purtare, pot sta la baza unei concluzii de identificare a
încălţămintei care a lăsat o urmă.

– 72 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

2.3. Felurile identificării

Identificarea în criminalistică, după modul reţinerii caracteristicilor


esenţiale, este de trei feluri:
a) identificarea după memorie;
b) identificarea după descriere;
c) identificarea după urmele lăsate.

a) Identificarea după memorie se realizează pe baza caracteristicilor


esenţiale ale unui obiect, fenomen sau fiinţe, percepute anterior de către o
persoană, în anumite condiţii de loc şi de timp şi reţinute până în momentul
reîntâlnirii sale cu acel obiect, fenomen sau fiinţă, când îi face examenul
comparativ. Persoanele reţin caracteristicile esenţiale ale obiectelor, fiinţelor
sau fenomenelor prin perceperea nemijlocită o singură dată sau de mai multe
ori, la intervale diferite de timp, în condiţii variate privind natura şi gradul de
iluminare, distanţa şi unghiul de observaţie. Cu ajutorul memoriei se identifică
infractorii văzuţi la locul faptei sau în alte împrejurări, obiectele şi animalele
dispărute ori furate, zgomotele de o anumită frecvenţă sau intensitate etc.
b) Identificarea după descrierea trăsăturilor esenţiale ale
obiectelor, fenomenelor ori fiinţelor se realizează de către o altă persoană
decât aceea care le-a perceput, prin compararea trăsăturilor descrise fie cu
obiectul, fiinţa sau fenomenul supus examinării în procesul de identificare,
examinându-l nemijlocit, fie cu o altă descriere.
Pe baza descrierii trăsăturilor esenţiale, făcute de martorii oculari şi de
victime, sunt identificaţi frecvent infractorii care se sustrag urmăririi penale sau
executării pedepsei. Tot după descrierea făcută de victime sunt descoperite de
către organele de poliţie, la pieţe, obiectele furate ori pierdute, iar prin
confruntarea descrierii unui fenomen de către o persoană cu descrierea unui
fenomen asemănător făcută de altă persoană, organele judiciare pot aprecia
dacă este vorba sau nu despre unul şi acelaşi fenomen. Astfel, comparând
declaraţiile martorilor oculari referitoare la infracţiunea cercetată, organele
judiciare apreciază dacă martorii în cauză au fost de faţă la comiterea aceleiaşi
infracţiuni sau a unor infracţiuni diferite.
c) Identificarea obiectelor, fenomenelor sau fiinţelor după urmele
lăsate
Se întâlneşte mai frecvent în practica cercetării criminalistice. Aceasta
se realizează prin comparaţia dintre urmele descoperite la faţa locului şi
impresiunile create experimental cu obiectul sau fiinţa bănuită că ar fi lăsat
urmele respective.
De exemplu, se vor compara urmele de mâini de pe obiectele de la
locul faptei cu impresiunile obţinute experimental de la persoanele suspecte.

– 73 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Datorită faptului că urmele păstrează, de regulă, cele mai multe detalii ale
obiectului creator, această identificare prezintă un grad mai mare de
certitudine decât cele precedente.
Se cunoaşte faptul că omul, în funcţie de capacitatea organelor de simţ,
de particularităţile mediului ambiant, percepe doar o mică parte din amploarea
fenomenului ce se desfăşoară în faţa sa, iar din ceea ce a perceput reţine numai
acele detalii, acele secvenţe care îi trezesc mai mult interes sau pe care le
înţelege mai bine. În schimb, urmele create reţin, în mod obiectiv, mai multe detalii
din obiectul creator sau din substanţa de provenienţă şi, după formare, suferă mai
puţine schimbări prin trecerea timpului decât datele percepute şi păstrate în
memoria persoanelor până în momentul prezentării lor organelor judiciare.
2.4. Metoda examinării comparative folosită în identificarea
criminalistică

Identificarea criminalistică, ca orice proces de cunoaştere a realităţii


obiective, utilizează, pe lângă categoriile fundamentale de ordin filosofic
(identitate, mişcare, interacţiune, reflectivitate etc.) o serie de metode de
investigaţie. Unele sunt generale, inerente oricărei cercetări ştiinţifice, cum ar fi
observaţia, descrierea, experimentul, comparaţia. Trecerea de la necunoscut
la cunoscut nu se poate face fără raţionamente care la rândul lor, se bazează
pe analiză şi sinteză, abstractizare şi generalizare, inducţie şi deducţie,
analogie, silogism, precum şi pe principiile gândirii logice.
Metoda dominantă în identificarea criminalistică o reprezintă
compararea. De la descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor până la faza finală
a aprecierii constatărilor şi a formulării concluziilor, expertul criminalist este
obligat să compare permanent caracteristicile, proprietăţile obiectului de căutat
cu cele ale obiectului de verificat.
La baza oricărui proces de identificare stă metoda analizei comparative
a elementelor caracteristice ale celor două obiecte ce se compară – obiectul
scop şi obiectul mijloc. Aceste caracteristici sunt examinate – după cum
menţionăm – în interdependenţa lor reciprocă şi în procesul lor de mişcare.
Pentru identificarea de gen, servesc elementele generale care
caracterizează o anumită categorie şi un anumit gen de obiecte sau o specie
subordonată a acestora, iar pentru identificarea individuală, alături de
caracteristicile generale menţionate, se va ţine seama de elementele
caracteristice specifice fiecărei individualităţi în parte.
Analiza comparativă a elementelor caracteristice se poate desfăşura
prin două procedee şi anume:
– prin compararea directă a elementelor caracteristice ale „obiectului
mijloc” al identificării (urma) cu elementele caracteristice ale „obiectului scop al
identificării” (obiectul presupus că a creat urma cercetată);
– 74 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– prin compararea elementelor caracteristice oglindite în urmă cu


elementele caracteristice oglindite în alte urme, formate în afara infracţiunii,
dar, în mod cert, de acelaşi obiect creator de urmă.
În scopul selectării obiectelor ce urmează a fi examinate comparativ se
procedează, mai întâi, la cercetarea separată a caracteristicilor generale şi
individuale oglindite în urmă şi apoi la cea a caracteristicilor obiectelor
suspecte. Examinarea se va face în funcţie de tipul şi de natura urmelor, cum
ar fi, de exemplu urme formă, urme materie, microurme etc.
Examinarea se efectuează, în principal, pe baza unor modele de
comparaţie (modele tip) create experimental. De exemplu, se compară mulajul
ridicat al „urmei” create experimental cu pantoful presupus a fi lăsat urma la
locul infracţiunii.
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie este necesar să fie
respectate următoarele cerinţe:
a) să se cunoască cu exactitate persoana sau obiectul de la care
provin. De exemplu, să se cunoască cu certitudine că impresiunile digitale
aparţin persoanei „A” sau că proiectilul model de comparaţie a fost tras cu
pistolul model 1974, seria 1234;
b) la obţinerea modelelor de comparaţie să se ţină seama, atât cât este
posibil, de condiţiile în care s-a format urma la faţa locului. De exemplu, când
unei persoane bănuite i se iau probe de scris trebuie să se aibă în vedere
instrumentul cu care s-a scris, poziţia scriptorului (a scris în picioare sau la o
masă), natura suprafeţei suportului pe care era aşezată hârtia.
c) urma şi modelele de comparaţie să conţină suficiente elemente
caracteristice de individualizare a factorului creator, în principal elemente de
ordin calitativ. De exemplu, o urmă digitală ridicată de pe o suprafaţă trebuie
să fie clară, şi se va compara cu impresiunea de pe fişa de amprentare, să
conţină cât mai multe caracteristici specifice desenului papilar, iar acestea să
fie clare.

– 75 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

3. Fotografia judiciară

3.1. Fotografia judiciară – noţiune, importanţă şi clasificare

Fotografia judiciară deţine o poziţie particulară bine conturată în


ansamblul investigaţiilor criminalistice. Adaptarea tehnicii fotografice la
specificul procesului judiciar a reprezentat, indiscutabil, o necesitate obiectivă,
tot aşa cum apariţia criminalisticii, în calitate de ştiinţă judiciară, a fost impusă
de nevoia combaterii eficiente a infracţiunilor. România s-a situat printre
primele ţări europene care au apelat la serviciile fotografiei judiciare,
practicarea ei fiind semnalată încă din anul 1879, de către un serviciu
specializat al poliţiei capitalei. Meritul incontestabil al iniţierii primelor reguli cu
caracter ştiinţific de executare a fotografiei judiciare – îndeosebi în domeniul
identificării persoanelor după semnalmente – revine, în România, lui Nicolae
Minovici care, în lucrarea „Manual tehnic de medicină legală”, a tratat un
capitol distinct şi anume „Fotografia judiciară”.
Fotografia judiciară face parte din metodele tehnico-ştiinţifice cel mai
des folosite în criminalistică atât în activitatea de teren a organelor de urmărire
penală, cât şi în munca de laborator a specialiştilor şi experţilor criminalişti.
„Fotografia judiciară reprezintă totalitatea metodelor fotografice aplicate
în cercetările criminalistice, atât în munca de teren, cât şi în activitatea de
laborator, prin adaptarea la necesităţile de cercetare a metodelor folosite în
tehnica fotografică” (Camil Suciu), iar profesorul Emilian Stancu o consideră
„ansamblul de procedee tehnico-ştiinţifice, necesare investigării, fixării şi redării
rezultatelor cercetării criminalistice sub forma imaginilor fotografice”.
Avantajele cele mai importante care au impus fotografia în activitatea
complexă de cercetare a infracţiunilor constau în:
– fidelitate în fixarea şi redarea imaginii locului faptei, a urmelor
infracţiunii, a rezultatelor diverselor cercetări criminalistice de laborator atât în
radiaţii vizibile, cât şi invizibile;
– obiectivitatea în prezentarea datelor obţinute prin mijloace
criminalistice, fixate prin intermediul fotografiei asupra faptei sau persoanei
infractorului;

– 76 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– rapiditatea şi relativa simplitate de executare a fotografiei, ceea ce


permite urgentarea anchetei şi de aici, rezolvarea operativă a cazului;
– evidenţa probatorie a fotografiei;
– influenţa psihologică pe care o poate avea asupra învinuitului sau
inculpatului, dar şi asupra organelor de judecată.
Evidenţiind aceste avantaje, Reiss afirma că „un raport, oricât de
documentat nu va putea reda niciodată oroarea unui asasinat ca o fotografie”.
Importanţa fotografiei judiciare rezultă din următoarele:
- serveşte ca mijloc de fixare a rezultatelor cercetării criminalistice la
faţa locului, completând procesul-verbal de cercetare la faţa locului sau
ilustrând demonstrativ rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifică sau de
expertiză criminalistică;
- fixează tabloul general al locului comiterii infracţiunii aşa cum el se
prezintă în realitate (aspectele consemnate în procesul-verbal de cercetare la
faţa locului vor fi mai uşor înţelese şi interpretate);
- înregistrează unele aspecte şi stări de fapt de la faţa locului, care din
cauza unor împrejurări subiective, a dimensiunilor şi aşezării lor, nu au fost
percepute de persoanele care au cercetat locul faptei; aspectele respective pot
fi sesizate numai la studierea ulterioară a fotografiei care reprezintă tabloul
general al locului faptei sau al detaliilor, pentru că pelicula fotografică
înregistrează totul în mod obiectiv.
Însemnătatea fotografiei judiciare este subliniată şi de către distinsul
criminalist român Camil Suciu: „Aplicarea metodelor fotografice în diferitele
activităţi de cercetare criminalistică s-a impus datorită”:
- rapidităţii cu care se pot fixa imaginile diferitelor obiecte sau persoane
ce interesează cercetarea;
- exactităţii cu care sunt fixate detaliile;
- obiectivităţii cu care este redată imaginea, excluzând eventualele
interpretări subiective;
- oglindirii generale a tuturor obiectelor prinse în câmpul fotografiei,
indiferent de gradul de importanţă care li s-ar acorda pentru moment şi, în
sfârşit,
- evidenţei probatorii şi caracterului demonstrativ al oricărei imagini
fotografice.”
Să ne reamintim aprecierea lui Confucius: „O imagine valorează mai
mult decât 10.000 de cuvinte.”
Tehnici de realizare a imaginii fotografice
Tehnicile de realizare a imaginilor fotografice sunt diverse, ele evoluând
în direcţia creşterii calităţii şi acurateţei acestora. Cele mai cunoscute, sunt:
a) fotografia clasică: pe film se obţine imaginea negativă a
subiectului, ce trebuie apoi copiată (pozitivată pe hârtie fotografică);

– 77 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

b) fotografia obţinută prin tehnica Polaroid, în care imaginea


pozitivă a subiectului se obţine direct pe hârtie fotografică;
c) fotografia digitală este tehnica de fotografiere în care locul
peliculei fotosensibile este luat de un suport magnetic (video).
Fotografia digitală a apărut relativ recent, fiind considerată iniţial o
alternativă la fotografia clasică, ea permiţând vizualizarea imaginilor pe
monitorul unui computer şi stocarea lor în memoria acestuia.
Noile realizări ştiinţifice în domeniul informaticii au impus în ultimii ani
fotografia digitală ca fiind cel puţin egal fotografiei analogice, putându-se
realiza transferul din suportul digital pe hârtie fotografică.

Asemănări şi deosebiri între fotografia digitală şi fotografia clasică


Fără să înlocuiască fotografia clasică, imaginile obţinute pe suport
digital se oferă ca o opţiune viabilă prin prisma operativităţii cu care pot fi
realizate, dar şi posibilităţi de transmitere într-un timp foarte scurt dintr-un loc
într-altul, prin intermediul poştei electronice.
Clasificarea fotografiei judiciare
Datorită activităţilor de urmărire penală foarte variate în care fotografia
îşi găseşte aplicare şi a problemelor pe care le ridică, ea se clasifică în două
mari categorii:
a) Fotografia judiciară operativă, executată cu prilejul cercetării
locului faptei sau în împrejurări similare se înscrie printre procedeele cele mai
importante de fixare a rezultatelor cercetării, reprezentând un auxiliar preţios al
procesului verbal (de constatare a infracţiunii, de cercetare la faţa locului). Se
execută direct de către criminalişti, în vederea fixării locului faptei, redării
obiectelor şi a urmelor infracţiunii sau a persoanelor urmărite ori condamnate,
cât şi pentru fixarea diferitelor activităţi de urmărire penală (reconstituirea,
percheziţia etc.).
La rândul ei, fotografia judiciară operativă se împarte în:
- fotografia judiciară de la faţa locului;
- fotografia judiciară de supraveghere operativă;
- fotografia judiciară de semnalmente;
- fotografia judiciară la reconstituire, la percheziţie, la prezentarea
pentru recunoaştere etc.
b) Fotografia de examinare reprezintă un ansamblu de procedee
destinate cercetării în condiţii de laborator a mijloacelor materiale de probă,
precum şi a fixării rezultatelor investigării tehnico ştiinţifice a corpurilor delicte
sau a urmelor ridicate de la locul faptei. Astfel spus, fotografia de examinare
elaborează metodele şi mijloacele de examinare a probelor materiale, precum
şi de fixare a rezultatelor obţinute. Aceste metode se aplică numai în condiţii
de laborator, prin utilizarea unei aparaturi speciale, de către specialişti şi

– 78 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

experţi criminalişti. Acest gen de fotografie judiciară este frecvent utilizat în


examinarea urmelor digitale, a înscrisurilor, a urmelor instrumentelor de
spargere, a mijloacelor de transport, a urmelor produse de armele de foc şi a
altor mijloace materiale de probă, adică a obiectelor care au fost folosite sau
destinate să servească la săvârşirea infracţiunii.
Fotografia judiciară de examinare se clasifică în:
Fotografia de examinare în radiaţii vizibile, care, după metoda
folosită, se subclasifică în:
– fotografia de ilustrare;
– fotografia de comparare;
– fotografia de umbre;
– fotografia de reflexe;
– fotografia de contrast;
– fotografia de separare a culorilor.
Fotografia de examinare în radiaţii invizibile:
– fotografia de examinare în radiaţii ultraviolete;
– fotografia de examinare în radiaţii infraroşii;
– fotografia de examinare în radiaţii Röentgen, gamma, beta şi
neutronice.
Microfotografia şi holografia

3.2. Fotografia judiciară operativă la faţa locului-procedee de


fotografiere, genurile fotografiei judiciare operative la faţa locului

În conformitate cu prevederile Codului de procedură penală, în toate


cazurile când se efectuează cercetarea la faţa locului se pot întocmi schiţe,
desene sau executa fotografii, ori alte asemenea lucrări care se vizează şi se
anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa locului.
Fotografia judiciară la faţa locului serveşte la fixarea tabloului de
ansamblu a locului unde s-a comis infracţiunea precum şi a obiectelor
purtătoare de urme ori a urmelor infracţiunii.
Judiciar: care ţine de justiţie, privitor la justiţie; judecătoresc; făcut prin
autoritatea justiţiei. din fr. judiciaire, lat. judiciarius.
Operativ: care lucrează repede, expeditiv, activ; care are efect (rapid);
eficace, eficient; privitor la acţiuni, de acţiune; din fr. opératif.
Un cunoscut criminalist, R.A. Reiss sublinia în anul 1911: „Fotografia
judiciară va fi un document... care va reproduce fidel faptele. Ea va permite
magistratului însărcinat cu ancheta de a avea în faţa ochilor, în orice moment,
imaginea exactă a locului sau a locurilor unde s-a săvârşit crima. Fotografia va
constitui un fel de memoriu artificial al magistratului care conduce ancheta.”

– 79 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Aspecte legislative privind fotografia judiciară operativă


În rândurile de mai jos facem trimiterea exactă la actele normative care
reglementează fotografia ca probă, condiţiile pe care trebuie să le
îndeplinească aceasta şi alte aspecte precizate de lege.
Art. 224 – Codul de Procedură Penală (Partea Specială, Titlul I
Urmărirea penală, Capitolul IV – Efectuarea urmăririi penale, Secţiunea I –
Sesizarea organelor de urmărire penală):
În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate
efectua acte premergătoare. Efectuarea actelor premergătoare se impune în
vederea strângerii unui minimum de date necesare privitoare la fapta săvârşită
şi creării convingerii intime că s-a săvârşit o faptă penală care să justifice
începerea urmăririi penale.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte
premergătoare poate constitui mijloc de probă.
Mijloacele de probă obţinute în mod ilegal nu pot fi folosite în procesul
penal.
Art. 67 – Codul de Procedură Penală
Proba trebuie să fie concludentă şi utilă.
Art. 109 – Codul de procedură penală
Obiectele şi înscrisurile ridicate, care nu sunt ataşate la dosar, pot fi
fotografiate. În acest caz, fotografiile se vizează şi se ataşează la dosar.
Art. 64 – Codul de Procedură Penală
Mijloacele de probă prin care se constată elementele de fapt ce pot
servi ca probă sunt: declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului, declaraţiile
părţii vătămate, ale părţii civile şi ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile
martorilor, înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile, mijloacele
materiale de probă, constatările tehnico-ştiinţifice, constatările medico-legale şi
expertizele.
Art. 131– Codul de Procedură Penală
Conţinutul procesului verbal de cercetare la faţa locului - în toate
cazurile se pot face schiţe, desene sau fotografii, ori alte asemenea lucrări,
care se vizează şi se anexează la procesul-verbal.
Procedee de fotografiere
În funcţie de natura infracţiunii şi de aspectul locului faptei, fotografierea
se poate realiza prin următoarele procedee:
a) fotografierea unitară;
b) fotografierea pe sectoare;
c) fotografierea pe direcţii încrucişate;
d) fotografierea panoramică;
e) fotografierea la scară.

– 80 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fotografierea unitară se aplică atunci când întinderea locului faptei nu


este mare, iar imaginea acestuia se poate înregistra pe un singur clişeu
fotografic.
În funcţie de condiţiile concrete
existente pe teren, fotografierea unitară
poate fi realizată prin folosirea unui obiectiv
normal. Dacă distanţa de la care se poate
fotografia este mică se va folosi un obiectiv
superangular. În cazul în care condiţiile de
teren nu permit efectuarea fotografiei din
apropiere, se foloseşte teleobiectivul, prin
intermediul căruia imaginea subiectului ce
urmează a fi fotografiat va fi apropiată.
Fotografierea pe sectoare se aplică atunci când subiectul de
fotografiat are întindere mai mare şi cuprinde mai multe zone, porţiuni
(sectoare), iar imaginea nu poate fi înregistrată pe un singur clişeu.
Procedeul constă în fotografierea anumitor porţiuni (sectoare) ale
locului faptei, pentru a reda mai bine detaliile. Astfel de situaţii putem întâlni cu
ocazia cercetării unui furt dintr-o locuinţă compusă din mai multe încăperi
(sectoare) şi în care s-au descoperit urme ale infracţiunii.
Fotografierea pe direcţii încrucişate se execută atunci când subiectul
prezintă importanţă, văzut din mai multe părţi.
Această fotografie se execută din 2, 3 sau 4 puncte de staţie diferite.
Procedeul se aplică, în special, în cazul accidentelor de circulaţie, când unele
obiecte mari le-ar putea acoperi pe cele de dimensiuni mici. De asemenea, se
foloseşte şi în cazul fotografierii interiorului unei încăperi, pentru a se obţine
imaginile celor patru laturi (pereţi) ale acesteia, eliminând astfel zonele „oarbe”.
Fotografierea panoramică
În situaţia în care locul faptei se întinde pe o suprafaţă mare, pentru a
obţine fotografia aspectului său în întregime, la o scară corespunzătoare
redării detaliilor, se poate folosi procedeul fotografierii panoramice.
Procedeul fotografierii panoramice constă în executarea succesivă de
fotografii, pe porţiuni care, fiind ulterior asamblate, redau imaginea completă a
subiectului, la o scară mult mai mare decât fotografia unitară.
Pentru realizarea fotografiei panoramice se aplică două tehnici:
panoramic circular şi panoramic liniar.
Tehnica fotografierii panoramic circular, se aplică în cazul subiecţilor ce
ocupă o suprafaţă mare (catastrofe, avarii), procedându-se astfel:
– se alege un punct de staţie optim, în aşa fel încât prin rotirea
succesivă şi în plan orizontal a aparatului fotografic să se cuprindă întreaga
porţiune de teren ce ne interesează; punctul de staţie nu se modifică;

– 81 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– se fixează aparatul fotografic pe trepied se stabilesc parametrii tehnici


de fotografiere (diafragma şi timpul de expunere) şi se instalează firul
declanşator;
– se asigură orizontalitatea aparatului fotografic;
– se stabileşte prima imagine, se face încadrarea şi se reglează
claritatea acesteia, reţinându-se ultimul reper limită dreapta;
– se aduce capul rotativ al trepiedului la poziţia „0”;
– se declanşează mecanismul obturator;
– se roteşte aparatul fotografic pe trepied până ce obiectul vizat în
limită dreapta ajunge în limită stânga a imaginii, şi se declanşează mecanismul
obturator;
– se citeşte pe capul rotativ al trepiedului valoarea unghiului descris de
rotirea aparatului între prima şi a doua expunere;
– prin rotiri şi declanşări succesive, se fotografiază subiectul.
În cazurile în care la faţa locului nu avem trepiedul, cu rezultate
satisfăcătoare se poate fotografia panoramic circular ţinând aparatul fotografic
în mână, rotirea făcându-se cu un unghi stabilit cu aproximaţie prin apreciere.
Rezultate deosebit de bune obţinem cu un aparat fotografic prevăzut cu
obiectiv rotativ („ochi de peşte”).
Tehnica fotografierii panoramice liniare, se aplică în cazul subiectelor
de lungime mare (necesară încadrării directe) s-ar pierde din detalii. În acest
caz, se procedează astfel:
– se stabileşte o linie imaginară paralelă cu suprafaţa subiectului de
fotografiat, aflată la o distanţă optimă;
– pe această linie imaginară se alege locul de unde se va fotografia, se
fixează parametrii tehnici de lucru (diafragmă şi timp de expunere) şi se
execută o primă declanşare, având grijă ca obiectivul aparatului fotografic să
fie perpendicular pe suprafaţa subiectului;
– se apreciază lungimea suprafeţei cuprinsă în prima imagine, după
care ne vom deplasa cu aparatul spre dreapta cu 2/3 din aceasta şi se va
executa următoarea declanşare. Se repetă operaţiunea, până se fotografiază
întreg subiectul. Punctul de staţie se modifică.
Fotografierea la scară presupune
fotografierea subiectului având alături unitatea
metrică (riglă, centimetru de croitorie, ruletă etc.).
Acest procedeu se aplică în situaţiile când în
cercetarea criminalistică interesează dimensiunile
obiectului sau urmei descoperite în câmpul
infracţiunii. Pentru ca fotografia judiciară la faţa
locului să corespundă scopului urmărit este
necesar:

– 82 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– să redea subiectul fotografiat în dimensiunile caracteristice şi


perspectivele corespunzătoare şi să cuprindă toate detaliile necesare;
– să fie clară, să aibă o nuanţă şi o tonalitate naturală.
Genurile fotografiei judiciare la faţa locului
Printre mijloacele de fixare a locului faptei se numără şi fotografia
judiciară. Aceasta prezintă avantajul obţinerii unei imagini fidele şi complete a
situaţiei de fapt, creează condiţii de examinare şi înţelegerea obiectivă şi
relativ uşoară a tuturor elementelor, indiferent de importanţa pe care o au în
cauză.
Teoria şi practica criminalistică a statuat că la faţa locului este necesar
să se realizeze următoarele genuri de fotografii:
1. Fotografia de orientare;
2. Fotografia schiţă;
3. Fotografia obiectelor principale;
4. Fotografia urmelor;
5. Fotografia de detaliu.
1. Fotografia de orientare redă locul faptei în ambianţa topografică a
terenului, cu puncte de reper fixe din vecinătate.
O fotografie de orientare corect
executată trebuie să cuprindă, pe lângă locul
faptei şi anumite repere, considerate fixe, de
exemplu: borne kilometrice, indicatoare de
circulaţie, bariere de cale ferată, clădiri, pomi,
păduri şi alte elemente de topografie ale
terenului. Nu este indicat a se folosi ca repere
de orientare grămezi de pietriş, vehicule în
staţionare, corturi, căpiţe de fân şi altele de
acest gen, a căror poziţionare este temporară.
De asemenea, fotografia de orientare
trebuie să redea elementele topografice care
au favorizat pătrunderea la locul faptei sau
părăsirea acestuia de către infractor, precum
şi verificarea condiţiilor de observare din
diferite locuri (căi de comunicaţie, plantaţii
etc.).
În funcţie de specificul locului faptei
şi de condiţiile configuraţiei terenului
fotografia de orientare se poate realiza prin
procedeul fotografierii unitare, pe direcţii încrucişate sau panoramic.

– 83 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fotografia de orientare se
execută înaintea tuturor celorlalte
activităţi criminalistice ce se întreprind cu
ocazia cercetării la faţa locului, pentru a
se realiza înregistrarea exactă a
aspectului acestuia, aşa cum l-a lăsat
făptuitorul.
2. Fotografia schiţă redă
imaginea locului faptei, izolat de mediul
înconjurător, precum şi raporturile de
poziţie, formă şi mărime în care se află
urmele şi obiectele din câmpul infracţiunii. Pentru realizarea fotografiei schiţă,
criminalistul trebuie să numeroteze fiecare urmă şi obiect principal, iar la
nevoie se întinde banda metalică. Acest aspect prezintă o deosebită
importanţă, întrucât în procesul-verbal de cercetare la faţa locului atunci când
se face descrierea obiectului sau a urmei respective, trebuie să indice şi
numărul cu care au fost marcate în fotografie, precum şi raporturile de poziţie
dintre ele.
De regulă, fotografia se execută cu
aparatul situat la înălţimea medie a ochilor
(cca. 1,60 m).
Fotografiile schiţă pot fi: unitare; în
serie (mai multe fotografii din poziţii
diferite), panoramice (liniare sau circulare);
fotografii schiţă pe sectoare (care redau
porţiuni ale locului faptei cu acelaşi
obiectiv, la aceeaşi scară şi în condiţii
similare de iluminare); fotografia schiţă
încrucişată, care înlătură zonele „oarbe”. Fotografia panoramică liniară se
realizează deplasându-se aparatul pe o linie orizontală, iar cea panoramică
circulară prin rotirea aparatului pe trepied sau cu aparate speciale care au
obiectiv rotativ. Se recomandă ca obiectele
principale, urmele descoperite şi corpurile
delicte să fie marcate cu tăbliţe numerotate.
De asemenea, cadavrul va fi fotografiat atât
în contextul obiectelor aflate în imediata
apropiere, cât şi separat;
Fotografia schiţă se poate realiza
prin toate procedeele de fotografiere,
inclusiv fotografierea la scară.

– 84 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

3. Fotografia obiectelor principale redă imaginea la scară a


obiectelor din câmpul infracţiunii. Prin obiecte principale, în sens criminalistic
înţelegem obiectele de care s-a folosit făptuitorul la comiterea infracţiunii, cele
care sunt produse ale infracţiunii ori poartă urme ale acesteia. Din această
categorie, putem enumera: cadavrele, armele, obiectele purtătoare de urme,
instrumentele de spargere, mijloacele de transport, inclusiv urmele ca atare
etc.
Fotografia obiectelor principale care se execută, de regulă, în faza
statică a cercetării.
Fotografia obiectului principal va fi dublată de o fotografie care va reda
poziţia acestui obiect în ansamblul câmpului infracţional, precum şi în raport de
poziţia sau destinaţia faţă de alte obiecte principale.
La realizarea acestui gen de
fotografie judiciară se vor respecta
următoarele reguli:
– se numerotează obiectul în
ordinea descoperirii;
– fotografia se realizează prin
procedeul fotografierii la scară;
– axul optic al obiectivului aparatului
trebuie să cadă perpendicular pe obiectul
fotografiat;
– lumina să fie uniformă, să nu se producă umbre supărătoare.
Pentru obţinerea fotografiei la scară, paralel cu una din laturile
obiectului şi la o distanţă de cca. 0,5 – 1 cm se aşează o riglă gradată sau un
centimetru de croitorie (în acelaşi plan cu partea superioară a obiectului).
În cazul când unele obiecte, datorită materialului din care sunt
confecţionate, produc reflexe dăunătoare obţinerii unei fotografii de calitate,
este indicat a se folosi filtrele de polarizare.
Orice obiect care prezintă importanţă pentru elucidarea cauzei se
fotografiază în ambianţa locului şi apoi separat şi de aproape în aşa fel încât,
dacă pe el există eventuale urme, să se distingă clar atât acestea, cât şi
numărul cu care a fost marcat.
4. Fotografia urmelor redă imaginea
la scară a acestora din câmpul infracţiunii.
Urmele, în sens criminalistic, sunt acele
modificări materiale create în procesul
săvârşirii unei fapte penale de către făptuitor
sau de către mijloacele folosite de către
aceasta.

– 85 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fotografia urmelor se realizează cu respectarea regulilor arătate


fotografia obiectelor principale. În situaţia în care avem o urmă de adâncime
(ex: urmă de încălţăminte) unitatea metrică se aşează în acelaşi plan cu partea
inferioară a urmei de adâncime.
Cu toate acestea, între aceste două genuri de fotografii judiciare există
unele diferenţieri:
– în fotografia obiectelor principale trebuie să apară obiectul fotografiat
cu toate caracteristicile sale. Atunci când pe obiectul respectiv se găseşte o
urmă a infracţiunii, este evident că, în subsidiar, pe fotografie, va apărea şi
urma respectivă;
– în fotografia urmelor va apărea, în principal, urma cu toate
caracteristicile generale şi individuale, iar în subsidiar părţile învecinate ce
aparţin obiectului pe care se află aceasta.
5. Fotografia de detaliu. La examinarea obiectelor principale şi a
urmelor, mare importanţă o are înregistrarea detaliilor sau caracteristicilor care
le individualizează. Aceste caracteristici se referă la: serii, denumirea firmei
producătoare, anumite inscripţii (care se
referă la model, tip, an de fabricaţie) formă,
culoare, mărime, uzură şi altele.
Fotografiile de detaliu sunt specifice
fazei dinamice a cercetării la faţa locului, în
care este permisă deplasarea sau
modificarea poziţiei obiectelor în vederea
punerii în evidenţă a detaliilor caracte-
ristice, a urmelor, precum şi a localizării lor
pe suprafaţa obiectului.
Fotografierea detaliilor se realizează la scară.
Fotografia judiciară trebuie să fie clară, cu o nuanţă şi tonalitate
naturale, bine iluminată, să redea toate detaliile şi să prezinte subiectul în
dimensiuni şi perspective corecte. Ea serveşte la fixarea de ansamblu a locului
faptei, la delimitarea şi măsurarea acestuia, precum şi la fixarea obiectelor
purtătoare de urme.
În practică, mai sunt şi alte activităţi
de urmărire penală sau specific poliţieneşti
la care se impune efectuarea de fotografii
judiciare: percheziţia, reconstituirea,
prezentarea pentru recunoaştere,
realizarea capcanelor criminalistice etc.
În acest sens, putem aminti:
– fotografia de identificare a

– 86 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

persoanelor (de semnalmente);


– fotografia de identitate a cadavrelor;
– fotografia de supraveghere operativă;
– fotografia la reconstituire;
– fotografia la percheziţie;
– fotografii executate cu ocazia prezentării pentru recunoaştere;
6. Fotografia de reconstituire
Această fotografie se face de către organul de urmarire penală cu
ocazia efectuării reconstituirii, în scopul fixării locului respectiv reproduse
artificial.
a. Fotografia locului reconstiuirii – oglindeşte întregul loc în care se
desfăşoară procesul de reproducere artificială a comiterii infracţiunii.
b. Fotografiile secvenţelor reconstituirii – au ca scop redarea fidelă a
celor mai însemnate momente din procesul comiterii faptei, momente
reproduse artificial. În cursul efectuării reconstituirii, organul de urmărire penală
trebuie să fixeze numai acele secvenţe din procesul reproducerii artificiale a
comiterii infracţiunii, prin care se confirmă sau se infirmă anumite susţineri ale
făptuitorilor, martorilor ori ale victimelor sau prin care se stabilesc date ce ar
putea duce la descoperirea de probe noi.
c. Fotografia de percheziţie – se execută de către organul de urmărire
penală în condiţiile de loc şi de timp în care se desfăşoară activitatea tactică
respectivă.
La percheziţie se fotografiază:
Ansamblul locului percheziţionat – care cuprinde ansamblul locului
respectiv, cu împrejurimile sale întrunind astfel elementele unei fotografii de
orientare.
Fotografia ascunzătorii obiectelor descoperite – redă însuşi locul în
care au fost găsite obiectele căutate, fără împrejurimile locului respectiv.
Fotografia obiectelor descoperite – cuprinde fiecare obiect în mod
izolat. Scopul fotografiei de detaliu al obiectelor găsite la percheziţie este de a
reda mărimea exactă, forma şi diferitele lor particularităţi.
d. Măsurători fotografice
Unele fotografii judiciare operative trebuie să redea şi dimensiunile
locului fotografiat, ale urmelor sau obiectelor din perimetrul său, distanţa dintre
ele. În practică se aplică metode speciale de fotografiere:
Metoda fotografierii la scară – este cea mai simplă. Obiectele sunt
fixate astfel încât după fotografie să li se poată stabili dimensiunile în lungime
şi lăţime. Ea constă în aşezarea alături de obiectul fotografiat a unei rigle
gradate în centimetri, care este fotografiată împreună cu obiectul respectiv. În
cazul executării unor asemenea fotografii se vor respecta următoarele condiţii:

– 87 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

aparatul de fotografiat se fixează cu axa optică a obiectivului perpendicular pe


planul subiectului şi la mijlocul acestuia, iar rigla gradată să se găsească în
acelaşi plan cu obiectul respectiv. În cazul urmelor cu adâncime mare, al
obiectelor curbe sau sferice, se foloseşte o riglă sau un metru flexibil, care
trebuie aşezat chiar pe acestea.
Practica a demonstrat că este mai bine să se folosească un centimetru
cu fondul puţin mai închis (vernil, roz, bleu), decât fondul alb.
Când nu se dispune de un instrument precis de măsurare se poate
apela la diverse obiecte cu dimensiuni constante şi cunoscute (standard), ca
de exemplu un creion neînceput, o cutie de chibrituri etc., care se fotografiază
împreună cu subiectul.
Urma de încălţăminte se fotografiază la scară, punându-se centimetrul
în partea laterală interioară a acesteia, la aceeaşi distanţă de călcâi şi talpă.
Urmele mijloacelor de transport se fotografiază după ce metrul a fost aşezat
atât longitudinal, cât şi transversal, pentru a se obţine simultan atât
dimensiunile desenului pe lungime, cât şi lăţimea urmei respective. În cazul
corpurilor delicte, centimetrul se aşează paralel cu latura mai lungă a acestora.
Metoda metrică de fotografiere – se aplică la fotografia schiţă şi mai rar
la cea a obiectelor principale. Această metoda cunoaşte mai multe variante:
fotografierea cu panglica gradată pentru profunzime, fotografia prin utilizarea
pătratului, fotografia cu ajutorul unei aparaturi speciale şi în anumite condiţii
care este urmată de lipirea fotografiilor obţinute pe nişte formulare metrice
confecţionate în acest scop.
Tehnica fotografierii cu ajutorul benzii gradate constă în folosirea unei
benzi (scală a distanţelor) cu diviziunile metrice reale. Se poate folosi o bandă
din material plastic, pânză etc. Banda, în general, trebuie să aibă o lungime de
7-10 m şi lăţimea de 10-20 cm, iar diviziunile acesteia să fie colorate alternativ
în alb şi negru, numerotându-se segmentele albe cu cifrele 2, 4, 6, 8 etc.
Această tehnică este indicată în cazul fixării locului infracţiunii, a obiectelor
principale şi a urmelor.
Metoda stereometrică – se aplică la executarea fotografiei schiţe
metrice, dacă se dispune de aparate special construite în acest scop. Prin ea
se obţin imagini spaţiale ale obiectelor, dimensiunile lor şi distanţei dintre ele.
Aparatele fotografice stereo au două obiective şi două camere obscure spre a
realiza simultan doua fotografii din unghiuri diferite ale aceluiaşi obiect ori ale
aceluiaşi spaţiu.
7. Fotografia semnalmentelor
Are ca scop înregistrarea persoanelor care au săvârşit o faptă penală,
urmărirea şi identificarea cadavrelor necunoscute, prin fixarea trăsăturilor
exterioare.

– 88 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fotografiile semnalmentelor se subclasează în:


a. Fotografia de identificare a persoanelor
Pentru înregistrarea penală a persoanelor se fac două fotografii bust:
una din faţă şi alta din profil. Persoana trebuie să fie cu capul descoperit, fără
ochelari, ochii deschişi şi privirea îndreptată înainte, ţinuta corpului şi a capului
dreaptă, iar dacă este bărbat să fie şi bărbierit.
Fotografia din faţă trebuie să redea multă claritate particularităţilor feţei,
cum sunt: desimea părului, inserţiunea părului în jurul frunţii, mărimea frunţii,
forma ridurilor, conturul şi desimea sprâncenelor, mărimea şi poziţia ochilor,
lungimea şi lăţimea nasului, forma gurii, grosimea buzelor, poziţia şi forma
unor cicatrice sau negi de pe faţă.
Fotografia din profil. Persoana trebuie să aibă urechea descoperită şi
ţinuta capului dreaptă. Persoanelor care poartă ochelari ar fi potrivit să li se
faca încă o fotografie bust cu ochelari, în poziţiea feţei semi-întoarsă.
Totdeauna fotografiile de identificare a persoanelor se fac în condiţii de
laborator cu aparate fotografice speciale construite în acest scop. Iluminarea
persoanei se realizează cu ajutorul unei surse de lumină dispersată, aşezată
în spatele aparatului fotografic. Fotografiile de identificare a persoanelor
însoţesc fişa personală a infractorului. În caz de sustragere de la urmărire,
fotografiile servesc organelor de cercetare la urmărirea şi descoperirea sa.
b. Fotografia de identificare a cadavrelor necunoscute
Acestea se fac în număr de două: una bust din faţă şi alta bust din
profil. Înainte de fotografiere cadavrul este pregătit în acest scop făcândui-se
aşa-numita toaletare care constă în: cusutul leziunilor ce deformează faţa,
spălarea de sânge, pieptănatul părului, deschiderea ochilor, rujatul buzelor
spre a le da un contur precis. Pentru fotografiere cadavrul se aşează dacă se
poate pe scaun dândui-se corpului şi capului o poziţie dreaptă cu ochii
deschişi, îndreptaţi înainte.
c. Fotografia de urmărire:
Aceasta se efectuează în procesul de urmărire activă a persoanelor
care pregătesc săvârşirea unor infracţiuni sau întreprind activităţi de înlăturare,
de ascundere a urmelor infracţiunilor deja comise. Această fotografie se face
pentru prevenirea infracţiunilor, surprinderea făptuitorilor în flagrant delict şi în
cazul când infractorii deja descoperiţi încearcă să sustragă probele.

3.3. Filmul şi videofonograma judiciară

„Prin noţiunea de film şi videofonogramă judiciare, într-un sens mai larg


se poate înţelege sistemul ştiinţific-tehnic de captare, imprimare şi prelucrare a
imaginii şi sunetului infracţiunii, folosite în scopul prevenirii şi descoperirii
– 89 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

faptelor ilicite, identificării făptuitorilor şi dovedirii activităţii infracţionale” (Ion


Anghelescu, Alexandru Barciuc, „Filmul judiciar”, Editura Ministerului de
Interne, Bucureşti, 1974).
Filmul şi videofonograma judiciară operative pot fi:
• de constatare;
• de fixare a locului săvârşirii infracţiunii;
• de fixare a percheziţiei, reconstituirii şi prezentării pentru
recunoaştere;
• de identificare;
• de fixare a ascultării învinuitului, inculpatului, martorului;
• de fixare a confruntării;
• de fixare a procesului examinării psihiatrice.
Filmul şi videofonograma judiciare prezintă următoarele avantaje faţă
de fotografia judiciară:
• rapiditatea cu care se pot fixa persoanele şi obiectul în mişcare;
• acurateţea înregistrării imaginii şi sunetului;
• au un pronunţat caracter ilustrativ pentru anchetă;
• posibilităţile de falsificare sunt mai reduse.
Filmul judiciar realizează panoramări, travelling, stop cadru.
Panoramările se execută din punct fix, prin rotirea aparatului pe un plan
vertical, orizontal sau oblic, pentru prezentarea unui spaţiu mai larg şi
urmărirea unui subiect în mişcare.
Travellingul se execută prin apropierea de subiect, când se pleacă de
la un cadru şi se fixează punctul de interes prin detaliere; prin depărtarea de
subiect, pentru a se ilustra mediul ambiant; prin urmărirea subiectului (paralel
cu acesta, în urma ori înaintea lui).
Stopcadrul („îngheţarea” fazelor importante, din unghiuri de vedere
diferite) poate fi realizat prin opriri de câteva secunde, refilmări în condiţii de
laborator şi filmări după fotografii.

Filmul şi videofonograma judiciar-operative


a) Filmul şi videofonograma de constatare
Se instalează camere de luat vederi în muzee, mari magazine, săli de
aşteptare, bănci etc. unde se impune o supraveghere în scop preventiv şi
constatator. De asemenea, se instalează în intersecţii şi pe traseele
aglomerate.
b) Filmul şi videofonograma de fixare a locului săvârşirii
infracţiunii:
• Realizarea genericului, pentru crearea cadrului procedural, înainte
sau după terminarea cercetării locului faptei.

– 90 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

• Filmarea de orientare pentru fixarea locului săvârşirii infracţiunii în


ansamblu, de la o distanţă cât mai mare, cu ajutorul unui obiectiv
superangular, preferabil cât mai de sus (de pe clădiri sau din elicopter).
c) Filmarea schiţă fixează locul faptei în totalitate sau pe secţiuni şi se
împarte în:
- filmarea schiţă panoramică, liniară sau circulară;
- filmarea schiţă încrucişată;
- filmarea schiţă pe sectoare.
d) Filmogrammetria, ca metodă auxiliară de măsurare a dimensiunilor
din câmpul infracţional, se realizează prin:
– filmare bidimensională, pentru reprezentarea la scară a urmelor
infracţiunii. Aparatul de filmat ori camera de luat vederi se aşează
perpendicular pe urmă, cu sursa de iluminare dispusă în spate, pentru urmele
de suprafaţă sau sub un unghi de incidenţă cuprins între 30-70 grade, pentru
urmele de adâncime;
– filmare tridimensională, pentru fixarea imaginii obiectului şi a
etalonului (jaloane la spaţii largi, bandă sau riglă gradată în spaţii înguste).
e) Filmarea obiectelor principale (cadavru, arme de foc etc.).
Se execută în faza statică a cercetării locului faptei, fără mişcarea
obiectelor, precum şi în faza dinamică.
f) Filmarea de detaliu. Se realizează la o scară mai mare decât
dimensiunea reală a urmei sau a obiectului filmat.
g) Filmarea urmelor de picioare. Se execută înaintea oricărei
operaţiuni care ar putea conduce la alterarea urmelor, după ce în prealabil s-a
trasat axa cărării de urme printre cele două şiruri de urme de paşi.
h) Filmarea urmelor de mâini se realizează după metodele folosite la
fotografia judiciară.
i) Filmarea armelor de foc, a armelor albe şi a instrumentelor de
spargere:
• se recomandă să se facă din toate unghiurile, pentru amplasarea
acestora în câmpul infracţional, evidenţierea dimensiunilor, a formei exterioare
şi a caracteristicilor.
• evidenţierea tuburilor, a urmelor de ricoşeu.
• urmele instrumentelor de spargere se vor filma în ordinea formării lor.
• pentru filmarea microurmelor, aparatul de filmat va fi dispus
perpendicular pe acestea, iar lumina va fi dirijată asupra lor sub forma unui
fascicul îngust.
Filmul şi videofonograma judiciare sunt indispensabile:
• în cazul filmării cadavrelor spânzurate, îngheţate, ale înecaţilor etc.;

– 91 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

• în cazul unor evenimente deosebite: incendii, explozii, evenimente


miniere, catastrofe feroviare, aeriene, maritime şi fluviale; accidente grave de
circulaţie rutieră;
• ascultarea învinuitului, inculpatului şi a martorului etc.;
• filmarea urmelor în condiţii de laborator: sub radiaţii invizibile; sub
radiaţii monocrome; sub radiaţii policrome; filmarea zonelor iluminate-umbrite;
microfilmarea; macrofilmarea; filmarea în procesul prelevării modelelor de
comparaţie.

3.4. Investigarea faptelor şi documentarea probelor cu ajutorul


fotografiilor judiciare

Pe timpul executării misiunilor specifice Jandarmeriei Române,


jandarmii constată o gamă variată de infracţiuni cum ar fi: furturi, tâlhării,
distrugeri, şantaj, ultraj, vătămări corporale, loviri etc.
În toate aceste cazuri, fotografia judiciară operativă (despre care se fac
precizări în procesul verbal de constatare a infracţiunii) executată cu prilejul
cercetării locului faptei şi a împrejurimilor acesteia este unul din procedeele
importante de relevare şi fixare a rezultatelor cercetării, fiind totodată şi un
material probatoriu la dosarul cu acte premergătoare întocmit de
ofiţerii/subofiţerii jandarmi.
Scopul fotografiei judiciare este de a înregistra un documentar/material
probatoriu, despre locul săvârşirii unei fapte penale aşa cum arăta acesta la
momentul sosirii criminalistului. Există tehnici şi deprinderi consacrate în
literatura de specialitate (aşa cum sunt tratate mai jos – subcapitolul 2.3.)
referitor la efectuarea fotografiei la locului faptei.
În activitatea criminalistică, pentru legalitatea obţinerii probelor,
trebuiesc respecte câteva aspecte de ordin deontologic, cum ar fi:
a. folosirea mijloacelor de fotografiere şi de realizare a planşelor
fotografice cu respectarea actelor normative, precum şi a tuturor regulilor
criminalistice de efectuare a lor;
b. procesul-verbal de constatare a infracţiunii, încheiat cu prilejul
întocmirii actelor premergătoare, şi planşa fotografică, trebuie să conţină date
şi referiri exacte, detaliate, obiective, explicite cu privire la toate fotografiile
efectuate şi ataşate la aceasta, precum şi condiţiile tehnice exacte în care au
fost realizate fotografiile.
c. între planşa fotografică cu aspecte din câmpul infracţional şi
procesul-verbal de constatare a infracţiunii să existe o relaţie de completare
reciprocă şi de susţinere a materialului documentar de probare a faptei.
Câte fotografii trebuie executate la faţa locului?
– 92 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fotografiile efectuate la faţa locului sunt deosebit de importante pentru


investigarea/documentarea unei fapte. Apare deseori întrebarea referitoare la
câte fotografii trebuiesc făcute la locul faptei cu ocazia constatării infracţiunii?
Din experienţa acumulată în activitatea criminalistică, putem spune că,
atunci când vine vorba despre documentarea/probarea unei fapte prin
fotografii, nu există un număr specific de fotografii ce trebuiesc făcute.
Întotdeauna depinde de opinia criminalistului de câte fotografii are nevoie
pentru a conserva/fixa imaginea locului faptei în forma originală din momentul
sosirii acestuia la faţa locului.
Spre exemplu, referitor la numărul de fotografii ce trebuie făcute la faţa
locului, având în vedere o cameră standard, criminalistul poate efectua câte o
fotografie fiind poziţionat cu spatele, pe rând, la fiecare perete, iar apoi din
fiecare colţ al camerei. Astfel se obţin opt fotografii cu imagini diferite ale
aceleiaşi camere. Imaginile de relaţionare şi asociere ale probelor, precum şi
cele efectuate în detaliu depind de particularitatea dovezilor şi a urmelor
activităţii infracţionale ce trebuiesc documentate/strânse.
Ce fel de fotografii trebuie făcute la locul faptei?
La scena locului faptei, trebuie avute în vedere trei aspecte/moduri de
fotografiere:
a. Se fotografiază câmpul infracţional pentru a se obţine acele imagini
care prezintă întreaga scenă infracţională;
b. Se fac fotografii care pot arăta legătura între probele
/urmele/aspectele existente la locul faptei;
c. Se fac fotografii în detaliu ale urmelor/probelor/aspectelor rezultate
din activitatea infracţională.
Când se fac fotografii de orientare a locului faptei (generale) a unei
case, a unui spaţiu comercial sau a unui vehicul trebuie avut în vedere ca în
fotografii să apară ferestrele, uşile şi toate intrările.
Atunci când se procedează la efectuarea fotografiilor în detaliu trebuie
avut în vedere faptul că se fotografiază proba aşa cum a fost descoperită la
locul faptei, iar apoi se foloseşte un fundal neutru pentru a putea fi scoasă în
evidenţă.
Aspecte generale ce trebuie respectate de criminalist cu ocazia
efectuării fotografiilor judiciare:
a) fotografiază locul faptei cât mai repede posibil pentru a nu apare
modificări în câmpul infracţional;
b) fotografiază prima dată zonele fragile (la care pot apărea modificări
în câmpul infracţional datorită imposibilităţii de protejare) de la locul faptei;
c) fotografiază de la înălţimea ochiului pentru a reda o imagine
normală/obişnuită;

– 93 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

d) ia întotdeauna fotografii preliminare/generale;


e) fotografiază un set complet de imagini procedând la efectuarea de
fotografii din unghiuri şi distanţe diferite;
f) fotografiază toate zonele de investigare/documentare a locului faptei,
inclusiv descoperirile constatate;
g) fotografiază probele în detaliu;
h) fotografiază intrările şi ieşirile existente atât din interior, cât şi din
exterior;
i) fotografiază imagini clare. Dacă este posibil se foloseşte unui tripod.
j) evită lumina din spate. Aceasta creează siluete şi poate produce
umbre sau neclarităţi;
k) foloseşte lumina din lateral pentru a scoate în evidenţă
textura/structura, urmele produse de unelte sau alte iregularităţi de pe
suprafeţe. Evită folosirea acesteia când fotografiezi ascunzători, recipiente sau
corpuri de mobilă.
l) lumina din faţă este, în mod normal, cea mai bună în munca
jandarmului criminalist.
m) flash-ul (lumina artificială) prezintă avantaje de uşurinţă în
manipulare şi control.

– 94 –
4. Planşa fotografică şi schiţa fotografică

4.1. Planşa fotografică

Planşa fotografică efectuată cu ocazia cercetării la faţa locului,


reprezintă un material de documentare ce cuprinde totalitatea fotografiilor
judiciare efectuate în câmpul infracţional/locul faptei precum şi împrejurimilor
acestuia şi care sunt concludente în probarea activităţii infracţionale. Despre
efectuarea fotografiilor judiciare se fac menţiuni în procesul-verbal de
constatare a infracţiunii flagrante. În acelaşi proces verbal de constatare a
infracţiunii flagrante se fac menţiuni referitoare la aparatul de fotografiat folosit
la realizarea fotografiilor judiciare, despre condiţiile de lumină şi despre planşa
fotografică ce se anexează la procesul-verbal de constatare a infracţiunii.
După prelucrarea materialului fotosensibil şi obţinerea imaginilor
pozitive se trece la întocmirea planşei fotografice.
Planşele fotografice pot fi clasificate în trei mari grupe:
– planşe fotografice operative;
– planşe fotografice demonstrative;
– planşe fotografice de informare.
Planşa fotografică operativă cuprinde fotografiile realizate cu ocazia
efectuării unor activităţi de urmărire penală: cercetarea la faţa locului,
percheziţie, reconstituire, prezentare pentru recunoaştere.
La întocmirea acestei planşe se vor respecta următoarele condiţii
de formă şi fond:
– fotografiile se vor realiza, de regulă la dimensiunile de 8,5x11,5 cm.
Acestea vor fi clare şi vor reda corect tonalităţile de alb-gri-negru ori nuanţele
de culoare;
– fotografiile se vor lipi de hârtie sau carton, în următoarea ordine:
fotografii de orientare, fotografii schiţă, fotografii ale obiectelor principale,
fotografii ale urmelor şi fotografii de detaliu;
– pe prima filă, la antet, se va trece denumirea instituţiei din care face
parte cel care întocmeşte planşa fotografică, precum şi cu ce ocazie a fost
întocmită aceasta;

– 95 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– fiecare fotografie lipită pe planşă va fi ştampilată având în vedere ca


impresiunea ştampilei să fie imprimată atât pe fotografie, cât şi pe coala de
hârtie pe care s-a lipit fotografia;
– sub fiecare fotografie se vor face menţiuni prin care să se explice ce
reprezintă aceasta (detaliile pot fi marcate prin săgeţi);
– după ultima fotografie se va menţiona numărul de file, numărul de
fotografii cuprinse în planşă, cu ce aparate, ce material fotosensibil s-a folosit
şi în ce condiţii de iluminare s-a fotografiat;
– pe verso-ul fiecărei foi se va scrie „alb” şi se va ştampila;
Planşele fotografice vor fi ştampilate şi semnate pe fiecare pagină de către
cel care le-a realizat, iar la final se trece în clar numele celui care a întocmit-o.
Planşa fotografică operativă trebuie realizată în aşa fel încât să
completeze şi să concorde cu procesul-verbal întocmit cu prilejul desfăşurării
respectivei activităţi de urmărire penală.
Planşa fotografică demonstrativă cuprinde fotografiile judiciare
executate cu ocazia efectuării deferitelor examinări în laborator.
Dimensiunile fotografiilor vor fi stabilite în raport de necesităţile
demonstrării rezultatelor examinării respective.
Planşa fotografică demonstrativă completează şi ilustrează rapoartele
de constatare tehnico-ştiinţifică şi de expertiză. La întocmire, se vor respecta,
în general, aceleaşi condiţii în cazul planşei fotografice operative.
Planşa fotografică de informare trebuie realizată în condiţii grafice şi
de calitate deosebite. Această planşă va cuprinde numai fotografii color (în
cazuri excepţionale, se admit fotografii alb-negru), care să ilustreze aspecte
deosebite privind neglijenţă gravă, distrugeri cu pagube mari, accidente de
circulaţie (sau de altă natură) cu urmări deosebit de grave etc.
Fotografiile cu dimensiunile de 11,5x17,5 cm se lipesc pe carton de
bună calitate, cu chenar şi vor fi însoţite de explicaţii scrise.
Pe prima filă se va trece cazul ale cărui aspecte sunt ilustrate prin
fotografiile realizate.
În final, nu se vor mai face menţiunile arătate la planşa fotografică
operativă.
Această planşă fotografică se înaintează celor care au solicitat-o (şeful
unităţii de poliţie, conducerea I.G.P.R. sau a ministerului, primăriei etc.) pe
bază de adresă.
Pentru a fi de un real folos, planşa cu fotografii executate cu ocazia
cercetării la faţa locului trebuie să cuprindă toate genurile de fotografie
judiciară operativă, în ordine, adică:
– de orientare la faţa locului (fotografii generale);
– schiţa locului faptei;
– obiectele principale din câmpul infracţiunii (fotografii în detaliu);

– 96 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– urmele găsite în câmpul infracţiunii (fotografii în detaliu);


– alte detalii.
Întotdeauna, obiectele principale şi cele care poartă urme precum şi
urmele trebuiesc marcate (numerotate) şi fotografiate metric.
Planşa fotografică va avea număr de înregistrare, va fi datată şi va
avea un titlu din care să reiasă:
– cu ce ocazie este întocmită;
– ce reprezintă;
– pentru ce faptă comisă a fost întocmită planşa fotografică;
– unde, când şi cine a săvârşit fapta (atunci când se cunoaşte
persoana în cauză).
În unele situaţii se poate întocmi şi schiţa locului faptei.
4.2. Schiţa locului faptei
Schiţa se întocmeşte în acele situaţii când este necesară o mai bună
înţelegere a amplasamentului urmelor şi a raporturilor de spaţiu în care se află
acestea cu celelalte elemente de la faţa locului. La întocmirea acesteia se
folosesc semnele convenţionale prevăzute în reglementări interne, iar pentru
situaţiile când acestea nu sunt prevăzute, se stabilesc, în mod arbitrar, semne
convenţionale care vor fi explicate în legenda schiţei.
Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de
reprezentare grafică a situaţiei de la faţa locului. Prin aceasta se redau în
sistem ortogonal-realizarea unor proiecţii obţinute prin trasarea unei
perpendiculare de la fiecare punct de proiectat pe planul de proiecţie-
elementele esenţiale din câmpul infracţiunii, mărite sau micşorate la scară.
Oricare ar fi modalităţile de reprezentare grafică, schiţa locului faptei
ajută la înţelegerea mai exactă a tabloului real al locului săvârşirii infracţiunii,
având menirea de a ilustra constatările din procesul-verbal şi de a întregi
celelalte mijloace de fixare a rezultatelor cercetării la faţa locului.
Pentru ca schiţa locului faptei să formeze o imagine completă şi
veridică a situaţiei de la locul săvârşirii infracţiunii, la întocmirea ei trebuie
respectate unele reguli, dintre care se pot aminti:
– exactitatea schiţei;
– cotarea schiţei;
– întocmirea la scară a schiţei;
– orientarea schiţei (latura din dreapta a schiţei - spre direcţia nord-sud);
– claritatea schiţei;
– reprezentarea prin semne convenţionale criminalistice;
– individualizarea schiţei (prin menţionarea următoarelor date: titlul,
scara la care s-a întocmit, data, locul şi cauza în care s-a procedat la
cercetarea locului faptei şi întocmirea schiţei, numele, prenumele calitatea şi
organul din care fac parte membrii echipei de cercetare, semnăturile
participanţilor la cercetarea la faţa locului).

– 97 –
MINISTERUL INTERNELOR ŞI REFORMEI ADMINISTRATIVE
INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI

INSPECTORATUL DE JANDARMI JUDEŢEAN VÂLCEA


Nr. 654 123 din 11.03.2008

PLANŞĂ FOTOGRAFICĂ

Cu aspecte de la faţa locului în cazul privind pe numitul ION VASILE,


în vârstă de 28 de ani, domiciliat în localitatea Horezu, judeţul Vâlcea, care în
noaptea de 10/11.03.2008, prin escaladarea gardului şi forţarea cu o rangă
metalică a uşii de acces, a pătruns în locuinţa numitului TURCU VASILE,
situată în localitatea Călina, strada Primăverii, 27, judeţul Vâlcea, de unde a
furat un televizor color marca Amadeus şi un geamantan de culoare închisă
din piele, ambele bunuri în valoare de aproximativ 850 lei.

ÎNTOCMIT,

Vâlcea – 2008

– 98 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 1

ştampilă

Foto nr. 1-2. Imagine de ansamblu


a imobilului situat în localitatea
Călina, str. Primăverii nr. 27,
proprietatea numitului Turcu Vasile.

ştampilă

Foto nr. 3. Imobilul văzut din


stradă.

ştampilă

ÎNTOCMIT

– 99 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 4. Imobilul văzut dinspre


grădină.

ştampilă

Foto nr. 5. Uşa de acces în


locuinţă. Săgeata indică urmele de
forţare găsite la nivelul sistemelor
de închidere a uşii de acces.

ştampilă

Foto nr. 6. Detaliu al urmelor de


forţare. Fotografia la scară a
urmelor de forţare descoperite pe
uşa principală de la intrarea în
locuinţă.

ştampilă

ÎNTOCMIT

– 100 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 7. Reprezintă fotografia


schiţă a locului unde au fost
abandonate două şurubelniţe şi
găsită o urmă de încălţăminte
(1 - urma de încălţăminte, 2 şi 3
şurubelniţele).

ştampilă

Foto nr. 8. Fotografia la scară a


urmei de încălţăminte.

ştampilă

Foto nr. 9. Fotografia la scară a


unei şurubelniţe descoperită în
apropierea urmei de încălţăminte.

ştampilă

ÎNTOCMIT

– 101 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 10. reprezintă fotografia


schiţă a camerei în care se afla
televizorul reclamat ca furat.

ştampilă

Foto nr. 10-11. Aspecte din camera


de zi. Săgeata indică comoda de
unde se reclamă sustragerea
geamantanului din piele şi a
televizorului color marca Amadeus.

ştampilă

Foto nr. 12 Partea superioară a


şifonierul pe care s-a descoperit o
urmă digitală. Săgeata indică locul
unde a fost descoperită, fixată şi
ridicată urma digitală.

ştampilă

ÎNTOCMIT

– 102 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Foto nr. 13. Fotografia metrică a


urmei digitale descoperită şi ridicată
de pe uşa şifonierului.

ştampilă

Prezenta planşă fotografică conţine un număr de 6 (şase) file şi un


număr de 13 (treisprezece) fotografii judiciare executate cu aparatul fotografic
Practica L 2, folosind film AZOPAN PS 21 DIN, în condiţii de lumină naturală şi
artificială.
Procesarea negativului s-a realizat cu aparatul de copiat prin proiecţie
Magnifax, pe hârtie foto BC 11.

ÎNTOCMIT,
(gradul, numele şi prenumele în clar)

– 103 –
(MODEL)

– 104 –
5. Urmele criminalistice – noţiune şi clasificare

5. 1. Noţiunea de urmă în sens criminalistic

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii, precum şi tot mai larga lor aplicare în


toate sectoarele vieţii economice şi sociale au dat posibilitatea justiţiei să-şi
găsească un puternic sprijin pentru îndeplinirea misiunii sale în rezultatele
oferite de cercetările ştiinţifice şi tehnice.
Atât în procesul penal, cât şi în procesul civil, prima sarcină pe care o
are de îndeplinit organul judiciar este aceea de a stabili exact situaţia de fapt
supusă judecăţii. Astfel, în procesul penal urmează să se stabilească dacă
infracţiunea s-a săvârşit, în mod real, şi dacă făptuitorul este cel învinuit,
precum şi împrejurările în care s-au petrecut faptele. În procesul civil organul
judiciar trebuie, de asemenea, să cunoască exact raporturile reale care au dat
naştere conflictului de interese dintre părţi.
În desfăşurarea activităţilor specifice cercetării criminalistice se ia în
considerare principiul conform căruia, în majoritatea cazurilor, săvârşirea unei
infracţiuni presupune prezenţa făptuitorului la faţa locului şi implicit efectuarea
de către acesta a unor activităţi ce produc modificări materiale în ambianţa
existentă, cunoscute sub denumirea generică de „urme”.
Edmond Locard, un criminalist francez de seamă, afirma: „Este
imposibil pentru un răufăcător să acţioneze cu intensitatea pe care o
presupune acţiunea criminală, fără să lase urme materiale”.
Din punct de vedere criminalistic, prin urmă se înţelege orice
modificare materială produsă ca urmare a interacţiunii dintre făptuitor,
mijloacele folosite de acesta şi elementele componente ale mediului unde îşi
desfăşoară activitatea infracţională, modificări care, examinate individual sau
în totalitate, pot conduce la stabilirea faptei, identificarea făptuitorului, a
mijloacelor folosite de acesta şi la lămurirea împrejurărilor în care s-a comis
fapta penală.
Din practica judiciară s-a desprins ideea că producerea unei modificări
nu este limitată în exclusivitate la persoana autorului faptei, ea putând

– 105 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

aparţine, în egală măsură, subiectului pasiv al infracţiunii(partea vătămată). Un


exemplu în acest sens este dat de petele de sânge sau firele de păr
descoperite pe îmbrăcămintea sau corpul agresorului, care aparţin persoanei
agresate.
Având în vedere cele de mai sus, putem considera drept urme:
– tot ce a rămas material (vizibil sau invizibil) la locul faptei de la
persoana făptuitorului, de la îmbrăcămintea acestuia sau de la mijloacele sau
instrumentele folosite de acesta (îmbrăcăminte abandonată de infractor, urme
ale diferitelor instrumente de spargere, urmele papilare etc.);
– tot ce s-a ataşat material (vizibil sau invizibil) de la locul faptei asupra
făptuitorului, hainelor, obiectelor, mijloacelor sau instrumentelor folosite de
acesta la comiterea faptei (ex: particule de sol ataşate de la locul faptei pe
încălţămintea infractorului, sânge aparţinând victimei descoperit pe hainele lui
etc.);
– schimbările de poziţie ale unor obiecte existente la locul săvârşirii
faptei, dacă au legătură cu activitatea infracţională (ex: un fotoliu mutat de la
locul lui de către infractor pentru ca acesta să poată ieşi pe geam).
Trebuie reţinut că pentru a putea fi considerate urme în sens
criminalistic, modificările materiale trebuie să aibă legătură de cauzalitate cu
fapta penală.
Aceasta pentru că la locul faptei, jandarmul poate descoperi o
multitudine de modificări, dar el trebuie să le descopere şi să le examineze
numai pe cele care au fost create în timpul săvârşirii faptei sau care au
legătură cu aceasta, întrucât numai în acest fel se poate ajunge la făptuitor şi
la dovedirea vinovăţiei.
Rămânerea la faţa locului a urmelor este determinată de cauze
diferite, precum:
– condiţiile în care operează infractorul (timp scurt, dificultăţi de
pătrundere etc.);
– starea psihică a făptuitorului în momentul comiterii faptei (frică,
emoţie etc.);
– modul de operare, de multe ori specific făptuitorului;
– condiţii nefavorabile de iluminare în locul faptei;
– necunoaşterea topografiei locului faptei ş.a.m.d.
Importanţa studierii tuturor categoriilor de urme rezultă din următoarele
raţiuni:
– acestea apar obligatoriu în procesul comiterii infracţiuni;
– crearea lor este rezultatul interacţiunii (contactului) dintre factorii
creatori şi cei primitori de urme în timpul săvârşirii faptelor penale.

– 106 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

5.2. Clasificarea generală a urmelor

Clasificarea urmelor s-a realizat după mai multe criterii, după cum
urmează:
a) După factorul creator de urmă: urme create de om, urme create
de animale, urme create de vegetale, urme create de obiecte, urme create de
unele fenomene.
b) După factorul primitor de urmă: urme primite de om, urme primite
de animale, urme primite de vegetale, urme primite de obiecte.
c) După esenţa (felul) lor: urme formă; urme materie, urme
poziţionale.
d) După mărime: macrourme, microurme.
e) După valoarea lor în procesul identificării: urme care furnizează
elemente pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale săvârşirii infracţiunii, urme
care ajută la stabilirea apartenenţei de gen, grup, categorie sau specie, urme
ce permit identificarea factorului creator.
În continuare vom acorda atenţia cuvenită fiecărei categorii de urme
enumerate mai sus.
a) Urmele după factorul creator de urmă
Urme create de om
Cuprind toate modificările rezultate atât din simplul contact al corpului
omenesc cu elementele componente ale mediului, cât şi din mişcările
complexe ale acestuia, iniţiate, deliberate şi coordonate de activitatea
cerebrală.
Omul poate crea la faţa locului urme formă şi urme materie.
Din categoria urmelor formă fac parte:
1. urmele mâinilor
În sens criminalistic se înţeleg acele modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei ca rezultat al contactului mâinilor făptuitorului şi
victimei cu acestea, în procesul săvârşirii infracţiunii.
Din uriaşa varietate de urme, de cele mai multe ori, pentru urmărirea şi
descoperirea infractorului sunt folosite urmele de mâini şi aceasta deoarece în
timpul săvârşirii infracţiunii este greu să se evite atingerea cu mâinile a
obiectelor.
Formarea urmelor de mâini se explică prin existenţa permanentă pe
suprafaţa palmei şi a degetelor a substanţei secretate de piele, substanţă
formată din compuşi organici şi anorganici, care nu se evaporă prin trecerea
timpului.
Identificarea persoanelor după urmele de mâini se bazează pe
varietatea desenului papilar de pe partea anterioară a palmei şi a degetelor, ce
se prezintă sub formă de ridicături şi adâncituri.

– 107 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urmele lăsate de mâinile infractorului se întâlnesc foarte des în


cercetarea locului faptei, pentru că mâinile vin cel mai des în contact cu diferite
obiecte, depunând substanţe care au aderat la ele, ridicând materii în stare
pulverulentă sau depunând sub formă de urme invizibile resturi de sudoare şi
grăsime.
2. urmele picioarelor
Prin urme ale picioarelor se înţeleg acele modificări aduse elementelor
componente ale locului faptei ca rezultat al contactului picioarelor desculţe cu
acestea în procesul săvârşirii infracţiunii.
3. urmele buzelor
Sunt reproduceri ale reliefului şi formelor exterioare ale buzelor, create
pe diverse suprafeţe, în procesul săvârşirii unei infracţiuni.
4. urmele dinţilor
Prin urme de dinţi se înţeleg modificările aduse elementelor
componente ale locului faptei ca rezultat al contactului dinţilor cu ele în
procesul săvârşirii infracţiunii sau în legătură cu aceasta. În timpul luptei, pe
corpul victimei şi chiar pe cel al infractorului se pot forma urme de dinţi, astfel
prezenţa acestor urme indică împrejurările în care a avut loc fapta.
5. urmele urechilor, nasului şi a altor părţi ale feţei şi corpului uman
Prin această categorie de urme se înţelege toate acele modificări
aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al contactului
urechilor, nasului şi altor părţi ale feţei şi corpului uman cu ele în procesul
săvârşirii unei infracţiuni.
6. urmele sonore ale vocii şi vorbirii
În sens criminalistic se înţeleg acele urme produse de aparatul
fenorespirator al omului.
7. scrisul
În sens criminalistic scrisul interesează prin faptul că este o formă
specifică a activităţii umane şi el poartă „marca” individualităţii persoanei care îl
realizează şi prin intermediul lui se poate ajunge la aceasta.
8. nodurile şi legăturile
Nodul, ca manieră de realizare, constituie o urmă a activităţii umane, care
oferă anumite date referitoare la desfăşurarea faptei penale, date ce pot duce la
elucidarea unor împrejurări ale ei. Legăturile reprezintă modul cum sunt înfăşurate
materialele folosite la realizarea nodurilor (frânghie, laţ, sfoară, sârmă).
Din categoria urmelor materie de natură umană (biocriminalistice) fac
parte:
1. Urmele de sânge. Prin urme de sânge se înţelege lichidul extravazat
dintr-un sector al aparatului cardiovascular şi depus pe un anumit suport, în
procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.

– 108 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

2. Urmele de salivă. Prin urme de salivă se înţelege lichidul de secreţie


a glandelor salivare depus pe diferite suporturi, în procesul săvârşirii unei
infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
3. Urmele de spermă. În sens criminalistic reprezintă lichidul de
secreţie a glandelor sexuale masculine, exteriorizat din cauze fiziologice sau
patologice, depus pe diferite suporturi în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau
în legătură cu aceasta.
4. Urmele de natură piloasă. Prin urmă de natură piloasă se înţelege
firul de păr provenit de la corpul uman în procesul săvârşirii unei infracţiuni sau
în legătură cu aceasta.
5. Urmele de natură osteologică. Prin urme de natură osteologică se
înţeleg oasele şi cartilagiile sau resturile din ele, a căror prezenţă la faţa locului
este datorată săvârşirii unei infracţiuni.
6. Urmele altor ţesuturi moi. În categoria urmelor altor ţesuturi moi se
includ ţesuturile şi organele de natură umană descoperite la faţa locului şi care
au legătură cu săvârşirea unei fapte penale.
7. Urmele de miros. Prin urmă de miros se înţelege dâra formată prin
deplasarea unei persoane, în care rămâne mirosul specific al corpului,
îmbrăcămintei, încălţămintei acestuia sau altor obiecte aflate asupra sa.
8. Urme create de animale. Prin urme ale animalelor se înţelege
totalitatea modificărilor produse în câmpul infracţional de animale a căror
prezenţă la faţa locului este în legătură cu săvârşirea faptei penale.
Urmele lăsate de animale pot fi: urme formă şi urme biologice.
Din categoria urmelor formă fac parte:
1. Urmele de picioare. Urmele pe care le creează picioarele sunt cele
mai frecvent întâlnite la faţa locului şi au valoare în identificarea animalului sau
stabilirea apartenenţei de gen.
2. Urmele de dinţi. Aceste urme prezintă, de asemenea, o pondere
însemnată din punctul de vedere al frecvenţei şi al posibilităţilor de descoperire
la faţa locului. Mărimea, conformaţia şi dispunerea pe o arcadă a dinţilor diferă
în raport cu specia animalului. Forma maxilarelor, prezenţa dinţilor pe ambele
maxilare sau numai pe unul, mărimea, conformaţia şi dispunerea acestora pe
arcadă diferă în raport cu specia animalului şi uneori cu vârsta acestuia.
3. Urmele de coarne. Sunt mai rar întâlnite la faţa locului, ele putând fi
create de un număr restrâns de specii. Forma şi dispunerea pe cap a
coarnelor diferă de la o specie de animale la alta şi chiar în cadrul aceleiaşi
specii, de la un individ la altul.
4. Urmele altor părţi ale corpului animalelor (botul, buzele, abdomenul,
genunchiul etc.) – forma şi mărimea lor diferă de la o specie la alta.

– 109 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

5. Urmele sonore. Anatomia, fiziologia şi fiziopatologia aparatului


fonator al animalelor presupune o multitudine de particularităţi caracteristice
fiecărei specii de animale şi în cadrul aceleiaşi specii, fiecărui exemplar în
parte, care îşi lasă amprenta în urmele sonore.
Prin urme biologice de natură animală se înţeleg produsele de
secreţie, de excreţie şi resturile de ţesuturi rezultate în procesul săvârşirii unor
fapte penale sau în legătură cu acestea.
Astfel, distingem: urmele de sânge; urmele de spermă; urmele de
secreţie lactată; urmele de natură piloasă; urmele de miros; alte urme de
natură biologică (puf, fulgi, pene, coarne, gheare, copite etc.).
Urme create de vegetale. Prin urme de natură vegetală se înţeleg
modificările produse la faţa locului ca urmare a contactului diferitelor plante cu
elementele mediului ambiant, modificări apărute în procesul săvârşirii unei
infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Urme ale vegetalelor pot fi: urme formă şi urme biologice de
natură vegetală.
Urmele formă de natură vegetală se creează ca o consecinţă a
schimbărilor de aspect pe care le provoacă un organism vegetal ori un
fragment al acestuia pe un suport cu o plasticitate adecvată.
Urmele biologice de natură vegetală se pot prezenta la faţa locului în
diferite ipostaze, cum ar fi: fragmente de plante, tulpini, rădăcini, frunze, flori,
scoarţă de copac, fibre de plante industriale, seminţe, lăstari, polen. Acestea
diferă în funcţie de următorii factori: natura şi forma suportului, specia, natura
organului vegetal, influenţa factorilor de mediu intern, natura activităţii
infracţionale, intervalul scurs de la formare şi până la descoperire.
Urme create de obiecte. Prin urme ale obiectelor se înţeleg
modificările aduse la faţa locului ca urmare a contractului diferitelor obiecte cu
elementele mediului ambiant, modificări apărute în procesul săvârşirii unei
infracţiuni sau în legătură cu aceasta (încălţăminte, îmbrăcăminte, instrumente,
arme, mijloace de transport etc.).
Urmele încălţămintei se creează prin contactul ce are loc între
aceasta şi elementele componente ale locului unde s-a comis fapta penală
(sol, duşumea, mobilă, materiale purverulente, covor).
Ele ajută la determinarea drumului parcurs de persoanele ce
interesează la identificarea încălţămintei creatoare, precum şi la furnizarea
datelor în legătură cu activităţile desfăşurate înaintea, în timpul şi după
comiterea infracţiunii.
Urmele obiectelor de îmbrăcăminte. Prin urme ale obiectelor de
îmbrăcăminte se înţeleg modificările ce apar pe corpul omenesc sau pe
suprafaţa unor obiecte ori pe alte componente ale mediului, ca urmare a

– 110 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

contactului lor cu îmbrăcămintea purtată de o persoană, în procesul săvârşirii


unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Urmele instrumentelor. Prin instrumente înţelegem, în sens generic,
toate uneltele, sculele, aparatele şi orice alte obiecte care se folosesc la
săvârşirea unei infracţiuni (cleşti, ciocane, cuţite, topoare, şurubelniţe,
ferăstraie, răngi, leviere etc.).
O importanţă deosebită o prezintă instrumentele de spargere, prin care
putem înţelege o varietate foarte mare de obiecte, aparate adaptate sau
special construite, precum şi orice corp dur, folosite pentru a înfrânge
rezistenţa încuietorilor şi a oricăror mijloace utilizate pentru protecţia şi paza
bunurilor. În această categorie de instrumente sunt incluse nu numai cele care
folosesc la spargere, în accepţia proprie a cuvântului, ci şi cele care folosesc la
tăiere, apăsare, topire etc.
Prin urmare, un număr mare de infractori se va folosi de uneltele cu
mânuirea cărora sunt obişnuiţi profesional sau ca amatori şi numai în cazuri
mai rare întâlnim spargeri efectuate de rutinaţi în meserie. Lăcătuşul va prefera
să acţioneze asupra părţii metalice a unei uşi, tâmplarul asupra părţii din lemn,
dar aceasta nu poate constitui un criteriu absolut şi faptul se confirmă mai mult
la spărgătorii începători.
Urmele mijloacelor de transport. Prin urme ale mijloacelor de
transport se înţelege totalitatea transformărilor materiale produse de mijloacele
de transport ori părţi componente ale lor ce apar pe unele obiecte şi corpuri
sau în mediul înconjurător, pe timpul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură
cu aceasta.
Urmele create prin folosirea armelor de foc. Urmele armelor de foc
sunt acele elemente materiale care apar pe corpul omenesc sau pe diferite
obiecte componente ale mediului, rezultate în urma producerii împuşcăturii, cu
ocazia producerii unei infracţiuni. La crearea acestei categorii de urme
participă în mod necesar arma de foc, muniţia şi diferite suporturi (ţinte).
Urmele legăturilor şi nodurilor. Prin urme create de legături şi noduri
se înţelege totalitatea modificărilor produse de ele în ambianţa locului faptei, în
procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta. Prin folosirea
legăturilor şi nodurilor se creează urme sub formă de rosături, adâncituri,
decolorări sau alte semne pe suporturile cu care au venit în contact.
Scrisul de tipar şi scrisul dactilografiat. Scrisul de tipar şi cel
dactilografiat sunt urme ale infracţiunii atunci când au fost executate în
procesul săvârşirii acesteia sau în legătură cu ea.
Urmele sonore create de obiecte. Prin urme sonore create de obiecte
se înţeleg zgomotele produse de acestea în procesul săvârşirii unei infracţiuni
sau în legătură cu ea.
– 111 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urme de produse petroliere. Prin urmă de produs petrolier se înţelege


prezenţa lor, în orice cantităţi, la faţa locului, ca urmare a săvârşirii unei
infracţiuni ori în legătură cu aceasta. Urmele ce se formează pot apărea sub
diverse forme, cum ar fi: picături, mânjituri, pete, scurgeri, dâre, îmbibări,
aglomerări.
Urme de material plastic. Urmele de material plastic sunt acelea care
provin din obiecte confecţionate din produse plastice sau din semifinite din
acest tip şi se află la faţa locului ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau în
legătură cu aceasta.
Urme de coloranţi. Existenţa coloranţilor la faţa locului şi exploatarea
lor din punct de vedere criminalistic oferă posibilitatea stabilirii împrejurărilor în
care s-a comis fapta, a dovedirii prezenţei unei persoane sau obiect oarecare
în câmpul infracţiunii, precum şi a explicării anumitor modificări petrecute.
Urme de vopsea. Din punct de vedere criminalistic sunt considerate
urme de vopsea substanţele peliculogene ce se desprind de pe diverse
suporturi sau se formează pe ele în urma impactului lor cu alte obiecte, în
procesul săvârşirii unor infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Urme de metale. Acţiunea dinamică sub formă de tăiere, forţare etc.
dintre două sau mai multe corpuri metalice creează particule din metalele
supuse acestor acţiuni. Rezultatul unei asemenea acţiuni – când s-a produs în
procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta – poartă
denumirea de urme metalice.
Urme de soluri şi cenuşă. Urmele de sol sunt acele fragmente aduse
la locul infracţiunii – sau dislocate din acesta - pe încălţăminte, îmbrăcăminte
ori alte obiecte purtate de făptuitor sau victimă, precum şi de mijloacele de
transport folosite în procesul săvârşirii infracţiunii ori în legătură cu acesta.
În incendii, explozii, tentative de distrugere etc., resturile rămase la faţa
locului sub formă de cenuşă constituie urme preţioase ce pot servi la
determinarea constituenţilor anorganici ai substanţelor arse.
Urme de sticlă. În procesul săvârşirii unei infracţiuni, sticla, indiferent
de forma în care se află, poate lăsa urme, fie datorită contactului cu diferite
obiecte, corpuri, fie drept consecinţă a unor factori mecanici sau termici.
Urme de hârtie. La faţa locului hârtia poate fi găsită în starea ei
naturală (ruptă, tăiată, şifonată, perforată etc.) sau arsă (carbonizată pe toată
suprafaţa sau numai parţial).
Urme de cerneluri, tuşuri şi paste de scris. Prin urme de cerneluri,
tuşuri sau paste de scris se înţelege prezenţa unor asemenea substanţe la faţa
locului, în cantităţi sau forme diferite, ca urmare a săvârşirii unei infracţiuni sau
în legătură cu aceasta.

– 112 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urme de produse textile. Sunt considerate urme de produse textile


fragmentele, firele sau fibrele provenite de la obiectele de îmbrăcăminte, de
lenjerie, accesorii ale lor sau orice alte obiecte confecţionate din asemenea
produse, a căror prezenţă la faţa locului este determinată de săvârşirea unei
infracţiuni.
Urme de produse alimentare. Produsele alimentare sunt considerate
ca urme atunci când prezenţa lor la faţa locului are legătură cu infracţiunea
săvârşită.
Urme de natură pulverulentă. Materialele pulverulente constituie
urme atunci când prezenţa lor la faţa locului este determinată de săvârşirea
unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Urme toxice. Prin urme toxice se înţeleg substanţele toxice ca atare,
precum şi soluţiile acestora prezente la faţa locului pe diverse suporturi sau
recipiente, a căror existenţă are legătură cu infracţiunea săvârşită.
Urme create de unele fenomene
Din categoria urmelor create de incendii, explozii şi unele
catastrofe fac parte:
Urme create de incendii. Prin urme create de incendii se înţeleg
modificările produse la locul săvârşirii unei fapte penale ca urmare a acţiunii
substanţelor incendiare sau altor cauze declanşatoare, a flăcărilor deschise,
arderilor mocnite, temperaturii şi a celorlalte fenomene ce însoţesc incendiul.
Urme create de explozii. Prin urme de explozii se înţeleg modificările
apărute în compoziţia ori la suprafaţa obiectelor ce explodează şi în mediul
înconjurător, modificări care sunt în legătură cu săvârşirea unei fapte penale.
Urme specifice accidentelor şi catastrofelor de cale ferată. Prin urme
ale accidentelor şi catastrofelor de cale ferată se înţeleg toate modificările
create asupra materialului rulant de cale ferată şi a altor instalaţii feroviare,
precum şi asupra persoanelor sau mărfurilor transportate, în timpul şi în
legătură cu producerea evenimentelor respective.
Urme specifice catastrofelor aeriene
În raport cu cauza producerii catastrofei aeriene, cu înălţimea la care s-
a aflat aeronava, precum şi cu natura locului unde s-a prăbuşit, la faţa locului
se creează o serie de urme formă, poziţionale şi materie.
Urme specifice catastrofelor navale. Urmele ce pot fi create în cazul
catastrofelor navale sunt deosebit de multiple, acestea putând fi urme formă,
poziţionale şi materie.
Acestea trebuie căutate la locul faptei, respectiv locul de cercetat care
este reprezentat de locul unde s-a produs catastrofa (sinistrul, incendiul,
abordajul) şi cel unde s-a descoperit nava sau epava acesteia, zonă ce include
suprafaţa apei ca un plan în continuă mişcare (sub acţiunea vântului, a
curenţilor), construcţiile şi aparatele utilizate sau susceptibile a fi folosite ca
mijloace de transport pe apă şi porţiunile de uscat adiacente.

– 113 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

b) Urmele după factorul primitor de urmă


Urme primite de om. Omul poate primi urme create de toţi factorii
creatori. Astfel de urme sunt: particule de praf, pete de vopsea, vaselină,
sânge, urme ale ştrangulării etc.
În cadrul procesului de percepţie omul poate reţine şi unele urme care
dispar de la locul faptei odată cu consumarea infracţiunilor, cum sunt:
caracteristicile mersului infractorului, culoarea îmbrăcămintei şi obiectelor ce le
purta asupra sa, succesiunea activităţilor desfăşurate de făptuitor.
Urme primite de animale. Reprezintă acele modificări produse asupra
corpului acestora sub acţiunea factorilor creatori de urme (rănirea, imprimarea
pe blană sau pe pielea animalului, intoxicaţii etc.).
Urme primite de vegetale. Constau în: tăieturi, retezături, smulgeri,
ruperi sau imprimări de diferite obiecte sau substanţe, pete de sânge, de
vaselină etc.
Urme primite de obiecte. Din această categorie putem aminti: urmele
de încălţăminte create în teren moale, urmele instrumentelor de spargere în
tocul uşii sau geamului, urmele sonore înregistrate, imaginile de pe pelicule
foto sau înregistrările video, dacă sunt imagini neprelucrate.
c) Urmele după esenţa (felul) lor
Acestea se clasifică în urme formă; urme materie; urme poziţionale.
1. Urmele formă reproduc conturul exterior al factorului creator de
urmă ori linia de rupere a acestuia.
În funcţie de procesul de mişcare al celor doi factori, urmele formă se
subdivid în:
– urme statice, ce se formează prin apăsare, lovire, presare,
rostogolire, fără ca suprafaţa factorului creator de urmă să alunece pe
suprafaţa factorului primitor de urmă în momentul contactului (urmele de mâini
formate prin atingerea sau prinderea obiectelor, urmele create de pneurile
vehiculelor în timpul rulării, urmele de încălţăminte etc.);
– urme dinamice, ce se formează atunci când suprafeţele de contact
ale celor două obiecte – cel creator şi cel primitor de urmă – se află în mişcare
unele faţă de altele (urme de derapare, urmele create de ghinturile ţevii pe
glonţ, urma creată de topor, ferăstrău etc.)
În raport de modificările aduse factorului
primitor, urmele formă se subdivid astfel:
– urme de adâncime, ce se formează
prin modificarea în profunzime a obiectului
primitor în locul de contact cu cel creator de
urmă (urme de încălţăminte sau pneu în solul
moale, în zăpadă etc.). Aceste urme pot fi
statice sau dinamice.

– 114 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– urme de suprafaţă, ce se formează numai la suprafaţa obiectului


primitor şi apar ca rezultat al unor depuneri sau dislocări de substanţă, fără a
schimba forma sau conturul acestuia (urma lăsată de obiectul de scris folosit
de infractor la falsificarea paşaportului, urma papilară formată în urma
contactului dintre mâna infractorului şi un obiect lucios neşters de praf).
Aceste urme pot fi statice sau dinamice.
Urmele de suprafaţă, în funcţie de procesul formării lor, pot fi:
– urme create prin stratificare (ex: urma papilară formată prin
depunerea de sudoare pe un obiect lucios, neprăfuit);
– urme create prin destratificare (ex:
urma papilară formată prin destratificarea unei
cantităţi de praf de pe mobilă).
Dintre cele două categorii de urme,
prima categorie are o mai mare valoare în
procesul identificării, întrucât la această urmă
se pot observa elementele de detaliu ce ajută
la identificarea factorului creator.
Urmele formă se mai pot clasifica şi:
– vizibile cu ochiul liber (colorate);
– latente (invizibile) din cauza sub-
stanţei incolore care le creează (ex: urmele de mâini create prin depunerea de
sudoare produse de secreţia glandelor sudoripare şi sebacee de la nivelul
pielii, nefiind vizibile cu ochiul liber, deoarece substanţa nu este colorată).
2. Urmele materie
Aceste urme cuprind produsele, substanţele sau peliculele de natură
organică sau anorganică descoperite la faţa locului.
Astfel de urme sunt:
– produsele biologice de natură umană ori animală (sânge, salivă,
spermă, fire de păr etc.);
– de natură vegetală (seminţe, crengi, fructe etc.);
– substanţe chimice de natură organică sau anorganică (ex: cioburi de
sticlă, particule de vopsea, părţi ale unor obiecte etc.)
3. Urmele poziţionale
Sunt reprezentate de schimbările poziţiilor iniţiale ale obiectelor sau
subansamblelor acestora, în procesul săvârşirii unei infracţiuni şi care au legătură
cu aceasta (ex: sertar deschis, fereastra găsită în altă poziţie de cum a fost lăsată
de partea vătămată, un aparat de bord blocat, schimbătorul de viteze găsit cuplat
într-o anumită treaptă de viteză în urma unui accident rutier etc.).
d) Urmele după mărime
Acestea se clasifică în :
– macrourme, ce reprezintă urmele formă sau materie de dimensiuni
atât de mari încât pot fi descoperite şi examinate cu ochiul liber (urmele de
pneuri, de încălţăminte, părţi din obiecte etc.);

– 115 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– microurmele, acele urme formă sau materie, mici sau foarte mici, a căror
descoperire, ridicare şi examinare necesită folosirea unor mijloace tehnice
precum: lupa, microscopul, stereomicroscop etc. (ex: striaţiile create de
instrumentele de spargere, particulele microscopice de praf, sticlă ori metal etc.).
e) Urmele după valoarea lor în procesul de identificare
O primă grupă este reprezentată de urmele care furnizează elemente
pentru lămurirea diferitelor împrejurări ale comiterii infracţiunii.
Sunt acele urme care, deşi nu conţin elemente pentru stabilirea
apartenenţei de gen, contribuie la determinarea naturii activităţilor desfăşurate
de făptuitor, a succesiunii şi duratei lor. În această categorie intră urmele
poziţionale (fereastra deschisă, acul vitezometrului blocat la o anumită viteză
în cazul unui accident de circulaţie, limbile blocate ale unui ceas de mână spart
găsit asupra victimei care s-a luptat cu infractorul etc.).
O altă categorie este dată de urmele care ajută la stabilirea
apartenenţei de gen, grup, categorie sau specie, adică acele urme ce
conţin caracteristici individuale, însă insuficiente identificării factorului creator.
În această categorie includem urmele formă dinamice de frânare create de
pneul unui vehicul, urme de târâre pe carosabil, urme papilare create în
mişcare etc.
Mai există o categorie a urmelor după valoarea lor, şi anume urmele
ce permit identificarea factorului creator.
Sunt reprezentate de acele urme care conţin suficiente caracteristici
individuale pentru identificarea factorului creator. În acest sens putem aminti:
urmele de mâini, de miros, scrisul, urmele ghinturilor ţevii pe glonţ, sângele etc.
Prezenţa urmelor în câmpul infracţiunii nu prezintă nicio valoare dacă
acestea rămân necunoscute organului judiciar. Tocmai de aceea, urmele
trebuie descoperite şi examinate, apoi trimise la specialişti care în urma
examinărilor întocmesc raportul de constatare tehnico-ştiinţifică ori de
expertiză criminalistică conferindu-le în acest fel valoare judiciară ca probe.
În laboratoarele de traseologie, prin expertizele şi constatările tehnico-
ştiinţifice efectuate se pot rezolva următoarele probleme:
1. identificarea persoanelor după: urmele de dinţi, urmele de urechi,
urmele de buze, nas sau alte zone ale feţei;
2. se stabileşte dacă două sau mai multe fotografii reprezintă aceeaşi
persoană (expertiză de portret);
3. stabilirea stării de funcţionare a sistemelor de închidere şi
asigurare;
4. identificarea instrumentelor folosite la forţarea sistemelor de
închidere şi asigurare;
5. stabilirea modului de funcţionare a dispozitivelor folosite la forţarea
sistemelor de închidere şi asigurare;
6. identificarea mijloacelor de transport;

– 116 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

7. stabilirea întregului după părţile sale componente;


8. identificarea obiectelor de îmbrăcăminte şi încălţăminte;
9. identificarea instrumentelor de lovire (contondente, tăietoare,
tăietoare - înţepătoare, tăietoare-despicătoare, înţepătoare);
10. identificarea animalelor după urmele de picioare;
11. identificarea seriilor de identificare a autovehiculelor şi armelor de foc.
Schema clasificării urmelor
Prezentată în Tratat practic de criminalistică:

– 117 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

5.3. Conceptul de mijloc material de probă


Constituie mijloace materiale de probă „obiectele care conţin sau
poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la
aflarea adevărului.
Sunt, de asemenea, mijloace materiale de probă obiectele care au
fost folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni,
precum şi obiectele care sunt produsul infracţiunii”.
Importanţa mijloacelor de probă admise de lege, dintre care cele privind
identificarea criminalistică ocupă un rol important în structura criminalisticii,
reprezintă problema centrală a investigaţiilor criminalistice, având ca destinaţie
descoperirea şi evidenţierea unor aspecte practice prin modalităţi tehnico-
ştiinţifice moderne, capabile să combată eficient orice gen de fapte penale.
În interacţiunea complexă om-mediu, urmele se produc prin relaţia
cauzală unde contactul fizic cu mediul concret conduce la crearea lor. Pe temeiul
cercetării, descoperiri şi examinării urmelor se pot stabili legături de natura a
permite identificarea autorului lor. Urmele pot fi astfel, atât urme materiale, cât şi
urme testimoniale (ideatice) prin valorificarea datelor rezultate din memorarea
unor evenimente, conversaţii, sunete, poziţii de obiecte personale, a aspectului, a
trăsăturilor etc.).
Urmele materiale pot avea orice formă, de la firul de păr la obiecte, părţi
de aeronave, etc. De la urma olfactivă, la urma biologică, de la impresiuni
aparent invizibile la dezastrul produs de explozii. Valoarea lor este dată de
corectitudinea descoperirii, marcării, prelevării şi interpretării lor.
Conform unei enumerări formulate de Barry A.J. Fisher a elementelor ce
conferă valoare, urmele (probele) materiale au ca însuşiri:
1. Probele materiale pot dovedi comiterea unei fapte sau permit stabilirea
unor elemente cheie în soluţionarea anchetei.
De exemplu, urmele de forţare şi lipsa unor bunuri la furt prin efracţie sau
urmele de violenţă şi leziunile de apărare în cazul unui viol. În cazul unui incendiu
suspect au fost găsite urme de substanţe volatile (petrol) pe unele bunuri
incendiate.
2. Urmele pot dovedi contactul suspectului cu victima ori prezenţa la locul
faptei.
Într-un caz de viol suspectul reţinut la scurt timp nu a putut explica
prezenţa unor fire de păr de pisică pe pantaloni, iar victima avea două pisici.
3. Probele materiale (urmele) pot duce la identificarea certă a autorului
unei fapte. ADN , urme papilare, probe biologice etc.
4. Probele materiale pot duce şi la exonerarea unui bănuit.
Exemplu: o persoană acuzată de falsificarea unui scris etc. Doi minori au
acuzat un adult că i-ar fi drogat şi molestat. Examinarea unor mostre de sânge şi
urină de la minori a probat lipsa în organismul lor a unor urme de drog, apoi ei au
recunoscut că acuzaţiile au fost inventate întrucât îl urau pe bănuit.

– 118 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

5. Probele materiale pot completa şi confirma mărturiile. Victima unei


lipsiri de libertate a reclamat că a fost legată de un calorifer în apartamentul unui
bănuit cu un cablu de nailon pe care l-a rupt şi abandonat pe terasa pe unde a
reuşit să fugă. La cercetarea locului faptei cablul rupt a fost găsit în locul indicat
de victimă.
6. Un suspect pus în faţa probelor materiale poate face mărturisiri sau
chiar declaraţii complete.
7. Probele materiale pot fi mai concludente decât cele testimoniale.
Trecerea timpului poate altera memorarea unor evenimente, detaliile se şterg iar
factorul subiectiv poate interveni în redare. Uneori, sub impulsul sentimentelor
unele elemente sunt exagerate, alteori, involuntar, sunt introduse „în tabloul
relatării” date care în realitate nu au fost receptate.
8. Probele materiale tind să devină tot mai importante, fiind absolut
necesare în soluţionarea cauzelor. Nesusţinute de probe, declaraţiile nu pot servi
la nimic.
Reluând într-o formulă concentrată cele de mai sus Lucian Ionescu
consideră că din punctul de vedere al relevanţei lor probele pe care le oferă
Criminalistica sunt în acest sens:
1. probe disculpante prin care persoana bănuită este înlăturată din grupul
de posibili autori. (Exemplu: o urma de muşcătură pe corpul victimei, amprente,
striaţii pe cămaşa de metal a unui glonţ produse de ghinturile ţevii).
2. probe indicative indică producerea unei anumite fapte (acţiune,
fenomen, proces) fără a indica şi autorul (Exemplu: răzuirea unei menţiuni pe un
act, explozia unei bombe).
3. probe coroborative prin coroborare cu alte probe acestea sunt apte a
conduce la stabilirea unei anumite situaţii. (Exemplu: urma pantofului unei
anumite persoane indică prezenţa ei într-un anumit loc, dar nu şi calitatea: autor,
victimă, martor).
4. probe determinante care nu mai au nevoie de alte probe pentru a
demonstra fapta şi autorul ei (exemplu la viol: urma de muşcătură pe corpul
victimei) (ADN).
Unii autori subîmpart urmele în:
a) probe - dovedind un adevăr;
b) indicii - semnul existentei unui fenomen, împrejurări, eveniment etc.
Indiferent dacă unii autori acceptă această din urmă subîmpărţire sau nu,
esenţial este a se reţine că prin criminalistică se oferă elemente ştiinţifice cu
caracter de certitudine (uneori şi acestea pot cunoaşte o marjă de eroare) pentru
aflarea adevărului privind împrejurările, timpul, locul, modul, mobilul, scopul,
autorul (autorii), unei (unor) fapte.

– 119 –
6. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară
în legătură cu urmele

Pentru aflarea adevărului într-o cauză penală, organele abilitate trebuie


aplice principiul rolului activ al organelor judiciare încă din momentul luării la
cunoştinţă (direct sau indirect) despre comiterea unei infracţiuni.
Jandarmii care constată fapte ce constituie infracţiuni trebuie să
acţioneze, singuri sau alături de echipă operativă de cercetare la faţa locului
pentru descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea, ridicarea ambalarea
şi transportul urmelor aflate la locul faptei.
Totodată, pentru efectuarea examinărilor criminalistice în condiţii de
laborator, jandarmii criminalişti pot crea modele pentru comparaţie de la
obiectele presupuse că au creat urma respectivă (ex: amprentarea
persoanelor).
În continuare, vom acorda spaţiu suficient fiecărei operaţiuni tehnico-
criminalistice enumerate.

6.1. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură


cu urmele

În funcţie de natura infracţiunii comise, de particularităţile locului faptei


şi de modul de operare al infractorului, pentru descoperirea urmelor jandarmul
va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a desfăşurării activităţii
infracţionale, parcurgând, atunci când este
posibil, cu atenţie traseul infracţiunii. Pe
parcursul cercetării, fiecare obiect despre care
se presupune că a fost folosit sau atins de
infractor va fi examinat cu grijă, pentru a
descoperi pe el eventualele urme.
Descoperirea urmelor presupune
cercetarea sistematică şi amănunţită a locului
săvârşirii unei infracţiunii, prin observare

– 120 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

nemijlocită sau cu ajutorul unor mijloace tehnice.


În funcţie de natura şi dimensiunile urmei, pentru descoperire se aplică
unul din următoarele procedee:
a) Macrourmele (urmele vizibile) se descoperă cu ochiul liber;
b) Urmele latente (invizibile) se descoperă prin folosirea unor
procedee, precum:
– cu fascicul de lumină dirijat incident;
– cu aparate optice de mărit (microurmele);
O parte însemnată a examinărilor criminalistice se face prin tehnica
vizuală. Aceasta presupune mijloace optice cu putere de mărire, permiţând
observarea unor detalii caracteristice, a unor elemente deosebite etc.
Aşa cum arată cercetările ştiinţifice,
acuitatea vizuală omenească se situează la
limita zecimilor de milimetru, sub această
limită devenind foarte redusă. Vederea
binoculară nu mai permite perceperea
spaţială pentru obiectele de dimensiuni
microscopice sau pentru detaliile
individuale aflate sub această limită
dimensională.
Lupa criminalistică este un
instrument optic extrem de util şi de largă
folosinţă. Poate fi în varianta simplă cu
mâner, sau lupa cu piedestal de laborator, poate fi o lupă dotată cu sistem de
iluminare şi uneori cu surse de radiaţii UV sau IR. Mai pot fi şi modele binoculare,
fixate pe cap şi permiţând mobilitate şi lucrul cu ambele mâini.
Microscopul optic este un instrument foarte utilizat în examinările de
laborator, pentru traseologie, balistică, tehnica actelor-falsuri, dactiloscopie.
Tipuri de microscoape optice:
a) stereo microscopul – larg utilizat
în examinarea în relief a suprafeţei
obiectelor. Oferă o mare claritate în
profunzime, chiar dacă nu are o acuitate
atât de mare ca şi microscopul clasic.
b) microscopul comparator – este
un instrument extrem de util, folosit foarte
frecvent în examinările de balistică şi
traseologie. Permite compararea a două
obiecte din care unul este cel în litigiu –
provenit de la locul faptei (glonţ, tub

– 121 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

cartuş, obiect cu urme de spargere, forţare, fire de păr ), iar celălalt provine de la
o sursă certă ( armă suspectă, instrument suspect ). Un sistem de prisme permite
unificarea imaginilor şi suprapunerea celor două obiecte (urme), compararea
realizându-se prin stabilirea continuităţii liniare.
Importantă este iluminarea egală, sub acelaşi unghi, a ambelor obiecte,
care se află pe mese distincte de microscopie, sub obiective diferite a căror
imagine este apoi unificată , aşa cum am arătat pentru realizarea comparării prin
suprapunere.
c) microscoape în spectru invizibil - IR.( infraroşu), UV. ( ultra – violet)
destinate în special examinării documentelor falsificate (suspecte), urmelor de
tragere cu arme de foc şi unor urme biologice (sperma, sputa etc.).
d) microscoape optice cu destinaţii speciale-pentru măsurarea unor valori
unghiulare (ghinturi pe ţeava armei), –
pentru măsurarea rugozităţii suprafeţelor, cu
grosismente pentru dimensiuni de nivelul
milimicronilor.
Microscoape electronice
a) prin transmisie permit vizualizarea
structurii interne a probelor, având capacităţi
de rezoluţie la nivelul distanţelor interatomice
(1, 4 - 3. 1010nm). Funcţionarea lor se
bazează pe vizualizarea fluxului de electroni
transmis prin secţiuni subţiri de probe
(spalturi).
b) cu baleiaj (scanning microscope), metoda este utilizată mai nou în
examinarea urmelor biologice, a urmelor de afumare produse de armele de foc.
Un spot electronic baleiază proba pe care o pătrunde chiar în grosime. Precizia
este mare 0, 5 - 109nm. şi rezoluţia de înaltă definiţie. Laboratoarele moderne
utilizează mult tehnica asistată de computere pentru examinări traseologice,
balistice, examinarea actelor:
– prin transparenţă;
– sub radiaţii U.V., I.R., gamma,
beta, roentgen.

Este de remarcat faptul că, folosirea


acestor procedee nu aduce modificări
urmelor, în sensul distrugerii sau
deteriorării;
– prin relevare, folosind tehnici
precum: pudrare, aburire cu vapori de iod,

– 122 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

tratare cu soluţii chimice, afumare;


– procedee speciale;
– folosirea câinelui de urmă;
– folosirea detectoarelor de metale;
de radiaţii, de gaze etc.;
– folosirea magnetului şi a
electromagnetului;
– folosirea simţurilor organoleptice
(auzul, pipăitul, mirosul, văzul).
Conservarea urmelor
Conservarea urmelor presupune
luarea tuturor măsurilor necesare pentru protejarea acestora, astfel încât
acestea să nu fie distruse sau deteriorate intenţionat sau neintenţionat prin
acţiunea diferitelor persoane, a animalelor sau intemperiilor (zăpadă, ploaie,
vânt etc.) până când vor fi fixate, ridicate şi
ambalate.
Există o serie de procedee ce pot fi
folosite pentru conservarea urmelor, în
funcţie de natura urmei, locul unde au fost
descoperite, precum şi de factorii care pot
influenţa integritatea lor(intemperiile
naturii).
Distingem următoarele procedee:
a) acoperirea urmei cu diferite
obiecte folosind lăzi, cutii, vase, hârtie,
scânduri etc.;
b) încercuirea urmei cu cretă, cărămidă etc.; folosirea acestui
procedeu atenţionează persoanele să nu calce (atingă) urma respectivă,
oferind în acelaşi timp o mai bună
vizualizare pe fotografia sau pe filmul
judiciar;
c) jalonarea şi numerotarea
urmelor descoperite este o
operaţiune ce se poate face înainte
sau după încercuire şi constă în
ataşarea de numere lângă fiecare
urmă şi obiect principal de la faţa
locului, în vederea individualizării
acesteia;
d) aplicarea unor procedee

– 123 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

speciale, cum sunt: ambalarea obiectelor ce poartă urme de miros, uscarea


sângelui la umbră, frigorificarea urmelor biologice, îndiguirea urmelor de
adâncime etc.
Interpretarea urmelor
În sens criminalistic, interpretarea urmelor reprezintă examinarea
amănunţită a fiecărei urme şi corelarea acesteia cu celelalte elemente din
ambianţa locului faptei, în vederea explicării mecanismului formării urmei şi
obţinerii unor indicii despre factorul creator şi despre împrejurările comiterii
faptei.
La locul faptei, spre exemplu, putem descoperi următoarele categorii de
urme:
– de mâini;
– ale cărării urmelor de încălţăminte;
– create de mijloace de transport;
– create de instrumentele de spargere;
– de sânge sau de alte substanţe biologice;
În urma interpretării urmelor de mâini putem afla unele date privind
numărul persoanelor, activităţile desfăşurate de acestea la locul infracţiunii,
vechimea urmei, unele malformaţii la nivelul mâinii etc.
În urma interpretării cărării urmelor de încălţăminte se pot obţine
informaţii privind: numărul persoanelor, activităţile desfăşurate de acestea,
direcţia reală de deplasare, sexul şi vârsta persoanei care a creat cărarea de
urme, unele particularităţi anatomice sau ale mersului etc.
În cazul urmelor create de mijloacele de transport putem obţine date
privind: tipul, felul, marca vehiculului, direcţia de deplasare, condiţiile care au
favorizat comiterea faptei, unele defecţiuni tehnice, viteza de deplasare, date
despre încărcătură etc.
Prin interpretarea urmelor de sânge sau de alte substanţe biologice
descoperite la faţa locului, putem afla date referitoare la: natura sângelui
(uman sau animal), înălţimea de la care a picat, activităţile infracţionale de la
faţa locului, direcţia în care a fost deplasat cadavrul, ce zonă a corpului a fost
lezată şi vechimea leziunii etc.
În timpul interpretării urmelor descoperite în câmpul infracţional este
indicat, pe cât posibil, ca acestea să nu fie deplasate de la locul lor. Dacă
acest lucru nu este posibil, se recomandă ca interpretarea lor să se facă după
ce s-a realizat fixarea urmelor descoperite.
Fixarea urmelor
La faţa locului săvârşirii unei infracţiuni este necesară fixarea urmelor
descoperite.

– 124 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În sens criminalistic, a fixa o urmă înseamnă a determina, prin diferite


mijloace de probă natura, calitatea, forma, culoarea, amplasamentul,
dimensiunile şi poziţia acesteia.
Procedee de fixare a urmelor
1. Prin descriere în:
– procesul-verbal de cercetare la faţa locului;
– raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză.
2. Cu ajutorul unor mijloace tehnice, precum:
– ortografia judiciară;
– filmul judiciar;
– schiţă;
– desen.
Descrierea urmelor în conţinutul procesului-verbal de cercetare la faţa
locului, oferă multiple posibilităţi de a arăta toate aspectele constatate cu acest
prilej. Astfel, în procesul verbal de cercetare la faţa locului, în funcţie de natura
urmelor, se vor descrie aspecte cum sunt: numărul urmelor, amplasamentul,
forma, mărimea, culoarea, dimensiunile urmelor sau obiectelor principale, dacă
sunt de suprafaţă sau de adâncime, caracteristici ce pot conduce la
identificarea lor (marcă, serie, rupturi, zgârieturi etc.).
Fixarea prin descriere în procesul-verbal de cercetare la faţa locului se
face respectând următoarele reguli:
– să se precizeze locul descoperirii urmei, indicând distanţele faţă de
diferite puncte de reper fixe (uşă, pat, pod, înălţimea faţă de sol, podea etc.);
– să se precizeze cu exactitate natura, dimensiunile, culoarea, tipul,
subtipul şi calitatea urmelor şi a factorilor primitori de urme;
– să se descrie condiţiile în care s-au descoperit (exemplu: încăpere
întunecoasă, beci umed sau apă, în sol umed etc.);
– să se precizeze starea timpului (vremea): timp senin, vânt, ger,
ploaie, ninsoare, căldură etc.
– să se descrie operaţiile tehnico-criminalistice executate la faţa locului
(metodele de descoperire, conservare, fixare, ridicare, aplicare şi mijloacele
tehnice utilizate).
Exemplu:
În partea de jos a cercevelei stânga a ferestrei de la sufragerie, găsită
în poziţia – deschis –, au fost descoperite prin relevare cu praf galben
fluorescent 3 urme papilare grupate astfel: 2 urme de tipul bideltic aflate în
centrul şi în partea interioară a cercevelei şi o urmă de tipul sinistrodeltic în
partea exterioară, aproximativ în dreptul celor din partea interioară. După
fotografiere, urmele au fost ridicate cu hârtie folio de culoare neagră, pe
spatele căreia au semnat martorii asistenţi, şi ambalată în plicul nr. 2 sigilate
cu sigiliul nr. ____.”

– 125 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fixarea urmelor în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de


expertiză se face de către specialistul sau expertul criminalist sau din alt
domeniu, în situaţiile în care descoperirea unor urme necesită cunoştinţe de
specialitate din partea unui
specialist (ex: stabilirea cauzelor
morţii prin expertiză medico-
legală, stabilirea alcoolemiei).
În scopul înţelegerii mai
uşoare a celor consemnate în
aceste mijloace de probă,
rapoartele se vor completa cu
imagini foto, schiţe şi desene.
Fotografierea şi filmarea
se realizează din diferite unghiuri,
urmărindu-se fixarea urmelor în
raport cu împrejurimile, obiectele
şi celelalte urme aflate în câmpul infracţiunii. În cazul filmării, imaginile vor
surprinde şi activităţile pe care le desfăşoară jandarmii pentru descoperirea
urmelor.
Schiţa se întocmeşte în acele situaţii când este necesară o mai bună
înţelegere a amplasamentului urmelor şi a raporturilor de spaţiu în care se află
acestea cu celelalte elemente de la faţa locului. La întocmirea acesteia se
folosesc semnele convenţionale prevăzute în reglementări interne, iar pentru
situaţiile când acestea nu sunt prevăzute, se stabilesc în mod arbitrar semne
convenţionale care vor fi explicate în legenda schiţei.
Schiţa locului săvârşirii infracţiunii constituie o modalitate de
reprezentare grafică a situaţiei de la faţa locului. Prin aceasta se redau în
sistem ortogonal-realizarea unor
proiecţii obţinute prin trasarea unei
perpendiculare de la fiecare punct
de proiectat pe planul de proiecţie
- elementele esenţiale din câmpul
infracţiunii, mărite sau micşorate
la scară.
Desenul se foloseşte mai
rar, putându-se realiza liber sau
prin copiere (ex: deasupra unei
urme de încălţăminte, la
aproximativ 1 cm, se aşează o
bucată de geam, apoi o hârtie de

– 126 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

calc pe care se desenează conturul şi detaliile urmei).


Desenul poate să conţină şi locul faptei sau porţiuni din acesta, în
vederea întocmirii schiţei.
De regulă, desenul se foloseşte atunci când din anumite motive (lipsa
mijloacelor sau materialelor) nu se poate realiza fixarea prin fotografiere sau
video filmare.
Ridicarea urmelor
Ridicarea urmelor constituie o activitate obligatorie ce se efectuează
după fixarea lor prin procedeele cunoscute, activitate ce se desfăşoară în faza
dinamică a cercetării la faţa locului.
În vederea ridicării urmelor, se pot aplica diferite procedee, luând în
considerare următoarea ordine de
referinţă:
– ridicarea imaginii urmei
prin fotografiere sau filmare;
– ridicarea urmelor odată cu
obiectul purtător;
– ridicarea urmei ca atare;
– ridicarea prin transferare;
– ridicarea cu ajutorul
mulajelor.
a) Ridicarea imaginii urmei
prin fotografiere sau filmare este
indicată a se aplica înaintea oricărei
alte metode de ridicare, deoarece în caz de distrugere sau deteriorare a urmei,
să rămână imaginea acesteia.
b) Ridicarea urmelor odată cu obiectul purtător se aplică ori de câte ori
este posibil, respectând următoarele reguli:
– obiectul să nu aibă
dimensiuni sau greutate mare;
– prin ridicare să nu se
distrugă urma şi să nu se producă
pagube;
– să nu se împiedice
desfăşurarea normală a activităţii la
locul respectiv ori să nu se aducă
atingere gradului de confort al
persoanelor (ex: nu se va ridica uşa
ori fereastra casei, volanul maşinii, ci
numai urmele descoperite pe ele);

– 127 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– să nu se pună în pericol viaţa ori sănătatea persoanelor.


c) Ridicarea urmei ca atare se aplică în cazul urmelor materie, iar în
funcţie de starea de agregare şi de dimensiunile lor se poate folosi una din
următoarele tehnici:
o prinderea cu mâna sau cu penseta (protejată uneori cu vată);
o desprinderea sau răzuirea urmelor de pe suportul pe care se află;
o prin absorbţie cu pipeta, seringa sau cu tampon steril de vată sau
tifon.

o cu ajutorul magnetului (în cazul metalelor feroase);


o prin măturare (cu ajutorul pensulei din păr de porc);
o prin decupare (urmele de vopsea impregnate în textile nu pot fi
ridicate decât prin decuparea materialului). În acest caz se va cere, dacă este
cazul, permisiunea proprietarului.

În toate tehnicile de ridicare a urmei ca atare se va avea grijă ca prin


ridicare să nu se distrugă şi să nu se modifice urmele.

– 128 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

d) Ridicarea prin transferare se aplică în cazul urmelor formă create


prin depunere ori prin detaşare de pulbere de pe suprafeţe dure, ori în cazul
urmelor papilare relevate cu diferite pulberi, transferarea realizându-se pe folii
adezive. Metoda aceasta se foloseşte doar în situaţia în care ridicarea cu
obiectul purtător nu este posibilă şi numai după ce urma a fost fotografiată la
scară. Pentru a avea forţă probantă, este indicat ca pe spatele hârtiei folio să
se noteze locul de unde a fost ridicată şi să semneze martorii asistenţi.
e) Ridicarea urmelor cu
ajutorul mulajelor
Acest procedeu se foloseşte
în situaţiile în care în câmpul
infracţiunii sunt descoperite urme de
adâncime (create de încălţăminte,
de mijloace de transport, de
instrumente de spargere ori de
animale), după fotografierea sau
filmarea lor la scară, folosind
mulajul de ghips, parafină, plastilină
etc.
Ambalarea urmelor
Pentru a putea fi protejate pe timpul transportului de la locul ridicării
până la laboratorul criminalistic ori la alte instituţii, urmele se vor ambala în
plicuri, pachete, cutii, recipiente etc., în raport de natura fiecăreia (ex: mulajul
de ghips în cutii, lichidele în flacoane sterile, hârtia folio cu urmele papilare se
ambalează în plicuri).
Ambalarea urmelor ori obiectelor purtătoare de urme se face cu
respectarea următoarelor reguli:
– se alege tipul de ambalaj corespunzător naturii urmei;
– fiecare urmă se ambalează separat;
– ambalajul să asigure protecţia urmei sau obiectului purtător de
urmă; se sigilează ambalajul pentru a înlătura posibilitatea pierderii ori înlocuirii
urmei sau obiectului purtător de urmă;
– se etichetează ambalajul, pe etichetă consemnându-se
următoarele date: ce urmă conţine, de unde şi când a fost ridicată, semnăturile
organului de cercetare penală şi ale martorilor asistenţi (vezi anexa nr. ….);
– dacă se impune, se vor face şi alte menţiuni, cum sunt: „fragil”, „a
nu se răsturna”, „a se feri de umezeală” etc.;
Ambalarea urmelor şi a corpurilor delicte are o importanţă deosebită în
procesul cercetării locului infracţiunii, deoarece prin procedee şi tehnici
specifice se evită distrugerea sau deteriorarea urmelor infracţiunii sau a

– 129 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

obiectelor care au folosit la săvârşirea acesteia, putând fi folosite ulterior la


identificarea autorului faptei penale.
Ambalarea urmelor pune probleme dificile, mai ales când sunt fragile,
volatile ori perisabile (secreţii biologice, ţesuturi organice, produse petroliere,
alimente ş.a.).
Pentru ca obiectele purtătoare de urme să poată fi transportate de la
locul faptei la laboratorul de expertiză criminalistică trebuie respectate anumite
reguli care s-au fixat în practica de manipulare a acestor obiecte:
– ca regulă generală, orice urmă se ambalează separat în funcţie de
locul unde a fost descoperită;
Exemple:
– dacă sunt mai multe fire de păr într-un singur loc, se ambalează
separat;
– dacă se află un smoc de păr într-un singur loc, se ambalează în
întregime;
– dacă sunt fragmente de hârtie se ambalează separat pe teancuri de
fragmente, aşa cum s-au descoperit;
– atât petele de sânge, cât şi îmbrăcămintea sau obiectele purtătoare
de urme de sânge se usucă la temperatura camerei înainte de a fi ambalate,
pentru a se elimina posibilitatea alterării rapide a urmelor sanguinolente;
– se va evita ambalarea urmelor de sânge (sau a altor urme biologice)
în pungi sau saci de plastic;
– ţesuturile organice vor fi ambalate de către medicul legist;
– viscerele recoltate de la acelaşi cadavru se introduc în borcane
separate, iar închiderea lor se face ermetic pentru a se evita acumularea
gazelor rezultate din putrefacţie;
– indiferent de forma în care se descoperă (solidă, lichidă, pe un anumit
suport), toxicele (substanţele ce le conţin) se ambalează separat, în recipiente
perfect curate. Capacitatea recipientelor va fi corespunzătoare cantităţii
ridicate;
– se interzice ambalarea substanţelor toxice în pungi (plicuri) de hârtie
deoarece acestea se pot dezlipi, rupe sau îmbiba cu toxic şi există pericolul ca
persoanele care le mânuiesc, necunoscând natura lor, să se intoxice. De
asemenea, unele toxice îşi modifică proprietăţile în contact cu aerul, se
alterează, se volatilizează, viteza acestor transformări fiind invers proporţională
cu cantitatea ridicată;
– obiectele sau produsele vegetale care pot conţine urme toxice nu se
usucă înainte de ambalare, deoarece există riscul pierderii toxicelor volatile;
– gazele toxice se ridică de specialişti în recipiente anume destinate;
– nu se admite ambalarea hârtiilor arse în recipiente cu vată deoarece
fibrele acesteia aderă la suprafaţa hârtiei şi cu ocazia detaşării lor urmele se
fărâmiţează.

– 130 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fiecare ambalaj este sigilat şi etichetat. Pe fiecare etichetă se


menţionează:
– numărul de ordine;
– ce reprezintă;
– data şi locul recoltării;
– calitatea;
– numele şi semnătura celui care a ridicat-o şi ale martorilor asistenţi;
– viza organului de urmărire penală.
Particularităţi specifice ambalării unor obiecte purtătoare de urme
papilare
Ambalarea obiectelor purtătoare de urme papilare:
– bucăţile sparte de geam care pot conţine urme papilare se vor
ambala în cutii de carton sprijinite de dopuri de plută, astfel ca cele două feţe
purtătoare de urme să nu vină în contact cu pereţii cutiei;
– paharele se pot ambala între două scândurele, legate de-a
curmezişul cu o sfoară, în partea de jos fixate cu câteva ţinte;
– înscrisurile şi orice obiect din hârtie, despre care se presupune că
poartă urme latente de mâini, se ambalează cu grijă în cutii de carton, aşa cum
au fost descoperite, fără a se aduce atingere valorii documentului sau a se
distruge urmele.
Ambalarea obiectelor purtătoare de urme de dinţi:
– alimentele purtătoare de astfel de urme vor fi astfel conservate pentru
a se preveni alterarea sau deformarea acestora (untul sau ciocolata se
păstrează la temperatură scăzută);
– fructele care conţin urme de dinţi
se introduc într-o soluţie de formol sau
sunt împachetate într-o hârtie îmbibată cu
această soluţie.
Ambalarea urmelor de sânge:
– urmele de sânge ridicate de pe
sol se vor împacheta împreună cu
substratul recoltat în colete de carton
astfel încât să nu se producă fărâmiţarea;
– diferitele suporturi care conţin
urme sanguine se ambalează în hârtie curată.
Ambalarea urmelor de salivă:
– se va ambala în stare uscată obiectul care conţine urma şi se va
expedia urgent la laboratorul de specialitate pentru a nu se distruge antigenele.
Ambalarea urmelor de spermă şi a altor ţesuturi moi:
– pânza sau tamponul pe care a fost ridicată urma seminală se usucă
şi se ambalează în hârtie curată;

– 131 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– urmele de ţesuturi organice se vor ambala în recipiente cu lichid


fixator-conservator în care se menţine o temperatură de +40C. Recipientele vor
fi prevăzute cu dopuri de sticlă rodate. Pe una din suprafeţele coletului se va
face menţiunea „fragil”;
– eprubetele care conţin secreţii biologice trebuie păstrate la frigider.
Ambalarea firelor de păr:
– firele de păr se ambalează în eprubete sau plicuri separate (din
plastic), în funcţie de locul unde au fost descoperite, pentru a se păstra intacte
depunerile de pe tija firului. Se vor ridica acele fire care au rădăcină, aceasta
ajutând la identificarea persoanei căreia îi aparţine firul de păr
Ambalarea urmelor olfactive:
– pânza specială pe care a fost ridicată urma de miros va fi introdusă
într-un vas de sticlă steril, care va fi închis ermetic. Astfel conservată, urma va
putea fi păstrată mulţi ani, având desigur menţionate pe vas locul, data şi
modul de ridicare.
Ambalarea urmelor biologice aparţinând animalelor
– presupune respectarea aceloraşi reguli metodologice ca şi la
ambalarea urmelor biologice de natură umană.
Ambalarea urmelor de toxice
– substanţele toxice şi urmele care sunt sau conţin substanţe toxice,
dacă se află în stare solidă (pulverulentă, cristalizată), se ambalează în
borcane din sticlă sau pungi din material plastic rezistente care, înainte de
utilizare, se încearcă prin insuflarea unui curent de aer pentru a li se stabili
integritatea sau eventualele fisuri. Închiderea acestora se face cât mai etanş
posibil;
– substanţele toxice sub formă lichidă se ambalează în recipiente din
sticlă. Pentru închiderea recipientelor ce nu sunt prevăzute cu dop, filet sau din
sticlă se utilizează dopuri din plută sau din cauciuc, îmbrăcate într-o folie de
material plastic. Dopurile utilizate vor fi întotdeauna perfect curate şi lipsite de
miros;
– fiolele pline sau goale care conţin sau au în conţinut substanţe toxice
se învelesc întâi în vată şi apoi se ambalează în cutii (borcane). Dacă gâtul
fiolei este spart se procedează la ambalare numai după închiderea orificiului
existent, pentru a nu se pierde urmele de toxic rămase. Dacă fiola este spartă
în mai multe părţi, aceasta nu se mai protejează cu vată, ci se introduce direct
într-un tub de sticlă sau material plastic.
Ambalarea urmelor de sticlă
– se face astfel încât să nu se şteargă celelalte urme ce se găsesc pe
cioburile (particulele) ridicate;

– 132 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– dacă se descoperă pe un perimetru restrâns mai multe fragmente de


sticlă care fac parte din acelaşi întreg este recomandabil ca ambalarea să se
facă după reconstituirea întregului, ce se va realiza cu grijă, pentru a nu se
distruge celelalte urme.
Ambalarea urmelor de hârtie
– se va efectua în vase, cutii din material plastic sau din sticlă pentru:
– a le feri de acţiunea agenţilor atmosferici sau a celor chimici
(accidental);
– a se păstra integritatea, mirosul şi aspectul lor;
– a nu se desprinde scamele de hârtie sau distruge eventualele urme
de altă natură;
– a nu se scurge cenuşa;
– ambalajele vor fi uscate şi curate pentru a nu impurifica urmele de
hârtie şi substanţele care au aderat la ele şi a nu deteriora diferitele urme,
scrisuri sau semne;
– indiferent de formă - fragmente arse sau nearse, scrumizate etc. -
urmele de hârtie nu se amestecă, ci se ambalează separat, numerotându-se
ordinea descoperirii lor.
Ambalarea urmelor metalice de natură neferoasă
– urmele de natură metalică pot fi ambalate împreună cu obiectul
purtător (îmbrăcăminte, pânză de bomfaier, pilă etc.) dar numai atunci când nu
există pericolul desprinderii particulelor;
– se face în cutii de sticlă sau de material plastic transparent.
Ambalarea urmelor de vopsea
– ambalarea particulelor de vopsea se va face în cutii de carton pentru
a se evita fărâmiţarea lor pe timpul transportului;
– în unele cazuri, ambalarea urmelor de vopsea se va face în eprubete
care vor fi protejate în modul arătat la punctele anterioare;
– dacă se ridică obiecte purtătoare de urme de vopsea, ambalarea lor
se va face în cutii de lemn sau carton astfel încât zonele unde se află urmele
să fie protejate cât mai bine.
Ambalarea produselor petroliere
– se va face în pungi de polietilenă bine legate sau în recipiente din
sticlă astupate etanş, pentru a nu se volatiliza.
Ambalarea corpurilor delicte
Ambalarea instrumentelor care au folosit la săvârşirea infracţiunii
(leviere, ciocane, cleşti, şurubelniţe, fierăstraie, şperacle, cuţite, arme şi altele)
se realizează în condiţii impuse de necesitatea protejării urmelor de mâini,
biologice ori de altă natură, aflate pe aceste corpuri delicte.

– 133 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Corpurile delicte sunt ambalate separat cum au fost descoperite, în cutii


de carton, fiind sprijinite de dopuri de plută sau legate de unul din pereţii cutiei
de carton, pentru ca urmele să nu se şteargă.
Exemplu: - cuţitele se ambalează cu ajutorul unui dop de plută în care
se înfige vârful cuţitului şi apoi sunt legate de o placă de carton.
Fiecare ambalaj este sigilat având indicat pe etichetă:
– locul şi timpul când s-a descoperit;
– metode folosite la ridicare;
– numele şi semnătura celui care a ridicat corpul delict şi a martorilor
asistenţi;
– viza organului de urmărire penală.
Armele de foc
Aspecte specifice privind ambalarea urmelor:
– gura ţevii armei se leagă cu o bucată de pânză pentru a nu pătrunde
nimic în timpul transportului şi a nu se pierde nimic din conţinutul ţevii;
– diferitele substanţe depuse pe armă (exemplu: fire de păr, creier,
sânge) se introduc în eprubete, indicându-se locul unde au fost descoperite;
– pulberea (arsă, nearsă), vaselina, uleiul etc. se introduc separat în
eprubete curate şi bine uscate;
– şuruburile, fragmentele de arcuri sau alte piese de dimensiuni mici se
ambalează separat pentru evitarea pierderii unor microurme, folosindu-se cutii
căptuşite cu vată;
– arma se acoperă cu hârtie curată şi se ambalează într-o cutie
potrivită pentru evitarea şocurilor. Dacă în condiţii normale arma poate fi
ambalată aşa, în ipoteza prezenţei unor urme biologice (sânge sau ţesuturi
moi), pe ţeavă sau chiulasă, atunci aceasta se va ambala într-o cutie fixată de
părţile pe care nu sunt urme şi folosindu-se materiale cu suprafaţă netedă,
neabsorbantă;
– încărcătorul şi cartuşele descoperite în armă sau în jurul ei, precum şi
tuburile şi proiectilele trase se ambalează separat în hârtie, introducându-se
apoi în plicuri sau cutii mici.
Se interzice:
– introducerea de corpuri de vată sau alt material pe gura ţevii;
– aplicarea etichetelor sau înscrierea de menţiuni direct pe proiectile
pentru a se evita deteriorarea urmelor. Aceste menţiuni se scriu pe etichete
care se leagă de proiectile ori se introduc în tuburi.
Spre deosebire de celelalte corpuri delicte ambalate, în cazul armelor
de foc, pe etichete care însoţesc coletul se mai fac următoarele precizări:
– seria armei;
– dacă a fost sau nu încărcată.

– 134 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Acelaşi procedeu de ambalare, indicare a datelor şi sigilare a coletelor


se aplică şi în cazul corpurilor delicte ridicate de la persoanele bănuite de a le
fi folosit în scop de infracţiune, pentru examinarea lor la laboratorul de
expertiză criminalistică.
Transportul urmelor şi corpurilor delicte la laboratorul de
expertiză sau la camera de corpuri delicte
Împreună cu celelalte activităţi specifice care se desfăşoară în cadrul
procesului identificării autorului faptei penale, transportul urmelor şi corpurilor
delicte are o importanţă capitală. Prin urmare, el trebuie să se facă în condiţii
optime pentru ca urmele şi mijloacele materiale de probă care au constituit
obiectul cercetării infracţiunii să ajungă la laboratorul de expertiză criminalistică
aşa cum au fost ridicate.
Particularităţi:
Transportul urmelor de sânge şi a altor urme de natură biologică:
urmele de sânge şi alte urme biologice se transportă cu rapiditate, fiind
păstrate pe întregul traseu la o temperatură scăzută (minus 18 grade) în
frigidere mobile, lăzi cu gheaţă sau în zăpadă carbonică.
Transportul urmelor de salivă: urmele de salivă se transportă cât mai
urgent posibil pentru a nu se distruge antigenele.
Transportul urmelor de spermă: urmele de spermă se transportă în
stare uscată, la adăpost de căldură şi lumina soarelui.
Transportul urmelor de toxice: transportul urmelor de toxice se va
face în cel mai scurt timp posibil de la ridicare şi cu respectarea dispoziţiilor
legale, de persoane instruite special şi numai după luarea tuturor măsurilor în
vederea eliminării posibilităţii spargerii recipientului în care s-a recoltat, a
scurgerii sau alterării;
– se interzice expedierea prin poştă a substanţelor şi produselor
toxice, existând riscul producerii de intoxicări, ca urmare a spargerii
ambalajelor sau a scurgerii conţinutului lor.
Transportul urmelor de alimente: transportul urmelor perisabile se va
face urgent la laborator.
Transportul urmelor de sticlă: transportul urmelor de sticlă se va face
evitându-se în mod deosebit şocurile şi loviturile de alte obiecte.

6.2. Căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi ridicarea în sens


criminalistic a urmelor în stare latentă

În procesul căutării urmelor la locul faptei se ţine seama de natura


obiectelor din perimetrul acestuia, precum şi de posibilitatea formării lor. Pe tot
parcursul desfăşurării acestor activităţi trebuie avută o mare atenţie pentru a

– 135 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

nu se lăsa propriile urme sau să se şteargă cele care au fost imprimate cu


ocazia săvârşirii infracţiunii ori în alte împrejurări.
Pentru descoperirea urmelor unei infracţiuni organul de urmărire penală
va încerca să refacă drumul parcurs de făptuitor. Astfel, va începe cercetarea
cu punctul de pătrundere a infractorului în perimetrul locului respectiv
continuând cu drumul parcurs, în măsura în care se cunoaşte şi terminând cu
zona prin care a părăsit locul faptei.
Căutarea urmelor se va face de-a lungul acestui itinerar, supunându-se
atenţiei obiectele ce ar putea fi apte de a primi şi păstra urme, avându-se în
vedere proprietăţile acestor obiecte, destinaţia, locul şi poziţia în care se află şi
care ar fi putut fi folosite în procesul săvârşirii infracţiunii.
Se mai caută urme pe diferite instrumente ce au fost utilizate de
făptuitor cu ocazia desfăşurării activităţii infracţionale, pe mânerul armelor, în
situaţia infracţiunilor săvârşite cu arme de foc, alimente, obiecte de porţelan,
becuri, robinete, chiuvete, linguri, pahare etc.
Obiectele pe care le-a adus făptuitorul în câmpul infracţional şi care au
fost uitate, pierdute ori lăsate în mod intenţionat la locul faptei pot fi, de
asemenea, purtătoare de diverse urme printre care şi cele ale reliefului papilar.
Pentru început, în vederea descoperirii urmelor de mâini, obiectele sunt
examinate cu ochiul liber, sub diferite unghiuri de observaţie la lumina
obişnuită a mediului ambiant.
În continuare se poate recurge la folosirea unei lanterne de buzunar în
condiţii de întuneric sau semiîntuneric, fiecare obiect fiind supus examinării sub
variate unghiuri de incidenţă a luminii, pentru ca razele să producă efecte de
reflexie.
Pentru uşurarea procesului de căutare a urmelor latente se recomandă
folosirea unei soluţii pe bază de luminol. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete,
urma va apărea într-o luminiscenţă specifică pentru un timp scurt, în
comparaţie cu fluorescenţa obiectului purtător de urmă. Rezultate similare pot
fi obţinute şi prin folosirea unor raze laser.
Metodele de relevare a urmelor de mâini nu-şi găsesc aplicarea numai
în cercetările întreprinse la faţa locului, ci şi în examinările făcute în laborator
asupra obiectelor presupuse de a fi purtătoare de urme. De asemenea, nu
sunt destinate în exclusivitate numai acestora, multe dintre ele găsindu-şi
aplicabilitatea şi în relevarea urmelor latente formate din alte părţi ale corpului
omenesc.
Înainte de a se trece la evidenţierea urmelor este necesară studierea
vechimii acestora. Aprecierea vechimii se poate face pe baza examinării
amănunţite a aspectului urmei, înainte de relevare, a suportului acesteia şi a
modului în care reacţionează în timpul şi ulterior relevării.

– 136 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

La urmele de adâncime se poate afla vechimea, prin aprecierea


modului de uscare, a factorilor externi care au acţionat asupra urmei şi după
însuşirea obiectului primitor.
În ceea ce priveşte urmele de suprafaţă de destratificare, vechimea se
apreciază după cantitatea de praf depusă în urmă, în timp ce la urmele de
stratificare se analizează procesul de oxidare şi de descompunere a substanţei
depuse prin contactul cu aerul, lumina şi umiditatea.
Condiţiile de mediu, natura obiectului primitor, gradul de prăfuire sau
natura prafului depus influenţează menţinerea sau ştergerea urmei papilare.
În aprecierea vechimii urmelor în stare latentă se ţine seama şi de
modificările de ordin fizic sau chimic ale transpiraţiei şi grăsimii depuse, de
felul de reacţie a suportului, urma păstrându-se cu atât mai bine cu cât
suportul este impenetrabil, nepermiţând difuzia în masa sa, putându-se analiza
gradul de evaporare a apei din urmă.
După ce s-a studiat suportul şi urma descoperită se alege procedeul cel
mai indicat în vederea evidenţierii acesteia.
Pentru ca activitatea aceasta să-şi atingă scopul trebuie respectate
câteva reguli:
– dacă obiectele pe care se pot găsi urme în stare latentă se află în aer
liber, în gheaţă sau zăpadă, ele vor fi dezgheţate încet, aşezându-le într-un
vas, în aşa fel încât apa murdară provenită din topire să nu se scurgă peste
urmă şi să o distrugă;
– urma se va evidenţia numai atunci când obiectul este uscat în
întregime, uscându-se dacă este cazul prin acţiunea aerului, la temperatura
obişnuită a camerei (se interzice uscarea cu diferite aparate electrice);
– nu se va releva o urmă de pe un obiect rece dacă avem posibilitatea
de a ridica obiectul de la faţa locului şi depune obiectul în laborator;
– când urmele se găsesc pe obiecte aflate la o temperatură scăzută,
pentru examinarea lor, acestea vor fi în prealabil încălzite uşor, astfel există
pericolul ca obiectele purtătoare să se aburească.
Posibilităţile de evidenţiere a urmelor descoperite în stare latentă sunt
foarte variate. Procedeele folosite sunt de la cele mai simple, realizate în orice
situaţie, indiferent de natura suportului purtător până la unele mai complexe
care se pot aplica doar atunci când urmele se află pe o anumită categorie de
obiecte. Substanţele folosite la relevare, de asemenea, sunt foarte variate, ele
găsindu-se în stare pulverulentă, lichidă şi uneori gazoasă.
Pentru ca relevarea să se facă în condiţii optime, iar redarea desenelor
papilare să fie fidelă este necesar ca substanţa folosită pentru evidenţiere să
aibă anumite proprietăţi: să se depună într-un strat subţire pe zona purtătoare
de urme şi să fie de granulaţie fină, pentru a reda cele mai mici detalii. De

– 137 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

asemenea, mai trebuie ca substanţa să fie puţin uleioasă astfel încât să


acopere detalii din urmă şi să nu adere în cantitate mare la suprafaţa obiectului
purtător de urmă.
În unele situaţii se foloseşte metoda tradiţională: folosirea pudrei, dar
dacă, suporturile au proprietăţi care nu permit evidenţierea urmelor latente prin
această metodă, se vor folosi soluţii chimice care vor corespunde unui anumit
tip de suport.
Astfel, urmele invizibile vor putea fi scoase în evidenţă cu ajutorul
mijloacelor tehnico-criminalistice, în funcţie de natura obiectului primitor,
folosindu-se: tratamente optice, mecanice sau chimice.
Componenţii chimici ai urmelor papilare latente şi o serie de elemente
poluante emanate de mediul înconjurător care contaminează aerul pot deveni
fluorescenţi, sub acţiunea unor surse de lumină specială.
În activitatea criminalistică, fluorescenţa se poate obţine cu ajutorul
lămpilor cu radiaţii ultraviolete, al surselor universale de lumină special
construite pentru laboratoarele de criminalistică. Fluorescenţa este
proprietatea unei substanţe de a absorbi lumina sau o parte din razele
luminoase şi de a transpune o parte din energia absorbită într-o lumină cu
lungime de undă mai mare, de culoare diferită. Amprentele netratate, colorate
de substanţe ca: cerneală, grăsimi sau detergenţi vor prezenta sub tratament
optic o fluorescenţă mai puternică.
În cazul urmelor relevate prin pudrare sau tratare cu substanţe chimice,
fluorescenţa este, în principal, un mijloc de mărire a sensibilităţii detecţiei şi de
sporire a contrastului rezultat ca urmare a folosirii unei lungimi de undă
adecvată.
În ceea ce priveşte sursele luminoase există: lasere care produc una
sau mai multe raze într-o parte a spectrului, laseri coloranţi, reglabili sau cu o
gamă largă de lungimi de undă, lămpi de înaltă putere cu filtre care opresc
lungimile de undă (scurtă sau lungă).
Examinarea mecanică este un procedeu foarte des folosit şi se poate
realiza electrostatic sau prin aplicarea prafurilor cu ajutorul pensulelor: din păr
de veveriţă, de kiwi, puf de gâscă, fibră de sticlă, fibră de carbon şi pensule
magnetice.
Pensulele din fibră de sticlă sunt confecţionate din mii de filamente din
fibră de sticlă, special selectate, care sunt ataşate de o coadă de aluminiu.
Este foarte moale, eliminând astfel riscul de a reţine prea multă pudră şi astfel
urma să se îmbâcsească în timpul prăfuirii. Pensulele din fibră de sticlă
retractabilă asigură protecţia împotriva contaminării cu particule străine şi
împotriva umezelii, iar peria măturătoare din fibră de sticlă dă rezultate foarte
bune în relevarea amprentelor de pe: maşini, geamuri, mese de birou şi alte
suprafeţe mai mari.

– 138 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Un alt tip de perii folosite în procesul de prăfuire a urmelor latente este


cel confecţionat din diferite pene. Cele mai mici pămătufuri de acest fel sunt
pămătufurile din pene de Marabou cu pene moi roşii, albe şi albastre, fiind
ideale pentru intensificarea urmelor relevate anterior. Pe lângă acestea mai
sunt pămătufurile folosite de către aproape toate agenţiile de ştiinţe legale din
lume din pene standard şi pămătufurile din pene uriaşe care se folosesc pentru
pudrarea unei suprafeţe mai mari. Toate tipurile de pămătufuri sunt în tuburi
transparente şi cu capac, pentru a putea fi păstrate mai bine.
Periile din fibră de carbon sunt unice, deoarece permit tehnicianului să
schimbe rapid culoarea pudrei utilizate, printr-o scuturare simplă a periei.
Pudrarea se utilizează, de regulă, pentru tratarea suprafeţelor netede,
neadezive şi numai în unele cazuri pe suporţi poroşi, cum ar fi hârtia. Fiind o
tehnică rapidă şi economică, ce poate fi pusă în aplicare la faţa locului, este
deosebit de eficientă în situaţia în care se lucrează cu grijă, dar, în acelaşi timp
pudra trebuie să fie de calitate superioară, natura suportului să permită o
evidenţiere fidelă a zonei de relief papilar care a intrat în contact cu obiectul
primitor.
Alegerea pulberii se face în funcţie de natura şi culoarea obiectului în
cauză, să fie în contrast cu obiectul primitor de urmă. Pulberea aleasă se
răspândeşte pe suprafaţa obiectului primitor prin pulverizare sau întindere
uşoară, cu ajutorul unei pensule foarte fine, de obicei, din păr de veveriţă.
Dintre pulberile mai des utilizate amintim: negrul de fum, negrul de
ţigări, tablouri de culoare diferite, bancnote, obiecte din mase plastice etc., se
aplică prafuri fluorescente iar apoi se examinează sub raze ultraviolete.
Ca prafuri fluorescente sunt recomandate, în acest scop, antracenul,
lumogenul galben, oxina, zincul sulfuros etc., uneori în amestec cu alte
substanţe, pentru obţinerea unei aderenţe mai bune, cum ar fi ceruza sau
pulberea de fier.
Alte pudre magnetice cu proprietăţi diferite sunt: pudra magnetică
argintie/neagră care va contrasta cu orice suprafaţă colorată, relevând
amprente negre pe suprafeţe deschise şi argintii pe suprafeţe închise, pudra
magnetică argintie/roşie, care va releva amprente roşii pe suprafeţe deschise
şi argintii pe suprafeţe închise.
În situaţia în care există pericolul ca pensula dactiloscopică obişnuită
să coloreze atât fondul, cât şi urmele, astfel încât acestea nu s-ar mai putea
deosebi, de exemplu, s-ar afla pe obiecte din piele, cauciuc, pereţi etc., se va
folosi o altă variantă a prăfuirii cu ajutorul pensulei magnetice. Aceasta se
compune dintr-un tub de material plastic şi o vergea metalică magnetică, care
este situată în interiorul acesteia. Deplasarea vergelei prin tub, până la partea
lui de jos, creează un câmp magnetic, ce atrage pilitura de fier în amestec cu

– 139 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

grafit, oxid de cupru sau pulbere de aluminiu şi o depune pe obiectul purtător.


Pulberea se adună la polul magnetului, după direcţia liniilor de forţă. Plimbată
pe suprafaţa purtătoare, pulberea aderă doar la urmele crestelor, fondul
rămânând curat în majoritatea cazurilor.
Urmele de mâini imprimate pe obiecte cu suprafeţe grase sau uleioase,
de exemplu în cazul incendiilor, furturilor de piese auto sau alimente, obiecte
sau haine din piele cu suprafeţe poroase nu pot fi relevate cu pensula pentru
că se îmbâcsesc. Se recomandă, în aceste situaţii, folosirea clorurii de plumb
cu respectarea regulilor de protecţie, locurile în care se lucrează vor fi bine
aerisite, fiind foarte toxică pentru organism, chiar şi în doze mici. În acest scop,
substanţa se usucă bine pentru a deveni o pudră fină uscată după care se
introduce într-un recipient, care se ataşează la pulverizatorul de pulbere.
Orificiul tubului se ţine la o distanţă de 100-150 mm de urmă, puţin înclinat
astfel încât jetul de pulbere să treacă aproape razant peste vârfurile crestelor
urmei. Praful relevant acţionează asupra crestelor papilare din stratul de
grăsime sau ulei pe care le face rezistente, procesul de consolidare a
desenului continuând şi după terminarea relevării.
După evidenţierea urmelor, obiectele suport sunt lăsate la temperatura
camerei o perioadă de 24 ore, timp în care urma desenului papilar se
consolidează şi fotografiază. După o perioadă de 10 zile urma se solidifică
foarte puternic încât factorii externi ca umezeala, praful, căldura etc. nu o mai
pot distruge.
Noutăţi în domeniu sunt aduse de către Laboratoarele Sirchie unde se
găsesc mai multe camere de fumizare sau alte aparate de ultimă generaţie,
folosite în relevarea amprentelor digitale în stare latentă. Practica utilizării în
unele state care beneficiază de aceste aparate a demonstrat o serie de
avantaje în activitatea de cercetare criminalistică, cum ar fi: desfăşurarea
rapidă şi eficientă a cercetării criminalistice atât pe teren, cât şi în laborator,
precum şi uşurinţă în folosirea lor.
Tratamentul chimic implică, în unele cazuri, condiţii specifice de
laborator, substanţe chimice şi materiale de protecţie cu un cost ridicat dar cu
un grad înalt de eficienţă, în situaţia în care celelalte procedee nu dau
rezultate.
Procedeele prin vaporizare cel mai des folosite în evidenţierea urmelor
papilare sunt: evidenţierea urmelor digitale latente cu vapori de iod, acid
flurhidric, cianoacrilat şi cu ajutorul vaporizatorului în vid.
Evidenţierea urmelor digitale latente cu vapori de iod se bazează pe
faptul că vaporii de iod aderă repede pe unele substanţe organice producând o
imagine temporară galben-maronie, aplicându-se, de obicei, la urmele lăsate
pe perete sau hârtie.

– 140 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Dezavantajul acestui procedeu constă în faptul că urmele evidenţiate


cu iod dispar foarte repede, fiind recomandabilă, pentru evitarea acestui lucru,
tratarea urmei relevate cu iod, cu o pastă de dextrină.
Pe lângă procedeele bine cunoscute, cum ar fi răspândirea vaporilor de
iod pe obiectele purtătoare de urmă, cu ajutorul unui pulverizator format dintr-
un tub de sticlă sau condensarea vaporilor de iod pe o placă din sticlă, care
apoi se aplică pe suprafaţa obiectului purtător de urmă, se poate utiliza şi un
alt procedeu – fumizarea cu iod, folosindu-se tubul de fumizare cu iod
dispensabil, eficient pentru relevarea urmelor de pe suprafaţa pereţilor şi
lambriurilor sau de pe orice alt obiect din lemn. În tubul respectiv se găsesc
particule de iod iar pentru uşurarea modului de lucru, tubul are la capăt un
capac pentru fixarea particulelor cu iod. În timpul operaţiei de vaporizare se
scoate capacul, prezentând avantajul de a putea fi folosit şi la vaporizarea
obiectelor de mici dimensiuni atât în poziţie verticală cât şi orizontală.
Atunci când ridicarea urmelor de la faţa locului nu este posibilă, ca
urmare a diferitelor cauze, se ridică imaginile lor prin diferite procedee tehnice.

6.3. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a urmelor şi


mijloacelor materiale de probă

Importanţa mijloacelor de probă admise de lege, dintre care cele privind


identificarea criminalistică ocupă un rol important în structura criminalisticii,
reprezintă problema centrală a investigaţiilor criminalistice, având ca destinaţie
descoperirea şi evidenţierea unor aspecte practice prin modalităţi tehnico-
ştiinţifice moderne, capabile să combată eficient orice gen de fapte penale. Se
poate afirma că practica criminalistică se reduce, în ultimă instanţă, la
rezolvarea problemei identităţii.
Identificarea în criminalistică îşi are specificul ei, decurgând, în primul
rând, din aceea că aplicarea acestei metode de cercetare constă în
identificarea unui obiect concret. Prin obiect al identificării criminalistice se
înţelege orice fiinţă, obiect sau fenomen care a creat urme, cu importanţă
juridică, necesare procesului de stabilire a împrejurărilor de fapt.
De asemenea, constituie obiect al identificării criminalistice orice
element al lumii materiale ce se află în raport de cauzalitate cu săvârşirea unei
infracţiuni şi a cărui identificare este impusă de urmele pe care le-a creat la
faţa locului.
Dat fiind că săvârşirea oricărei infracţiuni este de neconceput fără
existenţa unui infractor, rezultă că obiectul principal al identificării îl reprezintă
persoana. În al doilea rând legătura dintre aceasta şi faptă se stabileşte
nemijlocit prin intermediul obiectelor care aparţin infractorului sau pe care le-a
folosit, purtat, de unde includerea în sfera identificării criminalistice şi a
obiectelor.
– 141 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Teoria identificării în criminalistică porneşte de la ideea că orice obiect


sau fiinţă, datorită unui sistem de proprietăţi, calităţi, însuşiri sau semnalmente
exterioare, constituie o entitate fizică sau biologică strict individuală care-l face
identic numai cu el însuşi.
Orice identificare criminalistică presupune prezenţa a două categorii de
obiecte:
– obiectele ale căror urme sau reflectări materiale au fost descoperite la
faţa locului (se mai numesc şi obiecte căutate);
– obiecte presupuse să fi creat urmele ori reflectările materiale în litigiu
(numite şi obiecte verificate).
Problema stabilirii identităţii se rezolvă în raport cu obiectele căutate şi
verificate, motiv pentru care acestea se mai numesc şi:
– obiecte de identificare, a căror caracteristică se examinează în
vederea identificării lor;
– obiecte identificatoare, care reflectă aceste caracteristici şi pe baza
cărora se poate realiza identificarea.
Identificarea criminalistică, în general, este justificată prin faptul că un
obiect material este caracterizat de o serie de trăsături care se deosebesc
întotdeauna de alte obiecte (chiar şi de cele asemănătoare). În consecinţă, un
anume obiect nu poate fi identic decât cu el însuşi.
Referitor la obiectele care nu au o formă anume, o structură exterioară
constantă, cum sunt substanţele pulverulente, lichide şi gazoase, în
majoritatea cazurilor identificarea lor individuală nu este tehnic posibilă şi
demonstrarea legăturii lor cu cauza cercetată este mai dificilă decât pentru
obiectele cu o formă fixă.
În asemenea situaţii, substanţa trebuie definită cât mai exact prin
volum, culoare, miros, consistenţă, fluiditate, prin raportarea condiţiilor de
existenţă la împrejurările concrete ale infracţiunii. Finalitatea identificării
criminalistice constă în stabilirea obiectului care se află în raport de cauzalitate
cu fapta cercetată, după urmele create în procesul de materializare a activităţii
infracţionale.
Această finalitate se realizează în două etape:
– într-o primă etapă se determină apartenenţa la gen (identificare de
gen);
– în cea de-a doua se stabileşte obiectul concret a cărui urmă a fost
descoperită la locul faptei (identificarea individuală).
Obiectele, ca factor creator de urme, sunt definite de o serie de
caracteristici de ordin general şi individual, relativ neschimbătoare, care se
transmit parţial în urmele pe contactul cu elementele locului faptei, în procesul
săvârşirii infracţiunii. Urmele create, ca efect al contactului amintit, fac parte,

– 142 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

de regulă, din categoria urmelor formă şi reproduc configuraţia exterioară a


obiectului creator, cu toate elementele caracteristice ale acesteia. În procesul
identificării criminalistice se porneşte de la urma rămasă la faţa locului şi prin
compararea caracteristicilor acesteia cu cele ale modelelor experimentale create
cu obiectivul bănuit, se ajunge la obiectul creator de urmă ( de identificat).
Practica criminalistică cunoaşte numeroase cazuri în care identificarea
obiectelor folosite de infractor s-a datorat unor caracteristici individuale care au
apărut pe acestea o scurtă perioadă de timp, definindu-le unicitatea din punct
de vedere criminalistic. În unele situaţii, pe baza caracteristicilor unor
microobiecte, ce au aderat pe suprafaţa de contact creatoare de urme
(muchie, tăiş etc.) a instrumentului, au fost identificate topoare şi dălţi folosite
la săvârşirea diferitelor infracţiuni.
Metoda de examinare şi demonstrare, în aceste cazuri, este
asemănătoare cu cea folosită în traseologia obişnuită, remarcându-se însă
două situaţii:
– când corpul ataşat temporar este suficient de mare şi prezintă el
însuşi caracteristici proprii, acestea se pot evidenţia separat de cele ale
obiectului creator;
– când corpul ataşat este prea mic şi nu prezintă caracteristici proprii
uşor vizibile se va lua în considerare plasamentul acestuia în contextul
caracteristicilor suprafeţei obiectului creator.
În cadrul procesului de identificare criminalistică a autorilor faptelor
penale, ridicarea urmelor prezintă o importanţă deosebită, de cele mai multe
ori soluţionarea cauzei depinde de calitatea urmelor găsite şi ridicate de la faţa
locului. De aceea, o dată cu dezvoltarea criminalisticii ca ştiinţă, procedeele de
ridicare a urmelor s-au diversificat şi se poate spune că nu există urmă
rezultată în cursul unei infracţiuni care să nu poată fi ridicată.
Ridicarea urmelor prezintă importanţă şi prin faptul că ele probează
legătura dintre infractor şi locul faptei şi, deci, implicit cu fapta însăşi.
De regulă, sunt susceptibile a fi ridicate ca atare urmele materiale şi
urmele formă de stratificare create cu substanţe care se pot desprinde uşor de
pe obiectul ce le poartă.
Atunci când ridicarea urmelor de la faţa locului nu este posibilă, ca
urmare a diferitelor cauze, se ridică imaginile lor prin diferite procedee.
Practica criminalistică cunoaşte mai multe procedee şi tehnici de
ridicare a urmelor:
– ridicarea obiectului care poartă sau conţine urma;
– ridicarea urmelor materie sub formă de cruste, pete, depuneri etc.;
– ridicarea urmelor prin transferare;
– ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare, mulaj, desen.

– 143 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

6.3.1. Procedee şi tehnici de ridicare a obiectelor purtătoare de


urme

Obiectele purtătoare de urme se ridică atunci când sunt de dimensiuni


şi greutăţi care permit aceasta. Astfel, se ridică frecvent: pahare, sticle, farfurii,
stilouri, scrumiere, bibelouri, becuri, curele, catarame, petice de hârtie, cuţite,
arme de foc şi altele pe care se găsesc urme latente ori vizibile. De asemenea,
se ridică obiecte pe care se găsesc pete sau secreţii, cum ar fi: îmbrăcăminte
şi încălţăminte, cearşafuri, batiste etc. ori recipiente ce conţin substanţe toxice,
alimente, băuturi, vopsele (exemplu: pungi, saci, tuburi, cutii, borcane, sticle,
pahare, eprubete, capsule, fiole).
Atunci când obiectele purtătoare de urme sunt din metale sau pietre
preţioase, mijloace de plată străine, titluri de valoare internă, opere de artă,
colecţii de valoare sau sume de bani, acestea se ridică precum orice alte
obiecte purtătoare de urme, iar după valorificarea lor criminalistică se predau
sau depun în condiţiile legii.
Principalele reguli ce se impun a fi respectate la ridicarea obiectelor
purtătoare de urme sunt:
– ridicarea să fie admisibilă, în sensul de a nu împiedica sau îngreuna
procesul de producţie, a nu prezenta pericol public, a nu determina distrugeri
sau degradări etc.;
– prin ridicare (apucare, prindere) să nu se distrugă urmele existente şi
în acelaşi timp, să nu creeze altele noi;
– în situaţia când se ridică recipiente în care se găsesc substanţe sau alte
produse ce constituie ele însele urme ce trebuie să fie identificate, necunoscându-
se gradul acestora de toxicitate, în procesul manipulării lor (ridicare, cântărire,
introducere în recipiente) se vor lua măsuri de protecţie adecvate.
În cazul în care obiectul purtător de urmă are un volum şi greutate mare
care nu permit deplasarea lui în laborator pentru efectuarea identificării, iar
urmele prezentate de acesta n-au putut fi ridicate prin niciun alt procedeu, se
ia măsura decupării din obiect a porţiunii purtătoare de urme. Este un
procedeu mai puţin uzitat, deoarece presupune ca acţiunea de decupare să nu
afecteze valoarea, utilitatea ori estetica obiectului. Decuparea porţiunii
purtătoare de urme se face în aşa fel încât să cuprindă o suprafaţă mai mare
decât cea pe care se găseşte urma, astfel încât aceasta să nu fie alterată.
6.3.2. Procedee şi tehnici de ridicare a urmelor formă
Ridicarea urmelor formă se realizează prin mai multe procedee:
Ridicarea urmelor formă prin transferare
Se utilizează în cazul urmelor formă de suprafaţă create prin depunere de
materii pulverulente sau secreţii ale glandelor papilare relevate cu diverse pudre.

– 144 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Transferarea se poate realiza cu ajutorul foliilor adezive (bandă, plan


film, hârtie foto etc.) sau al electricităţii statice.
În cazul folosirii foliilor adezive tehnica este următoarea:
– se taie o bucată de folie adezivă, care să fie transparentă sau de
culoare contrastantă şi ceva mai mare decât dimensiunile urmei;
– se aplică cu partea lipicioasă direct peste urmă pe întreaga suprafaţă;
– în cazul urmelor cu suprafaţă mare, presarea foliei se face cu un
rulou;
– se desprinde folia adezivă, aplicându-se peste ea pelicula de
protecţie.
Tehnica cere precauţie şi nu se aplică decât dacă alte metode mai
eficace (ridicarea obiectului, fotografierea, mulajul etc.) nu pot fi folosite, pentru
că nu asigură transmiterea tuturor particularităţilor existente în urmă şi în plus,
o distruge. Trebuie, de asemenea, să se ţină seama de faptul că urma se
transferă în imagine inversată.
Urmele formă create de mâini, picioare, încălţăminte etc. prin depuneri
de materii pulverulente pe covoare, mochete, linoleum sau ţesături de mobilă -
pot fi transferate cu ajutorul electricităţii statice pe un suport de culoare
contrastantă, folosindu-se un aparat special construit în acest scop. După
transferare, urma poate fi fotografiată metric în condiţii optime.
Ridicarea urmelor formă prin desenul urmei
Desenarea urmelor se face pe hârtie de calc, pe sticlă ori pe hârtie
milimetrică. Când se foloseşte hârtia de calc se aşează doi suporţi mai înalţi în
părţile laterale ale urmei, peste care se pune o bucată de sticlă plană,
transparentă şi incoloră; apoi prin copiere în transparenţă se reproduce urma.
Se poate reproduce urma cu creion special, direct pe sticlă, fără a se
mai utiliza hârtia de calc.
Ridicarea imaginii urmelor formă prin fotografiere (sau filmare)
Fotografierea şi filmarea în scop de ridicare au în vedere reproducerea
şi conservarea caracteristicilor generale şi individuale exterioare ale urmei.
Urmele ce se ridică prin fotografiere pot avea forme diverse: plane fără
relief, plane cu relief, cu forme şi relief neregulate. În raport cu ele se pot aplica
procedeele şi tehnicile de fotografiere adecvate.
În cazul urmelor cu volum neregulat şi mărginite de mai multe suprafeţe
se procedează la fotografierea fiecărei suprafeţe în parte.
Alături de urma care se ridică prin fotografiere se aşează şi un etalon
care să indice mărimea acesteia.
a) Tehnica fotografierii cu ajutorul riglei gradate
Rigla sau metrul flexibil se aşează în acelaşi plan cu obiectul sau
urmele fotografiate – pe cât posibil paralel cu una din laturi –, iar aparatul de
fotografiat se fixează cu axa optică a obiectivului perpendicular pe planul

– 145 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

subiectului şi la mijlocul acestuia. În cazul urmelor cu adâncime mare, al


obiectelor curbe sau sferice, se foloseşte o riglă sau un metru flexibil, care
trebuie aşezate chiar pe acestea. Practica a demonstrat că este mai bine să se
folosească un centimetru cu fondul puţin mai închis (vernil, roz, bleu), decât
fondul alb.
Aceasta deoarece albul impresionează prea mult clişeul fotografic şi
centimetrul va ieşi prea deschis în raport cu subiectul, fapt ce necesită la
mărire un plus de expunere pentru evidenţierea cifrelor.
Atunci când nu se dispune de un instrument precis de măsurare se
poate apela la unele obiecte cu dimensiuni constante şi cunoscute, ca de
exemplu un creion neînceput, o cutie de chibrituri etc., care se vor fotografia
împreună cu subiectul.
Urma de încălţăminte se fotografiază la scară, punându-se centimetrul
în partea laterală interioară a acesteia, la aceeaşi distanţă de călcâi şi talpă.
Urmele mijloacelor de transport se fotografiază după ce metrul a fost aşezat,
atât longitudinal, cât şi transversal, pentru a se obţine simultan atât
dimensiunile desenului pe lungime, cât şi lăţimea urmei respective.
În cazul corpurilor delicte, centimetrul se aşează paralel cu latura mai
lungă a acestora.
b) Tehnica fotografierii cu ajutorul benzii gradate
Această tehnică este indicată în cazul fixării locului infracţiunii, a
obiectelor principale şi a urmelor. Ea constă în folosirea unei benzi (scală a
distanţelor) cu diviziunile metrice reale. Tehnica se bazează pe faptul că
imaginea subiectului descreşte pe măsură ce acesta este plasat mai departe
de obiectivul aparatului de fotografiat. Descreşterea este exprimată prin
formula:
a1 F1 − F
= , unde:
a2 F
a1 = dimensiunea subiectului
a2 = dimensiunea imaginii
F = distanţa focală principală
F1 = distanţa de la obiectiv până la obiectul fotografiat
Formula de mai sus exprimă raportul dintre dimensiunea imaginii şi cea
a subiectului, precum şi raportul dintre distanţa focală principală şi diferenţa
dintre distanţa de la obiectiv la subiect şi distanţa focală principală.
Pentru realizarea fotografiei metrice se mai poate folosi o bandă din
material plastic, pânză, etc. divizată în segmente de 10-20 cm. Dacă se
utilizează acelaşi aparat de fotografiat, banda se poate marca în fracţiuni egale
cu distanţa focală principală a obiectivului sau cu un multiplu al acesteia.
Banda, în general, trebuie să aibă o lungime de 7-10 m şi lăţimea de 10-20

– 146 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

cm, iar diviziunile acesteia să fie colorate alternativ în alb şi negru,


numerotându-se segmentele albe cu cifrele 2, 4, 6, 8 etc.
Ridicarea urmelor formă prin mulaj
Acest procedeu se foloseşte în cazul urmelor de adâncime şi constă în
turnarea unei substanţe plastice în urma de adâncime. Masa plastică turnată
se întăreşte după un timp şi ia forma negativă a urmei. Mulajul reproduce în
formă şi mărime naturală obiectul care a creat urma descoperită.
Materialele folosite frecvent pentru confecţionarea mulajelor sunt: pasta
de ipsos, alginatul, pasta de ceară, albul de zinc (zincweis), plastilina, parafina.
Tehnica realizării mulajului
Înainte de efectuarea mulajului trebuie studiată urma. Natura urmei, a
suportului pe care s-a format urma, condiţiile atmosferice, timpul pe care îl
avem la dispoziţie, sunt factori hotărâtori în alegerea modului de lucru.
Apoi urma trebuie curăţată de impurităţi: dacă în ea se află apă,
aceasta se extrage cu seringa ori cu para de cauciuc, iar dacă există o
cantitate mai mică se absoarbe cu sugativă. În cazul în care în urmă se găsesc
pietricele, paie, frunze, gunoaie, acestea se îndepărtează cu o pensetă.
Este necesar să se procedeze cu multă precauţie în cazul firelor de
iarbă de pe fundul urmei. Dacă se constată că iarba a căzut în urmă aceasta
poate fi scoasă cu ajutorul pensetei; dacă sunt bănuieli că este numai călcată
orice atingere poate altera urma.
Substanţa din care se prepară mulajul trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
– să redea fidel relieful urmei;
– mulajul nu trebuie să se deformeze din cauze specifice substanţei
folosite;
– să poată fi desprins cu uşurinţă de pe urmă.
Tehnica realizării mulajului din gips (ipsos) după urmele create în sol
Gipsul este o substanţă minerală (sarea de calciu a acidului sulfuric)
aproape insolubilă în apă.
Urma ce trebuie ridicată se împrejmuieşte cu ajutorul unei benzi
flexibile sau cu plăcuţe, la o distanţă de 3-5 cm de marginea sa, pentru a nu
permite revărsarea pastei. Concomitent se pregătesc beţişoare sau sârme ce
vor fi introduse în mulajul încă moale al urmei pentru a crea o reţea de armare
care să confere rezistenţă sporită acesteia; de asemenea, se pregătesc
etichete de carton prevăzute cu câte o sfoară cu capetele libere, ce se vor
introduce în pasta moale a fiecărui mulaj. Pe etichete se vor consemna datele
de identificare a mulajelor.
Într-un vas se trece la prepararea pastei de ipsos ce urmează a fi
turnată în urmă, în felul următor: se toarnă apa în vas (cancioc) astfel încât să
cuprindă 2/3 din capacitatea sa;

– 147 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– se toarnă ipsosul bine deshidratat până când se formează o moviliţă


ce iese cu vârful afară din apă;
– după o scurtă pauză se amestecă ipsosul cu apa într-un singur sens
pentru a nu se crea bule de aer, până când se obţine o pastă de consistenţa
smântânii.
În acest moment se procedează la turnarea amestecului în cavitatea
urmei împrejmuite. Amestecul nu se toarnă de sus, ci cât mai aproape de
fundul urmei, pentru a nu se crea prin jetul de pastă un „crater” în urmă.
Când urma este creată pe un plan înclinat, turnarea se începe de la
punctul cel mai de jos al fundului ei. Timpul de întărire a mulajului poate fi
accelerat sau mărit după caz. Perioada necesară pentru întărire poate fi
prelungită în cazul folosirii gipsului dentar, care, în două-trei minute se
întăreşte. Pentru aceasta se adaugă o soluţie de 7-8% sare de bucătărie sau o
soluţie saturată de borax. Soluţia de borax se adaugă în proporţie de 1
linguriţă soluţie la un pahar de apă (150 ml).
Ca acceleratori se pot folosi: clorură de amoniu (la mulajul urmei în
zăpadă), sulfat de sodiu sau potasiu, în cantitate de 1 linguriţă la 150 ml apă.
Pentru a-i conferi mulajului rezistenţă, pe lângă folosirea reţelei de
sârmă sau beţişoare, aceasta se poate prelucra după 24 de ore într-una din
următoarele soluţii:
– la temperatura de 230C soluţie saturată de bicarbonat de sodiu;
– soluţie fierbinte de alaun (o parte alaun la 6 părţi apă).
Mulajul se afundă pentru 15-25 minute în soluţie, apoi se usucă la
temperatura camerei:
– cu soluţie de 10% borax în care mulajul fierbe 5 minute.
Pentru ridicarea urmelor de încălţăminte, de anvelope auto şi, în
general, a urmelor de adâncime, cel mai indicat gips este cel folosit în
atelierele de arte plastice şi gipsul folosit în stomatologie.
Dacă turnarea pastei are loc în mai multe faze se procedează astfel:
– la prima turnare se va folosi un amestec mai fluid care să pătrundă în
profunzime;
– se toarnă în următoarele straturi care vor fi mai consistente în ultimul
introducându-se capetele sforii de la eticheta de carton.
În momentul când mulajul s-a întărit, el se scoate din urmă, iar după
trecerea a 24 de ore poate fi spălat cu grijă sub un jet de apă rece.
Tehnica realizării mulajului de gips după urmele create pe
suprafeţe înclinate şi verticale
Pentru executarea mulajului din gips după urmele rămase pe
suprafeţele înclinate ale obiectelor metalice sau de lemn, se foloseşte o bucată
de carton din care se face un fel de buzunar, care se fixează pe peretele

– 148 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

obiectului. Fixarea se poate face cu o bandă adezivă, plastilină, gumă arabică.


În acest buzunar se toarnă apoi pasta de gips. După 15-20 minute mulajul se
detaşează şi se usucă la temperatura camerei.
Tehnica realizării mulajului de gips după urmele create în zăpadă
Pentru executarea mulajului de gips după urmele create în zăpadă
afânată se procedează în felul următor:
– se cerne printr-o sită pe întreaga suprafaţă a urmei un strat subţire de
gips (0,1-0,3 mm);
– se pulverizează apă rece până când acesta se va impregna bine;
– se aşteaptă până când acest strat de gips se întăreşte suficient, apoi
dacă este necesar operaţia se repetă de 2-3 ori;
– pe aceste straturi se toarnă o pastă suficient de consistentă de gips.
Apa, precum şi ipsosul trebuie să aibă o temperatură apropiată de 00C
pentru a nu topi suportul.
Metoda H. Soderman O’Connell
Peste urmă se pulverizează un strat subţire de talc. Peste talc se
pulverizează fixativ de păr sau o soluţie alcoolică cu gumă arabică. Apoi se
revine cu talcul peste care se pulverizează din nou fixativ sau soluţie de gumă
arabică. În felul acesta, după două-trei asemenea operaţii pe urmă se
formează o pojghiţă protectoare peste care se poate turna gipsul.
Pentru ridicarea urmelor din zăpada topită, prin mulaj de gips, urma nu
trebuie întărită. Apa care se foloseşte se aduce la temperatura zăpezii
introducând în recipient zăpadă. Gipsul se răceşte întinzându-l pe un ziar
aşezat pe zăpadă. Pasta de gips trebuie să fie mai consistentă ca de obicei,
pentru că altfel se scurge prin fundul urmei, care devine astfel poroasă. Mulajul
nu se scoate din urmă timp de o oră.
În concluzie, în toate cazurile când se ridică urme din zăpadă, prin
mulaj de gips, acesta trebuie tratat cu foarte mare atenţie. De obicei mulajul se
extrage din urmă încărcat cu zăpadă şi gheaţă care apoi se vor topi. Apa care
se scurge poate şterge unele detalii de pe mulaj, de aceea trebuie pus la
uscat, orizontal, cu partea cu zăpadă în jos.
Tehnica realizării mulajului de gips după urmele din materii pulverulente
(făină, nisip fin, praf, cenuşă, ciment etc.)
Ridicarea urmelor din materii pulverulente se face cu ajutorul
polimerilor prin mulaj de gips.
Se foloseşte perclorvinilinul, preparat într-o soluţie de dicloretan în
concentraţie de 8-10%. Perclorvinilinul se prezintă sub forma unor granule
uşor gălbui, solubile în acetonă sau dicloretan.
Suprafaţa urmei se acoperă cu o soluţie de perclorvinilin, pornind de la
una din margini; soluţia se toarnă de la o înălţime de 3-4 cm, pentru a nu
deteriora urma, până când grosimea stratului de soluţie pe urmă atinge 2-3 mm.

– 149 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Consolidarea are loc în curs de patru-cinci ore. După aceea se poate


turna pasta de gips fără pericolul de a distruge urma. Pătrunzând în masa
urmei este posibil ca după consolidare urma să fie ridicată cu totul şi dusă la
laborator unde se pot face după ea două-trei copii.
În cazul când vrem să ridicăm urma din teren, după consolidare se va
introduce sub ea o cazma, o tablă etc., apoi se ridică cu grijă, păstrând
orizontala. Se transportă cu atenţie, ferind-o de zdruncinături. Înainte de a
turna pasta de gips în urmă aceasta se unge cu ulei de parafină pentru ca
mulajul să fie detaşat uşor.
Tehnica realizării mulajului din alginat sau din răşini sintetice
Se foloseşte mai ales pentru urmele foarte fine (de dinţi, de instrumente
etc.), respectându-se tehnologia de lucru înscrisă în prospectele ce însoţesc
flacoanele în care se livrează materialele respective de către firma
producătoare.
Înainte de prepararea pastei se omogenizează pulberea de alginat; se
dozează amestecul de pulbere şi apă cu ajutorul unor măsuri speciale care se
găsesc în trusă; utilizându-se o măsură de pudră şi trei de apă la temperatura
de 16-200C; se amestecă timp de un minut în cancioc, cu ajutorul spatulei
rigide, evitându-se formarea bulelor de aer şi se aplică imediat. Priza este
completă după câteva minute. Acest mulaj poate fi folosit numai pe urme aflate
pe obiecte consistente: chit, argilă, lumânări.
Tehnica realizării mulajului din ceară, parafină sau zincweis cu parafină
Se foloseşte pentru urmele aflate pe obiectele care rezistă la
temperatura de topire a cerii (parafinei), în special pe cele de metal.
Ceara sau parafina se amestecă cu 25% zincweis, devenind astfel mai
rezistentă la frecare şi temperatură. Digul de protejare a marginii urmei în care
se va turna pasta fluidă poate fi confecţionat din lut moale sau plastilină.
Tehnica realizării mulajului din plastilină
Se foloseşte în cazul urmelor aflate pe suporturi verticale, unde este
dificil să se toarne o pastă. Plastilina se frământă cu degetele până devine
suficient de moale pentru a fi apăsată în urmă. Suportul trebuie să fie relativ
dur, pentru a păstra forma urmei când se presează plastilina.
În prealabil urma se pulverizează foarte uşor cu pudră de talc pentru a
nu se lipi plastilina de suport. Mulajul se desprinde cât mai uşor, pentru a nu se
deteriora. Această tehnică prezintă avantajul că, de regulă, nu distruge urma,
ceea ce permite repetarea operaţiei.

6.3.3. Procedee şi tehnici criminalistice de ridicare a urmelor materie

Ridicarea urmelor materie se realizează prin recoltarea lor directă de


pe suportul pe care se găsesc: sol, pereţi, mobilă, sobe, podea, fereastră,
caroserii, maşini-unelte, covoare, lustre, copaci, garduri, stâlpi, vehicule etc.

– 150 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Tehnicile folosite pentru recoltarea acestora sunt următoarele:


a) desprinderea particulelor de sol ori de vopsele, a crustelor de sânge
sau a oricăror alte pete ori depuneri. Răzuirea de pe suprafeţele verticale sau
oblice se execută cu o lamă de cuţit, briceag, bisturiu sau coada lingurii de
mulaj aflată în trusa criminalistică, după ce sub locul asupra căruia se
acţionează a fost lipită, cu ajutorul benzii adezive, marginea unei pungi de
polietilenă;
b) solubilizarea cu tampoane de vată îmbibată unul în apă, iar altul în
alcool etilic. Este necesară dubla tamponare, pentru a se putea disloca atât
substanţele solubile în apă, cât şi cele organice, care în marea lor majoritate
se dizolvă în alcool. Solubilizarea se aplică numai în cazurile când nu este
posibilă desprinderea. După ridicarea în acest mod, tamponul pe care s-a
ridicat urma se usucă;
c) absorbirea cu seringa, pipeta sau tubul capilar din micile gropi de
pe sol, din jgheaburi, ţevi, bazine sau alte vase;
d) absorbirea cu aspiratorul de praf a particulelor microscopice din
crăpăturile podelei etc. Aspiratorul va fi prevăzut cu un set de filtre speciale
pentru reţinerea urmelor;
e) ridicarea cu spatula, şpaclul sau lopăţica din carton, tablă,
plastic a resturilor carbonizate din sobă, a stratului de sol sau zăpadă pe care
se găsesc pete de sânge, vopsea etc.;
f) prinderea cu penseta, în cazul firelor de păr, fibrelor, tampoanelor
de vată, resturilor textile, peliculelor de vopsea, etc. Se are grijă ca penseta să
aibă braţele plate îmbrăcate cu manşoane de cauciuc, pentru a nu distruge
firele de păr, luându-se totodată măsuri pentru curăţirea şi sterilizarea ei după
fiecare folosire, astfel încât să nu se transmită substanţe străine pe fire, fibre,
ţesături, care pot denatura rezultatul examinării;
g) atragerea cu magnetul a piliturii şi celorlalte particule ale metalelor
şi aliajelor feromagnetice. Pentru desprinderea uşoară a particulelor rezultate
se plasează între magnet şi particule o foaie de hârtie.
6.3.4. Particularităţi ale ridicării anumitor categorii de urme
criminalistice

Particularităţi în ridicarea unor urme ale omului


Urmele papilare se fotografiază la faţa locului numai când obiectul pe
care se găsesc nu poate fi transportat. Sunt fotografiate atât urmele de
adâncime, cât şi cele de suprafaţă. Observăm că fotografia este atât un mijloc
de fixare, cât şi un mijloc de ridicare a urmelor. Se poate afirma că fotografia
rămâne principalul mijloc de ridicare, atât a urmelor de suprafaţă, cât şi a celor
de adâncime.

– 151 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urmele papilare invizibile se fotografiază numai după ce au fost


relevate. În condiţii speciale, urmele se fotografiază direct, fără a fi relevate,
pentru a se obţine imaginea porilor sau a muchiilor crestelor papilare.
Dacă nici fotografierea nu este posibilă (datorită convexităţii obiectului
purtător) şi nici ridicarea obiectului purtător, se recurge direct la transferarea pe
peliculă adezivă (denumită şi folio). Pelicula adezivă de tip folio poate fi folosită
numai în cazul în care a fost relevată cu o pudră colorată.
Pentru ridicarea urmei prin transferare pe peliculă adezivă folio se
procedează în felul următor:
– se taie o bucată de peliculă de culoare contrară pudrei – prafului – cu
care a fost relevată urma;
– bucata de folio se aşează peste urmă, apăsând cu degetul dintr-o
margine în alta, pentru eliminarea aerului;
– se ridică pelicula adezivă, urma fiind transferată – lipită – pe coala de
folio;
– în final, peste urmă se aşează pelicula de protecţie.
Foliile adezive pot fi transparente, albe sau negre, alegerea lor fiind în
funcţie de culoarea urmei. La nevoie, în lipsa peliculelor adezive speciale, se
folosesc pelicule fotografice al căror strat de gelatină reţine urma în condiţii
bune. Pentru asigurarea contrastului de culoare faţă de substanţa folosită la
relevarea materialul fotosensibil se developează neexpus, obţinându-se o
peliculă transparentă ori se expune la lumină după developarea peliculei,
asigurând un fond negru.
Dacă urmele papilare sunt de adâncime, în funcţie de natura suportului,
acestea se ridică cu ajutorul mulajelor, dar numai după fotografierea prealabilă
a lor. Pentru urmele de mâini sau de obiecte, caracterizate prin fineţea
detaliilor, sunt preferabile materialele folosite în stomatologie, de tipul gipsului
dentar, alginatului, diferite paste sau polimeri (stomalgină, sielast). Pregătirea
urmei şi prepararea mulajului se fac potrivit unor reguli similare modului de
ridicare a urmelor formă de adâncime, prezentate anterior.
Prepararea pastei pentru mulajul din alginat de realizează în felul
următor:
– se omogenizează pulberea din alginat, prin dozarea amestecului de
pulbere cu apă cu ajutorul unor măsuri speciale existente în trusele speciale
confecţionate de uzina care a fabricat alginatul. Pentru realizarea amestecului
se foloseşte o măsură de pulbere şi trei măsuri de apă la o temperatură de 16-
20ºC;
– apa şi pulberea de alginat se amestecă într-un vas de cauciuc cu o
spatulă rigidă pentru a evita formarea bulelor de aer.
După prepararea pastei, aceasta se toarnă peste urmă, iar după
întărire, mulajul obţinut se unge cu un strat foarte fin de tuş şi se va rula pe o

– 152 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

coală de hârtie. În felul acesta se reproduce urma desenului papilar, care va fi


fotografiată. Reproducerea urmei desenului papilar se poate face şi prin
rularea mulajului pe o suprafaţă presărată cu praf fin şi fotografierea urmei
create în praf, sub un unghi de lumină.
Procedeele ce se folosesc la ridicarea urmelor papilare trebuie astfel
alese, în funcţie de situaţie, astfel încât să nu se producă alterarea urmei.
Exemple:
– dacă pe o sticlă se găsesc urme digitale, aceasta se prinde prin
introducerea unui deget în gâtul ei, urmând ca degetul arătător de la cealaltă
mână să fie plasat pe muchia fundului sticlei;
– când trebuie ridicat un pahar, el se apucă între degetul mare şi
arătător sau mijlociu, de aşa natură încât un deget să fie plasat pe baza
paharului, iar celălalt pe partea opusă, pe muchia fundului său;
– cioburile de geam se prind marginal între degetul mare şi cel mijlociu,
iar când sunt mari se ridică cu ajutorul ambelor mâini, fără a se atinge
suprafaţa lor.
La ridicarea urmelor de picioare se folosesc următoarele procedee:
– urmele de picioare, indiferent de forma în care s-au realizat sunt
fotografiate;
– urmele de picioare sunt desenate atât sub formă de ansamblu a
cărării de urme, cât şi ca urme izolate;
– urmele de adâncime se ridică prin mulaj (gips, plastilină, parafină,
latex, stomalgină etc.), dar numai după ce au fost fotografiate;
– urmele de suprafaţă, în unele cazuri, se ridică cu ajutorul peliculei
adezive;
– urmele latente de picioare se ridică prin prăfuire, vaporizare cu iod
sau prin reactivi chimici, întocmai ca urmele de mâini.
La urmele de dinţi este recomandată ridicarea obiectului purtător.
Pentru protejarea urmelor obiectul trebuie păstrat în condiţii adecvate.
De exemplu, produsele alimentare se păstrează la rece, fructele se păstrează
într-o soluţie de 5% formaldehidă.
Când nu se poate ridica obiectul purtător de urmă se recurge la mulaj,
care se realizează din moldano, latex sau diferiţi polimeri. Pentru ridicarea prin
mulaj a urmelor de pe fructe sau alimente mai puţin consistente, uşor
deformabile, se impune, în prealabil, întărirea suprafeţei prin pulverizarea de
şerlac. Ridicarea urmelor de dinţi se face şi prin fotografiere.
La urmele de buze sunt indicate ridicarea obiectului purtător şi
fotografierea. Transferarea cu folii adezive prezintă dezavantajul că nu preia
pe peliculă toate elementele urmei.
Urmele de sânge găsite sub formă lichidă se ridică cu ajutorul unei
pipete, într-un recipient din sticlă, bine spălat şi uscat, prevăzut cu un dop care

– 153 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

să asigure o perfectă etanşeitate. Nu se va proceda la îmbinarea pe un suport


textil, introdus în prealabil în apă distilată, ser fiziologic sau apă oxigenată,
întrucât se produc diluarea şi distrugerea urmei.
Pentru urmele de sânge descoperite pe suporturi care nu pot fi
transportate, se procedează astfel: stratul superficial din care este confecţionat
se detaşează printr-o modalitate oarecare; dacă nu este posibilă detaşarea,
crusta de sânge se răzuieşte.
Urmele aflate pe sol se ridică cu o cantitate cât mai mică de substrat,
iar împachetarea se face astfel încât să nu se producă fărâmiţarea.
Zăpada acoperită de sânge se ridică în strat cât mai subţire şi se
depune pe un tifon de hârtie de filtru care apoi se usucă.
Vegetaţia stropită cu sânge va fi tăiată şi ambalată în hârtie.
Indiferent de natura suportului, este necesar a se avea în vedere
următoarele:
– se va împiedica alterarea conţinutului urmei (pentru aceasta, uscarea
suportului se va face la temperatura camerei, fiind ferit de acţiunea directă a
soarelui sau a altor surse termice);
– obiecte de uz vestimentar provenite de la victima internată în spital
sau cadavru vor fi ferite de murdărie sau de amestecarea cu cele provenite de
la alte persoane;
– acţiunea mecanică de răzuire, desprindere, tăiere ori smulgere a unor
fragmente din suportul purtător de urmă nu trebuie să influenţeze aspectul şi
conţinutul acesteia.
La urma de salivă suportul se ridică prin apucarea lui cu o pensetă, iar
detaşarea porţiunii purtătoare se face prin tăierea la o distanţă suficient de
mare de marginea urmei.
Firele de păr se recoltează împreună cu toate impurităţile aderente, iar
în cazul crustelor ce le înglobează acestea se ridică în întregime.
Materialele de pansament purtând fire de păr se secţionează în
porţiunile respective, fără a se încerca smulgerea sau detaşarea acestora.
Crustele de sânge aflate pe corpurile vulnerate, mijloace de transport, etc. se
ridică în întregime fără a se încerca detaşarea firelor de păr.
Urmele de spermă se ridică cu precauţie deosebită pentru păstrarea
intactă a petei şi implicit a spermatozoizilor, principalul element examinat.
Pentru aceasta se va evita întotdeauna îndoirea obiectului purtător de urmă,
îndeosebi atunci când urmele au o vechime mai mare. În acest scop se va
proceda la ridicarea întregului obiect purtător.
Urmele dispuse pe o suprafaţă tare (duşumea, parchet) nu se răzuiesc,
ci se decupează. În cazul picăturilor aflate pe păr acestea se recoltează prin
tăierea firelor, iar de pe piele prin umezirea cu apă distilată şi transferarea
petei pe o hârtie de filtru.

– 154 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

La urmele de urechi, ale nasului, frunţii şi ridurilor acestora se


poate apela şi la fotografiere, după relevare sau se pot ridica cu ajutorul foliei
adezive.
Ridicarea urmelor de natură piloasă impune respectarea unor cerinţe
minime cu privire la menţinerea intactă a firului, evitarea amestecării lui cu alte
fire de păr, inclusiv cu fire provenite accidental de la persoanele care
efectuează cercetarea. Totodată, trebuie păstrate intacte depunerile de pe tija
firului, prevenindu-se aderarea de alte noi elemente.
La ridicarea altor urme de ţesuturi moi se are în vedere ca, în scopul
prevenirii accentuării degradării structurii, acţiunea să se execute în cel mai
scurt timp, utilizându-se recipiente în care se menţine o temperatură de +40C.
Recipientele vor fi prevăzute cu dopuri de sticlă rodate.
Ridicarea urmelor olfactive
Alături de câinele de urmărire, în cercetarea urmelor olfactive se
apelează şi la metode tehnice, constând în ridicarea urmelor de miros de la
faţa locului, de pe obiecte corp delict, de pe îmbrăcămintea pierdută de
infractor etc., prin aspirarea cu dispozitive speciale.
Ridicarea se va face prin acoperirea obiectelor atinse sau presupuse că
au aparţinut infractorului, cu o bucată de pânză specială, lipsită de orice miros
(denumită „ţesătură textilă de fixare a mirosului”), timp de 20-30 de minute.
Pânza se ridică cu o pensetă, de asemenea dezodorizantă şi se introduce
într-un vas de sticlă steril.

6.3.5. Particularităţi în ridicarea unor urme ale obiectelor

Urmele de încălţăminte se ridică prin mulaj sau cu ajutorul aparatului


ce foloseşte energia electrostatică. De asemenea, acestea pot fi ridicate prin
fotografierea la scară.
Urmele obiectelor de îmbrăcăminte de adâncime se ridică prin mulaj
iar cele de suprafaţă prin fotografiere la scară.
În cazul urmelor lăsate de instrumentele de spargere, atunci când
obiectul purtător nu poate fi ridicat, se procedează, în funcţie de situaţie, la
decuparea unei porţiuni care să cuprindă urma în totalitatea ei.
În cazul urmelor create prin frecare-alunecare, se ridică fragmentele
desprinse în procesul formării lor.
Dacă s-au folosit instrumente de pilire, găurire sau de sfredelire, se
ridică atât urmele materie rezultate (pilitură, rumeguş, şpan), cât şi obiectul
său, după caz, porţiunea din el care conţine urma de găurire.
Când ridicarea se face prin mulaje, este indicat ca în cazul folosirii de
materiale plastice care-şi modifică dimensiunile ori au rezistenţă scăzută, să se
realizeze imediat după aceasta mulajul din ipsos.
– 155 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

La ridicarea armelor de foc se manifestă multă prudenţă pentru a nu


se distruge diversele urme ce pot exista pe ele (papilare, biologice), preferabil
fiind să lucreze cu mâna înmănuşată sau cu un cleşte având buzele protejate
în manşoane de cauciuc. Prudenţa este necesară şi pentru prevenirea unei
declanşări accidentale. Se interzice ridicarea armei prin introducerea unui
creion în gura ţevii, întrucât pot fi înlăturate eventualele reziduuri ale tragerii,
ori se pot forma alte urme în interiorul ţevii. Pentru descărcarea armei aceasta
se apucă numai de părţile pe care nu se pot păstra urme (suprafeţele limitate
ale carcasei închizătorului şi crosei armei). Pe întreg parcursul cercetării arma
se ţine în poziţie orizontală, cu ţeava îndreptată în direcţie contrară persoanei
care o examinează sau celorlalte persoane aflate la faţa locului.
Eventualele urme biologice descoperite pe armă, dacă nu pot fi
recoltate, vor fi transportate împreună cu arma la laboratorul de expertiză
criminalistică. Dacă însă acestea pot fi ridicate este necesar ca această
operaţie să se facă numai de expertul biocriminalist, în condiţii cât mai
apropiate celor de laborator, dar şi în prezenţa expertului balistician, care
trebuie să vegheze la manevrarea atentă a armei, pentru prevenirea unor
accidente.
Ridicarea gloanţelor se face astfel încât să nu se altereze urmele aflate
pe suprafaţa lor şi care reflectă caracteristicile interiorului ţevii, îndeosebi în
ipoteza că ele vor servi la identificarea ulterioară a armei. Este total
contraindicată, de exemplu, scoaterea proiectilului din corpul victimei sau din
obiectul în care a fost găsit, cu lama cuţitului, cu şurubelniţa sau cu un
instrument chirurgical, ce pot produce urme suplimentare ori distruge pe cele
existente, cu valoare de identificare.
Dacă există pericolul deteriorării proiectilului prin scoaterea sa, atunci
se transportă la laborator întreg obiectul în care a pătruns, iar dacă acest lucru
nu este posibil, se decupează o porţiune mai mare de suprafaţă, care este
transmisă laboratorului.
Ridicarea tuburilor se efectuează în aceleaşi condiţii de precauţie. În
plus, este necesar să se protejeze reziduurile tragerii prin acoperirea gurii
tubului. Prinderea tubului se face numai de extremităţi.
Întrucât tuburile sunt uneori mai valoroase pentru identificarea armei
(chiar şi în condiţiile în care aceasta are ţeava lipsă, gloanţele neputând servi
la identificare), datorită urmelor specifice mecanismelor de tragere, dar şi
pentru stabilirea tipului de muniţie folosită, vor trebui să fie bine protejate.
Pe tuburi sau proiectile nu se aplică etichete şi nu se fac semne prin
zgâriere. Menţiunile necesare se scriu pe etichete care se leagă de proiectile
ori se introduc în tuburi.

– 156 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Este necesară acordarea unei atenţii deosebite în cazul ridicării urmelor


armelor de foc, principale sau secundare, aflate pe obiecte perforate sau
atinse de gloanţe.
Ridicarea urmelor de toxice se face prin procedee şi tehnici ce variază
în funcţie de caracteristicile substanţei, de cantitatea ei şi de suportul pe care
există.
Urmele de toxice existente în ambalaje originale, de dimensiuni mici
(sticle, borcane etc.) se ridică în întregime. Când ambalajele şi cantitatea de
toxic sunt mari se procedează la ridicarea prin transvazare.
La ridicarea produselor din fântâni, butoaie sau vase mari se ţine
seama de faptul că substanţele toxice prezintă densităţi şi solubilităţi diferite.
De aceea, din fântână ori vas se va recolta în ordine câte o probă din fiecare
strat: superior, mijlociu, inferior.
La ridicarea de produse sau resturi alimentare solide şi a unor produse
vegetale se utilizează pensete ori cleşti de laborator, neadmiţându-se ridicarea
lor direct cu mâna.
Când urmele se găsesc pe obiecte netransportabile (pe mobilă,
duşumea, perete, pielea victimei sau sub unghiile acesteia) se răzuieşte
toxicul. Când nu este posibilă răzuirea (urme superficiale, mânjituri), se
recurge la solubilizarea urmelor prin tamponări repetate, iniţial cu un tampon
cu vată umezit cu apă, apoi cu altul îmbibat în alcool etilic.
Când urmele se găsesc pe obiecte transportabile, se ridică împreună
cu suportul pe care se găsesc.
În cazurile de intoxicaţii mortale, odată cu obiectele şi substanţele
descoperite la faţa locului se ridică viscere şi produse biologice de la cadavre.
Ridicarea se efectuează de către medicul legist.
Din substanţele toxice sau cu urme de toxice se ridică:
– băuturi, ciorbe, lapte etc.……………………………….. circa 250 ml;
– apă din fântâni, din fiecare strat………………………. câte 1000 ml;
– substanţe pulverulente……………………………………. câte 10 g;
– ser……………………………………………………….... cca. 1000 ml;
– sânge pentru dozarea alcoolului etilic..................................... 10 ml;
– fiole........................................................................................ 3-5 buc.;
– produse vegetale, cerealiere................................................ 1000 g.
Gazele toxice se ridică de specialişti, în recipiente anume destinate.
Ridicarea urmelor de sticlă se face cu multă grijă, datorită faptului că
acestea se găsesc ca cioburi, particule, microurme, dar şi pentru că ele pot
purta diverse alte urme care au legătură cu infracţiunea. Fiecare ciob de sticlă
se ridică folosindu-se instrumente şi tehnici adecvate. Pentru ridicarea unor
particule fine de sticlă se folosesc aspiratoare speciale sau benzi adezive.

– 157 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Cioburile rezultate din spargerea geamului se ridică în totalitate pentru


a permite ulterior reconstituirea întregului.
Ridicarea urmelor de hârtie
Pentru a nu li se modifica aspectul, urmele de hârtie nu se vor îndoi,
înţepa, perfora, netezi sau despături. Pe ele nu se fac menţiuni sau sublinieri.
Dacă fragmentele de hârtie sunt umede sau sunt scoase dintr-un mediu lichid
se usucă la temperatura camerei şi se feresc de lumina solară. Din lichidul în
care s-au descoperit se recoltează o probă, în vederea stabilirii naturii lui şi a
influenţei ce ar fi putut să o aibă asupra hârtiei sau a scrisului.
Ridicarea urmelor de hârtie se execută cu o pensetă cu vârfurile late,
fără zimţi, evitându-se strângerea puternică a acestora în timpul mânuirii,
pentru a nu se crea urme de apăsare.
Ridicarea hârtiilor în curs de ardere se va face numai după stingerea
focului.
Ţinându-se seama de friabilitatea acestor urme, ridicarea nu se
efectuează cu penseta ci cu ajutorul unui curent de aer. În acest scop, prin
mişcarea unei bucăţi de carton, se creează un curent uşor de aer care să
antreneze urmele de hârtie, mutându-le pe un alt carton sau pe o placă de
sticlă ţinută în imediata lor apropiere. În cazul fragmentelor de hârtii suprapuse
nu se încearcă despărţirea fragmentelor, deoarece există riscul de a le
distruge.
Urmele de hârtii scrumizate prezintă dificultatea că, la cea mai uşoară
atingere sau curent de aer îşi modifică forma. Se poate încerca ridicarea prin
introducerea sub ele a unei plăci de sticlă, acoperirea imediată cu o altă placă
de sticlă curată şi lipirea marginilor cu o bandă adezivă. Această tehnică este
aplicabilă în general când urma scrumizată are o poziţie orizontală, dreaptă.
Contrar, sub acţiunea greutăţii plăcii cu care se acoperă, se deformează. Chiar
şi atunci când urma scrumizată nu este dreaptă, nu se renunţă la ridicarea
cenuşii respective, deoarece unele tipuri de hârtie conţin elemente chimice
speciale, ce nu se află în hârtia obişnuită, a căror identificare poate contribui la
clarificarea unor probleme.
Înainte de ridicarea hârtiilor arse până la stadiul de cenuşă ele se
întăresc prin pulverizare cu şerlac. Pulverizarea se face sub un unghi de 700,
de la o distanţă suficientă ca nicio picătură din soluţie să nu cadă pe hârtia
arsă şi se repetă de 3-4 ori, cu câte o pauză scurtă, pentru întărirea fiecărui
strat.
Pentru ridicarea urmelor metalice de natură neferoasă de pe sol se
poate întrebuinţa un cornet de carton ori o bucată de tablă sau de material
plastic, cu ajutorul cărora se detaşează stratul superficial de pământ, praf sau
nisip.
– 158 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Pilitura sau alte particule metalice neferoase aflate pe suprafeţe tari şi


netede (parchet, mozaic, linoleum) se ridică cu ajutorul peliculei adezive
transparente, fiind recomandabil să se folosească aparatul pentru recoltarea
microurmelor.
Când aceste urme se găsesc în locurile de îmbinare a diferitelor piese
sau între dinţii unei pânze de bomfaier, se aşează sub piesa respectivă o
hârtie albă, iar cu ajutorul unui corp ascuţit se detaşează particulele metalice.
În cazul urmelor de vopsea, când la faţa locului se găsesc pelicule,
acestea se ridică fără impurităţi, folosindu-se o pensetă fină, mai ales la
probele mici.
În cazul în care se descoperă particule de vopsea înglobate în alte
urme (fire textile, bucăţi de materiale textile etc.) se ridică toate urmele. Dacă
se găsesc urme de vopsea pe îmbrăcămintea, încălţămintea şi alte obiecte ce
au aparţinut victimei, acestea se ridică în întregime, fără să se taie din ele.
Urmele produselor petroliere, dacă este posibil, se ridică cu suportul
pe care se află (textile, pământ, lemn), prin decupare atentă.
În cazul în care suportul purtător de urmă este un obiect masiv de
metal, urma se ridică pe vată sau hârtie de filtru. Produsele sub formă lichidă
pot fi recoltate cu o pipetă şi introduse în vase bine închise.
În toate cazurile de ridicare de urme ce se efectuează prin procedee
cunoscute se procedează dacă este posibil şi la ridicarea lor prin fotografiere.
Particularităţi în ridicarea unor urme ale vegetalelor. Urmele formă
ale vegetalelor se ridică prin unul din procedeele cunoscute, în funcţie de
natura suportului, iar urmele biologice de natură vegetală se ridică în funcţie de
natura lor.
Particularităţi în ridicarea unor urme ale animalelor. Se ridică
procedând la fel ca în cazul urmelor lăsate de om aplicând, după caz, unul din
procedeele cunoscute de ridicare, ţinându-se cont de natura urmei.
Particularităţi în ridicarea unor urme ale fenomenelor. Ridicarea
urmelor de incendii, explozii, a urmelor specifice accidentelor feroviare, navale
şi aeriene este o activitate complicată, date fiind împrejurările în care se
desfăşoară şi complexă datorită diversităţii urmelor care pot apărea în urma
fenomenelor. De cele mai multe ori se va colabora cu organele de specialitate
ale pompierilor, transporturilor, marinei sau aviaţiei.
Urme create de incendii. Incendiul, ca noţiune tehnică, este un proces
complex de fenomene fizico-chimice care se desfăşoară prin ardere, în
prezenţa a cel puţin două elemente, dintre care unul arde, iar celălalt întreţine
arderea.
Datorită complexităţii fenomenului, tipologia urmelor este foarte variată,
iar ridicarea lor diferă în funcţie de locul unde au fost descoperite.

– 159 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urmele rămase după stingerea incendiului (la suprafaţa molozului,


resturilor de arsuri, sub plafoanele prăbuşite, la instalaţiile electrice şi tablourile
de siguranţe, la instalaţiile de încălzire, în locurile de depozitare a substanţelor
inflamabile) se ridică prin unul din procedeele cunoscute, în funcţie de natura
lor, astfel:
– la ridicarea obiectelor descoperite în zona focarului (sau focarelor)
care ar putea conţine urme, se foloseşte soluţie de rodocrit pentru a se
descoperi eventuala folosire a lubrifianţilor la pornirea sau întreţinerea focului;
– urmele de forţare ale diferitelor sisteme de închidere (uşi, birouri,
case de bani, etc.) se ridică prin mulaj sau cu ajutorul fotografiei la scară;
– în anumite situaţii, când focul a fost stins în faza incipientă şi când
victima prezintă lovituri, înjunghieri sau răni prin împuşcare, se vor ridica
urmele de natură biologică printr-un procedeu arătat anterior;
– pentru ridicarea materialelor din hârtie sau textile carbonizate se
pulverizează un strat subţire de polivinil - pirolidan. Pulverizarea se face de la
o anumită distanţă pentru a nu cădea şi picături de soluţie, iar stratul nu trebuie
să fie prea gros;
– urmele specifice fenomenului, dar legate de apariţia lui (urme de
picioare, de mâini, de mijloace de transport, de instrumente folosite) se vor
ridica prin mulaj, desenul urmei sau fotografiere.
Urmele create de explozii. Urmele de explozii apar ca rezultat atât al
unor procese complexe care au loc în funcţie de fiecare gen de explozie în
parte, cât şi al diverselor activităţi legate de apariţia evenimentului, cum ar fi:
deplasări la locul exploziei, manipularea sau atingerea anumitor obiecte,
folosirea diverselor instrumente, operaţii de ambalare etc.
Urmele create de explozii se pot clasifica în:
– urme specifice fenomenului exploziei (toate acele urme ce sunt
determinate de explozie şi care pot fi urme formă, poziţionale şi materie);
– urme ale unor activităţi omeneşti ce au legătură cu producerea
exploziei (urme de încălţăminte, de mâini, de instrumente, de ambalaje).
Ridicarea urmelor specifice fenomenului exploziei este un procedeu
complex şi foarte variat, în funcţie de tipul exploziei şi se realizează de regulă
astfel:
– schijele plecate din focare spre diferite direcţii şi resturile de obiecte
sau materiale sfărâmate de explozie se vor ridica prin prinderea cu penseta,
dacă aceasta este permisă sau prin fotografiere;
– urmele de fumizare se vor ridica cu ajutorul spatulei (şpaclu) sau prin
aspirare;
– urmele efectului distructiv al fenomenului de absorbţie, ce se
caracterizează în cazul unei explozii într-o încăpere printr-o dislocare a
pereţilor se vor ridica prin fotografiere la scară (filmare);

– 160 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– particulele de substanţă explozivă aflate la locul exploziei se


răzuieşte sau când acest lucru nu este posibil se solubilizează urma cu un
tampon de vată înmuiat în alcool etilic sau se recoltează cu pipeta şi se
introduc în vase bine închise;
– resturile de fitil Bickford se vor ridica cu ajutorul unei pensete cu
vârfurile late sau a curentului de aer;
– urmele sonore specifice create prin producerea exploziei se vor ridica
prin imprimare pe bandă video-magnetică;
– urmele lăsate de efectele exploziei pe îmbrăcămintea persoanelor
sau pe diferitele obiecte aflate asupra lor se vor ridica prin decuparea unei
porţiuni din obiectul care conţine urma sau prin fotografiere la scară.
Urmele unor activităţi omeneşti ce au legătură cu explozia se pot ridica
în funcţie de situaţie cu ajutorul fotografiei, mulajului sau energiei
electrostatice.
Urmele specifice accidentelor şi catastrofelor de cale ferată. Prin
urme ale accidentelor şi catastrofelor de cale ferată se înţeleg toate
modificările create asupra materialului rulant de cale şi a altor instalaţii
feroviare, precum şi asupra persoanelor şi a mărfurilor transportate, în timpul şi
în legătură cu producerea evenimentelor respective.
Atât accidentul, cât şi catastrofa de cale ferată pot fi urmări imediate ale
distrugerii, degradării ori aducerii în stare de neîntrebuinţare a liniei ferate sau
a instalaţiilor de cale ferată, ale aşezării de obstacole pe linia ferată, ale
efectuării de semnalizări false ori de alte acte de natură a induce în eroare
personalul căilor ferate în timpul executării serviciului.
În funcţie de aceste caracteristici specifice fenomenului se va alege
metoda sau procedeul de ridicare a urmelor create.
Exemple:
– urmele produse ca urmare a executării unor comenzi greşite (poziţia
semafoarelor, a macazurilor, vitezometrele etc.) se vor ridica printr-o fotografie
schiţă;
– urmele materie rezultate prin tăierea liniei de cale ferată (pilitură,
particule de metal topit) se pot ridica prin următoarele procedee criminalistice:
prinderea cu penseta, ridicarea cu spatula sau atragerea cu magnetul;
– urmele instrumentelor utilizate în procesul scoaterii şinei se vor ridica
cu ajutorul mulajului de gips sau a fotografiei;
– urmele digitale descoperite pe instalaţii, aparate sau mecanisme, pe
obiectul folosit ca obstacol pus pe calea ferată, se vor ridica prin fotografiere,
după ce în prealabil au fost relevate;
– urmele formă rămase în locul unde a fost demontată şina se vor
ridica cu ajutorul mulajului sau fotografiei.

– 161 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În cazul accidentelor şi catastrofelor de cale ferată produse prin incendii


sau explozii, urmele create de acestea sunt comune cu cele produse, de
asemenea, fenomene asupra altor locuri sau obiecte.
Urme specifice catastrofelor aeriene. În raport cu cauza producerii
catastrofei (defecţiuni tehnice, incendii sau explozii la bordul aeronavei, greşeli
de dirijare sau pilotare ori condiţii meteorologice nefavorabile), cu înălţimea la
care s-a aflat aeronava, precum şi natura locului unde s-a prăbuşit (sol, munte,
apă, pădure) la faţa locului se creează o serie de urme formă, poziţionale sau
materie.
Dacă este posibilă ridicarea urmelor se va face prin unul din procedeele
arătate anterior şi presupune o cooperare strânsă între specialiştii criminalişti şi
cei din domeniul aviaţiei.
Urme specifice catastrofelor navale. Principalele cauze care pot
determina producerea unei catastrofe navale sunt:
– eşuarea sau abordajul;
– explozii sau incendii survenite la bord sau în sala maşinilor;
– încărcarea necorespunzătoare a navei.
Dacă nava rămâne la suprafaţă, ridicarea urmelor se face în
conformitate cu regulile generale privitoare la cercetarea fiecăruia dintre
categoriile cărora acestea le aparţin (incendii, explozii, urme ale omului,
instrumentelor).
Scufundarea navei însă determină dificultăţi în ridicarea urmelor, fiind
necesar concursul scafandrilor. Dacă nava se află la o adâncime accesibilă,
scafandrii, pe lângă fotografierea şi filmarea urmelor principale, vor ridica la
suprafaţă şi alte urme sub formă de resturi sau părţi de obiecte, precum şi
înscrisuri descoperite la bordul epavei.
Dacă nava se află la adâncime mai mare nu se vor ridica urme direct, ci
acestea vor fi cercetate cu ajutorul camerelor de televiziune instalate în
dispozitive speciale şi comandate de la suprafaţă.

– 162 –
7. Trusele criminalistice universale şi specializate
7.1. Trusa criminalistică universală

Mijloacele tehnico-ştiinţifice folosite de lucrătorii M.I.R.A. cu ocazia


cercetării diferitelor infracţiuni sunt variate. Aceste mijloace se împart în două
categorii şi anume:
– mijloace de laborator (microscop comparator, dispozitive de
reprodus, aparate de copiat folosite în obţinerea fotografiilor etc.);
– mijloace de teren: (aparate fotografice, lămpi cu radiaţii U.V.,
detectoare de metale, camere video, truse criminalistice etc.).
Trusele criminalistice cuprind instrumente, substanţe şi materiale
necesare efectuării operaţiunilor tehnico-criminalistice în legătură cu urmele de
la faţa locului.
După natura instrumentelor conţinute, trusele criminalistice se clasifică
în truse criminalistice universale şi truse criminalistice cu destinaţie specială.
a) Trusele criminalistice universale conţin instrumentele şi
materialele necesare executării principalelor operaţiuni tehnico-criminalistice
(descoperire, fixare, ridicare şi ambalare a urmelor, precum şi obţinere a
modelelor de comparaţie). Printre acestea enumerăm:
– trusa criminalistică universală pentru laboratoarele criminalistice;
– trusa criminalistică universală pentru cercetarea la faţa locului în
cazul accidentelor şi catastrofelor rutiere;
– trusa criminalistică universală pentru posturi.
În continuare vom face o descriere amănunţită a trusei criminalistice
universale.
Trusa criminalistică universală este concepută astfel încât să răspundă
problemelor ce trebuie rezolvate de lucrătorii jandarmi care execută activităţi
criminalistice.
Se prezintă sub forma unei valize din P.V.C. de format mic şi cuprinde
instrumentarul minim necesar efectuării operaţiunilor tehnico-criminalistice de
descoperire, fixare, ridicare şi ambalare a diferitelor categorii de urme de la
locul faptei.

– 163 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Trusa criminalistică universală conţine:


– materiale pentru fotografiere: aparate foto, obiective, inele
intermediare, filme, blitz, baterii, trepied, lămpi, filtre (colorate şi de polarizare);
– materiale pentru căutarea, descoperirea, relevarea, fixarea şi
ridicarea urmelor papilare: lupă, surse de lumină, lampă de ultraviolete, prafuri
şi reactivi de evidenţiere, pensule cu păr de veveriţă şi magnetice, pulverizator
cu vapori de iod, folii adezive albe şi negre;
– materiale pentru executarea mulajelor urmelor de adâncime: cancioc,
şpaclu, lingură pentru prepararea amestecului, bandă flexibilă pentru
înconjurarea urmei (unde se va turna amestecul), pensulă pentru curăţarea
urmei, ghips şi alte materiale de mulare, materiale dentare, lac, substanţe
speciale sub formă de spray;
– materiale pentru amprentarea persoanelor: placă, rulou, tuş, fişe
mono şi decadactilare, pastă, hârtie special impregnată pentru reacţii chimice,
mănuşi chirurgicale, linguriţă pentru amprentarea cadavrelor;
– materiale pentru prelevarea substanţelor, inclusiv a celor biologice:
pensete, pipete, capsule, soluţii, bumbac absorbant, bandă adezivă, magnet;
– materiale pentru întocmirea desenelor şi a schiţelor: riglă, echer,
raportor, hârtie milimetrică, planşetă, calc, compas, busolă, şabloane, piuneze,
creioane negre şi colorate;
– materiale pentru marcarea locului şi efectuarea de măsurători:
centimetru, bandă cu pătrate albe şi negre, jetoane numerotate (cu stativ),
cretă; materiale de ambalare: pungi de plastic, saci de hârtie, flacoane de
sticlă, sfoară, cuie, scândurele, etichete;
– instrumente: fierăstrău, cleşte, patent, ciocan, şurubelniţă, burghiu,
daltă, foarfece, truse de chei.

– 164 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

7.2. Folosirea materialelor din trusa criminalistică universală la


executarea operaţiunilor tehnico-criminalistice

Prin instrumentarul cu care este dotată această trusă, se asigură


necesarul pentru executarea tuturor operaţiunilor tehnico-criminalistice, astfel:
Pentru operaţiunea de descoperire din trusă se folosesc următoarele
materiale: lupa pliantă sau cu mâner; prafuri relevante, aflate în cutii; pensule
din păr de veveriţă, pentru relevarea urmelor papilare.
Pentru conservare se folosesc: canciocul pentru acoperire; banda de
alamă, pentru îndiguire; creta pentru încercuire; numerele de la 0 – 9
confecţionate din material plastic, carton sau tablă.
Pentru operaţiunea de fixare se folosesc: bloc-notes, hârtie de calc,
busolă, ruletă, procese-verbale de cercetare la faţa locului (formulare tipizate),
coli de hârtie pentru efectuarea de desene, schiţe, riglă, creioane, numere de
la 0 – 9.
Pentru ridicare se folosesc: hârtie folio, pudră de talc, plastilină, praf de
ipsos, caserolă sau cancioc, bandă de alamă, lingură cu coadă şpaclu,
pensulă cu păr de porc, eprubete, foarfece, pensetă anatomică, briceag.
Pentru ambalare şi sigilare se folosesc: plicuri de hârtie, etichete din
carton, sfoară, ceară roşie, cleşte patent, pungi din polietilenă, pastă de lipit,
baton ceară roşie.
Pentru obţinerea modelelor de comparaţie, se folosesc: fişe
dactiloscopice mono şi decadactilare, coli de hârtie pentru amprentare în
vederea excluderii, tuş tipografic, rulou, placă de amprentare, materiale folosite
la ridicarea cu mulaj de ipsos, foarfece etc.

7.3. Întreţinerea truselor criminalistice

În vederea asigurării unei durate de întrebuinţare cât mai mare a


truselor criminalistice din dotarea unităţilor de jandarmi, este necesară
acordarea unei atenţii deosebite întreţinerii acestora şi a întregului ei
instrumentar, mai ales dacă au fost folosite pe timp de ploaie sau ninsoare.
Pentru aceasta se vor respecta următoarele reguli:
– evitarea lovirii trusei, sau venirii în contact a acesteia cu substanţe
corozive (acizi, baze puternice etc.);
– după folosire, instrumentele şi dispozitivele confecţionate din material
plastic ori sticlă, vor fi spălate sub jet de apă, fără a se zgâria;
– instrumentele şi materialele metalice (patent, ruletă, magnet, pensetă
anatomică etc.), vor fi ferite de umezeală şi după spălare şi uscare se ung cu
ulei mineral;
– 165 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– lupa se va şterge numai cu piele de căprioară ori mătase îmbibată în


alcool şi apoi stoarsă;
– pensulele din păr de veveriţă se vor scutura de relevante după
folosire, interzicându-se spălarea lor cu apă;
– cutiile cu pudre relevante se vor închide bine şi şterge înainte de
introducerea lor în trusă;
– placa de amprentat şi ruloul se vor spăla cu apă sau şterge cu
benzină ori acetonă;
– după fiecare folosire, trusa criminalistică se va verifica şi completa cu
materiale consumate ori epuizate. În acest sens, jandarmii vor lua măsurile
necesare pentru a procura pudre relevante, tuş tipografic, fişe dactiloscopice şi
alte materiale consumabile.
Respectarea acestor reguli de întreţinere asigură folosirea îndelungată
şi eficientă a truselor criminalistice de către jandarmi.

– 166 –
8. Cercetarea criminalistică a urmelor papilare

8.1. Noţiunea şi importanţa urmelor papilare

Comiterea unei infracţiuni presupune efectuarea de către autor a unor


activităţi ce produc modificări în ambianţa locului faptei, modificări cunoscute
sub denumirea de urme.
În raport cu natura şi specificul infracţiunii, precum şi de modul de
operare al infractorului la faţa locului pot rămâne urme ale omului, ale
obiectelor, ale animalelor, iar în unele situaţii urme ale fenomenelor naturii sau
ale vegetalelor.
Din multitudinea de urme ce pot fi descoperite la faţa locului, urmele
mâinilor prezintă o importanţă deosebită, deoarece se găsesc frecvent şi
permit o identificare rapidă a factorului creator (om).
Este bine ştiut că pentru efectuarea diverselor activităţi fizice, omul se
foloseşte în principal de mâini. Cu mici excepţii, putem considera că nu există
domeniu care cere un efort fizic din partea omului în care să nu se folosească
mâna: prinderea unor obiecte, mânuirea unor dispozitive, lovirea, sprijinirea
sau atingerea accidentală a unor corpuri etc.
Pornind de la noţiunea generală de urmă şi având în vedere cele
prezentate mai sus, putem defini urmele mâinilor ca fiind acele modificări
materiale aduse elementelor componente ale locului faptei ca rezultat al
contactului mâinilor făptuitorului sau victimei cu acestea, în timpul săvârşirii
unei infracţiuni.
Din punct de vedere criminalistic ne interesează, în egală măsură, atât
urmele create de autorul unei fapte, cât şi cele create de victimă, dacă ele au
legătură cu infracţiunea (exemplu: victima, dorind să se apere de acţiunea
infractorului, atinge cu mâna corpul acestuia sau unele obiecte folosite de
acesta pe care creează urme).
Pe lângă frecvenţa relativ mare în câmpul infracţiunii, urmele mâinilor
prezintă importanţă şi datorită reproducerii fidele a formei desenului papilar
existent pe suprafaţa palmei şi degetelor. Această construcţie anatomică
specifică omului (prezentă atât pe palma mâinii – desen palmar –, cât şi pe

– 167 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

talpa piciorului – desen plantar – sau la nivelul degetelor – urme papilare


digitale) este formată dintr-un sistem de creste papilare separate între ele de
şanţuri papilare.
Deşi, istoric, desenul papilar însoţeşte omul de la apariţia sa pe
pământ, totuşi, dactiloscopia ca metodă de identificare a persoanei este mult
mai recentă. Bazele identificării dactiloscopice au fost puse la sfârşitul
secolului XIX, de către pionierii dactiloscopiei: Henry Faulds, I. Herschell,
Francisc Galton, Juan Vucetich, Nicolae Minovici ş.a.
În prezent, această metodă cunoaşte o dezvoltare deosebită prin
folosirea tehnicilor de calcul computerizat atât pentru implementarea, cât şi
pentru efectuarea comparaţiilor dactiloscopice (AFIS-2000).
Importanţa examinării urmelor de mâini în procesul judiciar rezultă din
următoarele:
– conduc la identificarea directă a făptuitorului sau a victimei, precum şi
la probarea acţiunilor întreprinse de acesta;
– au o frecvenţă mare, în locul comiterii infracţiunilor, pentru că mâinile
făptuitorului sunt acele părţi ale corpului, cu ajutorul cărora acesta atacă
victima, foloseşte diferite obiecte (cuţit, topor, armă de foc, mijloc de transport
ş.a.), pătrunde în locul faptei prin efracţie sau escaladare, triază şi caută
obiectele vizate, transportă obiectele etc.;
– desenelor papilare dau posibilitatea identificării certe a factorului
creator (degetul ori mâna unei anumite persoane);
– metodologia examinării dactiloscopice permite identificarea rapidă (în
scurt timp), a persoanei (sistemul automat AFIS-2000, permite efectuarea în
foarte scurt timp a comparaţiilor dactiloscopice între urmă şi impresiunile
digitale a milioane de persoane aflate în memoria calculatorului).
Dactiloscopia este „ştiinţa privind studiul desenelor papilare”
(Constantin Ţurai).
Denumirea derivă din cuvintele greceşti daktylos = deget şi scopeo =
a examina (Dicţionar enciclopedic, vol. II, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1996, p. 6).
În sens restrâns, dactiloscopia are ca obiect de cercetare desenele
papilare ale degetelor (amprente digitale), dar în criminalistică se uzitează
sensul larg, care cuprinde şi desenele palmei (amprente palmare) şi ale tălpii
piciorului (amprente plantare).
Desenele papilare (sau dermatoglife) sunt formate din sistemul liniilor
paralele ale crestelor papilare, separate între ele de şanţuri papilare
(Constantin Ţurai).
Utilizarea impresiunilor digitale are ca scop:
- Identificarea persoanei care îşi ascunde identitatea, prin compararea
amprentelor papilare cu impresiunile din fişele dactiloscopice (dacă este recidivist).

– 168 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

- Identificarea persoanei care a lăsat o urmă papilară la locul faptei,


prin compararea cu impresiunile persoanei suspecte.
- Identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută.
- Compararea impresiunilor digitale descoperite în mai multe locuri,
pentru stabilirea autorului comun.
O amprentă digitală găsită pe un obiect face dovada contactului acestei
persoane cu suportul pe care a fost descoperită urma, dar nu constituie, prin
ea însăşi, o probă de vinovăţie.

8.2. Modul de formare şi clasificare a urmelor de mâini

De regulă, urmele de mâini apar ca urme formă, nefiind exclusă


posibilitatea apariţiei ca urme materie (piele sau chiar deget amputat).
În raport de suprafaţa palmei sau degetului care a luat contact cu
obiectele din câmpul infracţiunii, se pot crea urme palmare (ale palmei),
digitale (ale degetelor, falangetelor, falanginelor sau falangelor) sau fragmente
ale acestora.
După plasticitatea obiectelor pe care se formează, ele pot fi de
suprafaţă sau de adâncime, iar după mecanismul de formare pot fi statice sau
dinamice.
a) Urmele de suprafaţă por fi la rândul lor, vizibile sau invizibile
(latente).
– Urmele vizibile (colorate) sunt create de mâinile murdare cu diferite
substanţe colorate, exemplu: sânge, cerneală, noroi, praf, ciment, funingine,
var, tuş etc. În funcţie de gradul de îmbâcsire al crestelor papilare cu substanţe
colorate, urmele papilare pot avea aspect diferit. Astfel, degetele murdare
aplicate, în mod repetat, pe diferite obiecte vor lăsa la început urme digitale
sub formă de mânjituri, iar apoi urmele crestelor vor fi albe, iar cele ale
şanţurilor – colorate. În această situaţie urmele apar ca un negativ al desenelor
papilare, cunoscut fiind faptul că, în caz normal, crestele papilare (care sunt în
relief) creează urmele. Reţinându-se această particularitate se impune
compararea impresiunile persoanelor bănuite – în mod obligatoriu – cu urmele
astfel obţinute, cât şi cu imaginea negativă a acestora, obţinută prin inversarea
fotografică.
– Urmele invizibile se creează prin depunerea sudorii şi a grăsimilor
umane de pe piele, ca urmare a atingerii cu mâna (voluntar sau involuntar) a
anumitor obiecte din câmpul infracţiunii. Asemenea urme se pot crea şi atunci
când mâna a fost murdărită cu substanţe ca: uleiuri vegetale, unsori de pe
piese metalice, produse petroliere, creme şi vaseline incolore.
Este considerată urmă invizibilă şi cea vizibilă într-o oarecare măsură,
dar care pentru a fi examinată, în mod corespunzător, se impune relevarea ei.

– 169 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

b) Urmele de adâncime ale mâinilor se creează prin imprimarea


profilului crestelor papilare în diverse materiale plastice, cum sunt: plastilină,
argilă, chit, vopsea proaspătă, ceară sau anumite alimente (ciocolată, unt etc.).
Cunoaşterea mecanismului de formare a urmelor de mâini poate
orienta poliţiştii în vederea aplicării celor mai eficiente tehnici de relevare,
interpretări juste a acestora şi aplicării celor mai bune procedee de ridicare a
urmelor descoperite cu ocazia cercetării la faţa locului.

8.3. Desenele papilare

Suprafaţa palmei este compusă din patru regiuni distincte: tenară (din
dreptul degetului mare), hipotenară (din partea opusă), digito-palmară (sub
degete) şi digitală.
Degetul este compus din trei zone despărţite prin şanţuri de flexiune: a)
falangeta (sus); b) falangina (mijloc) şi c) falanga (jos).
Pielea care acoperă mâna este formată din:
a) epidermul, partea exterioară a pielii, alcătuit din mai multe straturi de
celule epiteliale. Celulele superioare ale epidermului sunt celule moarte şi
formează un strat cornos, aflat într-un proces permanent de descuamare;
b) dermul, ţesut fibros, elastic, care conţine vasele arteriale şi venoase,
precum şi terminaţiile nervilor senzitivi;
c) hipodermul, stratul cel mai profund, care face legătura între piele şi
organele interioare.
La punctul de contact cu epidermul, dermul prezintă ridicături conice,
denumite papile (din latină: papilla = proeminenţă, sfârc). În vârful papilelor se
află porii prin care este eliminată transpiraţia. Papilelor dermice le corespund
crestele papilare situate la suprafaţa dermului.
Forma crestelor papilare este reprodusă identic de către stratul
epidermic. Sudoarea secretată de glandele sudoripare şi substanţele grase
secretate de glandele sebacee formează, la suprafaţa epidermului, un strat de
săruri şi grăsimi, care, la contactul cu un suport, se depun şi redau întocmai
forma crestelor papilare.
Crestele papilare existente pe suprafaţa pielii de pe interiorul mâinilor şi de pe
talpa picioarelor formează desenul papilar, din care fac parte şi încreţiturile pielii care
străbat transversal crestele papilare, denumite linii albe, precum şi liniile ce se
formează în epiderm în zona şanţurilor flexorale.
Desenele papilare imprimate pe un suport, cunoscute şi sub denumirea
de dactilograme, sunt de două feluri:
• dactilograme care reprezintă desene papilare imprimate voluntar,
denumite impresiuni sau amprente de comparat;

– 170 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

• dactilograme care reprezintă desenele papilare imprimate involuntar


pe un suport oarecare, denumite urme sau amprente în litigiu.
În concluzie, dactiloscopia este o parte a ştiinţei criminalistice care are
ca obiect examinarea amprentelor digitale, palmare şi plantare, în scopul
identificării persoanei.
Proprietăţile desenelor papilare
a) Unicitatea. Calculele matematice au demonstrat că nu există în
lume două desene întrutotul identice.
Dacă se iau în calcul doar 4
caracteristici, posibilitatea repetării a
două desene papilare cu aceleaşi
caracteristici ar exista teoretic numai
la 64 milioane de amprente (Edmond
Locard). Chiar şi la gemenii
univitelini, ale căror desene au un
aspect general asemănător, există
deosebiri de detaliu.
b) Imunabilitatea. Desenele
papilare se formează până în luna a
6-a de viaţă intrauterină şi se
păstrează neschimbate până dincolo
de moarte, ceea ce oferă
posibilitatea amprentării cadavrelor.
c) Fixitatea şi inalterabilitatea.
Desenele papilare variază doar ca dimensiune, nu şi ca structură şi detalii, de-a lungul
întregii vieţi. Ele pot suferi modificări cu ocazia unor accidente (ardere sau tăiere
profundă), operaţii sau maladii cutanate grave (lepră). Dar şi în aceste cazuri,
epidermul fie se reface, prezentând aceleaşi caracteristici ale desenului ca înainte de
alterare, fie se cicatrizează, oferind un element de identificare de neconfundat.
Aceste proprietăţi conferă desenelor papilare calitatea de a fi strict
individuale, unice, de neregăsit chiar şi la degetele aceleiaşi persoane.
Într-o altă clasificare (Lidia Cotuţiu, 1982 şi 1998), principalele
caracteristici ale crestelor papilare (dermatoglife) sunt: fixitatea, varietatea,
încadrarea în tipuri model şi determinismul genetic:
a) Fixitatea, care se menţine din lunile a treia şi a patra a vieţii
intrauterine, cel mai târziu din luna a şasea (Dr. Hale 1952; Sarah Holt 1968),
atât în raport cu vârsta, cât şi cu mediul (Sarah Holt 1968; Margaret Weninger
1937).
b) Varietatea crestelor papilare, care, fiind deosebit de mare, „creează
unicitatea fiecărei configuraţii (…) prin detaliile de structură ale crestei
denumite minuţie. Ele constau din bifurcări, insule, creste scurte, anastomoze

– 171 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

etc. care întrerup la diferite intervale continuitatea lineară a crestei, creând în


ansamblul lor un model papilar caracteristic fiecărei persoane, cu
imposibilitatea de a se repeta la doi indivizi. Palmele dreaptă şi stângă ale unui
individ sunt diferite sub aspect minuţial dermatoglific; nici gemenii monozigoţi
(MZ) nu prezintă modele identice. Descoperirea unicităţii modelului papilar a
revoluţionat metodele de identificare a persoanei în criminalistică” (L. Cotuţiu).
c) Încadrarea în tipuri de model, pe baza triradiului, formaţiuni cu
aspect de deltă (Pereira 1982). „Un model se definşete prin prezenţa sau
absenţa triradiului, în funcţie de care, în mare, se poate vorbi de trei tipuri:
arcuri (configuraţie fără triradiu), bucle şi verticile (configuraţii cu unul,
respectiv două triradii)” (L. Cotuţiu 1988).
d) Determinismul genetic al dermatoglifelor, „demonstrat de
asemănările pregnante ale modelelelor gemenilor MZ, de concordanţele dintre
parentali şi progeni” (L. Cotuţiu 1988). Dermatoglifele „au un mod complex de
transmitere, fără a se cunoaşte un model universal de ereditate” (L. Cotuţiu
1988).
Structura desenelor papilare
Falangetele au relieful papilar cel mai variat, astfel că permit
clasificarea acestuia în tipuri, grupe şi subgrupe.
Desenul papilar este împărţit convenţional în trei zone:
a) Zona bazală cuprinde crestele papilare aflate deasupra şanţului
flexoral, orizontale şi aproximativ paralele.
b) Zona centrală (sau nucleul), cuprinsă între zonele bazală şi
marginală, este cea mai importantă pentru identificare, deoarece conţine cele
mai multe caracteristici sub aspectul formei şi al numărului de detalii.
c) Zona marginală, formată din creste papilare sub formă de arc, înconjoară
nucleul cu un U întors, urmând conturul falangelui. Partea de sus (vârful) poartă
denumirea de zonă distală, iar zonele laterale se numesc periferice.
Când crestele limitante ale fiecărei zone se întâlnesc, se obţine un
aspect general de triunghi denumit deltă, după litera grecească.
Delta poate fi:
– albă, când cele trei creste
limitante alcătuiesc un triunghi cu unghiuri
deschise, închise sau mixte;
– neagră, când limitantele se întâlnesc într-un punct bine determinat şi
continuă într-o singură creastă.
Centrul deltic se numeşte
punctul deltic. La delta albă este
centrul triunghiului, fiind marcat
uneori printr-o creastă punctiformă. La delta neagră, punctul este constituit de
locul de racordare a celor trei creste.

– 172 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Clasificarea desenelor papilare


Sistemele de clasificare sunt diverse, dar toate se inspiră din câteva
forme fundamentale de desene, descrise pentru prima dată de Purkinje.
Desenele papilare se împart în cinci tipuri de bază: adeltic,
monodeltic, bideltic, polideltic şi
amorf.
1. Tipul adeltic nu are deltă,
iar crestele desenează parabole sub
formă de arc. Arcurile pot fi: simple şi
piniforme.
a) Arcuri simple
b) Arcuri piniforme a) b)
2. Tipul monodeltic sau laţ, în care zona centrală are forma unui laţ,
cu două subtipuri:
a) dextrodeltic, cu delta în
dreapta;
b) sinistrodeltic, cu delta în
stânga.
3. Tipul bideltic, care prezintă două delte, plasate în dreapta şi în
stânga desenului central, este alcătuit
din creste papilare în formă de cerc,
oval (elipsoidal), spirală (verticale),
laţuri gemene sau duble etc.
4. Tipul polideltic (combinat).
Are o frecvenţă redusă şi include trei
sau patru delte. De obicei, în centrul desenului se
găsesc creste circulare flancate lateral de laţuri.
5. Tipul amorf nu intră în clasificarea
curentă, formarea lui fiind de natură patologică,
putându-se transmite genetic. Prezintă
următoarele subtipuri:
a) simian, caracteristic maimuţelor, întâlnit la deficienţi mintal;
b) danteliform, cu creste sau fragmente de creste care cad
perpendicular pe şanţul de flexiune (malformaţii accidentale ce se datorează
presiunii tisulare în timpul vieţii embrionare);
Un astfel de subtip a fost întâlnit şi în ţara noastră, fiind comunicat de
Constantin Ţurai şi Corneliu Panghe.
c) nedefinit, în care nu se distinge tipul din cauza distrugerii desenului
ca urmare a unor leziuni sau a unor cicatrice.
În concluzie, clasificarea desenului papilar are drept criteriu un reper
natural principal - delta. Pentru diferenţierea în continuare a două amprente de

– 173 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

acelaşi tip şi subtip s-a căutat un reper secundar - centrul desenului. Dacă sunt
mai multe creste şi numărul lor este impar se alege capătul liniei mediane;
dacă numărul este par, se alege un punct între cele două creste mediane.
Centrul desenului astfel stabilit se uneşte cu delta printr-o linie imaginară sau
efectiv trasată, denumită linia lui Galton sau linia delt-centrală. Numărul de
creste intersectate („tăiate”) de această linie oferă un al doilea criteriu de
clasificare al desenului papilar, cifric, care poate fi codificat (introdus în formula
dactiloscopică pentru fişierele manuale sau în codul pentru prelucrarea
automată a fişierelor computerizate).

Linia delto-centrală
(Linia lui Galton)

8.4. Mijloacele tehnice şi procedeele


de relevare a urmelor papilare de pe diferite
suporturi

Orice urmă de la faţa locului trebuie:


descoperită, conservată, interpretată, fixată,
apoi ridicată şi ambalată în vederea
transportării ei la laboratoarele de examinare
ori expertizare.
Descoperirea urmelor de mâini
presupune o cercetare sistematică şi
amănunţită a locului săvârşirii faptei, prin
observarea cu ochiul liber sau cu ajutorul unor
mijloace tehnice adecvate. Ea include două
activităţi distincte: căutarea şi relevarea urmelor.
Căutarea urmelor este una dintre activităţile de bază ale cercetării la
faţa locului.
Urmele de mâini se vor căuta pe acele obiecte din câmpul infracţiunii
care puteau fi atinse, prinse ori purtate de mâinile autorului faptei, în timpul
comiterii acesteia.
Pentru aceasta, jandarmul va căuta să reconstituie mintal fiecare fază a
desfăşurării infracţiunii, parcurgând cu atenţie drumul presupus al autorului.
Fiind de regulă latente şi de dimensiuni mici, urmele papilare se caută
cu multă atenţie şi răbdare. Cu această ocazie, poliţiştii trebuie să fie precauţi
pentru a nu lăsa propriile urme şi a nu le şterge pe cele ale făptuitorului.
Urmele de mâini trebuie căutate la faţa locului în raport de configuraţia
acestuia şi obiectele existente aici. În acest sens, exemplificăm:

– 174 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– la o uşă spartă, urmele se caută pe broască, mânere sau în imediata


lor apropiere;
– la o fereastră forţată, se caută pe bucăţi de geam aflate pe pervaz,
rezemate de zid, ascunse sau aruncate, ori pe părţile vopsite ale ferestrei;
– la instalaţiile electrice, căutarea se face pe întrerupătoare, pe pereţii
din jurul acestora, pe becuri, lămpi cu neon deşurubate parţial sau total;
– pe obiecte aduse, lăsate sau uitate de făptuitor în câmpul infracţiunii;
– pe obiectele din câmpul infracţiunii cărora le-a fost schimbată poziţia
cu ocazia comiterii infracţiunii (tablouri, bibelouri, casete, sertar, fotografii, cărţi
etc.).
În condiţiile favorabile, urmele pot fi descoperite şi pe suprafeţele
aspre, pe gulerele de la îmbrăcăminte, pe rufăria scrobită, pe ţesături fine, pe
manşete, ziare şi chiar pe pielea umană (la persoane sau cadavre).
Descoperirea urmelor de mâini de adâncime şi a celor de suprafaţă
vizibile se poate face cu ochiul liber, pentru aceasta fiind necesară examinarea
atentă, minuţioasă şi succesivă a locurilor mai sus menţionate.
Pentru descoperirea urmelor invizibile (latente sau necolorate) se
impune folosirea unor procedee elaborate de criminalistică, după cum
urmează:
a) Examinarea obiectelor cu ajutorul unui fascicul de lumină
incidentă, sub un unghi de 450. Acest procedeu se poate aplica pentru
descoperirea urmelor de mâini invizibile (latente), examinând cu atenţie
suprafeţele lucioase ale obiectelor din câmpul infracţiunii la lumina dirijată a
unei lămpi faţă de direcţie în care priveşte persoana ce efectuează cercetarea
la faţa locului.
b) Folosirea diferitelor
aparate optice: lupa, microscop de
buzunar sau clasic, stereomicroscop,
care permit mărirea imaginii urmelor
din câmpul infracţiunii, făcând
posibilă evidenţierea lor.
c) Examinarea obiectelor
prin transparenţă se aplică în
situaţiile când obiectul purtător este
transparent (cioburi de geam,
pahare, vase de sticlă, celofan,
celuloid transparent etc.). Obiectul
va fi dispus între sursa de lumină
(naturală sau artificială) şi ochiul persoanei care efectuează examinarea.

– 175 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

d) Examinarea suprafeţei obiectelor sub radiaţii ultraviolete face


posibilă evidenţierea urmelor de mâini latente datorită fluorescenţei sub radiaţii
ultraviolete pe care o prezintă diferite săruri din sudoare.
Procedeele de descoperire a urmelor de mâini enumerate mai sus sunt
de natură fizică, nedistructibile. Prin folosirea lor nu se aduce nicio modificare
calităţii urmelor de mâini descoperite, fapt pentru care se recomandă aplicarea
lor cu prioritate faţă de celelalte procedee pe care le vom trata în continuare.
Relevarea prin metode fizice
Se face prin prăfuire sau pulverizare cu pulberi de contrast în raport cu
natura şi culoarea suportului purtător de urme (negrul de fum, negrul de
antimoniu, grafitul – toate de culoare neagră şi universal aplicabile;
argentoratul – pentru suprafeţe lucioase; carbonatul bazic de plumb (ceruză),
de culoare albă – pentru suporturi de culoare contrastantă).

Pentru relevarea urmelor digitale de pe obiecte din faianţă, porţelan,


gresie, piele de culoare albă se recomandă negrul de fum şi pulbere de
aluminiu.
Pentru obiecte din metal de culoare albă se pot folosi roşu de Sudan III
ori negru de fum.
Pentru metale nichelate sau cromate se recomandă funinginea de
camfor ori de polistiren.
Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore (sticlă, celofan,
celuloid) se poate utiliza carbonatul bazic de plumb (ceruza).
Pentru metale cu suprafaţa aspră se poate utiliza pudra galbenă
fluorescentă.
Urmele proaspete de pe hârtie pot fi relevate prin pudrare, dar fără
folosirea pensulei (cu excepţia pensulei magnetice în cazul utilizării pulberilor
magnetice). Pentru urmele papilare vechi se mai pot folosi pulberea de
aluminiu, negrul de fum sau chiar roşul de Sudan III.
Cu substanţe fluorescente, activate sub acţiunea razelor ultraviolete
(antracenul, lumogenul galben, oxina, zincul sulfuros etc. sau amestecuri).

– 176 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Se folosesc pensule din păr de veveriţă, puf de struţ sau fibre de carbon şi, de
dată mai recentă, pensula magnetică (formarea unui câmp magnetic prin care este
atrasă pilitura de fier care acţionează ca o pensulă). Pensula se va orienta în direcţia
crestelor papilare, pentru a nu deteriora urmele.
Afumarea directă cu funingine de camfor, magneziu, dop de plută, polistiren
expandat, pentru suprafeţe nichelate sau cromate.
Metalizarea într-o cameră de vid, îndeosebi a urmelor dispuse pe hârtie.
Printr-un dispozitiv cu câmp electric de frecvenţă medie (se foloseşte
cu succes şi pentru revelarea urmelor de buze, de mănuşi sau de încălţăminte
pe materiale textile sau plastic).
Marcarea cu izotopi radioactivi a proteinelor din sudoare şi evidenţierea
detaliilor desenului papilar prin autoradiografie.
Cu ajutorul unei instalaţii electrice, realizate de specialiştii români,
denumită „Optimiscop”.
Relevare prin metode chimice
Evidenţierea cu vapori de iod („aburire”) şi fixarea urmei, imediat, prin
fotografiere şi prin intermediul peliculei adezive. Această metodă se
recomandă la relevarea urmelor lăsate pe hârtie sau pe perete. Urmele
relevate vor fi tratate cu o pastă de dextrină, pentru că altfel dispar înainte de
fotografiere.
Aburire cu vapori de acid fluorhidric, procedeu recomandat numai
pentru relevarea urmelor papilare rămase pe sticlă.
Aburire cu vapori de cianoacrilat pentru relevarea urmelor rămase pe
suprafeţe line, semiporoase, pe materiale plastice, pe arme, pe cauciuc, pe
piele, P.V.C.
Evidenţierea cu reactivi chimici (ninhidrină, nitrat de argint, rodamina B
- pentru relevarea urmelor pe hârtie şi organizarea capcanelor criminalistice,
acid osmic sau fluorhidric pentru relevarea urmelor pe sticlă).
Relevarea urmelor formate prin depuneri de sânge se face cu luminol,
iar a celor rezultate prin depunerea ureei din sudoare, cu o soluţie denumită
demac.
Relevare prin metode optice, nedistructive, care permite fixarea urmei
prin fotografiere sau pe bandă videomagnetică: radiaţii de tip laser (laser de
argon) care determină fluorescenţa, ce pot fi întărite cu ninhidrină; dispersia
luminoasă a unei raze de lumină incidentă, proiectată pe suportul purtător de
urmă.
8.5. Ridicarea urmelor papilare de pe diferite suporturi

Înainte de a ridicarea urmelor digitale, se procedează la fixarea


acestora.
– 177 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Sub raport procedural, urmele sunt fixate prin procesul-verbal, în care


se consemnează:
– urmele descoperite şi metodele de relevare folosite;
– locul în care au fost găsite, distanţele faţă de principalele repere
(copaci, axul şoselei, fereastră, uşă, pat etc.);
– poziţia lor faţă de obiectul principal;
– modelul, marca, tipul, seria;
– starea urmei sau a obiectului (deteriorat, umed, în putrefacţie, cald,
rece, topit etc.);
– cantităţile găsite;
– condiţiile în care au fost descoperite;
– starea timpului;
– fotografiile executate;
– transferarea pe pelicule adezive sau prin mulaje.
Sub raport tehnic criminalistic
Fotografia de detaliu, executată de la o distanţă de 5–10 cm cu
obiectivul fixat perpendicular pe urmă. Iluminarea se va face din spatele
aparatului de fotografiat sau din două părţi laterale.
- fotografia urmelor pe pahar: se asigură un fond în contrast cu
substanţa de relevare (ceruza), prin introducerea în pahar a unui sul de hârtie
neagră sau a unui lichid de culoare închisă;
- fotografia urmei pe oglindă: în dreptul obiectivului se dispune un ecran
negru cu un orificiu în centru;
- fotografia urmei pe obiecte lucioase: sticlă, faianţă, porţelan, vase
emailate etc. se va realiza prin fotografie de reflexie, suportul fiind iluminat sub
un unghi ascuţit, din două părţi, cu becuri mate.
Transferarea urmelor de suprafaţă cu ajutorul peliculei adezive (folio),
după relevarea şi fotografierea acestora.
Ridicarea urmelor de mâini
Ridicarea urmelor de mâini este o operaţie obligatorie care se
efectuează după fixarea lor, în faza dinamică a cercetării la faţa locului,
aplicând unul din următoarele procedee:
a) Ridicarea imaginii urmelor prin fotografiere, filmare
(videofilmare)
Fotografierea (filmarea) urmelor este indicată a se efectua anterior
aplicării altor procedee de ridicare.
Pentru fotografiere şi filmare va trebui să iluminăm în condiţii optime
urma, folosind un fascicul de lumină dirijat din lateral, de obicei sub un unghi
de 450, iar aparatul fotografic (sau de filmat) va fi situat astfel încât axul optic al
obiectivului trebuie să fie perpendicular pe centrul suprafeţei urmei. În

– 178 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

apropierea urmei se va pune şi un etalon de măsură (riglă, ruletă, etalon


special etc.) ce va apărea în fotografie.
În toate cazurile, se va descrie în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului procedeul de ridicare a urmei de mână şi materialele folosite pentru
ridicare.
b) Ridicarea urmelor de mâini o dată cu obiectul purtător de urmă
Această metodă de ridicare se va aplica ori de câte ori este posibil,
respectând următoarele reguli:
– obiectul să nu aibă dimensiuni ori greutate mare;
– prin ridicare să nu se distrugă ori deterioreze urma sau obiectul ce o
poartă;
– să nu se împiedice activitatea la locul respectiv;
– să nu se aducă atingere confortului normal al persoanei;
– prin ridicare să nu se pună în pericol viaţa şi sănătatea persoanelor.
Exemplu:
Cu ocazia cercetării la faţa locului a infracţiunii de furt prin spargerea
ferestrei bazarului din staţiunea Eforie, a fost descoperit printre altele, un ciob
de sticlă aşezat în poziţia „rezemat”, lângă zidul clădirii. Examinat prin
transparenţă, s-a constatat că acesta este purtător de urme digitale, fapt
pentru care, în finalul cercetării la faţa locului s-a procedat la ridicarea
acestuia.
În urma examinărilor dactiloscopice comparative efectuate, specialistul
criminalist a concluzionat că: „urmele digitale de pe ciobul de geam au fost
create de degetele indice, mijlociu şi police de la mâna stângă a numitului A.B.
din Constanţa, strada Toamnei, nr. 12, judeţul Constanţa.
De regulă, imediat după ridicare, obiectele purtătoare de urme se
ambalează. Spre exemplu:
– cioburile de geam purtătoare de urme de mâini trebuie prinse de
margini şi împachetate în cutii de carton şi sprijinite pe bucăţi de lemn, dopuri
de plută, plastilină, chit etc., în aşa fel ca cele două feţe care poartă urmele să
nu vină în contact cu pereţii cutiei.
– sticlele (vasele) se prind de extremităţi unde, în mod normal, nu se
pot crea urme papilare (evitându-se poziţiile fireşti de apucare a acestor
obiecte), după care se ambalează între două scândurele prinse între ele cu
şipci din lemn;
– paharele se prind de marginea de sus şi de jos fără a se introduce în
interiorul lor degetele, iar împachetarea lor se face între două scândurele
legate de-a curmezişul cu sfoară, iar în partea de jos fixate cu câteva ţinte;
– armele de foc, instrumentele de spargere sau alte obiecte care poartă
urme de mâini trebuie prinse cu ajutorul unei batiste sau cu cleşte cu bazele
late, de părţile care nu poartă urme şi apoi împachetate în cutii din carton, în
aşa fel ca să nu se distrugă urmele;
– 179 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– documentele purtătoare de urme de mâini sau pe care se presupune


că există astfel de urme se manipulează numai cu penseta sau cu mâna
înmănuşată.
c) Ridicarea urmelor prin transferare
Această metodă de ridicare se aplică în cazul urmelor formă de
suprafaţă, create prin depunerea de substanţe pulverulente (urme vizibile)
precum şi în cazul urmelor relevate cu diverse pudre, prin afumare ori prin
tratare cu vapori de iod. Transferarea se poate realiza cu ajutorul peliculelor
adezive (hârtie folio, bandă adezivă ori cu hârtie sau film fotografic).
În cazul folosirii hârtiei folio se va proceda în felul următor:
– se va tăia o bucată de hârtie folio de culoare contrastă culorii pudrei
relevante folosite;
– se va îndepărta pelicula transparentă (celuloidul) de protecţie;
– se va aplica folia adezivă cu partea lipicioasă direct pe urma relevată,
presându-se cu degetul sau ruloul astfel încât aceasta să adere la urmă, pe
întreaga suprafaţă;
– se desprinde folia adezivă de pe suprafaţa obiectului ce poartă urma,
după care se aplică peste aceasta, pelicula de protecţie transparentă. Pe
spatele hârtiei folio se va trece locul de unde s-a ridicat, iar martorii asistenţi
vor semna pentru a înlătura orice dubii cu privire la provenienţa urmei.
d) Ridicarea urmelor de adâncime cu ajutorul mulajului
Urmele de adâncime ale mâinilor se pot ridica cu ajutorul mulajului
confecţionat din stearină, parafină, ceară (sau amestec de ceară cu oxid de
zinc), răşini sintetice, ghips, alginat sau latex, în raport de natura obiectului
primitor de urmă. În vederea ridicării cu ajutorul mulajului, urma se
împrejmuieşte cu plastilină, pentru ca mulajul ce se va obţine să aibă o
grosime şi rezistenţă suficientă. Se va turna pasta din care se va confecţiona
mulajul, se va aştepta până când aceasta s-a întărit, după care se va ridica cu
precauţie pentru a nu se distruge ori degrada.
Mulajele obţinute se vor unge cu tuş foarte fin şi se vor rula pe hârtie,
reproducându-se astfel desenul urmei papilare care trebuie fotografiat.
În toate cazurile se va descrie în procesul-verbal de cercetare la faţa
locului procedeul de ridicare a urmei de mână şi materialele folosite pentru
ridicare.
Reguli pentru transportarea obiectelor purtătoare de urme:
- ridicarea să fie admisibilă (să nu provoace distrugeri sau degradări, să
nu stânjenească procesul de producţie, să nu prezinte pericol public);
- să nu se distrugă urmele existente ori să se creeze altele noi;
- obiectul se ridică numai după ce a fost marcat şi fotografiat;
- se prinde numai de margini sau numai cu penseta;
- obiectul nu se ambalează în vată sau în pânză;

– 180 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

- se sigilează cu sigiliul organului judiciar;


- va purta o etichetă numerotată, cu menţiuni privind locul, data,
conţinutul.

8.6. Elementele individuale de identificare în dactiloscopie

Crestele papilare sunt redate nu numai prin linii continue, ci şi prin linii
întrerupte sau divizate. Aceste detalii sunt denumite minuţii, elemente sau
puncte caracteristice.
Desenul papilar al unei falangete conţine circa 150–200 detalii
caracteristice, cu excepţia adelticelor, care sunt mai simple.
Detaliile care corespund atât ca tip, cât şi ca poziţie sunt denumite
puncte coincidente.
Principalele detalii sau minuţii sunt următoarele:
1. Capătul de creastă: extremitatea unei
creste sau punctul ei de oprire. V. Sava şi V.P.
Margot consideră că diferenţierea făcută de unii
autori în „început de creastă” şi „sfârşit de creastă”
este lipsită de sens, întrucât nu este vorba de o trăsătură dinamică, la care să
existe un punct de plecare şi un punct de sosire.
2. Întrerupere: creasta se opreşte şi,
după un spaţiu alb de câţiva milimetri,
continuă în aceeaşi direcţie.
3. Bifurcaţia şi trifurcaţia: creasta se
ramifică în alte două sau trei
creste. Unii autori le
deosebesc de „contopire”,
considerând că în primul caz
ramificaţia se produce în sus, iar în al
doilea caz în jos.
4. Croşetul (cârligul): este un tip
particular de bifurcaţie, când din creasta
principală deviază o ramură scurtă.

5. Butoniera: creasta se dedublează,


descriind un oval, apoi se reface într-o creastă unică. Mărimea absolută a
butonierei este deosebit de importantă pentru identificarea asistată de
calculator (tehnologiile AFIS).

– 181 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

6. Inelul: o variantă a butonierei, când în


locul ovalului apare un cerc. Atât butoniera, cât şi
inelul pot fi mediane, când sunt plasate în mijlocul
crestei, şi laterale, când sunt situate alături
(juxtapuse).

7. Anastomoza: creasta scurtă care leagă, ca


o punte, două creste adiacente.

8. Reîntoarcerea: creasta papilară care în


traseul său descrie o buclă şi se întoarce paralel cu
sensul de ducere. Este detaliul cel mai valoros alături
de anastomoză.

9. Fragmentul este o creastă redusă, mică,


situată între două creste lungi sau încadrată în spaţiul de întrerupere al unei
creste.

10. Punctul (insula): creasta este punctiformă, izolată. Mai multe


puncte continue, dispuse pe aceeaşi direcţie, formează o creastă papilară
punctiformă (insule multiple).
Combinarea între ele a unora dintre aceste elemente (1–10) poate da
naştere la formaţiuni complexe (arborescentă, intersecţie, depăşire etc.).
Detaliile se reduc la trei caractere de bază: capătul de creastă, divizarea
crestei şi punctul.
Detaliile caracteristice se
citesc circular, în sensul mersului
acelor de ceasornic, iar dacă nu se
poate stabili tipul de desen papilar se citesc de la stânga la dreapta şi de sus
în jos.
În România este implementat Sistemul AFIS 2000 - PRINTERMARK.
Cu acest sistem se pot rezolva problemele reale ale utilizatorilor, fiind
rodul colaborării cu FBI. Acest sistem are peste 100 de agenţii în toată lumea,
care utilizează echipamentele sale. El poate fi uşor configurator, include şi o
staţie de introducere ,,pe viu” ori ataşarea fotografiei persoanei. Impresiunile se
stochează prin simpla rulare a degetului pe un dispozitiv special. Sistemele

– 182 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

prezentate sunt cele mai performante în lume la această oră, asigurând o viteză
de lucru şi un randament de neatins în sistemul manual de lucru.

Detaliile caracteristice ale desenului papilar

9. Deviere de
1. Contopire creste
17. Triunghiul
2. Creste alternative 10. Grup de
capetelor de creste
3. Întrerupere de creste papilare
18. Creastă aderentă
creastă 11. Anastomoză
(cârlig)
4. Fragment de creastă 12. Punct papilar
19. Sfârşit de creastă
papilară 13. Depăşire de
papilară
5. Inel punctat creastă
20. Inel
6. Butonieră 14. Început de
21. Contopire triplă
7. Trifurcaţie creastă
22. Intersecţie
8. Bifurcaţie 15. Reîntoarcere
16. Ramificaţie

– 183 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Început de creastă papilară Sfârşit de creastă papilară

Creastă aderentă sau cârlig Bifurcaţie

Ramificaţie Grup de creste papilare

– 184 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Contopire Depăşire

Fragment Contopire triplă

Butonieră Deviere

– 185 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Creste alternative Inel

Triunghiul capetelor de creste Inel punctat

Întrerupere de creastă Punct papilar

– 186 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Anastomoză Trifurcaţie

Intersecţie Reîntoarcere

Cicatrice

– 187 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

8.7. Regula celor 12 puncte coincidente

Regula celor 12 puncte a fost formulată de V. Balthazard şi reprezintă


criteriul de apreciere cantitativ în dactiloscopie.
Pe baza calculelor matematice se demonstrează că o urmă digitală
găsită la locul faptei are valoare de identificare proporţional cu numărul de
puncte (detalii) pe care le conţine în raport cu impresiunea digitală cu care se
compară. Balthazard a demonstrat, în 1911, că la 4 feluri de detalii
caracteristice este necesar un număr de 12 puncte coincidente pentru
ca posibilitatea de repetare să fie de 1 la 17 milioane. Dacă se iau în
calcul 6 detalii şi 10 puncte caracteristice, probabilitatea este de 1 la 60
milioane.
Această regulă a fost adoptată de multe ţări, printre care şi România,
considerându-se că un minimum de 12 concordanţe echivalează cu
certitudinea identităţii, dar numărul de puncte necesare pentru identificare
variază de la o ţară la alta (minim 6-8 în Irlanda; minim 8 în Anglia, Armenia,
Adzerbaijan, Bulgaria; minim 10 în Danemarca şi Ungaria; minim 12 în Andora,
Belgia, Croaţia, Elveţia, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Olanda, Polonia,
Portugalia, Slovenia, Spania, Suedia, Turcia; minim 14 în Malta; minim 16 în
Cipru, Scoţia şi la Interpol; în Lituania, Luxemburg, Norvegia şi Ucraina nu se
pretinde un număr minim de caracteristici).
Dar, în ce priveşte aspectul calitativ, Edmond Locard preciza încă din
1929: „O particularitate rară este de 100 de ori mai semnificativă decât o serie
de bifurcaţii din zona marginală. Patru sau cinci puncte bine grupate în centrul
figurii, într-o manieră excepţională, conving mai mult decât 12 sau 15 bifurcaţii
răspândite la periferia desenului”.
Cercetările unor specialişti străini (R. Kingston, P.L. Kirk) şi români (Ion
R. Constantin şi Gheorghe Păşescu) demonstrează azi că „folosirea unui
ansamblu cât mai mare de detalii caracteristice (5, 6, 7 feluri de detalii) într-o
expertiză dactiloscopică permite reducerea, în mod corespunzător, a punctelor
de coincidenţă.”
Regula celor 12 puncte coincidente nu este necesară nici în situaţiile în
care expertiza dactiloscopică se bazează pe un detaliu întâlnit mai rar: inel,
anastomoză, reîntoarcere, trifurcaţie, cicatrice, la care probabilitatea de
repetare este de 1 la 37 de milioane, iar dacă se mai adaugă încă un detaliu
de genul crestelor alternative, probabilitatea este de 1 la 972 milioane
(J. Gayet, Ion R. Constantin şi M. Rădulescu).

– 188 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Regiunile desenului papilar al degetelor şi palmei:


1. – regiunea falangetei; 2. – regiunea falanginei; 3. – regiunea falangei;
4. – regiunea digito-palmară; 5. – regiunea tenară; 6. – regiunea hipotenară

– 189 –
9. Amprentarea persoanelor
9.1. Baza legală a activităţii criminalistice de amprentare a
persoanelor de către jandarmi

Potrivit art. 13 alin.(1) din Ordinul I.G.J.R nr. 20/14.06.2006 privind


organizarea şi desfăşurarea activităţilor criminalistice în Jandarmeria Română,
subofiţerul criminalist poate amprenta dactilopalmar făptuitorii, dacă aceştia
sunt de acord şi nu se opun amprentării, pe fişe tip AFIS, ocazie cu care
trebuie să respecte următoarele reguli tehnice:
a) completarea obligatorie a rubricilor de pe reversul şi aversul
imprimatelor tip AFIS pe care sunt prelevate amprentele;
b) persoana care urmează a fi amprentată trebuie să aibă mâinile
curate şi uscate;
c) repartizarea uniformă cu ruloul a tuşului negru tipografic pe
suprafaţa degetelor şi ulterior a palmelor;
d) apăsarea şi rularea completă a suprafeţei degetelor fără întoarcere
la punctul de plecare;
e) plasarea desenelor papilare strict în spaţiile delimitate pe formular.
Amprentele se prelevă în două exemplare pe fişe dactiloscopice tip
AFIS, din care un exemplar se va păstra la compartimentul Prevenire şi
Combatere a Criminalităţii, iar al doilea exemplar se va preda în baza unei
adrese Inspectoratului de Poliţie Judeţean, la compartimentul care se ocupă
de alimentarea bazei de data AFIS.
În cazul în care se dispun examinări dactiloscopice comparative, odată
cu urmele de mâini, specialistului sau expertului i se vor pune la dispoziţie şi
impresiunile papilare ale persoanelor bănuite de comiterea infracţiunilor,
cunoscute sub denumirea de modele pentru comparaţie sau amprente.
Cu ocazia amprentării persoanelor sau cadavrelor se urmăreşte
obţinerea impresiunilor papilare necesare pentru compararea acestora cu
urmele ridicate cu ocazia cercetării la faţa locului, în vederea identificării
criminalistice ori lămuririi unor împrejurări ale comiterii faptei.

– 190 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

9.2. Situaţii în care se impune amprentarea

– pentru compararea amprentelor digitale ale învinuiţilor (inculpaţilor)


cu urmele papilare ridicate de la faţa locului la acea faptă sau de la altele cu
autori necunoscuţi, în vederea identificării autorilor;
– pentru excluderea prin comparare a urmelor papilare ale victimelor
sau altor persoane ce au avut acces legal în câmpul infracţiunii;
– pentru identificarea persoanelor cu identitate necunoscută (persoane
amnezice, persoane care în mod voit îşi ascund identitate, debili mintali etc.);
– pentru identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută;
– pentru înregistrarea dactiloscopică a infractorilor condamnaţi penal;
– pentru verificarea persoanelor care fac obiectul muncii de poliţie
descoperite cu ocazia unor razii sau altor acţiuni poliţieneşti.

9.3. Amprentarea persoanelor


În funcţie de materialele care se folosesc, amprentarea persoanelor se
poate realiza prin următoarele procedee:
– amprentarea cu tuş tipografic;
– amprentarea chimică;
– amprentarea specială, pentru examinarea porilor sau crestelor
papilare (poroscopie sau crestoscopie);
– amprentarea prin scanarea imaginii desenului papilar (AFIS-2000).
Pentru amprentarea unei persoane cu tuş tipografic sunt necesare
următoarele materiale:
– placă de amprentat;
– rulou;
– tub cu tuş tipografic;
– fişe dactiloscopice decadactilare.
În această activitate se folosesc
instrumente şi materiale adecvate: placa
pe care se aplică tuşul,un rulou din
cauciuc, un flacon cu tuş tipografic, o
tuşiera impregnată cu substanţe chimice
pentru amprentare,fişe dactiloscopice.
Cele mai cunoscute metode în activitatea
practică sunt amprentarea cu tuş tipografic şi amprentarea chimică.
Folosirea tuşului tipografic. Înainte de începerea operaţiei de amprentare
degetele vor fi spălate cu apă şi săpun. Pe placă se depune o picătură de tuş
care va fi întinsă cu ruloul până se obţine un strat uniform. Specialistul prinde
cu o mână degetul persoanei cercetate, iar cu cealaltă prinde de vârful degetul
– 191 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

şi-1 rulează pe placă o singură dată, într-un singur sens, de la o extremitate la


cealaltă a unghiei, şi-l apasă pentru a obţine impresiunea întregii suprafeţe a
falangei. Impresiunea obţinută se aplică în spaţiul liber din fişa dactiloscopică. În acest
mod se procedează cu toate degetele.
Amprentarea chimică. Metoda este mai puţin folosită în practică. Trusa de
amprentare chimică conţine o pâslă dură, impregnată cu o substanţă chimică
incoloră. Pentru obţinerea amprentei specialistul roteşte degetul persoanei pe
pâsla trusei, apoi îl aşează pe o folie de hârtie special impregnată şi-l rulează pe
aceasta, astfel încât, prin realizarea contactului dintre substanţa de pe pâslă şi
cea de pe hârtie să se coloreze impresiunea digitală într-o nuanţă de indigo închis
spre negru.

9.4. Reguli ce trebuie respectate cu ocazia amprentării


persoanelor

Cu ocazia amprentării unei persoane trebuie îndeplinite următoarele


condiţii şi reguli:
a) Completarea fişei dactiloscopice cu toate datele necesare cerute de
fişa tipizată (datele de stare civilă ale persoanelor amprentate, data, locul şi
cine a efectuat amprentarea, precum şi unele comentarii cerute de fişă în cazul
unor moduri de operare). De asemenea, pe fişa dactiloscopică tip „AFIS-2000”
se aplică fotografia bust a persoanei, profil stânga şi din faţă.
b) Desenul papilar al amprentei să fie clar.
Pentru a obţine acest lucru este necesar să respectăm următoarele
reguli:
– mâna persoanei amprentată va fi curată, dar nu umedă;
– pelicula de tuş tipografic de pe placa pentru amprentare să fie
uniformă şi suficientă cantitativ;
– în timpul rulării degetului nu se va apăsa prea tare pentru că se
platizează crestele;
– rularea degetului se va face într-un singur sens (de la stânga spre
dreapta sau invers);
– în timpul rulării (rostogolirii) degetului, se va evita tremurarea ori
alunecarea acestuia;
c) Desenul papilar să fie complet.
Pentru a obţine un desen papilar complet trebuie ca:
– rularea degetului să se efectueze dintr-o margine până în cealaltă;
– palma să fie întinsă şi cât mai plană;
– vârful degetului (falangetei) să fie supraînălţat faţă de planul de
rostogolire;

– 192 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

d) Desenul papilar să fie contrast.


Un desen papilar contrast se obţine prin respectarea următoarelor
reguli:
– hârtia suport (fişele dactiloscopice) trebuie să fie albă;
– cantitatea de tuş tipografic să fie suficientă (nici prea mare pentru că
impresiunea va fi îmbâcsită, sub formă de pete negre, dar nici prea mică
pentru că impresiunile vor fi de culoare gri sau nuanţe foarte deschise);
e) Desenele papilare să fie aşezate în ordine – deget mare, arătător,
mijlociu, inelar şi mic. Se va acorda o atenţie deosebită pentru a nu inversa
ordinea impresiunilor degetelor de la fiecare mână.
Prima dată se vor amprenta degetele de la mâna dreaptă, iar apoi
degetele de la mâna stângă. În cazul amprentării pentru excludere, se pot
folosi coli de hârtie pe care se vor completa toate datele specifice fişelor
dactiloscopice.

– 193 –
10. Urme create de încălţăminte, de mijloace de
transport şi de instrumente de spargere

10.1. Noţiuni generale privind modul de formare şi importanţa


acestor urme

În marea majoritate a cazurilor, la faţa locului se găsesc, pe lângă


urmele create de om (infractor, victimă) şi cele create de obiectele sau
instrumentele de care acesta s-a folosit la comiterea faptei.
Chiar dacă examinarea acestor categorii de urme nu conduc direct la
persoană, ci la obiectul creator (identificare de gen de obiecte), sarcina
organului de cercetare penală este mult uşurată, acestuia rămânându-i să
stabilească cine anume a folosit sau purtat acel obiect în momentul şi la locul
săvârşirii infracţiunii.
Tratarea în comun a acestor urme are în vedere următoarele
considerente:
– sunt create de obiecte;
– pot apărea ca urme formă, urme materie şi chiar urme poziţionale;
– sunt frecvent întâlnite la locul comiterii infracţiunii;
– conţin suficiente elemente caracteristice care permit identificarea
obiectelor folosite de făptuitor şi apoi a utilizatorului acestora;
– obiectele creatoare pot purta urme care conduc la identificarea
făptuitorului.
Urmele create de încălţăminte
Pornind de la noţiunea generală de urmă, putem defini urmele create
de încălţăminte ca fiind totalitatea transformărilor materiale aduse elementelor
componente ale locului faptei de către încălţămintea unei persoane, în
procesul săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Aceste urme se produc, de regulă, în timpul mersului, dar şi în timpul
efectuării unor sărituri, loviri, împingeri ori prin desprinderea unor părţi din
încălţăminte. Urmele create de încălţăminte pot apărea ca urme formă sau ca
urme materie.

– 194 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Practica criminalistică a dovedit că urmele formă create de talpa


încălţămintei prezintă o serie de caracteristici individuale ce permit identificarea
factorului creator (îndeosebi încălţămintea cu talpă ce prezintă desen
antiderapant). Ele pot fi clasificate astfel:
ƒ după procesul de formare:
– urme statice;
– urme dinamice.
ƒ după natura factorilor primitori:
– urme de suprafaţă create prin stratificare sau prin destratificare de
substanţă;
– urme de adâncime.
ƒ după organizare:
– cărare de urme;
– urme izolate.
Aşa cum arătat în preambulul acestui capitol, orice urmă de obiecte –
inclusiv urmele create de încălţăminte – duc la identificarea obiectului creator,
sarcina identificării celui care a purtat încălţămintea în momentul şi la locul
unde s-a comis o infracţiune rămânând cercetării ştiinţei criminalistice şi
penale. Urmele create de încălţăminte poartă o serie de elemente care sunt
caracteristice unei persoane: mirosul specific, unele elemente ale tălpii
piciorului, ale mersului etc.

Pentru măsurarea urmei piciorului


desculţ se au în vedere:
- lungimea urmei;
- lăţimea regiunii metatarsiene;
- lăţimea în zona tarsiană;
- lăţimea călcâiului.

Regiunile suprafeţei plantare


redate în urmă:
a) matatarsofalangiană;
b) metatarsiană;
c) tarsiană;
d) a călcâiului.

– 195 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

a) În cazul cărării urme se pot distinge următoarele elemente:


– linia direcţiei de mişcare;
– unghiul de mers;
– lungimea pasului;
– lăţimea pasului;
– linia mersului.

- linia direcţiei de mişcare – este axa imaginară longitudinală care


trece printre urmele create de încălţămintea piciorului drept şi stâng,
reprezentând direcţia de deplasare a persoanei; Pentru a stabili adevărata
direcţie de deplasare, se impune examinarea atentă a zonelor de vârf şi de
toc;
- unghiul de mers – este unghiul format de linia direcţiei de mişcare şi
o linie imaginară care trece prin mijlocul urmei;
- lungimea pasului – este distanţa dintre două urme consecutive
lăsate de piciorul drept şi respectiv piciorul stâng, măsurate între două paralele
şi tangente la 2 puncte identice existente pe 2 urme succesive (picior drept şi
stâng);
- lăţimea pasului – este distanţa dintre urmele unui pas măsurată pe o
linie perpendiculară pe tangentele la conturul exterior al pingelei şi paralelă cu
linia direcţiei de mişcare;
- linia mersului – o linie frântă ce uneşte aceleaşi puncte ale două
urme, luate consecutiv (de regulă se ia în calcul extremitatea inferioară a
tocului) şi reprezintă linia după care se mişcă centrul de greutate al corpului în
timpul mersului. Această linie apare în zigzag, iar unghiurile formate de
segmentele de dreaptă cu linia direcţiei de mişcare, variază în funcţie de
lungimea pasului pentru fiecare picior.
Mărimea şi poziţia elementelor caracteristice ale cărării de urme se
stabileşte după efectuarea mai multor măsurători, luate pe mai multe zone,
deoarece pe parcursul mersului pot intervenii unii factori ce influenţează
valorile lor (oboseala, căratul unei greutăţi, atenţia încordată sau degajată,
zgomote, terenul accidentat etc.).
Elementele cărării de urme le întâlnim, cu aceeaşi parametrii şi în cazul
urmelor de picior desculţ.
Urmele create de mijloacele de transport
Conform legislaţiei rutiere, în categoria mijloacelor de transport sunt
cuprinse totalitatea vehiculelor cu tracţiune mecanică, animală, precum şi cele
puse în mişcare prin forţa fizică a omului (trase sau împinse).
Urmele create de mijloacele de transport constau în totalitatea
transformărilor materiale aduse elementelor din câmpul infracţiunii de către

– 196 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

aceste mijloace aflate în mişcare sau în repaus, cu ocazia comiterii unei


infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
Mijloacele de transport pot crea: urme formă, urme materiale sau urme
poziţionale. Crearea lor este strâns legată de tipul vehiculului şi natura
factorului primitor de urme.
a) Urme formă
În procesul de deplasare a vehiculului, părţile rulante creează pe sol,
pe carosabil sau pe diverse obiecte, urme formă, care reproduc conturul
exterior al acestora (desenul antiderapant al pneurilor, al şenilei, al tălpicului
saniei etc.). În raport de natura factorului primitor, aceste urme pot fi de
suprafaţă sau de adâncime. Urmele de suprafaţă se pot crea prin stratificare
(pneul murdar lasă urmă de noroi pe asfaltul curat) sau prin destratificare (de
pe asfaltul prăfuit sau proaspăt vopsit, se dislocă un strat de substanţă pe
pneu).
În procesul de frânare sau de derapare, precum şi în cazul mijloacelor
de transport prevăzute cu tălpici (sanie), urmele părţilor de rulare apar ca urme
formă, dinamice.
Tot urme formă pot crea şi părţile din vehicul care vin în contact cu
obiectele ce prezintă o anumită plasticitate (bara de protecţie, aripa, masca
radiatorului etc.). Acestea creează urme pe îmbrăcămintea sau pe corpul
persoanei şi pot păstra unele caracteristici ale conturului exterior.
b) Urme materie
Din cauza coliziunii, părţile fragile ale vehiculului se pot sparge sau
desprinde, iar din încărcătura acestuia pot cădea fragmente. Astfel, la faţa
locului pot rămâne o serie de urme materie, cum sunt:
– cioburi de sticlă provenite din spargerea farurilor, semnalizatoarelor,
parbrizelor, sau ornamentelor;
– fragmente sau subansambluri metalice provenite de la vehicul sau
încărcătură;
– pelicule de vopsea provenind de pe caroseria maşinii;
– urme de sol, ulei, vaselină, carburant etc., sub forma unor scurgeri,
pete, stropi, mânjituri.
c) Urme poziţionale
În funcţie de natura, tipul sau modelul vehiculului, precum şi de
specificul evenimentului produs la faţa locului se pot întâlni o serie de urme
poziţionale:
– poziţia în care a fost găsit mijlocul de transport;
– poziţia schimbătorului de viteză;
– poziţia în care a rămas blocat actul vitezometrului (din cauza
impactului violent acesta se poate bloca indicând viteza pe care o avea
autovehiculul în momentul coliziunii);

– 197 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– indicaţiile oferite de tahograf (în cazul mijloacelor de transport


echipate cu astfel de aparate);
– poziţia încărcăturii vehiculului;
– filamentele becurilor. Dacă becul funcţiona în momentul spargerii
sale, filamentul acestuia poartă pe el un strat fin de wolfram sub formă de
microparticule de cenuşă.
Practica criminalistică a demonstrat faptul că în majoritatea situaţiilor, la
locul unde se găsesc urme create de mijloacele de transport se întâlnesc şi
urme create de om (urme papilare, urme biologice), de animale (urme de
copite, fire de păr, urme biologice), de obiecte (urme de încălţăminte, urme ale
instrumentelor de spargere) şi chiar urme ale unor fenomene (urme de trăsnet,
incendii).
Ca şi urmele create de încălţăminte şi urmele create de mijloacele de
transport pot conduce la identificarea factorului creator care, în acest caz este
obiect. Cum obiectul nu poate fi tras la răspundere penală, trebuie identificată
persoana care a săvârşit fapta. Sarcina identificării persoanei care a folosit
vehiculul respectiv în timpul şi la locul producerii unui eveniment revine
organului de cercetare penală, prin coroborarea tuturor probelor din dosarul
cauzei.
Urmele mijloacelor de transport pot oferi date atât pentru lămurirea
unor împrejurări în care s-a comis infracţiunea, cât şi pentru stabilirea tipului
sau modelului mijlocului de transport şi chiar identificarea acestuia, astfel:
– urmă formă creată de părţile rulante, păstrează caracteristicile
acestora (desen antiderapant, uzură, defecte, rupturi) şi pe baza lor se poate
identifica factorul creator;
– urmele dinamice de frânare, de derapare, de ştergere, nu pot oferi
unele indicii despre condiţiile în care s-a produs fapta;
– urmele materie păstrează structura şi caracteristicile obiectului din
care provin. Pe baza examenului traseologic al „liniei de rupere” se poate
reconstitui întregul din părţile componente;
– pe diafragma tahografului rămân o serie de date privind ora, viteza,
kilometri parcurşi etc.;
– uneori poziţia schimbătorului de viteze şi a acului vitezometrului ne
pot oferi indicii despre viteza de deplasare a autovehiculului avariat.
Urmele create de instrumentele de spargere
Prin instrumente de spargere înţelegem orice unelte, scule, aparate sau
alte obiecte întrebuinţate de făptuitor la comiterea unei infracţiuni: (cleşte,
ciocan, şurubelniţă, daltă, cuţit, ferestrău, rangă, levier, cheie, târnăcop,
foarfece, aparat de sudură şi altele).
Prin urmele instrumentelor de spargere înţelegem totalitatea
transformărilor materiale aduse elementelor componente ale locului faptei de

– 198 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

către instrumentele de spargere, în timpul folosirii lor de către făptuitor cu


ocazia comiterii unei infracţiuni.
Având în vedere felul instrumentului folosit, modul de acţiune şi natura
suportului asupra căruia s-a acţionat, se pot crea următoarele categorii de
urme:
– formate prin lovire, care vor reda, în general conturul exterior al
instrumentului folosit, ori al unei părţi din aceasta;
– formate prin apăsare (forţare), sunt urme statice de adâncime ce
reproduc profilul exterior al instrumentului;
– formate prin frecare-alunecare care apar ca urme formă dinamice şi
reproduc striaţiile părţii instrumentului care au venit în contact cu factorul.
Aceste urme se creează îndeosebi în cazul forţării sistemelor de încuiere-
descuiere folosindu-se chei potrivite ori şperacle;
– urmele formate prin tăiere, reproduc microrelieful exterior al tăişului
şi al părţilor laterale ale instrumentului folosit (cuţit, burghiu, ferăstrău). Cu cât
obiectul primitor este un material mai plastic, cu atât mai mult urma creată
poartă particularităţile fine ale gurii de tăiere a factorului creator;
– create prin înţepare, apar ca urme formă de adâncime. Ele redau
numai o parte din detaliile instrumentului creator, fără a reda particularităţile ce
permit identificarea acestuia (urme create de poanson, andrea, vârful
şurubelniţei, cuţitului sau tirbuşonului etc.);
– materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente.
Aceste urme prezintă importanţă, din punct de vedere criminalistic,
deoarece:
– poartă caracteristici individuale ce permit identificarea instrumentului
(urmele materie, urmele sub formă de striaţii);
– oferă date despre infractor (modul de operare al acestuia);
– oferă date despre împrejurările şi condiţiile în care s-a comis fapta.

10.2. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în


legătură cu aceste categorii de urme

Procedee şi tehnici de descoperire şi conservare


a) Descoperirea urmelor
Urmele de încălţăminte, ale mijloacelor de transport şi ale
instrumentelor de spargere pot fi descoperite folosind următoarele procedee:
– cu ochiul liber (prin căutarea atentă şi sistematică la locul faptei şi în
împrejurările acestuia);
– cu ajutorul luminii incidente (în locurile mai slab iluminate sau pe
suprafeţele lucioase);

– 199 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– cu aparate optice de mărit;


– cu ajutorul electricităţii statice în cazul urmelor latente de încălţăminte
de pe mochete, covoare, linoleum sau preşuri; cu magnet şi detector de
metale, urmele materie provenite de la mijloacele de transport sau
instrumente: fragmente metalice, şuruburi, piuliţe, şaibe etc. sau urmele
materie create prin detaşarea unor fragmente din instrumente etc.
b) Conservarea
Conservarea acestor categorii de urme se face prin aceleaşi procedee
ca în cazul urmelor de mâini, cu excepţia urmelor de adâncime create de
încălţăminte şi de părţile rulante ale mijloacelor de transport care, pe timp de
ploaie se acoperă cu obiecte curate, se îndiguiesc sau se drenează pentru a
nu fi inundate.
c) Interpretarea urmelor
1. Interpretarea urmelor de încălţăminte se face atât pe baza
caracteristicilor generale, cât şi a celor individuale, examinându-se urmele de
încălţăminte create, în mod izolat, dar şi cele ce se prezintă sub forma unei
cărări de urme.
Prin examinarea acestora la faţa locului se pot lămuri aspecte cu privire
la obiectul creator (pantof, gheată, galoş, cizmă, tenis, pantof bărbătesc,
pantof de damă etc.) şi la persoana care le-a creat ori activităţile întreprinse de
aceasta (după forma, dimensiunile, numărul, amplasamentul şi direcţia lor). Se
poate stabili dacă acestea au fost create de un bărbat, de o femeie sau un
copil, dacă a fost unul sau mai mulţi autori etc.
Prin interpretarea elementelor caracteristice ale cărării de urme, se pot
desprinde concluzii cu privire la direcţia reală de deplasare, defecte ale
constituţiei anatomice, diferite particularităţi ale mersului, procedee de
denaturare folosite astfel:
– lungimea pasului diferă în funcţie de sex, înălţimea persoanei, vârsta,
alura mersului şi uneori, de natura ocupaţiei. De regulă, lungimea pasului la
bărbat este de aproximativ 70 cm., iar la femeie de cca. 50 cm. Lungimea
pasului poate fi influenţată şi de viteza de deplasare, condiţiile de iluminare,
felul terenului, greutatea bagajelor purtate de persoană;
– unghiul de mers poate fi influenţat de condiţiile din teren, corpolenţă,
vârstă şi natura profesiei. Persoanele în vârstă, obezii, precum şi cei care au
călătorit mai mult, stând în picioare – marinarii, navetiştii etc., prezintă un unghi
de mers mai mare.
2. Prin interpretarea urmelor mijloacelor de transport se pot stabili date
şi indicii cu privire la mijlocul de transport şi împrejurările în care s-a comis
fapta, astfel:
– după distanţa dintre axele mediane ale urmelor create de roţile de pe
aceeaşi osie a vehiculului (ecartamentul), după distanţa dintre osii

– 200 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

(ampatamentul), după forma desenului părţilor rulante lăsate pe obiectul


suport, forma şi aspectul unor părţi desprinse din vehicul, poliţiştii pot stabili:
tipul, modelul, marca şi culoarea vehiculului;
– după lungimea urmei de frânare, având în vedere şi coeficienţii de
aderenţă şi de exploatare a frânelor se poate stabili viteza aproximativă de
circulaţie;
– examinând urma părţilor rulante, putem stabili circumferinţa sau
diametrul roţii sau anvelopei;
– direcţia de înaintare a vehiculului se poate stabili interpretând unele
caracteristici ale urmelor. Astfel, praful, zăpada, noroiul, se depun pe părţile
laterale ale urmei făcând un avantaj deschis în sens invers înaintării. Iarba sau
diferite plante cuvenite vor fi culcate în direcţia de înaintare a vehiculului.
Pietricelele din drum, călcate de vehicul lasă gropiţe în partea opusă înaintării
acestuia;
– direcţia de înaintare în cazul vehiculelor cu tracţiune animală, împinse
sau trase de om, se poate stabili interpretând direcţia de înaintare a copitelor,
a picioarelor sau încălţămintei;
3. Interpretând urmele instrumentelor de spargere găsite la faţa
locului după forma, poziţia şi numărul lor, se pot stabili ce categorii de
instrument a fost folosit (topor, daltă, cleşte, patent, pânză de ferestrău metalic
sau aparat de sudură etc.), precum şi acţiunile întreprinse de făptuitor în
câmpul infracţiunii (cum a pătruns şi pe unde, ce obiecte au fost vizate, pe
unde a părăsit locul faptei).

d) Procedee de fixare a urmelor


După ce urmele sau obiectele care conţin ori poartă urme au fost
descoperite şi conservate la faţa locului, se procedează la determinarea
poziţiei şi stării lor, la descrierea amănunţită a acestora şi a raporturilor în care
se găsesc cu celelalte elemente de la faţa locului.
Aşa cum s-a prezentat anterior, în practica criminalistică, modalităţile
prin care se realizează fixarea urmelor infracţiunilor se împart în două categorii
şi anume:
a) Fixarea prin descriere în:
– procesul-verbal de cercetare la faţa locului;
– raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de expertiză.
b) Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice:
– fotografia judiciară;
– schiţa;
– desenul;
– videofilmul judiciar.
– 201 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului, oferă


posibilităţi nelimitate de a arăta toate aspectele constatate cu această ocazie.
În acest sens se vor descrie detaliat: amplasamentul, poziţia, numărul lor,
conturul, mărimea şi alte particularităţi care le individualizează, dacă sunt
statice sau dinamice, de adâncime sau de suprafaţă etc.
Exemplul:
„…Pe banda nr. 1 a drumului european E. 60, în sensul de mers
Bucureşti-Ploieşti la km. 58+800 în dreptul imobilului cu nr. 37 din localitatea
Bărcăneşti, s-au descoperit două urme de frânare având următoarele
caracteristici:
– lungimea fiecărei urme este de 5,20 m, lăţimea este de 15 cm, iar
distanţa dintre cele 2 urme 1,15 m;
– distanţa dintre urma din dreapta şi acostamentul din partea dreaptă
este de 0,45 m la începutul urmei şi de 1,20 m la sfârşitul acesteia.
De asemenea tot pe carosabil la distanţa de 4 m de la începutul urmei
de frânare şi 0,40 m de acostamentul din dreapta s-a descoperit o peliculă de
vopsea de culoare roşu metalizat, de formă neregulată cu diagonala de 5 cm
după efectuarea măsurătorilor şi fixarea prin fotografie pelicula de vopsea a
fost ridicată şi ambalată în cutia nr. 1…”
„…La distanţa de 8 m dreapta faţă de drumul forestier, s-au descoperit
2 cioate de copac acoperite de frunze uscate. Cioatele prezintă urme
proaspete de tăiere cu un obiect tăietor - despicător şi are următoarele înălţimi
de la sol şi diametre:
- cioata nr. 1: 19,5 x 27 cm;
- cioata nr. 2: 16 x 20 cm;
În zona celor 2 cioate amestecate cu frunze s-au descoperit un număr
mare de aşchii de lemn ce prezintă urme proaspete de tăiere. După fixarea
prin fotografiere, cele 2 cioate au fost tăiate de la nivelul solului cu ajutorul unei
drujbe iar pe această suprafaţă de tăiere s-a aplicat poansonul de marcaj
forestier nr. 784, iar martorii asistenţi au semnat folosind creta forestieră.
Cioatele au fost ridicate şi ambalate în pachetele nr. 1 şi 2.”
Fixarea urmelor în raportul de constatare tehnico-ştiinţifică sau de
expertiză se face de către specialistul – respectiv expertul criminalist – atât prin
descriere, cât şi prin ilustrare.
Pentru a asigura o mai bună înţelegere a textului din procesul-verbal de
cercetare la faţa locului, urmele se fixează şi cu ajutorul mijloacelor tehnice
(fotografie şi videofilm judiciar), cu unele particularităţi:
– fotografierea sau videofilmarea urmelor de încălţăminte se execută
din diferite unghiuri, urmărindu-se fixarea lor în raport cu împrejurimile şi
obiectele situate în câmpul infracţional;

– 202 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– în cazul cărărilor de urme se execută fotografii pe cât posibil de la


înălţime, atât pe direcţia de mers, cât şi din lateral, aşezându-se banda metrică
de-a lungul cărării de urme;
– în cazul urmelor instrumentelor de spargere, în fotografie trebuie să
apară obiectul cu urma aşa cum a fost găsită la faţa locului;
– pentru fixarea urmelor mijloacelor de transport se execută fotografii
schiţă pe direcţii încrucişate. Urmele de frânare, înaintate de fotografiere, se
marchează cu cretă albă (marginile exterioare), iar între ele şi de-a lungul lor
se aşează banda metrică;
– prin schiţe (desene) – folosind semne convenţionale se explică
concret diferite urme de încălţăminte, instrumente, mijloace de transport etc.,
determinându-se exact distanţele, forma şi poziţiile acestora.
Atât schiţa, cât şi desenele executate la faţa locului vor fi anexate
împreună cu planşa fotografică şi videofilmul judiciar la procesul-verbal de
cercetare la faţa locului.
e) Procedee de ridicare a urmelor.
Ridicarea imaginii urmei prin fotografiere sau videofilmare.
Fotografierea şi videofilmarea urmelor se vor executa în trei imagini,
ultima fiind la scară, urmărindu-se să se redea cât mai exact: forma,
dimensiunile şi caracteristicile urmei.
Ridicarea urmelor odată cu obiectul purtător de urmă.
Se aplică ori de câte ori este posibil, cu respectarea regulilor deja
învăţate, dar numai după ridicarea imaginii urmei prin fotografiere şi
videofilmare.
Ridicarea urmelor de adâncime, cu ajutorul mulajului de gips,
parafină sau plastilină.
De cele mai multe ori, urmele de adâncime create de aceşti factori,
sunt ridicare cu mulaj din gips. Urmele de adâncime create de instrumentele
de supraveghere se ridică de regulă cu mulaj din plastilină, ceară sau parafină.
Tehnica realizării mulajului de ghips
Cu ajutorul pensetei, urma se va curăţa de corpurile străine fără a se
aduce modificări modelului antiderapant.
Se fotografiază prin procedeul fotografierii la scară după care se
împrejmuieşte armătura (din beţişoare din lemn), iar apoi, cartonul se leagă cu
o sfoară de unul dintre acestea.
Se prepară pasta de ghips punându-se în cancioc mai întâi apă (2/3) şi
apoi praf de ipsos, se amestecă până când se obţine o pastă de consistenţa
smântânii.
Se toarnă amestecul în urma de adâncime cât mai jos posibil şi
începând cu partea cea mai adâncă.

– 203 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Se pun beţişoarele, inclusiv cel care poartă sfoara cu etichetă.


Se toarnă al doilea strat de gips, care va fi mai consistent.
După trecerea a 30-40 minute, se scoate mulajul, prin răsturnare.
După 24 ore se spală sub jet de apă rece, folosindu-se pentru curăţare
numai pensula din păr de porc.
Ridicarea urmelor
materiale.
Se realizează folosind una
din următoarele tehnici:
– ridicarea cu mâna
(înmănuşată);
– desprinderea sau
răzuirea urmelor de pe suportul
pe care se află;
– absorbţia cu seringa,
pipeta sau hârtia de filtru (în
cazul urmelor în stare lichidă);
– prinderea cu penseta sau
ridicarea cu lamela cuţitului, având grijă să nu se distrugă sau să deterioreze
urma (în cazul peliculelor de vopsea).

Ridicarea particulelor de metal feros


Se ridică cu ajutorul magnetului, aşezând între magnet şi urmele de
metal o coală de hârtie. După ce metalul a fost atras de magnet, hârtia se
întoarce, iar conţinutul se împachetează şi se ambalează în plic.

Urmele de carburant, unsoare


Se ridică (dacă este posibil), cu suportul pe care se află (textile, lemn,
pământ), prin decuparea atentă şi ambalarea în pungi bine legate sau sticle
astupate etanş, pentru a nu se volatiliza, iar când se găsesc pe obiecte masive
se ridică pe vată sau cu ajutorul hârtiei de filtru.
f) Ambalarea urmelor sau obiectelor purtătoare de urme
După ce au fost ridicate, urmele vor fi ambalate în plicuri, pachete, cutii,
recipienţi etc. în raport cu natura şi specificul fiecăruia în parte, respectând
următoarele reguli:
- urmele vor fi ambalate separat;
- ambalajul se asigure protecţie urmei;
- după ambalare, acesta se va sigila, apoi se va eticheta;
- la nevoie se fac menţiuni pe ambalaj: FRAGIL, A NU SE
RĂSTURNA, A SE FERI DE UMEZEALĂ etc.

– 204 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Iată un model de etichetă care se ataşează pe un colet.

Urmă de încălţăminte ridicată cu mulaj de gips cu ocazia


cercetării la faţa locului în cazul infracţiunii de furt, comisă de autori
necunoscuţi în noaptea de ________din locuinţa cetăţeanului
__________________situată în localitatea___________________,
judeţul _______________.
Organ de cercetare penală Martori asistenţi:
1.
___________________ 2.

10. 3. Obţinerea modelelor pentru comparaţie


a. Pentru urmele de încălţăminte
De la persoanele suspecte se caută şi se ridică încălţămintea
presupusă că a lăsat urme de adâncime găsite la faţa locului şi se trimite la
laboratorul de criminalistică. Aici se vor executa modele de comparaţie într-un
sol asemănător cu cel de la faţa locului. Dacă s-au găsit urme de suprafaţă,
talpa încălţămintei se va amprenta cu tuş tipografic. În cazul cărării de urme,
persoana bănuită este pusă să parcurgă o distanţă oarecare, în condiţii
asemănătoare cu cele de la faţa locului, după care urmele se ridică cu mulaj
(dacă sunt de adâncime).
b. Urmele mijloacelor de transport
Modelele de comparaţie se obţin prin desfăşurarea activităţilor de mai
jos:
– rularea anvelopelor sau roţilor mijlocului de transport bănuit, pe un
suport asemănător cu cel de unde s-a ridicat urma în litigiu. Urma creată
experimental va fi prelevată cu mulaj de gips, parafină etc.;
– rularea anvelopelor sau roţilor mijlocului de transport tratate în
prealabil cu cerneală tipografică pe un carton alb de hârtie (pentru urmele de
suprafaţă);
– dacă de la faţa locului sunt ridicate pelicule de vopsea, particule
metalice, lubrefianţi şi produse petroliere etc., modelele pentru comparaţie vor
fi obţinute prin desprindere, respectiv luare de eşantioane de la mijlocul de
transport bănuit, din apropierea locului de unde presupunem că provine urma.
– pelicula trebuie să cuprindă toate straturile de vopsea, până la tabla
vehiculului. Înainte de recoltarea peliculei, locul respectiv se fotografiază la
scară. Se va fotografia la scară şi locul de pe maşină de unde lipseşte vopsea
(probabil cea sărită la faţa locului).

– 205 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Activitatea se va desfăşura în prezenţa martorilor asistenţi şi a celui


care conduce mijlocul de transport, ocazie cu care se va încheia un proces-
verbal.
c. Pentru urmele instrumentelor de spargere
Obţinerea modelelor de comparaţie se bazează pe descoperirea
instrumentelor care lasă urme asemănătoare cu cele de la locul faptei.
Acestea pot fi găsite asupra bănuiţilor, la domiciliu sau ascunse.
Modelele se creează în plastilină, lemn de esenţă moale, plumb etc., pentru a
nu se deforma acea parte a instrumentului care ar fi putut crea urma în litigiu.
Pentru resturile de instrument (urme materiale) se caută şi se ridică şi
instrumentele din care se presupune că provin acestea.

10.4. Probleme ce pot fi rezolvate de către specialişti sau experţi

Pe baza urmelor şi modelelor de comparaţie, primite odată cu rezoluţia


motivată, specialistul sau expertul poate rezolva o serie de probleme, cum
sunt:
a. În cazul urmelor de încălţăminte: tipul de încălţăminte, sexul
persoanei, dimensiunea încălţămintei, talia aproximativă a persoanei, tipul şi
modelul de talpă, vechimea urmei, dacă persoana care a creat urma prezintă
infirmităţi, elemente ale cărării de urme, dacă urma ridicată de la faţa locului a
fost creată de încălţămintea trimisă ca model de comparaţie;
b. În cazul urmelor mijloacelor de transport: tipul, modelul, marca şi
culoarea vehiculului, mecanismul formării urmelor, direcţia de deplasare,
funcţionarea sistemului de frânare, defecţiuni, dacă urma a fost creată sau
provine de la vehiculul în litigiu;
c. În cazul urmelor instrumentelor de spargere – felul
instrumentelor, mecanismul formării urmei, succesiunea creării, dacă urma a
fost creată de acelaşi instrument cu care s-au realizat modelele de comparaţie
etc.
Descoperirea, conservarea, interpretarea, fixarea, ridicarea şi
ambalarea acestor categorii de urme, cu ocazia cercetării la faţa locului,
prezintă o deosebită importanţă, întrucât de multe ori plecând numai de la
acestea se pot identifica şi se poate dovedi vinovăţia făptuitorilor.
În activitatea practică, poliţiştii trebuie să dea dovadă de operativitate în
fixarea şi conservarea acestor urme pentru a nu interveni alterarea sau
dispariţia acestora.

– 206 –
11. Urmele create prin folosirea armelor de foc

11.1. Balistica judiciară – noţiune şi importanţă


În ultimii ani a crescut numărul infracţiunilor pentru comiterea cărora
autorii folosesc armele de foc.
Investigarea ştiinţifică criminalistică, vizând identificarea armelor
folosite la săvârşirea de fapte antisociale, precum şi clarificarea modului în
care autorul s-a folosit de aceasta, constituie activitatea unui sector de
cercetare, denumit „balistică judiciară”.
Balistica judiciară constituie o ramură distinctă a tehnicii criminalistice,
destinată examinării armelor de foc şi a urmelor create de acestea prin metode
şi mijloace tehnico-ştiinţifice specializate, în scopul identificării armei şi a
trăgătorului, precum şi determinării împrejurărilor în care s-a săvârşit fapta.
Balistica judiciară face parte din balistica generală, care, la rândul ei,
are trei componente:
-balistica interioară studiază fenomenele ce se produc în canalul ţevii
armei după percutare;
-balistica exterioară examinează fenomenele ce se produc din
momentul în care glonţul părăseşte gura ţevii şi până la atingerea ţintei (pe
traiectorie);
-balistica ţintei cercetează fenomenele ce se produc prin atingerea
acesteia de către glonţ sau proiectil.
Regimul juridic al armelor de foc şi al muniţiilor este stabilit prin Legea
nr. 295 privind regimul armelor şi al muniţiilor din 28 iunie 2004, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, Anul 172 (XVI), nr. 583, din 30 iunie
2004.
În literatura de specialitate, prin armă se înţelege orice dispozitiv a
cărui funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile,
substanţe explozive, aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori
împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de metalizare.
Arma de foc – este acea armă al cărei principiu de funcţionare are la
bază forţa de expansiune dirijată a gazelor provenite prin detonarea unei
capse ori prin arderea unei încărcături.

– 207 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

De asemenea, sunt asimilate armelor de foc şi ansamblurile,


subansamblurile şi dispozitivele care se pot constitui şi pot funcţiona ca arme
de foc.
Prin muniţie înţelegem ansamblul format din proiectil şi, după caz,
încărcătură de azvârlire, capsa de aprindere, precum şi celelalte elemente de
asamblare care îi asigură funcţionarea şi realizarea scopului urmărit.
Definim operaţiunile cu arme şi muniţii: producerea, confecţionarea,
modificarea, prelucrarea, repararea, experimentarea, vânzarea, cumpărarea,
închirierea, schimbul, donaţia, importul, exportul, transportul, tranzitul,
transferul, transbordarea, depozitarea, casarea şi distrugerea armelor de foc şi
muniţiilor.
Uzul de armă reprezintă executarea tragerii cu o armă.
Datorită diversificării armamentului de infanterie, al celui de apărare al
celui folosit de grupe de comando, cercetarea criminalistică se adaptează
acestor situaţii prin mijloace tehnice adecvate şi metode proprii de lucru.
Importanţa balisticii judiciare rezultă din obiectivele acesteia, care
sunt:
a. descoperirea şi studierea urmelor create prin întrebuinţarea armelor
de foc;
b. descoperirea şi studierea armelor de foc şi a muniţiei întrebuinţate la
comiterea infracţiunii;
c. stabilirea orificiului de intrare şi ieşire a glonţului;
d. stabilirea distanţei şi direcţiei de tragere;
e. examinarea gloanţelor, tuburilor, alicelor, burelor, pulberii, a
compoziţiei lor chimice şi modului de fabricaţie a acestora, în scopul stabilirii
tipului de muniţie;
f. stabilirea vechimii (relative) a împuşcăturii şi cât timp arma de foc nu
a fost folosită;
g. verificarea tehnică a armei, stabilirea dacă este sau nu în stare de
funcţionare, a posibilităţilor de tragere, dacă se poate descărca singură sau nu;
h. stabilirea dacă arma are în componenţă piese străine, adaptate
pentru a o face funcţională şi restabilirea seriilor acestora;
i. identificarea generală şi individuală a armelor cu ţeavă lisă, precum
şi identificarea unor piese sau părţi componente ale acestora.
În sfera de cercetare a balisticii judiciare nu intră toate tipurile de arme
de foc, ci numai cele portabile. Dintre acestea putem enumera: pistoale,
revolvere, puşti de toate tipurile, carabine, arme de vânătoare şi altele.
11.2. Urmele principale
Urmele armelor de foc sunt acele modificări ce apar pe diferite obiecte,
inclusiv pe corpul omenesc, în urma folosirii acestora, ca rezultat al

– 208 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

fenomenelor dinamice, termice şi chimice, care însoţesc împuşcătura, cu


ocazia săvârşirii unei infracţiuni sau în legătură cu aceasta.
La crearea acestor urme participă, în mod necesar, arma de foc,
muniţia şi diferite suporturi (ţinte).
În cazul folosirii armelor de foc, la faţa locului se creează două categorii
de urme:
– urme formă (orificii, canale, ricoşeuri);
– urme materie (gloanţe, funingine, alice etc.).
După importanţa lor în procesul identificării criminalistice, urmele
armelor de foc pot fi:
a. urme principale (factori principali);
b. urme secundare (factori suplimentari).
Urmele principale ale împuşcăturii apar ca rezultat al acţiunii
fenomenelor dinamice în urma folosirii armei de foc. Aceste urme sunt:
– arma găsită la locul comiterii faptei;
– cartuşele;
– gloanţele;
– tuburile trase;
– urme de perforare (orificiile de intrare şi ieşire a gloanţelor);
– urme de pătrundere;
– urme de ricoşare;
– urmele sonore ale armării, percuţiei şi împuşcăturii, atunci când
acestea au fost înregistrate pe bandă magnetică.
Proiectilele şi tuburile constituie urme materiale şi în acelaşi timp sunt şi
obiecte purtătoare ale urmelor create pe ele de diferite mecanisme şi piese ale
armei de foc cu care s-a tras.
Pe glonţ găsim urme de striaţii formate de ghinturile ţevii armei cu care
s-a executat tragerea.
Pe tubul cartuşului se imprimă urmele diferitelor piese ale armei:
– percutorul, în momentul declanşării focului, loveşte capsa tubului,
creând o urmă de adâncime mai mult sau mai puţin pronunţată şi
particularizată ca profunzime, plasament şi formă (rotundă, ovală, romboidală,
ascuţită, bombată etc.);
– peretele frontal al închizătorului apasă cu forţă tubul, iar cu ocazia
reculului striaţiile microscopice de pe închizător se imprimă pe gulerul tubului;
– camera de explozie, având pe pereţi microstriaţii acestea se imprimă
longitudinal pe tub la introducerea şi extragerea acestuia;
– gheara extractoare produce striaţii pe guleraşul tubului;
– pragul aruncător (dintele opritor) creează urme pe gulerul tubului pe
partea opusă striaţiilor produse de gheara extractoare, în timpul extragerii
tubului tras.

– 209 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urmele de perforare sunt compuse din orificiul de intrare, canalul şi


orificiul de ieşire.
Perforările se formează, de regulă, atunci când proiectilul, datorită
vitezei are o mare putere de pătrundere. În cazul obiectelor de grosime mare,
urma prezintă orificiul de intrare, canal şi orificiul de ieşire, iar în cazul
obiectelor subţiri se disting numai orificiul de intrare şi ieşire al glonţului.
Când se trage cu alice, acestea se împrăştie pe o suprafaţă mai mică
sau mai mare pe corpul lovit, în funcţie de: numărul şi greutatea alicelor,
calibrul şi lungimea ţevii, bătaia vântului, distanţa de la care s-a tras etc.
Orificiile de intrare permit determinarea direcţiei din care s-a tras şi a
unghiului sub care proiectilul a pătruns în obstacol. La orificiile de intrare se
întâlneşte inelul de frecare, format din produsele de ardere ale pulberii, din
particule de metal ale proiectilului şi din depuneri de unsoare.
Forma orificiilor de intrare este determinată de forţa cinetică a
glonţului (proiectilului), de unghiul de lovire a obstacolului şi de densitatea
materialului pătruns (Camil Suciu):
– în cărămidă, beton, porţelan etc. se vor crea rupturi pronunţate şi
chiar spargerea obiectului;
– în materialele plastice, lemn, metal, piele prelucrată etc. se vor crea
orificii cu diametrul apropiat de cel al proiectilului, iar în materialele elastice
cele două orificii se observă cu greu;
– orificiul de intrare indică drumul parcurs de proiectil în interiorul
obiectului perforat. Orientarea lui depinde de energia cinetică a proiectilului şi
de forma acestuia;
– în obiectele subţiri (tablă subţire de metal), canalul lipseşte (cele două
orificii se întrepătrund);
– în obiectele de metal care au formatul unei table, proiectilul va crea o
înfundătură, dacă nu le-a traversat, sau diametrele celor două orificii sunt
foarte apropiate de acela al proiectilului;
– orificiile de intrare şi ieşire într-un geam de sticlă au forma unui con
cu baza în direcţia de înaintare;
– orificiile de intrare şi ieşire în obiecte de îmbrăcăminte din material
plastic sunt identificate după poziţia îmbrăcămintei pe corp, precum şi după
inelul de frecare. Numărul orificiilor de intrare şi de ieşire poate fi mai mare
decât numărul proiectilelor care au străbătut îmbrăcămintea, dacă aceasta a
format cute;
– orificiile de intrare în corpul uman se caracterizează prin lipsă de ţesut.
Orificiul de ieşire
„La ieşirea din corp, proiectilul despică pielea şi formează un orificiu în
forme de fantă sau în cruce, cu margini neregulate, care se pot apropia,

– 210 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

refăcându-se. De obicei, dimensiunea orificiului de ieşire este mai mare decât


a celui de intrare. În jurul orificiului de ieşire, pielea poate prezenta un inel de
contuzie, atunci când, înainte de ieşire, proiectilul se loveşte de un plan dur
(centură, portvizit, oglindă, tabacheră etc.)” (Moise Terbancea).
Urmele de pătrundere (canale oarbe) există când proiectilul se opreşte
în obstacol, formând doar un orificiu de intrare şi canalul. Canalele oarbe se
formează atunci când glonţul a pierdut o mare parte din viteza iniţială şi nu
poate învinge rezistenţa ţintei, rămânând ca pătrunderi înfundate, fără ieşire.
Elementele componente ale acestora sunt: orificiul de intrare şi canalul.
Urmele de ricoşare (tangente), când glonţul este deviat de obiect.
Urmele de ricoşare (ricoşeurile) sunt zgârieturi şi uneori crăpături puţin
adânci create de proiectilul care a lovit un obstacol sau un unghi mai mic de 45
grade, după care se înscrie pe o nouă traiectorie, reducându-şi viteza.
Ricoşarea se produce la unghiuri de întâlnire între 0 şi 35°. Deraierile
unghiului de respingere sunt cu atât mai mari, cu cât densitatea obstacolului
este mai mică. Distanţa de zbor a proiectilului este cu atât mai mare după
ricoşare, cu cât viteza proiectilului a fost mai mare şi unghiul de ricoşare mai
mic.
A doua abatere prin ricoşare depinde de sensul de rotire al proiectilului.
Ricoşările din obstacole moi se fac în unghiuri de respingere foarte neregulate;
ricoşările din pământ sunt posibile numai la viteze de cel puţin 150–200 m/s,
iar din apă numai pentru unghiuri de întâlnire între 4 şi 12°.
Expertiza urmelor principale ale tragerii stabileşte:
– dacă orificiile sunt produse de o armă de foc sau de altă natură;
– dacă sunt formate de acelaşi tip de gloanţe (în situaţia mai multor
orificii de intrare şi de ieşire);
– dacă au fost trase de una sau mai multe arme;
– direcţia sau direcţiile din care s-a tras;
– mărimea unghiului de incidenţă.
11.3. Urmele secundare ale împuşcăturii
Urmele secundare ale împuşcăturii apar ca rezultat al acţiunii
fenomenelor termice şi chimice, care au loc în ţeava armei şi la o oarecare
distanţă de aceasta.
Cele mai importante urme secundare ale împuşcăturii, sunt:
– urmele rezultate din acţiunea flăcării;
– urmele rezultate din acţiunea gazelor;
– urmele de funingine;
– particulele de pulbere arse şi nearse;
– inelul de metalizare;
– inelul de unsoare (ştergere).

– 211 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urmele rezultate din acţiunea flăcării: În urma arderii pulberii, rezultă


o mare cantitate de gaze puternic încălzite (2500oC). Flacăra ia naştere la gura
ţevii, prin oxidarea acestora la ieşirea în atmosferă. Dacă tragerea s-a făcut de
la distanţă mică, acţiunea flăcării se manifestă sub forma unei arsuri împrejurul
orificiului de intrare, ori prin aprinderea ţintei (dacă este un material
inflamabil).Unele flăcări depind de următorii factori: calitatea pulberii folosite pentru
încărcarea cartuşului (pulberea cu fum produce arsuri mai întinse decât cea fără
fum); materialul ţintei (fibrele ţesăturilor de culoare deschisă devin închise, iar
uneori se carbonizează în cazul tragerilor cu armele ce folosesc cartuşe încărcate
cu pulbere cu fum, de la distanţa până la 1 m, iar în cazul folosirii pulberii fără fum
arsurile se observă când s-a tras de la distanţă de 3-10 cm).
Urmele rezultate din acţiunea gazelor: Odată cu ieşirea glonţului din
ţeava armei, presiunea gazelor scade brusc (de la 3000 la 800 atmosfere),
însă din cauza vitezei de deplasare a glonţului, acţiunea mecanică a gazelor
(sulful produs de acţiunea gazelor) lasă urme pe o distanţă mică de 5-10 cm
de la gura ţevii.
La tragerile cu ţeava lipită, canalul format de glonţ se prezintă ca o
prelungire a canalului ţevii. În acest caz, ţesuturile corpului omenesc se rup,
din care cauză, canalul format se dilată, iar orificiul de intrare se desface şi ia
formă neregulată.
Dacă împuşcătura s-a executat de la o distanţă mică pe o regiune a
corpului acoperită cu îmbrăcăminte, gazele pătrund sub haine, le ridică şi le
rup spre exterior, formând pe ţesături rupturi de dimensiuni şi forme variate.
De reţinut că orificiul de ieşire este mai mare (în diametru) decât
orificiul de intrare (la ieşirea glonţului din obiect, corp uman etc. acesta „rupe”
din material).
Urmele particulelor de pulbere nearsă. Aceste particule acţionează
ca nişte proiectile cu o forţă proprie şi pot ajunge până la 1-2 m.
În stofe, aceste particule, fie că rămân în fibre şi amortizează lovitura,
fie că formează orificii mici (când tragerea s-a executat din apropiere).
Inelul de metalizare. Trecând prin ţintă, în jurul orificiului de intrare
glonţul creează un inel de culoare închisă, format ca rezultat al ştergerii
substanţelor unsuroase, a particulelor de funingine şi praf, de pe suprafaţa lui,
cât şi a dislocării şi depunerii unor particule de metal, din care acesta este
confecţionat. Inelul de metalizare îl întâlnim în situaţiile în care glonţul
întâlneşte un obstacol mai dur (mai dens) decât el. Inelul de metalizare
reprezintă o depunere de metal de pe „cămaşa” glonţului pe diametrul interior
al orificiului de intrare.
Dacă glonţul a lovit mai multe obstacole, pe primul vor rămâne urmele
de ştergere, iar pe al doilea urmele de metalizare. În cazul în care primul
suport este mai dens, atunci cele două categorii de urme se suprapun.

– 212 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Urmele de unsoare. În cazul armelor de foc bine întreţinute, acoperite


cu vaselină sau unsoare, glonţul transportă o parte din unsoarea aflată în
canalul ţevii şi o depunere pe ţintă în jurul orificiului de intrare. La tragerile din
apropiere urmele de unsoare rămân în formă de mici stropi, care conţin
elemente caracteristice compoziţiei uleiului folosit pentru conservarea armei şi
a muniţiei. Urmele unsorii se formează ca stropi în jurul orificiului de intrare, la
tragere din apropiere, uneori până la o distanţă de 150 cm.

11.4. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce trebuie executate în


legătură cu urmele armelor de foc

Descoperirea şi conservarea urmelor împuşcăturii


a) Arma trebuie căutată amănunţit atât la locul unde s-a găsit victima,
cât şi la locul unde se află urmele lăsate de făptuitor, la domiciliul făptuitorului,
pe drumul parcurs de acesta sau în alte locuri aplicând următoarele metode:
cu ochiul liber, cu mijloace tehnice, cu ajutorul câinelui de urmă.
În cazul sinuciderilor sau al morţilor accidentale, arma se găseşte de
regulă, în imediata apropiere a victimei sau chiar în mâinile acesteia. În cazul
simulării unui atac din partea unei terţe persoane, sinucigaşul poate să arunce
arma din mână, caz în care ea trebuie căutată în jurul locului faptei.
Armele se mai pot căuta în fântâni, haznale, ape curgătoare, îngropate
în pământ, ascunse în diverse obiecte, în scorburi de copaci, folosindu-se
pentru descoperirea lor detectoare de metale, electromagneţi cu putere mare
de atracţie.
Imediat ce a fost găsită, arma de foc va fi verificată dacă este încărcată
sau nu, după care se trece la examinarea acesteia pentru descoperirea
urmelor specifice tragerii, a eventualelor urme digitale, biologice (sânge, fire de
păr), materie (sol, vopsea etc.), care să conducă la obţinerea imediată a unor
date referitoare la timpul scurs din momentul tragerii, persoana făptuitorului şi
cea a victimei.
Căutarea urmelor pe arma de foc se face de regulă, prin observarea
directă cu ochiul liber sau cu ajutorul unor mijloace optice (lupă, microscop,
lampa cu radiaţii U.V.).
b) Cartuşele, tuburile trase ori proiectilele se caută începând cu zona
unde se bănuieşte că a stat cel care a tras şi se continuă cu împrejurimile
acesteia. În funcţie de tipul şi marca armei cu care s-a tras, tuburile pot fi
aruncate mai aproape sau mai departe în stânga sau în dreapta, (pe direcţia
trăgătorului în funcţie de poziţia orificiului pragului aruncător. Uneori rămân în
aruncătorul armei sau trăgătorul le aruncă prin apropiere. Alteori acestea ajung
în locuri unde nu se văd uşor (în iarbă, în zăpadă, între diferite obiecte casnice
etc.).

– 213 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

După descoperirea tubului sau tuburilor trase, pe acestea trebuie


căutate urme recente ale împuşcăturii: urmele create de anumite piese ale
armei (percutor, gheara extractoare), mirosul de pulbere, de funingine etc.
În cazul folosirii unei arme de vânătoare, bura (formată din câlţi, pâslă,
carton, hârtie), nu arde în timpul exploziei, ci este aruncată din ţeavă în urma
alicelor, la distanţa de cca. 10-15 m în direcţia tragerii datorită agresiunii
dezvoltate de arderea pulberii.
În cazul folosirii unei arme cu glonţ, proiectilele pot fi descoperite în
diferite locuri, cum sunt: pe podeaua încăperii sau înfipte în ea, în tavan sau
pereţi, în tocul uşii sau ferestrei, în mobilier, în iarbă, pe sau în pământ, în
îmbrăcămintea sau în corpul victimei, în cadavru sau înfipte în obiectele din jur
etc. Pentru a verifica dacă proiectilul se află într-un anumit loc, se foloseşte
detectorul de metale. Căutarea proiectilului se continuă şi pe o rază de 5 – 10
m din imediata apropiere a locului săvârşirii faptei. Porţiunile de teren unde se
presupune că au pătruns proiectilele, se sapă şi se cern cu grijă, când acestea
sunt acoperite cu zăpadă, aceasta se topeşte. În cazul folosirii armelor de
vânătoare, alicele se găsesc fie înfipte în obiectul lovit, fie căzute lângă obiect
(dacă acesta este un corp dur).
c) Urmele secundare ale împuşcăturii, se descoperă de regulă, în cazul
când tragerea s-a efectuat sub distanţa de 1 – 1,5 m căutându-le pe ţinta şi pe
obiectele de la faţa locului cu ochiul liber, lupa sau lampa cu radiaţii U.V.
Aceste urme pot fi descoperite şi de medicul legist la examinarea amănunţită a
corpului victimei.
Uneori pentru descoperirea urmelor secundare ale împuşcăturii este
necesară aplicarea în laborator a unor metode speciale (fizice şi chimice), cum
sunt:
– fotografierea materialului de culoare închisă sub acţiunea radiaţiilor
infraroşii, pentru a evidenţia urma de funingine;
– descoperirea ţesăturii într-o soluţie de acid azotic concentrat cu alcool
etilic, pentru evidenţierea funinginii;
– folosirea unor reactivi chimici-pentru identificarea azotaţilor, ce se
găsesc în pulbere (în acest caz apar pete de culoare roşu-oranj);
– urmele unsorii de armă pot fi evidenţiate sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete, prezentând o fluorescenţă bleu-albăstrui în formă de inel sau pete.
În anumite situaţii, urmele secundare ale împuşcăturii pot fi descoperite
şi pe mâna trăgătorului sau, de la caz la caz, pe alte regiuni ale corpului ori pe
îmbrăcămintea acestuia. Locurile unde se află aceste urme depind de modul
cum s-a efectuat tragerea (cu mâna întinsă ori lipită de corp, din buzunar, prin
haină etc.).

– 214 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

După descoperirea urmelor principale şi secundare ale împuşcăturii,


acestea se conservă, aplicându-se procedeele folosite la conservarea
celorlalte categorii de urme. Ca o particularitate, la gura ţevii se aplică un
manşon de hârtie sau cauciuc, pentru conservarea urmelor din interiorul
acesteia (pentru conservare nu se introduc dopuri sau alte obiecte pe canalul
ţevii pentru a nu distruge urmele secundare).
Interpretarea urmelor împuşcăturii
a) Interpretarea urmelor principale ale împuşcăturii ne poate oferi date
şi indicii privind:
Stabilirea direcţiei şi a unghiului de tragere
Stabilirea direcţiei şi a unghiului de tragere este o operaţiune complexă
şi presupune raportarea unghiului de contact al glonţului la ţintă şi la poziţia
probabilă a victimei în momentul împuşcăturii.
Pentru aceasta trebuie să se constate din ce parte a venit proiectilul şi
sub ce unghi a lovit ţinta. Canalul orb determină singur şi sigur direcţia din care
a venit proiectilul, cu condiţia stabilirii poziţiei ţintei în momentul lovirii ei de
către proiectil. Rezolvarea acestei probleme necesită conlucrarea între medicul
legist şi criminalist şi impune examenul metodic şi sistematic la faţa locului.
Determinarea tipului, mărcii, modelului şi calibrului armei cu care s-a tras
Aceste elemente se pot determina cu ajutorul proiectilelor, tuburilor
trase sau a cartuşelor nefolosite, găsite în câmpul infracţiunii.
Proiectilul care a trecut prin ţeava unei arme, dacă nu suferă alte
modificări ulterioare, capătă unele deformaţii longitudinale. Deci, măsurând cu
micrometrul partea cea mai groasă a proiectilului, se poate stabili – de regulă –
calibrul armei.
Urmele ghinturilor şi ale plinurilor pe proiectil, indică cu precizie
construcţia interioară a ţevii armei cu care s-a tras. Lungimea pasului (unghiul
de răsucire a ghinturilor în raport cu axa longitudinală), furnizează date despre
tipul, marca şi modelul armei. Unele arme au ghinturile ţevii răsucite spre
stânga (sinistrogire), iar altele au ghinturile ţevii răsucite spre dreapta
(dextrogire).
În cazul descoperirii unor proiectile deformate şi chiar sfărâmate, se
poate interpreta că a fost folosită o armă cu ţeava retezată sau o armă
normală, dar glonţul a lovit un obstacol şi prin ricoşare a ajuns în corpul
victimei.
Mărimea, forma şi greutatea tubului tras indică tipul armei folosite:
puşcă pistol sau revolver.
Când la locul infracţiunii nu se găsesc tuburi trase, se poate presupune
că:
– infracţiunea a fost comisă cu o armă care nu aruncă tuburi trase;
– infractorul, precaut, după comiterea faptei, a adunat tuburile trase;

– 215 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

La armele de vânătoare, calibrul şi tipul armei se determină după:


– diametrul burelor şi rondelelor;
– tubul folosit care a fost aruncat sau pierdut de trăgător;
– calibrul armelor de vânătoare cu alice este egal cu numărul sferelor
de oţel, având diametrul egal cu cel al ţevii armei, ce intră într-o unitate de
măsură a greutăţii. Calibrul armelor de vânătoare cu alice a fost calculat şi
stabilit astfel: s-au fabricat sfere din oţel cu diametrul egal cu diametrul interior
al diferitelor ţevi de arme de vânătoare, apoi s-au numărat câte bucăţi, sfere
din oţel de o anumită mărime sunt într-un pfund (unitate de măsură a greutăţii
egală aproximativ cu 0,5 kg). Astfel sferele mari erau 12 bucăţi la pfund, iar
cele mai mici 16 bucăţi şi aşa mai departe.
b) Interpretarea urmelor secundare ale împuşcăturii ne poate oferi date
privind:
Determinarea distanţei de la care s-a tras
Când pe ţintă (corp uman, obiecte etc.) se găsesc toate categoriile de
urme secundare, se apreciază că tragerea s-a executat cu ţeava lipită de
aceasta.
Tragerea se consideră executată de la distanţă mică, atunci când între
corpul lovit şi ţeava armei, în momentul împuşcării, se află o distanţă de 1 –
2m. Printre urmele ce indică această distanţă, mai importante sunt cele
provocate de acţiunea mecanică a gazelor şi depunerile de funingine.
Cantitatea de funingine scade pe măsura îndepărtării de orificiul de
intrare a glonţului iar raza petei de funingine din jurul acestui orificiu creşte
proporţional cu distanţa de la care s-a tras.
Acţiunea particulelor de pulbere, se poate constata chiar la distanţa de
peste 1 m, mai ales când s-a folosit pulbere cu fum.
Dacă tragerea a fost executată cu o armă de vânătoare, dimensiunea
suprafeţei de împrăştiere a alicelor va permite să se deducă distanţa de la care
s-a tras (exemplu: la 5m. împrăştierea este de 2 cm).
Identificarea persoanei care a folosit o armă de foc. Pe mâna
trăgătorului care a efectuat chiar numai o singură tragere, cu ţeava lipită sau
de la mică distanţă (5 – 30 cm), se pot găsi urme de funingine şi granule de
pulbere nearsă, respinse de suprafaţa corpului în care s-a tras.
Determinarea orificiului de intrare a glonţului, cu ajutorul urmelor
secundare ale împuşcării prezintă o importanţă deosebită pentru soluţionarea
cazurilor în care pe corpul unei persoane s-au găsit urme de împuşcare, prin
aceea că se poate stabili dacă este vorba de omor sau sinucidere,
automutilare, accidentare etc.
Exemplu:
Cetăţeanul S.A. din comuna Drăgăşani, judeţul Vâlcea în vârstă de 30
ani, a fost găsit rănit la piciorul stâng, pe terenul său, cultivat cu gogoşari. Cu

– 216 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

toate îngrijirile acordate de medic, acesta a rămas infirm. Cu ocazia


cercetărilor victima a declarat că a fost împuşcată de o persoană care venise
să fure gogoşari şi căruia nu i-a putut distinge semnalmentele, deoarece se
află la o distanţă prea mare.
Prin examenele şi analizele de laborator, s-au evidenţiat însă, în jurul
orificiului de intrare al proiectilului urme secundare ale împuşcăturii, stabilindu-
se că tragerea s-a efectuat de la 5 – 10 cm.
Pus în faţa acestei probe S.A. a recunoscut că s-a automutilat, pentru a
se sustrage de la satisfacerea serviciului militar. Ulterior S.A. a indicat şi locul
unde îngropase sistemul improvizat de percuţie, folosit pentru a se automutila.
Fixarea urmelor împuşcării. Urmele armelor de foc descoperite la faţa
locului se fixează prin procedeele cunoscute, cu următoarele particularităţi:
a) Prin descrierea în procesul-verbal de cercetare la faţa locului:
Aceasta oferă posibilităţi nelimitate de a descrie orice aspect constatat
la faţa locului, iar încheierea lui nu necesită mijloace deosebite. Întocmirea lui
se face în strictă conformitate cu prevederile art. 91 şi 131 C. P. P.
În cuprinsul procesului-verbal de cercetare la faţa locului se va descrie
arma de foc descoperită (marca, uzura, urmele de pe ea, seria) dacă avea
cartuş pe ţeavă sau nu, dacă era asigurată sau neasigurată, locul unde a fost
descoperită, aspectul şi dimensiunile proiectilului şi tubului tras, inscripţiile de
pe tub, forma şi aspectul orificiului de intrare şi ieşire, raza de răspândire a
alicelor pe ţintă, prezenţa şi caracteristicile urmelor secundare ale împuşcăturii,
numărul urmelor (arme, cartuş, tuburi arse, proiectilele etc.) condiţiile în care s-
u descoperit (îngropate, în apă, în mâl etc.), starea timpului (timp senin, ploaie,
ninsoare, ger, vânt etc.), operaţiunile tehnico-criminalistice executate la faţa
locului (metode de măsurare, procedee şi tehnici de executare a fotografiilor,
videofilmului judiciar, videogramei, a înregistrărilor pe bandă de magnetofon)
precum şi prezenţa altor categorii de urme.
Exemplu: „…În dormitor, pe covor, la distanţa de 1,5 m de capul
cadavrului şi 0,50 m faţă de noptieră, s-a descoperit un pistol ce are gravat pe
manşon – BROWNING-cal. 6,35mm., model 1906. În urma examinării acestuia
s-a stabilit că pârghia de siguranţă era în poziţia „neasigurat”, în încărcător se
aflau 4 cartuşe şi un cartuş în camera cartuşului. Pe spatele acestor cartuşe
se află gravat –cal. 6,35 mm – iar capsele nu prezintă urme de percutare.
La distanţa de 2,15 m faţă de cadavru, pe pardoseala dormitorului şi sub
scaunul aflat în dreptul ferestrei, s-a descoperit un tub cartuş. Pe spatele
acestuia se află gravat „cal.6,35 mm”, iar capsa prezintă urmă de percutare …”.
b) Prin descriere în rapoartele de constatare tehnico-ştiinţifice:
În situaţiile când, pentru descoperirea urmelor a fost necesară
examinarea în laborator, rezultatele acesteia se materializează într-un raport
de constatare tehnico-ştiinţifică balistică.
– 217 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

c) Fixarea cu ajutorul mijloacelor tehnice:


În practica criminalistică se pot folosi următoarele mijloace tehnice de
fixare:
– fotografia judiciară;
– schiţa locului faptei;
– videofilmul judiciar;
Toate acestea se anexează la procesul-verbal de cercetare la faţa
locului pentru asigurarea mai bunei înţelegeri a textului acestuia, prin redarea
cât mai exactă a imaginii locului faptei şi a caracteristicilor individuale ale
urmelor create prin folosirea armelor de foc.
Ridicarea şi ambalarea urmelor împuşcăturii.
Pentru ridicarea urmelor create prin folosirea armelor de foc, se
pot aplica următoarele procedee şi tehnici:
a) ridicarea urmelor prin fotografiere sau videofilmare la scară;
b) ridicarea urmei ca atare (arma, cartuşele, proiectilele, tuburile
cartuş);
c) ridicarea obiectelor purtătoare de urme ale împuşcăturii (de
exemplu: arma cu care s-a tras, obiectul în care se află înfipt glonţul etc.);
d) ridicarea prin transferare (de exemplu: urmele de funingine cu
ajutorul foliei adezive, hârtie foto etc.).
În funcţie de natura urmei sau a obiectului purtător, la ridicarea şi
ambalare se vor respecta o serie de reguli specifice. Ca o regulă generală la
ridicarea şi ambalarea unei arme de foc prima operaţiune ce se va executa
este verificarea armei dacă are cartuş în camera cartuşului (dacă este
încărcată). În caz pozitiv se va proceda la extragerea cartuşului din camera
cartuşului. În continuare se verifică dacă arma este asigurată, dacă are toate
piesele componente, fără ca arma să se îndrepte spre vreo persoană sau să
fie privită pe ţeavă. Arma de foc se ridică cu ajutorul unui cleşte cu buze late,
cauciucate sau, în lipsa acestuia, cu o batistă pentru a evita distrugerea
urmelor existente pe armă sau crearea de noi urme.
Arma va fi descărcată cu mare prudenţă (se scoate încărcătorul, apoi
cartuşul din camera cartuşului), iar pentru conservarea reziduurilor din canalul
ţevii, se va aplica un degetar de cauciuc sau bandă adezivă ori o hârtie care
se va lega cu sfoară. Introducerea în canalul ţevii, a unui dop, tampon de vată,
beţe, este interzisă.
După examinarea şi conservarea urmelor, arma va fi înfăşurată în vată
sau hârtie curată şi introdusă într-o cutie, fixându-se pentru a nu se mişca în
timpul transportului. Coletul se etichetează, ştampilează şi se sigilează. La fel
se ambalează şi armele ridicate de la persoanele bănuite, în vederea
examinării lor.

– 218 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Proiectilele care nu sunt înfipte în obstacole, se ridică cu mâna


înmănuşată, ţinându-le de extremităţi. Acestea se împachetează în vată, apoi
în hârtie sau plicuri, cutii, ambalaje care se etichetează şi se sigilează.
Proiectilele care au pătruns într-un cadavru sau au rămas în corpul unei
persoane, se extrag cu un cleşte special (de către medicul chirurg sau de către
medicul legist).
Dacă proiectilul a pătruns într-un obiect mic, uşor de transportat, se va
ridica împreună cu acel obiect.
Pentru extragerea proiectilelor din obiecte mai mari, se aplică
următoarele tehnici:
– prin decupare (detaşare), se sapă cu o daltă în jurul proiectilului
pătruns în lemn sau în zid, jur-împrejur la 2-3 cm distanţă de orificiul format de
proiectil pentru a nu-l zgâria;
– prin extragere, când detaşarea nu este posibilă, proiectilul este extras
cu ajutorul unui patent sau cleşte pentru extras proiectilele (elefant) cu buzele
acoperite cu cauciuc pentru a nu produce zgârieturi;
Obiectele de îmbrăcăminte perforate de proiectil (după ce au fost
descoperite), se împachetează în aşa fel încât orificiile create prin împuşcare
să nu se afle în regiunile îndoite, pentru a nu se destrăma şi a mări prea mult
orificiul.
Când glonţul a perforat sticla unui geam, aceasta va fi lipită cu o coală
de hârtie, pentru a nu se desface în cioburi, după care sticla se scoate din
ramă, în întregime sau numai partea care interesează.
Din urmele de ricoşare, se ridică eventualele resturi metalice, iar forma
urmei se ridică prin fotografiere şi cu ajutorul mulajului de plastilină.
Tuburile arse se ridică asemănător proiectilelor.
Urmele secundare ale împuşcăturii vor fi ridicate împreună cu obiectul
pe care s-au creat, sau prin desprinderea din obiect a porţiunii care poartă
urmele respective. Fiecare obiect sau urmă este ambalat separat formându-se
colete separate, după care se sigilează şi etichetează.
Obţinerea modelelor de comparaţie
Pentru ca aceste modele de comparaţie să poată fi folosite în procesul
comparării şi, ulterior al identificării criminalistice, ele trebuie să îndeplinească
două condiţii:
1. să ofere garanţia (siguranţa), că provin de la obiectul ce trebuie
identificat;
2. să existe posibilitatea ca ele să poată fi comparate cu celelalte
obiecte cu care se aseamănă.

– 219 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Modelele de comparaţie se obţin de către expertul criminalist, la


cererea organului de cercetare penală, în scopul de a stabili dacă tuburile şi
proiectilele descoperite la faţa locului au fost sau nu trase cu arma în litigiu.
Pentru aceasta, expertului criminalist trebuie să i se trimită următoarele:
– arma în litigiu;
– tuburile şi/sau proiectilele trase, descoperite şi ridicate de la faţa
locului;
– 6-10 cartuşe netrase, corespunzătoare tipului şi calibrului armei în
litigiu.
Tragere experimentală se execută într-o încăpere special destinată
acestei activităţi sau în poligonul de tragere.
Tuburile trase se captează într-un săculeţ anume destinat, iar gloanţele
vor fi captate într-o cutie din lemn umplută cu bumbac, câlţi, cauciuc sau vată,
ele putând fi astfel uşor de găsit, neexistând pericolul formării pe acestea de
striaţii suplimentare.
Stabilirea împrăştierii alicelor la armele de vânătoare se face executând
tragerea în panouri în care s-au prins bucăţi de carton alb sau pânză albă
(50x50 cm Până la 1x1 m), uneori mai mare, în funcţie de distanţa de tragere.

11.5. Problemele ce se pot rezolva prin examinarea armelor de foc


şi ale urmelor acestora

Specialistului sau expertului criminalist îi pot fi puse o serie de întrebări


privind:
– tipul, marca, modelul şi calibrul armei sau cartuşului;
– starea tehnică a armei sau cartuşului;
– dacă arma cuprinde piesele originale;
– dacă se poate declanşa o împuşcătură accidentală sau dacă poate
folosi cartuşe de alt calibru;
– dacă tuburile şi proiectilele ridicate de la faţa locului au fost trase cu
arma în litigiu;
– direcţia şi distanţa de tragere;
– numărul şi ordinea împuşcăturii;
– dacă pe hainele şi corpul victimei sau persoanei suspecte există
urme lăsate de factorii suplimentari ai împuşcăturii (funingine, pulbere,
unsoare, flacără);
– dacă pe armă, cartuşe, tuburi ori proiectile se găsesc şi alte urme
etc.;
În situaţiile în care, prin folosirea armei de foc s-a provocat vătămarea
corporală sau moartea uneia sau mai multor persoane, alături de examinarea

– 220 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

balistică a armei şi urmelor create de folosirea acesteia, se reţin şi elemente de


caracter medical referitoare la victimă: orificiul de intrare şi cel de ieşire,
canalele oarbe şi gravitatea leziunilor.
Stabilirea distanţei şi a direcţiei de tragere
Prin distanţă se înţelege intervalul spaţial parcurs de proiectil de la
gura ţevii până la obstacol:
- împuşcături fără distanţă (distanţă zero), executate prin lipirea ţevii
armei de obiect, la care întâlnim urme suplimentare ca: imprimarea gurii ţevii
armei sau afumări şi arsuri aproape suprapuse: (până la 1,5 m);
- împuşcături de la mică distanţă, apreciate după acţiunea urmelor
suplimentare;
- împuşcături de la distanţă (peste 5 m), când factorii suplimentari ai
împuşcăturii nu mai acţionează, cu excepţia urmelor depuse de proiectil.
Pe mâna trăgătorului care a efectuat chiar şi o singură tragere cu un
pistol de calibru 7,62–9 mm, cu ţeava lipită sau de la mică distanţă (5–30 cm),
se pot găsi urme de funingine şi granule de pulbere nearsă. Pe mâna
trăgătorului care a efectuat trageri repetate cu ţeava lipită sau de la mică
distanţă şi în cursul cărora a încărcat sau descărcat arma, urmele de funingine
şi particulele de pulbere arsă sunt foarte accentuate (Vasile Măcelaru).
Distanţa de la care s-a tras se mai poate aprecia şi în raport cu efectul
perforant al proiectilului, prin trageri experimentale, distanţând fiecare tragere
cu 10 cm, pentru a crea modele de comparaţie pe baza urmelor suplimentare.
Obstacolul va prezenta urme de suprafaţă cu atât mai mari, cu cât distanţa de
tragere a fost mai mare (Camil Suciu).
La armele de vânătoare, cu ţeavă lisă şi cu proiectilele formate din alice
sau mitralii, distanţa de tragere se apreciază după gradul de dispersare a
alicelor (a se vedea Vladimir Beliş, Virgil Dragomirescu, Medicină legală,
Bucureşti, 1992).
Pentru stabilirea direcţiei de tragere se vor analiza orificiile de intrare
şi de ieşire ale proiectilelor, precum şi urmele suplimentare ale împuşcăturii.
Pentru distanţe mici (50 m pentru pistoale, 100 m pentru armele
automate) se foloseşte metoda vizării directe prin intermediul unui tub de hârtie
introdus prin ambele orificii. Privind prin tub, se va determina cu precizie
direcţia din care s-a tras. Dacă sunt perforate două obiecte aflate la distanţe
mai mari, urmele sunt unite cu o sfoară, de-a lungul căreia se vizează. În
canalele mai lungi, caracteristice obiectelor cu o grosime mare, sau canalele
oarbe, determinarea distanţei se face prin introducerea unei tije în canalul orb
şi vizarea în prelungirea acesteia.

– 221 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În aprecierea distanţei de tragere se va ţine seama şi de factorii care


determină schimbări de direcţii, în afară de rezistenţa aerului şi gravitaţia
pământului, cum sunt: ploaia, vântul, sensul mişcării giratorii a proiectilului,
precum şi de fenomenul ricoşării.

– 222 –
12. Urmele biologice

12. 1. Noţiunea şi importanţa urmelor biologice

Raportat la frecvenţa cu care sunt întâlnite în cazul săvârşirii


infracţiunilor de violenţă (omor, viol, tâlhărie, loviri), în accidente rutiere, de
muncă, în explozii şi incendii, dar şi la calitatea elementelor ştiinţifice de
individualizare, de circumstanţiere a modului de săvârşire a faptei, se poate
afirma că cele mai importante urme sunt cele de sânge, salivă, spermă şi firele
de păr.
Descoperirile ştiinţifice ale ultimilor ani au demonstrat că urmele
biologice conţin suficiente elemente de individualizare, iar examinarea
acestora permite inclusiv identificarea persoanei (animalului sau plantei) de la
care provine. Această identificare este cunoscută sub denumirea de
„identificarea pe baza profilului A.D.N. („amprenta genetică”).
Determinarea profilului A.D.N. prezintă din punct de vedere
criminalistic, următoarele avantaje:
– permite identificarea persoanei care a creat urma, fără a fi necesare
date suplimentare despre aceasta;
– urmele pot fi păstrate timp îndelungat;
– urmele sunt rezistente la condiţiile exterioare;
– este necesară o cantitate foarte mică de material;
– natura probelor care se pretează la determinări este foarte diversă
(salivă, sânge, spermă, piele, păr etc.).
Urmele de natură biologică ce pot fi supuse analizei A.D.N. sunt:
– sângele şi petele de sânge;
– spermă şi pete de spermă;
– ţesuturi şi celule;
– oase şi organe;
– păr cu foliculi (rădăcină);
– urină şi salivă.
Dacă acest material biologic existent la faţa locului sau prelevat de la
persoane nu este recoltat şi conservat în mod corect, nu va îndeplini condiţiile
cerute de examinarea de laborator.

– 223 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

12. 2. Categorii de urme biologice

Din punct de vedere criminalistic, prin urmă biologică se înţelege „orice


urmă materie”.
După natura lor, urmele biologice sunt:
a) urme biologice de natură umană;
b) urme biologice de natură animală (sânge, păr, pene, secreţii);
c) urme biologice de natură vegetală (sevă, frunze, ramuri, flori, tulpini
etc.);
d) urme biologice de natură bacteriană (bacterii din sol, de exemplu,
bacterii de bălegar).
Urmele biologice de natură umană includ:
1. produse de secreţie: saliva, secreţia nazală, laptele matern;
2. produsele de excreţie: urina, fecalele, sperma, sputa, vomismentele
etc.;
3. ţesuturile moi: sânge, masă cerebrală, ţesuturi musculare, pielea;
4. ţesuturi dure: fire de păr, oase, unghii.

12.3. Operaţiuni tehnico-criminalistice ce se desfăşoară în legătură


cu urmele biologice

Urmele de sânge. Urmele de sânge au valoare de identificare datorită


posibilităţilor de a determina regiunea anatomică sau organele din care provin, natura
lor (arterial si venos), grupa sangvină, prezenţa alcoolului sau a unor microbi,
timpul (cu aproximaţie) care s-a scurs de la săvârşirea faptei, dacă provine de la
o persoană sau persoane diferite etc. De aceea organele de urmărire penală
trebuie să cunoască pe lângă valoarea de identificare a acestor urme, şi câteva
noţiuni privind proprietăţile fiziologice şi compoziţia sângelui.
O persoană adultă poate avea o cantitate de 4-5 l sânge, ceea ce reprezintă a
13-a parte din greutatea corpului. Principalele sale componente sunt plasma şi
elemente celulare: globulele roşii numite şi hematii sau eritrocite, globule albe
numite şi leucocite şi trombocitele. Sângele omului are caracteristici proprii,
care ne ajută să deosebim urmele de sânge uman de sângele provenit de la
alte vieţuitoare. Astfel, sângele de la pasăre, găsit adesea la faţa locului, în
apropiere de cadavru sau pe obiectele presupuse a fi fost folosite la săvârşirea
faptei, poate fi cu uşurinţă deosebit de sângele uman, pentru că nu are globule
roşii. În raport de compoziţie şi de alte criterii de diferenţiere, se poate determina
zona anatomică sau organul din care provine. Astfel, sângele arterial este mai
deschis la culoare, iar cel venos este mult mai închis. De asemenea, sângele
provenit de la creier conţine în plus fibre sau celule nervoase, ceea ce îi conferă un

– 224 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

timp de coagulare mai îndelungat. După ce a ieşit din organism, sângele se


oxidează, îşi schimbă culoarea caracteristică, căpătând culori tot mai închise,
proporţional cu trecerea timpului. Urmele de sânge de pe îmbrăcăminte sau de
pe alte suporturi pot fi distruse, până la dispariţie prin folosirea unor substanţe
chimice sau prin simpla spălare cu apă. Oricare ar fi procedeele folosite pentru
a face să dispară petele de sânge, rămân urme caracteristice, care pot fi
evidenţiate la examenul de laborator sau prin folosirea lămpii ultraviolete.
Organele de urmărire penală trebuie să cunoască procedeele folosite
pentru căutarea, evidenţierea, fixarea şi ridicarea urmelor de sânge.
Căutarea urmelor de sânge. La căutarea urmelor de sânge se porneşte
de la studiul suporturilor pe care se pot forma. Din generalizarea practicii
judiciare a rezultat că, în cursul cercetărilor la faţa locului, urmele de sânge pot
fi găsite pe corpul şi pe îmbrăcămintea victimei şi a agresorului, pe obiectele
presupuse a fi fost folosite la comitere faptei, pe drumul parcurs de victimă şi
agresor, dacă prezintă leziuni deschise, la locul unde a fost descoperită victima.
Toate acestea vor fi examinate cu deosebită atenţie, ştiut fiind faptul că se folosesc
procedee diferite pentru distrugerea lor: ştergere, spălare, tratare cu substanţe
chimice sau arderea obiectelor purtătoare. După natura lor (sânge arterial sau
sânge venos) şi cantitatea de sânge scurs în afara corpului, urmele de sânge
pot avea forme de baltă, dâre (mânjituri) sau picături. Balta de sânge se
produce atunci când s-a scurs o cantitate de sânge mai mare şi poate avea
forme relativ rotunde sau fără contur, în raport de natura suportului, cunoscându-se
faptul că pe un teren înclinat se formează şiroaie de sânge.
De asemenea, sângele de provenienţă venoasă formează urme cu forme
bine conturate, pe când cel de provenienţă arterială, datorită presiunii cu care este
aruncat în afara corpului, capătă formele de stea cu ramificaţii, ale căror dimensiuni
diferă după înălţimea şi distanţa la care se afla suportul. Dârele (mânjiturile) se
formează în timp ce persoana care a suferit leziuni s-a târât în încercarea de a
se salva, ori cadavrul a fost târât de făptuitori pentru a fi ascuns. De asemenea,
dârele de sânge pot proveni de la porţiunile corpului ce prezintă leziuni şi pe care
victima sau făptuitorul le atinge de anumite obiecte în cursul unor mişcări
involuntare sau intenţionate. Picăturile au forme şi dimensiuni caracteristice după
natura lor (sânge arterial sau venos), poziţia pe care o aveau victima şi agresorul în
timpul săvârşirii faptei (faţă în faţă, în picioare, unul culcat şi altul în picioare etc.),
poziţia pe care o are victima faţă de suportul pe care se găsesc urmele (în picioare,
culcat etc.). Căutarea urmelor de sânge nu întâmpină dificultăţi atunci când sunt
proaspete, vizibile. Este mai dificilă căutarea atunci când sunt indicii că au fost
şterse, spălate, tratate cu substanţe chimice. De aceea se folosesc surse de
iluminat, lampa cu raze ultraviolete sau diferiţi reactivi, care fac posibilă
diferenţierea petelor ce par a fi de sânge, de cele reale. De cele mai multe ori,
– 225 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

urmele de sânge se găsesc pe corpul şi îmbrăcămintea omului (victimă sau


agresor). Pe corpul victimei urmele de sânge trebuie căutate ori de câte ori s-
au produs leziuni ale pielii, ţesuturilor sau organelor. Lipsa urmelor de sânge de la
un cadavru ce prezintă asemenea leziuni constituie o aşa-numită împrejurare
negativă (controversată), care duce la concluzia că fapta nu s-a săvârşit la acel
loc. Pe îmbrăcăminte, urmele de sânge vor fi examinate cu atenţie deosebită,
ştiindu-se faptul că pot fi spălate sau şterse cu substanţe chimice. Mai trebuie
căutate urme de sânge şi în depozitul subunghial atât la victimă, cât şi la persoanele
bănuite că au participat la săvârşirea faptei. Obiectele folosite la săvârşirea faptei
(topor, cuţit, par) poartă urme de sânge provenit de la victimă, dar, la fel de bine,
poate proveni şi de la agresor. În încăperi, petele de sânge vor fi căutate pe lenjeria
de pat, pe covoare, precum şi pe mobilier, pereţi sau tavan. Când există bănuiala
că au existat urme de sânge se vor folosi surse de lumină adecvate, lampa cu raze
ultraviolete şi reactivi, care să pună în evidenţă prezenţa sângelui. În câmp deschis
sau în pădure, urmele de sânge vor fi căutate pe sol, iarbă, frunze sau flori. Pe
traseul parcurs de victimă, în cazul în care faptele s-au săvârşit în mai multe etape,
se vor căuta urmele de sânge pe cărarea de paşi sau pe drumul presupus a fi
parcurs de victimă şi agresor. O atenţie deosebită trebuie acordată căutării urmelor
de sânge pe autovehiculele presupuse a fi fost angajate în producerea unor
vătămări corporale sau uciderea unor persoane, după care au părăsit locul faptei.
De asemenea, autovehiculele pot fi folosite la transportarea cadavrului. De
aceea, autovehiculele vor fi cercetate atât în interior, cât şi pe suprafeţele mai
expuse contactului cu victima şi producerii urmelor. Pe lângă examinarea cu
ochiul liber, vor fi folosite procedee tehnice adecvate, cu surse de lumină
corespunzătoare sau lămpi cu raze ultraviolete.
Stările formale în care pot fi întâlnite urmele de sânge la locul
infracţiunii. La locul faptei, sângele poate fi întâlnit în următoarele stări:
Lichidă – rareori, atunci când cercetarea se face imediat după
comiterea infracţiunii, victima fiind încă vie. La o perioadă mai mare, această
stare a sângelui se poate datora unei boli a sângelui, denumite hemofilie, care
se caracterizează printr-o întârziere sau absenţă totală a coagulării sângelui.
De asemenea, când sângele a căzut într-un vas sau pe un loc unde
exista apă, se prezintă sub forma lichidă, bineînţeles, dacă cantitatea de apă
este suficient de mare pentru a împiedica sângele să se coaguleze;
Coagulat – la ieşirea din vasele sanguine într-un interval relativ scurt,
sângele se coagulează, aceasta în funcţie de cantitatea de sânge, de mărimea
suprafeţei pe care este întins, de influenţa factorilor de mediu etc.
Uscat – după trecerea unui interval de timp mai mare, în funcţie de
cantitatea de sânge, condiţiile de mediu, de locul unde s-a format urma, de
natura suportului, sângele se usucă.
– 226 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Pe suporturile neabsorbante ia aspectul unor cruste bine prinse, când


sângele este în cantitate mică (picături, stropi), iar când cantitatea de sânge a
fost mai mare, această esenţă prezintă o reţea fină de crăpături.
Suprafeţele absorbante, ca materialele textile (ţesături, cearşafuri,
cămăşi, rochii, batiste etc.) se îmbibă cu sânge în stare lichidă şi prin uscarea
acestuia ele devin aspre şi rigide la pipăit.
Putrefiat – în unele situaţii, din cauza condiţiilor externe, în special a
umezelii, lipsei curenţilor de aer, sângele putrezeşte, suferă un proces de
descompunere datorită bacteriilor şi ciupercilor de mucegai. Această stare
prejudiciază foarte mult exploatarea ulterioară a urmelor de sânge.
În funcţie de starea în care va fi găsit sângele din urme vor exista
diferenţe şi în activităţile de ridicare şi ambalare ale acestora.
În general, urmele, deşi nu au o formă regulată, ele pot fi întâlnite sub
formă de: bălţi, dâre, împroşcături, mânjituri, picături, stropi.
Balta de sânge – se formează când sângerarea este foarte puternică
şi cantitatea mare. Formarea ei presupune ca sursa sângerării să aibă poziţie
relativ stabilă faţă de suport. Formarea bălţii de sânge depinde de poziţia
victimei şi, mai ales, de înclinarea şi felul suprafeţei suportului, întrucât
sângele, ca orice lichid ce se scurge, umple regiunile cele mai joase ale
suportului. Mărimea bălţilor depinde de cantitatea de sânge şi, ca atare, de
natura, mărimea şi localizarea leziunilor. Prin urmare, examinarea acestor
urme se face în raport de leziunile găsite pe cadavru, pentru a stabili cu
aproximaţie dacă acestea puteau determina cantitatea de sânge scursă sau
dacă sângele descoperit în jurul cadavrului este insuficient faţă de scurgerea
pe care în mod normal ar fi determinat-o leziunile respective.
O mare atenţie în examinarea acestor urme şi în aprecierea cantităţii
de sânge trebuie acordată suportului. Un suport absorbant (pământul, nisipul,
covoarele) diminuează sensibil cantitatea de sânge. Alte suporturi, deşi nu
sunt absorbante, prin structura lor pot ascunde o parte din sângele care în
mod normal s-a scurs, cum ar fi: pietrişul, parchetul, duşumeaua, printre
crăpăturile cărora sângele se scurge, formându-se depozite mari care nu pot fi
văzute.
Dâra (dârele) de sânge – se formează când sursa de sânge se află în
mişcare. Examinarea ei ne poate indica poziţia iniţială a victimei, drumul
parcurs, locurile unde s-a oprit persoana care a pierdut sângele respectiv.
Putem stabili dacă între sensul dârei şi poziţia în care a fost găsit
cadavrul există sau nu concordanţă, dacă schimbarea poziţiei iniţiale a victimei
este rezultatul unei acţiuni a autorului sau dacă victima însăşi, cu ultimele
rezerve vitale, s-a deplasat din locul unde a căzut iniţial.
Împroşcăturile – se produc când, în urma loviturilor aplicate, sângele
ţâşneşte şi împroaşcă obiectele din jurul victimei. Formarea lor se datorează

– 227 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

unei leziuni mari cu atingerea unor artere din care sângele ţâşneşte. Exemplu:
implantarea unui cuţit în regiunea inimii va determina ţâşnirea puternică a
sângelui şi împroşcarea acestuia pe obiectele şi mobilierul din jurul victimei,
aceasta mai cu seamă când agresorul a scos cuţitul din corpul celui înjunghiat.
Mânjiturile – sunt rezultatul atingerii unor obiecte de către persoana
însângerată (victima) sau de către autorul infracţiunii, care, murdar de sânge, a
atins sau a pus mâna pe diverse obiecte (mânerul uşii, sticle, pahare, spătarul
scaunului etc.) .
Prezenţa şi dispunerea mânjiturilor în spaţiu, pe diverse obiecte, ce
indică anumite activităţi ale autorului (mânjirea lucrurilor, ştergerea mâinilor
etc.) şi drumul parcurs de acesta după săvârşirea infracţiunii.
Picăturile şi stropii de sânge – caracteristic pentru aceste forme ale
urmelor de sânge este cantitatea foarte mică de sânge.
Cercetarea criminalistică a urmelor de sânge ne ajută să amplificăm
sau să diminuăm anumite raţionamente pe care le-am formulat, plecând de la
faptele materiale constatate. Aceste raţionamente au la bază studiul dinamic al
formării urmelor de sânge găsite la locul comiterii infracţiunii.
Cercetările criminalistice şi medico-legale privind aceste aspecte au
ajuns la unele concluzii, mai ales în ceea ce priveşte studiul picăturilor de
sânge, căzute şi proiectate, acestea fiind de fapt situaţiile dinamice cele mai
frecvente şi, în acelaşi timp, cel mai greu de interpretat.
Legile hidrodinamice, în baza cărora au loc procesele de formare a
petelor de sânge, sunt foarte precise şi deosebit de complexe.
Fixarea urmelor de sânge găsite la faţa locului. Fixarea urmelor de
sânge descoperite la locul faptei se face prin descriere şi fotografiere.
Descrierea urmelor de sânge parcurge două faze. În prima fază se
arată aspectul lor general, formele sub care se prezintă, locul sau obiectul pe
care se află, la ce distanţă faţă de alte urme ori obiecte importante. După
aceea, în faza a doua, se descrie fiecare urmă în parte, începând cu aspectul
ei, adică dacă este baltă, dâră ori mânjitură, forma sa, culoarea, starea de
fluiditate, distanţa la care se află faţă de alte urme sau anumite obiecte fixe,
dimensiunile, eventualele corpuri străine descoperite de ea. Când asemenea
urme se află pe corpul sau hainele victimelor ori pe alte persoane, alături de
cele menţionate, se mai specifică în ce zonă a corpului sau a îmbrăcămintei se
află, ce fel de urme mai sunt în apropierea lor. În acest sens, nu se uită
precizarea dacă, faţă de poziţia leziunilor, urmele descrise se găsesc în poziţie
inferioară, ori nu. Distanţele la care se află se specifică în centimetri şi
milimetri, nu în aprecieri de tipul „la o distanţă de o palmă, de trei degete…”.
Fotografierea urmelor de sânge, de asemenea, parcurge două faze.
Prima fază cuprinde fotografiile pentru fixarea aspectului general al urmelor în

– 228 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

cauză, în raport cu obiectele sau cu alte urme din imediata lor apropiere.
Ilustrarea lor este bine dacă poate fi cea naturală. Pentru iluminarea artificială
mai potrivite sunt becurile mate decât becurile fulger, deoarece aceste din
urmă cauzează umbre puternice, care atenuează multe din detaliile imaginii
realizate. Izvorul de lumină artificială poate fi aşezat în spatele aparatului de
fotografiat sau două izvoare din părţi laterale. Aparatul de fotografiat va fi cu
obiectivul orientat perpendicular pe urmele fixate prin acest procedeu.
Fotografia în detaliu a acestor urme se realizează astfel ca, în imaginea
obţinută să fie evidenţiate formele petei de sânge, marginile şi dimensiunile
sale, folosindu-se în acest sens rigla gradată pentru fotografie la scară. Pentru
fotografierea urmelor de dimensiuni mici, cum sunt picăturile de sânge, trebuie
în prealabil astfel mărită distanţa focală încât să se poată fotografia de la
distanţă intre 5 şi 10 cm, ca în cazul urmelor de mâini. Ca la toate fotografierile
de detaliu aparatul de fotografiat trebuie să fie aşezat pe un stativ, cu
obiectivul orientat perpendicular pe urmă. Dacă se fotografiază cu iluminare
artificială, este de preferat utilizarea a două izvoare de lumină, aflate în părţi
laterale ale aparatului fotografic, cu razele orientate pe urmă sub un unghi
ascuţit, cam de 450. În situaţiile în care avem de fotografiat mai multe urme de
sânge în grup, sub formă de picături mici, fotografiile de detaliu pot să cuprindă
mai multe asemenea picături, esenţialul este să fie redate particularităţile de
formă şi mărime.
De obicei, urmele de sânge şi leziunile de pe corpul victimei, în ultimele
decenii, se fixează pe materiale fotosensibile color, spre a evidenţia şi pe
această cale nuanţele de culoare a urmelor descoperite. Pentru imprimarea pe
peliculă a raportului dintre urmele de sânge şi alte urme sau obiecte de la locul
faptei, se recurge la filmare, când este potrivit să se facă la serviciile unei
persoane de specialitate
Pentru descrierea urmelor în procesul-verbal de cercetare la faţa locului şi
fotografierea lor se folosesc procedee cunoscute. În procesul-verbal de cercetare la
faţa locului trebuie să fie descrise: locul unde au fost găsite urmele (suportul),
raportul cu celelalte urme, distanţa dintre ele, mărimea, aspectul şi culoarea,
forma (baltă, dâră, stropi). Dacă sunt pe corpul victimei sau ale persoanei
bănuite, se indică regiunea anatomică sau organul pe care au fost găsite, iar la
îmbrăcăminte se indică şi porţiunea pe care se află: guler, mânecă, rever etc.
Fotografierea urmelor de sânge se face prin procedee obişnuite, simple, însă este
recomandabilă fotografierea separatoare de culori sau fotografia color, precum
şi aparatura video sau color.
Ridicarea urmelor de sânge. Se folosesc procedee diferite, după
stadiul de coagulare a sângelui, mărimea urmei (cantitatea de sânge scursă) şi
suportul pe care se găsesc urmele. Dacă sângele nu s-a coagulat se aspiră cu
pipeta şi se introduce în eprubete sigilate şi etichetate. Sângele coagulat se ridică

– 229 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

prin detaşare cu o lamă de cuţit şi se introduce în eprubete. Pentru cantităţi mai


mici de sânge (picături) se foloseşte hârtia de filtru, pentru sângele necoagulat;
picăturile mai vechi vor fi tratate mai întâi cu apă distilată, pentru a deveni solubile.
Dacă se găsesc pe frunzele de arbori se taie crengile sau frunzele, iar pământul ori
nisipul se ridică cu întreaga porţiune pe care au fost găsite. Obiectele comod
transportabile, purtătoare de urme, se ridică pentru examene de laborator,
ambalându-se cu grijă, pentru a nu fi modificate urmele. Pentru expertiză, organul
de urmărire penală, cu ajutorul personalului medical, atunci când este necesar,
vor recolta şi probe de comparaţie atât de la victimă, cât şi de la persoanele
bănuite.
Expertiza urmelor de sânge este o expertiză complexă, deoarece,
deşi este efectuată de personal medical de înaltă calificare, uneori se solicită şi
participarea experţilor criminalişti.
Întrebările ce pot fi puse experţilor diferă în funcţie de modul cum se
examinează probele ridicate în cursul cercetărilor la faţa locului, precum şi probele
de comparaţie. Din examinarea urmelor ridicate de la faţa locului expertul poate să
stabilească dacă urma este de sânge uman, grupa sanguină, vechimea
probabilă a urmei, dacă sângele conţine impurităţi etc. Când se prezintă şi
proba pentru comparaţie, expertul poate să răspundă dacă cele două probe au
aceeaşi grupă şi dacă există şi alte indicii asemănătoare. În raport de cantitatea
de sânge şi starea acestuia se poate stabili şi dacă sângele conţine alcool sau
elemente de natură toxică. Identificarea persoanelor după urmele de sânge a
devenit posibilă mai ales în ultimii ani. Introducerea tehnicilor moderne de
determinare a caracteristicilor genetice ale celulelor specifice componentelor
sangvinolente permit experţilor să formuleze concluzii cert pozitive sau negative şi în
acest domeniu.
Firele de păr
Valoarea de identificare a firelor de păr. Firele de păr au valoare de
identificare mai redusă în comparaţie cu celelalte urme produse de diferite părţi
ale corpului: mâini, picioare, buze, dinţi. Acestea sunt cercetate deoarece
concură la restrângerea cercului de persoane de la care ar putea proveni. Ele
pot furniza informaţii privitoare la vârsta aproximativă, starea de sănătate, sexul
persoanei, împrejurările în care s-au desprins de la locul de inerţie (rupere,
smulgere, tăiere sau cădere naturală), zona corpului de unde s-au desprins (cap,
gene, sprâncene, axila, regiune pubiană etc.). Valoarea de identificare a firelor
de păr scade şi datorită posibilităţilor pe care le oferă produsele cosmetice de a le
schimba foarte uşor culoarea şi alte trăsături proprii.
Cercetarea firelor de păr. În cercetarea criminalistică a firelor de păr
atribuţiile revin atât organelor de urmărire penală, cât şi experţilor criminalişti.

– 230 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În cursul cercetărilor efectuate la faţa locului, se va acorda o importanţă


deosebită căutării, ridicării şi conservării firelor de păr, indiferent care ar fi
infracţiunea cercetată, dar manifestă un interes deosebit în cazul infracţiunilor
de violenţă. Fire de păr pot rămâne la faţa locului şi în cazul săvârşirii unui furt
sau a unei distrugeri de bunuri, dar sunt aproape nelipsite când se săvârşesc
fapte împotriva vieţii sau integrităţii corporale, infracţiuni la viaţa sexuală,
tâlhării etc. Firele de păr se caută pe lenjeria de pat, lenjeria de corp,
îmbrăcăminte, corpul victimei şi corpul făptuitorului. Se pot observa cu ochiul liber,
însă este recomandabil să se folosească lupa sau lampa de raze ultraviolete.
Mijloacele şi metodele folosite diferă în raport de împrejurările în care s-a săvârşit
fapta. Astfel, în cazul incendiilor sau exploziilor, când se dezvoltă temperaturi
foarte înalte, firele de păr pot suferi modificări de culoare, aspect sau pot fi
carbonizate. Activitatea de căutare a firelor de păr continuă pe toata durata
cercetării la faţa locului atât pe corpul victimei , cât şi pe obiectele din jur. Vor fi
cercetate obiectele de uz personal ale victimei şi făptuitorului: prosop, pieptene,
precum şi obiectele corp delict (cuţit, topor, obiecte contondente etc.) atât la
victime (cadavre), cât şi la persoanele bănuite, firele de păr vor fi căutate pe
mâini şi sub unghii. În procesul-verbal de cercetare la faţa locului se vor
consemna cât mai multe date privind locul şi suportul unde au fost găsite firele
de păr, apoi vor fi fotografiate. Firele găsite în cursul cercetărilor la faţa locului
vor fi ridicate cu multă precauţie, pentru a nu se amesteca cu cele provenite de
la alte persoane după săvârşirea faptei. Pentru cercetările ulterioare de laborator
vor fi introduse în eprubete sau pungi de celofan, etichetate şi cu cât mai multe
menţiuni privind locul unde au fost găsite. Tot organelor de urmărire penală le revine
sarcina de a recolta fire de păr de la persoanele bănuite, pentru a fi comparate
cu cele găsite la faţa locului. Este recomandat ca firele de păr să fie recoltate
din mai multe regiuni ale corpului, iar în ceea ce priveşte părul de pe cap, să
se aleagă din locuri diferite, făcându-se menţiune despre aceasta pe plicurile în
care au fost introduse.
Urmele de salivă
Valoarea de identificare. Urmele de salivă au o valoare de identificare
mai redusă. Fiind un produs de secreţie al glandelor salivare, le găsim pe
diferite obiecte ce aparţin victimei, făptuitorilor sau altor persoane. Valoarea
acestor urme constă în posibilitatea de a se determina grupul secretor al
persoanei de la care provin. Saliva este un compus lichid, format din 99% apă,
0,3% substanţe organice şi 0,7% elemente celulare degenerate, provenite din
glande, mucoasa bucală şi limfonoduli, flora microbiană şi substanţe anorganice.
Datorită constatărilor făcute de savantul japonez K. Yamakami, potrivit cărora în
toate secreţiile organismului grupul secretor corespunde grupei sangvine, prin
examinarea în laborator a urmelor de salivă poate fi stabilită şi grupa sanguină.

– 231 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Căutarea urmelor de salivă. Criminalistul trebuie să cunoască modul de


formare a urmelor de salivă şi locurile unde sunt întâlnite cel mai frecvent. Se ştie că
urmele de salivă se depun pe obiecte în timp ce o persoană fumează,
mănâncă, ascultă muzică, cântă la un instrument de suflat, umezeşte un timbru,
pentru a fi lipit pe plic, sau aplică un sigiliu metalic pe plastilina etc.
De asemenea, urmele de salivă se depun pe corpul unei persoane în timpul
sărutului, prin atingerea cu limba a unor suprafeţe etc. Urmele de salivă se caută în
locurile unde se formează cel mai frecvent: obiecte din cele mai diferite (batiste,
ţigări, pahare, instrumente muzicale de suflat, lenjerie de corp şi de pat) sau
corpul victimei. Cercetarea şi examinarea lor se face cu deosebită atenţie, deoarece
pot fi confundate cu pete de altă natură (sperma, secreţia vaginală). Urmele de
salivă au culoare şi aspect diferit, după durata de timp trecută de la depunerea
lor. Urmele proaspete sunt aproape incolore, iar cele mai vechi au o culoare
apropiată de galben deschis. De aceea, se foloseşte lumina de lanternă sub
diferite unghiuri de incidenţă, lupa de mărit şi lampa cu raze ultraviolete.
Fixarea şi ridicarea urmelor
Urmele de salivă vor fi descrise în procesul-verbal de constatare la faţa
locului şi fotografiate. În procesul-verbal se consemnează suportul pe care au
fost găsite, aspectul lor, culoarea, conturul şi natura lor (proaspete sau vechi).
Fotografierea se face prin procedee obişnuite sau prin folosirea unor filtre
separatoare de culori, în funcţie de culoarea obiectelor pe care au fost găsite.
Pentru ridicarea acestor urme se folosesc tehnici diferite, în raport de starea în
care se află: proaspete, vechi sau uscate. Urmele proaspete se ridică cu
ajutorul pipetei şi se introduc în eprubete închise şi etichetate, iar pentru cele mai
puţin conturate se foloseşte hârtia de filtru. Urmele vechi sunt umezite cu apă
distilată, apoi se ridică la fel ca şi cele proaspete. Obiectele purtătoare de urme,
comod transportabile (batiste, mucuri de ţigări etc.) se ridică pentru examenul de
laborator, bine ambalate şi protejate, pentru a nu se produce modificări în detaliile
urmelor. În vederea efectuării expertizei se vor recolta şi probe de comparaţie de la
persoanele bănuite. Expertiza urmelor de salivă serveşte la clarificarea unor
aspecte relativ asemănătoare urmelor de sânge. În primul rând, expertul se
poate pronunţa, asupra faptului dacă urma este sau nu de salivă şi dacă saliva
este de natură umană, însă nu întotdeauna rezultatul poate avea caracter de
certitudine. De asemenea, se stabileşte calitatea de secretor sau nesecretor şi
în consecinţă, grupa sanguină căreia îi aparţine.
Urmele de transpiraţie
Sunt compuse din substanţe organice şi anorganice eliminate de organism, se
creează la locul faptei fie prin ştergerea firească a mâinilor, frunţii, obrajilor, gâtului sau
altor părţi ale corpului cu batiste, prosoape, cearceafuri, fie, mai rar, prin căderea
de picături direct pe diferite obiecte, cum sunt duşumelele, covoarele etc.

– 232 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fiind incolore de obicei şi foarte rar uşor colorate datorită impurităţilor de pe


corp, urmele de transpiraţie se descoperă foarte greu la faţa locului. De aceea, ele se
ridică împreună cu obiectele purtătoare, cum sunt batistele, pălăriile sau căciulile,
fularele, încălţămintea, piesele din îmbrăcămintea de corp şi altele. Pentru
descoperirea lor, se cercetează foarte atent obiectele suspecte, folosindu-se mijloacele
utilizate la urmele de salivă şi de spermă.
După descoperirea acestora, se descriu în procesul verbal de cercetare la faţa
locului, arătându-se pe ce obiecte au fost descoperite, sub ce formă se află, împreună
cu ce fel de alte urme. Totodată, obiectele purtătoare se mai pot fixa şi prin fotografiere.
Ridicarea obiectelor purtătoare ale urmelor de transpiraţie se face astfel ca,
prin manipulare şi transport, acestea să nu creeze urme noi pe obiectele respective.
Ambalajele utilizate trebuie să fie curate, de dimensiuni potrivite obiectului în cauză.
Examinate în laborator, urmele de transpiraţie oferă date în legătură cu grupa
sangvină a persoanei de la care provin şi, în unele situaţii, deschid posibilitatea stabilirii
profesiei sau mediului de muncă al persoanei.
Urmele de spermă
Valoarea de identificare. Urmele de spermă provin de la lichidul de
secreţie a glandelor sexuale masculine, depus pe diferite suporturi, în timpul
săvârşirii unor infracţiuni privitoare la viaţa sexuală. Eliminarea lichidului din veziculele
seminale se face pe cale voluntară, de cele mai multe ori în timpul actului
sexual, dar şi în mod accidental sau din cauza unor boli. În cazul sinuciderilor,
mai ales la spânzuraţi, se produce o evacuare de lichid seminal la fel ca în timpul
actului sexual. Aceste urme sunt cercetate deoarece pot ajuta organele de
urmărire penală să stabilească dacă provin de la o singura persoană sau de la mai
multe; totodată, în urma examinării lor, se poate determina şi grupa sanguină etc. Au
valoare de identificare, mai ales în cazul infracţiunilor la viaţa sexuală sau al
infracţiunilor de omor, precedate sau concomitente cu infracţiuni la viaţa sexuală.
De asemenea, sunt căutate şi în cazul profanării de cadavre. Aspectul şi culoarea
lor diferă după suportul pe care se găsesc şi după vechimea acestora.
Căutarea urmelor de spermă. Urmele de spermă trebuie căutate pe
lenjeria de corp sau de pat, pe îmbrăcămintea victimei sau a făptuitorului ori pe corpul
acestora. Prezenţa organelor medicale este obligatorie, deoarece, uneori, urmele
trebuie căutate chiar şi în cavităţile naturale ale organismului, la persoanele aflate în
viaţa (victime sau făptuitori), ori la cadavre. Urmele pot fi cercetate cu ochiul liber
sau cu ajutorul unor surse de lumină, în special al lămpilor cu raze ultraviolete.
Vor fi examinate obiectele purtătoare (lenjerie de corp şi de pat, batiste, vată,
tifon, bandaj igienic, prosoape, cadă de baie, lighean etc.). Pe covorul victimei,
urmele se caută pe coapse, fese, abdomen, sub sâni, pe mâini, perii pubieni,
subsuori etc. În camere se caută pe covor, mozaic, parchet, baie etc., iar în
câmp deschis pot fi găsite pe pământ, pe iarbă, pe frunze, pe flori sau pe alte
obiecte aflate în apropierea locului unde s-a săvârşit fapta cercetată.
– 233 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Fixarea şi ridicarea urmelor. Urmele de spermă găsite la faţa locului


vor fi descrise în procesul-verbal şi fotografiate. În procesul-verbal se va
consemna locul unde au fost găsite, caracteristicile obiectelor purtătoare, forma şi
aspectul urmelor, culoarea etc. Vor fi descrise şi obiectele din apropiere, dacă au
legătură cu săvârşirea faptei, sau regiunile anatomice în apropierea cărora au fost
găsite. Fotografierea prin procedee obişnuite sau prin filtre separatoare de culori se
face mai întâi asupra obiectelor purtătoare şi apoi asupra detaliilor urmei. Urmele se
ridică prin procedee ce diferă după natura suportului pe care au fost găsite. Este
indicat să se ridice chiar obiectele purtătoare, dacă sunt comod transportabile.
Acestea vor fi ambalate cu grijă, pentru a nu se degrada urmele sau a se pierde
caracteristicile de identificare. Dacă este posibil, de pe lenjerie sau îmbrăcăminte să
taie doar porţiunea pe care se află urmele şi se ambalează în aceleaşi condiţii de
precauţie. De pe corpul victimei urmele se ridică cu hârtie de filtru, când sunt
proaspete (umede), iar cele vechi se umezesc mai întâi cu apă distilată sau cu
glicerină. Nu se admite răzuirea suprafeţelor pe care se găsesc urmele, deoarece
se distrug spermatozoizii şi, astfel, se reduce valoarea de identificare a acestor urme.
Expertiza urmelor. Expertiza poate contribui la restrângerea cercului de
persoane bănuite, iar în unele cazuri poate formula concluzii cert pozitive sau
cert negative, utile pentru identificarea persoanei de la care provin urmele.
Expertul poate stabili dacă pe obiectul prezentat spre examinare există sau nu
astfel de urme, dacă urma prezentată este spermă sau altă substanţă, dacă urma
de spermă este de natură umană, care este grupa sangvină a persoanei de la
care provine, vechimea aproximativă a urmei, dacă urmele provin de la o singură
persoana sau de la mai multe etc. Valoarea de identificare a acestei categorii de
urme este datorată caracteristicilor individuale ale spermatozoizilor. Examinările
au în vedere şi capacitatea de supravieţuire a spermatozoizilor, în funcţie de
mediul în care se găsesc. Astfel, la o femeie în viaţă, spermatozoizii supravieţuiesc
intravaginal până la 48 de ore, iar la un cadavru, acest termen se poate prelungi
foarte mult, mergând până la 20 zile la cadavrele îngheţate. Pe îmbrăcămintea sau
pe lenjeria de corp, dacă are calităţi absorbante bune, spermatozoidul poate fi
conservat timp de câteva luni.
Urmele de urină. Acestea se găsesc la locul faptei, pe lenjeria de corp,
ori pe alte obiecte de îmbrăcăminte. Uneori se găsesc în cantitate suficientă
pentru a fi ridicate la expertiza criminalistică. Urmele de urină sunt uşor de
observat cu ochiul liber, datorită culorii specifice şi al mirosului caracteristic. Dacă
se găseşte la locul faptei o cantitate lichidă utilă examinării în laborator, va fi ridicată
cu pompa de cauciuc sau cu pipeta şi introdusă într-o sticlă curată, pe care va fi
aplicată o etichetă cu menţiunile necesare identificării. Prin examenul de
laborator, expertul poate stabili grupa sanguină a persoanei de la care provine,
şi, de asemenea, în condiţiile posibilităţilor tehnice actuale, poate identifica
persoana pe bază de ADN (codul genetic). Dacă urina provine de la o femeie, la

– 234 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

examenul de laborator se poate stabili starea de graviditate sau dacă femeia a


născut recent ori a avortat. Obiectele purtătoare de urme, dacă sunt de dimensiuni
reduse (lenjerie de pat şi de corp sau alte obiecte de îmbrăcăminte), vor fi ridicate
în vederea unor verificări ulterioare şi a examenelor de laborator. Întreaga
activitate de cercetare a acestei categorii de urme va fi menţionată în procesul
verbal de cercetare la faţa locului. De asemenea se va face menţiune cu
privire la obiectele purtătoare de urme, care au fost ridicate pentru cercetări.

12.4. Probleme care se pot rezolva prin examinarea urmelor


biologice

În cazul presupuselor urme de sânge, specialistul care le examinează


poate lămuri următoarele aspecte:
– dacă este urmă de sânge şi de ce natură (uman, animal);
– cărei grupe sangvine îi aparţine;
– dacă conţine urme de alcool, substanţe stupefiante sau toxice;
– dacă poate fi stabilit profilul A.D.N.;
– de la care persoană provine (dacă au fost recoltate modele de
comparaţie de la suspecţi)
În cazul firelor de păr, specialistul urmăreşte să afle:
– natura firului de păr,
– dacă are culoare naturală sau artificială;
– modul de formare a urmei;
– vârsta aproximativă;
– de la cine provine(identificare pe baza profilului genetic)
În cazul urmelor de salivă, se va stabili:
– dacă urma de salivă este de natură umană;
– dacă provine de la o persoană secretoare sau nesecretoare;
– care este grupa sangvină a persoanei;
– dacă există indicii privitoare la starea de sănătate, la unele vicii;
– mediul profesional al persoanei creatoare;
– permite stabilirea profilului genetic al persoanei de la care provine.
În cazul urmelor de spermă, specialistul va răspunde la întrebări
precum:
– dacă pe obiect există sau nu urme de spermă;
– dacă aceasta este de natură umană;
– care este grupa sa sangvină;
– dacă urma provine de la persoana suspectă.

– 235 –
13. Identificarea persoanelor după semnalmente

13.1. Semnalmentele anatomice

În activitatea de soluţionare a cauzelor penale sau civile, de multe ori,


organele judiciare sunt puse în situaţia de a face toate demersurile pentru
descoperirea şi identificarea autorilor unor infracţiuni, a victimelor acestora, a
unor persoane sau cadavre neidentificate, pornind de la alte date decât cele
oferite de examinarea criminalistică a urmelor descoperite în câmpul
infracţional. Aşa cum subliniază literatura de specialitate, nu puţine sunt
cazurile când cei investiţi cu soluţionarea unei cauze nu deţin decât datele
rezultate din depoziţia unui martor ocular, care a reuşit să reţină fizionomia
făptuitorului, respectiv aspectul exterior al feţei, corpolenţa acestuia, anumite
malformaţii – congenitale ori accidentale – ticuri, obiceiuri etc.
Deosebirile dintre aspectul exterior al unei persoane în raport cu altele
au format obiectul unor preocupări constante din partea organelor judiciare,
punându-se, pe de o parte, problema identificării persoanelor pe baza
trăsăturilor exterioare specifice fiecărui individ, iar, pe de altă parte, crearea
unui sistem de înregistrare şi evidenţă a persoanelor care au comis fapte de
natură penală.
În acest context a apărut şi a fost consacrată în terminologia de
specialitate noţiunea de „semnalmente”, ca o necesitate obiectivă de găsire a
unor modalităţi adecvate de identificare a celor urmăriţi.
Prin urmare, semnalmentele sunt definite ca fiind „trăsăturile
exterioare, generale şi particulare ale unei persoane, pe baza cărora
aceasta poate fi identificată”.
Trebuie subliniat faptul că semnalmentele unei persoane trebuie privite
atât sub aspect anatomic şi funcţional, cât şi sub aspectul particularităţilor de
ordin morfologic al acestora.
Pentru a se putea ajunge la recunoaşterea şi identificarea unei
persoane a fost necesară şi elaborarea unei terminologii speciale, unitară şi
precisă, menită să înlăture apariţia unor greşeli sau confuzii. Cu alte cuvinte,
descrierea semnalmentelor trebuie să fie făcută în mod clar şi sistematic, în

– 236 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

cadrul unui sistem ştiinţific de descriere şi comparare a semnalmentelor unei


persoane sau ale unui cadavru. Acest sistem ştiinţific de descriere şi
comparare a semnalmentelor poartă numele de metoda portretului vorbit.
Această metodă are în vedere caracteristicile întregului corp, accentul
fiind pus pe particularităţile anatomice ale feţei, descrierea vizând volumul,
forma, poziţia, culoarea etc., fiecare element fiind apreciat nu în raport cu un
anumit sistem metric, ci în raport cu alte elemente anatomice care alcătuiesc
ansamblul descris.
Fundamentul ştiinţific al identificării după metoda portretului vorbit îl
constituie individualitatea şi relativa stabilitate a caracteristicilor somatice ale
fiecărui individ adult.
Sistemul elaborat de Alphonse Bertillon a fost introdus oficial în Franţa
în anul 1888. La scurt timp, respectiv în anul 1892, metoda portretului vorbit a
fost introdusă şi în România, datorită eminentului profesor Mina Minovici.
Acesta a înfiinţat în anul 1892, la Bucureşti, un Serviciu de Antropometrie, pe
lângă Prefectura Poliţiei Capitalei. Ulterior, metoda a fost continuu
perfecţionată de către o serie de oameni de ştiinţă, cum ar fi Nicolae Minovici,
D. Călinescu ş.a.
La scurt timp, respectiv în anul 1892, metoda portretului vorbit a fost
introdusă şi în România, datorită eminentului profesor Mina Minovici. Acesta a
înfiinţat în anul 1892, la Bucureşti, un Serviciu de Antropometrie, pe lângă
Prefectura Poliţiei Capitalei. Ulterior, metoda a fost continuu perfecţionată de
către o serie de oameni de ştiinţă, cum ar fi Nicolae Minovici, D. Călinescu ş.a.
Aşa cum rezultă din cercetările şi studiile efectuate la nivel naţional, la
români se constată următoarea structură şi varietate a elementelor
antropologice:
– înălţimea medie de 1,68 - 1,69 m; această înălţime medie prezintă
mici variaţii în plus (Moldova, Muntenia şi Dobrogea) sau în minus
(Banat);
– culoarea pielii este, în general, mai închisă în zonele de câmpie, cei
din zonele de munte având pielea depigmentată;
– forma capului este rotundă, faţa variabilă, cu dimensiuni mijlocii;
– nasul este drept sau convex;
– părul are culoare închisă, prezentând în procente mici depigmentare,
în special la persoanele care trăiesc în zonele muntoase.
Semnalmentele anatomice (statice)
În mod convenţional, semnalmentelor anatomice – statice sunt:
A) Generale
– sexul;
– vârsta;

– 237 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– înălţimea;
– constituţia corpului;
– conturul corpului;
– membrele;
– capul.
B) Particulare: fruntea, nasul, buzele, gura, bărbia, ochii, pleoapele,
sprâncenele, urechile, barba, mustaţa şi altele. Atât sexul, cât şi vârsta
persoanei au un rol deosebit în recunoaşterea şi identificarea acesteia.
Sexul. În principiu, la aprecierea sexului – bărbat sau femeie – se pot
folosi trei modalităţi:
– observarea directă;
– determinarea sexului pe cale medico-legală;
– verificarea sexului cu ocazia luării măsurii reţinerii sau a arestării
preventive.
Trebuie reţinut că la observarea directă a persoanei trebuie să se ţină
cont şi de alte semnalmente ale acesteia, respectiv:
– înălţimea;
– constituţia corpului;
– expresia fizionomiei;
– gradul de dezvoltare al sânilor;
– prezenţa ori lipsa pilozităţii faciale;
– vocea şi vorbirea;
– dezvoltarea şoldurilor şi a gambelor;
– mersul şi ţinuta vestimentară.
Determinarea sexului pe cale medico-legală se realizează atunci când
există suspiciuni cu privire la sexul unei persoane ori în cazul depesajului
criminal; când sunt descoperite părţi din cadavru şi stabilirea sexului nu poate
fi făcută doar prin observare directă.
De asemenea, aşa cum am precizat, verificarea sexului se face şi cu
ocazia introducerii în locurile de deţinere şi arest preventiv, precum şi în
locurile de detenţie, respectându-se întocmai instrucţiunile în vigoare şi
dispoziţiile procesuale penale privitoare la percheziţia corporală.
Vârsta. Aprecierea vârstei unei persoane poate fi făcută cu
probabilitate. Aceasta deoarece etatea este influenţată de o serie de factori
cum ar fi: tipul constituţional, starea generală, condiţiile de muncă şi de locuit,
felul alimentaţiei, mediul de viaţă, clima etc. Aşa cum subliniază literatura de
specialitate, aceşti factori influenţează paralelismul care ar trebui să existe
între vârsta unei persoane şi înfăţişarea corespondentă acesteia. Pe bună
dreptate Mina Minovici afirma: „Se poate spune că omul nu are vârsta din
actele de stare civilă, ci pe aceea determinată de suferinţele şi bucuriile vieţii”.

– 238 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În ceea ce priveşte periodicizarea şi aprecierea vârstei unei persoane,


literatura medico-legală arată că există următoarele etape fiziologice:
– vârsta intrauterină;
– copilăria (până la 14 ani);
– tinereţea (între 14-30 ani);
– maturitatea (între 30-60 ani);
– bătrâneţea (peste 60 ani).
Pentru a preveni erorile în stabilirea vârstei, practica criminalistică
recomandă ca o asemenea apreciere să fie făcută în general. De exemplu,
înălţimea de 1,50 m specifică perioadei pubertare poate fi întâlnită şi la o
persoană aflată în etapa maturităţii. Tot astfel, aspectul părului, al pielii, uzura
dentiţiei etc. au valoare numai dacă sunt asociate.
Din punct de vedere medico-legal, valoarea medie a vârstei poate fi
dedusă şi din luarea în calcul a unor elemente, cum ar fi. talia, perimetrul
toracic, lungimea trunchiului, diametrul capului, circumferinţa coapselor,
dimensiunile bazinului, dezvoltarea pilozităţii - la nivelul axilelor, regiunii
genitale, buzei superioare, bărbiei şi obrazului - modificarea elasticităţii pielii -
ridurile -, modificarea vocii, starea şi modificarea dentiţiei, pigmentarea regiunii
perimamelonare, gradul de pigmentare al organelor genitale externe, forţa
musculară, dezvoltarea scheletului, dezvoltarea stratului adipos ş.a.
Pornind de la faptul că vârsta nu poate fi apreciată cu exactitate, în
stabilirea ei s-a recurs la încadrarea acesteia între anumite limite. În acest
sens, s-a stabilit ca până la vârsta de 25 de ani să fie apreciată cu o
aproximaţie de 3 ani, de la 25 ani la 60 ani cu o aproximaţie de 5 ani, iar de la
60 ani în sus cu o aproximaţie de 10 ani.
Înălţimea. Pentru aprecierea înălţimii - staturii - se procedează în mod
diferit. Astfel, în cazul în care semnalmentele se descriu prin observarea
directă a persoanei sau cadavrului, înălţimea va fi apreciată în centimetri. În
caz contrar, precizarea valorii se face în termeni de: „foarte mic”, „mic”,
„mijlociu”, „înalt” şi „foarte înalt”.
Redăm mai jos scara înălţimii pentru bărbaţi:
– foarte mic………………………………..150 cm;
– mic………………………...între 151 cm-160 cm;
– mijlociu……………………între 161 cm-170 cm;
– înalt………………………..între 171 cm-185 cm;
– foarte înalt…………………………peste 185 cm.
La aprecierea înălţimii trebuie să se ţină cont şi de alte elemente, cum
ar fi:
– înălţimea coafurii, pălăriei, căciulii etc.;
– înălţimea încălţămintei purtate de persoana respectivă ş.a.

– 239 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Constituţia corpului. Aceasta este determinată de dezvoltarea


scheletului, a musculaturii şi a ţesutului adipos (gras). Aprecierea constituţiei
unei persoane se face pe trei gradaţii:
– atletici respectiv persoanele la care dezvoltarea scheletului,
musculaturii şi ţesutului adipos este normală, robustă;
– slabi, adică persoanele subdezvoltate;
– graşi, care se caracterizează prin dezvoltarea exagerată a ţesutului
adipos.
Descrierea formei liniei de contur a corpului şi capului, precum şi
a detaliilor caracteristice ale figurii umane. Formele liniei de contur ale
corpului şi capului se descriu, după cum urmează:
ƒ Conturul corpului - spinării - depinde de forma coloanei vertebrale şi
poate fi drept; încovoiat; piept proeminent; cocoşat.
Umerii trebuie descrişi atât după lăţime, cât şi după înclinaţie. Sub
aspectul lăţimii, umerii pot fi înguşti; mijlocii; laţi.
În raport cu înclinaţia lor, aceştia pot fi: drepţi, înclinaţi, coborâţi,
asimetrici.
ƒ Membrele se descriu din punct de vedere al lungimii şi grosimii, la
mâini descriindu-se şi degetele.
După cum este cunoscut, membrele superioare şi inferioare au anumite
trăsături comune în ceea ce priveşte alcătuirea lor. Astfel, fiecare membru este
legat de trunchi printr-o centură osoasă – umărul, respectiv şoldul,
continuându-se cu fragmente libere formate din trei segmente: braţ, antebraţ,
mână – la membrele superioare; coapsă, gambă, labă – la membrele
inferioare.
Sub aspectul lungimii,
membrele pot fi lungi; mijlocii;
scurte.
Din punct de vedere al
grosimii atât membrele
superioare, cât şi cele inferioare
se clasifică în groase; mijlocii;
subţiri.
Capul este examinat din
punct de vedere al formei liniilor
sale de contur atât din faţă, cât
şi din profil. Forma capului
variază în raport cu gradul de
dezvoltare şi cu formele oaselor.

– 240 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Dacă este privit din


faţă, capul poate fi încadrat
în una din următoarele
forme geometrice: pătrată,
dreptunghiulară, ovală,
rotundă, triunghiulară sau
rombică.
Variaţii ale liniei de
contur a capului, privit din
faţă
Tot privind din faţă
mai poate fi stabilit şi
plasamentul unor organe –
ochi, nas, gură, pomeţi –, sub aspectul simetriei ori asimetriei acestora.
Privit din profil capul poate avea următoarele forme ale liniei de contur:
rotund, normal, alungit, ţuguiat şi plat, cu occipital turtit sau bombat.

Variaţii ale liniei de contur a capului, privit din profil


În ceea ce priveşte detaliile caracteristice ale figurii umane, trebuie
reţinut că faţa unei persoane se examinează din faţă şi din profil, de la linia de
inserţie a părului şi până la vârful bărbiei.
Figura unei persoane cuprinde trei zone, respectiv: zona frontală,
cuprinsă între linia de inserţie a părului şi rădăcina nasului; zona nazală,
cuprinsă între rădăcina nasului şi baza acestuia; zona bucală, cuprinsă între
baza nasului şi vârful bărbiei.
În descrierea şi aprecierea semnalmentelor anatomice ale persoanei
din zonele frontală, nazală şi bucală reţinem următoarele detalii caracteristice
ale feţei: fruntea; nasul; profilul fronto-nazal şi profilul naso-bucal; ochii,
sprâncenele, pleoapele, genele, barba şi mustăţile; părul; urechea.
Fruntea. Aceasta este delimitată în partea superioară de linia de
inserţie a părului, iar în partea inferioară de baza arcadelor. Ea se observă din
faţă şi din profil, forma şi conturul fiind determinate de aspectul osului frontal,
în special de bosele frontale, arcadele şi zona dintre arcade (globela). La
frunte trebuie descrise următoarele elemente: înălţimea; lăţimea; înclinarea;
proeminenţa arcadelor şi a boselor frontale. Înălţimea frunţii se apreciază prin
observarea persoanei din faţă şi din profil – în zona cuprinsă între linia de
inserţie a părului şi rădăcina nasului –, putând fi mare, mijlocie sau mică.
Lăţimea frunţii se observă privind persoana fie din faţă, fie din profil,
apreciindu-se de la o tâmplă la alta. În raport cu această distanţă fruntea poate
fi lată, mijlocie sau îngustă. Înclinarea frunţii se examinează şi se apreciază din
profil, în raport cu un plan vertical imaginar ce trece prin rădăcina nasului, ea
putând fi oblică înapoi, dreaptă sau proeminentă.
– 241 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Nasul. Se examinează atât din faţă, cât şi din profil, pentru realizarea
portretului vorbit interesând următoarele: rădăcina nasului, linia conturului,
baza nasului, înălţimea şi lăţimea nasului; alte particularităţi.
Rădăcina nasului se apreciază în raport cu aspectul profunzimii, potrivit
acestui criteriu întâlnindu-se: rădăcină mare, rădăcină mijlocie, rădăcină mică.
Linia conturului, cunoscută şi sub numele de „muchia nasului” începe
de la scobitura rădăcinii nasului şi se termină la vârful acestuia. Linia conturului
se observă din profil şi poate prezenta formele:
– rectilinie;
– concavă;
– convexă;
– acvilină.
Baza nasului se descrie atât sub aspectul direcţiei, cât şi din cel al
lăţimii acesteia, acest din urmă element fiind, de fapt, lăţimea nasului. Direcţia
bazei nasului este dată de linia care pleacă din punctul de legătură al nării cu
figura umană, până la vârful nasului. Această direcţie se observă din profil şi
poate fi: orizontală; ridicată; coborâtă.
Înălţimea şi lăţimea nasului. Înălţimea nasului se observă şi se
apreciază privind persoana din profil, ea fiind dată de linia verticală ce uneşte
rădăcina nasului cu locul de întâlnire a bazei nasului şi cu şanţul naso-labial.
Ea poate fi: mare, mijlocie sau mică.
În schimb, lăţimea nasului se observă privind persoana din faţă, de la o
nară la alta, fiind: lată, mijlocie sau îngustă.
Alte particularităţi
În rândul acestora amintim următoarele: nări depărtate; osul nazal
zdrobit; vârful nasului deviat stânga sau dreapta; nas în şa, nas cu vârful în
formă de sferă sau cu vârful bilobat; vârful nasului turtit; nas cu nările lipite;
culoarea deosebită a nasului – roşie, vânătă etc.
Profilul fronto-nazal şi profilul naso-bucal
Conturul figurii unei persoane – privite din profil – este alcătuit din două
regiuni, foarte expresive în conturarea fizionomiei, respectiv:
– Regiunea superioară – denumită profil fronto-nazal – alcătuită din
linia frunţii şi a nasului.
– Regiunea inferioară – cunoscută sub denumirea de profil naso-bucal
este situată în jumătatea de jos a profilului feţei, fiind conturată de structura
maxilarelor, superior şi inferior.
Acest profil poate prezenta una din următoarele forme:
– prognat, când profilul este dur, osos, cu gura proeminentă;
– ortogonat, caracterizat printr-o linie de profil ştearsă, retrase, iar
profilul gurii formează o linie concavă.
Aşa cum am precizat, zona bucală cuprinde treimea inferioară a figurii
unei persoane, întinzându-se de la şanţul subnazal până la vârful bărbiei. La

– 242 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

descrierea acestei zone trebuie avute în vedere următoarele: distanţa naso-


labială; buzele şi proeminenţa acestora; mărimea, forma şi particularităţile
gurii; dinţii; bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei.
Distanţa naso-labială. Aceasta cuprinde porţiunea dintre baza nasului şi
marginea buzei superioare. Ea se apreciază sub aspectul înălţimii şi lăţimii
sale. Astfel, din punct de vedere al înălţimii, distanţa naso-labială poate fi
mare, mijlocie sau mică, în timp ce din punct de vedere al lăţimii ea poate fi
lată, mijlocie sau îngustă.
Buzele şi proeminenţa acestora. Buzele se descriu după grosime,
proeminenţă, particularităţi şi malformaţii. În raport cu grosimea lor, buzele pot
fi apreciate ca groase, mijlocii sau subţiri.
Proeminenţa buzelor se apreciază atât la ambele buze, cât şi separat
pentru fiecare dintre ele.
Ca particularităţi ale buzelor pot fi întâlnite următoarele situaţii: ambele
buze crăpate; una din buze crăpată; buza superioară foarte ridicată; buza
inferioară coborâtă; buza de iepure.
Mărimea, forma şi particularităţile gurii
Gura este examinată din faţă, dimensiunea ei fiind apreciată ca mare,
mijlocie sau mică. În ceea ce priveşte forma, aceasta este dată de poziţia
comisurilor, în raport cu un plan orizontal care traversează centrul acesteia.
Sub aspectul formei, se pot întâlni: comisuri ridicate; comisuri orizontale;
comisuri coborâte.
Particularităţile gurii sunt date de conturul acesteia, adică: gură în
formă de inimă; gură oblică; gură cu dimensiuni exagerate.
Dinţii. La realizarea portretului vorbit interesează dinţii incisivi şi canini,
numai aceştia putând fi observaţi în timpul vorbirii. Dinţii sunt fixaţi în marginea
alveolară a maxilarelor, fiind împărţiţi în: incisivi, canini, premolari şi molari.
Dinţii pot fi: laţi, depărtaţi unul de altul, ieşiţi în afară, lipsă, falşi, îmbrăcaţi.
De regulă, la examinarea incisivilor se pot observa o serie de anomalii, unele
dintre acestea fiind congenitale. Astfel, pot exista incisivi acoperiţi, incisivi depărtaţi
sau sudaţi, incisivi laţi sau incisivi înclinaţi, fie în interior, fie în exterior. La dinţi pot
fi întâlnite şi anomalii dobândite, concretizate în: lipirea unuia sau mai multor
incisivi, fractură orizontală, uzură, carii etc.
De asemenea, la dinţi se poate aprecia culoarea, prezenţa tartrului,
existenţa unor lucrări dentare de tipul plombelor sau protezelor. Atunci când
este posibil, examinarea interiorului gurii poate pune în evidenţă existenţa unor
anomalii, cum ar fi: hipertrofia gingiilor, perforarea şi deformarea bolţii palatine,
existenţa unor tumori (chisturi) etc.
Bărbia, particularităţile ei şi marginea inferioară a mandibulei
Bărbia este porţiunea cea mai de jos a figurii, ea continuând faţa
persoanei şi dându-i formele caracteristice. Aceasta se examinează atât din
faţă, cât şi din profil, urmărindu-se înclinaţia, înălţimea, lăţimea şi

– 243 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

particularităţile ei. Astfel, după înclinaţie, bărbia – văzută din profil – poate fi:
oblică interior – retrasă –, verticală şi proeminentă. La stabilirea înălţimii bărbiei
trebuie să se ţină cont de distanţa de la linia bucală până la vârful ei, şi poate fi
mare, mijlocie sau mică. La rândul ei, lăţimea bărbiei – văzută din faţă – poate
fi îngustă-ascuţită –, mijlocie ori lată.
Dintre particularităţile bărbiei reţinem: bărbie alungită, bărbie dublă,
bărbie proeminentă, bărbie cu gropiţă şi bărbie răsucită.
Ochii, sprâncenele, pleoapele, genele, barba şi mustăţile
Ochii sunt amplasaţi în cavitatea orbitală, având următoarele părţi
vizibile: pupila – aflată în centrul ochiului – se prezintă ca un orificiu, aparent
de culoare neagră; irisul – având aspect de bandă colorată în jurul pupilei, dă
culoare ochiului; albul ochiului sau sclerotica.
Aceştia se apreciază şi se descriu după formă, mărime, aşezare în
orbită, culoare şi eventuale deformaţii.
Forma ochiului poate prezenta variaţii în raport cu poziţia unghiurilor
interne şi externe. Sub acest aspect, ochii pot fi clasificaţi în: ochi drepţi, atunci
când o linie dreaptă şi orizontală întretaie mijlocul – intern şi extern – al ambilor
ochi; ochi cu unghiuri – comisuri – interne sau externe coborâte sau ridicate.
Mărimea ochiului este apreciată în raport cu lungimea şi lăţimea lui,
după aceste criterii ochii putând fi mari, mijlocii ori mici. Aşezarea în orbită a
globului ocular poate fi, după caz, normală, înfundată sau proeminentă. Din
punct de vedere al culorii, ochii pot fi negri, albaştri, căprui, verzi, galbeni,
culoarea putând fi observată pe iris.
Pot fi întâlniţi şi aşa-numiţii „ochi ceacâri”, respectiv un ochi de o
culoare şi celălalt de altă culoare.
Sprâncenele şi pleoapele superioare sunt părţi auxiliare ale ochilor.
Sprâncenele trebuie examinate şi descrise din punct de vedere al amplasării,
formei, direcţiei, dimensiunii – lungime şi lăţime –, nuanţei de culoare, precum
şi al anumitor particularităţi, după cum urmează:
– după formă – contur – sprâncenele pot fi: drepte – rectilinii –, arcuite,
unghiulare, neregulate;
– din punct de vedere al amplasării se întâlnesc: sprâncene reunite,
apropiate sau coborâte;
– direcţia sprâncenelor se apreciază ca: oblică inferior, oblică exterior,
orizontală;
– la aprecierea dimensiunii se au în vedere atât lungimea firului de păr,
cât şi lăţimea sprâncenelor;
– nuanţa de culoare este în general, asemănătoare cu cea a părului de
pe cap, întâlnindu-se sprâncene negre, blonde, şatene, albe, roşii etc.;

– 244 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– dintre particularităţii trebuie reţinute, după caz, abundenţa sau lipsa


sprâncenelor, faptul că sunt rare, precum şi acea ridicare nervoasă, a unor fire
de păr din componenţa lor.
Examinarea pleoapelor are în vedre deschiderea, lungimea şi eventual,
particularităţile lor. Astfel, pleoapele scurte – atunci când sunt închise – nu
acoperă întregul ochi, iar pleoapele superioare pot fi coborâte pe ochi.
Deşi genele – şi pleoapele inferioare – oferă mai puţine detalii, ele
trebuie descrise sub aspectul lungimii şi al densităţii, existând cazuri când ele
lipsesc complet ori când sunt înlocuite cu gene false.
În legătură cu barba şi mustăţile trebuie făcute următoarele precizări:
atât barba cât şi mustăţile se descriu din punctul de vedere al mărimii, culorii şi
al portului. Sub aspectul mărimii şi al portului, barba poate fi: mare, când
cuprinde toată faţa şi părul ei este lung; barbişon, în cazul în care cuprinde
toată faţa, dar părul este scurt; în formă de guler, dacă este o continuare a
perciunilor, cuprinzând întreaga faţă până sub bărbie; muscă, atunci când este
formată dintr-un mănunchi de fire de păr; cioc, când are dimensiuni mici şi
cuprinde întreaga bărbie.
La rândul ei, mustaţa trebuie descrisă în creşterea ei firească, cu
evidenţierea aspectelor ei caracteristice. Ea poate fi: mare cu colţurile ridicate;
mare cu colţurile drepte; tăiată mărunt pe buză; tăiată numai pe porţiunea
foselor nazale.
Nuanţa culorii bărbii este, în general, asemănătoare cu cea a părului de
pe cap.
Părul trebuie analizat şi descris din punctul de vedere al caracteristicilor
sale, adică: linia de inserţie; natura; desimea; portul; lungimea; culoarea.
Linia de inserţie a părului poate fi: circulară în sus, circulară în jos,
dreaptă, ascuţită şi ondulată.
După natură, părul unei persoane este fie drept, fie ondulat, buclat sau
creţ.
În raport cu lungimea, părul poate fi scurt - mic -, mijlociu şi lung (foarte
mare).
Referitor la desime, părul poate fi des, normal ori rar.
După culoare, părul poate fi clasificat astfel: negru; castaniu; blond;
roşcat; alb.
Dacă se constată prezenţa încărunţirii, trebuie menţionat gradul de
răspândire, respectiv dacă aceasta este totală, parţială sau numai sub forma
unor şuviţe. De asemenea, trebuie menţionat faptul că părul prezintă culoarea
lui naturală sau aceasta a fost obţinută prin tratament cosmetic.

– 245 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Portul părului se apreciază în raport cu direcţia firească a firului şi a


pieptănăturii, putând fi: cu cărare – dreapta sau stânga –, pieptănat peste cap
ori pieptănat din spate spre frunte.
Tot în legătură cu părul se
descriu şi favoriţii – perciunii –,
aceştia putând fi lungi, scurţi, tăiaţi
oblic sau drept.
În sfârşit, calviţia - chelia - se
descrie în raport cu partea capului pe
care se află: frontală, atunci când
cuprinde regiunea dinspre frunte a
capului; temporală, când este
localizată pe părţile laterale ale
capului; frontal-parietală, cuprinzând
partea superioară a capului;
occipitală, în cazul în care se găseşte
spre ceafă; totală, în situaţia în care
afectează întreaga zonă a capului.
Urechea. Constituind partea
esenţială în metoda portretului vorbit,
urechea prezintă, totodată, şi cele mai multe calităţi ce permit identificarea unei
persoane. Aceasta deoarece, pe de o parte, ea este imuabilă ca formă pe tot
timpul vieţii, iar, pe de altă parte, nu se întâlnesc două urechi identice.
Alcătuit dintr-o serie de cartilagii pavilionul extern al urechii se descrie
după mărime, formă şi poziţie faţă de corp.
Detaliile pavilionului urechii: 1 – helixul originar; 2 – helixul anterior; 3
– helixul superior; 4 – helixul posterior; 5 – antehelixul superior; 6 – antehelixul
median; 7 – antehelixul inferior; 8 – tragusul; 9 – antetragusul; 10 – lobul; 11 –
conca; 12 – depresiunea digitală; 13 – depresiunea naviculară.
Helixul se prezintă sub forma unei ridicături cartilaginoase care
înconjoară pavilionul din partea anterioară până în partea posterioară. Altfel
spus, helixul începe de deasupra tragusului – chiar din concă – şi se continuă
până la lob. El se compune din patru părţi, respectiv helixul originar, helixul
anterior, helixul superior şi helixul posterior. Helixul originar poate fi lung,
mijlociu sau scurt, începând din concă şi până la vârful de sus al urechii.
Helixul superior începe de la vârful urechii şi se continuă până la îndoitura
dinapoi a urechii, putând fi scurt, mijlociu, lung. Din punct de vedere al lăţimii,
acesta poate fi lat, mijlociu sau îngust. Acelaşi lucru şi în cazul helixului
posterior - care trece de la îndoitura dinapoi a urechii până la lob -, acesta fiind
apreciat ca lung, mijlociu sau scurt, respectiv lat, mijlociu ori îngust.

– 246 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Antehelixul este proeminenţa care se găseşte în interiorul pavilionului


urechii, având o poziţie aproape paralelă cu helixul superior şi posterior. El
poate prezenta diverse forme: concav, convex sau rectiliniu.
Tragusul este un cartilaj mic – de obicei în formă triunghiulară –
reprezentând o proeminenţă ce se găseşte sub helixul originar şi care
acoperă, parţial, orificiul auditiv al urechii.
Antetragusul reprezintă proeminenţa cartilaginoasă aflată între conca şi
lobul urechii. Mai mult sau mai puţin accentuat, antetragusul este localizat la
partea inferioară a antehelixului, părând a fi o continuare a acestuia.
Lobul este partea cea mai de jos a pavilionului urechii, fiind examinat
din mai multe puncte de vedere:
– sub aspectul formei: oval, rotunjit, ascuţit;
– după mărime: mic, mijlociu, mare;
– după aderenţă: lipit, semilipit, liber.
Conca reprezintă orificiul ce permite sunetului să pătrundă în urechea
internă şi poate prezenta următoarele particularităţi:
– împinsă înapoi;
– îngustă;
– largă;
– înaltă;
– de-a curmezişul;
– foarte mică;
– foarte profundă;
– atrofiată.

13.2. Semnalmentele dinamice (funcţionale)

Din punct de vedere noţional, prin semnalmente funcţionale - dinamice


- se înţeleg acele caracteristici ale persoanei care apar cu prilejul executării
diferitelor mişcări, de genul mersului, gesticulaţiei, mimicii etc.
Cele mai importante semnalmente funcţionale sunt: expresia
fizionomiei, atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea şi vorbirea; unele obişnuinţe
dobândite cu prilejul efectuării anumitor activităţi.
Expresia fizionomiei
Potrivit opiniilor specialiştilor în domeniu, printre trăsăturile persoanei
există anumite manifestări - expresii - de comportament care o caracterizează,
cum ar fi: expresia feţei şi a ochilor, expresia buzelor.
Expresia feţei şi a ochilor
În viaţa cotidiană, în mod aparent, expresia feţei unei persoane poate fi
extrem de diferită: calmă, obosită, mirată, distrată, confuză; flegmatică,
supărată.

– 247 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

La rândul ei, expresia ochilor poate fi mobilă, tristă, fixă (aşa-numitele


„expresii ale privirii”).
Ca realitate imaterială, pot fi de o mare diversitate: privire tandră; privire
răutăcioasă (rea); privire furioasă (mânioasă), privire bănuitoare,
neîncrezătoare, privire mirată, întrebătoare.
După cum, pot fi întâlnite priviri fixe, drepte, oblice, pătrunzătoare,
mobile, fugitive:
Expresia buzelor
Sub acest aspect este de reţinut faptul că, indiferent dacă persoana
vorbeşte sau nu, expresia buzelor poate fi: normală (obişnuită); cu aspect
ironic, cu tremurături, exprimând tristeţe.
Atitudinea. În raport cu starea de contracţie a musculaturii, persoana
poate afişa o atitudine relaxată, obişnuită – mijlocie – contractată – tip cazon –
sau rigidă.
Dintre atitudinile specifice care caracterizează o persoană, amintim:
ţinuta corpului; ţinuta capului; poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării sau
vorbirii.
Ţinuta corpului este determinată de contractarea muşchilor în timpul
mersului, dar şi de anumite maladii fizice sau psihice.
Ţinuta capului
Poziţia capului poate fi: dreaptă, aplecată spre dreapta sau spre
stânga, înainte, pe spate.
Ţinuta capului poate fi determinată şi de anumite boli ori poate fi
cauzată de anumite accidente, cele mai frecvent întâlnite manifestări fiind:
tremurul capului; mişcarea capului într-un anumit mod şi la diferite intervale de
timp ş.a.
Poziţia mâinilor în timpul mersului, staţionării sau vorbirii
Ţinuta mâinilor se constituie într-un indiciu valoros în identificarea
persoanelor după metoda portretului vorbit. Astfel, unele persoane obişnuiesc
să ţină mâinile la spate, la şold, în buzunarele pantalonilor, la reverul hainei
etc.
Gesticulaţia. Gesticulaţia trebuie descrisă şi apreciată atât din punct
de vedere al întinderii, cât şi din punct de vedere al frecvenţei, la modul
general putând exista: gesticulaţie abundentă; gesticulaţie rară; gesticulaţie
nulă.
Sub raportul frecvenţei poate fi întâlnită o diversitate de gesturi, cum ar
fi: clipirea repede şi deasă a pleoapelor; ridicarea frecventă a umerilor;
încruntarea frunţii; mobilitatea sprâncenelor, a comisurilor gurii şi a „mărului lui
Adam”; aranjarea repetată a gulerului sau a cravatei; mişcarea gâtului şi a
capului; frecarea mâinilor, joaca cu degetele şi frecarea lor repetată; alte

– 248 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

gesturi: scărpinatul, scobitul – în nas, ureche –, joaca cu părul ori cu nasturii


de pe vestimentaţie etc.
Mersul. Aşa cum subliniază literatura de specialitate, mersul constituie
o caracteristică importantă la descrierea unei persoane potrivită metodei
portretului vorbit. Este îndeobşte cunoscut faptul că, după o anumită perioadă
de timp, mersul devine stereotip, persoana executându-l instinctiv. Evident,
mersul persoanei este condiţionat de o serie de factori, cei mai importanţi fiind
lungimea piciorului, greutatea corporală, înălţimea, la acestea adăugându-se
educaţia şcolară, activitatea profesională sau anumite boli, inclusiv
temperamentul acesteia.
La descrierea mersului unei persoane trebuie să se ţină cont de
următoarele elemente: lungimea pasului: mare, mijlocie, mică; linia de direcţie:
dreaptă sau ondulată; lăţimea pasului: mare, mijlocie ori mică; unghiul de
mers: pozitiv sau negativ.
De asemenea, pot fi descrise şi apreciate şi alte elemente, cum ar fi:
simetria laterală, uniformitatea şi rapiditatea paşilor; poziţia corpului în mers:
dreaptă, aplecată; poziţia capului în timpul mersului, aceasta putând fi:
aplecată înainte sau înapoi, aplecată spre stânga ori spre dreapta, domoală,
semeaţă; modul în care piciorul se detaşează de sol, respectiv dacă glisează
sau se ridică de la sol; oscilaţiile corpului, ondulaţiile bazinului, mişcările
braţelor ş.a.
Vocea şi vorbirea. Vocea este caracteristică fiecărei persoane, putând
fi recunoscută cu uşurinţă de persoanele apropiate. Legat de voce se descrie
şi vorbirea.
La o persoană se pot distinge mai multe tipuri de vorbire: vorbire scurtă
şi corectă; vorbire scurtă şi incorectă; vorbirea cu fraze lungi, confuze; vorbirea
cu greşeli gramaticale; vorbirea cu utilizarea unor cuvinte obişnuite sau străine;
vorbirea prin folosirea unor dialecte, subdialecte, graiuri; vorbirea prin utilizarea
unor expresii literare ş.a.
Vorbirea mai poate fi apreciată şi prin raportare la alte criterii, respectiv:
rapiditatea vorbirii; tonul, intensitatea şi timbrul vocii; sexul şi vârsta persoanei;
defecte ale vorbirii.
Unele obişnuinţe dobândite cu prilejul efectuării anumitor
activităţi. Atât practica organelor judiciare, cât şi literatura de specialitate sunt
unanime în a aprecia că anumite obişnuinţe căpătate în timpul desfăşurării
activităţilor curente constituie veritabile semnalmente funcţionale.
Printre aceste obişnuinţe cu valoare în identificare, menţionăm: felul de
aprindere a chibritului; modul de a ţine ţigara – în mână sau în gură – în timpul
fumatului; folosirea într-un mod specific a ţigaretului ori a pipei; poziţia mâinilor
cu ocazia efectuării unor activităţi specifice profesiei sau meseriei; ţinuta
vestimentară aleasă sau neglijentă ş.a.

– 249 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Desigur, recunoaşterea obişnuinţelor persoanei sunt utile mai ales în


timpul urmăririi unor persoane, aducând, uneori, un aport considerabil la
identificarea acestora.

13.3. Semnele particulare

Semnele particulare fac parte dintre elementele preţioase pentru


identificarea persoanelor şi cadavrelor, putând fi de o mare diversitate.
În sens criminalistic, prin semne particulare se înţeleg anumite defecte
de natură anatomică şi funcţională ce ajută la identificarea unei persoane.
Datorate unor malformaţii congenitale, acumulărilor sau deformărilor –
cantitative ori calitative – sau lipsei anumitor organe din corpul omenesc,
semnele particulare constau în: existenţa cicatricelor; culoarea pielii;
modificarea în sistemul funcţional al unor organe; ridurile şi cutele feţei;
tatuajul; modificările pigmentare ale pielii; modificările structurale ale diferitelor
părţi ale corpului omenesc ca urmare a practicării unor meserii.
Existenţa cicatricelor. Din punct de vedere medical, cicatricea este un
ţesut conjunctiv care uneşte buzele unei plăgi operatorii sau traumatice,
înlocuind, acolo unde este cazul, ţesutul pierdut.
Prin urmare, din punct de vedere etiologic cicatricele pot fi: de natură
chirurgicală; oricât de neînsemnată ar fi o intervenţie operatorie, aceasta
produce o cicatrice, sesizabilă atât cu ochiul liber, cât şi la palpare; de natură
traumatică, datorate fie unor plăgi – ce afectează stratul dermic al pielii –, fie
unor accidente mecanice, fizice sau chimice.
Descrierea unei cicatrice trebuie făcută după culoare, formă, mărime şi
poziţie anatomică, astfel: după culoare, cicatricele pot fi roşii, roz, vineţii,
negre, decolorate ori albicioase; după formă cicatricele sunt liniare, circulare,
semiovale sau stelare; după mărime se întâlnesc cicatrice mari, mijlocii şi mici.
Culoarea pielii. În afara diferenţierii dintre rase, culoarea pielii – tenul –
reprezintă şi un semn particular. Tenul se descrie după culoare, dilataţia porilor
şi diferite semne particulare, după cum urmează: după culoare, pielea este
albă, roz, brună, neagră, galben – palidă, roşcată; dilataţia porilor poate fi
mare, mijlocie sau mică.
Modificări în sistemul funcţional al unor organe. Printre cauzele de
natură patologică, cea mai des întâlnită este paralizia facială care poate
determina căderea comisului gurii pe partea afectată. tot astfel, sifilisul terţiar
poate fi cauza apariţiei dinţilor zimţaţi (crenelaţi).
La rândul lor, malformaţiile congenitale pot conduce la apariţia unor
semne particulare, cum ar fi: modificări ale coloanei vertebrale, fie convexităţi,

– 250 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

fie concavităţi în plan vertical sau median; picior plat (platfus); deschiderea
naturală a vălului palatin ş.a.
Ridurile şi cutele feţei. Ridurile feţei se descriu după formă şi
adâncime. Cea mai mare valoare de identificare o au ridurile din zona frontală
şi cele din zona orbitală, acestea prezentând cele mai multe particularităţi sub
aspectul conturului, numărului şi adâncimii, astfel: ridurile frontale sunt – după
contur – drepte, arcuite sau sinusoidale; ridurile orbitale se descriu după
formă, poziţie şi adâncime.
Tatuajul. De origine foarte veche, tatuajul este definit ca o practică ce
constă în imprimarea pe pielea corpului a unor ornamente şi desene care nu
se pot şterge.
Din punct de vedere etiologic, tatuajele pot fi clasificate în două
categorii, respectiv: tatuajele involuntare; tatuajele voluntare.
Tatuajele involuntare. Acest gen de tatuaje se subdivid, la rândul lor, în:
- tatuaje accidentale – profesionale –, reprezentate de încrustaţiile de
pulbere în epidermă;
- tatuaje medicale, constând în coloraţie închisă a pielii în locurile în
care au fost aplicate anumite substanţe vezicante.
Tatuaje datorate pătrunderii glonţului în corpul uman
Tatuaje voluntare. Acestea sunt mai valoroase din punct de vedere al
identificării, furnizând mai multe informaţii privitoare la mediul de unde provine
persoana, profesia, moralitatea, obiceiurile sau trecutul acesteia.
Tatuajul voluntar poate fi: mistic, embleme şi simboluri religioase;
erotic, concretizat în inscripţii ori figuri obscene; afectiv, reprezentat prin
simboluri ale dragostei, bucuriei, mâniei; profesional, conţinând figuri ori
inscripţii specifice unei meserii; fantezist, întâlnit îndeosebi la alienaţii mintal,
reprezentând figuri din regnul vegetal sau animal; criminal, cuprinzând obiecte
ori scene de crime; homosexual, reprezentând scene de pederastie sau
lesbianism ş.a.
Modificările pigmentare ale pielii
Aspectele pielii îşi au stadiile proprii de dezvoltare, în raport de culoare,
elasticitate, pigmentare etc. De exemplu, culoarea roză a pielii devine palidă
cu înaintarea în vârstă, virând spre galben-cafeniu după 50 de ani. Aceasta
priveşte îndeosebi persoanele expuse acţiunii factorilor de mediu, cu
predilecţie a celor din mediul rural. Pe măsura înaintării în vârstă scade
elasticitatea pielii, manifestându-se treptat printr-o uşoară cheratinizare a pielii
de pe mâini, apoi prin pigmentare galben-brună şi în cele din urmă prin
încreţire. De asemenea, petele păroase au o importanţă deosebită în

– 251 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

identificare. La descrierea acestui semn particular trebuie să se delimiteze


poziţia sa, inclusiv distanţa faţă de organul ori detaliul cel mai apropiat.
Modificări structurale ale diferitelor părţi ale corpului omenesc ca
urmare a practicării unor meserii
Ca urmare a practicării unor meserii pot apărea anumite modificări
structurale ale diferitelor părţi ale corpului. Dintre aceste modificări
exemplificăm următoarele:
– cizmarii prezintă bătături la mână - din cauza ţinerii cuţitului - şi
deasupra genunchiului - datorate loviturilor de ciocan -, aceste persoane
prezentând şi o înfundare a coşului pieptului;
– la fierari, datorită ţinerii ciocanului, se observă o întărire a podului
palmei la nivelul bazei degetelor;
– parchetarii şi plăpumarii prezintă bătături în zona genunchiului,
respectiv îngroşări în dreptul gleznelor;
– croitorii şi frizerii au bătături şi înţepături la nivelul degetelor, acestea
datorându-se manipulării acelor de cusut şi a foarfecelor;
– pietrarii şi persoanele care lucrează în industria metalurgică prezintă
foarte mici tăieturi pe cornee, fapt datorat proiectării particulelor de piatră sau
metal;
– muncitorii care lucrează cu substanţe chimice pot prezenta eczeme
caracteristice, dermatoze ori colorarea brună a unghiilor;
– muncitorii care manipulează substanţe pulverulente, minerale sau
minereuri prezintă pe mâini şi pe faţă încrustaţii cu praf.
Un alt aspect de care se ţine seama pentru identificarea persoanei
descrise este dat de îmbrăcămintea şi de obiectele postabile.
În acest sens criminalistic, prin „îmbrăcăminte” se înţelege:
– obiecte pentru acoperirea capului: pălării, şepci, căciuli etc.;
– obiecte pentru acoperirea corpului: costume, pulovăre, fuste,
paltoane, pardesiuri ş.a.;
– obiecte de încălţăminte: pantofi, ghete, sandale, cizme etc.
De asemenea, persoanele pot avea asupra lor şi anumite obiecte
portabile, cum ar fi: genţi, poşete, valize, umbrele, bijuterii - inele, brăţări,
cercei, broşe etc. -, pachete, cărţi, reviste, ziare ş.a.
La descrierea acestora, practica criminalistică recomandă respectarea
următoarelor reguli:
– indicarea exactă a denumirii obiectului;
– precizarea culorii acestuia;
– indicarea gradului de uzură;
– precizarea materialului din care sunt confecţionate.

– 252 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Descrierea detaliată a obiectelor de îmbrăcăminte - în sensul precizat -,


inclusiv a articolelor de lenjerie intimă trebuie făcută şi cu ocazia examinării
cadavrelor, precum şi în cazul persoanelor dispărute. În astfel de cazuri, datele
necesare întocmirii portretului vorbit vor fi menţionate în fişe speciale.
În afara caracteristicilor menţionate, la descrierea obiectelor de
îmbrăcăminte trebuie avute în vedere şi alte caracteristici, cum ar fi:
– croiala costumului, rochiei, fustei, pardesiului, paltonului etc.;
– felul tălpii încălţămintei purtate de persoana respectivă;
– monogramele existente pe anumite bijuterii ş.a.
Nu trebuie omis faptul că îmbrăcămintea şi obiectele portabile nu
prezintă întotdeauna caracteristici constante. Întrucât ele pot fi înlocuite sau
modificate, valoarea lor de identificare trebuie privită totuşi cu rezerve.

13.4. Mijloace tehnice şi procedee de alcătuire a portretului robot

Specialiştii din domeniul criminalisticii sunt unanimi în a aprecia că


identificarea persoanelor prin metoda portretului vorbit se bazează pe
principiile identificării criminalistice, respectiv:
1. principiul identităţii;
2. principiul stabilităţii relative a caracteristicilor de identificare;
3. principiul dinamicităţii şi al interdependenţei cauzale;
4. principiul delimitării precise între ceea ce este identic şi ceea
ce este asemănător ş.a.
Toate obiectele lumii materiale - incluzând în această categorie şi
fiinţele şi fenomenele - sunt identice numai cu ele însele, sunt individuale,
însuşirile acestora nerepetându-se. Fiecare persoană are o individualitate
certă, obiectivă, durabilă, invariabilă în esenţa sa şi uşor de recunoscut. Prin
urmare, identitatea se constituie în „proprietatea de a fi şi de a rămâne, cel
puţin un anumit timp, ceea ce este, calitatea de a-şi păstra un anumit timp
caracterele fundamental”.
În acelaşi timp însă, metoda portretului vorbit îşi găseşte aplicabilitatea
şi datorită faptului că fiinţa umană prezintă cele mai variate şi mai complicate
însuşiri, ea prezentând, în acelaşi timp, atât numeroase elemente de
asemănare, cât şi multiple posibilităţi de diferenţiere. „Nimic nu variază mai
mult de la un individ la altul decât culorile, formele şi mărimile aparente ale
fizionomiei. După cum nu există două frunze care să se asemene, tot astfel nu
există doi oameni” spunea Nicolae Minovici.
În cazul persoanei se poate vorbi de modificări lente, apărute după
ajungerea la maturitatea fizică, independente de voinţa individului. După
ajungerea la stadiul maturităţii fizice apare faza de alterare şi de involuţie,
– 253 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

modificările lente vizând, în special, forma capului, a feţei, dentiţiei ş.a. Alteori,
trăsăturile corpului uman pot suferi modificări rapide. Determinate în mare
măsură de voinţa persoanei, aceste modificări se concretizează în: portul
bărbii, portul mustăţii, schimbarea culorii părului, creşterea corpolenţei etc.
Unele modificări rapide pot fi cauzate şi de anumite boli sau
traumatisme suferite de corpul uman. De exemplu, unele intervenţii
chirurgicale pot genera apariţia semnelor particulare la persoana respectivă.
După cum, vârsta persoanei dă naştere la o serie de modificări,
acestea privind, de regulă, dimensiunile anumitor părţi sau organe ale corpului.
Trebuie însă reţinut că aceste modificări - apariţia calviţiei, a ridurilor,
obezitatea ş.a. - nu afectează relieful exterior al acestora.
Exceptând modificările apărute ca urmare a unor accidente,
schimbările amintite nu afectează - ori afectează într-o măsură foarte mică -
părţile osoase sau cartilaginoase ale corpului, rămânând, în general,
neschimbate, forma frunţii, a septului nazal, precum şi forma şi dimensiunile
urechii.
Descrierea ştiinţifică a semnalmentelor unei persoane trebuie să ţină
cont de o serie de reguli, cu valoare de principii, cum ar fi:
Descrierea trăsăturilor fizice ale unei persoane trebuie să cuprindă
caracteristicile anatomice ale întregii conformaţii a corpului, respectiv: capul,
umerii, mâinile, trunchiul, picioarele, precum şi elementele caracteristice ale
feţei.
Înfăţişarea persoanei trebuie descrisă atât sub aspectul
semnalmentelor anatomice – statice, cât şi sub aspectul semnalmentelor
funcţionale, cunoscute şi sub denumirea de semnalmente dinamice.
Aşa cum o arată şi denumirea, semnalmentele statice – anatomice – au
în vedere particularităţile morfologice ale corpului, capului, feţei şi ale
elementelor componente ale acestora, indiferent dacă persoana este în
acţiune ori în repaus relativ.
Semnalmentele dinamice – funcţionale – constau în caracteristicile de
mişcare şi de poziţie ale corpului, respectiv deprinderile persoanei, stabilizate
de-a lungul timpului.
Atunci când se descriu semnalmentele, ele trebuie individualizate prin
acele caracteristici ce vizează variaţiile morfologice ereditare ori cauzate de
factori de natură patologică.
Este vorba de rănirea persoanei sau de apariţia unor deformaţii ale
organelor – cicatrici, aluniţe, negi – ce se constituie în semne particulare ale
acesteia.
Pentru înregistrarea şi reţinerea semnalmentelor, observarea persoanei
trebuie să se facă din faţă şi din profil;
– 254 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În afara planului frontal şi lateral, în măsura posibilităţilor, o asemenea


observare poate fi făcută şi din spate.
Redarea semnalmentelor anatomice şi funcţionale ale persoanei
trebuie să fie urmată de descrierea ţinutei vestimentare şi a obiectelor aflate
asupra acesteia;
La descrierea semnalmentelor, o importanţă deosebită trebuie acordată
folosirii unei terminologii comune, precise şi unitare, în felul acesta evitându-se
anumite greşeli sau confuzii;
În descrierea semnalmentelor unei persoane trebuie respectată o
succesiune logică;
În acest sens, practica criminalistică recomandă respectarea acestei
succesiuni logice chiar şi în situaţia în care, din diverse motive, nu pot fi
observate toate semnalmentele persoanei.
La întocmirea portretului vorbit al unei persoane, caracterizarea
semnalmentelor trebuie făcută în raport cu mărimea, forma şi amplasarea
acestora.
Atunci când se apreciază mărimea, aceasta nu este redată prin
valoarea absolută a rezultatului măsurătorii, ci prin compararea ei cu alte părţi
ale corpului. Această mărime este notată cu „mic”, „mijlociu” sau „mare”, ori,
după caz, „foarte mic” sau „foarte mare”.
Forma semnalmentelor este dată de conturul exterior, liniar, al
organului – sau părţii din organ – care este descris. În funcţie de acest contur
liniar exterior, semnalmentele sunt încadrate în una din figurile geometrice cu
care se aseamănă: rotund, romb, triunghi, dreptunghi etc.
Amplasamentul – poziţia – unui detaliu al corpului uman se apreciază
prin raportarea sa la planul orizontal sau vertical ori după zonele învecinate.
În sfârşit, culoarea trebuie menţionată în cazul detaliilor ce posedă
această însuşire, adică ochii, părul, tenul ori alte organe cu colorit diferit de
restul pielii.
Aşa cum remarcă literatura de specialitate, pentru realizarea portretului
vorbit trebuie să existe o conlucrare între specialistul criminalist, victimă,
martori etc. atât pentru identificarea făptuitorului, cât şi pentru stabilirea
identităţii unui cadavru, în ultimul caz fiind necesară şi apelarea la cunoştinţele
medicului legist.
Dar, în aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie avuţi în
vedere şi o serie de factori care pot influenţa exactitatea observării şi reţinerii
acestor trăsături exterioare.
Printre factorii obiectivi ce concură la exactitatea observării şi reţinerii
menţionăm: distanţa de la care se execută observarea persoanei; locul unde
se află persoana respectivă; timpul când se face observarea şi condiţiile
atmosferice şi de vizibilitate; durata observării; poziţia în care se află persoana
– 255 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

supusă observării şi îmbrăcămintea acesteia; capacitatea de percepere şi de


apreciere a celui care face observarea ş.a.
De asemenea, în aprecierea semnalmentelor unei persoane trebuie să
se ţină cont şi de factorii de natură subiectivă care influenţează perceperea,
memorarea şi redarea semnalmentelor, determinaţi de vârstă, sex, ocupaţie,
experienţă de viaţă, structură psihofiziologică, starea de spirit în momentul
reţinerii semnalmentelor, aptitudinea de a percepe semnalmentele, fidelitatea
percepţiei, eventuala deficienţă a organelor de simţ.
Din acest considerent, persoanei căreia i se solicită să redea
semnalmentele unei persoane trebuie să i se creeze, pe lângă climatul de
încredere necesar, şi posibilitatea de a putea lămuri anumite detalii şi de a-şi
însuşi terminologia adecvată. Nu în ultimul rând, trebuie evitată sugestionarea
persoanei în cauză.
Descrierea semnalmentelor după metoda portretului vorbit îşi găseşte
aplicarea în diverse domenii, respectiv: identificarea autorului unei infracţiuni
prin prezentarea pentru recunoaştere a persoanei suspecte de către cel care
l-a observat şi i-a reţinut semnalmentele; darea în urmărire a infractorilor care
se sustrag de la urmărirea penală sau de la executarea pedepsei; identificarea
persoanelor cu identitate necunoscută ori a celor care îşi ascund identitatea;
identificarea cadavrelor necunoscute etc.
Metode tehnice de realizare a portretului vorbit
a) Portretul schiţat sau schiţa de portret constă în schiţarea unui
portret, după descrierea martorilor sau a victimei, de către un desenator cu
calităţi plastice foarte bune. Procedural este folosit cu deosebit succes de către
poliţiştii timişoreni, care beneficiază de concursul generos al Academiei Popa’s
la care studiază copii cu calităţi excepţionale din întreaga Europă.
b) Fotorobotul, procedeu iniţiat de comisarul francez Pierre Chabot,
constituie un procedeu de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de
elemente faciale. Se folosesc fragmente fotografice ale elementelor faciale
selectate de martori sau victime, dintr-un album, până la realizarea unei
imagini cât mai apropiate de cel vizat. Imaginea obţinută este retuşată şi apoi
refotografiată. Procedeul a dat rezultate modeste.
c) Identi-kit şi Photo-identi-kits
Martorii sau victimele care alcătuiesc portretul robot au la dispoziţie un
album care conţine variante ale elementelor faciale desenate pe material (cca.
500 - 700) şi grupate pe 11 - 12 grupuri de tipuri notate cu litere şi cifre.
Compoziţia grafică este obţinută pe un suport special, cu geam mat; iluminat
de jos, poate fi retuşat şi completat. Trebuie avut în vedere faptul că
elementele faciale aparţin unor trăsături antropologice ale populaţiilor din ţările
care produc aparatura.
– 256 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

d) Minicompozitorul (MIMIC), un dispozitiv aflat într-o cutie prevăzută


cu un ecran pe care sunt proiectate elemente faciale transpuse pe 6 benzi
transparente, fiecare cu o lungime de 25,4 m şi cuprinzând câte 300 elemente.
Imaginea compusă pe ecran poate fi fixată fotografic cu un aparat de tip
Polaroid aflat în compunerea dispozitivului.
e) Sintetizatorul fotografic, o variantă perfecţionată a fotorobotului,
selecţionează elementele faciale din fotografii obişnuite şi realizează montajul
cu 4 dispozitive ce proiectează pe un ecran câte o zonă a feţei.
f) Portretul robot computerizat constă în compunerea elementelor
faciale cu ajutorul tehnicii de calcul electronic atât prin exploatarea eficientă a
datelor furnizate de martori şi victime, cât şi prin utilizarea unor date stocate în
memoria computerului referitoare la infractori identificaţi şi persoane dispărute.
Dintre tehnicile de calcul folosite în prezent amintim proiectul SIGMA, utilizat
de poliţia germană, sistemul IBM, precum şi sistemul MACINTOSH PLUS,
folosit şi de poliţia română. Tehnicile de calcul permit alcătuirea portretului
robot după fotografii, precum şi compoziţii, pe baza unor elemente de
deghizare sau îmbătrânire.

13.5. Cartotecile informatizate care utilizează semnalmentele

Înregistrarea penală este o evidenţă sistematizată, pe bază de fişe


speciale centralizate la nivel naţional şi judeţean, a unor categorii de persoane,
animale şi obiecte, în vederea identificării lor ulterioare.
Scopul înregistrării penale:
a) Identificarea persoanelor care au mai săvârşit infracţiuni, pe baza
înregistrării penale nominale şi dactiloscopice decadactilare.
b) Identificarea infractorilor pe baza înregistrării dactiloscopice
monodactilare şi după modul de operare.
c) Identificarea persoanelor dispărute, a persoanelor şi cadavrelor cu
identitate necunoscută după semnalmentele exterioare ori a altor date
antropologice.
d) Identificarea unor animale, a obiectelor pierdute, furate ori a celor
corp delict.
Judecătorului John Fielding din Londra i se atribuie meritul de a fi
înfiinţat prima cartotecă centrală în 1791, iar în Franţa, Eugene François
Vidocq (1775 - 1857) are meritul de a fi exploatat semnalmentele, numele,
porecla, modul de operare al infractorilor recidivişti, precum şi al celor care se
sustrăgeau urmăririi penale.

– 257 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Abia în 1880, însă, Alphonse Bertillon va pune bazele ştiinţifice ale


înregistrării penale prin sistemul său de înregistrare şi identificare
antropometrice. În ţara noastră, importante contribuţii la identificarea
persoanelor şi a cadavrelor şi-au adus fraţii Nicolae şi Mina Minovici, dr. Andrei
Ionescu şi Valentin Sava, care au înlocuit, în 1914, bertillonajul cu
înregistrarea dactiloscopică.

Sistemul IMAGETRAK
Sistemul IMAGETRAK este destinat activităţilor operative ale poliţiei şi
a fost pus in funcţiune la 01.06.2004. Sistemul este integrat la nivel naţional şi
are în componenţă un server central de date, instalat la Institutul de
Criminalistică, la care sunt conectate prin inelul de comunicaţii metropolitan 42
de staţii de lucru, instalate în fiecare judeţ şi la D.G.P.M.B.
Sistemul automat de recunoaştere facială IMAGETRAK, existent şi în
România, poate fi prezentat astfel: funcţionează ca o bază de date centrală
racordat la AFIS-2000; permite stocarea de fotografii de semnalmente şi datele
de identificare; oferă posibilitatea comparării automate a fotografiilor digitale şi
a schiţelor de portret, în vederea stabilirii identităţii persoanelor sau cadavrelor.
Serverul central IMAGETRAK - AFIS 2000 prezintă următoarele
caracteristici: Sistem de operare Windows 2003 Server; Interconectare cu
sistemul AFIS 2000 prin intermediul staţiilor de lucru LSS3000 si cele 42 staţii
de lucru Imagetrak interconectate prin reţeaua Metropolitană.
O staţie de lucru Imagetrak conţine: Periferice(scanner, imprimantă jet
cerneală, cameră foto digitală 5 Mpixeli); Soft instalat (Imagetrak E-FIT
pentru alcătuirea portretului robot; editare si captură video. Captarea de
imagini cu ajutorul acestui sistem pe ermite importul de imagini; o imagine cadru
(Frames) din cadrul unui film de supraveghere; fotografii scanate; imagini cu
portrete robot; suporta fişiere format JPEG, TIFF, GIF si BMP, oferă
posibilitatea editării imaginii – scanare, decupare, strălucire, contrast, etc.
Sistemul distinge 80 puncte nodale pentru faţă, care măsoară: diistanţa între
ochi; lăţimea nasului; adâncimea orbitelor; oasele feţei; linia maxilarului;
b ă rb i a .
Prin măsurarea acestor puncte nodale se obţine un cod numeric de
reprezentare a feţei (faceprint) salvat într-un fişier de numai 84 biţi;Sunt
necesare 14-20 de astfel de puncte pentru crearea acestui faceprint.
Înregistrarea persoanelor dispărute, a celor urmărite local şi general,
precum şi a cadavrelor cu identitate necunoscută.

– 258 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Aceste categorii de înregistrare se fac pe fişe separate, dar au ca


elemente comune: analiza semnalmentelor după metoda portretului vorbit;
compararea fotografiilor existente; analiza caracteristicilor îmbrăcămintei şi a
obiectelor aflate asupra persoanelor respective.
În fişa de evidenţă a persoanelor dispărute (fişa D) se trec persoanele
dispărute în împrejurări care justifică bănuiala că au fost victimele unei răpiri
sau ale unui omor; copii mici abandonaţi; surdomuţi ori bolnavi psihic care
şi-au pierdut identitatea.
Este posibilă identificarea unor cadavre necunoscute prin compararea
cu datele din evidenţa persoanelor dispărute. Declanşarea urmăririi generale
se face după începerea urmăririi penale, potrivit unei metodologii aprobate de
ministrul Administraţiei şi Internelor.
În toate cazurile se vor compara fişele dactiloscopice deca şi
monodactilare cu datele înregistrate în cartoteca odontologică.
Înregistrarea după modul de operare (modus operandi)
Înregistrarea după modul de operare cuprinde:
a) Infractori recidivişti, autori ai unor fapte grave ca: omoruri, tâlhării,
furturi, înşelăciuni, falsuri, violuri.
Fişele sunt clasate după natura infracţiunii comise şi după modul
de operare specific; în raport cu specializările şi deprinderile unor
infractori.
b) Concluziile desprinse din cercetarea locului faptei pentru aceleaşi
categorii de infracţiuni, atunci când autorii sunt neidentificaţi. Datele obţinute
din câmpul infracţional sunt comparate cu informaţiile furnizate de martorii
oculari despre particularităţile fizice şi semnalmentele funcţionale ale
infractorilor.
Alte categorii de înregistrări penale:
• cartoteca scrisului de mână (scriptotecă);
• cartoteca antropometrică;
• cartoteca vocii şi vorbirii;
• cartoteca scrisului dactilografiat;
• cartoteca balistică judiciară;
• cartoteca fonobalistică;
• cartoteca monedelor false;
• cartoteca obiectelor furate;
• colecţii de identificare criminalistică: arme şi muniţii; instrumente de
spargere; pelicule de vopsea auto; cerneluri, tuşuri şi paste de scris; produse

– 259 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

din hârtie; colecţia tălpilor de încălţăminte; colecţia sistemelor de iluminare şi


semnalizare auto; colecţia spectrală; colecţia fibrelor şi firelor textile; falsurile
operelor de artă etc.

– 260 –
14. Cercetarea la faţa locului

14.1. Noţiunea şi importanţa cercetării la faţa locului

Orice activitate infracţională presupune prezenţa făptuitorului la faţa


locului şi efectuarea de către acesta a unor activităţi ce produc modificări ale
ambianţei locului (zonei) respectiv. Pe baza acestora pot fi obţinute o serie de
date referitoare la infracţiune, la persoana făptuitorului, precum şi date privind
împrejurările în care s-a comis fapta.
Toate activităţile ce se desfăşoară de organele în drept pentru
cunoaşterea şi examinarea locului faptei sunt specifice cercetării la faţa locului.
Cercetarea la faţa locului îşi găseşte consacrarea juridică în prevederile
Codului de procedură penală.
Prin alin. (1) art. 129 C P. P. se stabileşte norma de principiu potrivit căreia
,,cercetarea la faţa locului se efectuează atunci când este necesar să se facă
constatări cu privire la situaţia locului săvârşirii infracţiunii, să se descopere şi să
se fixeze urmele infracţiunii, să se stabilească poziţia şi starea mijloacelor
materiale de probă şi împrejurările în care a fost săvârşită”. Efectuarea cercetării
la faţa locului se impune ori de câte ori săvârşirea unei infracţiuni este însoţită de
producerea unor transformări în mediul exterior, modificări de ordin fizic, schimbări ce
se materializează sub forma unor urme. În cursul urmăririi penale, după cercetarea la faţa
locului, instanţa de judecată constată necesitatea deplasării la faţa locului, pentru
a-şi reprezenta mai fidel locul săvârşirii infracţiunii.
Cercetarea la faţa locului reprezintă una din activităţile procedurale şi
de tactică criminalistică ale organului de urmărire penală, ce se realizează de
obicei la începutul urmăririi, în scopul cunoaşterii nemijlocite a locului faptei,
descoperirii, fixării şi ridicării urmelor create cu ocazia săvârşirii infracţiunii,
precum şi pentru ascultarea martorilor oculari, a victimelor sau chiar a
făptuitorilor. Aşadar, prin cercetarea la faţa locului organul de urmărire penală
urmăreşte stabilirea împrejurărilor comiterii faptei, identificarea infractorului,
delimitarea sfere persoanelor suspecte, adună, conservă şi examinează
probele materiale descoperite.

– 261 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În foarte multe situaţii, cercetarea la faţa locului este punctul de plecare


pentru alte activităţi tactice de cercetare criminalistică.
Cu ocazia cercetării la faţa locului este necesară efectuarea unei
examinări amănunţite, porţiune cu porţiune, a locului respectiv, astfel încât
nicio zonă să nu rămână necercetată. În caz contrar, foarte multe urme
preţioase ar putea să rămână nevalorificate, iar aflarea adevărului ar fi ori
îngreunată, ori imposibilă.
Codul de procedură penală, în art. 30 alin. ultim, defineşte locul
săvârşirii infracţiunii ca fiind „locul unde s-a desfăşurat activitatea
infracţională, în totul sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia”.
Putem considera loc al faptei:
– terenul sau încăperea în care s-a comis infracţiunea;
– locul unde s-a produs rezultatul;
– împrejurimile acestor locuri, dacă sunt purtătoare ale urmelor create
cu prilejul faptei cercetate.
Cercetarea la faţa locului poate fi definită drept activitatea iniţială de
urmărire penală care constă în cunoaşterea nemijlocită a locului unde s-a
săvârşit infracţiunea, în scopul studierii acestuia, pentru descoperirea,
conservarea, interpretarea, fixarea şi ridicarea urmelor, precum şi pentru
stabilirea împrejurărilor în care s-a comis infracţiunea (art. 129 C.P.P).
Fiind o activitate de urmărire penală, cercetarea la faţa locului se poate
efectua după începerea urmăririi penale, dispusă de organul de cercetare
penală în urma sesizării primite conform art. 221 C. P. P.
Importanţa cercetării la faţa locului rezultă din următoarele aspecte:
– urmele ridicate cu această ocazie permit declanşarea şi orientarea
investigaţiilor referitoare la elaborarea versiunilor privind fapta şi persoana
făptuitorului;
– determină efectuarea altor activităţi de urmărire penală imediate ca:
percheziţia, ridicarea de obiecte sau înscrisuri, examinarea medico-legală a
unor persoane, urmărirea, prinderea şi reţinerea infractorului etc.;
– se pot stabili cauzele care au determinat săvârşirea infracţiunii şi
condiţiile care au înlesnit sau favorizat comiterea ei, astfel încât ulterior să fie
luate măsuri de înlăturare a lor în vederea prevenirii unor astfel de fapte
antisociale;
– este o activitate de maximă importanţă; în multe dintre situaţii,
această activitate este aproape imposibil de repetat, în aceleaşi condiţii şi cu
aceleaşi rezultate.
În principal, cercetarea la faţa locului urmăreşte patru obiective:
1. Verificarea caracterului real al infracţiunii;
2. Identificarea autorului sau autorilor;
– 262 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

3. Procurarea de probe sau indicii pentru autoritatea judecătorească, în


cadrul procesului penal, care să servească la stabilirea vinovăţiei sau
nevinovăţiei suspectului;
4. Serveşte drept bază de investigaţie.
Sarcinile cercetării locului faptei derivă atât din prevederile art. 129
Cod procedură penală, cât şi din experienţa acumulată în practica şi literatura
de specialitate:
– investigarea locului în care a fost săvârşită infracţiunea pentru
stabilirea naturii acesteia şi a împrejurărilor în care a fost comisă;
– perceperea directă, nemijlocită şi fixarea ambianţei locului faptei de
către organul de urmărire penală;
– descoperirea, fixarea, ridicarea şi examinarea urmelor şi a altor
mijloace de probă;
– culegerea datelor necesare şi cunoaşterea împrejurărilor concrete pe
baza cărora să se poată stabili cât mai operativ dacă s-a comis o infracţiune,
ori este vorba de o faptă care nu atrage răspunderea penală a vreunei
persoane;
– determinarea drumului parcurs de infractor (iter criminis);
– stabilirea modului de operare al făptuitorului (făptuitorilor);
– precizarea timpului săvârşirii infracţiunii;
– identificarea persoanelor care au tangenţă cu cauza cercetată:
făptuitori, martori, victime, persoane responsabile civilmente;
– elaborarea primelor versiuni pentru orientarea investigaţiilor
ulterioare.
Cu ocazia cercetării la faţa locului pot fi elucidate următoarele
probleme:
– „ce” anume eveniment s-a petrecut;
– „unde” s-a săvârşit fapta şi care este întinderea locului comiterii
acesteia;
– „cum” sau în ce mod s-a săvârşit fapta;
– „când” a fost săvârşită infracţiunea (ziua, noaptea, data etc.);
– „cu ce” mijloace, instrumente,substanţe, materiale etc., s-a comis
fapta;
– „de ce” s-a săvârşit fapta (ură, gelozie, răzbunare etc.);
– „cine” a săvârşit fapta (una sau mai multe persoane, bărbat sau
femeie, persoană minoră sau majoră, profesie, înălţime etc.).
În raport de specificul infracţiunii şi a locului comiterii pot fi clarificate şi
alte aspecte, cum ar fi:
– persoanele vătămate;

– 263 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– valoarea pagubelor produse ori gradul vătămărilor provocate;


– dacă cele petrecute la locul faptei au putut fi auzite sau văzute de alte
persoane şi de unde anume;
– dacă există împrejurări negative (lipsa de concordanţă între anumite
urme descoperite şi factorii creatori ai acestora în împrejurările date).
În funcţie de gravitatea şi complexitatea infracţiunii, cercetarea la faţa
locului poate fi făcută de o echipă special constituită ori de către un singur
lucrător.
Echipa de cercetare la faţa locului se constituie pentru toate
evenimentele care au ca urmare producerea de victime omeneşti, distrugeri de
bunuri, pagube materiale importante sau ai căror autori sunt necunoscuţi.
În funcţie de natura infracţiunii comise, echipa de cercetare va avea în
compunere ofiţeri şi subofiţeri de la compartimentele de profil, criminalişti şi
conductori câine de urmărire.
La infracţiunile a căror urmărire penală este de competenţa obligatorie
a procurorului, acesta va fi înştiinţat de îndată pentru a participa la cercetare.

14.2. Primele măsuri ce trebuie luate de către jandarmii care


sosesc primii la faţa locului

Jandarmii ajunşi primii la locul producerii evenimentului ori săvârşirii


faptei iau următoarele măsuri:
a) salvează victimele în viaţă prin acordarea primului ajutor şi le
transportă de urgenţă la cea mai apropiată unitate spitalicească;
b) stabilesc perimetrul câmpului infracţiunii şi iau măsuri de
semnalizare, avertizare şi pază a acestuia;
c) iau măsuri de conservare a urmelor, obiectelor purtătoare de urme
sau mijloacelor materiale de probă în pericol de a fi distruse, sustrase,
modificate sau alterate de condiţiile atmosferice sau de alte persoane;
d) culeg date cu privire la evenimentul produs (ora cât mai exactă,
starea vremii în acel moment, participanţi, martori etc.) precum şi despre
eventualele modificări aduse în câmpul infracţiunii;
e) identifică martorii oculari şi procedează la investigarea sumară a
acestora cu privire la date despre făptuitori, trecând la organizarea urmăririi şi
reţinerii acestora şi transmiterea semnalmentelor la unitate;
f) execută sarcini şi măsuri ce le sunt transmise de conducerea unităţii;
g) la sosirea echipei de cercetare, prezintă conducătorului acesteia
constatările făcute şi măsurile întreprinse până atunci.

– 264 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

14.3. Pregătirea şi efectuarea cercetării la faţa locului

A. Pregătirea în vederea efectuării cercetării la faţa locului


presupune luarea unor măsuri de asigurare logistică şi de pregătire
metodologică necesare efectuării acestei activităţi.
Activităţile specifice pregătirii cercetării la faţa locului sunt:
a) pregătirea materială;
b) constituirea echipei de cercetare la faţa locului;
c) deplasarea la faţa locului.

a) Pregătirea materială presupune asigurarea următoarelor: trusa


criminalistică, aparatul fotografic, cameră video, formulare de proces verbal
pentru cercetarea la faşa locului, rezoluţie motivată, fişa infracţiunii după modul
de operare, alte mijloace tehnice din dotare, în raport de specificul infracţiunii
şi natura locului faptei.
b) Constituirea echipei de cercetare la faţa locului
Comandantul unităţii este cel care constituie echipa de cercetare la faţa
locului care, de regulă, este un ofiţer de profil. Dacă specificul infracţiunii sau
locul faptei impune, comandantul unităţii va invita să facă parte din echipă şi
alţi specialişti sau experţi: medici legişti, geologi, scafandrii specialişti,
electronişti, pompieri, ingineri auto etc.
c) Deplasarea la faţa locului
Este organizată şi ordonată de comandantul unităţii care va organiza
activitatea astfel încât, în orice moment, atât în timpul cât şi în afara
programului, echipa să poată interveni prompt pentru efectuarea cercetării la
faţa locului.
Deplasarea se face cu autolaboratorul criminalistic sau cu alte mijloace
de transport din dotarea unităţii. Când unitatea sesizată nu dispune în
momentul respectiv de mijloace de transport, pot fi utilizate cele ale altor
instituţii sau întreprinderi ori ale persoanelor fizice, cu respectarea prevederilor
legale privind folosirea acestora.
Imediat după sosirea la faţa locului şi înainte de a începe cercetarea
propriu-zisă, echipa de cercetare trebuie să ia unele măsuri urgente, de la caz
la caz, în raport cu natura infracţiunii comise, urmările acesteia şi natura locului
ce urmează a fi cercetat.
În acest sens se pot reţine următoarele activităţi:
– informarea operativă asupra evenimentelor care au avut loc şi au fost
constatate de către lucrătorii sosiţi primii la faţa locului;
– verificarea modului cum s-a acţionat până la sosirea echipei de
cercetare, a rezultatelor obţinute şi, în raport de situaţia concretă existentă,
luarea măsurilor corespunzătoare;

– 265 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– determinarea modificărilor care au survenit în aspectul iniţial al locului


faptei;
– delimitarea corectă a locului cercetat;
– organizarea măsurilor de pază a locului faptei;
– identificarea martorilor oculari şi stabilirea persoanelor suspecte care
pot fi ascultate urgent chiar înainte de începerea examinărilor propriu-zise,
pentru lămurirea urgentă a unor probleme, cum ar fi: locul şi timpul săvârşirii
faptei, principalele aspecte privind activitatea infracţională, conduita
făptuitorului (înainte, în timpul şi după comiterea infracţiunii), direcţia în care
s-a deplasat, acţiunile sau inacţiunile victimei, semnalmentele infractorului etc.
Înainte de a începe cercetarea la faţa locului se va proceda la invitarea
a doi martori asistenţi (dacă este posibil) şi a părţilor ori reprezentanţilor
acestora, atunci când se impune ca cercetarea să se efectueze în prezenţa lor.
Acestora li se va explica faptul că au dreptul legal de a face observaţii cu
privire la cele ce se vor constata şi felul cum se vor desfăşura operaţiunile la
care urmează să asiste.
Cercetarea la faţa locului trebuie să se desfăşoare cu respectarea
acelor norme prevăzute în C.P.P. şi a unor reguli specifice tacticii
criminalistice.
În faza de urmărire penală, cercetarea locului faptei se efectuează
după începerea urmăririi penale, care se poate dispune imediat sau pe
parcursul investigării criminalistice.
De regulă se efectuează în prezenţa martorilor asistenţi, afară de
cazul când acest lucru nu mai este posibil.
Cercetarea se poate efectua în prezenţa părţilor, dar neprezentarea
părţilor încunoştinţate nu împiedică efectuarea cercetării.
Învinuitul sau inculpatul reţinut ori arestat poate fi adus la cercetare.
Dacă acest lucru nu este posibil, organul de urmărire penală îi pune în vedere
că are dreptul să fie reprezentat şi îi asigură, la cerere, reprezentarea.
Potrivit art. 172 C.P.P., modificat prin Legea nr. 32/1990, apărătorul
învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală; deci, şi la cercetarea locului faptei.
În faza de judecată, potrivit art. 129 alin. 4 C.P.P., instanţa de judecată
efectuează şi cercetarea locului faptei în condiţii de contradictorialitate, cu
citarea părţilor şi în prezenţa procurorului, când participarea acestuia la
judecată este obligatorie.
Reguli tactice specifice cercetării locului faptei
Se recomandă ca, la sosirea la locul faptei, să se facă primele
fotografieri sau filmări (de ansamblu) ale victimei sau cadavrului. Să se noteze
timpul sosirii, persoanele găsite sau cele despre care se obţin date că au

– 266 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

trecut prin zonă; starea iniţială a victimei, toate modificările survenite în câmpul
infracţional.
Să fie supravegheate toate persoanele aflate la locul faptei pentru a
surprinde comportamentul şi atitudinea lor faţă de infracţiunea comisă.
Nu vor fi atinse corpurile delicte, reziduurile suspecte şi nici nu se vor
face modificări, păstrându-se ambianţa găsită. Precizările martorilor oculari
privind eventualele modificări survenite în câmpul infracţional vor fi notate, dar
nu se va face nicio intervenţie.
Se notează starea dispozitivelor de siguranţă (modul în care au fost
încuiate uşile, dacă s-a folosit zăvorul sau lanţurile de siguranţă etc.); starea
ferestrelor (deschise, închise; dacă storurile au fost trase); condiţiile
atmosferice; funcţionarea unor aparate (radio, TV, telefon, aragaz, sobe,
frigider, maşină de spălat etc.); dacă lumina a fost aprinsă; mirosurile
persistente (dacă este posibil, se recomandă prelevarea urmelor).
Nu se va folosi WC - ul (nu se va trage apa).
Nu se va exprima nicio părere şi nu se va conversa cu martorii, pentru
a nu-i influenţa.
Să nu se uite, în niciun moment până la sosirea echipei, că autorul
poate fi la locul faptei sau se poate întoarce!
În faza de pregătire, în câmpul infracţional pătrunde doar şeful
echipei împreună cu criminalistul pentru a dispune:
– fixarea căilor de acces pentru ceilalţi membri ai echipei şi a
priorităţilor: medic legist, ofiţer criminalist, câine de urmărire;
– Interzicerea oricăror activităţi care pot deruta cercetarea: fumat,
curăţirea hainelor, crearea altor urme;
– Alegerea martorilor asistenţi dintre persoanele care nu au legături de
rudenie cu făptuitorul ori cu părţile vătămate;
– Obţinerea unor informaţii utile privind stabilirea cercului de suspecţi
dintre persoanele aflate în anturajul victimei ori bănuite de către aceasta.
Informaţiile vor fi completate cu datele furnizate de făptuitor, rude, vecini,
martori oculari;
– Investigarea persoanelor găsite la locul faptei pentru a se stabili date
concludente privind situaţia iniţială a câmpului infracţional.
B. Efectuarea cercetării la faţa locului
Efectuarea cercetării propriu-zise se va desfăşura în două faze: faza
statică şi faza dinamică, stabilite convenţional, după următoarele reguli tactice
generale:
a) Cercetarea locului faptei se va face de îndată, evitându-se însă
graba şi superficialitatea.
Deplasarea la locul faptei, de la anunţarea evenimentului, trebuie să se
facă în cel mai scurt timp posibil. Orice manager trebuie să-şi stabilească,
periodic, ca obiectiv prioritar, obţinerea unui timp optim.

– 267 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

b) Cercetarea locului faptei trebuie să se facă în baza unui plan


judicios şi riguros.
Experienţa demonstrează că niciun caz nu seamănă cu altul, dar
abordarea oricărui eveniment trebuie să se facă în baza unei planificări
riguroase, stabilindu-se toate activităţile care trebuie executate şi succesiunea
acestora. Şeful echipei va stabili sarcini precise pentru fiecare participant,
imprimând reguli stricte şi pentru cei care sunt conduşi de orgolii şi se cred
atotştiutori.
Criminalistul trebuie, din start, să fie lăsat să-şi facă treaba sa, fără să
fie „dădăcit” şi supervizat. Şeful echipei îi va cere însă criminalistului să-şi
planifice cercetarea judicioasă a fiecărei porţiuni de teren, după o succesiune
stabilită de comun acord.
c) Cercetarea locului faptei trebuie să fie obiectivă.
Intuiţia şi orgoliul trebuie lăsate la o parte, pentru că pot influenţa în rău
cercetarea.
Trebuie impusă regula că toate urmele de la locul faptei au iniţial
aceeaşi valoare, chiar dacă, aparent, se contrazic sau par lipsite de
importanţă.
d) Cercetarea locului faptei trebuie să fie sistematică şi completă.
Criminalistul trebuie să fie înarmat cu multă răbdare şi să cerceteze
sistematic fiecare porţiune a locului faptei, insistând să descopere urme în
locuri în care un vizitator obişnuit n-ar avea ce căuta (în dulapuri de haine, sub
pat, pe vitrine, în spatele unor piese de mobilier etc.). Aceste urme pot fi
relevante pentru cauză, asigurând succesul cercetării şi, ulterior, al probaţiunii.
Trebuie să se evite excesul de fotografii, dar să nu rămână niciun
detaliu nefixat de obiectivul aparatului de fotografiat. Nici nu ştii când îţi poate
dezlega enigma! Într-un caz de omor, un bolnav psihic, care era un obişnuit al
locuinţei victimei, a recunoscut că a pătruns prin balcon, pe o scară găsită la
cercetarea locului faptei, aruncată la câţiva metri. Suspectul a devenit credibil
doar când a demonstrat că a fixat scara cu un banal pietroi, care fusese
„surprins” într-o singură fotografie, în apropierea scării. Nimeni nu i-a dat nicio
importanţă, deşi s-a dovedit indispensabil pentru cauză.
e) Echipa de cercetare va fi condusă de un şef care va coordona
toate activităţile şi va direcţiona investigarea. În cazul investigării omorului,
şeful echipei va fi un procuror, de regulă, criminalist. Şeful echipei va fi atent să
se respecte normele tactice şi metodologice, de la descoperirea urmelor până
la ridicarea, ambalarea şi transportul lor în condiţii de siguranţă.
Şeful va distribui sarcinile şi tot el va corobora toate datele şi
informaţiile obţinute, direcţionându-le într-un singur sens: identificarea
făptuitorului. De tactul său vor depinde motivaţia şi profesionalismul întregii
echipe.

– 268 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

f) Respectarea strictă a normelor procedurale


Normele legale trebuie respectate fără nicio abatere, indiferent cât de
tentante ar fi unele „procedee” care au asigurat succesul unei operaţiuni cu
care se împăunează unii.
Rutina trebuie acceptată doar ca rigoare profesională, încadrată strict
în litera şi spiritul legii!
Relaţiile cu mass-media trebuie să fie corecte, bazate pe încredere
reciprocă.
Experienţa arată că ziariştii trebuie să fie lăsaţi suficient de aproape,
dar niciodată în câmpul infracţional, iar la terminarea cercetării să se ţină cont
de posibilitatea repetării acesteia, astfel că locul faptei ar fi bine să nu devină o
„scenă” de spectacol. Trebuie, de asemenea, să se manifeste o grijă deosebită
pentru protejarea unor date de intimitate ale cauzei, care l-ar avertiza pe
făptuitor. În acelaşi timp, să se aibă în vedere că presa poate ajunge şi singură
la datele fierbinţi ale cazului, iar ignorarea ori desconsiderarea ziariştilor ar
putea fi extrem de păgubitoare pentru anchetă.
Iată de ce presei trebuie să i se dea un „os de ros” suficient de „tare”
pentru senzaţional, dar care să asigure secretizarea datelor de maximă
importanţă pentru caz.
Procesul-verbal de cercetare a locului faptei trebuie să fie analizat
imediat de şeful competent. Se mai pot umple unele lacune sau se pot
înlătura scăpări ori erori care, altfel, ar putea să conducă, inevitabil, doar la un
nou caz cu autor neidentificat.

14.4. Fazele cercetării la faţa locului

În teorie şi practică se face distincţie între două faze: statică şi


dinamică, dar stabilirea lor are un caracter convenţional-didactic, deoarece ele
formează un tot unitar.
În faza statică se vor desfăşura următoarele activităţi:
• Fotografierea de ansamblu a persoanelor care au fost găsite la
locul faptei. Nici nu-ţi poţi da seama cât de utilă poate deveni pe parcursul
investigării. Se discută mult despre posibila întoarcere a făptuitorului la locul
infracţiunii datorată fenomenului de amnezie postinfracţională: „Infractorul nu
se simte în siguranţă, nu-şi poate aminti dacă totul a fost pus la punct, dacă nu
cumva a comis greşeala fatală trădătoare. Din acest motiv, cu greu poate
rezista impulsului imperativ de a se reîntoarce la locul infracţiunii, întoarcere
care îi este fatală în cele mai multe cazuri”:
• Se consemnează primele informaţii de la poliţiştii (jandarmii, alte
persoane) care au asigurat paza, pentru stabilirea eventualelor modificări
survenite;

– 269 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

• Delimitarea teritorială a zonei cercetate;


• Parcurgerea locului faptei pentru cunoaşterea ambianţei şi
identificarea unor repere pentru investigare;
• Orientarea locului faptei din punct de vedere topografic şi
criminalistic;
• Determinarea punctului de începere, precum şi a sensului şi
direcţiei cercetării. Punctul de plecare îl poate constitui centrul scenei
infracţiunii, după care se examinează zonele adiacente până la periferie
(cercetare excentrică), dar punctul de iniţiere îl poate constitui şi periferia, cu
deplasarea, spre centru, în spirală (cercetare concentrică).
Locul faptei poate fi împărţit în sectoare, stabilindu-se succesiunea
examinării acestora sau poate fi cercetat numai într-o anumită direcţie (în sens
liniar).
• Marcarea drumului de acces în câmpul infracţional;
• Stabilirea stării şi poziţiei obiectelor care au legătură cu cauza şi
sunt purtătoare de urme;
• Executarea fotografiilor de orientare şi de ansamblu după regulile
de criminalistică tehnică; realizarea înregistrărilor video şi a schiţei locului
faptei;
• Folosirea câinelui de urmărire pentru prelucrarea urmei de miros
uman (dacă permit condiţiile atmosferice). Simţul mirosului, deosebit de fin, se
datorează celulelor senzoriale din mucoasa olfactivă, care pot fi de 300-600 de
ori mai multe decât la om (150-300 milioane faţă de aproximativ 500.000);
• În această fază pot fi obţinute date şi informaţii care să conducă la
identificarea făptuitorului;
• Se iau măsuri pentru urmărirea făptuitorului cunoscut sau prezumtiv
(consemn la frontieră) ;
• Se dau în urmărire, în măsura în care se cunosc elemente precise de
identificare, obiectele care au servit la comiterea infracţiunii sau bunurile sustrase;
• De reţinut: În faza statică a cercetării la faţa locului nu se permite
atingerea sau schimbarea poziţiei obiectelor din câmpul infracţional!
În faza dinamică, cea mai importantă etapă a cercetării locului faptei,
se vor executa următoarele activităţi:
– examinarea minuţioasă a cadavrului şi a obiectelor purtătoare de urme;
– fotografierea obiectelor principale şi a cadavrului;
– executarea măsurătorilor fotografice bidimensionale f
– descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor;
– descoperirea şi examinarea instrumentelor (obiectelor) folosite la
comiterea infracţiunii;

– 270 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– definitivarea schiţei locului faptei sau a schiţelor: schiţa de orientare,


schiţa locului faptei, schiţa unei porţiuni de la locul faptei şi a obiectelor
principale, schiţa urmelor şi schiţa de detaliu;
– ambalarea, etichetarea şi sigilarea urmelor;
– audierea persoanelor suspecte, a martorilor şi a victimei, cu
respectarea regulilor tactice ale ascultării. Dacă este posibil, declaraţiile să fie
înregistrate pe bandă magnetică şi videomagnetică;
– stabilirea semnalmentelor şi portretului robot ale făptuitorului şi
declanşarea, după caz, a urmăririi generale;
– clarificarea împrejurărilor negative sau controversate, care au fost
creare de făptuitor pentru a deruta cercetările. Este necesar să se facă o
cercetare sistematică şi amănunţită a locului faptei, pentru a se da un răspuns
corect întrebărilor care s-au pus pe parcursul cercetării privind existenţa sau
inexistenţa unor urme specifice, sau să se clarifice împrejurări care nu puteau
fi explicate (uşa încuiată cu cheia pe dinăuntru, ferestre închise).
Clarificarea acestor împrejurări se impune mai ales în cazul
infracţiunilor comise cu arme de foc, când un omor comis prin împuşcare poate
fi disimulat în sinucidere, dar şi invers, când sinucigaşul şi-a disimulat fapta în
omor: fixarea rezultatelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei;
reluarea şi repetarea cercetării locului faptei. Reluarea cercetării locului faptei
se impune atunci când, datorită unor fenomene naturale (întuneric, furtună,
ploaie etc.), cercetarea a fost întreruptă sau au survenit alte cauze de pericol
pentru viaţa, sănătatea şi avutul persoanelor.
Reguli tactice
Şeful echipei va cere fiecărui component al echipei să-şi noteze
cronologic toate activităţile şi constatările: data şi ora începerii şi terminării
investigaţiei, descrierea locului faptei, persoanele identificate şi verificate,
informaţiile obţinute, în general toate datele de interes operativ, care pot
deveni o adevărată „comoară”.
Măsuri de protejare, chiar de pază, dacă situaţia impune.
Cercetarea trebuie continuată de către aceeaşi echipă.
În procesul-verbal de cercetare a locului faptei se vor menţiona
perioada de întrerupere şi cauzele care au generat-o.
Deşi, în principiu, irepetabilă, cercetarea locului faptei se poate repeta
atunci când s-a constatat că a fost efectuată superficial ori pe parcursul
anchetei s-au stabilit noi indicii despre alte urme sau corpuri delicte.

– 271 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

14.5. Activităţile desfăşurate de către specialistul criminalist cu ocazia


cercetării la faţa locului

Potrivit art. 6 alin.(1) din Ordinul I.G.J.R. nr. 20/2006, primele măsuri ce
trebuie luate de subofiţerul criminalist sunt: salvează victimele şi acordă primul
ajutor acestora; opreşte din acţiune, prinde şi identifică făptuitorul; identifică martorii
oculari; notează şi marchează poziţia iniţială a mijloacelor de probă, schimbările
intervenite, persoanele care le-au făcut şi scopul acestora, protejează urmele
existente în câmpul infracţional; nu permite niciunei persoane să pătrundă în câmpul
infracţional dacă nu are atribuţii pe linie criminalistică, de constatare a infracţiunii
flagrante ori de salvare a victimelor.
În continuare, în funcţie de natura infracţiunii şi de locul faptei, criminalistul
poate desfăşura activităţi pentru:
– fixarea limitelor locului faptei pentru a asigura descoperirea urmelor şi a
tuturor mijloacelor materiale de probă ce au legătură cu cauza;
– conservarea urmelor la faţa locului ce are ca scop păstrarea urmelor
infracţiunii şi a obiectelor purtătoare de urme în starea în care au fost găsite şi
protejarea lor împotriva oricăror factori distructivi naturali sau umani (intenţionat sau
neintenţionat);
– executarea tuturor tipurilor de fotografii judiciare la faţa locului;
– executarea filmului judiciar;
– amprentarea făptuitorilor
Alături de constatările proprii ale criminalistului, un rol deosebit îl au datele şi
informaţiile obţinute de la jandarmii care au ajuns primii la faţa locului, de la
persoana vătămată, martorii oculari ori de la cei care au sesizat săvârşirea faptei.
În cazul constatării unei fapte de natură penală la care cercetarea la faţa
locului este obligatorie, va fi sesizată urgent prin dispeceratul unităţii de jandarmi,
unitatea de poliţie competentă teritorial pentru a efectua cercetarea la faţa locului.
Conform art. 7 din acelaşi ordin al I.G.J.R., la sosirea echipei operative a
poliţiei, după caz, subofiţerul criminalist jandarm îl va informa pe şeful echipei
despre măsurile întreprinse până în acel moment, modificările aduse în câmpul
infracţional, primele date de interes operativ şi va efectua împreună cu echipa
poliţiei cercetarea locului faptei.
De aceea este necesar a fi cunoscute activităţile ce se pot desfăşura de
către criminalistul ce face parte din echipa operativă a poliţiei.
Specialistul criminalist din cadrul echipei de cercetare operativă a poliţiei
desfăşoară la faţa locului următoarele activităţi:
– Pătrunderea împreună cu ofiţerul desemnat, conducător al echipei de
cercetare în câmpul infracţiunii şi marcarea drumului de acces pentru medicul legist,
conducătorul câinelui de urmărire, ceilalţi membrii ai echipei, martori asistenţi şi
persoanele participante;

– 272 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– Marcarea perimetrului câmpului infracţiunii şi stabilirea modului de


desfăşurare a cercetării, respectiv din exterior în interior sau din interior spre
exterior;
– Fixarea locului faptei în contextul mediului înconjurător prin fotografieri şi
videofilmări din unghiuri şi direcţii diferite;
– Căutarea, descoperirea, marcarea, fixarea şi protejarea urmelor
infracţiunii şi ale celorlalte mijloace materiale de probă, fără a le disloca din locul în
care se găsesc şi apoi procedează la relevarea, ridicarea, conservarea,
examinarea, interpretarea şi ambalarea acestora;
– Fixarea prin fotografiere metrică şi videofilmare a obiectelor principale, a
corpurilor delicte şi a leziunilor exterioare ale victimei;
– Obiectele care, datorită volumului mare nu pot fi ridicate, după fixare
fotografică, sunt protejate, sigilate şi lăsate în custodie pe bază de proces-verbal,
fără a le imobiliza mult timp;
– Folosirea aparaturii şi dispozitivelor din dotarea autolaboratoarelor în
scopul soluţionării tuturor sarcinilor legate de cercetarea completă a locului săvârşirii
infracţiunii;
– Efectuarea activităţilor specifice privind ridicarea şi conservarea urmelor şi
probelor biologice;
– Recoltarea şi ambalarea corespunzătoare a substanţelor ce pot avea
legătură cu fapta cercetată (alimente, băuturi, medicamente, recipiente cu conţinut
nedeterminat etc.);
– Interpretarea din punct de vedere ştiinţific a urmelor infracţiunii
descoperite la faţa locului în scopul refacerii tabloului infracţiunii şi al obţinerii
unor date despre făptuitori;
–Prin constatările făcute se pronunţă cu privire la originea şi modul de
creare a unor urme sau se va referi la calităţile şi posibilităţile de valorificare a lor
prin expertize;
- Urmăreşte folosirea terminologiei criminalistice adecvate pentru
consemnarea corespunzătoare în procesul - verbal de cercetare la faţa locului, a
stărilor de fapt şi a urmelor existente.

14.6. Fixarea rezultatelor cercetării la faţa locului

Cercetarea la faţa locului este finalizată atunci când s-au definitivat


toate operaţiunile tehnico-criminalistice de căutare, fixare, ridicare şi ambalare
a tuturor urmelor şi mijloacelor materiale de probă precum şi întocmirea
documentelor prevăzute de legea procesual penală.
Mijlocul de probă prin care se fixează rezultatele cercetării la faţa
locului este procesul-verbal de cercetare la faţa locului la care se anexează

– 273 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

(conform art. 131. C.P.P.) fotografii judiciare, schiţe, desene şi alte lucrări
(filme judiciare pentru cazuri deosebite).
Cercetarea locului faptei se consemnează într-un proces-verbal care
trebuie să cuprindă:
a) datele menţionate în art. 91 C.P.P.:
• data şi locul unde este încheiat;
• numele, prenumele, calitatea celui care îl încheie şi unitatea din care
face parte;
• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa martorilor asistenţi;
• descrierea amănunţită a celor constatate, precum şi a măsurilor luate;
modificările survenite; persoanele care le-au făcut; în ce scop; persoanele
găsite la locul faptei;
• numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor la care se referă
procesul-verbal, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
• menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale;
b) alte date cerute de art. 131 C.P.P.:
• descrierea amănunţită a situaţiei locului;
• urmele găsite, fixate şi ridicate; să se precizeze locul în care au fost
descoperite, distanţele faţă de anumite repere (fereastră, uşă, copac, axul
şoselei etc.);
• obiectele examinate şi cele ridicate, cu descrierea caracteristicilor de
identificare (model, marcă, tip, serie), dimensiuni, culoare, formă, calitate;
• starea urmei sau a obiectului (curată, murdară, caldă, fierbinte, rece,
îngheţată, topită, cu miros, în putrefacţie, fără miros etc.);
• condiţiile în care au fost descoperite;
• descrierea metodelor folosite pentru ambalare, etichetare şi sigilare;
• cantităţile ridicate;
• împrejurările negative (controversate) constatate şi măsurile luate
pentru clarificarea lor;
• starea timpului: ploaie, ninsoare, căldură, ger, vânt etc.;
• măsurile luate faţă de victime, făptuitori, obiecte implicate în
eveniment;
• fotografiile judiciare efectuate: fotografia de orientare, fotografia
schiţă, fotografia obiectelor principale, fotografiile de detaliu şi măsurătorile
fotografice, precizându-se marca aparatului folosit şi a filmului;
• menţiuni cu privire la înregistrările efectuate: înregistrarea pe bandă
videomagnetică ori înregistrări foto şi video-digitale;
• tehnica de iluminare utilizată;
• menţiuni despre întocmirea planului-schiţă, cu precizarea scării la
care s-a întocmit ori despre desenul schiţă realizat;

– 274 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

• rezultatul folosirii câinelui de urmărire;


• observaţiile persoanelor participante, mijloacele materiale de probă
ridicate de la locul faptei şi cele lăsate în custodie, precum şi obiecţiile
făptuitorului;
• ora începerii şi ora terminării cercetării locului faptei, cu precizarea
condiţiilor meteorologice şi de vizibilitate pe parcursul cercetării;
• numărul de exemplare şi destinaţia acestora.
Procesul-verbal trebuie să fie întocmit într-un stil clar, precis şi concis,
să prezinte în mod obiectiv situaţia constatată la locul faptei. Procesul-verbal
se semnează de către organul judiciar, martori asistenţi şi de alte persoane, pe
fiecare pagină, iar locurile rămase libere se barează.
În procesul-verbal nu se consemnează opiniile experţilor sau ale
martorilor asistenţi cu privire la modul în care s-a comis fapta şi persoana
făptuitorului.
Este preferabil ca procesul-verbal să fie redactat la locul faptei, pentru
a nu se omite amănunte relevante pentru cercetare.
La redactarea procesului-verbal de cercetare la faţa locului trebuie
respectate următoarele reguli:
– întocmirea procesului verbal şi folosirea celorlalte mijloace tehnice de
fixare să se facă în strictă conformitate cu prevederile art. 91 şi 131 din C.P.P;
– redarea cu precizie a locului descoperirii urmei sau altui obiect,
consemnându-se distanţele faţă de diferite repere fixe sau relativ fixe
(fereastră, uşă, pat, copac, zid, axul şoselei, înălţime faţă de sol etc.);
– să se arate poziţia exactă faţă de planurile vertical şi orizontal,
precum şi faţă de baza proprie (înclinat, răsturnat etc.);
– să fie reproduse întocmai caracteristicile referitoare la formă,
dimensiuni, culoare, calitate etc.;
– să fie înregistrate datele care privesc modelul, marca, tipul, seria;
– să se consemneze starea urmei sau obiectului (deteriorat, putred,
murdar, cald, rece, armat, umed, uscat etc.);
– se vor consemna cantităţile (pentru lichid, bucăţi, resturi, număr de
lovituri vizibile etc.);
– descrierea condiţiilor în care s-au descoperit (pivniţă umedă, încăpere
uscată, îngropate etc.);
– să se precizeze starea timpului (senin, ger, căldură etc.);
– să se descrie operaţiunile tehnico-criminalistice efectuate;
– dacă părţile prezente la efectuarea cercetării la faţa locului au de
făcut sau nu obiecţiuni cu privire la modul de efectuare a cercetării la faţa
locului sau al redactării procesului-verbal.
De asemenea, în procesul verbal se vor consemna date privind:
caracteristicile tehnice ale aparaturii şi materialelor sensibile folosite; parametrii

– 275 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

de lucru; tehnica de iluminare utilizată. Dacă cercetarea la faţa locului este


făcută de către specialistul criminalist, acesta va urmări folosirea unei
terminologii adecvate pentru consemnarea în procesul-verbal a tuturor stărilor
de fapt şi urmelor descoperite.
În situaţia în care cercetarea la faţa locului este efectuată de echipa
operativă a poliţiei, subofiţerul criminalist jandarm desfăşoară următoarele
activităţi:
– va solicita consemnarea în conţinutul procesului verbal de cercetare
la faţa locului a tuturor participanţilor la această activitate;
– va solicita o copie a procesului-verbal de cercetare la faţa locului în
vederea constituirii „urmei” dosarului ce va rămâne la compartimentul
prevenire şi combatere a criminalităţii;
– prin adresa înaintată Parchetului împreună cu procesul verbal de
constatare a infracţiunii şi cu celelalte acte, va menţiona că cercetarea la faţa
locului din punct de vedere criminalistic a efectuat-o specialistul criminalist din
cadrul poliţiei (grad, nume, prenume, unitatea).

– 276 –
15. Capcanele criminalistice

15.1. Noţiunea şi importanţa capcanelor criminalistice

Criminalistica elaborează o serie de mijloace şi procedee tehnico-


ştiinţifice necesare prevenirii, descoperirii şi combaterii fenomenului
infracţional.
Practica a demonstrat că un rol determinant în descoperirea
infractorilor îl au „capcanele criminalistice”.
Prin capcană criminalistică se înţelege operaţiunea organizată în mod
special pentru a fi prinşi autorii neidentificaţi ce au săvârşit anumite infracţiuni
care au caracter de repetabilitate şi despre care există presupuneri temeinice
că vor fi prezenţi într-un anumit loc.
Capcana criminalistică se poate organiza în două feluri şi anume :
a) capcană tactică operativă – presupune dispunerea unor
jandarmi în jurul locului (obiectivului) unde vor acţiona făptuitorii în urma
informaţiilor obţinute;
b) capcana tehnică criminalistică – constă în instalarea unor
mijloace tehnice, care vor semnala prezenţa făptuitorilor şi îi vor marca în
scopul identificării lor ulterioare. Capcana tehnico-criminalistică este un
procedeu de lucru ce constă în folosirea unor mijloace tehnice dispuse în
ascuns într-un loc precis determinat şi în legătură cu care se deţin informaţii
sau există bănuieli întemeiate că se va săvârşi o faptă penală, cu scopul de
a preveni comiterea de infracţiuni sau de a descoperi fapte antisociale, de a
identifica făptuitorul şi de a proba activitatea acestuia.
Importanţa capcanelor tehnico-criminalistice
Capcanele tehnico-criminalistice prezintă o importanţă deosebită.
Folosirea acestora prezintă un dublu rol:
– preventiv – deoarece împiedică consumarea unei infracţiuni sau
producerea urmărilor acesteia, fapta rămânând în faza tentativei;
Exemplu:
I. J. J. Vâlcea a fost sesizat de către numita A.B. că o persoană
necunoscută încearcă să o omoare prin introducerea de mercur în ţigări. În

– 277 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

urma verificărilor efectuate s-a stabilit că cel ce avea această intenţie era un
coleg de birou.. Pentru a-l prinde şi a-i proba vinovăţia s-a hotărât instalarea
unei capcane criminalistice chimice, prin marcarea ţigărilor cu substanţa acid
B.O.N. (beta-oxi-naftoic). După puţin timp, numita A.B. a sesizat că s-a
umblat iar la pachetul de ţigări şi a anunţat jandarmii. In urma verificărilor sub
radiaţii u. v. a colegilor de birou, pe mâinile şi hainele numitului B.M. s-a
evidenţiat prezenţa substanţei folosite la marcare. Pus în faţa probelor, acesta
a recunoscut fapta declarând că a vrut să o omoare din motiv de gelozie.
– represiv – prin identificarea, prinderea, probarea vinovăţiei şi
tragerea la răspundere penală a autorilor, aşa cum rezultă şi din exemplul
următor:
Exemplu: I.J.J. Vâlcea a fost sesizat cu privire la faptul că profesorul
D.E. de la liceul „Nicolae Bălcescu” din localitate pretinde elevilor sume de bani
în schimbul garantării reuşitei la examenul de bacalaureat. Considerând că
pentru dovedirea vinovăţiei sus numitului este necesară organizarea unei
capcane criminalistice jandarmii împreună cu un procuror din cadrul Parchetului
de pe lângă Tribunalul Vâlcea au trecut la marcarea chimică a 5 bancnote de
câte 50 lei cu acid B.O.N. (beta – oxi - naftoic)
Bancnotele au fost date elevului C.A. (cel care a făcut sesizarea) iar
acesta a mers la domiciliul profesorului căruia i-a înmânat suma de bani.
După plecarea elevului, procurorul împreună cu jandarmii şi doi martori
asistenţi s-au prezentat la locuinţa profesoarei. La întrebarea dacă a primit
bunuri materiale sau bani de la elevul C.A., profesorul a răspuns că nu.
Trecându-se la efectuarea unei percheziţii domiciliare, în sertarul bibliotecii s-a
găsit un plic cu 5 bancnote cu valoarea de 50 lei.
Surprins, profesorul a declarat că nu ştie nimic despre acel plic cu bani
în el. în urma examinării sub radiaţii U.V. atât pe bancnotele din plic, cât şi pe
mâinile şi hainele profesorului s-au pus în evidenţă urme din substanţa
folosită la marcarea bancnotelor. În final, profesorul a fost nevoit să-şi
recunoască fapta.
Baza legală a folosirii capcanelor criminalistice o constituie mai multe
articole din Codul de procedură penală:
– „procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet
a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit
o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală” (art. 1 C.P.P.);
– „constituie probă orice element de fapt care serveşte la
constatarea existenţei sau inexistenţei unei infracţiuni, la identificarea
persoanei care a săvârşit-o şi la cunoaşterea împrejurărilor necesare pentru
justa soluţionare a cauzei” art. 63 alin. (l) C.P.P.);

– 278 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– „mijloacele de probă prin care se constată elemente de fapt ce pot


servi ca probă sunt înscrisurile, înregistrările audio sau video, fotografiile,
mijloacele materiale de probă” (art. 64 C.P.P.);
Organizarea de capcane tehnico-criminalistice constituie o probă
ştiinţifică în slujba aflării adevărului, întrucât potrivit sistemului românesc de
drept, ea nu face parte din categoria celor interzise de lege aşa cum sunt
violenţa, ameninţarea ori alte mijloace de constrângere.

15.2. Tipuri de capcane tehnico-criminalistice

Capcanele tehnico-criminalistice se pot organiza atât în scop de


prevenire cât şi în scop de descoperire.
După tipul constructiv, în practică se folosesc următoarele capcane
criminalistice:
a) Capcana chimică – constă în răspândirea la locul unde se
presupune că se va comite o infracţiune, a unor substanţe chimice care venind
în contact cu infractorul, vor adera la hainele şi corpul său, iar în urma
evidenţierii lor se poate identifica persoana ce a săvârşit infracţiunea.
Se poate folosi cu eficienţă acest tip de capcană numai în cazul în care
numărul persoanelor bănuite este precis determinat, şi relativ restrâns, ca de
exemplu: personalul unui atelier dintr-o uzină, al unui magazin sau depozite,
etc.
Capcanele chimice presupun folosirea unor substanţe chimice de
marcare, ce produc efecte diferite, astfel:
a) Substanţe care colorează pielea:
– nitrat de argint;
– ninhidrină.
b) Substanţe fluorescente (se observă sub radiaţii U.V.):
– acidul beta-oxi-naftoic (B.O.N.);
– acidul salicilic;
– oxina;
– alte substanţe fluorescente.
c) Substanţe a căror prezenţă este pusă în evidenţă în reacţie cu
diverse soluţii:
– fenolftaleină;
– albastru de metilen;
– albastru de brom-fenol.
În cazul organizării capcanelor chimice, substanţele chimice trebuie să
aibă următoarele proprietăţi:
– să aibă aceeaşi culoare sau culoare asemănătoare cu aceea a
obiectelor care vor fi marcate;

– 279 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– să reziste la intemperii o perioadă mai mare de timp (10-15 zile);


– să persiste pe făptuitor, ori pe hainele sale, chiar după spălare;
– să fie de circulaţie redusă şi să nu se folosească în niciun fel ca
materie primă în cadrul unităţii unde se organizează capcane;
– să nu se transmită uşor de la o persoană marcată (contaminată) la
alta;
– să nu fie toxice şi să nu pună în pericol sănătatea sau viaţa
persoanei;
– să se poată transmite rapid de pe obiectul marcat pe făptuitor, fără
ca acesta să se sesizeze.
b) Capcana odorantă – se organizează prin răspândirea în locurile
despre care se deţin date concrete că se va comite o infracţiune, a unor
substanţe ce vor transmite un miros discret, specific persoanei făptuitorului, al
cărui traseu va fi apoi urmărit cu ajutorul câinelui de urmă.
În astfel de cazuri, mirosul substanţei odorante se transmite de regulă
pe talpa încălţămintei şi de aceea, folosirea acestei capcane are o mare
eficienţă în mediul rural (la sate, comune), cât şi în oraşele mici.
De regulă, aceste capcane se organizează în locurile unde nu se poate
stabili un cerc precis determinat de bănuiţi şi se foloseşte câinele de urmă
care poate conduce după urma de miros la autorii infracţiunilor. În aceste
cazuri mirosul poate dura până la 5-6 zile.
c) Capcana radioactivă – este folosită rar şi constă în folosirea unui
izotop radioactiv pentru crearea de bariere invizibile de radiaţii în drumul
autorului spre locul faptei sau pentru marcarea diferitelor obiecte ale
infracţiunii. Aceste substanţe vor transmite radiaţiile făptuitorului, devenind un
trasor (atom marcat) ce va putea fi detectat de la distanţă.
Folosirea unui izotop la organizarea capcanei radioactive se face în
cazuri deosebite şi numai cu autorizarea instituţiilor competente în domeniu.
d) Capcana optică – se organizează prin instalarea unor
mecanisme tehnice de fotografiere, filmare sau înregistrare video a
făptuitorului.
Acest tip de capcană se organizează atunci când:
– nu este posibilă tratarea chimică sau radioactivă a locului ori a
obiectivelor vizate;
– nu se poate forma un cerc de suspecţi precis determinat şi relativ
restrâns.
e) Capcana fonică - constă în instalarea unui dispozitiv audio în locul
unde se presupune că se va repeta fapta penală, cu scopul de a se
înregistra unele sunete, cum sunt: vocile participanţilor, urmele sonore ale
împuşcăturii, zgomotul specific făcut de paşii autorului etc.

– 280 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

15.3. Condiţiile şi factorii ce trebuie să existe pentru organizarea


unei capcane tehnico-criminalistice

În activitatea criminalistică, capcanele tehnico-criminalistice sunt folosite


în domenii diverse şi foarte vaste.
Condiţii. Pentru a se hotărî organizarea unei capcane tehnico-
criminalistice, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
1. acţiunea infracţională să aibă caracter de repetabilitate;
2. făptuitorul să fie neidentificat;
3. să existe un cerc determinat şi relativ redus de persoane
suspecte.
Necesitatea primei condiţii rezultă din aceea că numai atunci când
infracţiunea se repetă în acelaşi loc şi vizează aceleaşi obiecte, este posibil ca
făptuitorul să vină în contact cu capcana organizată pentru prinderea şi
identificarea sa.
Privitor la cea de a doua condiţie, trebuie menţionat că o capcană nu
se poate organiza decât pentru făptuitorii neidentificaţi. Când sunt cunoscuţi şi
se deţin date că vor repeta acţiunea infracţională, legea nu permite să fie
lăsaţi să comită în continuare infracţiuni pentru a fi prinşi cu ajutorul capcanelor
tehnico-criminalistice. În astfel de cazuri jandarmii trebuie să ia toate măsurile
pentru a preveni săvârşirea de infracţiuni, iar pentru faptele deja comise să
descopere cu operativitate autorii.
Dacă se foloseşte o capcană chimică, radioactivă sau fonică se impune
să existe şi cea de a treia condiţie, pentru că fără un cerc determinat de
suspecţi nu se ştie unde să se efectueze investigaţii şi cercetări pentru
descoperirea făptuitorului. Nelimitarea cercului de suspecţi duce la extinderea
cercetărilor, prelungirea duratei lor, etc., timp în care marcarea poate fi
înlăturată, iar realizarea identificării devine imposibilă.
Practica criminalistică a demonstrat că se pot obţine rezultate cu
ajutorul capcanelor tehnico-criminalistice numai dacă totul se desfăşoară cu
maximum de operativitate.
Factori. Pentru a stabili modalităţile de organizare a capcanei trebuie să
avem în vedere următorii factori:
– Obiectul vizat de infractor – care poate influenţa în mare măsură
hotărârea cu privire la modul de organizare a unei capcane tehnico-
criminalistice. Exemplu: dacă dintr-un depozit se sustrag sticle cu băuturi
alcoolice, nu se va pulveriza pe ele pulbere fluorescentă deoarece ar putea lua
contact întâmplător cu substanţa şi o altă persoană decât făptuitorul, ci sticlele
vor fi marcate cu creion fluorescent.
– Specificul locului unde se desfăşoară acţiunea infracţională

– 281 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În situaţiile în care infracţiunile se comit în încăperi capcana se va


organiza în aşa fel încât numai persoanele care săvârşesc fapta să vină în
contact cu substanţa de marcare. De exemplu, dacă se vor marca mânerele
uşilor, acestea nu vor fi tratate cu substanţă decât în partea interioară a
camerei şi nu în exterior, unde pot fi atinse de orice persoană în mod
întâmplător.
Când obiectul vizat de infractor este afară, supus intemperiilor
(cherestea, tablă galvanizată, etc.) orice substanţă folosită n-ar rezista multă
vreme la ploaie, ninsoare, vânt, soare etc., de aceea este indicat să se
organizeze o capcană optică sau să se folosească creioane fluorescente.
– Păstrarea secretului organizării capcanei
Descoperirea substanţelor folosite la capcană, pe făptuitor sau pe
obiectele sustrase este un element de fapt care constituie probă în justiţie dar
până la descoperirea autorului, acţiunea de organizare a capcanei tehnico-
criminalistice este secretă. La instalarea unei capcane, în afară de organele de
urmărire penală şi de anumiţi specialişti mai participă şi un număr redus de
persoane ca: (martori, victima, responsabilul sau şeful unităţii păgubite ori
superiorii săi), cu condiţia ca aceştia să nu fie bănuiţi ca autori ai infracţiunii
respective.
Acestea vor fi instruite amănunţit cu privire la modul lor de acţiune şi
comportare în raport cu locul şi obiectele care urmează să fie marcate şi li se
vor atrage atenţia verbal şi în scris (se va face menţiune în procesul-verbal de
aplicare a capcanei) asupra necesităţilor păstrării secretului aplicării capcanei.
– Camuflarea capcanei
Noţiunea de camuflare cuprinde două aspecte:
– uneori instalarea trebuie să se facă sub o legendă faţă de întregul
personal al unităţii păgubite, ori faţă de toate persoanele din anturajul victimei;
– orice capcană tehnico-criminalistică trebuie să fie în aşa fel
concepută, încât după instalare să nu poată fi observată (sesizată) de
făptuitor ori de alte persoane.
Când se organizează capcane chimice, se va avea în vedere ca
substanţele folosite să nu aibă culori diferite faţă de fond, să fie răspândite
într-un strat uniform şi să nu emane miros caracteristic, care să trezească
bănuieli infractorilor.
– Prin aplicarea capcanei, să nu se pună în pericol viaţa sau sănătatea
persoanelor cu care aceasta vine în contact
Se recomandă ca la organizarea capcanelor să nu se folosească
substanţe toxice, iar acestea să fie răspândite numai pe ambalajele
obiectelor capcanate. Numai alimentele pot fi marcate direct cu izotopi
radioactivi care nu au nicio influenţă negativă asupra organismului uman,
datorită cantităţii mici de substanţă.

– 282 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

15.4. Organizarea unei capcane criminalistice chimice

În activitatea practică s-a constatat că la organizarea capcanelor


tehnico-criminalistice, se vor parcurge trei faze:
a) Pregătirea în vederea instalării unei capcane criminalistice;
b) Instalarea capcanei;
c) Realizarea (exploatarea) capcanei.
a) Pregătirea în vederea instalării unei capcane criminalistice
În faza pregătirii, se vor desfăşura următoarele activităţi:
– verificarea sesizării pentru a stabili dacă sunt îndeplinite
condiţiile cerute pentru organizarea unei capcane;
– alegerea tipului de capcană (de prevenire sau de descoperire);
– pregătirea materialelor necesare:
– substanţe ori soluţii chimice de marcare;
– lampa cu radiaţii ultraviolete;
– pensulă, spatulă, vată, pensetă;
– coli albe de hârtie ş.a.;
– stabilirea momentului optim de instalare şi a legendei de mascare a
activităţii;
– stabilirea persoanelor ce vor participa la aplicarea capcanei
(reclamant, gestionar, şef de unitate etc.), obţinerea aprobărilor necesare;
– stabilirea martorilor asistenţi şi instruirea lor;
– deplasarea la faţa locului;
b) Instalarea capcanei criminalistice(marcarea)
În această fază se desfăşoară următoarele activităţi:
a) marcarea obiectelor vizate de făptuitor sau a celor aflate în
punctele obligatorii de trecere. Această activitate se poate realiza prin unul din
următoarele procedee:
– pudrarea cu pensula din păr de veveriţă sau cu pulverizatorul pe
diverse suprafeţe, într-un strat foarte subţire a substanţelor care se prezintă
sub formă de pulbere fină, ca: oxina, acidul beta-oxi-naftoic (B.O.N.), acidul
salicilic, antracenul, euramina, oxinatul de magneziu, pigmentul galben
fluorescent, nitratul de argint, fluorescina, rodamina B. etc.;
– răspândirea şi fixarea substanţei chimice cu un liant, procedeu ce se
foloseşte în cazurile în care substanţa trebuie dispusă pe suprafeţe verticale
sau pe obiecte pe care praful va adera (exemplu: pe întrerupătoare, mânerele
interioare ale uşilor, pe ferestre, pe spătarele scaunelor, etc.). Procedeul
constă în amestecarea substanţei, în mod uniform, cu vaselină incoloră sau
colorată, în funcţie de caz, care se întinde într-un strat subţire, cu o pensulă, pe
obiectele ce dorim să le marcăm;

– 283 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

– răspândirea de soluţii chimice folosindu-se soluţiile de ninhidrină,


brom-timol-bleu, azotatul de argint şi altele, care vor colora pielea persoanelor
ce vin în contact cu ele în violet, în urma reacţiei cu aminoacizii şi
albuminele din transpiraţie. Coloraţia persistă 2 - 3 zile;
– marcarea unor produse prin introducerea în masa lor a unor soluţii
sau substanţe (marcarea benzinei cu soluţie de fenolftaleină sau de brom-
timol-blau);
– marcarea cu creionul fluorescent a obiectelor;
Acest procedeu se foloseşte în cazurile în care nu se impune
transmiterea substanţei capcană de pe obiectul marcat pe persoana ce vine
în contact cu acesta, ci trebuie urmărit însăşi obiectul marcat.
Marcarea constă în executarea unor semne sau texte cu creionul
fluorescent pe diferite materiale, ca: acte, ambalaje, bancnote, textile,
cherestea etc., bunuri aflate în birouri, depozite, magazine, serviete, poşete,
etc.
Atunci când marcarea obiectelor se face prin procedeul răspândirii
substanţei cu ajutorul pensulei sau al pulverizatorului, trebuie să se manifeste
multă prudenţă pentru a nu contamina şi alte suprafeţe deoarece s-ar crea
greutăţi în descoperirea autorului.
Pentru evitarea acestor neplăceri, la marcarea obiectelor se vor aşterne
pe masă ziare sau hârtie de orice fel şi abia apoi se vor scoate substanţele,
pensula (sau pulverizatorul) şi obiectele ce trebuie marcate.
Folosind mănuşile, jandarmul marchează cu substanţă obiectele vizate
de infractor care vor fi aşezate la locul unde urmează să se săvârşească
infracţiunea.
Transportul şi aşezarea obiectelor se face cu multă atenţie pentru a nu
răspândi substanţă şi pe alte suprafeţe din preajma obiectelor marcate. Se
închide apoi cutia cu substanţa capcană şi împreună cu pensula sau
pulverizatorul se aşează în trusă. Se scot mănuşile şi ziarul sau hârtia, se
strânge de pe masă începând de la margini către centru – după care aşa
împachetată se introduce într-o mapă sau geanta jandarmului.
Cu ajutorul lămpii cu raze ultraviolete, jandarmul criminalist verifică în
prezenţa martorilor dacă pe masă sau pe podea nu au rămas urme din
substanţa folosită la instalarea capcanei. Dacă există astfel de urme, acestea
se spală şi numai după aceea se părăseşte locul unde s-a instalat capcana.
În vederea măririi puterii probatorii a capcanei, se recomandă folosirea
la pulverizarea sau pensularea substanţei pe o anumită suprafaţă, a unor
clişee-şablon.
(De exemplu: şablon de hârtie care are perforaţii de anumite forme -
triunghiuri, pătrate, romburi, cerculeţe, steluţe etc.).

– 284 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Este normal ca descoperirea urmelor de substanţă folosită la aplicarea


capcanei, pe mâinile infractorului, într-o anumită formă ce corespunde cu
clişeul-şablon folosit, conduce la înlăturarea tuturor pretextelor şi obiecţiunilor
invocate de acesta în apărarea sa, îl determină să recunoască adevărul.
b) întocmirea procesului-verbal de instalare
Cu ocazia instalării unei capcane criminalistice chimice jandarmii trebuie
să încheie un proces-verbal în care vor fi menţionate:
– data, locul, gradul, numele şi prenumele jandarmului care a aplicat
capcana, organul din care face parte, numele şi prenumele, precum şi calitatea
persoanelor de încredere care participă la această operaţiune, având în
vedere că aceste persoane au calitatea de martori asistenţi;
– scopul în care se aplică capcana;
– substanţa folosită, culoarea acesteia la lumina naturală şi la razele
ultraviolete, clişeul şablon folosit;
– descrierea obiectelor marcate şi a locurilor unde au fost aşezate
acestea;
– menţiunea că persoanelor participante la aplicarea capcanei li s-a
atras atenţia cu privire la necesitatea păstrării secretului aplicării capcanei;
– obiecţiunile martorilor asistenţi – dacă s-au făcut;
– formula de încheiere;
– semnăturile persoanelor participante.
Când capcana se aplică cu ajutorul creionului fluorescent în procesul-
verbal vor fi menţionate culoarea creionului la lumina naturală şi culoarea
urmelor acestuia sub influenţa radiaţiilor ultraviolete şi semnele grafice
realizate.
Procesul-verbal încheiat, se înregistrează la unitatea de jandarmi din
care face parte cel care a aplicat capcana.
c) Realizarea (exploatarea) capcanei
În această fază se desfăşoară activitatea de descoperire a urmelor
căutând substanţa folosită la marcarea obiectelor, pe mâinile, faţa sau
îmbrăcămintea infractorului. Examinarea persoanelor din cercul de bănuiţi se
face de cele mai multe ori cu ajutorul lămpii cu radiaţii ultraviolete, cu soluţii de
testare ori prin observare directă.
Examinarea în vederea depistării urmelor din substanţa folosită la
marcare se face în special asupra mâinilor, feţei şi hainelor persoanelor din
cercul de bănuiţi precum şi asupra obiectelor descoperite asupra lor.
Persoanele vor fi examinate de regulă într-o încăpere mai întunecoasă, numai
câte una şi uneori în mod conspirativ (se va folosi o legendă - de exemplu un
control medical etc.).

– 285 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Activitatea de căutare a substanţei de marcare se face în prezenţa a


2 martori asistenţi (dacă este posibil cei care au asistat şi la instalarea
capcanei).
Persoanele şi obiectele marcate vor fi conduse la laboratorul
criminalistic, unde se vor executa fotografii la lumină naturală şi sub radiaţii
ultraviolete şi se vor recolta (în totalitate sau parţial) substanţa folosită la
marcare. Dacă este posibil, obiectele marcate vor fi reţinute, urmând regimul
obiectelor corp delict.
Fixarea rezultatelor activităţii din această fază se va face în procesul-
verbal de constatare şi în planşa fotografică.
După realizarea capcanei sau după trecerea unui anumit timp în care
infracţiunea nu s-a mai repetat, capcana se ridică, specificându-se în procesul-
verbal de constatare sau în actul separat (se interzice punerea în circulaţie a
obiectelor marcate).
Exemplu: Cetăţeanul S.M. patronul restaurantului „S.C. Karma S.R.L”,
din mun. Rm. Vâlcea, judeţul Vâlcea, a sesizat I.J.J. Vâlcea despre faptul că
în mod repetat din magazia localului dispar sticle de 0,7501. ce conţin coniac
„Metaxa”, cartuşe cu ţigări „Kent” şi bani din casieria unităţii respective.
Din relatările acestuia s-a stabilit că fapta se repetă de câteva zile, iar
cantităţile sustrase sunt în general mici: 3- 4 sticle de 0,750 1 cu coniac şi
circa 2-3 cartuşe cu ţigări.
Întrucât fapta se repetă, iar cercul de bănuiţi era restrâns, s-a ajuns la
concluzia că pentru depistarea autorului este necesar să organizeze o
capcană criminalistică chimică.
În mod conspirativ, patronul restaurantului împreună cu plt. maj.
Petrescu Florian, criminalist în cadrul I. J. J. Vâlcea şi doi martori asistenţi,
au organizat o capcană criminalistică chimică, folosind acidul B.O.N. şi creionul
galben fluorescent.
În acest sens au fost marcate 10 sticle de 750 ml cu coniac „Metaxa”,
2 cartuşe cu ţigări „Kent” şi 3 bancnote de 10 lei.
Pe etichetele sticlelor cu coniac, unul din martorii asistenţi a scris cu
creionul galben fluorescent cuvântul „HOŢ".
După 2 (două) zile de la data instalării capcanei, patronul restaurantului
a sesizat din nou dispariţia de ţigări şi băuturi alcoolice, banii fiind la locul lor.
Imediat după sesizare, criminalistul plt. maj. Petrescu Florian a
examinat cu ajutorul lămpii cu radiaţii ultraviolete, în prezenţa martorilor
asistenţi, personalul bufetului.
Pe mâinile, halatul şi interiorul buzunarelor pantalonilor muncitorului
necalificat Dumitrescu Ion s-au descoperit urme de acid B.O.N. folosit la
instalarea capcanei.

– 286 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

La percheziţia domiciliară s-au găsit 8 (opt) sticle a 0,750l. Ce


conţineau coniac „Metaxa” şi 14 (patrusprezece)pachete cu ţigări „Kent”
marcate chimic şi cu inscripţia „HOŢ”.
Din cercetări a rezultat că Dumitrescu Ion intra noaptea în magazia
restaurantului folosindu-se de cheile pe care le confecţionase după mulajul
celor originale, de unde sustrăgea produsele amintite.

PROCES – VERBAL
Anul _______ luna _____________ ziua ____ în Rîmnicu - Vâlcea,
jud. Vâlcea.
Cpt. Dobre Radu şi plt. maj. Petrescu Florian, ambii din cadrul I.J.J.
Vâlcea.
Astăzi, data de mai sus, având în vedere necesitatea descoperirii
autorilor unor furturi repetate de ţigări „Kent” şi a unor sticle cu coniac
„Metaxa” din magazia restaurantului „S.C.Karma S.R.L.” din Rîmnicu - Vâlcea,
jud. Vâlcea, în prezenţa martorilor asistenţi:
1. Popa Vasile, domiciliat în mun. Rm Vâlcea, jud. Vâlcea, pensionar,
posesor B.I. seria A.N. nr. 221247, eliberat de Poliţia mun. Rîmnicu - Vâlcea
2. Şuteu Valentin, domiciliat mun. Rîmnicu- Vâlcea, jud. Vâlcea,
str. Zmeurei, nr. 3, pensionar, posesor al B.I. seria A.N. nr. 312339, eliberat de
Poliţia mun. Rîmnicu-Vâlcea
Am hotărât organizarea unei capcane chimice, folosind ca
substanţe acidul B.O.N. - fluorescent de culoare galbenă şi creion fluorescent
de culoare galben-portocaliu strălucitor sub acţiunea radiaţiilor u. v. în acest
sens, am procedat astfel:
– pe etichetele a 10 (zece) sticle a 0,750 1. cu coniac „Metaxa”, martorul
asistent
Popa Vasile, a scris cu creionul fluorescent de culoare galben-portocaliu
cuvântul „HOŢ"; pe 15 (cincisprezece) pachete cu ţigări „Kent”, tehnicianul
criminalist Petcu Florian a răspândit prin pensulare pulbere de acid B.O.N.;
– pe 3 (trei) bancnote cu valoare de 10 lei seriile 021A5522074,
024A5522080, 035B6425050 martorul Şuteu Valentin a scris cu creionul
fluorescent cuvântul „HOŢ”.
Obiectele marcate au fost arătate martorilor asistenţi atât la lumina
naturală cât şi sub radiaţii U.V. după care au fost aşezate în rafturile din
magazia restaurantului fiind fixate prin fotografiere. Pentru această activitate s-
a folosit aparatul foto Nikon F.M.2 cu film alb-negru de 24 x 36mm.
sensibilitate 21 DIN, la lumină naturală şi artificială (lampă blitz marca „Metz”.

– 287 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

În prezenţa martorilor asistenţi s-au îndepărtat resturile de substanţă ce


au căzut în timpul capcanării, locul rămânând curat, materialele folosite la
capcanare fiind ridicate de tehnicianul criminalist.
La această activitate a participat şi Suru Mihai, domiciliat în mun.
Rm.Vâlcea, patronul restaurantului, posesor al C.I. seria VX. nr. 141322,
eliberat de Poliţia mun. Rîmnicu - Vâlcea.
Martorii asistenţi şi patronul restaurantului nu au de făcut obiecţii cu
privire la modul de desfăşurare a activităţii şi la cele consemnate în procesul-
verbal.
Persoanelor participante li s-a atras atenţia asupra necesităţii păstrării
secretului cu privire la aplicarea capcanei.
Aplicarea capcanei a început la ora ___ s-a terminat la ora_____ .
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un exemplar.

Cpt. Martori asistenţi


........................ 1. .....................
Criminalist 2. ....................
..........................

PROCES-VERBAL

Anul ____luna _________ ziua ___ în mun. _______________, judeţul .


Cpt. Dobre Radu şi plt. maj. Petrescu Florian, ambii din cadrul I. J .J.
Vâlcea. în prezenţa martorilor asistenţi:
1. Precup Vasile, domiciliat în Rîmnicu - Vâlcea, jud. Vâlcea
pensionar, posesor al B.I. seria V.X. nr. 221247 eliberat de Poliţia Rîmnicu -
Vâlcea.
2. Şandru Ion domiciliat în jud. Vâlcea, str. Abatorului, nr.25, jud.
Vâlcea, pensionar, posesor CI. seria V.X. nr. 312339, eliberat de Poliţia mun.
Rîmnicu - Vâlcea.
Astăzi, data de mai sus, procedând la examinarea cu ajutorul lămpii cu
radiaţii u. v. a corpului şi îmbrăcămintei numitului Dumitrescu Ion, fiul lui Ion
şi Maria născut la data de 28.04.1955, în comuna Călina jud. Vâlcea, posesor
V.X seria A.K. nr. 635602, eliberat de Poliţia mun. Drăgăşani, cu domiciliul în
Rîmnicu - Vâlcea, str. Crinului nr.6, manipulant la restaurantul Karma din
Rîmnicu - Vâlcea, am constatat următoarele:
Pe mâinile, faţa şi halatul cetăţeanului Dumitrescu Ion, sub acţiunea
razelor ultraviolete se observă pete de culoare galben strălucitor.
Numitul Dumitrescu Ion declară că nu cunoaşte provenienţa petelor
de culoare galben strălucitor descoperite în locurile sus-amintite.

– 288 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

Având în vedere cele constatate şi primind consimţământul numitului


Dumitrescu Ion în conformitate cu prevederile art. 100 C.P.P. s-a efectuat o
percheziţie corporală şi domiciliară asupra sa şi la domiciliul său. Cu această
ocazie am descoperit următoarele:
– 1 (una) bancnotă în valoare de 10 lei, seria 021A5522074, pe care sub
radiaţii ultraviolete, apare scris cuvântul „HOŢ” descoperită în buzunarul stâng
al pantalonilor;
– 1 (un) pachet de ţigări marca „Kent” care prezintă urme de
substanţă galben fluorescent sub radiaţii ultraviolete descoperit în buzunarul
interior de la nivelul pectoral din partea stângă, al hainei;
– la domiciliu am descoperit pe un raft aflat în beciul casei 8 (opt)
sticle cu coniac „Metaxa” a 0,750 l fiecare iar într-o geantă de voiaj de culoare
maro, cu fermoar pe lateral, ce avea inscripţionat cuvântul „NIKE” aflată sub
patul din dormitor s-au descoperit 14 (patrusprezece) pachete ţigări „Kent” . În
urma examinării sub radiaţii ultraviolete pe acestea s-au evidenţiat urme de
culoare galben fluorescent, specifice acidului B.O.N. Obiectele descoperite cu
ocazia percheziţiei (bancnota, sticlele, pachetele de ţigări şi halatul) au fost
ambalate, sigilate cu sigiliul tip M.A.I. nr…., etichetate şi ridicate în vederea
efectuării unor constatări tehnico-criminalistice de laborator.
Pe parcursul desfăşurării acestor activităţi s-au efectuat fotografii
judiciare folosindu-se aparatul Nikon F.M. 2 film alb-negru de 24 x 36 mm cu
sensibilitatea de 21 DIN la lumină naturală şi artificială (lampă blitz marca
Metz).
Martorii asistenţi şi persoana pe corpul şi mâinile căreia s-au
descoperit substanţe de marcare, nu au de făcut obiecţiuni cu privire la
modul de desfăşurare a activităţii şi la cele consemnate în procesul-verbal.
Cercetarea a început la ora ___ şi s-a terminat la ora ____ .
Pentru care am încheiat prezentul proces-verbal într-un exemplar.

Cpt. Martori asistenţi Persoana pe corpul şi hainele căreia


................... 1. ................. s-au descoperit substanţe de marcare
2..................
Criminalist,
......................

– 289 –
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Constituţia României;
2. Codul penal;
3. Codul de procedură penală, Legea nr. 46 din 19. 03. 2008 – Codul silvic;
4. Legea nr. 550 din 13.12.2004 privind organizarea şi funcţionarea
Jandarmeriei Române;
5. Legea nr. 4 din 09.01.2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu
ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive;
6. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 23 din 05.03.2008 privind pescuitul
şi acvacultura ;
7. Ordinul inspectorului general al Jandarmeriei Române nr. 20 din
14.06.2006 pentru aprobarea Metodologiei organizării şi desfăşurării activităţii
criminalistice în Jandarmeria Română;
8. Ordinul inspectorului general al Jandarmeriei Române nr. 21 din
14.06.2006 pentru aprobarea Metodologiei constatării infracţiunilor de către
jandarmi;
9. Manual de proceduri scrise (formalizate) de operare/intervenţie şi de
control al activităţii, pentru structurile Jandarmeriei Române, 2007, Partea
a II-a Proceduri specifice vol. 3, a. Direcţia Ordine şi Siguranţă Publică, b.
Serviciul prevenirea şi combatere a criminalităţii;
10. Emilian Stancu, „Tratat de criminalistică”, Editura „Universul juridic”,
Bucureşti, 2002;
11. Prof. univ. dr. Ion Mircea, „Criminalistica”, Editura „Lumina Lex”,Bucureşti,
1999;
12. Eugen Gacea, „Elemente de antropologie judiciară”, Editura M.A.I.,1993;
13. Vasile Lăpăduşi, Iancu Ştefan, Dan Voinea şi Lazăr Cârjan, „Metode şi
tehnici de identificare criminalistică“, Bucureşti, 2005;
– 291 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

14. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa şi Lazăr Cârjan, „Rolul probelor


criminalistice şi medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006;
15. Lucian Ionescu şi Dumitru Sandu, „Identificarea criminalistică“, Editura
Ştiinţifică Bucureşti 1990;
16. Constantin Aioaniţoaie, Ion Eugen Sandu, „Tratat practic de criminalistică“,
Ed. M.A.I.,1992;
17. Cms. şef Dumitrescu Dorel, cms.şef. Ghiorghici Viorel „Criminalistică - Note
de curs”, 2005, elaborat la Şcoala de Agenţi de Poliţie „Vasile Lascăr-
Câmpina;
18. Vasile Bercheşan şi Marin Ruiu, „Tratat de tehnică criminalistică“, Editura
Little Star, Bucureşti, 2004;
19. Vasile Bercheşan, Ion N. Dumitraşcu, „Probele şi mijloacele de probă“,
Editura Ministerului de Interne, 1994;
20. Col. (r) prof. Vasile Lăpăduşi, chestor dr. Gheorghe Popa, chestor dr. Lazăr
Cârjan, chestor principal drd. Iancu Ştefan, general maior magistrat dr. Dan
Voinea, general de divizie (r) dr. Gavril Dorelu Ţărmureanu, „Metode şi tehnici
de identificare criminalistică“ - editor: Asociaţia Criminaliştilor din România,
Bucureşti, 2006;
21. Prof. S.A. Golunski, „Criminalistica“, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1961;
22. Emilian Stancu, „Criminalistica“, Editura Actami, Bucureşti, 2001;
23. Camil Suciu , „Criminalistică“ –, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1963;
24. Camil Suciu, „Criminalistică“, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972;
25. Conf. univ. dr. Sorin Alămoreanu, „Criminalistică“ (note de curs), Cluj-
Napoca, 2004;
26. Ion Mircea, „Criminalistică“ –, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti, 1998;
27. A. Ciopraga, I. Iacobuţă, „Criminalistică“ Editura „Chemarea”, Iaşi, 1997;
28. S. Alamoreamnu, N. Zamfirescu – „Introducere în interpretarea
fenomenologică a urmelor“, Editura Alma Mater Cluj, 2003;
29. I.Anghelescu, A. Konig, „Tratat de criminalistică – unele particularităţi
privind catastrofele maritime şi fluviale” , Editura M.I., Bucureşti, 1976;
30. E. Locard, „Manuel de tehnique policiere“, Editura Payot, Paris, 1948

– 292 –
Îndrumar de criminalistică pentru jandarmi

31. Barry A.j. Fisher, Arne Svenson, Otto Wendel – „Techniques of crime
scene investigation“, Editura ELESEVIER 1985;
32. Introduction to latent fingerprints, Finger Print Laboratories SIRCHIE, 2000;
Latent Print Development, Figer Print Laboratories Sirchie, INC, 2003-2004,
International CD, catalog;
33. Gh. Păşescu, Constantin R. Ion, „Secretul amprentelor papilare“;
34. Vasile Măcelaru, „Balistica Judiciară“, Editura. M.A.I.;
35. L. Coman, Gh. Diniţă, „Cercetarea la faţa locului a accidentelor de
circulaţie“, I.G.M., Bucureşti, 1970;
36. L. Coman, „Aspecte privind cercetarea la faţa locului a infracţiunii de omor“,
I.G.M., Bucureşti, 1975;
37. Vasile Lăpăduşi, Gheorghe Popa, Lazăr Cârjan, „Rolul probelor
criminalistice şi medico-legale în stabilirea adevărului“, Bucureşti, 2006;
38. „Manualul de uz practic pentru cercetarea la faţa locului“, editat în cadrul
proiectului PHARE 2004 RO/04/IB/JB-04, „Întărirea Cooperării Poliţieneşti”,
Bucureşti, 2006;
39. Vasile Lepăduşi, Gheorghe Popa, Lazăr Cîrjan, Iancu Ştefan, Dan Voinea,
Dorel Ţărmurean, „Metode şi tehnici de identificare criminalistică“.

– 293 –
INSPECTORATUL GENERAL AL JANDARMERIEI
ROMÂNE
Centrul de Documentare şi Pedagogie

Strada Jandarmeriei nr. 9-11, Sector 1, Bucureşti


Telefon / fax: 0040 21-3198041
Metropolitan: 1-16555

E-mail: cdp_jr@mai.gov.ro
ds_cdp@gama-b-1.mai.intranet
cdp3@gama-b-1.mai.intranet

– 295 –
Redactare şi tehnoredactare: Tudorache Carmen
Tipărit la Tipografia MIRA